Dezvoltarea Aptitudinilor de Lider pe Timpul Carierei Militare, Influenta Mostenirii Genetice

Abstract: Militari cu pregătire similară de cele mai multe ori au performanțe diferite. Pentru a înțelege mai bine cauza, trebuie analizată atât educația cât și natura. Lucrarea pune în centru atenției liderul. În momentul de față este acceptată ideea că liderul necesită un sistem de aptitudini complexe care se dezvoltă în timp. Punctul de plecare al formării acestor aptitudini începe cu educația oferită de familie. Studii recente arată că o parte din formare este facilitată de moștenirea genetică. Metoda de cercetare a implicat observarea și participarea directă, pe parcursul unui an universitar a 60 de studenți militari aflați în primul an de academie militară. Concluzia lucrării subliniază că dificultatea procesul de formare diferă de la militar la militar și nu este necesar un titlu pentru a devenii un lider.hell nsibility,ti inlocuied leader is the first person who give him importance and a sense of purpose. daca ui? '000000000000000

Cuvinte cheie: lider, leadership, educație militară, echipă.

Introducere

In aceasta lucrare am sa fac referire doar la militarii aflati in pozitii de lider din randul ofiterilor deoarece studiul se refera la leadershipul in institutiile militare de invatamant superior. Prin urmare, cariera celor mai multi dintre viitorii lideri incepe cu academia militara. Primii pasi ai acestor studenti este marcat daca au absolvit sau nu, un colegiu militar liceal in sensul de capacitate de adaptare la noul mediu aflat totusi in general sub auspiciile aceluiași set de reguli. Primele functii de conducere sunt la nivelul unei echipe relativ mica, nivel grupa si chiar daca provin din acelasi mediu militar, cu aceasi educatie militara eficienta acestora difera in unele cazuri radical. Forma aceasta incipienta de formare scoate la iveala din punctul meu de vedere abilitati si calitati pe care acestia si le-au format inca din primii ani de viata mult mai bine decat daca am compara cu un lider aflat in varful unei ierarhii militare unde cariera prin experientele sale si-a pus amprenta in mare masura.

Una din intrebarile la care doresc sa raspund este in ce masura exista lideri inascuti? Este posibil ca unii militari sa aiba un nivel foarte scazut de eficienta ca lideri oricat de mult ar fi educati in aceasta directie? Aceste intrebari vin pe fondul studiilor in materie de genetică din ultimii ani realizat de institutii civile de cercetare.

Genetica și leadershipul

Domeniul de cercetare este extrem de vast, genetica în sine ca și ramură a biologiei având la orizont foarte multe necunoscute care așteaptă să fie elucidate. Genetica însă reprezintă una din științele cele mai importante care pot da răspunsuri la întrebări legate de diferențele de comportament. Pentru a înțelege cât mai clar ce ne poate face ca lideri militari mai eficienți trebuiesc înțeleși cât mai clar, mai mulți factori ce duc la dezvoltarea acestei abilități complexe. În primul rand pentru a-ți depăși limitele trebuie sa le cunoști, provocarea de autodepășire poate fi constantă însă nu garantează evoluția.

Întrebarea dacă există lideri înăscuți a dus cel puțin în ultimul deceniu la un număr destul de ridicat de cercetări și studii care au format o bază de date din ce în ce mai bogată legată de importanța moștenirii genetice în formarea liderilor. Acesta este un lucru promițător deoarece a dus ca în momentul de față la derularea unor cercetări ce promit să vină cu din ce în ce mai multe răspunsuri legate de influența moștenirii genetice în formarea unui lider.

Pe baza informațiile obținute anterior din cercetări desfășurate la nivel mondial cât și rezultatelor propriilor experimente, la începutul anului 2012, a apărut în jurnalul științific Leadership Quarterly un studiu care pornind de la întrebarea “născut pentru a conduce?” identifica un genotip denumit rs4950 responsabil pentru ocuparea unei poziții de leadership. Pentru a putea înțelege cât mai clar acest studiu și a putea trage concluzii ce pot fi adaptate la mediul militar am studiat fondul pe care s-a desfășurat acest studiu bazat pe un lanț de cercetări făcute anterior.

