.dezvoltare Economica Si Ecologie

CUPRINS

Introducere ………………………………………………….. 5

Capitolul 1: Dezvoltarea economică ……………………… 11

1.1 Puncte de vedere privind teoria dezvoltării ………. 11

1.1.1 Convergențe între progresul economic,

creșterea economică și dezvoltarea economică.. 11

1.1.2 Dezvoltare economică – concept

multidimensional ………………………………….. 17

1.2 Curente și orientări în teoria dezvoltării economice 27

1.2.1 Precursori, clasici și neoclasici ………………. 28

1.2.2 Teorii contemporane ale dezvoltării …………. 32

1.2.2.1 Teoria economiei duale …………………. 32

1.2.2.2 Teoria stadiilor dezvoltării economice …. 35

1.2.2.3 Dezvoltarea susținută, o altă perspectivă

a teoriei dezvoltării ………………………. 39

Capitolul 2: Ecodezvoltarea, relație complexă între

dezvoltarea economică și mediul natural …… 43

2.1 Resursele naturale, elemente de bază ale creșterii

și dezvoltării economice …………………………… 43

2.2 Conservarea mediului natural și problema

menținerii echilibrului economic …………………… 52

Capitolul 3: Economia protecției mediului natural ……… 63

3.1 Deteriorarea și protecția mediului înconjurător.

Relații generale om-biosferă ………………………. 63

3.2 Conceptul de protecție a mediului și economia

protecției mediului înconjurător …………………… 77

3.3 Relația creștere economică-protecția mediului în

perspectiva dezvoltării durabile …………………… 83

3.4 Legislația în domeniul protecției mediului în

România ……………………………………………… 86

2

Capitolul 4: Dezvoltarea durabilă ………………………… 94

4.1 Conținutul și semnificația conceptului de

dezvoltare durabilă ………………………………….. 94

4.2 Implicații economice ale dezvoltării durabile …….. 99

4.3 Politica de mediu ……………………………………. 103

4.3.1 Aspecte generale privind politica de mediu .. 103

4.3.2 Componentele și etapele proiectării politicii

de mediu ……………………………………… 108

4.3.3 Orientări ale politicilor de mediu în Uniunea

Europeană ……………………………………… 114

4.3.4 Cerințe ale politicii de protecție a mediului în

cadrul Uniunii Europene ……………………… 120

4.3.4.1 Protecția și managementul apei ……….. 122

4.3.4.2 Protecția aerului …………………………. 127

4.3.4.3 Strategia pentru protecția solului ………. 130

4.3.4.4 Protejarea naturii și a biodiversității …… 131

4.3.4.5 Managementul deșeurilor ………………. 136

4.3.5 Operaționalizarea politicilor de mediu ………. 138

4.4 Strategiile dezvoltării durabile în viziunea Uniunii

Europene …………………………………………….. 141

Capitolul 5: Deciziile și instrumentele ecologice ……….. 146

5.1 Latura ecologică a deciziei economice ……………. 146

5.2 Sistemul de management de mediu (SMM) și

eco-managementul comunitar (EMAS) …………… 151

5.3 Instrumentele de mediu în viziunea UE …………… 156

5.4 Analiza cost-beneficiu a evaluărilor de mediu –

Studiu de caz Roșia Montană ……………………… 161

5.4.1 Date generale despre Proiectul minier Roșia

Montană ………………………………………… 165

5.4.2 Probleme economice ale Proiectului ……… 166

5.4.2.1 Pierderi pentru România rezultate din

Proiect ……………………………………. 167

5.4.2.2 Beneficii pentru România ……………….. 179

5.4.3 Riscurile pentru România …………………….. 182

5.4.3.1 Riscul financiar …………………………… 182

5.4.3.2. Riscul de mediu …………………………. 183

5.4.4 Dezvoltarea durabilă a zonei Roșia Montană 184

5.4.4.1. Analiza situației „fără Proiect” …………. 184

5.4.4.2. Perspectiva includerii zonei în

patrimoniul UNESCO ………………….. 186

3

Capitolul 6: Tranziția României către un sistem

economic durabil ……………………………….. 187

6.1 Specificul procesului de tranziție la economia de

piață durabilă ………………………………………… 187

6.2 Procesul tranziției la eco-economie pentru

România ……………………………………………… 192

Concluzii ……………………………………………………. 203
Anexe ………………………………………………………… 207
Bibliografie selectivă ……………………………………… 214

4

INTRODUCERE

De-a lungul întregii sale existențe omul a încercat să-și satisfacă nevoile cât mai bine. Acest proces a presupus un ansamblu de activități menite să-l ajute să-și atingă scopul său. De aceea, el a trebuit să realizeze o dezvoltare permanentă a activității sale, atât din punct de vedere social, tehnic, cât și economic.

Inevitabil, activitatea omului de a-și satisface trebuințele presupune existența unui cadru în care acesta să acționeze, cadru care este reprezentat de mediul natural. Astfel, omul s-a confruntat cu problema mediu-economie care s-a dovedit una globală cu un caracter complex și multidimensional.

Mediul pretinde din ce în ce mai mult o gestionare coerentă, o mare varietate de instrumente de intervenție, precum și o comunicare continuă cu membrii societății, persoane fizice sau juridice, în vederea unei gestionări integrate a resurselor naturale.

Ideea centrală a lucrării este de a demonstra legătura puternică ce există între economie și ecologie, practic relația de condiționare dintre dezvoltarea economică și mediul natural. Pornind de la teoria dezvoltării economice, de la modalitatea în care se reflectă în realitate procesul dezvoltării economice, în lucrare se încearcă explicarea raportului economie-mediu natural.

5

Primul capitol, Dezvoltarea economică, prezintă o scurtă incursiune în istoria conceptului de dezvoltare economică, încercând să prezinte cât mai multe din valențele acestui concept. Se prezintă ideile unor filosofi, oameni de știință, care au încercat să explice, în absența unor instrumente analitice, fenomene și procese ce au devenit obiect de cercetare al științei economice cu mijloace corespunzătoare de abia în secolul nostru.

Pentru a-și atinge scopul, omul trebuia să acționeze într-un mediu natural dat și în condițiile unor resurse naturale limitate. De-a lungul timpului, el a constat că condițiile ce-i sunt oferite de mediul natural se deteriorează datorită acțiunilor sale, precum și a factorilor climatici, fiind necesară găsirea unei soluții care să permită atât o dezvoltare a activității sale, cât și o păstrare a mediului natural în condiții cât mai bune.

Această încercare a condus la apariția unor dezechilibre în
spațiul ecologic, la criza ecologică care a făcut necesară apariția unui
nou concept, și anume ecodezvoltarea. Cel de al doilea capitol,,

Ecodezvoltarea, relație complexă între dezvoltarea economică și
mediul natural, căută să explice legătura care există între resursele
naturale, suport ale activității economice, și procesul creșterii și
dezvoltării economice, precum și faptul că acțiunea de conservare a
mediului natural reprezintă un factor ce conduce la dezechilibre
economice.

Tranziția de la dezvoltare la ecodezvoltare este dificilă. De aceea, realizarea unei ecodezvoltări presupune construirea unei corelații între procesul dezvoltării economice, pe de o parte, și mediul natural, pe de altă parte, acesta fiind de reprezentat prin totalitatea resurselor naturale care trebuie gestionate durabil, prin procesele ecologice care suportă viața pe planetă, prin respectarea producției suportabile a ecosistemelor de care depind: zonele piscicole, pădurile, pășunile și terenurile agricole.

6

Deteriorarea mediului înconjurător a făcut ca procesul protecției
acestuia să capete o importanță tot mai mare, apărând necesară
formularea și definirea unor noi concepte, relații între om și biosferă,
precum și a unor politici și strategii de protecție a mediului
înconjurător. Toate acestea au dus la apariția economiei protecției
mediului natural, care în lucrare face subiectul capitolului trei.

Conștientizarea epuizării și capacității de regenerare a resurselor naturale impune redefinirea și elaborarea de strategii de mediu solicitând colaborarea autorităților publice locale cu organizațiile nonguvernamentale pentru protecția mediului. Acest lucru va crește nivelul de conștientizare a opiniei publice, stimulând schimbările de atitudine în sensul unor alternative viabile.

Ecodezvoltarea și economia protecției mediului natural au arătat că dezvoltarea durabilă este singura soluție prin care se poate acorda o șansă și generațiilor viitoare de a trăi și de a-și desfășura activitatea într-un mediu natural sănătos. În încercarea de a conserva mediul înconjurător omul a conceput și adoptat o serie de politici de mediu atât la nivel național, cât și la nivel regional sau, chiar, internațional. Aceste politici au ca scop realizarea unei dezvoltări economice din prisma unei dezvoltări durabile, care va permite în timp restabilirea echilibrului economie-ecologie.

Pe planul teoriei, dar și al acțiunilor practice, ideea reconcilierii pe termen lung a omului cu natura, pe baza respectării legilor naturii, a menținerii echilibrului ecologic al Terrei, a protecției permanente a naturii, a devenit din ce în ce mai importantă.

Actuala dezvoltare economică pentru a deveni durabilă trebuie remodelată. Continuarea dezvoltării economice în ritmul actual de creștere, pe baza actualului mod tehnic de producție, va avea drept consecință depășirea capacității portante a Terrei. Soluția ar putea fi aplicarea unei dezvoltări economice durabile, adică o dezvoltare care satisface nevoile prezentului fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi.

7

Din această perspectivă se impune o fundamentare ecologică a
deciziilor și instrumentelor economice. Astfel, capitolul 5, Deciziile și
instrumentele ecologice, urmărește tocmai modul cum ecologicul și-a
făcut loc în sistemul decizional și managerial al vieții economice.

Pe baza instrumentelor și deciziilor ecologico-economice se
urmărește controlul poluării, precum și îmbunătățirea politicii de
mediu, permițându-ne, cu ajutorul metodelor și tehnicilor specifice,
evaluarea beneficiilor și pagubelor de mediu. Pentru transpunerea
deciziei în realitate este necesară schimbarea comportamentului
producătorilor și consumatorilor atât la nivel individual, cât și la nivel
instituțional. Controlul poluării depinde de capacitatea oamenilor de a
înțelege gravitatea dezechilibrelor ecologice rezultate în urma
activităților lor.

Metoda analizei cost-beneficiu este ilustrată prin prezentarea proiectului minier de la Roșia Montană, în care se urmărește exploatarea unor zăcăminte de aur și argint fără a se ține cont de costurile sociale și de mediu ce le implică acest proiect, precum și a celor care au de suferit de pe urma sa.

Omul de afaceri, precum și orice cetățean care trăiește în zona Munților Apuseni, a Roșiei Montane trebuie să țină seama atât de prezentul, cât și de trecutul și viitorul zonei în care trăiește și în care își desfășoară activitatea economică, urmărind dimensiunea relației om-mediu în acest spațiu.

Adoptarea unor proiecte, cum este cel minier de la Roșia Montană, presupune realizarea dimensiunii economice prin prisma celei ecologice, încercând să construim o activitate, care să combine nevoile economice pentru anumite resurse naturale (aur, argint) cu un spațiu care ar trebui conservat pentru cei de mâine, datorită bogatei sale încărcături emoționale, spirituale și materiale (monumente istorie, etnografice etc.).

De aceea, trebuie să gândim eco-economic pentru a evita ca
generațiile viitoare să găsească Munții Apuseni despăduriți sau fără

8

izvoare, floră și faună ori calitatea solului să fie deteriorată în urma decopertării miniere. Mediul înconjurător trebuie să fie conservat cu toată complexitatea ecosistemelor, zona Roșia Montană putând să rămână un izvor de informație atât pentru cei de astăzi cât și pentru cei de mâine.

În cazul României, pe lângă problemele de mediu cu care se
confruntă, apare și cea a procesului tranziției de la economia
socialistă la economia de piață. De aceea, capitolul 6, Tranziția

Românieșansă și generațiilor viitoare de a trăi și de a-și desfășura activitatea într-un mediu natural sănătos. În încercarea de a conserva mediul înconjurător omul a conceput și adoptat o serie de politici de mediu atât la nivel național, cât și la nivel regional sau, chiar, internațional. Aceste politici au ca scop realizarea unei dezvoltări economice din prisma unei dezvoltări durabile, care va permite în timp restabilirea echilibrului economie-ecologie.

Pe planul teoriei, dar și al acțiunilor practice, ideea reconcilierii pe termen lung a omului cu natura, pe baza respectării legilor naturii, a menținerii echilibrului ecologic al Terrei, a protecției permanente a naturii, a devenit din ce în ce mai importantă.

Actuala dezvoltare economică pentru a deveni durabilă trebuie remodelată. Continuarea dezvoltării economice în ritmul actual de creștere, pe baza actualului mod tehnic de producție, va avea drept consecință depășirea capacității portante a Terrei. Soluția ar putea fi aplicarea unei dezvoltări economice durabile, adică o dezvoltare care satisface nevoile prezentului fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi.

7

Din această perspectivă se impune o fundamentare ecologică a
deciziilor și instrumentelor economice. Astfel, capitolul 5, Deciziile și
instrumentele ecologice, urmărește tocmai modul cum ecologicul și-a
făcut loc în sistemul decizional și managerial al vieții economice.

Pe baza instrumentelor și deciziilor ecologico-economice se
urmărește controlul poluării, precum și îmbunătățirea politicii de
mediu, permițându-ne, cu ajutorul metodelor și tehnicilor specifice,
evaluarea beneficiilor și pagubelor de mediu. Pentru transpunerea
deciziei în realitate este necesară schimbarea comportamentului
producătorilor și consumatorilor atât la nivel individual, cât și la nivel
instituțional. Controlul poluării depinde de capacitatea oamenilor de a
înțelege gravitatea dezechilibrelor ecologice rezultate în urma
activităților lor.

Metoda analizei cost-beneficiu este ilustrată prin prezentarea proiectului minier de la Roșia Montană, în care se urmărește exploatarea unor zăcăminte de aur și argint fără a se ține cont de costurile sociale și de mediu ce le implică acest proiect, precum și a celor care au de suferit de pe urma sa.

Omul de afaceri, precum și orice cetățean care trăiește în zona Munților Apuseni, a Roșiei Montane trebuie să țină seama atât de prezentul, cât și de trecutul și viitorul zonei în care trăiește și în care își desfășoară activitatea economică, urmărind dimensiunea relației om-mediu în acest spațiu.

Adoptarea unor proiecte, cum este cel minier de la Roșia Montană, presupune realizarea dimensiunii economice prin prisma celei ecologice, încercând să construim o activitate, care să combine nevoile economice pentru anumite resurse naturale (aur, argint) cu un spațiu care ar trebui conservat pentru cei de mâine, datorită bogatei sale încărcături emoționale, spirituale și materiale (monumente istorie, etnografice etc.).

De aceea, trebuie să gândim eco-economic pentru a evita ca
generațiile viitoare să găsească Munții Apuseni despăduriți sau fără

8

izvoare, floră și faună ori calitatea solului să fie deteriorată în urma decopertării miniere. Mediul înconjurător trebuie să fie conservat cu toată complexitatea ecosistemelor, zona Roșia Montană putând să rămână un izvor de informație atât pentru cei de astăzi cât și pentru cei de mâine.

În cazul României, pe lângă problemele de mediu cu care se
confruntă, apare și cea a procesului tranziției de la economia
socialistă la economia de piață. De aceea, capitolul 6, Tranziția

României către un sistem economic durabil, surprinde problematica care a existat la începutul anilor 1990 și care a condus la existența unor dezechilibre economice și ecologice, încercându-se în prezent realizarea unui echilibru între economic și ecologic.

Tranziția la economia de piață s-a dovedit a fi un proces mult
mai dificil, mai complex și mai dureros prin costurile sale sociale
decât s-a anticipat. Ea nu este un proces liniar și nici nu se supune
unor rețete prefabricate pe baza uneia sau alteia dintre teorii.
Tranziția, propunându-și ca obiectiv crearea tuturor structurilor și
condițiilor care să aibă ca rezultat îmbunătățirea condiției umane,
creșterea standardului de civilizație materială și spirituală a oamenilor
ce au depășit o economie totalitară, este un proces de dezvoltare.

România este parte semnatară a mai multor acorduri și
convenții internaționale, însă punerea în practică a acestora este
destul de redusă. Totuși, se poate constata că au fost făcuți unii pași,
destul de importanți, în aplicarea unui management de mediu în
cadrul activităților economice, s-a încercat o utilizare durabilă a
resurselor naturale, amplificându-se activitățile de protecție a
mediului înconjurător, toate acestea conducând către o
eco-economie.

Mediul natural reprezintă o sursă importantă ce este exploatată
de om, el întreținând viața pe Terra și punând în valoare acele
elemente ce caracterizează societatea umană. Rezultă, astfel,
necesară redimensionarea relațiilor economie-ecologie, pentru a se

9

putea ajunge prin conservare și reciclare la realizarea unei dezvoltări economice durabile.

Este necesară înțelegerea faptului că economia nu este o
știință izolată, ci se află în interdependență cu o multitudine de științe
ale naturii, tehnicii și social-umane. Astăzi este nevoie de o economie
care să respecte principiile funcționalității mediului, prin prisma tuturor
componentelor sale. De aceea, este necesară o cale de mijloc, de
remediere a situației, de reconstruire a sistemelor naturale, a
economiei globale în vederea restabilirii echilibrului economic.

10

CAPITOLUL 1

Dezvoltarea economică

1.1 Puncte de vedere privind teoria dezvoltării

1.1.1 Convergențe între progresul economic, creșterea economică și dezvoltarea economică

Dezvoltarea economică a fost întotdeauna o preocupare a
omenirii, continuând să fie, și în prezent, o temă actuală. Cu toate
acestea, delimitarea teoriei dezvoltării economice ca o ramură
importantă a teoriei economice generale s-a făcut în anii 1950-1960.

Geneza ei poate fi urmărită de-a lungul istoriei gândirii economice, având un rol însemnat în stabilirea și definirea conceptelor de bază ce însoțesc diferitele teze ale dezvoltării economice formulate în timp de numeroși economiști.

Astfel, teoria dezvoltării economice a cunoscut mai multe paradigme, curente și orientări, până la actuala concepție a dezvoltării durabile, care reprezintă principala componentă a strategiilor și politicilor promovate de organizațiile internaționale și naționale, ca și de autoritățile guvernamentale din aproape toate țările.

În literatura occidentală, la un moment dat, procesul de
dezvoltare economică și cel de creștere economică au fost identificate
cu procesul de progres economic, deși între primele două procese
distincția este făcută de latura calitativă a procesului dezvoltării
economice ce apare în plus față de cel al creșterii economice.

Astfel, economistul englez A.W.Lewis, laureat al premiului Nobel
pentru economie în 1979, în capitolul introductiv al lucrării sale, „Teoria
creșterii economice”, spune că „subiectul esențial al acestei cărți este

11

creșterea producției pe locuitor.”1 El vorbește despre economia
dezvoltării ca un domeniu distinct, care examinează structura
comportamentului dezvoltării în acele țări în care producția pe cap de
locuitor este sub 2000 $, deși, afirmă că în realitate există și o

economie a țărilor dezvoltate.

Mult mai evidentă apare această tendință la C.Clark și

J.Fourastie. C.Clark folosește termenul de progres economic „în

același sens în care este utilizat termenul de creștere sau dezvoltare economică.”2 La C.Clark progresul economic, care se realizează prin etapele dezvoltării sectoarelor economiei se identifică cu progresul social care ar însemna, după afirmațiile lui E.James, o repartiție mai bună, mai egală a acestuia.

Pentru J.Fourastie, progresul economic constă într-o “creștere a progresului social fie global, fie pe fiecare membru al corpului social”, iar progresul social printr-o „creștere considerabilă a sectorului terțiar, care se va caracteriza printr-un nivel de viață foarte ridicat, ce se va manifesta ca stabil multă vreme.”3

Identificarea progresului economic și social cu creșterea și
dezvoltarea este foarte evidentă și la W.W.Rostow4. După el, întreaga
istorie socială parcurge întotdeauna și pretutindeni, în mod obligatoriu,
cele cinci stadii ale creșterii economiei caracterizate după nivelul de
dezvoltare a economiei. Se observă că teoria creșterii economice,
concepută de el, devine sinonimă cu dezvoltarea și progresul
economic.

O altă tendință care apare în literatura economică este aceea conform căreia creșterea economică semnifică o sporire globală a produsului net al economiei, iar progresul economic reprezintă sporirea continuă a produsului net pe locuitor sau a consumului real pe locuitor, fiind definit ca o creștere a resurselor disponibile mai mult decât proporțional față de creșterea populației.

Economistul american S.Kuznets consideră creșterea economică a unei națiuni ca „un proces de sporire în ritm susținut a populației și a producției pe cap locuitor.”5

Fr.Perroux definește creșterea economică „ca o mărime durabilă
a dimensiunii unei unități economice simple sau complexe, realizată
prin schimbări de structură și, eventual, de sisteme și însoțită de

1 Lewis A., La théorie de la croissance économique, Payot, Paris, 1963, pg.18; 2 Clark C., Les condition du progrès économique, Paris, 1960, pg.10;

3 Fourastie J., Le grand espoir du XX-ème siècle, Presses Universitaires de France, Paris, 1968, pg.20;

4 Rostow W.W., subpunctul 1.2.2.2, pg.35;

5 Kuznets S., Croissance et structure économique, Calman, Levy, 1972, pg.29;

12

progrese economice. Nici un progres nu poate fi calificat drept
economic dacă nu este însoțit și de progres social. La rândul său orice
progres social ușurează și impulsionează creșterea economică.”6

Creșterea economică surprinde, așadar, aspectele cantitative,
dar nu numai la nivelul unui subansamblu, ci și la nivelul economiei
naționale. Prin aceasta, Fr.Perroux asimilează creșterea economică cu
sporirea venitului național. Dar, nu orice mărire a dimensiunii acestuia
este sinonimă cu creșterea economică, ci numai cea durabilă,
susținută în timpul uneia sau mai multor perioade lungi. Prin aceasta el
deosebește creșterea de expansiune, care desemnează un fenomen
pe termen scurt.

Spre deosebire de creșterea economică, dezvoltarea o definește ca „ansamblul schimbărilor în structurile sociale și mentale care generează o relație de antrenare reciprocă între aparatul de producție și populație”7 punând astfel economia națională în stare să crească cumulativ și durabil produsul său real global. Procesul dezvoltării se bazează la el, și pe ideea de înflorire și împlinire a omului și a complexului social.

O nouă dezvoltare este posibilă dacă se abandonează cultul bunului și se urmărește cu adevărat maximizarea potențialului uman. Aceasta este, după Perroux, fundamentul țărilor în curs de dezvoltare, el fiind necesar și țărilor dezvoltate.

Din cele prezentate, reiese faptul că Perroux definește creșterea
și dezvoltarea astfel încât ele apar nu numai diferite, dar și
interdependente. Pentru el, creșterea operează numai „în și prin

schimbări structurale, acestea din urmă având în mod necesar o influență decisivă asupra dezvoltării. La rândul său, dezvoltarea ușurează și determină creșterea, o înglobează și o susține.”8

Se poate constata că procesul dezvoltării economice poate presupune modificări de structură ce pot avea loc în cadrul fluxurilor economice, a fluxurilor de organizare economică.

Astfel, definind structura unui sistem economic prin ansamblul
legăturilor care unesc între ele unitățile simple și complexe, și printr-un
ansamblu de proporții între fluxurile și între stocurile unităților de bază
și combinațiile obiectiv-semnificative ale acestor unități. Fr.Perroux
sublinia că dezvoltarea are loc „în și prin”9 schimbări de structură.

6 Perroux Fr., L’économie du XX-ème siècle, Presses Universitaires de France, Paris, 1969,
pg.499;

7 Perroux Fr., op.cit., pg.523;
8 Perroux Fr., op.cit., pg.713;
9 Perroux Fr., op.cit., pg.371;

13

Pornind de la ideea că diferite ramuri industriale au proporții variabile în fluxul produsului industrial global și rate diferite de creștere, el desprinde concluzia că dezvoltarea economică nu apare simultan în toate ramurile, ea manifestându-se prin diferite canale și cu efecte variate pentru ansamblul economiei naționale.

Pentru H.Chenery, care s-a ocupat mult de raportul dintre aspectele interne și cele externe ale schimbărilor structurale, dezvoltarea reprezintă un proces de tranziție de la formele tradiționale de organizare economică la cele moderne.

„Numai luate împreună schimbările structurale ale cererii, producției, utilizării mâinii de lucru, precum și ale structurii comerțului exterior și fluxurilor de capital definesc transformarea unui sistem economic tradițional într-unul modern.”10

W.Leontief relevă că procesul dezvoltării impune în timp o structură asemănătoare a economiilor naționale. „Modelul tranzițiilor dintre ramuri și alte sectoare principale ale sistemului arată că, cu cât o economie este mai dezvoltată, cu atât structura lor seamănă mai mult cu cea a altor economii dezvoltate.”11

Progresul economic reprezintă acea tendință a unei economii naționale ce urmărește ameliorarea performanțelor globale ale funcționării acesteia, concretizându-se în niveluri mai înalte de dezvoltare ce conduc la îmbunătățirea calității vieții populației și a nivelului de civilizație atins având, astfel, o latură socială.

În cadrul sfârșitului de secol XX și început de secol XXI, progresul economic devine posibil de susținut prin promovarea unor programe și politici macroeconomice coerente, concepute pe termen lung și care vizează atingerea unei anumite stări dorite și fezabile din punct de vedere economic și social.

Sintetizând se poate spune că transformarea structurilor
economice reprezintă o latură esențială a procesului de dezvoltare și a
progresului economico-social, exprimându-se în ritmurile diferite cu
care se realizează creșterea diferitelor sectoare și ramuri ale
economiei, favorizând, la rândul său, intensitatea dezvoltării economiei
naționale.

Modificarea în timp a proporțiilor în care se găsesc elementele
sistemului economic constituie un proces logic, caracterul obiectiv al
acestor schimbări structurale fiind determinat, așa cum se relevă în
literatura de specialitate, de dezvoltarea mai rapidă a unor activități
față de altele, de ritmurile diferite de creștere înregistrate ca urmare a

10 Chenery H., Structural Change and Development Policy, Oxford University Press, 1979, pg.50; 11 Leontief W., Analiza input-output, Editura Științifică, București, 1970, pg.68;

14

acțiunii diferențiate a forțelor ce influențează comportamentul

agenților economici.

Cercetarea acestor legături se impune cel puțin din două motive: – primul este determinat de mutațiile pe care le-a antrenat și le
va antrena în continuare progresul tehnic contemporan;
– al doilea constituie acuitatea cu care se pune problema și
amploarea proceselor de restructurare a producției în
România, în condițiile trecerii la economia de piață și ale
exigențelor progresului tehnic contemporan.

În concluzie, conceptele de creștere economică și dezvoltare economică pot fi definite astfel: creșterea este un proces obiectiv, complex și permanent de sporire a produsului național net pe total și pe locuitor într-o țară, într-o perioadă dată.

Procesul de dezvoltare economică, la rândul lui, este înțeles ca transformarea cantitativă și calitativă necuantificată direct cu instrumentarul existent la un moment dat a structurilor economice, dar și politice și sociale, a modului de viață și calității vieții, a conștiinței umane, a mediului înconjurător etc., a comportamentului general al sistemului economico-social.

Spre deosebire de alți termeni din limba română, substantivul
dezvoltare poate fi însoțit de o mulțime de adjective, printre care:
social, politic, cultural, științific, spiritual, uman etc. și nu în ultimul rând
adjectivul economic. Dar oricare ar fi adjectivul folosit, definiția noului
termen format ne duce direct sau indirect la termenul “dezvoltare
economică”.

Astfel, dezvoltarea socială are ca scop și finalitate indivizii și grupurile sociale, fiind condiționată de dezvoltarea economică și în același timp răsfrângându-se asupra acesteia. Evoluția politică dintr-o țară, la un moment dat, perturbă sau favorizează viața economică, precum și dezvoltarea economică a țării respective. Dezvoltarea culturală și științifică își pune amprenta asupra nivelului de dezvoltare a individului influențând productivitatea muncii și capacitatea acestuia de a asimila noile inovații și tehnologii, toate acestea având un impact asupra dezvoltării economice.

Dată fiind complexitatea și extensia sferei de cuprindere a
termenului „dezvoltare economică”, din literatura de specialitate nu
lipsesc definițiile foarte generale fie de ordin filosofic, fie pragmatic,
multe din ele fiind pe cât de cuprinzătoare, pe atât de simpliste și
imprecise.

De aceea, semnificativă în acest sens este concepția lui

G.Myrdal, care asimilează dezvoltarea cu modernizarea, atât în sfera

15

economică, cât și în cea politică. În realitate, modernizarea vizează aspectul referitor la noile produse, cunoștințe și tehnici, implementarea acestora la nivelul întregii societăți și, astfel, modernizarea nu acoperă sfera de cuprindere a conceptului de dezvoltare.

L.J.Lebret definește dezvoltarea, foarte filozofic și general, ca o
„trecere de la o fază mai puțin umană la una mai umană.” Plecând de
la această definiție, Fr.Perroux adaugă o latură mai pragmatică
dezvoltării, explicând-o ca un proces ce duce la o mai bună satisfacere
a nevoilor fundamentale ale oamenilor, și anume a nevoilor de hrană,
a nevoii de cunoaștere etc. Aceste nevoi sunt comune tuturor
oamenilor indiferent de nivelul de cultură sau civilizație a acestora, dar
diferă în funcție de importanța lor, de intensitatea și modul de
satisfacere a lor. Dar și această definiție a dezvoltării economice este
insuficientă, deoarece dezvoltarea conduce la schimbări în structura
nevoilor și generează nevoi noi, care nu întotdeauna pot fi satisfăcute.

Posibilitatea de a substitui noțiunea de creștere celei de dezvoltare economică este facilitată de o serie de circumstanțe, toate găsindu-și explicația în asemănările formale și de conținut existente până la un anumit punct între ele.

Asemănările dintre creșterea și dezvoltarea economică se referă la faptul că aceste noțiuni exprimă, în condiții normale, o acțiune și un proces continuu, care exercită efecte de antrenare, de aglomerare și cumulative, cum le-a numit Fr.Perroux în lucrarea sa „L’économie du XX-ème siècle”. Atât creșterea, cât și dezvoltarea economică, rezultante ale procesului obiectiv al mișcării generale, devin, pe o anumită treaptă, o cauză a acestuia, care îi imprimă ritmul și îi asigură trecerea de la un nivel dat la altul mai ridicat.

Scopul creșterii și dezvoltării este de a pune în funcțiune mecanismele cu ajutorul cărora se poate realiza perfecționarea structurilor și a stărilor economice de ansamblu. Atât creșterea, cât și dezvoltarea economică sunt, la un moment dat, funcții de aceleași variabile endogene și exogene ale sistemului economic. Finalitatea acțiunilor, prin care se realizează ambele procese, au fost și vor rămâne oamenii, cu nevoile lor materiale și spirituale.

Aceste trăsături comune exprimă, de fapt, unitatea dialectică dintre creșterea și dezvoltarea economică. Dar există și o serie de deosebiri care pun în evidență, faptul că, sub raportul capacității de generalizare și reflectare a unor fenomene sociale, elementele definitorii ale celor două concepte nu sunt identice.

O primă deosebire între creșterea și dezvoltarea economică este
aceea că creșterea economică pune în relație procesul de sporire a

16

produsului intern brut (PIB) cu evoluția demografică, exprimând nivelul și dinamica produsului intern brut pe locuitor. Ea nu reflectă și nu explică, însă, totalitatea ce caracterizează tabloul demo-economic de ansamblu al unei țări. Evidențierea acestora este posibilă numai într-un alt context și cu ajutorul unor indicatori calitativi care nu fac parte din instrumentarul propriu al teoriei creșterii economice. Noțiunea de dezvoltare implică și ideea de schimbare și de transformare a structurilor economice, sociale și politice, ca urmare a perfecționării și diversificării bunurilor de producție și, deopotrivă, a schimbărilor realizate în conștiința oamenilor.

O altă deosebire poate fi considerat și faptul că, creșterea
economică se exprimă cu ajutorul unui sistem de relații cauzale între
fenomene cuantificabile, exprimate cu ajutorul unor indicatori statistici
redați în formă valorică și fizică, iar dezvoltarea economică exprimă, în
plus, și alte schimbări calitative intervenite în evoluția fenomenelor
demo-economice, urmărindu-se, îndeosebi, schimbarea unor concepții
și mentalități față de procesul de producție, de consum, de
comportamentul demografic etc., care în cadrul teoriei creșterii nu sunt
puse în evidență. Teoria dezvoltării, încorporând pe cea a creșterii,
abordează în plus numeroase aspecte și probleme sociale și politice.

Creșterea economică poate fi considerată ca o expresie materială a fluxului ramurilor ale căror rezultate sunt analizate în mod independent unele de altele, adică făcând abstracție de legăturile funcționale dintre acestea, iar dezvoltarea economică poate fi expresia materială a sumei fluxurilor diferitelor ramuri și a influențelor determinate de acțiunea factorilor generali și parțiali sub impulsul cărora are loc procesul de producție.

1.1.2 Dezvoltarea economică-concept multidimensional

În literatura de specialitate, ce a apărut până în anii 1970, un
element definitoriu pentru dezvoltarea economică se referă la
caracteristicile de bază ale ordinii economice. Fr.Perroux consideră că
„ordinea economică este caracterizată prin structurile economice și
sociale pe care se bazează. Structurile economice presupun
articularea părților, respectiv a ramurilor, industriilor, regiunilor și
întreprinderilor într-un tot, prin relațiile de interdependență dintre ele."12
Dezvoltarea presupune desfășurarea activității de către oameni și

12 Perroux Fr., Pour une philosophie de nouveau développement, Presses Universitaires de France, Paris, 1981, pg.54;

17

pentru oameni, prin schimbul de bunuri, servicii și informații, și întrucât decidenții activi ai unei activități, indiferent de felul acesteia, sunt agenți economici, în cadrul ordinii economice structurale se întrepătrund cu cele mentale și sociale prin reacții reciproce.

Spre deosebire de predecesorii săi, Higgens pune accentul pe
caracterul durabil și cumulativ al procesului dezvoltării, definind
dezvoltarea economică ca o combinație a schimbărilor mentale, și
anume cele legate de sistemul de pregătire profesională, de cele
privind concepțiile referitoare la viața socială, precum și a schimbărilor
sociale ale populației, care o fac aptă să-și mărească cumulativ și
durabil produsul său real, global. Ulterior, pornind de la definiția lui
Higgens, „dezvoltarea desemnează schimbările de structuri mentale și
de comportamente sociale, care permit creșterea produsului real
global și care transformă progresele particulare într-un progres social
generalizat.”13

În anii 1960-1970, creșterea economică este definită ca „o

componentă capabilă să crească produsul global sau pe locuitor în
mod durabil, autonom și convenabil repartizat între grupurile sociale”
sau „ansamblul schimbărilor care permit o creștere durabilă, autonomă
și convenabil repartizată între grupurile sociale și între indivizi.”14

La rândul său, G.Meir15 s-a preocupat de clarificarea elementelor definitorii formulate de predecesorii săi și constată că, conceptul de dezvoltare cunoaște noi dimensiuni, prin includerea dezvoltării umane și prezervării mediului ca finalități ale procesului. Clarificările aduse se referă la următoarele elemente:

– dezvoltarea ar trebui interpretată ca proces pentru a reflecta
realitatea și pentru a orienta analiza spre acțiunea forțelor
aflate în relații cauzale de interdependență;

– dezvoltarea înseamnă creștere plus schimbare, constând
într-o mișcare de ascensiune a întregului sistem social. Cu
alte cuvinte, dezvoltarea poate fi interpretată ca tendință de
atingere a unor idealuri de modernizare precum: creșterea
nivelului productivității, egalizarea economică și socială,
îmbunătățirea instituțiilor etc.;

– dezvoltarea înseamnă creșterea venitului real pe locuitor.
Creșterea populației poate devansa pe cea a produsului sau
a venitului național sau poate fi în aceeași proporție,

13 Guillaumont P., Èconomie du développement, vol.1: „Le sous-développement”, Presses

Universitaires de France, Paris, 1985, pg.44;

14 Guillaumont P., op.cit., pg.66;

15 Meir G., Leading Issues in Economic Development, Oxford University Press, New York, 1995, pg.28;

18

rezultatul constând în scăderea sau, în cel mai bun caz, în conservarea nivelului venitului pe locuitor și aceasta nu înseamnă dezvoltare economică;

– dezvoltarea este un proces de lungă durată, susținut pe
parcursul a cel puțin 2-3 decenii, care nu se confundă cu
simpla creștere pe termen scurt a venitului real în faza
ascendentă a unui ciclu economic;

– pe termen lung dezvoltarea susținută presupune realizarea
ei, astfel încât să reușească menținerea unui mediu
înconjurător nedegradat pentru generațiile viitoare.
De asemenea, un aspect al schimbării continue ce survine în
evoluția economiilor de piață este globalizarea, ce se petrece cu o rată accelerată în timpul ultimelor două decenii. În cadrul globalizării se află reducerea rapidă a costurilor de transport și revoluția tehnologiei informatice. Costul transportului produselor în jurul lumii a scăzut foarte mult în ultimele decenii. Capacitatea noastră de a transmite și de a analiza informațiile a crescut foarte mult, în timp ce costurile acestor operații au scăzut la fel de mult.

Multe piețe se globalizează. De exemplu, cum unele gusturi
devin universale în rândul tinerilor, va apărea același mod de a se
îmbrăca în aproape toate marile orașe. Multe corporații se
globalizează pe măsură ce devin tot mai mult corporații transnaționale.
Acestea sunt firme foarte mari cu o prezență fizică în mai multe țări și
cu o structură managerială tot mai descentralizată. Un exemplu în
acest sens pot fi restaurantele McDonald`s, firmele Coca-Cola, Nestlé,
Mercedes-Benz și Sony. Multe piețe ale forței de muncă se
globalizează, pe măsură ce revoluțiile în comunicații și transporturi
permit variatelor componente ale oricărui produs să fie realizate
oriunde în lume. De exemplu, un televizor sau un CD-player obișnuit
va conține componente făcute în țări diferite, știindu-se unde este
asamblat un produs, dar fiind tot mai dificil de spus unde este făcut.

Din punct de vedere al investițiilor, cel mai important rezultat al
globalizării este că firmele mari caută să aibă o prezență fizică în multe
țări importante. În anii 1950 și 1960 majoritatea investițiilor străine erau
făcute de firme din Statele Unite ale Americii care investeau pentru
a-și asigura prezența pe piețele externe. În zilele noastre, majoritatea
țărilor dezvoltate au parte de fluxuri majore de investiții, în ambele
direcții, spre interior, prin firmele străine care investesc în piețele lor și
spre exterior, prin firmele proprii care investesc în străinătate.

