Dezvoltare Si Saracie In Comuna Sanmartin

=== 069daec3f2fc6ad211f823a50633678cd0adc333_339440_1 ===

DEZVOLTARE ȘI SĂRĂCIE ÎN COMUNA SÂNMARTIN

CAPITOLUL 1. SĂRĂCIA

Conform datelor date publicității de către Eurostat, la nivelul Uniunii Europene mai mult de 124 milioane de persoane (respectiv un procent aproximativ de 25% din totalul cetățenilor din Uniunea Europeană) sunt supuse unui risc crescut al sărăciei, respectiv al excluziunii sociale, țara noastră poziționându-se, din păcate, pe locul secund, cu un procent de 41,7 % din totalul populației aflate sub risc:

Sursă captură – http://ec.europa.eu/eurostat

În cadrul strategiei Europa 2020, printre principalele cinci obiective avute în vedere se află și diminuarea numărului persoanelor supuse riscului de sărăcie ori a riscului excluziunii sociale, până în anul 2020, cu aproximativ 20 de milioane.

În vederea atingerii acestui obiectiv la nivel european, și autoritățile din țara noastră și-au impus ca și obiectiv național pentru perioada următoare diminuarea numărului persoanelor expuse riscului sărăciei și al excluziunii sociale cu 580.000 persoane. În ciuda măsurilor luate de la derularea strategiei Europa 2020 (în cursul lunii iunie a anului 2010), numărul persoanelor aflate în situații de risc a crescut.

În cadrul programului special dedicat combaterii sărăciei, Uniunea Europeană a alocat un buget uriaș (un trilion de euro) în vederea susținerii creșterii și creării locurilor de muncă, în paralel cu diminuarea gradului de sărăcie și al nivelului excluziunii sociale.

Succesul acestui proiect este însă în strânsă dependență cu modul elaborării politicilor și programelor în domeniu, ca și cu o direcționare cât mai eficientă a resurselor alocate.

În colaborare cu Banca Mondială, Comisia Europeană a elaborat mai multe hărți ale sărăciei, realizate avându-se în vedere recensămintele populației, cât și anchetele ce s-au derulat la nivelul diverselor gospodării supuse Statisticilor Uniunii Europene vizând veniturile și condițiile de trai – respectiv EU-SILC.

Definirea sărăciei

Definită ca și o gravă problemă socială, ce afectează toate dimensiunile socității, dar și ale culturii, sărăcia determină menținerea veniturilor membrilor unei comunități la un nivel destul de diminuat, în paralel cu o limitare a accesului acestora la diverse servicii cum ar fi educația ori sănătatea.

De asemenea, sărăcia, ce generează și o lipsă a diverselor facilități în cadrul membrilor unei comunități, impune persoanelor afectate sentimente contradictorii, cele mai frecvent semnalate fiind disperarea, timiditatea, lipsa speranței.

Fiind considerată ca fiind o problemă de natură socială, ca și factorii ce au o contribuție esențială la apariția, dar și dezvoltarea acesteia, sărăcia impune identificarea unor soluții de impact.

Din punct de vedere operațional, definirea sărăciei presupune identificarea pragului absolut (dedicat nevoilor umane de bază), ori a pragului relativ (dedicat stilului de viață considerat obișnuit în cadrul unei societăți), ce pot delimita populația considerată supusă riscului sărăciei față de restul populației. Prin prisma operațională, sărăcia este definită ca fiind o lipsă a diverselor resurse ce sunt necesare pentru satisfacerea unor nevoi de subzistență.

Și Cosiliul European a reușit să definească sărăcia în cursul lunii decembrie a anului 1984, autoritățile europene apreciind că sunt sărace persoanele, familiile ori grupurile „ale căror diverse resurse materiale, resurse sociale ori resurse culturale sunt strict limitate, excluzându-i de la standardele minime de viață, acceptabile în cadrul societăților respective”.