Prima întrebare este legată de definirea și măsurarea noțiunii de leadership, problemă cu care s-au confruntat majoritatea cercetătorilor. În 1998, Gary Yukl profesor la “State University of New York at Albany”, SUA publica un studiu comparativ legat de concepțiile la mometul respectiv a leadershipului efectiv. Limitările pe care acesta le-a identificat în conceptualizarea și măsurarea procesului de leadership include utilizarea unor modele de cercetare simpliste de genul:

bazate pe doi factori – cum ar fi leadership-management, leadership carismatic-noncarismatic, autoritar-participativ dihotomii care produc o bună înțelegere însă simplifică foarte mult un proces extrem de complex totodată formând stereotipuri individuale de leadership;

concentrarea pe procese binare – în majoritatea studiilor se concentreaza pe relația dintre un lider și un subordonat sau un discipol care subestimează importanța cadrului în care are lor procesul de relaționare ,

ipotezele unui leadership eroic – în ultimii ani promovarea leadershipul a dus la apariția unui număr foarte mare de “lideri”care prin discursuri motivaționale și publicarea unor cărți cu sfaturi și “secrete” au dus la formarea unor stereotipuri care pun în centrul unui leadership eficient doar liderul cu puterea de a face subordonați să se sacrifice sau să depună eforturi excepționale asimilând viziunea liderului. Problema sta însă în acest caz la nivel organizațional al grupului,echipei deoarece subordonații vor pierde din vedere procesele relaționale și formare din cadrul grupului, viziunea liderului nefiind provocată sau înbunătățită capacitatea de schimbare,adaptare a grupului fiind determinată de o singură persoană

limitări ale metodelor de cercetare – majoritatea studiilor aleg de cele mai multe ori o singură metodă de cercetare: analize corelaționale statice a datelor sau chestionarele de sondaj ce reprezintă metodele predominate de cercetare la nivelul organizațiilor mari, lucru care are ca și consecință exagerarea importanței liderilor individuali. Dezavantajele de cele mai multe ori sunt reprezentate de faptul că leadershipul este un proces progresiv iar chestionarele fac referire la o experiență anterioară a participanților aflată într-un anumit context și pe o perioadă variabilă de timp.

În concluzie pentru a putea definii căt mai clar acest proces complex și a putea trage concluzii căt mai relevante este absolut necesar corelarea tipurilor de cercetarea și în special utilizare unor studii cat mai intense, longitudinale care să abordeze procesul din punct de vedere sistemic. Aceste deficiențe au dus în cadrul cercetarii și descoperirii genotipului rs4950 la raportarea acestuia la situația în care doar duce la ocuparea unei poziții de lidership neclarificând în ce procend daca și reprezintă un leadership eficient.

Un alt studiu ce a contribuit la identificarea acestui genotip este cel al profesorilor Nicolaou, Shane, Cherkas, Hunkin, și Spector din anul 2008 care descrie mecanismele prin care genele influențează predispoziția de a ocupa o poziție de leadership. Conform studiului acestea marchează comportamentul prin influențarea directă a reacțiilor chimice la nivelul creierului implicând existența unor anumite genotipuri. Investigarea a fost realizată pe un eșantion de 214 gemeni monozigoți de sex feminin și 178 gemeni dizigoți tot de sex feminin fiind luați în calcul doi factori anume experiența și dezvoltarea în carieră și experiența din cadrul familiei. Rezultatele au arătat că variația asocierea heritabilității cu ocuparea unei poziții de leadership a fost de 32% concluziile finale însă arătând că rolul predominant l-a avut experiența și dezvoltarea în carieră.

Contribuția cercetărilor anterioare identificării acestui genotip sunt mult mai vaste însă le-am menționat doar pe cele două doar pentru a sublinia fondul teoretic și practic pe baza căruia s-au formulat obiectivele și efectuat studiul.

Studiul a fost realizat de către o echipă formată din cinci membri de origine britanică și americană conduși de Jan-Emmanuel De Neve profesor la Universitatea “Collage London”.