„În 1967, 50% din totalul investițiilor străine provenea din Statele
Unite și era destinat mai multor țări. În 1991, conform datelor Națiunilor

19

Unite, Statele Unite figurau cu doar 25% din totalul investițiilor străine.
În acel an, Japonia a fost cel mai mare investitor străin unic, depășind
ușor 25% din total, urmată de Franța cu 19%, Germania cu 17% și
Marea Britanie cu 15% din totalul investițiilor noi. Din punctul de
vedere al investițiilor interne, schimbarea este și mai importantă. În
1967, Statele Unite atrăgeau doar 9% din totalul investițiilor străine
făcute în acel an. La sfârșitul anilor `80, însă, SUA atrăgeau aproape
30% din ele. Anul 1992 a adus o nouă schimbare cu un exod
semnificativ al investițiilor străine din Statele Unite.”16

Un impuls important către globalizarea investițiilor a fost dat de
eliberarea fluxurilor de investiții de către reglementările

guvernamentale. Reglementări importante asupra fluxurilor de fonduri
emergente nu au existat niciodată în Statele Unite, acest lucru
reprezentând un motiv major pentru care Statele Unite au fost cel mai
important investitor străin mondial din 1945 până în 1980. În Europa,
însă, existau restricții importante pentru indivizii sau firmele care
doreau să investească în străinătate. Acest control a încetat în 1979 în
Marea Britanie, iar țările din Uniunea Europeană au avut termenul
limită de încetare a acestor restricții până în iunie 1990. Fără această
liberalizare a fluxurilor de capital, desfășurarea globalizării ar fi fost
foarte diferită și mult mai dominată de către investițiile externe
americane.

În prezent, nici o țară nu poate adopta o poziție economică de
izolare și fiecare speră să participe la economia mondială, acolo unde
sunt create o parte tot mai mare a locurilor de muncă și a veniturilor.

Anii 1990 au impus o nouă abordare a problematicii dezvoltării, deoarece pe de o parte modelele neoclasice ale creșterii economice nu se dovedeau suficient de largi pentru a cuprinde și variabile extraeconomice, iar pe de altă parte diferite modele ale dezvoltării economice riscau să se îndepărteze foarte mult de abordarea riguroasă a modelării economice, prin introducerea unui număr mare de parametrii sociali, istorici, culturali etc.

Noua teorie a creșterii economice își propune să analizeze mai atent aspectele legate de stocul de cunoștințe și de instruirea forței de muncă. Astfel, teoria creșterii economice va asimila influența variabilei umane dinspre teoriile dezvoltării economice. Maniera de abordare rămâne cea specifică modelării economice, chiar dacă noile concepte stoc de cunoștințe, capital uman, investiții în formarea forței de muncă etc. sunt importante în dezvoltarea economică.

16 Lipsey R.G., Chrystal A.K., Economia pozitivă, Editura Economică, București, 1999, pg.52;

20

În prezent, există două direcții principale de studiu: una în
legătură cu acumularea cunoștințelor, iar alta cu o viziune mai largă în
legătură cu capitalul, și anume, capitalul uman. Pentru prima direcție
sunt cunoscute modelele de cercetare-dezvoltare. Deoarece progresul
tehnologic este cel care face ca cu același volum de muncă și capital
să se obțină mai mult venit național, este necesară analiza explicită a
sectorului de cercetare-dezvoltare. Se lucrează cu funcții
Cobb-Douglas atât pentru output, cât și pentru descrierea sectorului
de cercetare-dezvoltare. Se caută, astfel, să se surprindă dinamicele
interne ale activității de cercetare-dezvoltare, modul în care poate fi
stimulată și gestionată inovația tehnologică, în acest sens fiind utilizate
studiile lui Baumol (1990); Murphy, Shleifer și Vishny (1991).

Astfel de modele au apărut datorită incapacității teoriilor bazate pe acumularea de cunoștințe de a explica diferențele dintre țări în ceea ce privește veniturile. Deși, acumularea de capital uman de către un lucrător implică învățare, există o distincție conceptuală clară între capitalul uman și cunoaștere, în sens abstract.

Capitalul uman constă în abilitățile, îndemânările și cunoștințele lucrătorilor particulari. Astfel, la fel ca și bunurile economice convenționale, capitalul uman este exclusiv în utilizare și are proprietatea de rivalitate. Aceste modele diferă de cele de tip Solow, deoarece presupun că schimbări moderate în resurse, în ceea ce privește acumularea de capital, pot produce modificări importante în produsul agregat/lucrător. De aici și capacitatea lor de a explica diferențele privind nivelul veniturilor dintre țări.

Comparativ cu modelele de tip Solow, unde diferențele dintre venituri cer decalaje mari în ratele economisirii și de creștere a populației, în modelele bazate pe capital uman aceste diferențe sunt mai mici. În plus, anumiți factori de incertitudine privind politicile fiscale și regimul proprietății contribuie și mai bine la congruența acestor modele cu realitatea, în ceea ce privește dimensiunea fluxurilor de capital dinspre țările bogate spre cele sărace.

De asemenea, pot fi avute în vedere și teorii care se referă la
aspectele regionale ale dezvoltării, cum ar fi: teoria dezvoltării cu
diferențiere fricțională; teoria dezvoltării polarizate; teoria dezvoltării
endogene. Ideea de bază a teoriei dezvoltării cu diferențiere fricțională
a fost formulată de G.Myrdal17. Se consideră că dezechilibrele
regionale au la bază decalajele cronologice inerente în procesele de
integrare, decalaje care au drept consecință mobilitatea imperfectă a

17 Myrdal G., Economic Theory and Underdevelopment Region, Gerald Duckworth and Co. Ltd, London, 1957;

21

factorilor de producție. Aceasta aduce în discuție problema omogenității timpului economic, decalajele de dezvoltare fiind interpretate ca decalaje cronologice.

„Această perspectivă este ceva mai completă decât teoriile
stadiilor de dezvoltare sau cea a dezvoltării duale, deoarece caută să
identifice repere temporale în domeniul economic, al instituțiilor și
normelor sociale, al valorilor culturale, religioase, etice etc. Eliminarea
decalajelor apare ca o problemă de sincronizare a diferiților timpi
istorici.”18

Teoria dezvoltării polarizate (sau a polilor de creștere) are ca punct de pornire lucrările lui Fr.Perroux. Teoria pornește de la faptul că dezvoltarea reprezintă un proces dezechilibrat și ierarhizat în același timp și că doar anumite unități economice au un rol important în procesul dezvoltării. Ele pot fi considerate drept poli ai creșterii economice, dar aceștia pot fi și anumite zone din teritoriu sau elemente de infrastructură.

Teoria dezvoltării endogene este, oarecum, opusă teoriei polilor de creștere, punând accentul pe dezvoltarea de la nivelurile structurale de bază. Componentele majore ale acestei teorii sunt autarhia regională selectivă și punerea în valoare a avantajului regional strategic. Avantajul acestei teorii constă în mobilizarea eforturilor de punere în valoare a potențialului local.

O problemă importantă, care a apărut și s-a manifestat din ce în
ce mai mult este aceea a nivelului și a ritmului dezvoltării economice în
strânsă legătură cu condițiile și factorii de mediu. Astfel, creșterea
economică trebuie să aibă un nivel care să permită acoperirea, în
concordanță cu condițiile contemporane, a nevoilor membrilor
societății. Aceasta presupune desfășurarea concretă a creșterii
economice în raport cu factorii de mediu, atât în timp, unde trebuie să
aibă continuitate, cât și în spațiu. Acest lucru presupune o dezvoltare
care să poată fi susținută de factorii naturali și umani și care, în plus,
să poată fi durabilă, respectând echilibrul ecologic dinamic.

De asemenea, apare necesitatea internalizării costurilor
pagubelor provocate mediului de către agenții economici ce tind să
utilizeze factorii de mediu ca pe niște bunuri libere, iar costurile
înlăturării daunelor să le pună pe seama societății. Datorită acestei
tendințe, deteriorarea mediului se manifestă din ce în ce mai mult și,
de aceea, agenții economici trebuie obligați prin lege să suporte ei
înșiși pagubele ecologice pe care le produc. Aceasta înseamnă ca

18 Jula D., Ailenei D., Jula N., Gârboveanu A., Economia dezvoltării, Editura Viitorul Românesc, București, 1999, pg.52;

22

costurile ecologice, pe care ei le vor externe, să fie transformate în costuri interne ale propriei activități.

În acest sens, trebuie să se stabilească limitele și condițiile în care elementele nocive ale producției pot fi evacuate în mediul natural sau amenzi progresive pentru asemenea evacuări ori anumite taxe ce urmează a fi plătite în concordanță cu dimensiunile și caracterul respectivelor evacuări nedorite. Internalizarea costurilor are drept efect o incitare la reducerea rațională a consumului total de muncă pe unitatea de produs și, o dată cu aceasta, oferă imboldul economic necesar în vederea asigurării protecției mediului.

Trebuie luată în discuție ipoteza dacă munca de prevenire a
poluării și degradării mediului, de refacere a calității acestuia este doar
consumatoare de produs intern net sau este și creatoare de valoare,
adică de produs intern net. Activitatea de protecție a mediului
influențează pozitiv sporirea venitului național, deoarece acționând
favorabil asupra sănătății fizice și psihice a oamenilor, contribuie la
creșterea capacității lor de muncă. Ea influențează sporirea
productivității muncii și contribuie la menținerea acesteia la un nivel
ridicat, întrucât elimină sau reduce perioadele de boală care, în
condițiile poluării sau deteriorării mediului natural, devin dese și nu o
dată prelungite.

Acțiunea de protejare a mediului natural și de asigurare a unei calități corespunzătoare a lui este, în același timp, o acțiune de protejare a resurselor, deoarece, pe de o parte ea conservă mediul natural necesar existenței umane și producției, iar pe de altă parte poate conduce la economii de resurse înlăturând risipa, utilizându-le mai complex sau reciclând deșeuri, care altfel ar fi ajuns în mediu provocând deteriorarea acestuia. Dar, prevenirea degradării mediului este mai puțin costisitoare decât cea de înlăturare a daunelor. Drept urmare, munca de protejare a mediului este o muncă productivă, care menține sau redă valoarea, ori creează valoare nouă și produs intern net. Caracterul productiv, de menținere sau refacere a valorii mediului, pe care-l are activitatea de protecție a mediului constituie un element din cele mai importante ce trebuie luate în considerare în orice program al unei activități economice.

La aceasta se adaugă faptul că, internalizând pe o cale sau alta
cheltuielile necesare pentru protecția mediului, se cunosc mai bine
costurile totale ale fiecărei producții, iar recuperarea costurilor prin
prețuri pune problema minimizării lor și a maximizării rezultatelor utile
pe fiecare unitate de cheltuială în vederea protecției mediului. La
rândul ei, problema maximizării rezultatelor utile ale cheltuielilor de

23

protecție a mediului presupune ca progresul tehnic să fie în același timp și progres economic și progres ecologic.

Caracterul productiv, de menținere sau restituire a valorii mediului, ca și de creare a unor valori noi și, astfel, de produs intern net, pe care îl are activitatea mediului constituie un element, dintre cele mai importante, ce trebuie luate în considerare în orice program de dezvoltare economică.

Dezvoltarea presupune un ansamblu de transformări care modifică comportamentele, integrează progresele cunoașterii, ameliorările aduse calificării forței de muncă, cunoștințele industriale modificând anticipările și stimulând acumularea. Este un proces complex în care aspectele economice se îmbină cu cele sociologice, psihologice și politice ale vieții omului și societății.

Intensitatea dezvoltării, ritmurile acesteia, performanțele obținute diferă de la o țară la alta sau de la zonă la zonă, datorită unei multitudini de factori și condiții. Ca urmare, lumea s-a structurat de-a lungul timpului în țări cu dezvoltare puternică și țări cu o dezvoltare mai slabă. De aceea, în statisticile internaționale, în articole, studii și lucrări putem întâlni gruparea statelor lumii în state dezvoltate, în curs de dezvoltare, subdezvoltate.

Astfel, pentru a desemna țările în care procesul dezvoltării economice nu este la cotele necesare economiei respective a apărut și s-a folosit termenul de subdezvoltare economică.

În raport cu dezvoltarea care este un proces, subdezvoltarea economică reprezintă o stare, care diferă ca intensitate de la o țară la alta, de la o epocă istorică la alta, ea marcând punctul de la care începe procesul de dezvoltare. Dar, subdezvoltarea nu poate fi considerată ca o simplă rămânere în urmă față de țările industrializate, raportarea ei la aceste state dezvoltate făcându-se doar pentru a arăta deosebirile dintre țările respective.

De asemenea, ea nu se reduce doar la aspecte economice, prezentând și implicații sociale foarte importante. Cele mai mari deosebiri, după Fr.Perroux, se referă la faptul că structurile economice dintr-o țară subdezvoltată sunt defectuoase, iar reunirea acestora într-un tot se face cu mare greutate, existând și o risipă a resurselor. De aceea, „contactele între economiile subdezvoltate și cele dezvoltate nu se pot stabili decât pe bază de asimetrie și inegalitate, respectiv pe raporturile de dependență, care nu vor fi eliminate decât progresiv și cu prețul unor mari eforturi.”19

19 Perroux Fr., Pour une philosophie de nouveau développement, Presses Universitaires de France, Paris, 1981, pg.51;

24

P.Guillaumont definește subdezvoltarea ca o situație în care
populația, parțial sau în totalitate, nu are capacitatea de a-și satisface
nevoile fundamentale, adică satisfacerea „minimului vital”. Prin

contrast cu dezvoltarea, el afirmă că subdezvoltarea este nu numai o situație în care nivelul de trai este scăzut pentru marea majoritate a populației, ci și o stare în care apare incapacitatea de a realiza o creștere durabilă, autonomă și convenabil repartizată, adică o situație care presupune o serie de obstacole în calea dezvoltării.

La rândul său G.Meir definește dezvoltarea economică „ca fiind un mijloc și nu un scop, constând într-un proces instrumental pentru eliminarea sărăciei persistente și realizarea dezvoltării umane”20, adică prin „eliminarea sărăciei” autorul înțelegând înlăturarea tuturor obstacolelor specifice subdezvoltării și deschiderea unui drum durabil pentru realizarea procesului de dezvoltare.

M.Todaro consideră dezvoltarea economică ca „un fenomen

economic prin care creșterea de ansamblu și pe locuitor a venitului
național se propagă în mase sub forma locurilor de muncă și a altor
oportunități economice sau prin care se creează condițiile difuzării la
nivelul întregii societăți a beneficiilor creșterii economice.”21 El
surprinde faptul că dezvoltarea economică implică o îmbunătățire a
calității vieții, adică o creștere a venitului în țările sărace duce implicit
la un nivel de trai superior celui anterior, presupunând în același timp o
mai bună educație, standarde mai ridicate de sănătate și nutriție, o mai
bună protecție a mediului înconjurător, mai multă libertate.

De aceea, în opinia sa, dezvoltarea economică trebuie
concepută ca un proces multidimensional care implică schimbări
majore în structurile sociale, în atitudinile populației și în instituțiile
naționale astfel încât să accelereze creșterea economică, să reducă
inegalitățile și să se contribuie la eliminarea sărăciei. Iar pentru a fi
asigurată pe deplin dimensiunea umană, valorile supreme pe care
trebuie să fie centrat procesul de dezvoltare sunt satisfacerea nevoilor
de bază, și anume nevoia de hrană, nevoia de locuință, nevoia de
sănătate și nevoia de protecție, precum și asigurarea demnității și a
libertății.

Todaro formulează trei obiective principale ale dezvoltării:

1. creșterea disponibilităților și îmbunătățirea distribuției
bunurilor și serviciilor de subzistență: hrană, locuință,
sănătate, protecție;

20 Meir G., Leading Issues in Economic Development, Oxford University Press, New York, 1995,
pg.9;

21 Todaro M., Economic development, Longman Ed, Londra, 1997, pg.17;

25

2. ridicarea standardului de viață prin creșterea veniturilor,
respectiv asigurarea de locuri de muncă, o mai bună educație
și o mai mare atenție acordată valorilor culturale și umane;

3. extinderea gamei de alegeri economice și sociale pentru
indivizi și stat, prin eliberarea de dependență nu numai în
relațiile cu alți oameni și alte țări, dar și față de ignoranța și
mizeria umană.

Concluzia la care se ajunge este că pentru statele lumii a treia
prioritate o are crearea mecanismelor economice, sociale și
instituționale necesare promovării rapide și pe scară largă a ameliorării
standardului de viață, sporirea pregătirii profesionale având drept
rezultat creșterea stimei și respectului de sine al populației sărace.

Se poate constata că procesul dezvoltării economice reprezintă o serie de schimbări și transformări ce presupun un adaos de valoare la situația structurii socio-economice deja existente. Simpla creștere a venitului real pe locuitor fără o transformare a structurii economice și sociale a economiei țării respective nu poate fi considerată un proces de dezvoltare economică pentru economia respectivă.

Cu timpul procesul dezvoltării economice a cunoscut noi valențe
devenind din ce în ce mai complex. Astfel, a crescut rolul individului
prin sporirea utilității acestuia în societate datorită conștientizării noilor
aspecte ale vieții economice ce trebuie să-și găsească o soluție
rațională. Asigurarea unei bunăstări individuale superioare este mult
mai ușor de realizat decât creșterea bunăstării societății umane, în
ansamblu, pentru că societatea are dorințe și aspirații formate din cele
ale indivizilor care diferă de la om la om ca intensitate și domeniu de
manifestare.

Dar procesul dezvoltării economice nu se poate realiza fără o
creștere a nivelului de educație și pregătire a indivizilor. O sporire a
pregătirii profesionale a acestora va conduce la creșterea abilităților și
cunoștințelor oamenilor reflectându-se în sporirea productivității
indivizilor la locul de muncă și, ca atare, o dezvoltare a activității
economice, în general. Recunoașterea profesională va avea drept
rezultat creșterea stimei și respectului de sine, precum și al societății.
Toate acestea presupun existența unei independențe a agenților
economici față de stat, cât și între ei, fiecare acționând conform cu
țelurile propuse, dar în limitele impuse de economia de piață.

Opus procesului de dezvoltare economică, care presupune atât
o îmbunătățire a procesului de producție și o creștere a bunăstării
economice a individului (creștere cantitativă), cât și o sporire a

nivelului său de pregătire și educație (creștere calitativă) este

26

creșterea economică ce constă într-o mărire, de-a lungul timpului, a
nivelului real al produsului național brut (PNB) pe locuitor,

reprezentând practic doar o creștere cantitativă.

1.2 Curente și orientări în teoria dezvoltării economice

Procesul dezvoltării economice a fost studiat chiar înaintea
clasicilor, la începutul secolului al XVIII-lea, de fiziocrați. La ei putem
regăsi semnificația actuală a conceptului de creștere economică,
constând în creșterea outputului global și pe lucrător. Semnificația
tezelor fiziocrate rămâne însă limitată datorită viziunii lor înguste
asupra muncii productive, a cărei sferă de cuprindere se reduce doar
la agricultură. Dacă sintetizăm evoluția conceptului de dezvoltare
economic, ca și a teoriei dezvoltării aceasta se prezintă astfel:

Teoria subdezvoltării Teoria creșterii economice

Teoria dezvoltării

Surse de inspirație

Fiziocrații

Economie clasică

– A.Smith

– D.Ricardo

– Th.Malthus

– J.Schumpeter

Economia neoclasică

Curente și orientări de gândire

Teorii contemporane ale dezvoltării

Dezvoltarea duală

W.A.Lewis

Dezvoltarea stadială

W.W.Rostow

Dezvoltare Susținută sau durabilă

Fig.1.1: Heterodoxia teoriei dezvoltării

27

1.2.1 Precursori, clasici și neoclasici

Un loc deosebit, în evoluția gândirii economice referitoare la dezvoltare, îl ocupă ideile istoricului arab Abdurahman Abu Zaid Ibn Khaldun în lucrarea „Prolegomene” apărută în 1377, în care susținea că, pentru realizarea creșterii economice este necesar să se reunească cinci categorii de factori: „creșterea demografică, progresul tehnic, căutarea de profit individual, respectul proprietății private și solidaritatea instituțiilor politice și juridice.”22

„Mercantiliștii, iar apoi fiziocrații, deși au cercetat diferit cauzele și modalitățile sporirii bogăției, au abordat și aspecte care țin de procesul creșterii și dezvoltării economice.”23

La clasicii gândirii economice, dezvoltarea economică este
caracterizată prin acumularea capitalului, acest proces fiind posibil prin
lărgirea pieței naționale și a celei internaționale, precum și prin
diviziunea muncii. El este imaginat ca un fenomen natural, spontan,
căruia îi poți constata doar existența și explica mecanismele.
Dezvoltarea economică spontană, generată de respectarea „laissez
faire”-ului, era accesibilă oricărei țări, iar în situația în care unele țări
nu erau capabile să-și realizeze propria dezvoltare, aceasta se putea
realiza cu ajutorul relațiilor economice internaționale.

A.Smith acceptă mișcările de capital și efectul lor benefic asupra
unor țări mai slab dotate cu resurse, ca și avantajul schimbului
internațional, concretizat în amplificarea diviziunii muncii și ca atare în
creșterea productivității, precum și în faptul că oferă un debușeu
factorilor de producție, care pe piața internă nu ar avea utilizare, dar
pe piața externă, prin transformarea lor în produse, devin utili.

A.Smith constată un progres al tuturor economiilor prin
dezvoltarea agriculturii astfel încât să se realizeze o cât mai bună
satisfacere a nevoilor fundamentale necesare atingerii nivelului minim
de trai, apoi prin dezvoltarea manufacturilor și a comerțului exterior pe
baza surplusului realizat în agricultură. De asemenea, el a arătat că
vaste zone ale Terrei nu au realizat nici un progres de-a lungul
secolelor, caracterizându-se prin sălbăticie și sărăcie. Între aceste
zone, autorul include „toată Africa interioară, toată această parte a
Asiei care este situată la o destul de mare distanță de nord de Pontul
Euxin și de Marea Caspică, Vechea Sciție, Tartaria și Siberia.”24

22 Clipa N., Fenomenul și teoria creșterii economice în capitalism, Editura Universității Al.I.Cuza, Iași, 1989, pg.18;

23 Clipa N., op.cit., pg.25;

24 Smith A., Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei, vol.1, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1962, pg.17;

28

Motivația dată de Smith asupra acestei „subdezvoltări” nu era de
natură economică, ci geografică, deoarece aceste regiuni erau situate
la distanțe considerabile de mare sau ocean și nu dispuneau de o
rețea fluvială corespunzătoare dezvoltării comerțului interior și exterior.
Din această cauză, piețele statelor respective erau limitate ca
dimensiuni, și, de aceea, nu permiteau realizarea diviziunii muncii,
care era sursa creșterii productivității muncii și a bunăstării.

Acumularea de capital fizic, progresul tehnologic și specializarea muncii în procesul adâncirii diviziunii ei erau, în analiza lui Smith, sursele creșterii avuției. Creșterea era posibilă atât timp cât se asigurau condițiile acumulării de capital și introducerii noii tehnologii. Atât concurența, cât și comerțul liber contribuiau, împreună, la punerea în mișcare a acestui proces cumulativ.

„Avuția Națiunilor” a pus în evidență maniera în care un mediu
instituțional transformat poate debloca forțele dinamice ale creșterii
într-o economie capitalistă, competitivă, pe o cale prin care toți au de
câștigat. Aceste elemente constitutive (capitalismul, acumularea de

capital industrial, eficiență prin specializare, comerț liber) continuă să
reprezinte elemente esențiale ale teoriei dezvoltării economice.
În concepția lui D.Ricardo existau posibilități de dezvoltare a
societății capitaliste, el fiind preocupat, mai ales, de repartiția avuției.
Astfel, factorul, care ar fi putut menține acumularea capitalului în
industrie, o producție mai mare, și, ca atare, un nivel superior al
economiei unui stat, era dat de creșterea productivității muncii în
agricultură.

Creșterea productivității avea drept rezultat obținerea alimentelor
la costuri scăzute, ceea ce conduce, după părerea lui Ricardo, la
acordarea unor salarii mai mici și obținerea unor profituri mult mai mari
decât valoarea acestora înainte de a se realiza această creștere a
productivității muncii. Totuși acest proces pe termen scurt nu era
posibil, deoarece progresul tehnologic cere timp, de aceea obținerea
unei productivități mai mari pe solurile existente o vedea posibilă pe
termen lung, pe baza schimbărilor tehnologice. Pe termen scurt,
ieftinirea alimentelor se putea realiza prin intensificarea schimburilor
între diferite țări dintre care unele înregistrau surplusuri în acest
domeniu, adică prin dezvoltarea comerțului exterior.

Preocupat fiind de teoria randamentelor descrescânde, Ricardo afirmă că soluția pe termen scurt pentru a combate efectele negative ale acestei teorii este existența unei economii deschise către nou și a unui comerț liber.

29

Totuși, creșterea economică împreună cu expansiunea demografică, pe termen lung, au demonstrat că suprafețele arabile nu erau suficiente pentru a asigura necesarul de hrană și a apărut necesitatea folosirii unor terenuri al căror soluri se caracteriza printr-un nivel scăzut al fertilității și, ca atare, care presupuneau randamente descrescânde.

Randamentele descrescânde duc la creșterea costurilor în
procesul agricol și, ca atare, la mărirea prețurilor produselor alimentare
ceea ce determină o creștere a salariilor muncitorilor din industrie. O
consecință directă a creșterii salariilor constă în reducerea profiturilor
capitaliștilor și, ca atare, se poate înregistra o scădere a ratei
acumulării de capital. În final, toate aceste reacții în lanț ar fi avut ca
rezultat scăderea ratei creșterii economice pe locuitor, chiar și până la
zero, când societatea ar atinge așa-numita „stare staționară”.

În concluzie, D.Ricardo consideră că, pe termen lung, creșterea economică nu se putea realiza la nesfârșit, iar atingerea stării staționare se putea realiza destul de repede.

De-a lungul istoriei s-au constatat mari diferențe între avuțiile
națiunilor, aceste diferențe fiind legate atât de cantitatea și calitatea
resurselor disponibile, cât și de modul cum sunt repartizate între
membrii comunității. J.S.Mill, care a anticipat cu un secol teoria
rostowiană a stadiilor dezvoltării, a arată că popoarele nu ajung la
același stadiu de evoluție, ele plasându-se în faze succesive ale
dezvoltării în funcție de gradul de exploatare a resurselor naturale.

Ca și A.Smith, J.S.Mill exclude din această evoluție societatea
asiatică, care, timp de mai multe secole, s-a aflat în faza agricolă,
datorită faptului că surplusul agricol era prea mic pentru a asigura
hrana unor lucrători din alt domeniu, decât cel agricol. Acest lucru
împiedica acumularea de capital în vederea dezvoltării sectorului
industrial. În acest tip de societate exista un aparat administrativ dur,
iar proprietatea privată era blocat, uneori chiar inexistent, fiind
prezentă cea a statului sau a unei aristocrații a proprietarilor de
pământ.

Analiza clasică a recunoscut existența unor niveluri diferite de dezvoltare în anumite țări, prin autori ca Smith și Mill, dar ea nu a reprezentat decât un punct de plecare pentru teoriile dezvoltării, deoarece ea a considerat dezvoltarea un fenomen natural și spontan într-o economie deschisă în care se realizează schimburi economice internaționale bune pentru toți partenerii.

Spre deosebire de clasici, școala neoclasică a fost preocupată
mai mult de probleme legate de echilibru și prețuri. O excepție a

30

acestei școli o constituie J.A.Schumpeter, care a publicat în 1912 lucrarea „Theorie der wirtschaftlichen Entwicklung”, ce a fost tradusă în engleză „The Theory of Economic Development”, iar în franceză „Théorie de l’évolution économique.”

În această lucrare, Schumpeter face distincție între două tipuri de economii:

– o economie ce funcționează în condițiile echilibrului general,
ca un circuit fără evoluție, ce se repetă mereu, în mod identic;
– o altă economie aflată în procesul dezvoltării, având ca punct
cheie al procesului inovația, al cărei purtător este
antreprenorul sau întreprinzătorul.

Primul tip de economie se află într-o situație în care nu există dezvoltare durabilă deoarece nefiind credite și dobânzi nu sunt nici bancheri, moneda având un rol pasiv, procesele de producție se bazează pe rutină, iar prețurile sunt legate cu costurile medii, astfel încât nu există profit.

În al doilea tip de economie, elementul cheie, antreprenorul sau întreprinzătorul, poate fi:

„fabricant-comerciant;

șef de industrie, ce poate fi sau nu proprietarul întreprinderii; director, salariat cel mai adesea, dar care are
responsabilitatea efectivă a gestiunii;

fondatorul, creatorul întreprinderii.”25

Antreprenorul, în oricare din cele patru ipostaze, are obligația de a găsi noi combinații ale factorilor de producție, cât mai eficiente, ceea ce înseamnă inovație, elementul cheie al dezvoltării. Inovația provoacă o nouă investiție într-o întreprindere, care are ca rezultat realizarea unor transformări și în alte întreprinderi, având ca efect trecerea de la o stare a economiei în care nimic nu se schimbă, totul este staționar, la o economie aflată în plină dezvoltare.

Pentru a putea realiza acest proces trebuie să se constituie un mediu favorabil în care antreprenorul să poată acționa, trebuie să existe niște reguli precizate și respectate de toți partenerii și, în plus, societatea, ca un întreg, are un rol deosebit în susținerea activității antreprenorului.

Din cele expuse anterior, teoria elaborată de Schumpeter nu este o teorie a apariției dezvoltării, ci o teorie a continuării dezvoltării plecând din momentul în care a atins un anumit nivel.

25 Schumpeter J.A., Théorie de l’évolution économique, Paris, 1935, pg.345;

31

1.2.2 Teorii contemporane ale dezvoltării

1.2.2.1 Teoria economiei duale

Modelul dezvoltării duale a fost elaborat și prezentat în anul 1954
de A.Lewis, considerat alături de Myrdal și Rostow, unul dintre primii
pionieri ai dezvoltării. În conformitate cu „ortodoxia” vremii sale,

reprezentată de o „sinteză între neoclasici (microeconomie) și

gândirea keynesiană (macroeconomie)”26, Lewis conduce analiza în termenii neoclasici ai teoriei prețurilor și alocării resurselor și lasă loc instrumentelor moderne ale econometriei.

W.A.Lewis susținea că „elementul cheie al dezvoltării economice consta în acumularea rapidă de capital și considera că problema centrală a teoriei dezvoltării economice era de a înțelege maniera prin care o comunitate care economisea și investea doar 4 sau 5 procente, sau chiar mai puțin din venitul său național se putea transforma într-o societate în care economisirea voluntară să crească la 12-15 procente sau mai mult.”27

Modelul său, elaborat într-un cadru teoretic clasic, cuprinde două sectoare:

o un sector tradițional sau de subzistență, ce se caracterizează
printr-un exces de forță de muncă, ce se află în șomaj,
adesea deghizat. Excesul de forță de muncă este alimentat
de creșterea demografică. În situația de suprapopulație și
subutilizare, salariul rural este determinat de nivelul
subzistenței, iar productivitatea marginală este egală cu zero,
aceasta semnificând că atunci când agriculturii i se sustrage
o parte din forța de muncă, producția nu scade;

o un sector modern sau capitalist format din activitățile
industriale din mediul urban și, eventual, plantațiile,
caracterizându-se printr-o productivitate mai înaltă și
primește forță de muncă de la sectorul tradițional. Transferul
de forță de muncă din mediul rural este realizat la o rată a
salariului curent apropiată de nivelul de subzistență.
În principiu, salariul curent este egal cu produsul mediu al
lucrătorului din agricultura de subzistență, plus o marjă apreciată de
Lewis la cel mult 30%, reprezentând așa-numita „primă de exod rural.”
La această rată a salariului curent, datorită elasticității infinite a ofertei

26 Baslé M. ș.a., Histoire des pensées économique: les contemporaines synthèse, Editor Sirey, Paris, 1988, pg.406;

27 Lewis W.A., Economic Development with Unlimited Supplies of Labor, The Manchester School Bulletin, may 1954, pg.176;

32

de forță de muncă, adică oferta fiind nelimitată, surplusul demografic rural trenează și nu poate fi resorbit decât pe termen foarte lung. Lewis consideră că exodul populației rurale va continua până când productivitatea marginală va egala rata salariului curent.

În aceste condiții, dezvoltarea într-o economie duală constă în reducerea progresivă a proporției sectorului tradițional, în favoarea activităților moderne din sectorul capitalist.

La originea creșterii economice se află procesul de economisire
al populației care permite realizarea de investiții, făcute în mare parte
din profitul obținut. Dar, așa cum se constată în modelul lui Lewis,
economiile lucrătorilor sunt foarte mici, iar cele ale clasei de mijloc
sunt puțin mai mari, dar sunt nesemnificative din punct de vedere al
investițiilor ce se pot realiza din ele. Cei care dispun de economii sunt
capitaliștii societății, indiferent de domeniul lor de activitate, industrie și
agricultură, și ei pot realiza cu acestea investiții productive.

Datorită situației de subdezvoltare existente într-o astfel de
economie, și nivelului scăzut al venitului, economiile sunt insuficiente
pentru a realiza un proces de dezvoltare economică. O dată cu
creșterea nivelului economiilor urmează o perioadă de tranziție până
ce nivelul acestora devine suficient de mare astfel încât procesul
creșterii să se autoîntrețină. Pe parcursul dezvoltării surplusul de forță
de muncă din sectorul tradițional este absorbit de cel capitalist,
deoarece acesta cunoaște o dezvoltare și o diversificare a producției
pe seama investițiilor făcute din economiile obținute. Noile angajări vor
continua atâta timp cât productivitatea marginală a lucrătorilor din
sectorul modern depășește salariul curent. Profiturile obținute vor fi
investite pentru a se realiza creșteri ale productivității marginale, ce
vor permite angajări suplimentare de lucrători. Acest proces va
continua până la egalizarea salariilor curente de către nivelul
productivității marginale.

La sfârșitul procesului, tot excedentul de forță de muncă din sectorul de subzistență va fi resorbit. Salariile vor începe să crească atât în sectorul capitalist cât și în cel de subzistență. Dezvoltarea începe să fie în folosul lucrătorilor.

În cazul în care nivelul economiilor și cel al acumulării de capital nu este suficient de mare pentru a realiza dezvoltarea, Lewis propune ca soluție pentru finanțare creșterea creditului, deși acest proces poate duce la inflație, dar aceasta poate fi resorbită prin creșterea producției. O altă soluție ar fi, de asemenea, ajutorul extern, care pe parcursul dezvoltării ar putea fi înlăturat.

33

Lewis consideră că apariția unui blocaj se poate datora mai multor cauze, două mai importante fiind:

perturbarea raporturilor dintre prețurile bunurilor din sectorul
modern și cele ale bunurilor de subzistență;

presiunea cererii de bunuri de subzistență necesită creșterea
ofertei pentru care poate apare necesară introducerea
metodelor capitaliste în agricultură.

În mare, dezvoltarea duală, descrisă de Lewis, a fost considerată ca fiind conformă cu realitățile din țările subdezvoltate și, în consecință, a fost larg acceptată ca model standard al dezvoltării din anii 1960-1970. Bineînțeles, modelul produs de Lewis a fost supus, de-a lungul timpului, la numeroase critici și dezvoltări.

Printre criticile aduse modelului lui Lewis enumerăm:

modelul presupune, în mod implicit, că rata transferului de muncă și a creării de locuri de muncă în sectorul modern este proporțională cu rata acumulării de capital din sectorul modern, acest lucru realizându-se doar dacă noile investiții ar asigura numai o dublare a capitalului;

noțiunea de surplus de muncă este prezentată, în model, ca fiind specifică sectorului tradițional, în timp ce sectorul capitalist dispune de o ocupare deplină a forței de muncă. Studii ulterioare au dovedit că există situații când apare un șomaj considerabil în zonele urbane, iar în mediul rural surplusul de forță de muncă este mult mai mic;

datorită concurenței de pe piața muncii din sectorul modern, modelul lui Lewis presupune menținerea unui nivel constant al salariilor din acest sector. În realitate, însă, salariile au tendința să crească, chiar dacă condițiile de pe piața muncii sunt favorabile sau nu;

altă critică adusă este existența în țările subdezvoltate a unei
clase de capitaliști cu calități de antreprenori ce pot pune în
mișcare procesul expansiunii economice, ceea ce pentru alți

economiști constituie un obstacol în calea dezvoltării.

Ipotezele din modelul lui W.A.Lewis au fost dezvoltate de către

G.Ranis și C.H.Fei28, care au construit un model de natură neoclasică
ce presupune că un proces de transfer a excedentelor de forță de
muncă din sectorul tradițional spre sectorul de muncă ar permite
realizarea în condiții cât mai bune a dezvoltării economiei țărilor slab
dezvoltate. Ei atribuie agriculturii un rol important în realizarea

28 Fei C.H., Rains G., Development of the Labor Surplus Economy, New Haven, CT: Yale University Press, 1964;

34

industrializării, considerând că realizarea unor investiții în acest domeniu ar fi permis creșterea producției agricole astfel încât productivitatea muncii în agricultură să crească înaintea finalizării procesului de transfer al surplusului de forță de muncă din sectorul tradițional în cel modern.

Majorarea forței de muncă din mediul rural a dus la apariția unui surplus de produse agricole, ce putea fi folosit de proprietarii funciari pentru creșterea productivității în agricultură sau pentru finanțarea unor investiții în sectorul industrial. Astfel, o parte din economisirea rurală este folosită pentru acumularea de capital în sectorul industrial. Interdependența dintre agricultură și industrie este mai strânsă decât în modelul lui Lewis.

Și acest model, ca și cel al lui A.W.Lewis, a fost supus la numeroase critici, dar a permis consolidarea teoriei și politicii dezvoltării, punând în discuție problemele legate de oferta nelimitată de forță de muncă necalificată, pe de o parte, și insuficiența forței de muncă instruită, calificată, pe de altă parte. De aici au apărut numeroase studii referitoare la nevoia de educație și de formare profesională a oamenilor.

Începând cu acest moment, apare pe lângă noțiunea de capital,
deja cunoscută, cea de capital uman, care va presupune în viitor
cheltuieli de învățământ și de formare profesională, cheltuieli pentru
ameliorarea condițiilor de sănătate și de nutriție în vederea creșterii
productivității acestui capital și, astfel, reducerea risipei de resurse.

Modelele economiei duale sunt realizate mai ales pentru economii închise, în care accentul cade pe creșterea axată pe industrializarea sectorului modern drept cale de absorbție a excedentului de forță de muncă și de promovare a dezvoltării, ceea ce a încurajat țările slab dezvoltate să adopte strategii de industrializare pentru substituirea importurilor.

1.2.2.2 Teoria stadiilor dezvoltării economice

„Indiferent de schema pe care o adoptă”, remarcă S.Kuznets,
„orice concepție stadială implică o serie de elemente comune și
anume: delimitarea temporară pe segmente a evoluției în funcție de
sursele și structura schimbărilor economice; o succesiune obligatorie a
acestor segmente; o matrice comună, în care stadiile se succed în
cadrul unui proces pe termen lung, conceput în general, în sensul unei

35

evoluții ascendente; o viziune unidimensională asupra evoluției istorice, diferită de optica ciclică în care stadiile se repetă.”29
Primul care a adoptat o schemă stadială este A.Smith, fiind
formată din următoarele etape: vânătoarea, stadiul pastoral, stadiul agricol, stadiul comercial și cel manufacturier.

O concepție diferită asupra dezvoltării stadiale aparține lui

K.Marx, care interpretând cursul istoriei, elaborează dialectica sa stadială, ce cuprinde: epoca primitivă, epoca sclavagistă, epoca feudală, epoca capitalistă și cea socialistă.