Demnă de semnalat este și definiția conferită sărăciei de către Peter Townsend, are apreciază ca fiind o „deprivare relativă. Persoanele se află într-o situație de deprivare de tip relativ în cazul în care nu pot să obțină într-o măsură suficientă condițiile de viață (respectiv hrana, bunurile de consum, standardele de viață, standardele de servicii) ce le-ar putea permite asumarea rolurilor sociale obișnuite, ca și participarea la diversele relații sociale și inclusiv adoptarea unui comportament obișnuit, conform restului comunității”.

În opinia lui George Reissman, sărăcia generează o modificare a personalității umane, persoanele ce trăiesc într-un anumit grad de sărăcie având personalitatea orientată spre latura fizică, de tip extrovertit, cu orientare spre concret, impulsivitate și o toleranță deosebită vizavi de tulburările de natură somatică și psihică.

Sărăcia impune un nivel extrem de diminuat al veniturilor, un consum redus, un grad mic de ocuparea forței de muncă, cu o alimentație fie insuficientă, fie de o calitate îndoielnică, ce deseori generează o stare de sănătate precară. De asemenea, sărăcia implică și un acces destul de limitat la educație, cu o participare restrânsă la luarea unor decizii și implicit posibilitatea extrem de limitată de influențarea propriului nivel de trai.

Din păcate, așa cum a reieșit din studiul dat publicității de Eurostat, țara noastră ocupă un loc deloc onorant în topul statelor sărace, ea fiind de altfel considerată țara cu cea mai mare rată a sărăciei din zona Europei Centrale și de Răsărit, exceptând cazul Albaniei.

În România, cele mai afectate zone, supuse unui risc crescut al sărăciei sunt cele plasate în partea nord-estică a țării, după cum reiese din Harta sărăciei, întocmită pe baza datelor EU-SILC, ca și a datelor estinate de către specialiștii Băncii Mondiale:

Repartizarea populației expusă unui risc crescut de sărăcie

Harta sărăciei la nivel de județe în cazul României – date preluate de la Banca Mondială și EU-SILC

Așa cum se poate remarca, dacă în cazul regiunii Moldova toate județele din zona superioară sunt supuse unui risc crescut al ratei de sărăcie, în zona sudică a țării noastre situația este oarecum echilibrată, singurele județe cu rată extrem de mare a sărăciei fiind Teleorman și Călărași.

Județul Cluj ocupă locul al doilea după București la valoarea ratei de sărăcie, zonele învecinate ale acestuia, respectiv Maramureș, Bistrița Năsăud, Satu Mare și Sălaj prezentând un nivel al sărăciei mai mare decât media înregistată la nivel de țară.

Teorii ale sărăciei

Toate cercetările ce au vizat fenomenul sărăciei au avut în vedere termeni diverști cum ar fi cel al sărăciei absolute, al sărăciei relative, al sărăciei severe, dar și cel al sărăciei lucii, în cadrul proceselor de determinarea acestora fiind elaborate diverse praguri ale sărăciei ori indici angrenați, avându-se în vedere metodele normative, relative, structurale ori vagi.

Indiferent de tip, s-a reușit determinarea sărăciei atât avându-se în vedere veniturile, cât și cheltuielile totale de consum aferente gospodăriilor, cărora le-au fost aplicate scalele de echivalență diverse. Astfel evaluată, sărăcia poate fi considerată drept o lipsă ori o insuficiență a veniturilor unei persoane, respectiv a consumului acesteia.

Sărăcia, în cadrul societății contemporane, nu este reductibilă la o lipsă a veniturilor, aceasta fiind doar una dintre cauzele declanșatoare a fenomenului, care prin acutizare ajunge la așa numita sărăcie extremă.

Ajungerea în situația sărăciei extreme implică și o tranziție prin diverse situații intermediare generate de o insuficiență a veniturilor, ca și de lipsa de tip generalizat ori permanentizat a diverselor șanse la viață.

Trecerea de la gradul de sărăcie standard la cel de sărăcie extremă vizează o pierdere graduală a diverselor bunuri și resurse existente la nivelul unei gospodării (locuințe ori locuri de muncă), ca și la nivelul rețelelor sociale ce conferă suportul necesar unui minim al existenței.