În cadrul școlii istorice germane se distinge Fr.List, care în
lucrarea „Sistemul național de economie politică” descrie cinci stadii
de evoluție: stadiul primitiv, stadiul pastoral, stadiul agricol, stadiul
agricol-manufacturier și cel agricol-manufacturier-comercial. List pune
accentul pe ultimele trei stadii, explicând succesiunea acestor stadii
prin nivelul de dezvoltare al „forțelor productive”, în care intră toți

factorii generatori ai „puterii industriale care constituie sursa de

dinamism economic, respectiv motorul expansiunii naționale, sub toate formele sale.”30 și instituțiile politice și concepțiile morale cu rol de stimulare sau de obstrucționare a activității economice.

Unul dintre fondatorii teoriei stadiale a dezvoltării, considerat și
cel mai important reprezentant al acestei concepții, este W.W.Rostow.
Conform teoriei sale, dezvoltarea este descrisă ca un proces istoric, ce
cuprinde cinci stadii de evoluție: societatea tradițională; pregătirea
condițiilor pentru „decolare”/”demaraj”; „decolarea” sau „demarajul”;

înaintarea spre maturitate și perioada consumului de masă. „Aceste stadii au o continuitate și o logică internă, ele nefiind o generalizare a anumitor observații factuale despre etapele dezvoltării societăților moderne. Ele constituie atât o teorie a creșterii economice, cât și, mai general, o teorie, chiar dacă totuși parțială, a întregii istorii moderne.”31 „Conform acestei scheme, toate țările ar urma aceeași traiectorie, unele fiind mai avansate, decât altele în difuzarea tehnicii, chiar dacă formele sociale ale dezvoltării par uneori diferite.”32

Primul stadiu, cel al societății tradiționale se caracterizează pe
știința și tehnica prenewtoniană, pe sectorul agricol arhaic, precum și
pe legăturile de familie și cele din cadrul diferitelor clanuri ce existau în

29 Kuznets S., Notes on Stage of Economic Growth as a System Determinant, în Comparison of Economic System, Ed.Alexander Eckstein, New York, 1971, pg.243;

30 Clipa N., Fenomenul și teoria creșterii economice în capitalism, Editura Universității „Al.I.Cuza”,

Iași, 1989, pg.42;

31 Rostow W.W., The Stage of Economic Growth: A Non-Communist Manifesto, Cambridge University Press, Cambridge, 1960, pg.9;

32 Didier M., Economie: regulile jocului, Editura Humanitas, București, 1994, pg.274;

36

civilizațiile mediteraneene ale Orientului Mijlociu și Europa medievală. Toate aceste condiții nu excludeau creșterea producției, însă nivelul acesteia pe locuitor rămânea la un nivel foarte scăzut.

Al doilea stadiu, al condițiilor prealabile demarajului s-a manifestat spre sfârșitul secolului al XVII-lea pentru statele din Europa de Vest, și a presupus:

apariția unor noi capacități de producție datorită descoperirilor științei moderne;

constituirea statelor naționale centralizate cu administrație relativ eficace;

creșterea nivelului de educație al populației și apariția de noi întreprinzători;

extinderea comerțului, transformarea instituțiilor economice și posibilitatea de a realiza progres economic.

Aceste două stadii sunt specifice unor țări subdezvoltate, care nu au reușit să depășească starea staționară a sistemului de viață tradițional.

Cea mai importantă fază în teoria lui Rostow este demarajul/decolarea considerată ca o etapă de tranziție în evoluția oricărei societăți, fiind caracterizată prin:

creșterea dimensiunilor activității economice din industrie și agricultură;

dezvoltarea unuia sau mai multor sectoare industriale dinamice cu o înaltă rată de creștere;

creșterea ratei investițiilor productive la cel puțin 5% sau

chiar peste 10% din venitul sau produsul național;

existența sau implementarea rapidă a unui cadru politic, social și instituțional care să permită exploatarea impulsurilor spre expansiune generate de sectoarele dinamice.

Această etapă a avut loc pentru S.U.A. și statele Europei de Vest în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea și prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

Înaintarea spre maturitate este un proces de creștere susținută fluctuantă, economiile fiind capabile să asimileze orice fel de producție în domeniul în care s-a specializat. Rata investițiilor urcă până la 10-20% din venitul național, acest proces putând dura, după aprecierea lui Rostow, circa 60 de ani.

În stadiul consumului de masă, rolul sectoarelor dinamice este
luat de activitățile producătoare de bunuri de consum durabile
(automobile, bunuri produse în serii mari etc.) și de servicii. Nivelul
ridicat al venitului și, odată cu acesta, cel al consumului se

37

generalizează la scara marii majorități a populației care trăiește în condițiile specifice mediului urban. Alocarea unor sume importante investițiilor productive, precum și asistenței și securității sociale conduc la instaurarea statutului bunăstării generale, caracteristic țărilor occidentale după al doilea război mondial.

În literatura economică au apărut anumite critici la teoria lui Rostow privind dezvoltarea stadială. O primă critică acestei teze este legată de faptul că, conform realității istorice, nu toate economiile parcurg succesiv aceleași „stadii” sau „moduri de producție”, corolarul „stadiilor”, în analiza lui K.Marx. Istoria economică a demonstrat multe similitudini între analiza lui W.W.Rostow și cea a lui K.Marx de aceea a existat în timp o comparație a acestor teorii. Dar totuși, între ele există o mare deosebire, și anume analiza lui Rostow presupune absența exploatării și luptei de clasă.

O a doua critică se referă la „conținutul limitat izvorât din natura
tautologică a celor mai multe distincții pe care Rostow le face între
stadii.”33 Astfel, atributul „fundamental” conferit transformărilor

economice, sociale, politice, specifice demarajului poate fi folosit pentru transformările din orice stadiu în raport cu precedentul. La fel poate fi interpretat consumul abundent din ultimul stadiu, iar caracteristicile înaintării spre maturitate, la o analiză mai atentă, coincid de fapt cu cele ale demarajului.

A treia obiecție vizează absența unui criteriu cuantificabil de delimitare a stadiilor singurul menționat de Rostow fiind rata investițiilor. Hagen a remarcat că acest criteriu nu este validat de realități: „formarea brută și netă a capitalului au crescut aproape regulat în țările Europei Occidentale, începând de la 1850 (de când se dispune de date), până la primul război mondial și divizarea acestei perioade în stadii aparent total artificiale.”34

Cu toate acestea, teoria lui Rostow rămâne importantă pentru că
atrage atenția asupra factorului principal ce poate determina
amorsarea creșterii și ieșirea din starea de stagnare la nivel scăzut al
venitului. Ca și în cazul lui Lewis, acest factor este reprezentat de
creșterea economiilor și, respectiv, a ratei investițiilor în venitul
național.

După Rostow, secvența stadiilor este generată de o anumită
secvență a sectoarelor dinamice, cu rol de antrenare în economie. În
perspectiva dezvoltării, el vede necesară definirea unui „optim

sectorial” în funcție de nivelul venitului, dimensiunea populației,

33 Hagen E., Economy du development, Editor Economique, Paris, 1982, pg.96; 34 Hagen E., op.cit., pg.97;

38

tehnologia, calitatea antreprenorului și anumite fapte reale care pot avea venit restrictiv. Pornind de la optimul sectorial poate fi determinat un „optim al structurii investițiilor.” Totuși, Rostow constată că, cursul investițiilor diferă, în general, de structura optimă atâta timp cât ele nu sunt influențate numai de alegerea privată ci și de politicile guvernelor, impactul războaielor etc.

În ultimă instanță, chiar dacă deciziile privind alocarea resurselor se bazează nu numai pe criterii de piață, ci și pe motivații politice și sociale, dezvoltarea stadială apare ca rezultat al unei succesiuni de alegeri strategice deschise societății.

1.2.2.3 Dezvoltarea susținută, o altă perspectivă a teoriei dezvoltării

Fenomenele de criză ce s-au manifestat în economia mondială la începutul anilor 1970 au generat multe dezbateri asupra limitelor creșterii economice, soldate cu o nouă orientare, către o dezvoltare susținută sau durabilă (figura 1.2).

Fenomenele de criză au făcut ca procesul dezvoltării să se afle într-un impas pe mai multe planuri, cum ar fi:

sub aspect economic, ruptura înregistrată în evoluția
ritmului de creștere, ce reflectă, în esență, epuizarea
posibilităților de creștere a rentabilității capitalului;
pe plan social, creșterea economică s-a dovedit incapabilă
să limiteze creșterea șomajului, agravarea sărăciei și
adâncirea inegalităților în repartiția veniturilor.

39

CRIZA DEZVOLTĂRII

La începutul anilor 1970 exista o ruptură între:

• procesul de acumulare;

• ansamblul mecanismelor spontane de reglare și a procedurilor de

reglementare a raporturilor sociale și a raporturilor dintre om și natură.

J.M.Harribey

DEZVOLTAREA SUSȚINUTĂ, DURABILĂ SAU VIABILĂ

• acea dezvoltare care satisface nevoile prezentului, fără a compromite
capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile lor nevoi;

• o nouă cale de dezvoltare bazată pe o reconciliere între economie și mediul înconjurător, capabilă să susțină progresul uman nu numai în câteva locuri și pentru câțiva ani, ci pentru întreaga planetă și pentru un viitor
îndelungat.

Raportul Brundtland-CMED

Sisteme vizate Dimensiuni Valori fundamentale

Economic Economică Sustenanță

Ambiental Ambientală Autorespect

Uman Umană Libertatea de a alege

Tehnologic Futurologică

Provocări la adresa științei și politicii economice

Definirea și analiza corelației dezvoltare economică și socială
pe criteriul mediu, sănătate și bunăstare

Internalizarea efectelor externe ale dezvoltării

prin taxare prin emisiunea de drepturi de poluare

tranzacționabile pe o piață mobiliară

Fig.1.2: Dezvoltarea susținută sau durabilă

Adaptat după Pralea C.L., Investițiile internaționale și dezvoltarea economică, Universitatea “Al.I.Cuza”, Iași, 2001, pg.77

40

Dezvoltarea economică realizată după modelele existente până în anii 1970 a generat, asupra mediului înconjurător, o serie de riscuri, printre care:

riscul de epuizare a resurselor naturale neregenerabile, în special a resurselor energetice de origine fosilă;

deteriorarea solului prin practicarea unei agriculturi agresive bogate în îngrășăminte chimice, erodarea acestuia și extinderea deșertului ca urmare a defrișărilor masive cu consecințe grave asupra mediului înconjurător din toate zonele Terrei, dar mai ales în zona tropicală;

amenințarea biodiversității planetare, care este tot mai fragilă datorită activităților desfășurate de către oameni;
poluarea aerului și a apei la nivelul întregii planete, dar mai ales în zonele puternic industrializate și urbanizate;

efectul de seră și rezultatul acestuia asupra climei planetei;

energia nucleară și riscurile presupuse de aceasta;

creșterea necontrolată a populației care a condus la fenomenul „exploziei demografice” într-o serie de zone subdezvoltate ale globului etc.

Modele de dezvoltare economică din această perioadă nu au ținut cont de faptul că unele resurse naturale sunt epuizabile și că mediul înconjurător trebuie păstrat sănătos și pentru generațiile viitoare. Ele nu au condus la asigurarea unei echități între oameni și nici condiții materiale, sociale și culturale asemănătoare pentru dezvoltarea umană.

Datorită acestor constatări, criza dezvoltării a fost definită ca „o
ruptură între procesul de acumulare și ansamblul mecanismelor
spontane de reglare și a procedurilor de reglementare a raporturilor
sociale, pe de o parte, și a raporturilor dintre om și natură, pe de altă
parte.”35

Conștientizarea acestei crize a determinat societățile moderne să ia măsuri pentru a găsi o nouă cale de dezvoltare, deoarece exista posibilitatea distrugerii nu numai a mediului înconjurător, ci și a propriului viitor.

Primele contribuții în acest sens au fost realizate de membrii
Clubului de la Roma, respectiv D.H.Meadows, D.L.Meadows,

J.Ronders și W.W.Behrens. Aceștia în raportul Clubului de la Roma
din 1972, numit „The Limits to Growth” consideră că dacă populația,
producția, atât cea agricolă cât și cea industrială, consumul resurselor
naturale și poluarea vor crește în continuare exponențial, „limitele

35 Harribey J.M., Le Développement Soutenable, Editor Economique, Paris, 1998, pg.6;

41

creșterii pe această planetă vor fi atinse la un moment oarecare în secolul următor.”36

O altă sursă de contribuții aduse definirii și adoptării unei noi viziuni asupra dezvoltării o constituie organizațiile din cadrul O.N.U. Dintre acestea menționăm:

1) Conferința O.N.U. asupra mediului de la Stockholm din 1972,
care a introdus noțiunea de ecodezvoltare, preluată ulterior
de către Programul O.N.U. pentru mediu;

2) Fundamentarea conceptului de dezvoltare durabilă sau
susținută în “Raportul Brundtland” adoptat în 1987 de

Comisia Mondială asupra Mediului și Dezvoltării (C.M.E.D.) și
prin documentele Conferinței Națiunilor Unite pentru Mediu și
Dezvoltare (C.N.U.E.D.) de la Rio de Janeiro din 1992.

Această conferință a fost formată din mai mute secțiuni ce
s-au concretizat ulterior în Declarația asupra mediului și
dezvoltării, Declarația asupra pădurilor, Convenția asupra

schimburilor climatice, Convenția asupra biodiversității și Agenda 21, toate aceste documente cuprinzând măsuri ce ar trebui adoptate pentru pregătirea secolului al XXI-lea;

3) Conferințele O.N.U. organizate asupra:

a) dezvoltării sociale de la Copenhaga în 1995;

b) schimbărilor de climă de la Berlin din 1995;

c) protecției stratului de ozon de la Viena din 1995;

d) orașelor de la Istambul din 1996, ce a pus accentul pe „dezvoltarea umană susținută”.

„Noua concepție de dezvoltare susținută sau durabilă a devenit, în anii ’90, axa fundamentală a analizei și politicii O.N.U. în materie de dezvoltare și mediu.”37

36 Meadows D.H., ș.a., The Limits to Growth, Universe Books, New York, 1972, pg.23;

37 Popescu D., Dezvoltarea durabilă și protecția mediului înconjurător (II), în revista

“Marketing-Management. Studii – Cercetări – Consulting”, a Asociației Române de Marketing, vol.1-2/2000, pg.83.

42

CAPITOLUL 2

Ecodezvoltarea, relație complexă între
dezvoltarea economică și mediul natural

2.1 Resursele naturale, elemente de bază ale creșterii și dezvoltării economice

Mediul natural face parte din existența oricărei economii.
Ecologia are ca obiect interrelațiile dintre organismele vii și mediul lor
de viață. Ea a fost considerată la început ca fiind un domeniu de
cunoștințe legate de economia naturii, de investigarea relațiilor
complexe, directe sau indirecte, dintre animale și mediul lor anorganic
și organic.

Ulterior, datorită evoluției pe care omenirea a înregistrat-o, ecologia a cunoscut noi valențe ajungând să fie o știință biologică interdisciplinară, o știință a naturii vii cu un profil complex. „Ea studiază interacțiunea dintre viețuitoare și dintre acestea și mediul înconjurător, precum și principiile, legitățile organizării, funcționării și productivității sistemelor biologice supraindividuale.”1

Încă din cele mai vechi timpuri, omul a beneficiat de tot ce-i putea oferi natura, practic în cantități nelimitate, deoarece densitatea populației era mică, iar elementele oferite de natură erau în cantități mari. De aceea, la începuturi nu s-a pus problema conservării mediului natural, a utilizării raționale a factorilor de mediu.

Abia în secolul I e.n. Columella, în tratatul lui despre agricultură,
atrage atenția că creșterea erbivorelor aduce după sine apariția unor

1 Mitrea L.I., Ioniță M., Ecologie, Editura Medicală Veterinară, București, 2001, pg.11;

43

noi zone de pășunat ce rezultă din despăduriri. Pentru aceasta el arată că este nevoie să se îmbine studiul mediului natural cu experiența practică a agricultorului, dar această legătură era analizată din prisma creșterii randamentului agricultorului.

Ulterior, la începutul revoluției industriale din Anglia, problematica mediului a început să fie discutată. W.Petty (1623-1687) considera că munca nu este singurul izvor al valorilor de întrebuințare pe care le produce, ci ea este tatăl lor, iar pământul este mama lor, scoțând în evidență rolul naturii în procesul economic.

„Chiar dacă numai parțial, Quesnay (1694-1774) și Turgot

(1727-1781), principalii promotori ai fiziocratismului, alături de Petty, vor fi cei care au meritul de a fi pus, teoretic, pentru prima oară problema înțelegerii rolului naturii în procesul economic.”2

A.Smith (1723-1790), în lucrarea intitulată „Avuția Națiunilor”, a inclus natura alături de capital și muncă între factorii de producție și a evidențiat importanța resurselor naturale, prin acestea înțelegând pământul și minele, pentru bunăstarea oamenilor, dar neluând în considerare și influența omului asupra stării factorilor de mediu și nici conexiunea inversă.

Totuși, la acest nivel al istoriei, problematica mediului nu era atât
de dezvoltată ca în momentul actual, deoarece industria se afla în
stadiul manufacturier producând influențe lente și limitate asupra
mediului natural. Odată cu revoluția industrială s-a ajuns la producția
de masă, care cerea resurse naturale (minerale și energetice) din ce
în ce mai multe, și, ca atare, din procesul de producție au început să
apară tot mai multe deșeuri și reziduuri, care erau aruncate în mediul
natural.

Problema rarității resurselor a fost ridicată de Th.Malthus (1766-1834), care pornind de la ea a pus problema raportului dintre creșterea populației și cea a resurselor de hrană ale pământului. El a făcut constatări asupra raportului dintre resursele naturale și numărul populației, ca și asupra orizontului de timp al posibilității epuizării stocului de resurse.

D.Ricardo (1772-1823) s-a preocupat de eventuala oprire a

creșterii economice, ca urmare a rarității resurselor naturale, prin care
înțelegea atât pământul (pământ agricol, mine, căderi de apă etc.), cât
și resursele considerate în varietatea lor calitativă. Din această
preocupare a luat naștere teoria sa asupra rentei diferențiale, cu
precizarea că, după el, se începea cu exploatarea celor mai bune

2 Constantinescu N.N., Scrieri alese 1989-1999, vol.1, Editura Economică, București, 2000, pg.25;

44

resurse și se continua cu a celor mai slabe, care necesitau cheltuieli mai mari pe unitatea de produs. Drept urmare exista ceea ce el a numit legea randamentelor descrescânde față de efortul de muncă și de capital făcut, pe care o va pune la baza rentei diferențiale.

S.Jevons (1835-1882) merge mai departe în ceea ce privește problematica mediului natural, respectiv a resurselor naturale, efectuând o analiză a modalităților de egalizare a gradelor finale de utilizare a resurselor naturale.

La mijlocul secolului al XIX-lea, specialiștii din domeniul
științelor naturii, au contribuit din ce în ce mai mult la încercare de a
explica legătura mediului natural cu economia. Astfel, în 1866,

naturalistul E.Haeckel (1834-1919) a introdus în știința economică

conceptul de ecologie. J.von Liebig (1803-1873) atrage atenția asupra importanței economice a îngrășămintelor și publică lucrări asupra ciclurilor de carbon și asupra unor nutrienți vegetali, fiind numit părintele ecologiei.

K.Marx (1818-1883) „considera că între om și natură există un metabolism și pune în evidență:

rolul calității factorului natural în determinarea productivității
muncii;

influența producției asupra factorilor naturali, îndeosebi
asupra pământului și pădurii;

posibilitatea de a recicla și valorifica deșeurile și nămolurile
urbane.”3

El a arătat că pe măsură ce, în economie, se înregistrează
progres, dependența omului de resursele naturale nu dispare, ci se
accentuează. De asemenea, în 1867 a prevăzut posibilitatea de a
economisi resurse naturale primare prin realizarea unor tehnologii de
valorificare a deșeurilor și a arătat cum reziduurile procesului de
producție și de consum pot fi introduse din nou în circuitul procesului
de reproducție, spre a crea un nou capital L.C.Gray, în 1913, pune o
problemă fundamentală în domeniul resurselor naturale, și anume,
aceea a soluționării conflictului de interese dintre prezent și viitor pe
baza criteriului maximizării valorii prezente, utilizând o rată a dobânzii
aplicată asupra extracției resurselor naturale. El spune că o rată
ridicată a dobânzii duce la o epuizare rapidă a resursei, pe când o rată
scăzută face conservarea mai profitabilă pentru deținători de resurse.

În această perioadă, în România, problemele naturii vii au fost tratate prin prisma economicului de G.Antipa (1867-1944).

3 Barbault R., Écologie générale, structure et functionnement de la biosphère, Ed.Masson, Paris, 1995, pg.27;

45

După cel de al doilea război mondial problema resurselor naturale a dat naștere unei vaste și complicate lupte pe plan internațional. Din ce în ce mai mult, problematica ecologică se transformă în dezbateri ce au loc la nivel global,toate țările fiind interesate de atingerea unui echilibru ecologic.

O preocupare fundamentală a constituit-o disponibilitatea
resurselor epuizabile, concluziile fiind când optimiste, subliniindu-se că
știința, tehnologia și ajungerea omului în Cosmos vor rezolva
problema, când reținute, spunându-se că nu este cazul să se conteze
pe o avansare continuă a tehnologiilor capabile să aducă energie
ieftină, când de-a dreptul pesimiste (cum sunt concluziile din „Limitele
creșterii”, lucrare publicată de D.H.Meadows, ș.a. în 1972),

prevăzându-se epuizarea resurselor în mai puțin de un secol și colapsul omenirii.

„Punctul central al conservării resurselor reînnoibile îl constituie conceptul de producție sustenabilă maximă, ceea ce înseamnă că utilizarea la maximum a unei resurse reînnoibile nu poate fi susținută fără a afecta sau a deteriora procesul de reînnoire a lor.”4 Este posibil, ca pe termen scurt, producția maximă sustenabilă să poată fi depășită, dar inevitabil, această creștere va fi pe socoteala întregului sistem și producția va fi micșorată și chiar va dispărea.

Conceptul de producție sustenabilă maximă a fost ușor înțeles și beneficiile menținerii resurselor reînnoibile sunt evidente, deși, este dificil de înțeles de ce oamenii au depășit și continuă să depășească producția sustenabilă maximă în multe situații.

Cel mai evident motiv pentru consumul unei resurse reînnoibile, înafară de producția sustenabilă maximă, este lăcomia. Pentru mulți este tentant să maximizeze imediat profitul, fără a-și face griji pentru viitorul resurselor. Acest lucru este, în special, adevărat dacă există o concepție greșită cum că nu sunt limite în ceea ce privește cantitatea sau procesul de reînnoire al resursei.

Oamenii, care folosesc mai mult decât producția maximă sustenabilă a unei resurse, pot face acest lucru din nevoia de a-și satisface trebuințele de bază. În teorie este ușor de văzut că este cel mai bine să restrângem folosirea resurselor și să se conserve producțiile lor sustenabile, dar, în practică sunt sute de milioane de oameni în lume care nu au destulă mâncare.

Producția sustenabilă maximă poate fi diminuată de factori care
stânjenesc ecosistemul ce produce resursa reînnoibilă. Spre exemplu,

4 Nebel B.J., Kormondy E.J., Environmental Science – the Way the World Works, Prientice-Hall INC., New Jersey, 1981, pg.437;

46

ploaia acidă degradează fertilitatea solului și, ca atare, scade producția anuală de lemn, iarbă și a altor culturi. Resturile chimice sau biologice pot polua lacurile și fauna din acestea. În fiecare caz consecințele activității umane reduc producția de resurse reînnoibile care depinde de înțelegerea și menținerea întregului ecosistem care produce resurse.

În viața economică faptul că resursele naturale sunt limitate
presupune existența a două modalități de gândire:
– una se referă la creșterea utilizării până ce crizele aduc o
oprire bruscă și, în consecință, un colaps al sistemului nostru
economic;

– altă modalitate este cea care propune o tranziție lentă de la
stadiul nostru actual către o societate non-creștere.
O astfel de situație de non-creștere necesită o exprimare, doar,
în termenii utilizării resursei. Schimbările și avantajele științei și tehnologiei pot fi utile atâta timp cât nu depind de cantități crescânde ale resurselor limitate ce sunt folosite. Nu trebuie să existe nici un dubiu că o tranziție lentă este preferabilă unui colaps economic, dar se pune problema ce eforturi sunt necesare pentru a aduce o tranziție lentă la un stadiu de non-creștere.

Unii specialiști cred că forțele economice fără un sistem al pieței libere răspund cel mai bine crizelor economice și vor emite judecăți potrivite. Ei argumentează că o lipsă a unor elemente, cum ar fi mercur sau tungsten, va duce la creșterea prețului conform legii cererii și a ofertei.

Creșterea prețului, are în schimb mai multe efecte:

– va stimula găsirea și utilizarea unor substituenți;

– stimulează eforturile pentru dezvoltarea unor programe
pentru reciclare;

– va scădea folosirea resursei pentru că puțini își permit prețul.
În termenii teoriei economice nu există dubii că aceste procese
sunt valide. Oricum, teoria conține prezumția că nu trebuie să fie
valide neapărat în practică. În unele cazuri, cum ar fi aliajul de fier,
găsirea unui substitut poate fi foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă.
Substituirea îngrășămintelor, cum ar fi cele cu fosfor, nu se poate
realiza.

Prețul este stabilit conform legii cererii și ofertei și se bazează pe
disponibilitățile prezente, iar crizele viitoare nu sunt luate în
considerare. De fapt, orice producător care încearcă să crească prețul
unei mărfi pentru a împiedica pierderile viitoare este eliminat de
concurenți, care sunt interesați de obținerea profitului pe termen scurt.

47

Astfel, prețurile nu vor începe să crească și, prin urmare, reciclarea nu va beneficia de efectul lor stimulator sau oamenii nu vor fi interesați să găsească substituenți până ce nu vor avea loc crize.

Pericolul constă în creșterea exponențială a folosirii resursei care
poate fi epuizată cu rapiditate, astfel încât timpul între momentul când
începe să se simtă criza unei resurse și momentul distrugerii acesteia,
este atât de scurt încât este insuficient pentru acțiuni de micșorare a
impactului, de găsire a substituenților, de începere a reciclării și așa
mai departe.

Este un fapt economic demonstrat că, dacă există două sau mai
multe alternative pentru atingerea unor obiective, oamenii vor alege, în
general, acea alternativă care necesită un cost mai scăzut. De aceea,
pentru a aplica pârghia economică, care presupune ajustarea
artificială a costurilor datorită taxelor, subvențiilor și reglementărilor, se
pot schimba costurile relative a alternativelor și astfel oamenii vor fi de
acord cu acestea. Cu bună știință sau nu sunt menținute și se
desfășoară multe politici economice care favorizează creșterea
risipitoare. De aceea, este necesară o recunoaștere a acestor politici
și o înlocuire a lor în vederea favorizării procesului conservării
resurselor.

Prima politică presupune separarea economică efectivă între
producție și eliminarea deșeurilor. Spre exemplu, producția presupune
eliberarea în natură a unor deșeuri, în timp ce administrațiile locale au
sarcina strângerii și eliminării acestora. Din această cauză putem
considera că consumatori au responsabilitatea strângerii și eliminării
deșeurilor și reziduurilor, fiind cea mai ieftină alternativă pentru
producători.

Dar, consumatorii vor respinge acest sistem pentru că ei ar plăti
administrațiilor locale pentru strângerea și eliminarea deșeurilor, ca și
producătorilor atunci când cumpără produsul. Din nefericire, deoarece
și eliminarea deșeurilor este finanțată prin taxe, consumatorul pierde
din vedere cât de mult costă. După procesul de întreținere al școlilor și
sistemului de drumuri, acesta este al treilea mare component al
bugetelor locale. Astfel, strângerea și eliminarea deșeurilor este o
pârghie economică care favorizează consumul și risipa.

O alternativă pentru a schimba această pârghie ar putea fi
finanțarea reducerii și eliminării deșeurilor cu taxe în limite disponibile.
Aceasta nu ar trebui să coste consumatorul mai mult, pentru că s-ar
crea o reducere a balanței taxelor, în general, care ar veni de la
rezervele municipale. Oricum, plasând taxele înaintea prețurilor se va

48

stimula creșterea economică pentru a cumpăra și folosi articole nedisponibile.

O altă politică este aceea a reducerii alocațiilor și taxelor în domeniul exploatării resurselor, slăbind, astfel, companiile miniere care folosesc resurse nereînnoibile. Propunerea și adoptarea unor legi au vizat companiile cu venituri adiționale care le pot folosi pentru a le reinvesti în descoperirea și exploatarea de noi depozite. Oricum, efectul este scăderea costului resurselor noi și, în același timp, furnizează o pârghie economică către reducerea creșterii risipitoare în consumul acestor resurse.

Eliminarea alocațiilor ar putea schimba pârghia către o folosire a resurselor cu mai multă grijă, o menținere a produselor în consum mai mult timp și reciclarea materialelor. O pârghie suplimentară în ultima direcție ar putea fi oferirea unor alocații pentru reciclare acordate companiilor ce promovează și realizează reciclarea.

A treia politică constă în reglarea prețului. În acest sens,
guvernul stabilește, pe baza unor legi, nivelul prețului pentru unele
resurse naturale, care va fi mai scăzut decât prețul real al acestei
resurse. Astfel, resursa fiind mai ieftină devine mai interesantă pentru
agenții economici producători, care o vor folosi în cantități mult mai
mari decât cantitățile folosite din resurse naturale alternative care sunt
mai scumpe, deoarece prețul acestora este lăsat liber pe piață de
către guvern.

Acest proces de fixare a prețului împiedică dezvoltarea unor
tehnologii echivalente pe baza altor resurse alternative. Această
pârghie economică ar trebui înlăturată lăsând ca formarea prețului
pentru aceste resurse să se realizeze liber pe baza legilor cererii și
ofertei.

„În aplicarea pârghiilor economice pentru reducerea creșterii risipitoare ar trebui adoptate acțiuni directe variate pentru a face față penuriei de resurse.”5

1.Găsirea de substituenți. În unele domenii substituirea este
posibilă, necesară și dorită cum ar fi, spre exemplu, producerea
energiei în care combustibilii fosili pot fi substituiți cu energia solară, cu
cea eoliană sau ce cea a mareelor. Programul de dezvoltare a puterii
nucleare este un substitut mai acceptat pentru înlocuirea energiei
produse de combustibilii fosili decât folosirea energiei solare. Există
nenumărate alte domenii în care tehnologia poate dezvolta, fără

5 Nebel B.J., Kormondy E.J., Environmental Science – the Way the World Works, Prientice-Hall INC., New Jersey, 1981, pg.479;

49

îndoială, alternative, ceea ce ar însemna să obținem același lucru cu un consum mai mic de energie și de resurse.

2.Inutilitatea interzicerii și risipei folosirii resurselor. Un exemplu în acest sens îl constituie vânzarea băuturilor răcoritoare. Acest proces ar trebui să fie oprit sau să se descurajeze vânzarea lor în ambalaje ce nu pot fi reutilizate, salvându-se astfel, energia și resursele ce sunt cerute de fabricarea ambalajelor.

3.Instaurarea reciclării și recuperării resurselor. Pentru realizarea acestui deziderat cel mai important element îl constituie presiunea comunității asupra administrațiilor locale pentru a înlocui sistemele tradiționale cu sisteme bazate pe reciclare și recuperarea, care pe termen scurt ar putea fi scumpe, economiile apărând pe termen lung. De asemenea, cetățenii trebuie să dorească, să accepte și să folosească resursele reciclate.

Reciclarea și recuperarea nu vor fi niște domenii lipsite de piețe de desfacere. Acest punct de vedere vine în ajutorul conservării resursei și nu trebuie considerat ca o alternativă a conservării. Recuperarea și refolosirea obiectelor din aluminiu nu va salva niciodată atât de multă energie cât ar salva nefolosirea resurselor de aluminiu. Similar, arderea hârtiei pentru obținerea energiei nu va produce mai multă energie utilă decât cantitatea care este folosită pentru a obține hârtia. De aceea, conservarea va salva mai multă hârtie, respectiv lemn, decât reciclarea acesteia. Chiar și cu cele mai mari eforturi ce se pot desfășura pentru conservare, recuperarea resurselor rămâne importantă.

4.Extinderea perioadei de viață a bunurilor. Unele bunuri sunt fabricate pentru a fi folosite perioade mai lungi de timp, altele presupun termene de utilizare mai scurte. Primele economisesc energie, resurse și produc mai puțină poluare. Dar apare o problemă: cine își dorește același articol mai mult timp? Pentru a răspunde la această problemă, trebuie să ne întrebăm câte din dorințele noastre sunt lucruri nesemnificative pe piața reală.

Nici existența aceleiași baze de utilaje sau produse mai mulți ani nu exclude progresul tehnologic. Produsele pot fi, și unele chiar sunt proiectate și realizate în module, astfel încât dacă se face o îmbunătățire a unui component din modul să nu se realizeze o modificare a întregului bun.

Economia modernă este construită în cea mai mare parte pe un
model opus celui anterior. Noile tehnologii încorporează frecvent
modificări superficiale ale proiectului ce necesită înlocuirea întregului
produs pentru a se putea realiza îmbunătățirea. În multe cazuri unele

50

componente ale unor produse sunt dificil sau imposibil de înlocuit sau
reparat în mod individual, ceea ce îl va face pe consumator să
înlocuiască întregul produs. Astfel, sistemul actual de producție cere
resurse care sunt inutile și realizează o poluare rezultată din folosirea
acestora.

Pe scurt, sistemul economic prezent accentuează producția,
ceea ce se reflectă în prejudiciul adus utilizării resurselor, în loc să
dezvolte sectorul serviciilor, care să ofere populației, acolo unde
produsul permite, repararea acelor componente care necesită acest
lucru. Acest proces de reorientare al sistemului economic va duce la
pierderea locurilor de muncă a unor oameni, fenomen ce nu este de
dorit.

Dar ar trebui să se țină cont că aceste locuri de muncă se pierd
în sectorul producției și se câștigă în sectorul serviciilor. De fapt, este
bine ca numărul de locuri de muncă în sectorul servicii-reparații să
depășească numărul celor disponibilizați în sectorul producției,
deoarece serviciile și reparațiile cer, relativ, mai multă muncă de
laborator decât celălalt sistem care a devenit din ce în ce mai
automatizat.

În final, locurile de muncă în sectorul serviciilor-reparațiilor
implică mai multe persoane decât locurile de muncă din sectorul
producției automatizate. Prin urmare, transformarea economiei de
producție-fabricație într-o economie a serviciilor-reparațiilor poate avea
recompense sociale, pe lângă beneficiile aduse mediului înconjurător.

În concluzie, relațiile de piață tradiționale nu se pot baza pe
luarea unor decizii corespunzătoare și la timp privind limitele
resurselor. Dacă în afaceri, în politica guvernamentală și
comportamentul uman se continuă cu acțiuni care produc o creștere
exponențială a utilizării resursei până ce are loc o criză, vom fi atrași
într-o situație din care nu se va putea evita colapsul economic.

Alternativa este că putem și trebuie să recunoaștem limitele resurselor și să încercăm să realizăm programe pentru reducerea cerințelor și dependenței de resurse înainte ca acestea să fie prea puține. Trebuie să alegem acea cale în viață care să ne permită să trăim în limitele resurselor naturale.

De asemenea, este necesar să înțelegem că viața în mediul natural presupune conștientizarea rolului fundamental al fotosintezei, al ciclurilor nutritive, a ciclului hidrogenului, a rolului climatului, precum și a relației complicate dintre plante și regnul animal. Ecosistemele planetei furnizează servicii, așa cum furnizează și bunuri, dar, adesea, primele sunt mai valoroase decât ultimele.

51

Dezvoltarea unei activități economice, a unei economii în
general, nu se poate face pe criterii ecologice dacă nu se respectă
toate aceste adevăruri care există în natură de zeci și sute de ani. De
aceea, realizarea unei ecodezvoltări presupune construirea unei relații
între procesul dezvoltării economice, pe de o parte, și mediul natural,
pe de altă parte, acesta fiind de reprezentat prin totalitatea resurselor
naturale care trebuie gestionate durabil, prin procesele ecologice care
suportă viața pe planetă, prin respectarea producției suportabile a
ecosistemelor de care depind: zonele piscicole, pădurile, pășunile și
terenurile agricole.

2.2 Conservarea mediului natural și problema menținerii echilibrului economic

Nu este niciodată și nicăieri o concordanță între necesitățile omului și bunurile pe care natura i le pune la dispoziție. De aceea, dacă privim atitudinea omului față de natură de-a lungul timpurilor, putem constata că lupta omului cu natura a reprezentat un fenomen perpetuu, omul având tendința de a o stăpâni prin muncă.

Depozitul de bunuri, care se găsește în natură de-a gata,
necesar satisfacerii nevoilor oamenilor a fost întotdeauna și
pretutindeni limitat. Oricât de reduse ne închipuim că ar fi fost
trebuințele omului primitiv, depozitul de bunuri oferit de natură de-a
gata era sub nevoile lui. Evident, cantitate de bunuri oferite de natură a
putut să fie sporită prin munca omului, dar gradul de satisfacere al
trebuințelor omenești prin mijloace materiale depinde de depozitul de
materii prime și de forțele aflate în natură la dispoziția omului.

Dar înafara celor afirmate anterior trebuie să se țină cont de condițiile sociale care pot să determine, prin acapararea anumitor bunuri, o micșorare a posibilităților de satisfacere a nevoilor anumitor categorii de oameni. De asemenea, prin sporirea productivității muncii, condițiile sociale pot să acționeze în sens contrar, sporind continuu cantitatea de bunuri ce sunt puse la dispoziția omului pentru a-și satisface nevoile.

Omul are o capacitate foarte mare de a folosi avantajele oferite
de natură și de a se adapta în același timp capriciilor naturii prin
studierea lor, încercând să domine natura. Progresele realizate în
domeniul științei și tehnicii au permis omului să folosească forțele
naturii, iar acolo unde împotrivirea acesteia, prin capriciile ei, a fost

52

mare, omul a reușit să prevină consecințele unor anumite fenomene naturale sau să se pună la adăpost de urmări nefavorabile pentru el.
În această privință găsim exemple reprezentative în domeniul
agriculturii,în care studiul climei a fost dezvoltat din ce în ce mai mult de-a lungul anilor aducând o contribuție foarte importantă în ceea ce privește dezvoltarea agriculturii. Un alt exemplu ar putea fi alegerea tipurilor de cultură și a plantelor potrivite cu diferitele categorii de soluri, care se face conform cercetărilor științifice asupra calităților solului sau a distribuirii ploilor. Chiar și tipul de îngrășământ folosit este în raport cu cunoașterea exactă a calităților solului și cu distribuția ploilor în diferite regiuni.

Alte exemple putem găsi și în domeniul industriei construcțiilor,
care la început a fost considerată o industrie de sezon. Studiindu-se
condițiile naturale s-a înlăturat, într-o măsură foarte mare, caracterul
sezonier al acestei industrii, ajungând să semene cu o industrie de
montaj și prin aceasta să iasă din condițiile impuse de sezonul
neprielnic (iarna), combinând acest lucru cu noile metode de lucru și
cu aplicarea noilor tehnologii în această ramură industrială importantă.

Cu toate acestea forțele și capriciile naturii trec dincolo de
puterea omului. Dezastrele forțelor elementare sunt de natură să
determine pagube foarte mari, să întrerupă activitatea oamenilor sau
să aducă pierderi omenești care micșorează capacitatea de lucru a
societății.

În afară de acestea în domeniul agriculturii, variația recoltelor de
la cele abundente, trecând prin cele mediocre și oprindu-ne la cele
slabe nu poate să nu aibă urmări asupra situației economice din țară
în diferite momente. Asemenea rezultate nefavorabile au o influență
foarte mare asupra întregii economii naționale și a sistemului ei de
dezvoltare. Astăzi nu mai există oscilații foarte mari în cea ce privește
nivelul prețurilor la cereale ca în trecut datorită realizării unui sistem
eficient al transportului cerealelor din regiunile abundente în cele în
care se înregistrează un deficit al acestora, ajungându-se, în unele
momente, la o echivalare a prețului în diferite regiuni.

Dacă considerăm lumea întreagă ca o unitate, oscilațiile
recoltelor și consecințele lor asupra prețurilor sunt astăzi foarte mici.
Dar stabilitatea relativ mare a recoltelor mondiale, și prin aceasta a
prețurilor mondiale nu trebuie să ne înșele asupra consecințelor pe
care un minus sau un plus de recoltă le poate avea pentru o țară sau
alta, creând dificultăți de adaptare care, la rândul lor, au urmări mai
mult sau mai puțin serioase asupra întregii economii naționale a

53

respectivei țări, ce se traduc prin fluctuații în dezvoltarea vieții economice a acelei țări.

Unii economiști, cum ar fi Dietzel, au examinat într-un mod clar
urmările social-economice ale fluctuațiilor recoltelor. „Un minus de

recoltă se traduce printr-un deficit al activității economice care are drept urmare o deplasare a forțelor de producție și, totodată, a capacității de consum. Dacă după o recoltă normală sau chiar supranormală procesul de restabilire, în împrejurări de altfel stabile, nu se poate face fără dificultăți național-economice mai mult sau mai puțin importante.”6

Aceștia au arătat, însă, că și recoltele excedentare pot provoca
situații conjuncturale nefavorabile. Recoltele abundente au drept
rezultat o scădere a prețurilor produselor agricole. Dar, împărțirea
profitului produs de consecințele unei recolte abundente depinde de
următoarele împrejurări: o recoltă sporită față de anii precedenți
necesită un plus de capital, explicabil chiar numai prin cheltuielile de
strângere a recoltei, prin folosirea unui număr mai mare de utilaje. În
urma unei asemenea recolte abundente au profit, în general, posesorii
de capitaluri lichide, care le pot împrumuta agricultorilor pentru a face
față cheltuielilor sporite ale recoltei, precum și un număr mare de
industrii care pun la dispoziție mașinile, instrumentele și aparatele
necesare.

În al doilea rând o recoltă mai mare necesită mai mulți lucrători agricoli. În același timp, din cauza abundenței crește cererea de bunuri de consum din partea agricultorilor, sporind cererea de muncitori în unele industrii. Aceasta va avea drept urmare o creștere a salariilor, o înviorare generală a industriilor de consum de articole de masă și, deci, o deplasare a forțelor de producție spre industriile care produc bunuri de consum.

Evident, recoltele următoare nu pot da întotdeauna plusuri, ele
putând fi urmate de unele recolte mediocre sau deficitare. Și într-un
caz și în celălalt un proces de restabilire, de readaptare este necesar
să aibă loc cât mai repede, deoarece cu cât sau mobilizat mai multe
bunuri economice, cu atât mai dificile vor fi modificările regresive.

Alți economiști, cum este cazul lui Jevons, consideră că ar exista
o regularitate în succesiunea crizelor naturale, socotind că crizele
economice s-ar afla în legătură cauzală cu oscilațiile periodice de
climă în toate părțile lumii. Aceste oscilații de climă ar putea fi o
urmare a valurilor de căldură, ce au loc la un interval de 10 – 11 ani,

6 Madgearu V.N., Curs de economie politică, Editura Institutului de cercetări economice profesor Virgil N.Madgearu, București, 1944, pg.294;

54

pornite de la soare. Un aport mai mare de căldură era socotit de
natură ca un factor ce o îmbunătățește, care sporește necesitățile de
capital, care face comerțul mai profitabil și care contribuie la sporirea
siguranței formând o bază pentru o piață de investiție. Invers, un aport
mai redus de căldură ar micșora recoltele, ar diminua necesitățile de
capital, ar face comerțul nerentabil și ar contribui la răspândirea unei
atmosfere de nesiguranță, care ar împiedica orice investiție.

Cercetările științifice desfășurate în legătură cu existența acestor
valuri de căldură la intervale regulate de timp nu au arătat acest lucru,
știința agricolă considerând că consecințele atribuite valurilor de
căldură în raport cu abundența recoltei nu există. Dimpotrivă, când
valul de căldură este prea mare el are efect pustiitor asupra recoltei.
De asemenea, nici în teoria economică nu sunt motive care să sprijine
teza conform căreia crizele economice ar reveni la perioade regulate.

După cum am arătat până acum omul a cătat și a găsit în cadrul naturii acele resurse care să îi asigure subzistența și bunăstarea, trăind în simbioză cu mediul înconjurător, fie că este natural sau artificial. „Activitatea economică este cea care naște o tensiune între nevoile omului și gestionarea resurselor naturale, de aceea apărând o relație complexă, uneori chiar conflictuală, între sfera economică și cea naturală, reprezentată de mediul înconjurător.”7 Aceste relații își au originea în însăși istoria relațiilor om-natură și, în consecință, în istoria gândirii economice.

Relația om-natură a cunoscut, de-a lungul istoriei planetei, diverse faze. Astfel în cadrul primei faze, numite biocenoză s-a stabilit un echilibru spontan între om și natură prin adaptarea și resemnarea omului în fața naturii. Chiar și atunci când tehnicile lui evoluează, mijloacele rămân limitate și el continuă să trăiască în simbioză cu universul căruia îi aparține.

În cursul celei de a doua faze omul se detașează de natură și împreună cu un nou set de tehnici începe să perturbe echilibrul naturii, el nemaifiind o parte componentă a lanțului ecologic. A treia fază, cea a reconcilierii, constă în faptul că omul devine conștient de faptul că el este beneficiarul tuturor bunurilor oferite de mediu și, în plus, el este responsabil de disponibilitățile pe care mediul le va oferi generațiilor viitoare. Evoluția acestor relații se datorează activității economice a omului. Relațiile stabilite de-a lungul timpului între economie și natură pot fi grupate în trei mari categorii:

1. relația simbiotică om-natură;

7 Rojanschi V., Bran F., Diaconu Gh., Iosif Gh.N., Toderoiu F., Economia și protecția mediului, Editura Tribuna Economică, București, 1997, pg.109;

55

2. relația de indiferență și de neutralitate dintre om și natură;

3. relația conflictuală dintre om și natură.

Relația simbiotică om-natură

Economicul în viată omului a fost reprezentat, din evul mediu și
până la mercantiliști, de activitățile comerciale și de agricultură. După
această etapa, începând cu descoperirea Americii (1492) și cu

celelalte mari descoperiri ce au avut loc în acest secol, se poate vorbi
despre un nou concept în care se constată că Pământul este o sferă
finită, și prin urmare avem de a face cu o lume finită, în care natura
este cea care își impune legile în domeniul economic și nu invers.

Pentru fiziocrați, agricultura era singura sursă veritabilă de bogăție, activitățile neagricole fiind doar activități de schimb și de transformare. În vederea asigurării unei bune gestionări economice este necesară întreținerea și prezervarea capitalului-natură, singurul capabil să creeze bogăție adițională, realizându-se, astfel, o supunere a economicului legilor naturii.

Relația de indiferență și de neutralitate dintre om și natură

Școala clasică și neoclasică afirmă că toate conflictele de interes dintre sfera economică și cea naturală determină o armonie colectivă și un produs net mai mare. În această perioadă se manifestă unele neliniști în legătură cu „limitele naturale” ale creșterii economice (în legătură cu conflictele de interese private, particulare), în rest economia prezentându-se ca o știință neutră și mecanică.

A.Smith fondează o economie bazată pe motivarea intereselor
indivizilor, creându-se utilitarismul ca fundament al gândirii economice
clasice, economia devenind o știință mecanicistă, separată de natură
și de om. Din acest moment economia se transformă într-o știință
pură, în care se urmărește, îndeosebi, respectarea legilor economice,
și anume formarea liberă a prețurilor în condițiile unei concurențe
absolute. În această etapă a evoluției gândirii economice, relația
om-natură pierde orice referință etică, economică. Se înregistrează o
îndepărtare de la motivațiile conservării naturii, de la solidaritatea
internațională în ceea ce privește problemele mediului înconjurător și
de transmitere către generațiile viitoare a unui patrimoniu natural.

Concepția vremii era că capitalul natural este un bun liber,
neperisabil. J.B.Say considera că atâta vreme cât bogățiile naturii le
obținem în mod gratuit, nu pot fi multiplicate, dar nici epuizate, ele nu
fac obiectul științei economice. Economia ajunge la a se baza numai
pe completarea forțelor sale interne, făcând o abstractizare pentru tot
ceea ce este viu. Dacă economia este separată de natură, ea își
formează un set de instrumente de analiză, cu un cadru conceptual și

56

cu rigori ce vor putea ulterior să fie refolosite pentru o mai bună gestiune a mediului înconjurător.

Relația conflictuală dintre om și natură

„În această fază economicul se reduce la două procese: producție și consum. Un bun produs este absorbit prin consum și odată vândut nu mai are existență economică, iar deșeurile ce rezultă atât în urma consumului bunului, cât și al producției acestuia, sunt fenomene non-monetare, ce nu aparțin sferei economice. În sfera producției, economicul nu recunoaște decât acele procese în care se obțin bunuri ce sunt schimbate pe piață în schimbul monedei. Realitatea economică presupune îmbinarea celor două procese, producție și consum, cu deșeurile.”8

Tot ceea ce rezultă atât din producție (deșeuri), cât și din

consum (reziduuri) reprezintă pierderi de materie, care trebuie
controlată sub dublu aspect: pierdere și daună. Deșeurile neavând
valoare economică nimeni nu se preocupă de ele, fiind eliminate în aer
și apă, bunuri considerate libere, disponibile, ce nu fac obiectul unei
gestiuni economice în același mod ca bunurile economice, cărora le
este atașată o valoare economică (monetară). Putem concluziona că
orice fenomen care nu se traduce printr-un schimb monetar pe o piață
este ignorat de sistemul economic. Astfel, apare problema evaluării
monetare a efectelor externe și internalizarea lor pe o piață.

Odată cu venirea secolului XX, pe lângă o creștere economică
rapidă se realizează și o conștientizare a externalităților, în special a
poluării, economiștii începând să se preocupe de corectarea pieței în
vederea luării în calcul a acestor fenomene. Apare, de asemenea, un
nou concept și anume cel de dezeconomie externă, care definește
costurile și dezavantajele pe care activitatea unui agent economic le
impune altora, în absența oricărei compensații financiare sau schimb
comercial.

„Unele activități industriale, producerea energiei sau transportul
mărfurilor poate duce la poluarea atmosferei, afectând sănătatea
oamenilor sau deteriorând vegetația, ceea ce nu face obiectul nici unei
plăți compensatorii sau tranzacții pe piață. Din această cauză a apărut
o diferențiere clară între costul privat și cel social al unei activități
economice. Opțiunea taxă trebuie să aibă o valoare monetară egală
cu costul extern, adică diferența dintre costul social și cel privat.

8 Cămășoiu C., Economia și sfidarea naturii, Editura Economică, București, 1994, pg.56;

57

Datorită acestui procedeu, efectul extern este monitorizat și
contabilizat, făcând parte integrantă din calculul economic.”9
De asemenea, în acest secol există un curent de idei paralel cu
cel prezentat anterior care pleacă de la existența unei disfuncționalități
a pieței datorată unei proaste definiri a drepturilor de proprietate
asupra resurselor naturale. Pentru a rezolva această dilemă unii
economiști consideră că nu este necesară o intervenție a statului, ci o
negociere liberă între cele două părți (de exemplu: poluator și poluați).
Alții consideră că problema poluării mediului înconjurător nu este decât
o simplă corectare a unui mic deficit de alocare a resurselor,
corectarea făcându-se cu ajutorul unei datorii de poluare de plătit.
Exploatarea naturii în scopuri economice a atins limite din ce în
ce mai ridicate. Utilizare excesivă a unor funcții ale mediului
înconjurător se desfășoară împotriva scopului pentru care au fost
create, deoarece avantajele unor tipuri de utilizare a mediului
înconjurător se concretizează în dezavantaje pentru alte tipuri de
utilizare.

Noul concept, și anume, cel de dezvoltare durabilă, care s-a constituit în această perioadă „nu trebuie să se limiteze doar la o utilizare durabilă a resurselor naturale, a mediului înconjurător natural privit ca întreg, ci trebuie să urmărească și păstrarea echilibrelor naturale care au loc în acesta. Un mediu înconjurător intact face parte integrantă din patrimoniul natural ce ar putea fi o condiție prealabilă de supraviețuire a umanității.”10

Mediul înconjurător constituie împreună cu economia două
componente ale aceluiași întreg, și anume existența omului pe
Pământ. Una fără alta nu pot exista, deoarece economia nu poate
funcționa fără mediul înconjurător, iar acesta nu trebuie privit doar din
punct de vedere al utilității sale economice. De aceea, economia
împreună cu științele derivate din ea are menirea de a găsi acele căi
care să asigure o gestionare durabilă a mediului înconjurător în
vederea satisfacerii nevoilor prezente ale oamenilor și asigurarea
elementelor necesare vieții pentru generațiile viitoare. Contabilitatea
economică și cea a mediului înconjurător trebuie să ajute la definirea
echilibrelor satisfăcătoare din punct de vedere ecologic între om și
natură și să pună în evidență dezechilibrele existente.

9 Negrei C.C., Economia mediului, vol.I: „Bazele economiei mediului”, Centrul editorial-poligrafic ASE, București, 1995, pg.41;

10 Negulescu M. și colaboratorii, Politica mediului înconjurător, Editura Tehnică, București, 1995, pg.116;

58

Dintre toate relațiile omului cu natura, una a căpătat de-a lungul anilor o importanță din ce în ce mai mare, și anume relația economie-ecologie. Dacă activitățile oamenilor au ca țintă firească menținerea abundenței resurselor, atunci stăpânirea naturii de către om, și anume superioritatea economicului asupra ecologicului, devine reprezentativă pentru destinul uman.

Perspectivele ecologiei sunt diferite de cele ale științei
economice: întrucât ecologia accentuează limitele mai mult decât să
continue procesul de creștere, stabilitatea mai degrabă decât
dezvoltarea continuă, funcționând pe scale diferite de timp, perioada
amortizării capitalului este înlocuită de cea a evoluției ecosistemelor și
organismelor. Astfel, unele reconcilieri între cele două sisteme sunt de
dorit, fiind util ca ele să se transpună în unele precizări legate de
impactul unui sistem asupra celuilalt și în transformarea unor valori
sugerate de ecologie în elemente operaționale pentru economie și vice
versa.

De-a lungul timpului s-a încercat să se adapteze limbajul economic celui din ecologie, de exemplu prin compararea fluxurilor vitale din cele două sisteme (energia, în sistemul ecologic și banii, în cel economic). De asemenea s-au trasat paralele între cele două sisteme bazându-se pe un viitor comun al acestora, cum ar fi marea diversitate și căile interactive complexe, caracterul istoric distinct și atributele spațiale și proprietățile structurale importante, cum sunt pragurile și limitele.

Energia apare ca fiind un intermediar practic între ecologie și economie într-un context empiric și descriptiv, deoarece putem spune că un anumit nivel al perturbării mediului înconjurător produce un anumit grad de energie. Dar acest lucru este problematic deoarece în unele ecosisteme fluxurile de energie pot fi în totalitate fărâmițate prin înlocuirea unei componente, eventual printr-un input foarte mic de energie manipulată de om. Posibilitatea energiei de a fi intermediar între ecologie și economie este evidentă din moment ce este importantă într-un ecosistem la toate nivelele și poate, de asemenea să fie adusă și vândută.

Fără a cunoaște majoritatea caracteristicilor funcționale și
structurale ale unui ecosistem, impactul fluxurilor de energie
direcționate economic este posibil să se prezică în cei mai generali
termeni. Relațiile între sistem și diversitate și folosirea instrumentelor
(informația teoretică) pot folosi la construirea unui corp de cunoștințe
empirice și teoretice despre această interacțiune critică între economie
și ecologie, existând în același timp și un sistem de tehnici științifice.

59

„Interacțiunea economie-ecologie se manifestă pe multiple planuri, datorită faptului că diferențele dintre principiile de funcționare ale cele două sisteme s-au adâncit odată cu accelerarea ritmului creșterii economice. De aceea, voi încerca să prezint în continuare principalele coordonate ale raportului economie-ecologie.”11

Criza ecologică, manifestată acut în anii 1960, a făcut ca

procesul creșterii economice să cunoască unele limite care, la început au îndeplinit obiectul unor dezbateri teoretice, urmând ca, pe măsură ce s-a conștientizat adevăratul impact al acestui proces asupra mediului înconjurător, să fie aplicate și în practică în acordurile economice și politice adoptate, aducând în prim plan o știință menită să găsească planul de întrepătrundere în care principiile ecologice și economice se armonizează (ecologia).

A apărut necesitatea redimensionării condiției ecologice a
omului, ce trebuie înțeleasă ca o condiție socio-culturală de apropiere
din perspectiva adevăratelor interese socio-umane ale naturii și
elementelor sale componente. În termeni economici, ecosistemele
furnizează bunuri (culturile agricole, șeptelul, fauna piscicolă, lemnul,
furajele, informația genetică etc.) și servicii (controlul eroziunii,

purificarea și stocarea apei, menținerea compoziției gazoase și a echilibrului relativ al atmosferei etc.).

Omul poate manifesta presiuni asupra ecosistemelor
concretizate în supraexploatarea și transformarea ecosistemelor
naturale, modificarea compoziției biocenozelor și configurației
biotopurilor în mod direct, dar și indirect prin perturbarea sistemelor
globale care asigură menținerea diverselor constante fiziologice ale
organismelor vii ce formează mediul de viață planetar. Viața și
civilizația depind de două forme principale de entropie joasă, și anume
cea concentrată în solul și subsolul Pământului și cea provenită de la
Soare. Acceptarea acestor limite constituie principala premisă în
procesul armonizării fenomenelor ecologice și economice.

Procesul dezvoltării economice al unei țări este influențat de cantitatea de resurse naturale existentă în țara respectivă, ca și de condițiile naturale, de factorul demografic și de nivelul de dezvoltare a mijloacelor de producție, ce sunt specifice fiecărei țări.

Din punct de vedere teoretic, protecția mediului a cunoscut mai
multe etape. La început ea a reprezentat un scop în sine, apoi a
presupus eliminarea oricărei acțiuni antropice asupra formelor de
viață, cu excepția celor de protecție, ajungând ca în prezent totul să fie

11 Bran F., Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economică, Editura ASE, București, 2002, pg.121;

60

dependent de nevoile umane aflate în continuă creștere și diversificare.

Datorită acestor procese, omul a fost nevoit să realizeze o selectare și ordonare a nevoilor, precum și organizarea activităților individuale și sociale în funcție de posibilitatea creării mijloacelor materiale, profesionale, organizaționale, politice și ideologice pentru satisfacerea nevoilor.

„Analiza tipurilor și structurilor de trebuințe necesită o abordare națională, având în vedere faptul că acestea depind de gradul de dezvoltare economică, natura relațiilor de producție și sociale, structura de clasă, nivelul de cultură, reprezentările și concepțiile oamenilor asupra nevoilor lor, precum și de stabilirea standardelor privind nivelul minim și maxim de trebuințe.”12

Întrepătrunderea sistemului economic cu cel ecologic presupune existența unor disfuncționalități în legătură cu indicatorii economici (de exemplu produsul național brut, productivitatea), în sensul că aceștia nu reflectă decât o parte din costurile și beneficiile de mediu rezultate în urma unor opțiuni economice.

Integrarea sistemelor economice și ecologice s-a conturat prin elementele impuse de conceptul de dezvoltare durabilă, presupunând printre altele: optimizarea și nu maximizarea obiectivelor economice, înțelegerea universalității constrângerilor impuse de legile naturii, perfecționarea metodelor de cuantificare a impactului ecologic și a resurselor,determinarea politică a activității.

Cu timpul termenul de dezvoltare durabilă cunoaște noi valențe,
datorită problemelor de mediu tot mai diversificate care au apărut.
Motivația dezvoltării durabile rezidă în caracteristica din ce în ce mai
internațională a problemelor de mediu, perspectivele pe termen lung
privind consecințele diminuării resurselor și poluării, ritmul și calitatea
creșterii economice, distincția între diferitele forme de capital (de

exemplu capital creat de om, capital uman sau capital natural) și posibilitatea de a realiza o substituire între diversele forme de capital.
Relația creștere economică-protecția mediului natural poate fi
privită din patru puncte de vedere:

o lipsa unei legături între creșterea economică și protecția
mediului natural;

o obiectivele protecției mediului natural sunt cu atât mai ușor
de realizat cu cât creșterea economică este mai puternică;

12 Mohan Gh., Ardelean A., Ecologia și protecția mediului, Editura Scaiul, Arad, 1993, pg.103.

61

o incompatibilitatea dintre creșterea economică și protecția
mediului natural;

o accentuarea dimensiunii calitative, integrând astfel exigențele
privind respectul acordat mediului natural.

La nivelul țărilor dezvoltate politica ecologică a parcurs numeroase etape, înregistrând progrese semnificative. Dar în ciuda acestor progrese au existat și unele dificultăți legate în principal de implementarea politicilor de mediu.

Se poate concluziona că există preocupări importante atât pe plan teoretic, în vederea definirii și explicării unor noi concepte și teorii, cât și în practică în vederea atingerii unui punct de echilibru între creșterea economică și protecția mediului înconjurător și depășirea elementelor conflictuale ale relației economie-ecologie pentru realizarea reconcilierii dintre om și natură, premisă intrinsecă a continuității umane în spațiul geosistemului planetar.

62

CAPITOLUL 3

Economia protecției mediului natural

3.1 Deteriorarea și protecția mediului înconjurător. Relații generale om-biosferă

Omul este un produs al evoluției ecosferei, în care rămâne integrat deoarece existența lui este indisolubil legată de cea a altor specii și a întregului înveliș viu al planetei.

Dar, dacă evoluția tuturor celorlalte specii se datorează doar
acțiunii unor legi biologice, în primul rând selecției naturale, procesul
apariției și evoluției speciei umane presupune acțiunea suplimentară a
unei noi categorii de legi, și anume legile sociale, a căror bază o
reprezintă procesul muncii. Acest proces a permis confecționarea
uneltelor, folosirea mai bună a resurselor naturale, a determinat
transformarea radicală a raporturilor omului cu mediul comparativ cu
cele ale altor specii, conferindu-i o serie de trăsături ecologice cu totul
noi.

Prin stăpânirea științei și tehnologiei, omul a devenit o specie dominantă în ecosferă, putând transforma mediul, adaptându-l la nevoile sale, în timp ce la celelalte specii procesul este invers, și anume speciile se schimbă adaptându-se la mediul înconjurător. Datorită acestei situații, omul a ieșit de sub incidența legilor luptei pentru existență cu alte specii, cât și de sub acțiunea competiției biologice intraspecifice.

„În același timp însă, omul rămâne o parte componentă a naturii,
un subsistem al sistemului ecosferei. Ca atare, modificările unor
trăsături ale ecosferei determinate de om, până la urmă, se reflectă și

63

asupra lui însăși, această poziție în cadrul ecosferei implicând alte trăsături ecologice ale speciei umane:

în timp ce orice specie, cu excepția celor a căror răspândire
este legată direct de activitatea umană, este localizată
geografic și ecologic în anumite ecosisteme în afara cărora
nu poate exista, omul nu este legat de un anume ecosistem,
ci este răspândit în întreaga ecosferă;

acțiunea oricărei specii asupra mediului său, ca extindere și
intensitate, este limitată de cadrul ecosistemului și este
controlată (echilibrată) în mod automat prin necesitatea
coexistenței cu alte specii, precum și prin mecanisme
homeostatice, ecologice, intrinseci. În cazul omului, această
acțiune este practic nelimitată si necontrolată, iar prin
intensitatea ei a ajuns să echivaleze cele mai impresionante
forțe de nivel planetar.”1

Multe mecanisme de autocontrol populațional nu mai
funcționează la specia umană deoarece s-a pierdut rolul adaptiv,
selecția naturală a fost, în mare măsură, înlocuită prin factori sociali,
apărând înmulțirea necontrolată, care prin corelație duce la creșterea
tot mai accelerată a necesităților și a tuturor activităților umane.

Orice specie poate exista într-un ecosistem, atâta timp cât
produsele activitățile sale sunt eliminate din mediul în care trăiește,
ceea ce se poate realiza practic prin utilizarea acestora ca surse de
hrană pentru alte specii. De aceea, procesele din ecosistemele
naturale au un pregnant caracter ciclic. Spre deosebire de această
situație, deșeurile activităților umane se acumulează, neputând fi
reintroduse în ciclurile biogeochimice în ritmul în care sunt produse.

Într-o privință, însă, acțiunea omului asupra naturii se aseamănă cu a celorlalte specii, și anume este aproape la fel de inconștientă. Oamenii intervin brutal în structura și funcționarea organismului mult mai complex, delicat și fragil al naturii, cunoscând mai nimic despre anatomia și fiziologia lui.

Rezultatul tuturor acestor trăsături, care determină o influență tot mai puternică a omului asupra întregii ecosfere, este situația de criză care apare în relațiile omului cu ecosfera din care face parte. Esența acestei crize constă în deosebirea dintre strategia ecosistemelor naturale și cea a omului.

Tendința generală a ecosistemelor este de sporire a intrărilor de
energie în sistem, realizată prin creșterea diversității și, astfel, a

1 Botnariuc N., Vădineanu A., Ecologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982, pg.297;

64

stabilității ecosistemului față de factorii perturbatori. „Din punct de

vedere al intereselor omului unul din efectele cele mai importante ale
acestei strategii este reducerea productivității biologice nete care tinde
către zero în fazele de maturitate ale ecosistemului, care sunt cele mai
stabile, când practic toată producția este consumată de componenții
săi.”2

Stabilitatea ecosistemelor naturale înseamnă nu numai
menținerea structurii și a modului de funcționare a biocenozei, ci și a
condițiilor abiotice (clima, structura solului, regimul hidrologic etc.).

Spre deosebire de această strategie a naturii, strategia societății umane constă în realizarea unei maxime productivități a ecosistemelor, cu exploatarea tot mai intensă și mai extinsă a resurselor naturale, atât biologice cât și nebiologice. În vederea satisfacerii acestei tendințe, intervențiile omului în echilibrele sensibile și fragile ale naturii subliniază nu numai existența normală și supraviețuirea multor specii care dispar sub ochii noștri, dar însăși activitatea economică și, chiar, existența omenirii.

Din contradicția celor două strategii apare problema modului exploatării raționale a naturii, în așa fel încât s-o folosim, deoarece progresul socio-economic nu poate fi oprit, dar în același timp să-i sporim resursele pe măsura creșteri nevoilor omenirii, realizând ocrotirea naturii în locul proceselor de distrugere a acesteia care sunt tot mai frecvente.

Aceste probleme capitale pot fi realizate prin cunoașterea precisă și temeinică a realităților ecologice, cât și prin cooperarea între state, adoptarea unor măsuri organizatorice pe plan internațional, deoarece problemele de rezolvat sunt globale, ele necunoscând frontiere, ci privesc întreaga planetă.

În ultimele decenii s-a desfășurat o vastă activitate de cercetare în domeniul natural contra poluării. Acum au fost introduse noțiunile de bunuri ecologice și servicii ecologice, au fost elaborate o serie de modele ecologice și s-a realizat o încorporare a problemelor mediului natural în teoria echilibrului economic general (modelele lui Pareto, Arrow, Samuelson, Solow etc.), s-a încercat integrarea modelelor economice cu cele ecologice, pentru a scoate în evidență faptul că producția presupune fluxuri dinspre natură către economic și invers, fluxuri care cer luarea în considerare a interdependențelor și consecințelor corespunzătoare.

2 King T.J., Ecology, Second Edition, Thomas Nelson & Sons L.T.D, Glasgow 1989, pg.142;

65

„O direcție a creării de modele integrate a fost cea de a cuprinde întreaga problematică a mediului, deci, totalul fluxurilor materiale în economie, respectiv și pe cel dinspre mediul natural către cel economic.”3

Cel mai uzual model este cel al lui A.V.Kneese, R.U.Ayres și

R.C. d’Arge4. Acesta pleacă de la modelul echilibrului general al lui
Walras-Cassel, care presupune coeficienți tehnici de producție ficși.
Baza modelului este cea a balanței materiale a modelului echilibrului
general. Modelul presupune concurența, cu îndeplinirea consecventă
a condițiilor optimului paretian (prețuri egale cu costuri sociale

marginale) în întreaga economie, cu excepția serviciilor privind mediul natural.

De asemenea, P.A.Victor5 propune un model intrări-ieșiri economico-ecologic, în care intrările, cu excepția bunurilor ecologice (materii prime care intră pentru prima oară în procesul de producție și materiile care părăsesc procesul economic intrând în mediul natural) sunt exprimate în termeni monetari la prețul perioadei de bază, bunurile ecologice fiind măsurate în unități fizice adecvate pornind de la perioada de bază.

Au fost utilizate, de asemenea, modele de difuziune în mediu pentru a raporta volumul și natura deșeurilor aruncate în mediul natural (atmosferă, apă) la volumul și natura deșeurilor existente deja în mediul natural.

N.N.Constantinescu6 propune un model care s-ar putea aplica practic, ce presupune:

progresul științific și cel tehnic să se facă și ca progres
ecologic;

echilibrul general economic să cuprindă în el obligativitatea
asigurării echilibrului dinamic ecologic. Programul de
dezvoltare economico-social trebuie să se bazeze pe un
sistem ecologic;

investițiile făcute în protecția mediului pot aduce un venit net,
protecția mediului fiind o activitate productivă care poate
aduce un venit național.

3 Constantinescu N.N., Scrieri alese 1989-1999, vol.1, Editura Economică, București, 2000, pg.33;

4 Knesse A.V., Ayres R.U., D’Arge R.C., Economics and the Environment. A Material Balance Approach Resources for the Future, Washington, 1972, cap.III, pg.96;

5 Victor P.A., Poluarea, economia și mediul, 1972;

6 Constantinescu N.N., Economia protecției mediului natural, Editura Politică, București, 1976, pg.45;

66

În acest model apare o nouă componentă, și anume protecția și ameliorarea mediului natural, care este o activitate ce aduce venituri, dar care generează și costuri de mediu. Aceste costuri apar datorită activității de prevenire a poluării mediului natural rezultate din achiziționarea unor noi tehnologii mai nepoluante, cât și datorită activităților de ameliorare a calității mediului.

Apariția sectorului privind protecția mediului în model pune în evidență:

apariția unei noi categorii de costuri, care va influența
structura finală a costului mărfii;

eficiența producției nu se mai poate determina fără a se lua
în considerație costurile protecției mediului natural;
creșterea eficienței reale a producției va avea loc în măsura
în care fiecare unitate de efort va duce la un efect util mai
mare în activitatea de prevenire a deteriorării mediului, de
restaurare sau îmbunătățire a calității mediului natural.

N.Georgescu-Roëgen afirma că „semnificativ pentru economiști
este faptul că noua știință a termodinamicii a debutat ca o fizică a
valorii economice și, în esență, poate fi privită ca atare chiar și astăzi.
Prin natura ei, legea entropiei însăși apare drept cea mai economică
dintre toate legile naturale.”7 Relația dintre procesul economic și legea
entropiei nu este decât un aspect al unui fapt mai general, anume că
această lege constituie baza «economiei vieții» la toate nivelurile.

N.Georgescu-Roëgen a încercat, punând la temelia explicării economiei legea entropiei, să demonstreze că știința economică, în ansamblul ei, trebuie regândită prin prisma factorului natural, în toate categoriile sale economice: costuri, preț, creștere economică, echilibru economic etc.

Meritul modelului lui Georgescu-Roëgen este faptul că atrage atenția asupra importanței economiei în natură. Dar modelul are și un dezavantaj, în faptul că dacă legea entropiei este relevantă pentru înțelegerea deteriorării naturale a mediului, aceasta nu este singura lege a naturii care trebuie avută în vedere.

Implicația mediului în economie se conturează ca un obiect de studiu, care tinde să aibă la bază o concepție unitară în ce privește analiza fenomenelor, categoriilor și legităților, cu definiții, relații, clasificări și metodologii elaborate.

Economia mediului natural este acel domeniu a științelor
economice al cărei obiect îl constituie gestionarea naturii din punct de

7 Georgescu-Roëgen N., Legea entropiei și procesul economic, Editura Politică, București, 1979, pg.50;

67

vedere al îmbinării armonioase a intereselor imediate cu cele de perspectivă ale societății omenești, în condițiile maximizării eficienței efortului realizat în procesul de gestionare.

Cu timpul, în economie, teoria echilibrului economic se
transformă într-o teorie a echilibrului economic dinamic bazat pe
echilibru ecologic, în care se includ și problemele ecologiei umane.

Echilibrul economic dinamic presupune trecerea de la conceptul de creștere economică (îmbunătățire cantitativă) la cel de dezvoltare (îmbunătățire calitativă), dar nu la o simplă dezvoltare, ci la una sustenabilă ecologic, care nu exclude capacitatea mediului de a pune la dispoziție materii prime și energie și de a absorbi deșeurile și reziduurile. În plus, o asemenea dezvoltare presupune și considerarea ecologiei umane, deci, o dezvoltare sustenabilă social.

„Aplicarea principiului ecologic întărește caracterul umanist al științei economice. Aceasta va impulsiona formarea unui nou concept al dezvoltării: dezvoltarea durabilă, sustenabilă ecologic și social. Astfel, putem avea:

o dezvoltare umană care presupune investiții în oameni, prin
creșterea posibilităților de educare, realizarea unor sisteme
mai bune de asigurare a sănătății, apariția de noi locuri de
muncă;

o dezvoltare umană care privește atât dezvoltarea
capacităților omenești, cât și utilizarea lor productivă în
condiții ecologice;

o dezvoltare umană presupune o dezvoltare de către oameni,
de către popoare, ceea ce presupune abordări participative.”8
În lumina principiului ecologic, economistul ecolog va lupta atât
contra economistului îngust, lipsit de perspectiva timpului, dăunător naturii, cât și contra ecologismului abuziv, care reduce totul la un conservatorism absolut și rigid, ce uită că însăși protejarea naturii ne interesează din punctul de vedere al protejării omului, al existenței și progresului continuu al umanității.

Economistul preocupat de problemele ecologice se va strădui,
întotdeauna, să armonizeze obiectivele dezvoltării economico-sociale
cu gestionarea rațională și suficient de prudentă a mediului natural.

„Potrivit părerii unor ecologi, imperativul mediului necesită
oprirea creșterii economice ca o chestiune a supraviețuirii biologice.
După părerea multor economiști, însă, imperativul socio-economic,
dimpotrivă, solicită continuarea creșterii ca o problemă a supraviețuirii

8 Iancu A., Creșterea economică și mediul înconjurător, Editura Politică, București, 1979, pg.30;

68

sociale. Însă și unii și alții pun aceste probleme sub forma unor condiții necesare, însă nu și suficiente, primii referindu-se la cerința protejării și restaurării ecosistemelor, iar ceilalți la cerința progresului social și a asigurării stabilității economice în prezent și în perspectivă.”9

Adeseori, savanții din domeniul științelor naturii solicită tot mai frecvent economiștilor revizuirea atitudinii favorabile pe care aceștia, în general, o au față de creșterea economică. Aceștia văd existența unei strânse corelații dintre creșterea economică, exprimată prin anumiți indicatori sintetici (produsul național brut sau produsul intern brut) și evoluția stării ecologice (calitatea factorilor de mediu, poluarea etc.), denumită evoluția solicitării ecologice.

Neintrând, însă, în analiza de fond și în explicarea proceselor și
mecanismelor economico-sociale, adeseori se formulează o relație
generală funcțională cantitativă între solicitarea ecologică (Yt) și

creșterea economică (Xt), astfel: Yt = f (Xt).

„Simplificând prea mult lucrurile, se emite de obicei
raționamentul următor: pentru a opri sau a modera solicitarea
ecologică (Yt) trebuie frânată sau oprită creșterea economică (Xt).”11

Lucrurile sunt simplificate în așa fel, încât o astfel de concluzie, atât de categorică, nu poate fi acceptată. Evoluția vieții economicosociale nu poate fi interpretată în termeni fizici, cantitativi sau doar în termenii unor relații liniare.

Asupra acestei relații și concluzii simplificate se pot face cel puțin patru observații.

1) Creșterea economică exprimată prin evoluția PNB, PIB etc.
nu este scopul final, ci este doar un mijloc, un instrument. Scopul final
al producției sociale și, în general, al întregii activități social-economice
este ridicarea nivelului de trai, material și cultural, al populației.

În construcția modelelor de creștere economică, în funcția
socială a bunăstării materiale și culturale, care se cere a se maximiza
nu sunt incluse în mod direct cantitățile de mărfuri și servicii. Acestea,
ca și alte elemente care influențează calitatea vieții (pozitiv sau

negativ), se includ în funcția bunăstării numai prin intermediul funcției
de utilitate. Știința economică, fiind o ramură a științelor sociale,
studiază influența fenomenelor legate de viața și activitatea umană, nu
de viața naturală sau biologică. Aceasta din urmă este studiată în

9 Heller W., Economic Growth and Economist’s View, în “Monthly Labor Review”, noiembrie 1996; 11 Ehrlich P., Ehrlich A., Population, Resources, Environment, W.H.Freeman and Co., San Francisco, 1992, pg.85;

69

contextul social numai în măsura în care aduce beneficii sau prejudicii omului sau vieții sociale în prezent și în perspectivă.

„Poluarea, epuizarea unor resurse minerale etc. sunt studiate de știința economică nu sub aspectul fizic sau tehnologic ori în cadrul relațiilor lor din cadrul naturii, ci sub latura valorică a consecințelor economico-sociale și a influențelor acestora asupra unor indicatori micro și macroeconomici (PNB, PIB, investiții etc.), iar în final asupra funcției de utilitate care definește însăși calitatea vieții.”12

2) Creșterea economică exprimată prin indicatori sintetici de
tipul PIB, constituie o sursă substanțială a creșterii bunăstării
individuale și sociale a populației, cu toată creșterea cotei de cheltuieli
pentru conservarea mediului înconjurător. Cheltuielile totale (publice și
private) prevăzute pentru apărarea mediului înconjurător în produsul
național brut al unei țări, sub diferite forme (mijloace de investiții,

cercetare etc.), contribuie într-o anumită măsură la „umflarea” acestui indicator sintetic cu o cotă-parte, care nu se regăsește în produse și servicii destinate consumului neproductiv și, deci, sub acest aspect, ele diminuează ridicarea bunăstării materiale a populației.

Dar chiar în aceste condiții, creșterea economică încă oferă posibilități mari de sporire a nivelului de trai al populației. În acest context, corect ar fi ca problema să fie pusă în termenii raționamentului marginal de eficiență: compararea creșterii beneficiului cu creșterea costului.