Procesul de trecere de la sărăcie standard la sărăcie extremă include mai multe faze, respectiv :

Faza situației normalității critice

Faza situației acute a nevoilor – criza

Faza situației crizei generalizate

Faza sărăciei extreme

Din punct de vedere teoretic, tranziția de la non-sărăcie la un grad al sărăciei extreme se realizează prin intermediul fazelor intermediare anterior menționate, faze ce includ categorii strict analitice, ce expuse în practică includ diverse cazuri variabile.

Traiectoriile aferente persoanelor expuse riscului sărăciei, ca și a bunurilor acestora nu urmează un șablon de tip liniar, trecerea de la o stare de normalitate la una de sărăcie deosebită nerealizându-se de la o zi la alta.

Aceste traiectorii sunt de regulă destul de sinuoase, ele fiind caracterizate de ascensiuni și descreșteri la nivelul veniturilor persoanelor, marea majoritate a influențelor deosebite fiind generate de modificările structurale sesizate la nivelul întregii societăți, ca și de cele de la nivel local ori regional. Acestora li se adaugă și deciziile și inclusiv alegerile personale ale persoanelor implicate, alegeri și decizii ce pot să fie ajustate în contextul comunităților din care fac parte.

De regulă, sărăcia extremă se definește la nivel tridimensional, avându-se în vedere :

O lipsă a securității locuinței – persoana în cauză nu deține în proprietate o locuință

O totalitate a veniturilor și cheltuielilor amplasată sub minima pragului național al sărăciei

Existența unui patrimoniu destul de limitat, ce include doar bunuri de folosință minime

Avându-se în vedere aceste dimensiuni, poziția unei gospodării poate reflecta la nivel general atât nivelul bunăstării generale, cât și nivelul integrării sociale în cadrul societății. De asemenea, aceste dimensiuni reprezintă expresiile nevoilor de bază la nivelul societății contemporane, acestea fiind de altfel în total consens cu noțiunea socială alocată sărăciei de populație.

În domeniul ratelor de sărăcie standard, ce au fost determinate prin intermediul aplicării pragurilor de sărăcie națională la cheltuielile totale vizând consumul/adult, s-a remarcat în cadrul studiilor ce au fost realizate de-a lungul anilor în domeniu o concentrare de tip masiv a persoanelor și implicit gospodăriilor în zonele în care se remarcă un consum sub cel delimitat de pragul alimentar național. În zona marilor orașe, rata sărăciei sub pragul național alimentar este mai mare de aproape zece ori comparativ cu rata înregistrată la întreg nivelul mediului urban.

Tipul sărăciei normalității critice (tipul I) este considerat a fi prima fază a sărăciei extreme, caracterizată de venituri și implicit consumuri în scădere continuă. Acest tip, respectiv normalitatea critică, caracterizează o situație a neajunsurilor ce pot fi surmontabile, ele având caracter temporar și reprezentând un nivel de trai destul de apropiat pragului sărăciei, persoanele aflate în această situație oscilând între starea de non-sărace și cea de sărăcie standard.

În cazul sărăciei de tip normalitate critică se găsesc de regulă marea majoritate a familiilor de pensionari din țara noastră, ca și familiile ce au mai mulți copii și venituri nesigure. În situația acestora se remarcă deseori asigurarea nevoilor de bază (respectiv hrana și locuința), chiar dacă gradul acestora este departe de a fi considerat ca fiind satisfăcător în cazul traiului decent.

Astfel, se remarcă periodic o lipsă a venitului stabil lunar sau o dimensiune redusă a acestuia, situație în care se accentuează incertitudinea existenței ulterioare, cu imposibilitatea planificării unor strategii/proiecte de viitor pentru respectiva familie.

Cel de-al doilea tip al sărăciei, respectiv situația de nevoi acută este considerată ca fiind o situație de criză de natură contingentă, caracteristică unor diverse cicluri ale vieții. Acest tip de sărăcie numai în mod parțial se poate suprapune sărăciei standard, orice persoană putând traversa o situație de nevoi acută la un moment dat.