Soluția corectă ar putea fi aceea de a accepta obținerea unei relații nule între beneficiile creșterii economice și costul reducerii poluării, inclusiv cele cu protecția mediului înconjurător, ceea ce presupune faptul că cheltuielile cu protecția mediului nu vor aduce, direct sau indirect, nici un supliment de bunuri și servicii de mediu ce pot fi folosite la ridicarea calității vieții.

În consecință, este necesară găsirea unei relații optime între
activitățile de protecție a mediului înconjurător și procesul de creștere
economică, astfel încât nimeni (nici oamenii, nici societatea, în

ansamblu) și nimic (nici activitățile de protecție a mediului, nici

procesul de creștere economică) să nu aibă de suferit.

Totuși, „cercetările efectuate relevă progresele tot mai mari care
se fac în îmbunătățirea sau introducerea tehnologiilor care înlătură
poluarea și aduc însemnate efecte pozitive prin valorificarea
superioară a unor resurse nefolosite sau pierdute, altă dată

12 Iancu A., Creșterea economică și mediul înconjurător, Editura Politică, București, 1979, pg.35;

70

dăunătoare,”13 în substituția resurselor (materii prime și combustibili) și atragerea în circuitul economic a unor noi resurse, mai eficiente și mai puțin poluante.

Situația în care s-a ajuns astăzi în ce privește lipsa unor resurse
și starea avansată de poluare în unele țări se datorează tocmai
neglijării timp îndelungat a acestor probleme importante, ca urmare fie
a necunoașterii, fie a insuficienței unor mecanisme economice
istoricește constituite, puse în serviciul obținerii unor profituri mari și
imediate, fără a ține seama de interesele generale și de perspectivă
ale societății.

3) Formularea propunerii de încetare a creșterii economice, mai ales la nivel planetar sau regional, nu poate avea nici o consistență atâta timp cât pe întinse regiuni ale globului și pe țări există mari discrepanțe în ce privește nivelul de dezvoltare economică, tehnologică și științifică și intensitatea legăturii funcționale dintre solicitarea ecologică și creșterea economică.

Studiind tabloul dezvoltării economiei mondiale după diferite
criterii (venit național, PIB pe locuitor, ritmuri anuale de creștere,
structuri de ramuri și tehnologice, structura populației ocupate etc.), se
constată existența unor mari discrepanțe între țări: un număr însemnat
al acestora se află încă în stadiul primar, cu un nivel foarte scăzut de
dezvoltare economică și socială; un număr de țări (în stadiul secundar,
modern), care au un nivel al venitului național pe locuitor mai ridicat, în
care predomină contribuția industriei la creșterea venitului național.

Un număr restrâns de țări (în stadiul terțiar), a căror

caracteristică principală constă în ponderea ridicată (50-60%) a

activităților din sfera serviciilor la crearea venitului național și un nivel înalt de dezvoltare economică și tehnologică.

Dacă pentru populația multor țări sărace se ridică problema
existenței unui minim necesar de trai, pentru țările cele mai dezvoltate
economic există o stare de afluență și de saturație nu numai pentru
bunurile de primă necesitate, ci și pentru multe alte categorii de bunuri
de folosință îndelungată, iar uneori de prea multe bunuri fără utilitate,
mult peste nevoile unui trai decent, sau chiar de bunuri în exces,
devenite dăunătoare sănătății, încurajând astfel o mare risipă de
resurse și provocând un ritm ridicat de deteriorare a mediului.

Pe plan teoretic, pe când în țările sărace crește utilitatea
marginală a bunurilor elementare traiului, în țările bogate se ajunge la

13 Les problèmes de l’environnement dans la CEE, în „Revue de marché commun ”, nr.175, mai-iunie 1994;

71

o scădere a utilității marginale la asemenea produse sau la o utilitate marginală negativă la o serie de alte produse.

„După unele aprecieri, un locuitor cu un nivel mediu dintr-o țară
dezvoltată economic (de exemplu, S.U.A.), în comparație cu un

locuitor dintr-o țară subdezvoltată (de exemplu, Africa) cauzează o
rată de exploatare a ecosistemelor planetei de circa 100 de ori mai
mare și evacuează în natură reziduuri poluante în proporții și mai
mari.”14

Unele țări dezvoltate grăbesc procesul de dezechilibrare sau chiar de distrugere nu numai a propriilor sisteme ecologice, ci și a unor ecosisteme din unele țări în curs de dezvoltare pe două căi principale. Prima cale se referă la tendința unor țări dezvoltate de a amplasa investiții de capital în ramurile nepoluante din interiorul acestor țări și în ramurile puternic poluante în țările în curs de dezvoltare fără eforturi deosebite de adoptare a unor tehnologii curate. A doua cale se referă la consumul unor cantități masive de materii prime importate din țările în curs de dezvoltare.

4) Problema esențială este nu de a frâna creșterea economică, mai ales în țările în curs de dezvoltare, ci de a căuta și a aplica instrumente economice și politice eficiente de a pune de acord cerințele obiective ale creșterii economice cu cele ale protecției mediului înconjurător prin gospodărirea și alocarea rațională a resurselor și îmbunătățirea condițiilor de mediu.

Dacă ne referim la relația funcțională Yt = f(Xt), trebuie să

acționăm printr-o serie de instrumente economice și politice asupra funcției f.

W.Beckerman a subliniat că, „conflictul între creștere și mediu
nu constă nicidecum în mod real în problema creșterii, ci în alocarea
resurselor în orice moment, în formele alternative ale consumului.”16
Celor ce consumă resursele, ca și celor ce poluează factorii de mediu
și afectează sănătatea omului să li se impună restricții economice prin
prețuri mai ridicate, prin taxe progresive pentru că poluează mediul
natural și social, precum și prin alte instrumente de asemenea natură.

În legătură cu această problemă, economistului îi revin cel puțin
următoarele obligații: să explice geneza opoziției dintre optimul la nivel
microeconomic, care nu include problema mediului, și optimul

14 Ehrlich P., Ehrlich A., Population, Resources, Environment, W.H.Freeman and Co., San Francisco, 1992, pg.92;

16 Beckerman W., Economists, Scientists and Environmental Catastrophe, în „Oxford Economic Papers”, nr.3, vol.24, noiembrie 1992;

72

macroeconomic și social, în care problema mediului ocupă un loc important.

Trebuie să găsească soluțiile necesare ca întreprinderile, atunci când maximizează propriile beneficii, să ia în calcul și să suporte și pagubele provocate societății prin degradarea factorilor de mediu sau prin poluarea acestora.

Să calculeze pagubele pe care le aduc în prezent și în perspectivă atât poluarea, cât și folosirea unor rate înalte de consum al resurselor și, pe această bază, să stabilească un sistem de prețuri și de taxe suficient de eficace, alături de unele măsuri prohibitive, un sistem instituțional și de control corespunzător.

Tot mai frecvent apare necesitatea de a analiza relațiile valorice
dintre întreprindere și economia națională, relații care se

caracterizează printr-o strânsă interdependență. Această

interdependență, însă, nu întotdeauna este reflectată just în indicatori valorici și în deciziile locale, care trebuie să concorde cu interesele generale (sociale).

De aceea, a apărut necesitatea de a se crea și adopta conceptul de efecte externe, care să ajute la efectuarea, pe plan teoretic și prin măsuri de politică economică, a acestei legături, și anume prin internalizarea la întreprinderi a efectelor lor externe, denumite externalități.

“Uneori se apreciază că teoria microeconomică nu dispune, astăzi, în mod practic decât de teoria factorilor externi, cu ajutorul căreia se face legătura factorilor microeconomici cu cei macroeconomici.”17

Și în domeniul economiei mediului înconjurător s-a simțit nevoia folosirii acestui concept, pentru că, mai mult decât în alte domenii, efectele negative pe care o întreprindere le provoacă economiei naționale sau societății prin degradarea unor factori de mediu sau prin poluare nu sunt evidențiate în costurile acesteia. Astfel a apărut conceptul de cost extern.

Costul extern există când o activitate de producție sau consum produce o pierdere directă de utilitate sau o creștere a costului de producție care nu intră în costurile totale ale activității de control.

Termenul cost trebuie interpretat ca incluzând toate efectele
nefavorabile ale activității. Întrebarea care se pune este: cine va face

17 Bourghinat H., L’économiste et l’environnement: propos liminaires, în „Economistes et

sociétés”, Cahiers de l’I.S.E.A., Série F, nr.25, 1993;

19 Georgescu-Roëgen N., Legea entropiei și procesul economic, Editura Politică, București, 1979, pg.214;

73

distincția între favorabil și nefavorabil din punct de vedere al mediului înconjurător? Unii ecologiști argumentează că toate schimbările fizice ar trebui privite ca costuri, dar un răspuns alternativ ar fi că o schimbare este nefavorabilă dacă omul a gândit-o așa. Acest punct de vedere conduce la următorul caz în care distrugerea unei specii de insecte, care nu era importantă pentru oameni, nu ar trebui privită ca o parte a unor costuri ce ar sugera o pagubă.

Această definiție egocentrică a arătat necesitatea de a se
exercita un control asupra sursei care generează problema. Dar
descrierea unui efect al poluării ca fiind nefavorabil implică o evaluare
(nu neapărat monetară) înainte și după identificarea dimensiunii fizice
a poluării. Stabilirea priorităților în controlul poluării, în contextul
multiplelor activități guvernamentale de utilizare a resurselor, implică în
mod necesar o astfel de evaluare fie ea explicită sau implicită.

Concentrarea atenției asupra costurilor nu numai că va îndrepta
oamenii și firmele către activități nepoluante, dar va lăsa deoparte
costurile de producție ale poluatorului. Astfel de costuri vor apărea
dacă poluatorul este pregătit și i se permite, prin lege, să le ignore.

Opus tranzacțiilor de pe piețele normale, poluatorul poate să
ignore fluxul costurilor externe deoarece nu există un corespondent al
fluxului plăților de către poluator care să conducă la introducerea lor în
costurile de producție. Costurile externe nu sunt identificate cu acele
costuri care sunt ignorate în mod voluntar în tranzacțiile de piață,
deoarece fluxul echivalent al plăților poate lua forma taxelor obligatorii.
De aceea, putem spune că costurile externe pot fi internalizate fie prin
tranzacții voluntare între poluatori și poluanți, fie prin plăți de taxe.

În cadrul definiției costurilor externe trebuie explicată sintagma
„pierdere directă a utilității sau creșterea costului de producție”. Există
multe forme de interdependențe între activități într-un sistem de piață,
de aceea nu se introduc toate în costurile externe în cercetarea
economiei protecției mediului înconjurător. Se poate simplifica dacă
aceste interdependențe, care sunt transmise indirect prin schimbări în
prețurile bunurilor sau factorilor de producție, sunt omise. Ar trebui
luate în considerare interdependențele directe pe care le putem numi
costuri externe dacă sistemul de piață nu reflectă efectele acestora.

Costurile externe pot fi privite ca diferență între costurile private
sau interne ale activității poluatoare, care sunt asumate de poluator și
costul total al activității către societate, care se numește cost social.

O altă problemă care se pune este de a internaliza efectele
externe negative pe care le provoacă acea întreprindere, fie altei
unități economico-sociale, fie societății în ansamblul ei. Deci, de a

74

aduce costul individual (local) la nivelul costului social, prin adăugarea la costul individual al unei mărimi adiționale echivalentă cu valoarea pagubelor sociale provocate de acea întreprindere.

În felul acesta se poate face legătura în mod corect între nivelul costurilor locale și nivelul celor sociale prin intermediul unui sistem de taxe, tarife, prețuri, deși în practică se ridică numeroase probleme dificile, cum sunt: determinarea efectelor provocate de fiecare unitate economico-socială, stabilirea mărimii cheltuielilor pentru depoluare până la nivelul optim etc.

Uneori, acestui sistem de integrare a mediului prin intermediul internalizării efectelor externe i se aduc critici potrivit cărora, ar oglindi procese prea restrânse, și anume doar cele referitoare la aspectul relațiilor valorice ale întreprinderii. El trebuie studiat și îmbunătățit în scopul de a cointeresa și a obliga, prin pârghii economice, unitățile economice la acțiuni eficiente de protejare a mediului și de a perfecționa, în felul acesta, sistemul de motivare și orientare a deciziilor locale către interesele sociale generale.

Pe plan teoretic, această abordare aparține analizei echilibrului
parțial. Deși convenabil din punct de vedere teoretic și empiric pentru
că oferă posibilitatea de a defini pentru fiecare caz în parte atât
pagubele provocate, cât și funcțiile de cost pentru controlul mediului,
totuși acest gen de abordare trădează uneori părerea că problemele
poluării, ca și cele ale mediului înconjurător, în general, au un caracter
mai mult local și minor în raport cu alte procese și fenomene
economice.

De aici decurgând necesitatea tratării lor doar la nivel microeconomic, ca externalități. De aceea, se impune tot mai mult necesitatea de a integra în mod organic problemele mediului atât în teoria, cât și în practica macroeconomică generală.

Științele economice, folosite pentru a analiza fenomenele
social-economice reale în toată complexitatea lor, ar trebui să
depășească frontiera de studiu statornicită în mod tradițional în cadrul
extremelor (producție consum) și să recunoască procesele parțiale,

ca domenii speciale de studiu, în procese extinse, mai generale, fie prin articularea lor, fie prin relevarea legăturilor care se stabilesc la interferența dintre frontiere.

Adoptând convenția „neexistând frontiere, nu există procese”19,
reiese cerința, pe de o parte, de a trasa aceste frontiere și, pe de altă

75

parte, de a studia sistematic nu numai procesele dinăuntru, ci și elementele care traversează în mod sistematic frontierele.
În cercetarea economică tradițională, procesele economico-
sociale au fost privite doar ca fluxuri circulare înăuntrul frontierelor (producție consum), fără a sublinia legăturile strânse și sistematice cu procesele de dincolo de aceste frontiere, și anume legăturile cu mediul înconjurător.

N.Georgescu-Roëgen introduce următorul raționament: „orice

element care trece frontiera de la mediul înconjurător la procesul de
producție este un input și orice element care trece în direcție opusă
este un output”21, adică schimbul sistematic dintre cele două sfere:

mediul înconjurător procese.

Astfel, în procesele de producție, reproducție, consum etc., definite prin noțiunea generală de procese, se folosesc ca input resursele naturale (produse de fotosinteză și minerale), din consumul cărora rezultă ca output reziduuri, avându-se în vedere legea conservării materiei: input – output.

Mediul natural Procese

Reziduuri

Fig.3.1: Relația dintre mediu și procesele economice

Deteriorarea mediului cauzată de acțiunile umane, ca urmare a modificării unor procese naturale prin exploatarea forțată și necontrolată a unor resurse și prin evacuarea în natură, de asemenea în mod necontrolat, a unor cantități mari de reziduuri poluante produce efecte negative asupra condițiilor naturale și, prin aceasta, asupra condițiilor de viață ale omului.

Dar pentru a descoperi și evalua măsura în care, pe de o parte,
activitățile umane influențează asupra mediului și, pe de altă parte,
gradul în care activitățile umane depind de mediu, este necesară
studierea sistemică, cu luarea în considerare a influențelor pozitive și
negative, a lanțului fluxurilor materiale de-a lungul proceselor

21 Georgescu-Roëgen N., Legea entropiei și procesul economic, Editura Politică, București, 1979, pg.215;

23 Rojanschi V., Bran F., Diaconu Gh., Protecția și ingineria mediului, Editura Economică, București, 1997, pg.22;

76

economico-sociale într-o secvență de timp și în perspectivă, cu
determinările cantitative (fizice și valorice) ale acestor fluxuri și efecte.

3.2 Conceptul de protecție a mediului și economia protecției mediului înconjurător

Unul din obiectivele importante ale zilelor noastre este de a maximiza dezvoltarea concomitent cu asigurarea nevoilor oamenilor, ce sunt în continuă creștere și diversificare, și menținerea calității mediului ambiant. Cele trei mari obiective ale dezvoltării pot fi prezentate schematic astfel:

Obiective

economice

Obiective ecologice

C

*

A* *B

Obiective sociale

Fig.3.2: Obiectivele dezvoltării economice durabile

Suprafața de echilibru care rezultă semnifică potențialul maxim
de dezvoltare ce se poate realiza la un moment dat printr-o combinație
a factorilor: economic, social și ecologic. Punctul A de sub suprafața
de echilibru reprezintă o stare a sistemului în care resursele și
cunoștințele disponibile nu sunt utilizate potrivit. În general, societățile
moderne se regăsesc sub suprafața de utilizare maximă a resurselor.

Realizarea unei dezvoltări durabile implică măsuri care să
„deplaseze” starea existentă către punctul B sau C de pe suprafața
XYZ. Deplasarea pe această suprafață este mai dificil de analizat
deoarece, la anumite momente de timp, pot existe priorități diferite
care să influențeze direcția deplasării pe suprafața de echilibru.

Structura socio-economică și ierarhia decizională actuală se bazează pe existența a patru nivele:

1. un nivel global-internațional, cu instituții și organizații
specializate;

2. un nivel național format din structuri macroeconomice;

77

3. un nivel sectorial;

4. un nivel microeconomic.

Procesul decizional se suprapune cu structura prezentată anterior și are la bază analize tehnice, economice și financiare ale proiectelor și politicilor.

„Toate aceste analize urmăresc realizarea ansamblului activității
de protecție a mediului înconjurător. Componentele acestei activități
sunt: cea legislativă, administrativ-instituțională, educativ-informativă,
economico-tehnologică, socială și cea de cooperare internațională.”23

Sistemul mediului înconjurător

Global- Habitate

tradițional naturale

Evaluarea impactului asupra mediului

(la nivel de proiect)

Factori de mediu Spații amenajate

(apă, aer, sol) (urbane, industriale)

Analiza mediului înconjurător

Managementul integrat Analiza stării mediului la

al resurselor nivel macroeconomic și

contabilitatea factorilor de mediu

Analiza economică

convențională:

• evaluarea proiectelor;

• analize sectoriale;

• analize macroeconomice;

• analize globale

Analize tehnico-financiare

Structura socio-economică

ce presupune următoarele nivele:

i internațional național sectorial-regional subsectorial (proiecte)

Schema 3.1: Interdependențele dintre structura
socio-economică și sistemul mediului înconjurător

Adaptat după Platon V., Protecția mediului și dezvoltarea economică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, pg.11

Componenta legislativă cuprinde elaborarea de legi cadru și
specifice; hotărâri de guvern și ordonanțe; ordine, decizii și normative;

78

instrucțiuni și standarde. Toate aceste acte normative sunt de competența Parlamentului, Guvernului, ministerelor și instituțiilor de specialitate și de standardizare.

Componenta administrativă are în vedere:

înființarea unei autorități centrale de mediu cu structuri administrative și unități teritoriale;

înființarea unei inspecții de mediu la nivel central și local;

organizarea de direcții sau servicii de mediu la fiecare
minister ce are atribuții în domeniul economic;
organizarea de instituții de specialitate (cercetare,

laboratoare de referință);

organizarea Rețelei Naționale de Monitoring Global;

înființarea și organizarea zonelor și ariilor protejate.

Cei care au competență în cadrul acestei componente sunt Parlamentul, Guvernul, ministerul de resort și Autoritatea Centrală de Mediu împreună cu celelalte organisme implicate.

Componenta educativ-informativă urmărește:

înființarea de școli de specialitate (operatori de mediu) și

secții sau facultăți de specialitate (specialist în protecția

mediului);

introducerea în programa școlară și universitară, la toate
specialitățile, a unor discipline referitoare la ecologie și
protecția mediului înconjurător;

organizarea de muzee, expoziții, grădini botanice și parcuri
zoologice, precum și a unor comunicări cu tematică specifică
protecției mediului;

derularea unui program de informare, sensibilizare și
antrenare a populației la acțiuni de protecție a mediului
înconjurător prin presa națională și locală, radio și televiziune
(posturi naționale, locale și private), institute colective etc.
Componenta economico-tehnologică presupune promovarea
unor mecanisme pentru asigurarea unor fonduri de mediu; elaborarea
și introducerea de tehnologii curate; dezvoltarea unei noi activități de
tip industrial care să aibă în vedere protecția mediului; promovarea
acțiunilor de reconstrucție ecologică a zonelor deteriorate și
promovarea de programe intersectoriale, cum sunt: energie și mediu,
transport și mediu etc. La acest nivel, înafara organismelor prezentate
anterior își face simțită prezența și întreprinderea și diferiții agenți
economici ce există într-o economie de piață.

Penultima componentă, cea socială, are în vedere realizarea
unor anchete sociale de specialitate; organizarea unor evenimente cu

79

ocazia Zilei Mondiale a Apei, Zilei Mondiale a Mediului, Lunii Pădurii, precum și săptămâna curățeniei; crearea unei opinii locale de conservare și protejare a valorilor naturale; ca și antrenarea populației în analizarea unor proiecte cu impact important asupra mediului. În cadrul acestei componente au competență organisme cum sunt: asociațiile neguvernamentale, diferite grupuri de inițiativă și administrația locală.

Ultima componentă, dar nu cea din urmă, cooperarea internațională, se realizează la nivelul Parlamentului și a Guvernului, implicând experți și specialiști din domeniu, și presupune:

♦ semnarea și ratificarea de tratate, convenții, înțelegeri și
protocoale regionale sau globale;

♦ organizarea și participarea la activități comune și comisii
mixte (monitoring, cercetare etc.);

♦ participarea la congrese, sesiuni și simpozioane
internaționale pentru a avea acces la informația de ultimă
oră.

Datorită locului important în cadrul conceptului de dezvoltare
durabilă, strategia de protecție a mediului trebuie gândită ca un proces
de menținere a echilibrului ecologic pe plan global, regional sau local,
fiind mai importantă decât scopurile politicii economico-sociale.

Strategia de protecție a mediului reprezintă combinarea și organizarea în timp a ansamblului de metode și mijloace alese cu scopul atingerii unui obiectiv prestabilit. Modificările suferite de mediul înconjurător trebuie să fie reflectate în strategiile de dezvoltare ale firmelor sau instituțiilor. O astfel de strategie trebuie să aibă în vedere menținerea calității sănătății umane, cât și menținerea calității tuturor valorilor specifice naturii.

Această strategie, fiind constituită din ansamblul metodelor și mijloacelor ce au drept scop realizarea acțiunii de protecție a mediului, putem spune că este formată din politici de mediu care urmăresc conservarea capacității de suport a sistemelor naturale.

„Necesitatea unei strategii de protecție a mediului își are originea
în încercarea de a înlătura acțiunile întâmplătoare, ocazionale cu
acțiuni programatice și coerente de protecție a mediului înconjurător.
De asemenea, s-a urmărit eliminarea unor contradicții interne care
limitau luarea unor măsuri de protejare a mediului sau reduceau
eficiența acestor măsuri; elaborarea, implementarea și evaluarea

80

politicii de mediu pe etape, astfel încât să fie posibilă reevaluarea acesteia.”24

Necesitatea unei astfel de strategii s-a făcut simțită deoarece
s-a dorit adaptarea unor planuri de acțiune și de implementare pe
termene scurte, medii și lungi conforme cu problemele întâlnite;
alegerea și formarea unui personal adecvat, în funcție de etapă și
acțiune, precum și controlul aplicării riguroase a măsurilor stabilite
conform acordurilor, autorizațiilor, normelor sau altor cerințe legale.

Elaborarea unei strategii de protecție a mediului necesită aplicarea principiului activității interactive, deoarece factorii de mediu sunt în continuă mișcare, iar problemele legate de mediul înconjurător și soluționarea acestora sunt de date relativ recente. Ea trebuie supusă unui proces de adaptare continuă la situațiile noi apărute și, de asemenea, trebuie să utilizeze un ansamblu de propuneri flexibile. Pentru a fi eficientă, factorul uman trebuie să coopereze indiferent de nivelul de pregătire și înțelegere, de profesie, de structurile și segmentele societății.25

În stabilirea strategiei, a planurilor de acțiune și a celor de implementare este necesară luarea în considerare a elementelor economice, sociale, ecologice, precum și a celor inginerești, acest lucru putând fi realizat printr-o abordare integrată deoarece:

se evită transferul problemei poluării (de exemplu, de la aer la apă, de la un bazin la altul sau de la un nivel la altul de decizie);

se stabilesc prioritățile pentru a selecta cele mai importante aspecte și a evita astfel deciziile punctiforme sau elaborate instantaneu;

se obține o eficiență mai mare prin combinarea măsurilor pentru a se realiza cele mai bune rezultate cu cele mai mici cheltuieli și eforturi.

Aplicarea acestui principiu nu înseamnă că trebuie să se
urmărească chiar toate obiectivele cuprinse în aceste planuri, ci faptul
că activitatea trebuie să se concentreze pe cele mai importante și să
se observe atât din punct de vedere geografic, cât și din punct de
vedere al atitudinii societății implicate (baza juridică, infrastructura

administrativă, diverse domenii economice etc.).

În tot acest timp, în care se elaborează și se finalizează o
„strategie de protecție a mediului, este necesară desfășurarea unor

24 Berca M., Ecologie generală și protecția mediului, Editura Ceres, București, 2000, pg.23;

25 Bran F., Relația economie-mediu la începutul mileniului al III-lea, Editura ASE, București, 2002, pg.48;

81

discuții cu grupurile-țintă, care pot fi formate din: poluatori direcți și interpreți. Primii au o relație cu administrația ce se realizează pe plan tehnic, urmărindu-se încadrarea activităților respective în limitele tehnice ale unor norme și reglementări ce asigură protecția mediului. Celălalt grup este constituit din producători și distribuitori de informații, fiind compus din cercetători și educatori, reprezentanți ai organizațiilor guvernamentale și neguvernamentale, mass-media etc.

În stabilirea unei strategii, care să corespundă situației și conjuncturii interne, trebuie analizat modul cum vor acționa instrumentele separat și în combinație, și efectul acestora asupra diferitelor segmente ale societății. Pentru aceasta, încă de la început, trebuie făcută o analiză individuală și de grup a instrumentelor selectate, astfel încât să se verifice dacă au fost alese corect. Această analiză se poate face pe baza următoarelor criterii:

siguranța atingerii scopului propus;

dacă instrumentul corespunde specificului poluării și situației asupra cărora urmează să se acționeze;

permiterea unei înțelegeri și unei explicații ușoare;

aprobarea unei implementări ușoare în cazul situațiilor în care se acționează;

consimțirea unei evaluări corecte și suficient de exacte a
costurilor și scoaterea în evidență a responsabilităților;
admiterea unei prognozări destul de exacte a rezultatelor;
dacă instrumentul ajută la finanțarea politicii de protecție a
mediului;

dacă instrumentul stimulează inițiativa grupurilor-țintă și asumarea de către acestea a unor responsabilități;
obținerea sprijinului societății civile;

coinciderea cu interesele individuale pe termen scurt; flexibilitatea;

stimularea dezvoltării și integrării unor tehnologii nepoluante.
Concluzionând, putem spune că economia protecției mediului
înconjurător s-a structurat ca o știință ce își propune să stabilească
acele elemente de natură economică care să ducă la o protecție reală
a mediului înconjurător, la strategii și planuri de acțiune și
implementare care să permită omului să remedieze răul făcut naturii
și, acolo unde este posibil, să reconstruiască cadrul natural inițial și să
încerce să-l protejeze de acțiunile oamenilor pentru a-l menține
sănătos.

Acest lucru se face prin combinarea tuturor elementelor
constitutive ale unei acțiuni de protecție a mediului înconjurător,

82

precum și prin crearea cadrului legal necesar pentru a se putea îngrădi activitatea agenților economici poluanți și a conștientizării populației asupra impactului activităților lor asupra mediului înconjurător.

Economia protecției mediului înconjurător presupune necesară realizarea unei dezvoltări ecologice compatibile între om, economie și mediu, considerându-se că există o strânsă legătură între dezastrele naturale, mutațiile ambientale și dezvoltarea economică a oricărui stat ce își propune să o aplice.

De asemenea, reconstrucția durabilă a economiei românești este o adaptare a conceptului de dezvoltare durabilă la condițiile concrete din țara noastră, în contextul implementării economiei protecției mediului.

De aceea, strategiile bazate pe conceptul de reconstrucție durabilă care se pot construi în economia protecției mediului pot avea următoarele trăsături comune:

valorificarea maximală a infrastructurii existente, a acumulărilor antropice făcute în scop productiv, a cunoașterii ancestrale și tradiționale a populației, a cunoașterii actuale; a construi, a reconstrui în loc de a demola;

selectarea obiectivelor strategice precumpănitor după criteriul intereselor naționale, subsumate acestora înscriindu-se criteriile dezvoltării durabile.

Încercarea de a combina toate aceste elemente care definesc într-un fel sau altul economia protecției mediului înconjurător poate conduce la o eficientizare a economiei țării noastre în încercarea de a realiza integrarea în Uniunea Europeană.

3.3 Relația creștere economică – protecția mediului în perspectiva dezvoltării durabile

În ultimii anii s-a conștientizat puternica legătură care există între mediul natural și economie, ajungându-se la concluzia că trebuie să se realizeze o îmbinare cât mai eficientă a politicilor ecologice cu cele economice. Din acest punct de vedere politicile ecologice intervin abia atunci când obiectivele economice au fost atinse, iar mediul înconjurător a avut de suferit de pe urma activității economice, fiind necesară refacerea acestuia.

Realizarea unei dezvoltări pe termen lung presupune o
interdependență între mediu și sistemul decizional, fiind necesară o
redistribuire a prezumțiilor economice convenționale, la nivel național

83

și internațional, atât în sectorul public, cât și în cel privat, precum și integrarea ecologică și socio-economică planificată în vederea construirii stabilității.

Într-o primă fază s-a considerat că între creșterea economică și
protecția mediului înconjurător nu există o legătură semnificativă. „Unii
specialiști au considerat că emisiile poluante în mediu nu au nici o
influență asupra ritmurilor creșterii economice. Acest lucru este
susținut prin aceea că separarea poluării de creșterea economică ar fi
rezultatul substituirii și economisirii în domeniul utilizării resurselor.”26
De aceea, o stopare a creșterii economice n-ar provoca nici o
reducere semnificativă a emisiilor poluante. Pe de altă parte, exista
ideea că creșterea economică ar implica, în mod inevitabil, majorarea
consumului de energie și de materii prime și, în același timp, creșterea
emisiilor poluante, indiferent de forma acestora:lichidă, solidă sau
gazoasă.

Totuși, s-a putut constata, de-a lungul timpului, că o dată cu majorarea producției are loc și o sporire a emisiilor poluante în mediul înconjurător și, ca atare, o creștere a poluării. Separarea celor două activități nu este decât relativă, performanțele înregistrate în anumite domenii constând, doar, în apariția de noi tipuri de emisii poluante, ce pot fi contracarate prin anumite elemente care măresc siguranța activității economice respective.

Prin această concepție nu s-au putut evita problemele legate de poluanții cu efect cumulat sau stocarea materialelor și deșeurilor periculoase. Neglijarea relației existente între creșterea economică și poluarea mediului înconjurător nu face decât să transforme, pe termen lung, politica de mediu într-o politică reparatorie.

O a doua idee vehiculată a fost aceea conform căreia activitatea
de protecție a mediului s-ar realiza mai ușor dacă ar exista o creștere
economică puternică sau, chiar, creșterea economică ar condiționa
îmbunătățirea situației în domeniul protecției mediului înconjurător.

Acest lucru a fost susținut prin faptul că intr-o perioadă în care societatea înregistrează o creștere economică există fondurile necesare pentru a finanța activități eficiente de protecție a mediului înconjurător. Teoria permite validarea acestei ipoteze, dar datele concrete temperează optimismul care rezultă din această teză. Se constată că este eronat să se considere că ponderea, în creștere, pe care o au serviciile în structura economiei are în mod automat efecte pozitive asupra mediului.

26 Bran F., Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economică, Editura ASE, București, 2002, pg.102;

84

Noile tehnologii antrenează raționalizarea modalităților de
producție prin creșterea productivității și a venitului real, ceea ce are
drept consecință majorarea cererii de bunuri și servicii, care este
generatoare de poluare. „Chiar dacă s-ar adopta o politică economică
în care să se coreleze creșterea economică cu reducerea poluării,
tendința generală ar fi cea a unui drum către o criză ecologică.”27

Schimbările structurale ce au loc datorită modului actual de
creștere nu antrenează automat nici un efect favorabil, de dimensiunile
care ar trebui, asupra mediului înconjurător. Până în prezent, sumele
acordate din veniturile fiscale creșterii economice nu au avut ca efect
și creșterea celor acordate pentru acțiunile de protecție a mediului,
lăsându-se în grija generațiilor viitoare rezolvarea acestor probleme.

Cea de a treia concepție referitoare la creșterea economică și protecția mediului este cea în care procesul creșterii economice nu este compatibil cu acțiunea de protecție a mediului, aceasta din urmă fiind un obstacol în calea creșterii economice.

Evaluare politicii de protecție a mediului nu poate fi determinată
decât cu ajutorul unor calcule și procedee foarte complexe, în timp ce
creșterea economică poate fi evaluată prin nivelul bunăstării sociale,
prin majorarea potențialului productiv sau prin sporirea PIB-ului real.

Dacă luăm în considerare primul mod de evaluare a creșterii economice, și anume bunăstarea socială globală, cele două procese tind să evolueze în același ritm și să aibă efecte pozitive unul asupra celuilalt. Astfel, acțiunile de protecție a mediului ce contribuie la suprimarea sau reducerea poluării, cel puțin pe termen scurt, aduc o creștere a nivelului bunăstării globale.

În ceea ce privește majorarea potențialului productiv, între creșterea economică și protecția mediului există o armonie, mai ales pe termen lung, deoarece unele resurse naturale, cum sunt apa, solul, aerul etc., pot provoca, la un moment dat, deteriorarea condițiilor de producție și a posibilităților de creștere atât la nivel individual, cât și la nivel regional sau național.

În calculul produsului intern brut se iau în considerare numai
tranzacțiile de piață, neținându-se cont de resursele rare și de efectele
măsurilor de protecție a mediului asupra PIB-ului. De asemenea, se
lasă de o parte anumite câștiguri, cum sunt cele legate de dezvoltarea
sectorului specific protecției mediului și de progresele înregistrate în
domeniul ecotehnologiilor sau de majorarea ritmurilor investiționale
antrenate de măsurile preventive impuse de aplicarea politicii de

27 Teză emisă și susținută de Institutul de cercetare economică HWWA din Hamburg și citată în articolul semnat de Junkernheinrich și Klemmer;

85

protecție a mediului. De aceea această abordare a creșterii economice nu este suficient de satisfăcătoare.

Compensarea efectelor negative și pozitive asupra creșterii
economice rezultate din majorarea capacităților de producție și a
productivității, ca și din măsurile de protecție a mediului nu se poate
face la fel în toate fazele dezvoltării economice. De aceea, bilanțul
costuri-avantaje trebuie realizat pe termen lung și nu pe termen scurt.

Cea de a patra teză consideră că, în prezent, „într-o politică de
creștere economică trebuie luată în calcul dimensiunea calitativă a
procesului, care integrează și exigențele privind respectul ce trebuie
oferit mediului.”28 În acest moment, dimensiunea cantitativă, și anume
majorarea PIB-ului, își pierde din importanță, ne mai ocupând primul
loc.

În anii 2000-2001 s-a exprimat opinia conform căreia este
necesară o creștere economică echilibrată măsurată nu numai prin
intermediul majorărilor cantitative ale venitului, producției și potențialului economic, realizându-se astfel importanța și necesitatea unei îmbunătățiri calitative a bazelor naturale ale vieții.

Uniunea Europeană a impus statelor membre să promoveze o
creștere economică durabilă și neinflaționistă respectând mediul,
convenindu-se, în principiu, să se compare utilitățile, ce rezultă din
majorarea PIB-ului cu desutilitățile, ce decurg din insuficienta luare în
considerare a obiectivelor calitative legate de mediul înconjurător.

3.4 Legislația în domeniul protecției mediului în România

Apariția legilor și actelor normative în domeniul mediului au făcut necesară apariția unei ramuri specifice a dreptului, și anume dreptul mediului. Acesta își propune reglementarea raporturilor de cooperare dintre state și alte entități naționale, ca și cele din interiorul statelor, „vizând protecția biosferei împotriva deteriorărilor majore care ar4 putea să-i perturbe funcționarea normală.”29

Inițial, abordarea juridică a problemelor protecției și conservării
mediului a fost făcută în termenii tradiționali ai reglementărilor
interstatale. Ca atare, metoda de reglementare a fost și este încă
aceea a „conflictului” între suveranități, sub forma dreptului statului de

28 Șchiopu D., Ecologie și protecția mediului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, pg.108;

29 Duțu M., Dreptul internațional & comunitar al mediului, Editura Economică, București, 1995, pg.61;

86

a utiliza în mod exclusiv teritoriul său și de a autoriza activitățile indiferent de ce consecințe vor avea acestea asupra mediului. Dar, această abordare s-a dovedit a fi insuficientă în comparație cu situațiile întâlnite în viața reală, apărând astfel necesitatea dezvoltării legislației corespunzătoare protecției și conservării mediului.

Reglementările în domeniul mediului urmăresc printre altele
realizarea protecției mediului, deoarece acestea au în vedere
atingerea unui rezultat concret. De asemenea, ele constituie, adesea,
o sumă de acte (declarații, carte, coduri de conduită, planuri, strategii,
programe) ce nu au întotdeauna valoare juridică directă, având în
schimb funcții importante pentru procesul de codificare a normelor de
drept.

Mediul și reglementările sale pot constitui și un factor de dezvoltare a cooperării internaționale, problematica ecologică reprezentând un element important al dialogului nord-sud și est-vest și, mai ales, al dialogului mondial.

După 1989 și în România activitatea de protecție a mediului a
căpătat o importanță tot mai mare în toate domeniile. Astfel, în
domeniul juridic și-a făcut simțită prezența această activitate,
elaborându-se legi, acte normative, hotărâri guvernamentale etc.

La 1 februarie România a semnat cu UE Acordul European, recunoscându-se explicit ca o condiție importantă pentru integrarea României în Uniunea Europeană necesitatea armonizării legislației românești existente și viitoare cu cea a UE. De aceea Comisia Europeană a fost invitată să colaboreze și să furnizeze asistența necesară care să faciliteze acest proces cu scopul de a pregăti România să devină membră cu drepturi depline în UE.

Ca atare, România a trebuit să adopte un drum al reformei legislative în domeniul mediului și al aproximării și armonizării legislației ei cu sistemul legislativ din UE.

În decembrie 1995 este promulgată Legea protecției mediului
(legea nr.137/1995) ce presupune „reglementarea protecției mediului,
obiectiv de interes public major, pe baza principiilor și elementelor
strategice care au ca rezultat o dezvoltare durabilă a societății.”30

Principiile și elementele strategice ce stau la baza acestei legi în vederea asigurării unei dezvoltări durabile sunt:

principiul precauției în luarea deciziei;

principiul prevenirii riscurilor ecologice și a producerii daunelor;

30 ***, Monitorul Oficial al României, nr.304/30.12.1995;

87

principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;

principiul „poluatorul plătește”;

înlăturarea cu prioritate a poluanților care periclitează nemijlocit și grav sănătatea oamenilor;

crearea sistemului național de monitorizare integrată a mediului;

utilizarea durabilă;

menținerea și ameliorarea calității mediului și reconstrucția zonelor deteriorate;

crearea unui cadru de participare a organizațiilor neguvernamentale și a populației la elaborarea și aplicarea deciziilor;

dezvoltarea colaborării internaționale pentru asigurarea calității mediului.