Din acest considerent pe bună dreptate se poate aprecia că o persoană aflată într-o situație acută de criză poate fi, din perspectiva veniturilor sale (dar și a cheltuielilor) considerată o persoană non-săracă, ce este deghizată în persoană săracă.

Astfel, la nivel național, cele mai multe familii aflate în această stare sunt cele care nu dispun de o locuință în proprietate, acesta fiind de altfel elementul orimordial al unei situații de tip stabil. În această situație se găsesc persoanele tinere ce locuiesc cu părinții ori care locuiesc în gazdă, situația fiind doar una de tip temporar.

În cazul persoanelor ce nu dispun de rețele sociale ori au rețele sociale destul de precare, ce le conferă un sprijin destul de redus, ce nu permite răspunsul necesar eliminării respectivei situații de criză, ca și în cazul celor care nu au un loc de muncă stabil ori au un venit temporar, există o probabilitate destul de crescută ca această situație acută de nevoi să se prelungească în timp, ulterior ea putându-se transforma cu destul de multă ușurință din stare acută în stare cronică, cu generalizare. În cazul acestor persoane se poate afirma că situația de nevoi acută reprezintă numai o fază în cadrul procesului de cădere într-o sărăcie extremă.

Cea de-a treia situație, situația crizei generalizate, reprezintă situația caracterizată de neajunsurile de ordin multiplu ce s-au cronicizat, aceasta fiind ultima fază înaintea celei dedicate sărăciei extreme.

În situația crizei generalizate, se remarcă existența crizei în viața de zi cu zi a unei persoane nu doar ca o întâmplare, ci ca o regulă, procesul sărăciei fiind unul de durată, ce a afectat în timp mai multe sfere ale existenței unei persoane.

Comparativ cu restul situațiilor anterior descrise, situația crizei generalizate presupune:

Sărăcia standard

Venituri situate sub pragul sărăciei

Un consum mai mic decât cel dedicat pragului sărăciei

Diverse pierderi destul de semnificative reflectate la nivelul resurselor umane, a resurselor materiale, a resurselor sociale, etc

În cazul crizei generalizate, persoanele au de regulă în proprietate o locuință, dar patromoniul acestora este extrem de limitat comparativ cu contextul național, fie pentru că nu s-a reușit încă achiziționarea totală a acestei locuințe, fie datorită stării prelungite de nevoi (generate de achiziția respectivului bun) ce implică vânzarea altor bunuri ori imposibilitatea intervenției în cazul constatării deteriorării unor bunuri.

De asemenea, se constată un nivel al veniturilor amplasat sub limita pragului sărăciei, venituri ce nu permit accesul pe piața creditelor/ratelor, dar nici posibilitatea realizării unor investiții în dotările aferente unei gospodării.

În cazul persoanelor tinere, se remarcă diminuarea considerabilă a șanselor de dezvoltare, în ciuda faptului că o locuință aflată în proprietate ar putea reprezenta un element de stabilitate, respectiv securitate.

În cazul persoanelor mature ori în vârstă (cazurile cele mai frecvente) atât lipsa veniturilor ori venituri reduse, cât și lipsa unor dotări din cadrul gospodăriilor generează ideea locuinței ca fiind unica resursă a gospodăriei, șansele de redresare fiind în acest caz destul de reduse.

Ultimul tip, cel al sărăciei extreme, include toate gospodăriile ce nu au în proprietate o locuință, ce au în dotare bunuri depășite din punct de vedere tehnic și ca vârstă, și la nivelul cărora se înregistrează cheltuieli de consum totale situate sub pragum minim al sărăciei din mediul în care sunt incluse.

La nivem multidimensiona, sărăcia extremă caracterizează o stare permanentizată a lispurilor cumulate, ce depășește nivelul veniturilor și al cheltuielilor dedicate sărăciei standard. Comparativ cu situația crizei generalizate, acest tip de sărăcie, respectiv sărăcia extremă, presupune și absența vieții ordonate de diverse rutine, ce conferă nu doar siguranță, ci și predictibilitate.

Sărăcia extremă este caracterizată de lipsă acută a perspectivelor, cu venituri insuficiente ori temporare, cu locuințe improvizate și condiții de trai improprii.