Aplicarea în practică a acestor principii se poate realiza prin următoarele modalități:adoptarea politicilor de mediu armonizate cu programele de dezvoltare; obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului în faza inițială a proiectelor, programelor sau activităților; corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului și de urbanism; introducerea pârghiilor economice stimulative sau corective; elaborarea de norme și standarde, armonizarea acestora cu reglementările internaționale și introducerea programelor pentru conformare; promovarea cercetării fundamentale și aplicative în domeniul protecției mediului etc.

Statul recunoaște tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând în acest scop dreptul la informațiile privind calitatea mediului; dreptul de a se asocia în organizații de apărare a calității mediului; dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislației și a normelor de mediu; dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

Protecția mediului constituie o obligație a autorităților administrației publice centrale și locale, precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice. Responsabilitatea privind protecția mediului revine autorității centrale pentru protecția mediului (Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului) și agențiilor sale teritoriale (Agenții de Protecție a Mediului).

Această lege a înlocuit Legea nr.9/1973 privind protecția
mediului înconjurător care nu cuprindea toate situațiile ce existau în
acel moment în cadrul mediului natural. Dar, în anul 2003 Legea
protecției mediului (legea nr.137/1995) a fost înlocuită prin Legea nr.

88

294 privind aprobarea Ordonanței nr.91/2002 pentru modificarea și completarea Legii protecției mediului.31

Actul normativ prevede introducerea obligativității obținerii
avizului de mediu și pentru proiectele de dezafectare aferente
activităților cu impact semnificativ asupra mediului. Obligațiile în
domeniul protecției atmosferei sunt impuse și persoanelor fizice.

În ceea ce privește protecția apelor, legea impune persoanelor
fizice și juridice obligații suplimentare constând, în principal, în
interdicția de deversare în apele de suprafață sau subterane a
substanțelor toxice (ape uzate, substanțe petroliere etc.) și în

interdicția de depozitare a deșeurilor în zona apelor, în albiile râurilor sau în zonele umede.

Este incriminată ca infracțiune continuarea activității fără obținerea acordului și/sau autorizației de mediu, după aplicarea sancțiunii contravenționale.

Anul 1996 aduce o nouă serie de acte normative și de legi între care un Ordin pentru aprobarea Procedurii de reglementare a activităților economice și sociale cu impact asupra mediului înconjurător (Ordinul nr.125), Regulamentul de atestare pentru elaborarea studiilor de impact asupra mediului și a bilanțurilor de mediu (Ordinul nr.278) și Legea apelor (legea nr.107).

Ordin pentru aprobarea Procedurii de reglementare a
activităților economice și sociale cu impact asupra mediului
înconjurător (Ordinul nr.125)32 își propune stabilirea procedurii
pentru evaluarea impactului asupra mediului, pentru solicitarea și
obținerea acordului și/sau, după caz, a autorizației de mediu și pentru
alte elemente asociate acestora în concordanță cu prevederile Legii
Protecției Mediului și cu acordurile și actele internaționale.

Regulamentul de atestare pentru elaborarea studiilor de
impact asupra mediului și a bilanțurilor de mediu (Ordinul

nr.278)33 stabilește procedura pentru atestarea unităților specializate, a persoanelor juridice și a persoanelor fizice în vederea efectuării evaluărilor impactului asupra mediului și a bilanțurilor de mediu în conformitate cu prevederile Legii Protecției Mediului.

Legea apelor (legea nr.107)34 are ca scop:

conservarea, dezvoltarea și protecția resurselor de apă,
precum și asigurarea unei curgeri libere a apelor;

31 ***, Monitorul Oficial al României, nr.505/14.07.2003;
32 ***, Monitorul Oficial al României, nr.73/11.04.1996;
33 ***, Monitorul Oficial al României, nr.126/22.05.1996;
34 ***, Monitorul Oficial al României, nr.244/8.10.1996;

89

protecția împotriva oricărei forme de poluare și de modificare
a caracteristicilor resurselor de apă, a malurilor și albiilor
acestora;

refacerea calității apelor de suprafață și subterane;

conservarea și protejarea ecosistemelor acvatice;

asigurarea alimentării cu apă potabilă a populației și a
salubrității publice;

valorificarea complexă a apelor ca resursă economică și
repartiția rațională și echilibrată a acestei resurse cu
menținerea și cu ameliorarea calității și productivității naturale
a apelor;

apărarea împotriva inundațiilor și oricăror alte fenomene
hidrometeorologice periculoase;

satisfacerea cerințelor de apă ale agriculturii, industriei,
producerii de energie, transporturilor, acvaculturii, turismului,
agrementului și sporturilor nautice, ca și ale oricăror alte
activități umane.

Ordinul pentru aprobarea Procedurii de realizare a
bilanțurilor de mediu (Ordinul nr.184)35 detaliază procedura de

realizare, tipurile, domeniile și conținutul bilanțurilor de mediu cerute în procesul de autorizare, precum și la schimbarea proprietarului, destinației sau la încetarea activităților economice și sociale cu impact asupra mediului înconjurător conform prevederilor Legii Protecției Mediului și a Legii privatizării societăților comerciale nr.58/1991, cu modificările și completările ulterioare.

Pe lângă toate aceste legi și ordine ale ministrului apelor, pădurilor și protecției mediului, în anii 2001-2002 au mai fost adoptate o serie de legi, ordonanțe de urgență, hotărâri de guvern și ordine ale ministrului MAPPM36, cum sunt, de exemplu, următoarele:

Legea nr.384/2001 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului (OUG) nr.204/2000 pentru modificarea art.8 din Legea nr.111/1996 privind desfășurarea în siguranță a activităților nucleare;

Legea nr.426/2001 pentru aprobarea OUG nr.78/2000 privind regimul deșeurilor;

Legea nr.454/2001 pentru aprobarea OUG nr.112/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.82/1993 privind constituirea Rezervației Biosferei „Delta Dunării”;

35 ***, Monitorul Oficial al României, nr.303 bis/6.11.1997;

36 Date prelucrate după materialele oferite de site-ul www.mappm.ro;

90

Legea nr.462/2001 pentru aprobarea OUG nr.236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice;
Legea nr.622/2001 pentru ratificarea Acordului între Comunitatea Europeană și România privind participarea României la Agenția Europeană de Mediu și la Rețeaua Europeană de Informare și Observare (EIONET);
Legea nr.655/2001 pentru aprobarea OUG nr.243/2000 privind protecția atmosferei;

Legea nr. 293/2002 privind aprobarea OUG nr.93/2001
pentru modificarea și completarea Legii nr.73/2000 privind
Fondul pentru mediu;

Legea nr.471/2002 pentru protecția animalelor de laborator folosite în scopuri științifice sau în alte scopuri experimentale; Legea nr.458/2002 privind calitatea apei potabile;
Legea nr.293/2002 pentru aprobarea OUG nr.93/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr.73/2000 privind Fondul pentru mediu;

Ordonanța de urgență nr.34/2002 privind prevenirea, reducerea și controlul integrat al poluării;

Ordonanța de urgență nr.91/2002 pentru modificarea și completarea Legii protecției mediului nr.137/1995;
HG nr.17/2001 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apelor și Protecției mediului;

HG nr.625/2001 privind aprobarea procedurii de autorizare a funcționarii comercianților din punct de vedere al protecției mediului;

HG nr.1174/2001 privind aprobarea structurii organizatorice și a regulamentului de organizare și funcționare a Administrației Fondului pentru mediu;

HG nr.1167/2001 privind înființarea Gărzii de mediu;

HG nr.189/2002 privind stabilirea procedurii de acordare a etichetelor ecologice;

Ordin comun nr.272/65 din 2 aprilie 2002 al MAPM si al MSF, privind elaborarea și reactualizarea planurilor locale de acțiune pentru sănătate în relație cu mediul;

Ordin nr. 246/2002 pentru aprobarea unor acorduri de

mediu;

Regulament elaborat de Consiliul Concurenței din 10 mai
2002 cu privire la ajutorul de stat pentru protecția mediului;

91

Ordin nr.439/2002 pentru aprobarea organizării acțiunii de voluntariat în domeniul protecției mediului;

Ordin nr.745/2002 privind stabilirea aglomerărilor și clasificarea aglomerărilor și zonelor pentru evaluarea calității aerului în România.

În ceea ce privește anul acesta Ministerul Apelor și Protecției Mediului împreună cu Guvernul37 și-a propus elaborarea și promulgarea mai multor acte normative, printre care:

Ordonanța de urgență privind cadrul general de reglementare a substanțelor și preparatelor chimice periculoase;

Hotărâre de Guvern (HG) privind controlul activităților care prezintă pericole de accidente majore în care sunt implicate substanțe periculoase;

Hotărâre de Guvern privind înființarea Agenției Naționale de Mediu și a Agențiilor Regionale de Mediu;

Ordin al ministrului apelor și protecției mediului pentru
modificarea Ordinului 278 privind Regulamentul de atestare a
persoanelor fizice și juridice care efectuează evaluări ale
impactului asupra mediului și bilanțurilor de mediu;
Ordin al ministrului apelor și protecției mediului pentru
aprobarea „Procedurii de emitere a autorizației de mediu”;
Lege pentru modificarea și completarea Legii nr.82/1993
privind constituirea Rezervației Biosferei „Delta Dunării”;
Lege pentru modificarea Legii apelor nr.107/1996;
Lege pentru stabilirea unor taxe pe emisiile de poluanți în
atmosferă cu impact asupra sănătății omului și a mediului;
Hotărâre de Guvern privind înființarea Sistemului Național
de Evaluare și Gestionare Integrată a Calității Aerului;
Hotărâre de Guvern pentru aprobarea procedurii de
evaluare de mediu pentru planuri și programe;

Hotărâre de Guvern pentru obținerea finanțării necesare în vederea realizării proiectelor Life-Natura pentru perioada 2003-2004;

Hotărâre de Guvern privind introducerea sistemelor de mediu și audit (EMAS);

Ordin al ministrului apelor și protecției mediului privind auditul și managementul ecologic etc.

37 Date prelucrate după materialele oferite de site-ul www.mappm.ro;

92

Cu toate încercările noastre de a adapta legislația în domeniul mediului celei din Uniunea Europeană, precum și cu situațiile concrete întâlnite la noi în țară, rămân multe de făcut. De exemplu, trebuie să se verifice compatibilitatea noilor legi cu legislația UE, să se specializeze noi resurse umane în acest domeniu.

Trebuie ca oamenii să înțeleagă că în cadrul procesului de integrare europeană problemele privind protecția mediului constituie o parte integrantă a procesului dezvoltării economico-sociale, neputând fi tratate ca fenomene izolate.

Caracteristicile și evoluția factorilor și stării mediului natural constituie un criteriu global de apreciere a realizării unei dezvoltări durabile în condițiile unei gestiuni eficiente a resurselor naturale, care să nu aducă prejudicii mediului atât la nivelul teritoriului național, cât și în context transfrontier.

93

CAPITOLUL 4

Dezvoltarea durabilă

4.1 Conținutul și semnificația conceptului de dezvoltare durabilă

Când a fost publicat raportul Comisiei Brundtland, “Viitorul nostru
comun”, în 1987, conceptul de dezvoltare durabilă a ocupat locul
central în dezbaterile privind mediul natural versus dezvoltare.
„Conceptul a fost adoptat de Uniunea Internațională pentru
Conservarea Naturii în 1980, dar a rămas în sfera dialogului

conservatorist și, astfel, acesta a avut un impact limitat asupra gândirii guvernelor și agențiilor pentru protecția mediului”1.

Conceptul a apărut în momentul în care discuțiile privind mediul
înconjurător ocupau locul central în dezbaterile politice. Totuși, o
problemă în legătură cu conceptul de dezvoltare durabilă ar putea
apărea din înțelegerea greșită a acestuia de către oamenii politici,
aceștia trebuind să conceapă proiectele și reformele economice cu
mai multă grijă, realizând compatibilitatea acestora cu mediul
înconjurător.

Un alt pericol este acela că dezvoltarea durabilă, ca obiectiv politic, poate deveni slabă și ineficace. În mare parte, acest lucru ridică probleme nu din cauză că conceptul este centrat pe sustenabilitate, ci pentru că folosește termenul dezvoltare.

Conceptul dezvoltării durabile a făcut ca societatea să
recunoască importanța calității mediului natural și a serviciilor oferite

1 Pearce D.W., Warford J.J., World without End Economics, Environment and Sustainable Development, Oxford University Press, Washington D.C., 1993, pg.41;

94

de acesta. Prin conștientizarea beneficiilor mediului înconjurător, dezvoltarea durabilă a reflectat o mai bună înțelegere a funcțiilor îndeplinite de natură2, care se pot clasifica astfel:

funcții ce contribuie direct asupra calității vieții. Mediul oferă oamenilor satisfacții prin faptul că ei apreciază și se bucură de frumusețea unui peisaj, ca un element esențial al activității de recreare și în mod indirect prin televiziune, film și radio;
funcții ce contribuie indirect la calitatea vieții. Mediile naturale sărace contribuie la creșterea stresului și a îmbolnăvirilor. Poluarea aerului și a apei afectează direct sănătatea ce va duce la scăderea bucuriei de viață și a capacității de a munci pentru a realiza progresul economic;

funcții ce contribuie direct asupra produsului național brut
(venitul real) prin sectorul mediului înconjurător. Sectorul
mediului natural generează atât cheltuieli pentru protejarea și
prevenirea degradării acestuia, cât și venituri și locuri de
muncă. În măsura în care cheltuielile de mediu sunt mai puțin
eficiente pentru PNB decât alte cheltuieli prevăzute,
creșterea economică este mai înceată decât în alte cazuri;

funcții cu contribuție directă asupra activității economice prin
inputuri de mediu. Mediul natural furnizează materii prime
brute și energie sub formă de petrol, cărbune, gaze naturale,
combustibil lemnos și minerale. Capacitatea agenților de
mediu de a primi aceste inputuri, de a le absorbi și a
transforma pierderile în beneficii reprezintă o resursă
suplimentară;

funcții ce contribuie la susținerea sistemelor suport de viața,
în general. Deși unele servicii ecologice sunt definite
corespunzător, cum ar fi funcțiile pădurilor tropicale de

protecție împotriva apelor și de purificare a aerului, ele sunt
adesea, ignorate de analiza economică asupra mediului
înconjurător. Alte servicii, care adesea, sunt greu de

caracterizat în termeni economici, au o importanță
fundamentală, deoarece fără ele, economiile nu pot funcționa
corect. Spre exemplu, stratul de ozon reglează nivelul

radiațiilor ajunse pe pământ. Oceanele și mările sunt parte
din ciclul carbonului și din ciclul hidrologic al vieții.
„Economia însemna, la bază, luarea în stăpânire a lucrurilor utile
omului care dorea să trăiască în prosperitate. Ecologia presupune o

2 Bartelmus P., Environment and Development, Mass.: Allen & Unwin, Boston, 1986, pg.43;

95

conviețuire armonioasă a omului cu natura, o creștere economică în condiții de corectă gestionare ecologică, gestionare care trebuie să devină prioritate și responsabilitate”3.

În acest context, dezvoltarea durabilă poate fi definită ca o
dezvoltare care corespunde necesităților prezentului, fără a
compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile
nevoi. Cu alte cuvinte, ea arată că dreptul la dezvoltare trebuie
exercitat astfel încât să fie satisfăcute, în mod echitabil, nevoile de
dezvoltare și de mediu ale generațiilor prezente și viitoare.

S-a constatat că pentru a realiza o dezvoltare durabilă, aceasta trebuie să se combine cu o dezvoltare economică și demografică care să asigure măsuri de protecție a mediului și de economisire a resurselor. Astfel, relația economie-mediu a cunoscut două direcții ideologice de abordare a sa, și anume tehnocentrismul și ecocentrismul.

Adepții tehnocentrismului susțin capacitatea omului și a tehnologiei de a se adapta oricărei lipse a vreunei resurse naturale datorită substituibilității factorilor de producție și nu stabilesc nici un fel de limite pieței nici pentru producători, nici pentru cumpărători. De cealaltă parte se află adepții ecocentrismului care susțin acțiunile de protecție a mediului combinate cu o limitare a nivelului producției, al consumului și al creșterii demografice.

Un model de dezvoltare durabilă ar trebui să cuprindă:

obiective economice optime și nu maxime ale activității economice, specificându-se, în cazul reducerii acesteia, nivelul până la care se va ajunge;

o înțelegere a faptului că mediul este guvernat de legi ale fizicii, cum sunt cele ale termodinamicii și, de aceea, energia liberă este permanent degradată în forme legate, entropizându-se;

perfecționarea metodelor de cuantificare a impactului ecologic și a resurselor în vederea unei evaluări corecte a costurilor și beneficiilor;

existența rarității economice și ecologice, deoarece Pământul este o sferă finită și, ca atare, cuprinde cantități finite din unele resurse naturale, în timp ce altele nu au aceeași rată de refacere ca cea de exploatare;

existența unor constrângeri la nivel macroeconomic și
introducerea unui sistem economic care să adopte decizii în

3 Bran F., Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economică, Editura ASE, București, 2002, pg.85;

96

favoarea mediului natural va duce la asigurarea unei libertăți
de opțiune la nivel microeconomic pe termen lung;
includerea costurilor de mediu în cele de producție și
adoptarea unor modele economice ce se bazează pe resurse
epuizabile finite și pe rate finite de reînnoire a resurselor de
energie;

o abordare favorabilă din partea clasei politice a problemelor de mediu și găsirea măsurilor corespunzătoare soluționării acestora.

Toate acestea pot conduce la noi oportunități, dar și la dispariția multor aspecte familiare ale vieții economice.

Astăzi, în spațiul european, principiul integrării mediului înconjurător în politicile Uniunii Europene reprezintă baza acțiunilor desfășurate de Comunitate în ceea ce privește mediul natural. Tratatul de la Amsterdam prevede integrarea protecției mediului înconjurător în cadrul politicilor și activităților Comunității Europene. Obiectivul principal este dezvoltarea durabilă, și anume asigurarea că creșterea prezentă nu pune în primejdie generațiile viitoare4.

Încă din februarie 1985, în cazul prezentat de Asociația franceză în apărarea intereselor în ceea ce privește arderea deșeurilor de petrol, Curtea de Justiție a hotărât că protecția mediului înconjurător era prioritară. De atunci, în virtutea Actului Unic European nevoia protecției mediului înconjurător a devenit o componentă a celorlalte politici comunitare.

Principiul integrării mediului în politicile comunitare a fost
confirmat de tratatul Uniunii Europene care stipulează că necesitatea
protecției mediului înconjurător trebuie integrată în definirea și
implementarea altor politici comunitare. Au crescut ca număr
strategiile privind integrarea legislației de mediu în politicile acelor
sectoare care produc cele mai mari pagube mediului natural.

Uniunea Europeană și-a propus, încă din 1997, să realizeze o
integrare a mediului natural în politicile UE în sectoare, cum ar fi
transportul, energia și agricultura, în vederea definirii propriilor strategii
din punct lor de vedere. Acest proces a presupus realizarea unor
măsuri specifice în sectorul energetic și analizarea progresului făcut în
ceea ce privește nevoia integrării mediului înconjurător în acest sector.

În ceea ce privește sectorul transportului a fost necesară o
analiză comparată a diferitelor moduri de transport și a emisiilor de
CO2 eliberate de acestea în mediul înconjurător. A fost necesară o

4 Adaptat după materiale obținute de pe http://www.europa.eu-int și http://www.infoeuropa.ro;

97

evaluare a impactului măsurilor luate pentru reducerea emisiilor de CO2 și stabilirea unei politici cuprinzătoare pentru a acoperi toate modelele de transport.

Politica agricolă comună, desfășurată după 1992, a presupus încurajarea unei agriculturi mai puțin intensive, reducerea excedentelor și programe pentru o agricultură ecologică și activități de împădurire.

Punând împreună toate măsurile și planurile realizate în cele trei sectoare, Consiliul European a propus un raport asupra pieței unice și mediului înconjurător care sublinia nevoia consolidării sinergiilor între piața unică și politicile de mediu și propunea măsuri care să determine sfârșitul integrării prin introducerea modelelor de producție și consum durabile. Astfel, s-a stabilit o strategie pentru integrarea dezvoltării durabile în politica cooperării dezvoltării economice, s-a creat un set de indicatori pentru integrarea mediului în sectorul transporturilor, energiei și agriculturii.

Acțiunile desfășurate de UE au condus către elaborarea unui raport ce prevede o dezvoltare durabilă globală. Raportul pornește de la ideea că acțiunile globalizării reprezintă o forță puternică pentru creșterea globală sustenabilă, oferind căi pentru a rezolva problemele internaționale, cum ar fi sănătatea, educația și mediul.

Permițând dezvoltarea necontenită, forțele pieței cauzează și accentuează inegalitatea, putând produce pagube reversibile mediului. Globalizarea trebuie să meargă mână în mână cu măsurile realizate pentru prevenirea și diminuarea acestor efecte.

„Toate aceste măsuri adoptate în legătură cu globalizarea și
mediul înconjurător au ca obiectiv principal asigurarea că globalizarea
contribuie la dezvoltarea durabilă”5. Din punct de vedere al comerțului,
activitățile economice specifice globalizării au urmărit: îmbunătățirea
integrării țărilor in curs de dezvoltare în economia mondială;
schimbarea sistemului generalizat de preferințe pentru a ține cont de
dezvoltarea durabilă; includerea dezvoltării durabile în acordurile
bilaterale și regionale; reducerea utilizării netransparente a sistemului
financiar internațional și adaptarea sa în mod mai eficient; încurajarea
afacerilor europene pentru a fi responsabile din punct de vedere social
etc.

În viziunea Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă presupune
un management durabil al resurselor naturale și al mediului incluzând
o serie de activități cum ar fi: promovarea unui management durabil al

5 Adaptat după materiale obținute de pe http://www.europa.eu-int și http://www.infoeuropa.ro;

98

resursei apă; cooperarea între state în ceea ce privește domeniul energiei și dezvoltării economice; promovarea unui acord internațional de mediu; realizarea unui plan de acțiune în vederea combaterii ilegalităților; prezentarea modului cum poți contracara dezastrele naturale etc.

În cadrul politicilor UE s-a urmărit integrarea dezvoltării durabile
în acestea prin stabilirea unui sistem de evaluare economică, socială
și ecologică a impactului activității economice asupra mediului;
continuarea procesului de adaptare a politicilor la obiectivele
dezvoltării durabile; combaterea efectelor negative ale emigrării.

O dezvoltare durabilă nu poate fi realizată fără o implicare a societății civile, realizându-se o guvernare globală coerentă și eficientă din punct de vedere economic, social și ecologic.

4.2 Implicațiile economice ale dezvoltării durabile

În vederea realizării unui proces economic durabil, care să respecte principiile acestei dezvoltări trebuie să se țină cont și de următorii indicatori economici6, după cum urmează:

INDICATORII SUSTENABILI (Schimbarea sistemului național de conturi)

Indicatorul de bază al dezvoltării economice este produsul intern
brut (PIB) care măsoară valoarea agregată a outputurilor economiei
obținute într-un an. Produsul intern brut trebuie asociat cu
prosperitatea societății, dacă este în creștere, dar acest lucru ne poate
duce în eroare. PIB prezintă anumite probleme în ceea ce privește
măsurarea bunăstării, precum și în înregistrarea daunelor făcute
mediului înconjurător, care pot reduce bunăstarea economică. Doar
pentru că efectele activității economice asupra mediului natural nu au,
în general, o piață specială, aceasta nu înseamnă că ele nu au valoare
economică. Prin măsurarea valorii outputului pe piață, PIB ignoră, în
primul rând, mediul înconjurător. Orice pagubă adusă mediului natural
trebuie evaluată și dedusă din produsul intern brut.

Experții din domeniul conturilor naționale sunt obișnuiți să
estimeze suma deprecierii capitalului. Ei deduc această depreciere din
PIB pentru a obține produsul intern net (PIN). Acesta realizează o mai
bună măsurare a bunăstării decât produsul intern brut, deoarece
permite descompunerea unor elemente ale belșugului, care permit

6 Pearce D.W., Warford J.J., World without End Economics, Environment and Sustainable Development, Oxford University Press, Washington D.C., 1993, pg.57-59;

99

realizarea PIB. PIN ignoră, oricum, avuția naturală, care, de asemenea, se depreciază. Acest lucru se petrece, de exemplu, când rezervele de petrol sunt epuizate sau stocul de păduri este redus. Nu este normal să optăm pentru o anumită formă de depreciere și pe celelalte să le excludem.

De aceea, sistemul de conturi ar trebui modificat, dar aceste schimbări sunt complexe și costisitoare. Un prim pas ar fi realizarea unui set separat de conturi pentru resurse care să arate, în unități valorice (monetare), numai ce se întâmplă cu resursele dintr-o anumită țară. Astfel de conturi există în Franța și Norvegia. Mai multe modificări, dar modeste, pot fi făcute în domeniul statisticilor mediului natural publicate în multe țări, pentru a-l dezvolta. Acest lucru, cel puțin, ar evita erorile de conducere a unei economii, chiar dacă nu sunt legate de mediul înconjurător.

CORECTAREA PREȚURILOR

Atribuirea unei valori economice corecte resurselor naturale este
vitală și presupune două lucruri. Primul lucru este acela că prețul
resurselor naturale ar trebui să reflecte valoarea lor totală. Acest preț
este, de obicei, legat de costul de extragere sau producere a resursei.
Mecanismul pieței va asigura ca aceste costuri să fie reflectate în
prețuri, dar procesul de extracție și producere impune și alte costuri.
De exemplu, recoltarea materialului lemnos la întâmplare dintr-o
pădure provoacă pagube prin poluarea râurilor și eroziunea solului,
precum și prin tăieri de arbori la întâmplare. Aceste costuri datorate
poluării și eroziunii nu sunt reflectate în prețul masei lemnoase și piața
nu a reușit să includă în acesta valoarea serviciilor de mediu la care se
renunță. Prețul ar trebui să reflecte nu numai costurile de extragere și
producere a resursei, ci și costurile de mediu.

O altă reglare ar trebui să se facă în prețul resursei. Dacă o resursă este exploatată corespunzător, adică sustenabil, stocurile sale vor rămâne, în linii mari, constante de-a lungul timpului. Dacă nu este exploatată sustenabil, stocurile se vor reduce și ceea ce este pierdut nu mai poate fi folosit de generațiile viitoare. Acest profit viitor, care este pierdut datorită managementului necorespunzător, este numit cost de utilizator.

Evident, costul utilizatorului trebuie inclus în prețul resursei de fiecare dată când se extrage o resursă epuizabilă. Un cost al utilizatorului însoțește și o folosire necorespunzătoare a unei resurse regenerabile. Regula de bază este că prețul corect al unei resurse naturale trebuie să reflecte costurile de extragere sau producere plus costurile mediului înconjurător plus costurile utilizatorului.

100

Principiul fundamental al formării prețului unei resurse naturale include:

costul extragerii sau producerii;

orice costuri de mediu implicate de extragere, producere și
utilizare;

beneficiile viitoare uitate prin utilizarea unei unități din resursă
în prezent.

„Costurile de exploatare sau producere sunt măsurate prin costul
lor marginal (Cmg), care este costul exploatării unei unități suplimentare
din resursă. Costurile de mediu ar trebui estimate ca o pagubă în plus
cauzată de extragerea unității suplimentare din resursă și care este
folosită, numindu-se cost marginal extern (Cmge). Costurile utilizărilor
uitate ce pot fi făcute în viitor sunt, de asemenea, cunoscute drept
costurile utilizatorului. Costul utilizatorului este, de obicei, estimat cu
ajutorul costurilor de înlocuire pe care consumatorii viitori le vor avea.
O estimare a costului marginal al utilizatorului (Cmgu) poate fi

calculată”7:

Pb − C

C mgu

=

( 1 + r )

T

unde: Pb = prețul tehnologiei înlocuite;

C = costul extragerii sau producerii;

r = rata dobânzii;

T = perioada de timp în care este necesară utilizarea

tehnologiei de înlocuire.

Tabelul următor arată costul aprovizionării cu gaz natural, fără
costurile de mediu, a diferiților utilizatori în Bangladesh. Costul
economic al furnizării gazului este Cmg+Cmgu și este comparat cu prețul
guvernului. Prețul de vânzare pentru clienții rezidenți este foarte
apropiat de costul economic al furnizării, în timp ce pentru utilizatorii
comerciali este mai mare, iar pentru micii consumatori industriali este
mult mai mic. Prețul include, de asemenea, o acciză obligatorie
strânsă de guvern, astfel prețul furnizorului de gaz este foarte aproape
de costul economic al furnizării. Aceasta înseamnă că furnizorii
acționează în pierdere și nu au nici un interes să reinvestească în
exploatări noi.

7 Pearce D.W., Warford J.J., World without End Economics, Environment and Sustainable Development, Oxford University Press, Washington D.C., 1993, pg.60;

101

Tabelul 4.1

Costul economic al gazului natural în Bangladesh pe tipuri
de utilizatori

COST

Cost marginal (Cmg)

Cost marginal al utilizatorului

(Cmgu)

Cost economic

Prețul de vânzare

Accize obligatorii

Prețul utilității

Gospodării Firme Firme

casnice mari mici

1,42 0,88 1,65

0,06 0,06 0,06

1,48 0,94 1,71

1,49 1,77 1,47

0,45 0,61 0,55

1,04 1,16 0,92

Adaptat după Julius de A.S., Mashayekhi A., The Economics of Natural Gas: Pricing, Planning and Policy, Oxford University Press, 1990, pg.125

Cel de-al doilea lucru necesar atribuirii valorii economice a unei resurse naturale este prețul mărfurilor. Deoarece producerea de bunuri și servicii utilizează servicii de mediu, pe care le tratează ca și cum ar fi gratis, prețul bunurilor și serviciilor produse este incorect.

Corectura necesară constă în aplicarea principiului “poluatorul
plătește”, în care poluatorul trebuie să plătească costurile curățării
mediului natural sau costurile pagubelor de mediu realizate prin
producerea bunului respectiv. Acest lucru se poate face prin
impunerea unei taxe asupra bunului ce conține poluare. O parte din
cost va fi trecut consumatorului sub forma unui preț mai ridicat, ceea
ce face ca consumatorul produsului să plătească poluarea și nu
poluatorul. Consumatorii sunt, în final, ultimii poluatori, deoarece ei
spun producătorului ce vor și, ulterior vor plăti costurile totale ale
producerii bunurilor.

În practică, costurile poluării sunt rare: principiul “poluatorul

plătește” este, în mod obișnuit, implementat făcându-l pe poluator să plătească costurile pentru realizarea unui mediu înconjurător sănătos și pentru aceasta sunt necesare mai multe politici privind descărcările în mediu ce poluează.

VALORIFICAREA PROIECTELOR

A treia modificare cerută de implementarea dezvoltării durabile
este legată de schimbarea modului de evaluare a investițiilor.
Trebuie schimbat modul cum se măsoară efectele proiectelor
asupra mediului înconjurător și integrarea valorii mediului natural în
evaluarea economică, ceea ce nu este imposibil deoarece tehnicile
pentru realizarea acestui lucru sunt accesibile. În modelul standard

102

cost-beneficiu, un proiect poate fi acceptat dacă beneficiile (B) minus costuri (C) sunt mai mari decât zero. Trebuie să ne asigurăm că costurile includ orice pagubă produsă mediului natural și că beneficiile cuprind orice câștig al mediului natural datorat proiectului. Acest lucru este mult mai explicit scris astfel:

∑ ( B t − C t ± E t )( 1

t

−t

+ a ) > 0

unde, E este pierderea înregistrată de mediul natural (-) sau câștigul
realizat de acesta (+), a este rata actualizării și t este timpul.
De asemenea, trebuie să ținem cont de rata actualizării, a. Dacă
aceasta are valoare mare, costurile de mediu pot părea neimportante
atunci când sunt actualizate. Unii economiști consideră că valoarea
ratei de actualizare a trebuie să fie cât mai joasă, poate chiar zero în
unele situații.

4.3 Politica de mediu

4.3.1 Aspecte generale privind politica de mediu

Conform Standardului Internațional ISO 14001 privind sistemul
de management al mediului din 1996, politica de mediu este

declararea de către o companie, societate comercială, firmă, întreprindere, autoritate sau instituție, publică sau particulară a intențiilor și a principiilor sale referitoare la performanța globală de mediu, care furnizează cadrul de acțiune și de stabilire a obiectivelor și țintelor de mediu ale acestuia8.

Politica de mediu fixează sensul general al direcției pe care
trebuie să o urmeze o companie, societate comercială, firmă,
întreprindere, autoritate sau instituție și stabilește principiile sale de
acțiune, stabilește scopul ce trebuie atins în ceea ce privește nivelul
de responsabilitate față de mediu și performanța cerută conform căreia
vor fi evaluate toate acțiunile sale ulterioare. Acest nivel servește ca
referință pentru evaluarea tuturor acțiunilor sale viitoare.

Un număr mare de organizații internaționale, inclusiv guverne,
asociații industriale și grupuri de cetățeni, au elaborat principii de
îndrumare, care le-au ajutat să definească domeniul general al
angajării lor pentru protecția mediului înconjurător oferind diferitelor

8 Standardul internațional privind sistemul de management al mediului, ISO 14001, 1996, pg.3;

103

organizații un set de valori comune. Astfel de principii pot sprijini
organizația în dezvoltarea politicii sale care este unică.
Responsabilitatea pentru stabilirea politicii de mediu revine

managerilor companiilor, societăților comerciale, firmelor,

întreprinderilor, autorităților sau instituțiilor care urmăresc stabilirea unei astfel de politici, aceștia trebuind să pună la dispoziție datele care vor permite formularea sau modificarea acesteia9.

Se recomandă ca politica de mediu să țină cont de următoarele considerente: misiunea companiei, societății comerciale, firmei, întreprinderii, autorității sau instituției, viziunea, valorile și constrângerile sale esențiale; cerințele părților interesate și comunicarea cu acestea; îmbunătățirea continuă; prevenirea poluării; principiile fundamentale ce se aplică; coordonarea cu alte politici organizaționale (de exemplu în domeniul calității, sănătății și securității muncii); condiții locale sau regionale specifice; conformitatea cu regulamentele, legile și alte criterii relevante referitoare la mediul care sunt în vigoare în acel moment.

De asemenea, „politica de mediu poate fi definită ca un

ansamblu coerent de măsuri și mijloace, prin care se urmărește conservarea capacității de suport a sistemelor naturale.”10
Realitatea indică dificultăți greu de depășit în încercarea de
proiectare a unei politici de mediu, cu puternice accente regionale și globale, care să dispună de mijloace intrinseci de control.
„Conservarea capacității de suport asigură finalitate politicii de
mediu, conceptul de dezvoltare neexcluzând, ci presupunând îmbinarea mediului cu activitatea economico-socială, dar în limitele de manifestare a legilor biologice și ecologice. Conservarea capacității de suport oferă suficient spațiu pentru maturizarea polemicilor privind obiectivele politicii de mediu, polemici și dezbateri care se înscriu în dinamica conceptului de politică de mediu”11.

Drumul de la conceptul conform căruia mediul era locul tuturor posibilităților la cel care definește mediul ca un factor limitativ pentru activitatea economico-socială a însemnat și schimbarea filozofiei în politicile de mediu, care au fost centrate pe două direcții complementare:

– modificarea comportamentului agentului poluator prin metode
directe și indirecte;

9 Standardul internațional privind sistemul de management al mediului, ISO 14001, 1996, pg.5;

10 Negrei C.C., Operatori, politici și comunicare în managementul mediului, Editura Pro Transilvania, București, 1997, pg.109;

11 ***, Manual de aplicare în practică a unui program de protecție a mediului înconjurător:
programarea implementării, Editura SIC, București, 1993;

104

– finanțarea publică a proiectelor pentru protecția mediului,
reconstrucție ecologică etc., finanțare care poate fi directă și
indirectă, prin facilități fiscale.

“Prima generație a politicilor de mediu avea ca obiective soluționarea unor probleme legate de contaminarea aerului, apei, tratarea reziduurilor solide urbane și conservarea spațiilor naturale. Această primă trăsătură este rezultatul direct al mesajului de conservare a resurselor naturale, regenerabile și neregenerabile, recepționat de sistemul socio-economic.”12

Cea de a doua trăsătură o reprezintă abordarea fragmentară,
sectorială a problemelor mediului înconjurător, fără a se urmări
armonizarea cu politicile economico-sociale sectoriale și globale,
existând, doar, câteva verigi de interes ale relației biunivoce
mediu-economie (mediul, ca sistem, rămânând în afara preocupărilor).

În al treilea rând, politicile de mediu din prima generație erau concepute prioritar pe baza principiului poluator-plătitor fiind marcate, în consecință, de disproporții între măsurile corective și cele preventive, primele ocupând un loc prioritar.

Aceste politici acreditau, astfel, ideea unei contradicții între creșterea economică și calitatea mediului, neglijându-se faptul că sfârșitul perioadei de boom economic nu a însemnat o diminuare a formelor de manifestare a ecocrizei, încercându-se, de fapt, să se evite punerea în discuție a modelului de dezvoltare, a modului de a produce și a stilului de viață.

În timp, căutarea soluțiilor de relansare economică a condus la amplificarea conținutului politicilor de mediu, aceasta incluzând gestiunea rațională a resurselor naturale, conservarea patrimoniului natural-cultural și îmbunătățirea calității vieții, mediul apărând, astfel, ca una dintre variabilele tot mai importante ale funcției bunăstării economico-sociale.

Sfârșitul anilor 1970 marchează pasul spre o nouă filozofie a
politicilor de mediu, concepută în jurul noțiunii de dezvoltare durabilă.
Politicile de mediu devin preponderent anticipative, implicând mai mult
societatea civilă, devenind evidente tendințele de globalizare a
politicilor de mediu și de integrare a acestora în sistemul celor social-
economice.

Cel de al cincilea Program Comunitar de Politică și Acțiune în
favoarea Mediului și Dezvoltării Durabile, lansat de Comisia
Comunității Europene, reprezintă o nouă strategie în domeniu, apărută

12 Baumol W.J., Oates W.E., The Theory of Environmental Policy, Prentince Hall, Englewood Cliffs, 1975, pg.114;

105

ca reacție la realitatea actuală, aceea a puținilor pași concreți făcuți în direcția asigurării funcționalității sistemelor naturale.

Noua strategie propune calea dezvoltării durabile, respectiv:

recunoașterea calităților și conservarea mediului, a resurselor
naturale, ca elemente esențiale ale dezvoltării economic;
gestionarea fluxului producției, în toate fazele sale (fabricație,
consum, utilizare), astfel încât, ținând cont de caracterul
limitat al resurselor de materii prime și materiale, să faciliteze
și să încurajeze reutilizarea și reciclarea la un nivel optim
pentru a evita pierderile și epuizarea resurselor naturale;
modificarea comportamentului societății civile în concordanță
cu caracterul limitat al resurselor naturale, astfel încât
consumul sau utilizarea acestora de către un individ să nu se
facă în detrimentul altuia, așa cum exploatarea resurselor
naturale de către o generație nu trebuie să limiteze
posibilitățile de consum ale generațiilor viitoare.

În vederea realizării politicilor de mediu se propun următoarele criterii ale durabilității:

evaluarea economică a costurilor și avantajelor de mediu;

evitarea ori de câte ori este posibil a degradării capitalului natural;

evitarea proceselor ireversibile;

exploatarea, în cazul resurselor reînnoibile, la nivelul
randamentului durabil sau mijlocirea unor proiecte
compensatorii în cazul resurselor naturale nereînnoibile;

atribuirea de valori prealabile și stabilirea de prețuri verzi
pentru a fi practicate în procesele economico-sociale reale.
În acest scop, se va încerca armonizarea timpului economic cu
cel biologic, ecologic, va fi abandonată treptat abordarea sectorială, optându-se pentru una sistemică, holistă, iar limitele reglementărilor naționale și internaționale în materie de mediu vor fi suplinite de societatea civilă, a cărei acțiune, bazată pe voluntariat, va da un nou impuls transpunerii în practică, cu mai multă eficiență, a programelor și proiectelor de mediu.13

Legături ce au existat și, încă, există între creșterea economică și protecția mediului presupun un sistem de politici naționale de mediu integrate în sistemul politicilor social-economice. În acest sens un punct de plecare, în vederea explicării lor, îl constituie definițiile celor două tipuri de politici.

13 Rojanschi V., Bran F., Politici și strategii de mediu, Editura Economică, București, 2002, pg.25;

106

Politica social-economică, așa cum precizează unii specialiști, se
constituie într-un „ansamblu de măsuri elaborate la nivel macro și

microeconomic, în scopul administrării vieții economice, care să
limiteze disfuncționalitatea care se manifestă în economie (crize,

șomaj, inflație), armonizând creșterea economică cu evoluția problemelor sociale.”14

Politica de mediu (de protecție a mediului sau ecologică) poate fi privită ca un ansamblu de măsuri elaborate la nivel macro și microeconomic, în scopul reducerii procesului de deteriorare a calității sănătății omului și a mediului, a calității naturii (menținerea bogăției și a diversității formelor de viață) și a calității factorilor de mediu care afectează producția (solul, vegetația, materiile prime etc.).

Principalele elemente care diferențiază trăsăturile politicilor de mediu de cele ale politicilor social-economice sunt:

• zona de operare, referindu-se la nivelul la care are loc
politica, și anume cele de mediu la nivel național și regional,
iar celelalte la nivel național, regional și global;

• durata în timp: cele ecologice se realizează pe an și decenii,
iar cele social-economice pe an și semestru;

• politicile de mediu au capacitate de influență redusă prin
factorii interesați, în timp ce celelalte au o capacitate mare;

• zona juridică presupune existență a legilor, normelor și
standardelor în plus politicile social-economice mai au nevoie
de regulamente interne.

Cunoscând aceste lucruri se pot realiza niște sisteme de politici de mediu și social-economice eficiente care să contribuie la înfăptuirea unei creșteri economice durabile, prin respectarea legilor economice, sociale și ecologice.

La nivel microeconomic, politicile de mediu pot avea ca obiectiv menținerea și îmbunătățirea calității factorilor de mediu din zona în care își desfășoară activitatea agentul economic, în timp ce politicile de mediu la nivel macroeconomic urmăresc împletirea cerințelor naționale și internaționale în ceea ce privește calitatea factorilor de mediu, a mediului în general.

„În acord cu declarația Consiliului European privind imperativele
mediului, principiile directoare ale deciziilor politice ce decurg din cel
de al cincilea Program Comunitar de Politică și Acțiune în favoarea
Mediului și Dezvoltării Durabile, lansat de Comisia Comunității

14 Lipietz A., Une économie a reconstruire, în „Terre, patrimoine commun de l’humanité”, La découverte, 1992, pg.137;

107

Europene, reflectă abordarea preventivă și conceptul de împărțire a responsabilităților”15.

4.3.2 Componentele și etapele proiectării politicii de mediu

„Componentele politicii de mediu vizează sfera reglementărilor (generale și specifice), dar și modificarea comportamentului producătorilor și consumatorilor, a societății civile în ansamblul său, inclusiv prin măsuri și mijloace financiare și economice, la toate acestea adăugându-se problema transferului de informație, a comunicării în domeniul mediului”16.

Politica reglementărilor este un exercițiu prin care se oficializează un nivel minim acceptabil al calității mediului, ca variabilă a bunăstării economico-sociale, dar și intervenția omului menită să depășească unele din limitele economiei de piață în reflectarea costurilor sociale reale, respectiv asigurarea funcționării în regim optimal a sistemului socio-economic, restricționată de caracterul limitat al resurselor și serviciilor de mediu.

Instrumentele politicii de reglementare trebuie alese astfel încât
să se urmărească obținerea unei combinații corespunzătoare a
acestora, fiind adaptate situațiilor în care se vor aplica. Acestea pot fi
clasificate în funcție de componenta politică de care aparțin, astfel:

politica reglementărilor globale ce se referă la totalitatea
agenților economici de stat sau privați, la toate categoriile de
cetățeni și are ca instrumente: legi cadru, generale ale
mediului și componentele sale; standarde, norme și limite;
studii și analize de impact asupra mediului;

politica reglementărilor specifice care cuprinde instrumentele:
responsabilitatea pentru produsele periculoase, pentru
diferite riscuri, precum și dreptul de informare corectă și în
timp real;

politica de convingere ce presupune: promovarea tehnologiei
ecologice și a cercetării; utilizarea mecanismelor de piață;
promovarea conștientizării și educației;

politica transferului de informație cuprinde instrumente de
comunicare socială, cum sunt: educația, mass-media și

15 ***, Vers un développement soutenable, Programme Communautaire de Politique et d’Action pour l’Environnement et Développement Durable et Respectueux de l’Environnement, propose par la Commission des Communautés Européennes, mars 1992;

16 ***, Manual de aplicare în practică a unui program de protecție a mediului înconjurător:
programarea implementării, Editura SIC, București, 1993;

108

relațiile cu publicul, sisteme informaționale accesibile publicului;

politica de stimulare financiară și economică presupune
scutiri de impozite pentru investiții și activități de protecție a
mediului, subsidii și impozite, taxe și penalități.

„Politica reglementărilor cuprinde: legea mediului; standarde și
norme de mediu; condiții de obținere a acordului și autorizației de
mediu; legea planificării fizice; termenii de referință pentru elaborarea
studiului de impact și evaluarea propriu-zisă a impactului de mediu”17.

Deoarece unele activități economice prezintă un nivel ridicat al riscului ecologic, sunt necesare unele reglementări cu caracter specific, cum ar fi:

termenii de referință ai planului de intervenție în caz de
accident ecologic;

nominalizarea activităților și produselor periculoase,
precizarea condițiilor de producție, manipulare, depozitare,
consum;

termenii de referință ai rapoartelor și informărilor, în
conformitate cu dreptul societății civile de a fi informată
curent și în situații de urgență.

Măsurilor de ordin administrativ li se adaugă cele ale politicii de
stimulare financiară și economică, componentă a politicii de mediu, în
legătură cu care se manifestă o anumită opoziție din rațiuni politice și
economice private. Totuși, măsurile și mijloacele de natură
economico-financiară pot reabilita, într-o anumită măsură, statutul
mecanismului economic în raporturile cu sistemul natural, economia
publică relevându-le superioritatea față de măsurile și mijloacele de
reglementare.

„Componenta cea mai eficace și mai economică a politicii de
mediu o reprezintă ansamblul de măsuri și mijloace pentru modificarea
comportamentului producătorilor și consumatorilor, a societății civile în
ansamblu, într-un sens favorabil mediului. Schimbarea opticii tuturor

utilizatorilor față de mediu, conștientizarea caracterului

multidimensional al sistemelor naturale, recunoașterea rolului efortului
colectiv în conservarea capacității de suport a mediului, reprezintă
elemente esențiale pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile”18.

17 Rojanschi V., Bran F., Diaconu S., Grigore F., Abordări economice în protecția mediului, Editura ASE, București, 2003, pg.33;

18 Barde J.P., Économie et politique de l’environment, Presses Universitaires de France, Paris, 1992, pg.80;

109

Modificarea modului de a produce și a consuma trebuie să
devină o preocupare permanentă și coerentă, născută din
recunoașterea și reflectarea ciclurilor biologice, a legilor ecologice a
căror efecte sunt mai puțin perceptibile la scara timpului economic.

Operaționalizarea și eficiența celor trei componente ale politicii de mediu, politica de reglementare, politica economico-financiară și politica educațională, se află într-o evidentă dependență de a patra componentă: politica surselor de informație și comunicării. Trebuie asigurate fluxurile informaționale directe, reflectând realitatea și fluxurile informaționale indirecte, de răspuns din partea subsistemului superior de gestionare a datelor de mediu.19

În mod curent principalele surse de informare sunt: studiile de
impact de mediu; lucrări de cercetare științifică; rapoartele periodice,
naționale și internaționale, cuprinzând diferiți indicatori de mediu, dar
care prezintă un grad ridicat de generalitate; bazele de date la nivel
național, actualizate, în principal cu ajutorul sistemelor de informație
geografică; bilanțurile de mediu (auditul de mediu la nivel de

întreprinderi, administrație publică, activități în derulare); rapoartele de evaluare prealabilă de fezabilitate pentru proiecte sau politici ce urmează a fi realizate.

Politica surselor de informare și a comunicării trebuie să
răspundă la două cerințe: calitatea datelor și informațiilor și costul
informației. Pentru eficientizarea acestei componente a devenit o
practică tot mai frecventă transferul estimărilor avantajelor (pagubelor)
de mediu, care constă în a utiliza într-o situație, total diferită, un
ansamblu de date generale pentru cerințele unui caz particular.

„O asemenea practică este aplicabilă atunci când sunt reunite condiții cum ar fi următoarele:

o resursele financiare, de timp și umane sunt insuficiente
pentru a realiza un nou studiu;

o zona de impact deja studiată este asemănătoare celei de
aplicare a proiectului;

o problemele în discuție (propuneri de modificare a politicilor,
natura proiectului) sunt asemănătoare în cele două cazuri;
o metodele de evaluare să fie acceptabile, iar tehnologia de
realizare a cercetării să fi fost riguros respectată”20.
Un rol important în realizarea obiectivelor noii strategii îl va avea
aplicarea principiului subsidiarității, care nuanțează noțiunea mai vastă
de împărțire a responsabilităților. În baza acestui principiu,

19 Genee Marclle, Investissement et environnement, Editura Economica, Paris, 1996, pg.30; 20 Robins N., Imperatif ecologique, Calman Levy, Paris, 1992, pg.62;

110

Comunitatea Europeană își asumă răspunderea realizării unor
programe și proiecte de mediu, fără a submina rolul fiecărui stat
component în exercitarea competențelor sale. Nu este vorba, deci, de
crearea unui nou centru de decizie, ci de a asigura o eficiență mai
mare acțiunii de protecție a mediului în situațiile în care un stat sau
altul nu le-ar putea soluționa la fel de bine ca și Comunitatea
Europeană.

Proiectarea politicii de mediu solicită parcurgerea a cinci etape:
identificarea și delimitarea problemelor de mediu;
evaluarea politicii de mediu promovată în perioada
anterioară;

formularea priorităților în legătură cu problemele de mediu;
formularea strategiei și a tacticii politicii de mediu;
definirea posibilităților de finanțare a politicii de mediu.
Pentru precizarea obiectului politicii de mediu, este necesară
identificarea și descrierea problemelor de mediu, creându-se astfel posibilitatea cunoașterii și înțelegerii tendinței de evoluție a calității mediului, a mecanismelor favorabile și nefavorabile menținerii funcționalității sistemelor naturale.

În același timp, datorită condițiilor concrete de aplicare a oricărei politici de mediu prezentarea problemelor de mediu urmează a se face într-un limbaj care să permită transmiterea eficientă a mesajului în raport cu diversitatea receptorilor. Între aceste condiții de mediu se remarcă necesitatea participării unui număr cât mai mare de persoane, reprezentativ pentru multitudinea și diversitatea intereselor față de bunurile și serviciile de mediu.

Odată stabilită sfera de aplicare a politicii de mediu, pentru
diminuarea costurilor de operaționalizare și pentru creșterea eficienței
acesteia în condiții de economicitate, este de preferat să se facă o

evaluare obiectivă a politicii de mediu aplicată în perioada anterioară.

Acest lucru asigură sesizarea zonelor neacoperite prin politica de mediu, localizarea factorilor de blocaj în aplicarea politicii de mediu, toate acestea constituindu-se ca premise ale îmbunătățirii ansamblului de măsuri și mijloace de conservare a echilibrelor ecologice.

În condițiile unor restricții obiective de natură tehnico-materială, financiară și umană, mai ales în cazul economiilor cu performanțe scăzute pentru care acoperirea costurilor ecologice sporește pe termen scurt și mediu, o etapă importantă în elaborarea politicilor de mediu o reprezintă formularea priorităților.

111

Criteriile de ierarhizare a priorităților din cadrul unei politici de
mediu pot decurge din utilizarea unor metode cum ar fi: analiza
cost-avantaje sau cost-beneficiu; analiza cost-eficacitate; analiza
riscuri-avantaje etc. Acestea nu pot acoperi ansamblul criteriilor de
valoare cu care operează o societate sau alta, o colectivitate sau alta.

Mai mult, tendința de globalizare a problemelor de mediu
generează presiuni politice internaționale, asumate sau nu prin
semnarea unor acorduri și convenții internaționale în legătură cu
aceste probleme, presiuni care nu vin întotdeauna în întâmpinarea
contextului național sau regional de proiectare a politicilor de mediu.
Astfel de elemente presupun adoptarea unei transparențe maxime, cel
puțin atât cât este posibil, a acțiunii structurilor instituționale,
administrative în raport cu societatea civilă, cu populația în general.21

Numai prin explicarea clară a condițiilor interne și internaționale de promovare a politicii de mediu se vor putea justifica opțiunile pentru soluționarea uneia sau alteia din problemele de mediu.

În această situație, transparența în acțiune este principala premisă a realizării unui parteneriat eficient între puterea publică și societatea civilă pentru atingerea obiectivelor conservării mediului. Rațiunea unui asemenea parteneriat trebuie să se regăsească în realismul și coerența politicii de mediu proiectată, a strategiei și tacticii ce urmează a fi adoptate.

În cea de a patra etapă a elaborării politicii de mediu, și anume formularea strategiei și a tacticii, eforturile se vor concentra spre satisfacerea următoarelor cerințe:

asigurarea preponderenței premiselor certe de realizare a
politicii de mediu;

formularea clară a obiectivelor strategice și tactice;

definirea sistemului instrumentelor de aplicare și control a
politicii;

creșterea interoperabilității dintre structurile instituționale și
civile implicate în atingerea obiectivelor politicii de mediu;
creșterea gradului de audiență a politicii de mediu în rândurile
popula]iei;

armonizarea intertemporală a etapelor de aplicare a politicii
de mediu, a tacticilor adoptate.

Realismul politicilor de mediu trebuie dovedit nu numai în funcție
de principalele dezechilibre ecologice la nivel local, național și

21 ***, Evaluation economique des politiques et projectes environmentaux (Un guide pratique),
Institute de Development Economique de Banque Mondiale, Paris,1995;

112

internațional, ci și din perspectiva capacității de a susține financiar aplicarea politicii respective.

O politică de mediu eficientă nu poate fi decât una pe termen lung, în concordanță cu ciclurile biologice și legile ecologice, motiv pentru care parcurgerea celei de a cincea etape, și anume definirea posibilităților de finanțare a politicii de mediu, va fi marcată de incertitudinea și riscul din activitatea economică.

Actuala evoluție a economiilor naționale și a economiei
mondiale, departe de a se stabiliza, accentuarea concurenței și
diversificarea formelor de intervenție pentru păstrarea anumitor poziții
pe piața resurselor naturale, sunt elemente care generează
discontinuități în ceea ce privește performanța activității economice,
care, inevitabil, se vor reflecta în capacitatea de finanțare a costurilor
ecologice.

De aceea, definitorie pentru politica de finanțare a proiectelor de mediu este valorificarea resurselor locale, prin crearea canalelor ce ar putea fi folosite de public, de populație, pentru a participa într-o măsură cât mai mare la realizarea politicii de mediu.

„Distribuirea efortului financiar de susținere a activității de conservare a mediului, a capacității de suport a acestuia nu poate fi similară cu o politică a pașilor mărunți, în disonanță cu marile obiective ale politicii de mediu, cu urgența refacerii echilibrelor ecologice, atâta vreme cât dezvoltarea tacticilor intermediare se va realiza, în permanență, conform strategiei adoptate.”22

Realismul și coerența sunt atribute ce pot fi asociate politicilor de mediu numai în măsura în care acestea satisfac o serie de cerințe cum ar fi următoarele:

abordarea holistă a problemelor mediului;

reflectarea condițiilor de incertitudine și risc în care vor fi proiectate și aplicate;

integrarea cu politicile sectoriale și globale;

reflectarea relației dintre dimensiunea națională și internațională a problemelor de mediu;

armonizarea diverselor interese față de bunurile și serviciile de mediu;

compatibilitatea cu mecanisme de ameliorare a ansamblului de măsuri și mijloace având ca scop conservarea capacității de suport a mediului.

22 Backer de P., Le management vert, Editura Du Dunod, Paris, 1992, pg.32;

113

4.3.3 Orientări ale politicilor de mediu în Uniunea Europeană

Constatând faptul că activitatea economică, indiferent de sfera
sa de acțiune, prezintă un impact asupra mediului înconjurător
Uniunea Europeană a stabilit pentru fiecare politică a sa diferite căi de
acțiune.

Astfel, Uniunea Europeană a adoptat o serie de măsuri care ajută integrarea mediului înconjurător în politica referitoare la energie. Integrarea aspectelor de mediu în politica energiei trebuie să asigure o cale echilibrată între golurile pe care le presupune o astfel de politică, cum este competitivitatea și securitatea ofertei, și trebuie să se bazeze pe fapte și analize.23

Pentru realizarea scopurilor propuse este necesar să se parcurgă fiecare nivel, și anume local, regional, național și la nivel de comunitate europeană. În categoria obiectivelor urmărite intră: promovarea raportului eficiență energetică/economisire; creșterea cotei de producție și utilizarea unor surse curate de energie; reducerea impactului asupra mediului înconjurător realizat de producerea și utilizarea surselor de energie.

S-a dovedit de-a lungul timpului necesitatea integrării considerațiilor asupra mediului înconjurător în politica comună a pescuitului, ce se bazează pe următoarele linii directoare:

această politică trebuie să ajute la atingerea obiectivelor politicii de mediu fără a prejudicia obiectivele economice și sociale ale Uniunii Europene;

politica comună privind pescuitul trebuie să se bazeze pe principiul precauției, al prevenirii, al îndreptării la sursă și pe principiul poluatorul plătește;

în măsura în care cunoștințele științifice permit această politică are drept obiectiv implementarea unei abordări bazate pe noțiunea de ecosistem;

UE trebuie să mențină același nivel al angajării în limitele impuse de principiile sus menționate în cadrul propriului său sistem de decizii de management, precum și la nivel internațional.

Pentru a realiza ceea ce și-a propus UE trebuie să realizeze un
plan de acțiuni în care să includă printre altele: planuri multianuale de
management; încurajarea găsirii acelor metode de pescuit care să nu
afecteze habitatul și capacitatea peștilor de a se reproduce;

23 Adaptat după materiale obținute de pe http://www.europa.eu-int și http://www.infoeuropa.ro;

114

înlăturarea din actele de comerț a acelor state care nu respectă regulile UE; integrarea protecției mediului înconjurător în cadrul sectorului piscicol etc.24

Aceste măsuri pot fi completate cu următoarele: promovarea unei înțelegeri mai bune a ecosistemului marin; extinderea măsurilor de management și asupra protecției speciilor necomerciale și a habitatelor în ceea ce privește efectele pescuitului; analizarea implicațiilor și aplicarea principiilor de prevenire, corectare la sursă și poluatorul plătește în sectorul pescuitului; studii și proiecte pilot referitoare la acest domeniu; informarea publicului; investigarea avantajelor etichetei ecologice în vederea încurajării practicilor de pescuit ecologice etc.

Procesul integrării protecției mediului în politica comună privind
pescuitul trebuie monitorizată pe baza unui sistem de indicatori, a
căror număr limitat trebuie identificat, stabiliți și să devină operaționali
în decursul anului 2003. Până la sfârșitul anului 2005, comisia UE va
prezenta un raport bazat pe acest sistem experimental, pe progresul
realizat în integrarea mediului în politica comună a pescuitului.

Sistemul de monitorizarea va fi analizat pe baza a șase programe cadru de cercetare ce urmăresc stabilirea capacității de a folosi informațiile obținute și, dacă este necesar, să se stabilească un sistem de monitoring mai cuprinzător.

La nivel global, transportul aerian a contribuit la apariția și dezvoltarea efectului de seră și la deteriorarea stratului de ozon al atmosferei. La nivel regional, acesta contribuie la fenomenul de acidificare, formarea ozonului și la fenomenul de eutrofizare. La nivel local, în vecinătatea aeroporturilor, transportul aerian este parțial cauza poluării aerului și celei sonore. Din aceste motive, UE încearcă să împace cele două sfere ale existenței omului, și anume transportul aerian și protecția mediului înconjurător.

Primul pilon al unei strategii în acest sens își propune să
îmbunătățească standardele tehnice de mediu în domeniul zgomotelor
și emisiilor de gaze. De aceea, se are în vedere introducerea costurilor
de mediu în sistemul de taxe și îmbunătățirea infrastructurii în punctele
de conectare intermodale, în așa fel încât utilizatorii și operatorii să
poată alege acele servicii care aduc un beneficiu mediului.

Un alt pilon al strategiei este reprezentat de măsurile de
protecție a mediului ce trebuie aplicate în aeroporturi, între acestea

24 Barret S., Economic Development and Environmental Policy, FAO, 1996;

115

incluzându-se: ajutorul acordat aeroporturilor; limitele de zgomot și legătura aeroporturilor cu celelalte mijloace de transport.
Înafara acestor piloni un loc important în cadrul acestui domeniu
îl are și activitatea de inovare, de încurajare a cercetării în legătură cu performanța avioanelor asupra mediului înconjurător. Pe termen lung o strategie de integrare a mediului în transportul aerian este esențială.
Starea mediului urban, în care trăiește circa 80% din populația
europeană necesită ample preocupări la nivel local. Deteriorarea resurselor naturale și creșterea poluării și a cantității de deșeuri eliminate în mediu are un impact atât local, cât și asupra ecosistemelor regionale și globale.

În acest sens sunt stabilite diferite programe ce urmăresc reducerea impactului sectorului urban asupra mediului înconjurător. Suportul financiar vine din surse proprii fiecărui stat, precum și din partea UE, care are dreptul să reducă sau să suspende ajutorul financiar dacă se constată neregularități.

Beneficiarii acestor fonduri provenite din partea UE trebuie să explice orice întârziere înregistrată în derularea programului și trebuie să prezinte un raport financiar Comisiei UE la 6 luni după terminarea proiectului. Dacă durata programului este mai mare de un an, beneficiarii trebuie să prezinte anual un raport pentru a arăta cum se desfășoară programul.

Uniunea Europeană beneficiază de un buget de 14 milioane de euro pentru o perioadă cuprinsă între 2001-2004. 80% din aceste resurse sunt folosite în activități de informare și cooperare, restul de 20% sunt utilizați în măsuri de asistență.

Degradarea resurselor naturale și a mediului natural, datorită
faptului că au un impact direct asupra dezvoltării economice, pot
zădărnici eforturile de a micșora sărăcia din țările în curs de
dezvoltare. Actele elaborate de UE stabilesc regulile în cadrul cărora
se va desfășura cooperarea permițând existența mai multor
participanți din aceste țări, cum ar fi guvernul, autoritatea publică,
autoritățile regionale, comunitățile locale, organizațiile internaționale și
cele neguvernamentale, persoane private, și intenționând promovarea
unei dezvoltări durabile pentru aceasta solicitând ajutor financiar și
asistență tehnică din partea comunității europene.

În cadrul ajutorului financiar și al asistenței tehnice intră, printre altele, și acțiunile:

problemele globale ale mediului natural (schimbările

climatice, deșertificarea, diversitatea biologică etc.);

116

problemele transfrontieră legate de poluarea aerului, apei și a solului;

impactul asupra mediului înconjurător al integrării țărilor în curs de dezvoltare în economia mondială și al politicilor sectoriale și macroeconomice;

implicarea în dezvoltarea proiectelor de cooperare din punct de vedere al mediului pentru evaluarea managementului sustenabil;

conservarea diversității biologice, managementul sustenabil și utilizarea resurselor naturale, precum și împărțirea în mod egal a beneficiilor obținute de pe urma acestor resurse;
problemele mediului urban: deșeuri, zgomotul și poluarea aerului, calitatea apei etc.;

modele durabile de producție și consum.

Toate aceste forme de ajutorare și asistență pot îmbrăca
următoarele forme: proiecte pilot în prezente anterior; scheme pentru
alcătuirea capacităților instituționale și operaționale în cadrul
procesului de dezvoltare (guvernul, societatea civilă, ONG-uri etc.);
alcătuirea politicilor, planurilor, strategiilor și programelor necesare
realizării unei dezvoltări durabile; realizarea unei baze de date bine
pusă la punct și actualizată periodic pe Internet; construirea
instrumentelor necesare pentru dezvoltarea și aplicarea evaluării
mediului înconjurător; inventarierea, măsurarea și realizarea
statisticilor utile dovedirii calității datelor referitoare la mediul
înconjurător; conștientizarea societății civile asupra importanței pe
care o prezintă mediul înconjurător; promovarea produselor
ecologice.25

În demersul său UE pleacă de la ideea că nu există nici o contradicție între creșterea economică și menținerea unui nivel calitativ acceptabil al mediului înconjurător. De aceea, măsurile de integrare a mediului înconjurător în activitățile economice și politicile economice trebuie să acționeze împreună pentru a reduce poluarea și a îmbunătății funcționarea economiei.

Strategia referitoare la integrarea dezvoltării durabile în politica cooperării comunitare poate fi structurată, pe scurt, în trei idei principale:

dezvoltarea durabilă economică și socială (guvernele țărilor
în curs de dezvoltare trebuie să țină cont în mod sistematic

25 Adaptat după materiale obținute de pe http://www.europa.eu-int și http://www.infoeuropa.ro;

117

de aspectele referitoare la mediu când își stabilesc politicile economice și sociale);

campanii în vederea reducerii sărăciei;

sprijinirea integrării țărilor în curs de dezvoltare în economia mondială ce se poate realiza prin comerț, dezvoltarea sectorului privat și investiții internaționale.

Un loc important în cadrul deciziilor adoptate de UE îl reprezintă acele țări în curs de dezvoltare în care eforturile de a răspunde obiectivelor de mediu globale și acordurilor internaționale asupra biodiversității, climatului sunt pe primul loc.

Orice țară care are de a face cu obiective de mediu trebuie să țină cont de: realizarea unei capacități necesare pentru a-și asuma responsabilități tot mai mari în ceea ce privește implementarea programelor de cooperare în domeniul mediului; creșterea capacității persoanelor de conducere de a integra aspectele de mediu în programele de cooperare; stabilirea unui sistem de introducere a calității output-urilor, de exemplu de natură statistică.26

În prezent, politica economică se axează, în principal, pe
stabilitatea economică și funcționarea piețelor. Pentru un număr mare
de servicii și bunuri de mediu nu există piețe de desfacere sau sunt
slab reprezentate și acest fapt conduce către existența unei ineficiențe
economice în acest domeniu. În consecință, cea mai bună strategie
pentru integrarea mediului în politica economică trebuie să fie cea de
creare sau îmbunătățire a funcționării piețelor bunurilor de mediu.

Pentru a îmbunătății funcționarea acestor piețe se pot adopta următoarele soluții: stabilirea prețului corect pentru bunurile de mediu; definirea în conformitate cu legile și acordurile în vigoare a proprietăților bunurilor și serviciilor de mediu;fixarea unui preț ce trebuie plătit de poluator; încurajarea reciclării; subvenționarea bunurilor și serviciilor ce au efecte pozitive asupra mediului; negocierea unor înțelegeri cu industria în vederea protejării mediului înconjurător; oferirea de informații despre caracteristicile de mediu ale bunurilor și serviciilor de pe piață.

Relația între competitivitate și mediul înconjurător trebuie să fie importantă pentru statele care urmăresc creșterea protecției mediului să nu afecteze competitivitatea economică. Pe de altă parte, integrarea factorilor de mediu în politica economică ar trebui să crească eficiența și, prin urmare, să îmbunătățească competitivitatea economică a țărilor din Uniunea Europeană.

26 Clayton T., Radcliffe N., Sustainability: System Approach, Island Press, 1996, pg.51;

118

Unul din obiectivele integrării mediului în politica economică este
analizarea implicațiilor sistemului de taxe de mediu, ceea ce include
efectele pe care le au taxele de mediu, subsidiile etc. Toate aceste
obiective au și un scop social, și anume crearea de noi locuri de
muncă în acele sectoare în care bunurile și serviciile de mediu
necesită un aport de muncă mai mare decât alte activități
economice.27

Pentru a realiza integrarea mediului în politica economică s-au adoptat o serie de indicatori ce fac posibil luarea în considerare a problemelor mediului înconjurător în cadrul reformei structurale a economiei europene. Prin acești indicatori intră:

indicatori cu privire la utilizarea și eficiența instrumentelor
economice (de exemplu, venitul obținut din taxele de mediu);
indicatori cu privire la măsurile și politicile care sunt
dăunătoare mediului înconjurător (de exemplu, indicatori ce
reflectă importanța și impactul subvențiilor);

indicatori cu privire la valoarea mediului înconjurător
(evaluarea nivelului de sănătate ca urmare a deteriorării
mediului natural, și anume a resurselor naturale);
indicatori cu privire la industriile ecologice ce cuprinde date
referitoare la refacerea pagubelor aduse de poluare și
oferirea de servicii de mediu.

Toate aceste programe, planuri și strategii ce se derulează sub directa îndrumare a Uniunii Europene au ca scop o integrare cât mai bună a tuturor aspectelor legate de mediul înconjurător și urmăresc ca să se respecte condițiile puse de ea de către toate țările care beneficiază de ajutorul său.

Cu alte cuvinte, politica de protecție a mediului reflectă o conștientizare a problemelor și manifestă intenția de a le soluționa fără să demonstreze o integrare eficace a aspectelor economice și a celor de protecție a mediului înconjurător.

În prezent, în cadrul strategiei de ansamblu privind politicile de protecție a mediului se disting două direcții ale acesteia: strategie cu caracter anticipativ și strategie de integrare.

Strategia cu caracter anticipativ s-a desfășurat în ultimii 20 de
ani prin aplicarea unor diferite metode care au condus către realizarea
unor prognoze privind creșterea economică și progresul tehnic în
anumite sectoare ce influențează mediul, în general, precum și
resursele naturale și cantitatea de deșeuri eliminate în mediu;

27 Commendin B., Europa economică, Institutul European, București, 1998, pg.24;

119

utilizarea tot mai intensă a principiului poluatorul plătește și evaluarea prețurilor resurselor; realizarea pe scară largă a studiilor de impact de mediu.

Strategia de integrare se află în strânsă legătură cu cea menționată anterior completându-se reciproc. Integrarea se poate realiza în două moduri: în cadrul formulării obiectivelor politicilor de protecție a mediului și în domeniul perfecționării mijloacelor necesare atingerii obiectivelor propuse atât în interiorul mediului, cât și în relațiile acestuia cu sectoarele economiei.

Datorită accidentelor din diferite sectoare ale economiei care au avut loc în diferite zone ale Terrei (catastrofa de la Cernobâl din 1986), afectând din punct de vedere ecologic zona respectivă, a făcut ca opinia publică să conștientizeze consecințele extrem de grave ce se vor manifesta și în celelalte regiuni ale Globului.

În prezent, și-a făcut apariția o nouă serie de probleme privind protecția mediului înconjurător, ce necesită o intervenție rapidă, cum este cazul poluării de către surse difuze de emisie (poluarea apei freatice în agricultură datorită folosirii îngrășămintelor chimice ce nu sunt absorbite în totalitate de plante) sau a problemelor globale (efectul de seră).

4.3.4 Cerințe ale politicii de mediu în cadrul Uniunii Europene

Lărgirea Uniunii Europene (UE) presupune atât existența unor avantaje, cât și a unor costuri. Problemele care revin în mod curent în dezbatere se referă la:

o migrația masivă, care ar putea periclita locurile de muncă din
Occident, dar ar crea și o sursă suplimentară de poluare;
o concurența din partea unor țări cu un capital uman deloc de
neglijat și cu costuri ale forței de muncă mult mai scăzute;
o concurența în domeniul agriculturii prin crearea unor produse
ecologice cu prețuri mai scăzute ca în Occident ca urmare a
forței de muncă ieftine.

Țările Europei Centrale și de Est, între care se numără și România, constituie o însemnată sursă de specialiști cu înaltă calificare în domeniul IT, în domeniul sanitar și turistic etc., precum și o sursă de forță de muncă necalificată ieftină în agricultură.

Principalele măsuri și acțiuni, pentru țara noastră, vizând atingerea reperelor comunitare privesc:

120

încorporarea și coordonarea cerințelor de mediu cu
restructurarea industrială, prin elaborarea și urmărirea
realizării unor „planuri de conformare”28 privind etapizarea
execuției lucrărilor pentru protecția mediului în concordanță
cu cerințele Comunității Europene;

orientarea și stimularea investițiilor necesare pentru măsuri și
lucrări de protecție a mediului spre zonele cele mai afectate,
stabilite prin studiile de impact elaborate (14 zone focale

cuprinzând perimetrele Baia Mare, Copșa Mică, Zlatna etc.); includerea obligatorie a problemelor de protecție a mediului
în procesul de privatizare a societăților comerciale;
continuarea și modernizarea activității de monitoring integrat
pentru toți factorii de mediu, în vederea cunoașterii stării și
evoluției calității mediului ambiant și pentru depistarea
imediată a accidentelor survenite;

stimularea implementării măsurilor și lucrărilor pentru
protecția mediului trebuie făcută atât prin reglementări
coercitive prevăzute în legislație, cât și prin facilitățile
economice și financiare (credite cu dobândă redusă și

perioade mai mari de rambursare, diminuări de taxe și
impozite pentru lucrări de protecție a mediului, folosirea
resurselor de finanțare locale și internaționale etc.);
aplicarea strategiei de protecție a mediului trebuie susținută
prin activități de cercetare științifică, instruire generală,
perfecționarea pregătirii profesionale a personalului din
domeniu etc.

În general, în vederea aderării la UE a țărilor din Europa Centrală și de Est se impune rezolvarea unor probleme care există în aceste țări în anumite sectoare specifice ce se află în legătură cu mediul înconjurător:

poluarea aerului, ce se realizează în mare măsură prin emisii
poluante de la surse staționare. Primul pas constă în
identificarea zonelor în care limitele UE sunt depășite.
Trebuie, de asemenea, să se modernizeze rafinăriile pentru a
satisface standardele europene;

managementul deșeurilor, care a presupus stabilirea unui
cadru legislativ corespunzător;

controlul poluării industriale și managementul de risc;
securitatea nucleară și protecția împotriva radiațiilor;

28 Baumol W.J., Oates W.E., The Theory of Environmental Policy, Prentince Hall, Englewood Cliffs, 1975, pg.132;

121

poluarea apei, ce a implicat investiții în programe pentru
creșterea calității apei potabile și a managementului apelor
uzate.

Datorită importanței pe care aceste domenii le au asupra sănătății oamenilor și a mediului înconjurător în continuare voi încerca să prezint liniile directoare ale Uniunii Europene în vederea stabilirii programelor necesare pentru protecția mediului în aceste țări.

4.3.4.1 Protecția și managementul apei

În vederea asigurării protecției apelor de suprafață interioare și a celor subterane, a prevenirii și reducerii poluării, a promovării unei utilizări durabile a apei, a protecției mediului acvatic (floră și faună) și a micșorării efectelor inundațiilor și a secetelor UE a stabilit o directivă cadru în ceea ce privește acțiunile în domeniul apei, și anume Directiva nr.2000/60/CE ce a fost corectată prin Directiva nr.2455/2001/CE.

Conform acestei directive statele membre trebuie să identifice bazinele fluviilor ce se află în interiorul teritoriului lor național și să creeze districte individuale fiecărui fluviu. Pentru bazinele acelor fluvii care străbat teritoriul mai multor state membre se va crea un district internațional corespunzător bazinului fiecărui fluviu. Cel târziu până pe 22 decembrie 2003 va fi desemnată o autoritate competentă pentru fiecare district de acest fel.

De asemenea, statele membre trebuie să facă o analiză completă a caracteristicilor fiecărui fluviu sau râu, a impactului activității umane asupra apei, o analiză economică a utilizării apei și să înregistreze zonele care presupun măsuri de protecție speciale.29 Pe baza acestor analize se va stabili un program de management pentru fiecare district, măsurile componente căutând să:

prevenirea deteriorării, sporirea și restaurarea resurselor de apă de suprafață, realizarea unui nivel ecologic corespunzător și reducerea poluării provenite descărcări și emisii de substanțe periculoase;

protecția, sporirea și restaurarea resurselor de apă subterane, prevenirea poluării și deteriorării acestor resurse; conservarea zonelor protejate.

29 Adaptat după materiale obținute de pe http://www.europa.eu-int și http://www.infoeuropa.ro;

122

Până în 2010 statele membre trebuie să garanteze că politicile de evaluare a apei vor fi adecvate și vor reprezenta un stimulent pentru utilizatorii eficienți ai resurselor de apă și că variatele sectoare economice contribuie la recuperarea serviciilor oferite de zonele litorale ce au fost afectate de poluare.

Un loc important în cadrul politicii de protecție a apei îl are apa destinată consumului populației, prin care se înțeleg toate resursele de apă fie în starea lor naturală, fie după ce au fost supuse unor tratamente în vederea acestei folosiri. Astfel, pentru ca o resursă de apă să intre în categoria celor destinate consumului uman, ea trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

definirea proprietăților organoleptice, fizice și chimice, a substanțelor nedorite, toxice și a parametrilor microbiologici corespunzători;

stabilirea standardelor obligatori pentru parametrii prezentați anterior.

În vederea atingerii acestor obiective este necesar să se realizeze un monitoring al calității apei, ce va cuprinde: a cui este responsabilitatea acestei resurse; resursa este în acord cu metoda și cu minimum de analize cerute de standardele UE; se bazează, atunci când este posibil, pe metodele de analiză stabilite prin directivele UE sau orice alte metode echivalente.

Cu timpul s-a dovedit că pentru a proteja sănătatea umană, din
acest punct de vedere, sunt necesare noi cerințe în ceea ce privește
calitatea apei potabile. De aceea, s-a cerut ca apa destinată
consumului uman să nu prezinte nici un fel de concentrații de
microorganisme și paraziți ce un risc potențial pentru sănătatea
umană. Calitatea apei potabile trebuie monitorizată în mod regulat prin
utilizarea metodelor de analiză specifice. În cazul în care se constată
că apa constituie un risc potențial pentru sănătatea oamenilor se
impune oprirea distribuției apei potabile sau restricționarea utilizării și
adoptarea măsurilor necesare eliminării acestui risc pentru populație.

O altă componentă a resursei apă este apa proaspătă de
suprafață, ce este folosită pentru a obține apă potabilă prin anumite
tratamente și, apoi, este distribuită prin rețeaua publică populației.
Cerințele minime din punct de vedere al calității acestei componente
sunt: încadrarea în parametrii fizici, chimici și microbiologici stabiliți
prin limite și valori orientative prevăzute în standarde de specialitate;
stabilirea mostrele minime ce sunt necesare pentru realizarea
analizelor; fixarea metodelor comune obligatorii pentru măsurarea
parametrilor.

123

Apa de suprafață este clasificată pe baza acestor caracteristici în trei categorii ce au valori-limită diferite. Fiecare categorie are definită o metodă standard de tratare. Supusă anumitor condiții apa de suprafață presupune conformitatea cu parametrii, chiar dacă un anumit procentaj din mostre nu s-a încadrat în valorile-limită.30

Descrierea problemelor și opțiunilor legate de definirea politicilor de evaluare a resurselor de apă a făcut posibilă utilizarea durabilă a acestor resurse și constituirea unui management al apei, care este una din prioritățile de mediu ale Comisiei Europene. Directiva cadru asupra apei stabilește liniile directoare ale politicii apei în Europa pe următoarele decade.

Se încurajează, îndeosebi, folosirea prețurilor și a taxelor ca un stimulent pentru consumatori, astfel încât să utilizeze resursa de apă într-un mod sustenabil și să recupereze costurile serviciilor aduse de aceasta în sectoarele economiei.

Resursa de apă este amenințată în multe locuri din Europa prin procesul de salinizare a apei subterane, prin reducerea debitelor multor cursuri de apă și prin poluarea acestora, ce poate fi atribuită agriculturii. Datorită acestor lucruri, utilizarea instrumentelor economice (taxele, datoriile, asistența financiară) a crescut în importanță și a fost legalizată prin Declarația de la Rio din 1992. Tot atunci, s-a stabilit și că principiul poluatorul plătește este fundamental pentru politica de mediu europeană.

Prețul apei reprezintă unitatea sau întreaga cantitate plătită de
către utilizator pentru toate serviciile pe care le primește atât de la apă,
cât și de la mediul înconjurător (de exemplu, tratarea apelor uzate).

În vederea atingerii obiectivelor de mediu și includerii principiilor economice majore, politica prețului apei trebuie să reflecte următoarele costuri31:

costuri financiare reprezentate de costurile directe: costurile
de transport și administrare, de funcționare și întreținere,
precum și costurile de capital;

costurile de mediu: costul deșeurilor eliminate în ecosistem
datorită utilizării apei (de exemplu, salinizarea sau

degradarea solurilor fertile);

costurile resursei: costul epuizării resursei având ca urmare
dispariția unor opțiuni pentru alți utilizatori.

30 Teodorescu I., Filotti A. și alții, Gospodărirea apelor, Editura Ceres, București, 1983, pg.59;

31 Monoleli D., Tarhoaca C., Negrei C., Surugiu A., Duțu M., Aplicarea în România a principiului „poluatorul plătește”, Editura Ars Docendi, București, 2000, pg.67;

124

Fiecare utilizator trebuie să includă costul consumului apei. Dacă se urmărește promovarea unui nou mod, mai bun, de utilizare a apei prețul trebuie direct legat de cantitatea de apă consumată și/sau de poluarea produsă.

Datorită tuturor acestor costuri care compun prețul apei între
membrii UE apar diferențieri ale prețurilor, acesta ocupând un loc din
ce în ce mai important în politica apei în vederea alinierii la politica
generală a Uniunii Europene. Cu toate acestea politica realizată pe
baza prețului apei nu poate să stabilească o restricționare a utilizării
resursei apă astfel încât să se păstreze infrastructura. În plus, trebuie
să se armonizeze prețul apei cu celelalte prețuri de piață, astfel încât
să se evite perturbările ce pot apărea din aplicarea principiilor
economice ale pieței.

Pentru a proiecta o politică a prețului apei este necesar să se
cunoască următoarele: cererea de apă; elasticitatea cererii de apă în
comparație cu prețul său; costul financiar al sistemului de distribuire a
apei; costul de mediu al acestei resurse, care este dificil de estimat.

Introducerea unui nou sistem de prețuri în domeniul apei trebuie
corelat cu cauza costului resursei și cu acceptabilitatea politică a
noului sistem. În plus, trebuie luate în considerare și opiniile membrilor
societății referitoare la această problemă, dar să nu se depășească
condițiile implementării unui management sustenabil al resursei apă.

Politica prețului apei trebuie combinată cu alte măsuri astfel încât
să se rezolve problemele cantitative și calitative ale managementului
apei. De asemenea, trebuie să se asigure o sinergie între politica
prețului apei și celelalte politici ale Uniunii Europene, cum ar fi politica
comună privind agricultura sau politicile structurale și de coeziune.

Cursurile de apă și lacurile internaționale reprezintă un factor de
risc nu numai pentru țările în care are loc poluarea, dar și pentru
celelalte state pe care acestea le străbat datorită faptului că ele
transportă poluarea cu ele, apărând fenomenul poluării transfrontieră.

Poluarea transfrontieră reprezintă orice efect advers important asupra mediului înconjurător rezultat din schimbarea condițiilor apelor transfrontieră ca urmare a activității umane. Prin ape transfrontieră se înțelege orice apă de suprafață sau subterană care traversează sau este localizată pe granițele dintre două sau mai multe state.

Datorită consecințelor nefaste pe care le are poluarea
transfrontieră, țările care se pot confrunta cu acest fenomen urmăresc
adoptarea măsurilor necesare pentru prevenirea, controlarea și
reducerea oricărui impact transfrontieră. Acest lucru se poate realiza
prin:

125

gestionarea apelor transfrontieră într-un mod rațional și ținând cont de mediul înconjurător;

utilizarea acestor ape într-un mod chibzuit și echitabil; conservarea și restaurarea ecosistemelor.

Orice acțiune îndreptată spre înlăturarea poluării apei trebuie să aibă ca punct de plecare poluarea la sursă. Măsurile ce se adoptă nu trebuie să rezulte direct sau indirect din transferul poluării către alte componente ale mediului înconjurător.

Aplicarea acestor măsuri presupune respectarea următoarelor principii: principiul preventiv (este mai bine să previi eliminarea unor substanțe periculoase în mediu, decât să încerci apoi să refaci mediul înconjurător); principiul poluatorul plătește (costurile prevenirii poluării, măsurile de control și reducere a poluării trebuie să aparțină poluatorului); resursa de apă trebuie gestionată în favoarea generaților prezente, dar să nu se uite faptul că și generațiile viitoare vor avea nevoie de această resursă.32

Eliminarea impactului transfrontieră presupune adoptarea unui set de măsuri din diferite domenii, cum sunt cel economic, juridic, administrativ, tehnic și financiar. De exemplu, prin impunerea unei anumite calități a apei și introducerea unor limite a emisiilor de substanțe ce pot fi descărcate în mediu se aplică o măsură tehnică, și anume utilizarea unor tehnologii cu poluare scăzută.

Cel mai mare ansamblu de ape non-oceanice din Europa este reprezentat de regiunea Dunăre-Marea Neagră. Prin lărgirea Uniunii Europene multe din țările străbătute de Dunăre vor deveni membre ale UE, iar Marea Neagră va deveni o zonă costală a UE. Datorită situației critice înregistrată de mediul natural în această zonă s-a impus stabilirea unei strategii, care să refacă mediul prin cooperarea țărilor care au pe teritoriul lor Dunărea și Marea Neagră.

Principalele probleme cu care se confruntă mediul în această regiune sunt:

eutrofizarea apei atât în Dunăre, cât și în Marea Neagră,
având efecte negative asupra biodiversității din apă, pădurilor
limitrofe, sănătății umane și vieții peștilor, a faunei acvatice în
general;

competiția pentru apă în bazinul Dunării ce presupune exploatarea excesivă a apei de suprafață și subterane, contaminarea cu substanțe periculoase, poluarea accidentală;

32 Bran F., Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economică, Editura ASE, București, 2002, pg.137;

126

descărcarea deșeurilor în apă, poluarea cu petrol în zonele
de coastă și pierderea biodiversității, inclusiv a stocurilor de
pește, care reprezintă cea mai importantă problemă în Marea
Neagră.

Pentru soluționarea acestor probleme se impune adoptarea
obiective pe termen lung, printre care se numără și reducerea
nivelurilor de nutrienți și a altor substanțe periculoase emise în apă,
pentru a permite ecosistemelor să se refacă. De asemenea, se
urmărește protejarea și îmbunătățirea situației ecosistemelor,
promovarea unei utilizări sustenabile a apei, reducerea poluării apelor
subterane și micșorarea efectelor inundațiilor și secetelor.

Acțiunile ce se impun în vederea atingerii acestor obiective de mediu sunt:

stabilirea unui cadru operațional pentru întreaga regiune
Dunăre-Marea Neagră;

îmbunătățirea integrării priorităților regiunii Dunăre-Marea
Neagră în politicile sectoriale ale UE;

asistență financiară mai eficientă.

4.3.4.2 Protecția aerului

În vederea stabilirii principiilor de bază ale unei strategii comune ce va defini și explica obiectivele necesare pentru un aer de calitate este util să se aplice un management al aerului.

Pentru a menține și îmbunătăți calitatea aerului sunt necesare
câteva principii de bază, care fac aceste acțiuni posibile, și anume:
stabilirea obiectivelor privind calitatea aerului; întocmirea unor metode
comune și a unor criterii de evaluare a calității aerului; obținerea și
difuzarea informațiilor asupra calității aerului. Calitatea aerului trebuie
monitorizată pe teritoriul diferitelor țări, utilizându-se pentru aceasta
măsurarea, modelarea matematică, o combinație a acestor metode
sau estimarea.

Dacă limitele privind calitatea aerului sunt depășite trebuie să se
realizeze un program care să readucă aerul în cadrul limitelor permise,
iar acest program este necesar să fie accesibil publicului și să
cuprindă minim informațiile următoare: locul unde poluarea este
excesivă; natura și evaluarea fenomenului poluării;originea poluării.
Prin respectarea acestor minime cerințe se pot stabili acele programe
care să permită realizarea unui management corespunzător al aerului.

127

În 4 mai 2001 s-a creat un program în acest sens care s-a numit
„Programul aer curat pentru Europa: către o strategie tematică a
calității aerului”, ce își propunea să stabilească pe termen lung o
strategie integrată vorbind deschis despre poluarea aerului și
protejând sănătatea umană și mediul înconjurător de efectele sale.33

Obiectivele propuse în acest program sunt:

strângerea și validarea informațiilor științifice referitoare la
efectele poluării aerului (incluzând evaluarea calității aerului,
proiectări, studii cost-eficiență, modelarea evaluării integrate);
susținerea implementării și trecerea în revistă a eficacității
existenței legislației în domeniu și dezvoltarea unor noi
propuneri necesare punctual;

asigurarea că măsurile necesare sunt luate la nivelul
corespunzător și că sunt dezvoltate legăturile structurale cu
politica zonelor respective;

realizarea unei strategii integrate care să includă obiective
potrivite cu situațiile existente și măsuri cost-eficiență;
răspândirea în marea masă a populației a informațiilor
reieșite din acest program.

O altă strategie se referă la reducerea cu 8% a emisiilor de gaze
cu efect de seră, cum sunt dioxidul de carbon (CO2), metanul (CH3),
oxidul de azot (N2O), hidrofluorocarboni (HFC), peracid fluoro-carbonic
(PFC), hexafluorură de sulf (SF6), responsabile pentru încălzirea

globală între 2008-2012.

Obligațiile care trebuie satisfăcute astfel încât să se poată aplica strategia sunt: adoptarea unor obiective întărite legal în vederea reducerii emisiilor gazelor cu efect de seră între 2008-2012; statele membre ale UE vor stabili împreună obligațiile împărțind sarcinile; prevederea unor mecanisme flexibile.

Aplicarea efectivă a strategiei privind reducerea gazelor cu efect
de seră va implica analizarea celor șase gaze prezentate anterior.
Emisiile de dioxid de carbon sunt cea mai importantă sursă a încălzirii
globale, rezultând din utilizarea energiei și din producerea
combustibililor fosili. Metanul este al doilea gaz ca importanță, având
ca sursă de emisie agricultura, deșeurile și energia (producerea

cărbunelui și distribuirea gazului natural).

Oxidul de azot este un gaz industrial derivat din producerea
acidului azotic și mai poate rezulta din utilizarea fertilizatorilor în
agricultură. Hidrofluorocarboni, peracid fluoro-carbonic și hexafluorură

33 Tumanov S., Calitatea aerului, Editura Tehnică, București, 1989, pg.118;

128

de sulf sunt gaze industriale ce persistă în atmosferă o perioadă mare de timp.

S-a constatat că din 1994 emisiile de CO2 în Comunitatea

Europeană și în cele mai multe din statele membre au crescut continuu. Dacă nu se iau măsuri adiționale politicii referitoare la aceste emisii, gazele cu efect de seră emise în UE se așteaptă să crească cu aproximativ 8% în 2010 comparativ cu nivelul anului 1990.

De asemenea, s-a realizat și o împărțire a sectoarelor
economice în funcție de cantitatea de substanțe poluante emise. S-a
ajuns la concluzia că transporturile vor crește emisiile de CO2 vor
crește cu 39% până în 2010 comparativ cu nivelul anului 1990. În
sectorul energetic, emisiile de CO2 ar trebui stabilizate, iar în
gospodării și în sectorul terțiar aceste emisii ar trebui sporite cu 4% în
următorii câțiva ani. Spre deosebire de aceste sectoare, emisiile de
CO2 din sectorul industrial vor trebui diminuate cu 15% între 1990 și
2010.34

Problema schimbărilor climatice este unul din cele mai elocvente exemple a necesității integrării obiectivelor de mediu în politicile comunitare, altele decât cele cu implicații directe asupra mediului înconjurător.

Datorită importanței pe care o are această problemă la nivelul Uniunii Europene s-au adoptat mai multe acte referitoare la modul de soluționare al acesteia. Astfel, Comunitatea Europeană poate opta pentru un rol de supervizor (o intervenție la nivel scăzut) sau rolul de autoritate de reglementare (intervenție fermă). Indiferent de calea ce va fi urmată va fi necesar:

să se acorde un tratament egal companiilor de aceleași mărimi;

să se minimizeze posibilitatea ca concurența să fie denaturată;

să se asigure compatibilitatea cu legislația existentă.

De aceea, în octombrie 2001 s-a implementat Programul

schimbărilor climatice din Europa, care a propus adoptarea a patru tipuri de măsuri în domeniile următoare: energetic, transporturi și industrie.

Ca măsuri generale, Comisia Europeană trebuie să se asigure că prevenirea și controlul integrate a poluării se aplică efectiv și că se va corecta mecanismul de monitoring al emisiilor de CO2 și a altor gaze cu efect de seră.

34 Adaptat după materiale obținute de pe http://www.europa.eu-int și http://www.infoeuropa.ro;

129

În domeniul energetic, începând cu 2002, vor fi luate o serie de măsuri printre care: adoptarea unui management al cererii de energie și asigurarea unui nivel al investițiilor în activități energetice eficiente; combinarea căldurii și puterii oferite de energie cu seturile de măsuri existente în acest domeniu; o campanie de avertizare a publicului în vederea aplicării celor mai eficiente măsuri ce pot îndepărta poluarea rezultată din acest sector.

Măsurile din domeniul transporturilor ce pot ajuta la reducerea gazelor cu efect de seră includ: modificarea balanței între diferitele forme de transport prin promovarea transportului pe calea ferată și pe apă; crearea unei infrastructuri însărcinate cu stabilirea unor prețuri corecte și echilibrate între diferitele modalități de transport.

In ceea ce privește industria, măsurile sunt legate de înlocuirea
tehnologiilor ce au ca efecte secundare eliminarea unor gaze cu efect
de seră și adoptarea unor măsuri de controlare și prevenire a poluării.

4.3.4.3 Strategia pentru protecția solului

Această strategie își propune să protejeze solul împotriva
eroziunii și poluării, solul fiind definit ca un înveliș superior al crustei
Pământului format din particule minerale, materie organică, apă, aer și
organisme vii. Funcțiile solului includ: producerea de hrană;
stochează, filtrează și transformă mineralele, apa, materia organică,
gazele etc.; furnizează materii prime; formează baza activității
umane.35

Principalele amenințări asupra solului ce pot avea loc în Europa
sunt: eroziunea; scăderea conținutului în materie organică;
contaminarea solului; folosirea acestuia în vederea creării unei
infrastructuri (case, drumuri etc.); tasarea solului datorită presiunii
mecanice exercitate de utilajele de mari dimensiuni; salinizarea prin
acumularea unor săruri solubile de sodiu, magneziu și calciu; inundații
și alunecări de teren. Toate aceste procese sunt amplificate de
activitatea umană și unele dintre ele au înregistrat, chiar, o creștere în
ultimele decenii și, ca atare, consecințele economice și costurile
restaurării sunt semnificative în ceea ce privește solul.

De aceea, este important ca Uniunea Europeană să dezvolte
până în 2004 o strategie în ceea ce privește solul, luând în
considerare principiul prevederii, anticipării și responsabilității de

35 Răuță C., Cirstea S., Prevenirea și combaterea poluării solului, Editura Ceres, București, 1982, pg.69;

130

mediu și axându-se pe acțiunile ce au avut loc până atunci în cadrul politicilor de mediu. Se va realiza, de asemenea, o mai bună integrare a protecției solului în cadrul altor politici, monitoringul solului și noi acțiuni bazate pe rezultatele obținute din monitoringul solului.

4.3.4.4 Protejarea naturii și a biodiversității

În ultimele decenii, rata scăderii și, chiar, a dispariției unor specii
s-a manifestat tot mai accentuat și, corespunzător acestui proces,
habitatele și ecosistemele modificate au crescut în întreaga lume.
Pierderea aceasta nu este dorită din punct de vedere a biodiversității,
deoarece produce efecte adverse asupra dezvoltării economice din
moment ce aceasta stă la baza hranei, fibrelor, băuturilor,
medicamentelor, proceselor industriale, agriculturii și activităților
piscicole cu care omul se află în legătură pentru a supraviețui.

Există trei priorități pentru a atinge obiectivele menținerii sau îmbunătățirii conservării habitatelor naturale și a animalelor și plantelor sălbatice: protejarea habitatelor și păsărilor; stabilirea unei rețele, cum este Natura 2000 și a suportului tehnic și financiar pentru aceasta; formularea unor planuri de acțiune speciale pentru speciile amenințate și pentru cele vânate.36

Toate aceste obiective pot fi atinse prin aplicarea unui sistem de monitoring ce va cuprinde linii directoare pentru toate statele, precum și acțiuni legale dacă nu se respectă acest sistem.

Din punct de vedere al biodiversității, pentru ca aceasta să nu mai înregistreze pierderi, trebuie realizat un management corespunzător în domeniul apei, solului, pădurilor și al zonelor umede. Împiedicarea pierderilor ce au loc în cadrul biodiversității presupune o combinare eficientă a rezultatelor obținute din sistemele de management menționate anterior.

Ca o rezultantă a analizelor efectuate a apărut necesitatea constituirii unor instrumente, care să conducă la o conservare și utilizare sustenabilă a biodiversității din teritoriile situate înafara zonelor protejate. Acest lucru presupune luarea în considerare a biodiversității în politicile ce afectează solul, cum ar fi politica agrară, pescuitul, acvacultura.

„Pentru a integra biodiversitatea în cadrul măsurilor de mediu
sectoriale obiectivele și acțiunile trebuie detaliate și bazate pe

36 Rojanschi V., Bran F., Politici și strategii de mediu, Editura Economică, București, 2002, pg.99;

131

principiul preventiv, pe responsabilitatea de mediu, pe evaluarea
impactului de mediu, pe evaluarea strategiei de mediu, pe participarea
publicului și accesul liber la informație, pe etichetarea ecologică, pe
auditul de mediu și pe strategia UE privind politica substanțelor
chimice.”37

De exemplu, în agricultură s-a pornit cu analiza relației reciproce între agricultură și biodiversitatea, precum și a presiunii exercitate de gospodăriile rurale asupra biodiversității, ajungându-se la următoarele acțiuni prioritare:

păstrarea activităților agricole la un asemenea nivel încât să nu fie dăunător biodiversității prin stabilirea bunurilor agricole folosite, prin scăderea folosirii fertilizatorilor, prin promovarea modalităților de producție non-intensive și stabilirea managementului resurselor sustenabile;

asigurarea că aceste activități sunt viabile din punct de vedere economic, sunt acceptate din punct de vedere social și sigure pentru biodiversitate;

implementarea măsurilor agricole de mediu pentru o utilizare sustenabilă a biodiversității;

asigurarea că infrastructura ecologică necesară există;

sprijinirea măsurilor în legătură cu menținerea speciilor locale, precum și a varietății acestora folosite în agricultură; prevenirea împrăștierii speciilor neautohtone.

În vederea implementării planului de acțiune a biodiversității se pot folosi următoarele instrumente: măsurile agricole de mediu în domeniul dezvoltării rurale; alte măsuri ale dezvoltării rurale; componentele de mediu ale organizațiilor pieței comune; reglementările din domeniul resurselor genetice din agricultură; componentele de mediu ale pieței în strânsă legătură cu instrumentele calitative; legislația fitosanitară; programul SAPARD.

Măsurile de dezvoltare rurală se pot împărți în două categorii principale:

– măsurile ce însoțesc reforma din 1992: retragerea timpurie a
agricultorilor care au împlinit o anumită vârstă, agricultura
ecologică, împăduririle;

– măsurile de modernizare și diversificare a proprietăților
agricole: investiții în ferme agricole, stabilirea tineretului în
zonele rurale pentru practicarea agriculturii, dezvoltarea

37 Adaptat după materiale obținute de pe http://www.europa.eu-int și http://www.infoeuropa.ro;

132

marketingului în domeniul agriculturii, asistență suplimentară
în domeniul forestier, promovarea și conservarea agriculturii.
În cea de a doua categorie, programele forestiere urmăresc să
garanteze proprietatea privată sau publică asupra pădurii în vederea desfășurării unei dezvoltări sustenabile și a unui management corespunzător în ceea ce privește pădurea, ocrotirea resurselor și extinderea zonelor împădurite menținând funcțiile economice, ecologice și sociale ale zonelor rurale împădurite. Toate acestea contribuie printre altele la:

o valorificarea terenurilor neagricole prin împăduriri, investiții
pentru sporirea valorii pădurilor și valorificarea recoltei,
deschiderea de noi piețe de desfacere pentru produsele
forestiere, promovarea acțiunilor comune a proprietarilor de
păduri și asistarea refacerii producției forestiere ca rezultat al
dezastrelor naturale și a incendiilor;

o împădurirea pământului agricol;

o păstrarea zonelor împădurite acolo unde rolul lor ecologic și
de protecție este cel mai important și unde costul măsurilor
de păstrare nu depășesc veniturile din silvicultură.
Programul SAPARD a fost creat pentru a susține o agricultură
sustenabilă și o dezvoltare rurală corespunzătoare în țările din centrul și estul Europei, pentru a rezolva problemele ce afectează judecățile pe termen lung în sectorul agricol și zonele rurale.

Susținerea agriculturii și dezvoltării rurale este focalizată pe: investiții în proprietățile agricole; îmbunătățirea prelucrării și marketingului produselor agricole și piscicole; îmbunătățirea calității, a controlului veterinar și a sănătății plantelor în favoarea calității hranei și a protecției consumatorilor; utilizarea în agricultură a metodelor care protejează mediul înconjurător și mențin regiunile rurale; dezvoltarea și diversificarea activităților economice; organizarea unor servicii pentru agricultori și formarea grupurilor de producători; recondiționarea și dezvoltarea satelor și protejarea și conservarea moștenirilor rurale; stabilirea și dezvoltarea unei infrastructuri rurale; managementul resursei apă; silvicultura, incluzând împăduriri, investiții în proprietăți forestiere aflate în proprietate privată și prelucrarea și marketingul produselor forestiere; asistență tehnică.

Măsurile de dezvoltare rurală trebuie să facă obiectul unui plan
prezentat la nivel geografic, fiind elaborat de autorități competente din

133

țara noastră38 pentru o perioadă de șapte ani începând cu 1 ianuarie 2000 și trebuind să conțină:

o descriere sub aspect cantitativ a situației curente arătând
unde s-au înregistrat dispariții sau deficite și unde există
potențial pentru dezvoltare, rezultatele principale ale
activităților desfășurate anterior, resursele financiare
disponibile și orice rezultate disponibile ale evaluărilor
efectuate;

o descriere a strategiei propuse, cuantificarea obiectivelor sale, prioritățile alese și scopul geografic;

o evaluare anterioară a impactului economic, social și de mediu așteptat, incluzând efectele asupra locurilor de muncă; stabilirea unei situații financiare totale ce va include resursele financiare naționale și comunitare atrase, cele private corespunzătoare fiecărei priorități alese;

pentru fiecare an din cadrul programului trebuie stabilit un profil al fiecărei surse de fonduri necesare;

se vor folosi toate informațiile obținute studii, sesiuni științifice și documentații tehnice;

autoritățile competente desemnate să pună în aplicare programul;

definirea beneficiarilor finali, de exemplu publicul sau organizații private sau întreprinderile responsabile pentru a efectua operațiile;

o descriere a măsurilor necesare implementării planurilor;

grija pentru asigurarea unei implementări corespunzătoare a planurilor, incluzând monitorizarea, evaluarea, fixarea indicatorilor de evaluare cantitativi și stabilirea controalelor și a penalităților;

rezultatele consultărilor, măsurile implicate pentru autoritățile competente și partenerii economici, sociali și de mediu importanți.

Programul trebuie revizuit și amendat în următoarele situații: schimbări socio-economice, noi informații și rezultatul acțiunilor întreprinse; redistribuirea resurselor conform unui acord aplicat între țările Uniunii Europene.

Acest program trebuie să fie compatibil cu programele naționale;
cu cele la nivel comunitar; cu politica agricolă comună, în special cu
referirile la organizațiile de piață și cu măsurile structurale comunitare.

38 Dăduianu Vasilescu I., Mediul și economia, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, pg.125;

134

Asistența financiară este garantată pe perioada 2000-2006 și proiectul financiar va fi adoptat anual fără perspectivele unor limite financiare. Contribuția financiară poate lua forma unor avansuri, finanțare parțială sau finanțare. Alocația financiară se bazează pe: populația gospodăriilor din zona rurală, zona agricolă, produsul intern brut (PIB) exprimând puterea de cumpărare și situația teritoriului. Peste 2% din valoarea alocației anuale poate fi folosită pentru a finanța măsurile luate la inițiativa Comisiei pentru studii preliminare, pentru schimbul de vizite, evaluări și controale.

Comunitatea Europeană participă, în mod normal, cu 75% din totalul cheltuielilor publice eligibile. În anumite cazuri, este posibilă chiar acoperirea integrală a acestor cheltuieli. Ajutorul publicului este de 50% din costul total.39

Toate aceste măsuri pot fi combinate in vederea stabilirii unor
planuri de acțiune pentru conservarea resurselor naturale, aplicarea
unei agriculturi corespunzătoare, realizarea unui pescuit eficient și a
unei cooperări economice în vederea realizării unei dezvoltări durabile.
Aceste planuri trebuie văzute prin prisma atingerii dezvoltării
sustenabile și a integrării intereselor de mediu în celelalte politici.

Implementarea planurilor de acțiune va fi monitorizată și
evaluată în ceea ce privește eficiența prin indicatori stabiliți de
Comunitatea Europeană împreună cu statele membre ale UE, oameni
de știință și organizații al căror obiective sunt conforme cu aceste
planuri.

Obiectivele acestor planuri de acțiune se referă la reorientarea degradării mediului înconjurător și a pierderilor de resurse naturale, precum și la reducerea sărăciei. În ceea ce privește sărăcia, obiectivul lor constă în reducerea la jumătate a numărului de oameni ce trăiesc în cea mai severă sărăcie. Biodiversitatea este un dar pentru multe țări sărace și, de aceea, poate fi folosită pentru a le ajuta să-și reducă gradul de sărăcie.

Aceste planuri îndreaptă acțiunile ce trebuie luate în trei direcții:
– sisteme de producție intensive (agricultura, șeptelul,

acvacultura, silvicultura etc.)atrăgând atenția asupra importanței lor ca sursă de hrană, loc pentru conservarea diversității genetice și a preocupărilor legate de speciile străine și a organismelor modificate;

– sisteme de producție ce implică specii necultivate și animale
nedomesticite (pădurile naturale, flora și fauna sălbatică etc.)

39 Adaptat după materiale obținute de pe http://www.europa.eu-int și http://www.infoeuropa.ro;

135

încercându-se să se mențină un anumit nivel al
ecosistemelor și habitatelor în zonele productive;
– zonele protejate, unde trebuie stabilite legături puternice între
activitățile de conservare și strategiile de dezvoltare
sustenabilă.

De asemenea, există necesitatea îmbunătățirii capacității țărilor dezvoltate în a efectua cercetări în legătură cu biodiversitatea și a împărți rezultatele obținute cu celelalte state. Totodată, populația trebuie educată și făcută să înțeleagă importanța păstrării biodiversității.

4.3.4.5 Managementul deșeurilor

În viziunea Uniunii Europene deșeurile sunt reprezentate de diferite categorii, cum sunt deșeurile municipale, deșeurile periculoase, deșeurile nepericuloase și cele inactive, precum și definirea locurilor de eliminare a deșeurile pe sau în pământ.40 Toate aceste definiții nu se referă la următoarele activități:

împrăștierea pe sol a mâlurilor, inclusiv a celor rezultate din
canalizare și a celor din operațiilor de dragare;

utilizarea categoriei de deșeuri inerte pentru operațiuni de
dezvoltare și restaurare;

depozite de sol nepoluate sau de deșeuri inerte
nepericuloase rezultate din prospectarea și extracția, tratarea
și stocarea resurselor minerale, ca și din operațiile din mine;
depozite de mâluri nepericuloase rezultate din dragare
situate de-a lungul cursurilor de apă și cele de la apa de
suprafață, inclusiv solul din aceste cursuri.

Pentru a evita orice risc sunt necesare câteva măsuri, printre care: tratarea deșeurilor înainte de a fi eliminate; includerea deșeurilor periculoase în categoria corespunzătoare și a celor municipale în categoria deșeurilor nepericuloase; depozitele pentru deșeuri inerte trebuie folosite doar pentru acestea.

S-a demonstrat de-a lungul timpului că cea mai bună metodă
pentru a împiedica răul provocat mediului natural de către deșeuri este
dezvoltarea activităților de reciclare. Totuși acest sector este slab
reprezentat pe piață, iar problemele care apar pot fi rezolvate printr-o

40 Manea Gh., Managementul deșeurilor, Editura Economică, București, 1997, pg.16;

136

industrie specifică reciclării cu o producție specifică, cu o cerere și o ofertă de produse reciclate corespunzătoare.41

La nivelul producției și al ofertei pot fi identificați următorii factori ce influențează aceste procese: aspectele structurale remarcate în creșterea costului produselor reciclate datorită creșterii cantității de deșeuri menajere în comparație cu cele industriale; aspectele tehnice ce afectează costul colectării și sortării.

La nivelul cererii, competitivitatea activităților de reciclare este
dată de: lipsa de interes a părților din ramurile industriale pentru a
recicla materia primă în ideea folosirii viitoare, posibilitățile limitate
pentru folosirea lor și imaginea negativă asociată cu ele; absența unor
standarde industriale pertinente sau tendința unor standarde sau
specificări în a ignora sau a discrimina materialele și produsele
reciclate.

În final, de pe urma nerealizării activităților de reciclare are de suferit mecanismul de funcționare al pieței și cadrul afacerilor prin:
lipsa transparenței dezvăluită de lipsa aproape totală a

indicatorilor și statisticilor și fragmentarea pieței.

Fragmentarea este cauzată de lipsa standardelor tehnice sau a unor metode comune de testare;

lipsa de consistență în modul în care este aplicată legislația Comunității Europene care contribuie la fragmentarea și distorsionarea pieței.

Ținând cont de factorii enumerați anterior se pot stabili tipurile de acțiuni care pot crește competitivitatea companiilor care reciclează deșeurile și sprijinirea activităților în acest sector: standardizarea, dezvoltarea unei piețe specifice și asigurarea transparenței, măsuri în favoarea inovației.

Luate separat, cele trei mari categorii de activități cuprind o serie
de acțiuni specifice. Astfel, standardizarea presupune: revizuirea
standardelor industriale care să asigure posibilitatea reciclării
produselor și utilizarea materiilor prime secundare; substituirea
substanțelor periculoase cu altele în produsele realizate; armonizarea
specificațiilor și a metodelor de testare a produselor reciclate;
dezvoltarea unor sisteme de piață ce urmăresc facilitarea identificării
substanțelor și ajută consumatorul să departajeze deșeurile.

Acțiunile care ajută la dezvoltarea unei piețe specifice și
asigurarea transparenței sunt: crearea schimburilor între deșeurile
reciclabile și materia primă secundară; un studiu asupra economiei ce

41 Adaptat după materiale obținute de pe http://www.europa.eu-int și http://www.infoeuropa.ro;

137

se realizează utilizând materie primă secundară în tot ciclul de viață al
produsului; implementarea cunoștințelor de piață direct în alcătuirea
statisticilor și studiilor privind tendințele pe termen lung ale cererii și
ofertei.

Inovarea poate fi stimulată prin următoarele măsuri: răspândirea rezultatelor cercetării și prezentarea unor exemple de bună utilizare; dezvoltarea unor strategii calitative de management în activitățile de reciclare; utilizarea programelor de pregătire comunitare.

Toate acestea au făcut necesare existența unui forum al reciclării în care atât sectorul privat cât și cel public să acționeze împreună, să analizeze diferitele căi pentru creșterea competitivității în industria reciclării, să evalueze unde este folositor și viabil să se înființeze Centre Europene ale Reciclării.

4.3.5 Operaționalizarea politicilor de mediu

„Fezabilitatea oricărei politici de mediu depinde de posibilitățile de aplicare și de control asupra acesteia. Operaționalizarea politicii de mediu reprezintă un pas important pentru asigurarea eficientizării acesteia presupunând satisfacerea următoarelor condiții:

o asigurarea resurselor umane calificate, a unei capacități de
expertiză cât mai dezvoltate;

o existența unui cadru legislativ, care să reflecte raportul dintre
particular și general și să se bazeze pe un transfer
informațional consistent;

o realizarea unei compatibilități sporite între instrumentele
propuse a se utiliza în aplicarea politicii de mediu și baza
tehnico-materială, ținând cont de posibilitățile de extindere și
modernizare a acesteia;

o proiectarea unui sistem funcțional pentru controlul și
autocontrolul aplicării politicii de mediu”42.

În efortul de aplicare a politicilor de mediu, locul principal îl
ocupă sistemul instrumentelor pentru protecția mediului. Pornind de la
obiectivele politicii de mediu, dimensionate în funcție de problematica
mediului și caracteristicile economico-sociale ale dezvoltării fiecărei
țări, regiuni etc., se va structura sistemul instrumentelor alternative
pentru atingerea obiectivelor formulate, sistem care, în timp, trebuie să

42 Negrei C.C., Operatori, politici și comunicare în managementul mediului, Editura Pro Transilvania, București, 1997, pg.137;

138

își găsească susținerea în plan legislativ, în planul resurselor umane și tehnico-materiale.

Prin politicile de mediu se preconizează utilizarea următoarelor tipuri de măsuri: măsuri directe (punctuale); măsuri indirecte și de susținere; măsuri economice generale.

Pe plan internațional, în sistemul pârghiilor de operaționalizare a
politicilor de mediu, se conturează o tendință tot mai evidentă de
extindere a instrumentelor indirecte (economice) de protecție a

mediului.

Natura economică a instrumentelor pentru protecția mediului
înconjurător se manifestă atunci când aplicarea acestora determină o
modificare a costurilor, respectiv beneficiilor aferente diferitelor
alternative tehnice de producție promovate de agenții economici astfel
încât să influențeze comportamentul acestora într-un mod favorabil
mediului.

Este important să se ia în considerare acțiunea indirectă a
instrumentelor economice pentru protecția mediului atâta vreme cât
acestea modifică doar parametrii externi sistemului decizional în
limitele cerute de menținerea caracterului concurențial al pieței, și nu
decizia în sine, care va reflecta capacitatea managerială a agentului
economic.

Prin caracterul indirect, instrumentele economice pentru
protecția mediului nu se opun reglementărilor directe (norme,

standarde etc.) din acest domeniu, ci se alătură lor, precum și
instrumentelor nerestrictive (negocierea directă cu grupurile țintă,

creșterea gradului de informare privind riscurile ecologice și bunăstarea socială etc.).

„Ideea de bază care se regăsește astăzi în mai toate politicile de mediu este cea a dezvoltării durabile, ce cuprinde trei elemente care formează împreună acest concept, și anume: mediul înconjurător, echitatea, viitorul.”43

Pornind de la considerentele conceptului de dezvoltare durabilă, țările dezvoltate au pus la punct politici de dezvoltare cu obiective precizate la nivel de 3-5 ani și cu obiective de perspectivă pentru viitorii 20-25 de ani. Planul olandez pornește de la un model pe cinci nivele: local, regional, bazin fluvial, continental, planetar.

Mijloacele de reglementare ale statului sunt: mijloace juridice
(legi, norme, moratorii de utilizare); mijloace economice (taxe,

ajutoare, permise negociabile de poluare); mijloace de substituție

43 Goodland R., Ledec G., Environmental Management in Sustainable Economic Development International, Association of Impact Assessment, 1987;

139

(finanțarea activității de cercetare-dezvoltare îndreptată spre economisirea de energie și înlocuirea combustibililor poluanți).
Politica de protecție a mediului înconjurător poate incita la o
dezvoltare tehnică, corespunzătoare cu obiectivele de protecție a mediului sau poate veghea la o aplicare strictă a sancțiunilor vizând nerespectarea legislației în domeniu. Interacțiunea între procesul tehnologic ce se desfășoară într-o întreprindere și mediul înconjurător poate fi schematizată în felul următor:

INTRĂRI IEȘIRI

Resurse: Procese de Produse și

apă, transformare coproduse

energie,

materii prime

Reciclări interne

Reciclări externe Deșeuri, ape uzate

Emisii difuze:

gaze,

lichide,

pulberi

Fig. 4.1: Interacțiunile între o întreprindere și mediul
înconjurător

Întreprinderile, în special cele mari, au înțeles că alinierea la o politică ecologică devine o componentă esențială a succesului deoarece:

populația este din ce în ce mai sensibilizată la produsele curate, iar renumele și prestigiul firmei se leagă din ce în ce mai mult de modul în care ea se integrează în activitatea antipoluantă;

nevoile de protecție a mediului sunt de acum obligatorii și, din
an în an, mai severe. O firmă care și-a propus atingerea unor
valori ale emisiilor mai bune decât cele prevăzute de
legislația actuală (dar care vor deveni obligatorii peste mai
multă vreme) dobândește atât un avantaj în domeniul
publicitar și al imaginii sale publice, cât și un avantaj
concurențial substanțial întrucât în momentul impunerii noilor
normative firma nu va avea nici un fel de probleme de
rezolvat;

alinierea la normativele de protecție a mediului implică pentru
întreprinderi cheltuieli suplimentare, dar uneori lucrurile pot
sta și invers. Este vorba de situațiile rare când eforturile de

140

reducere a poluării duc la economii de materii prime care sunt mai mari decât cheltuielile făcute, precum și la situațiile când aceste eforturi conduc la o creștere a cunoștințelor în domeniu. Această creștere poate fi bine valorificată prin vinderea tehnologiei nepoluante, prin producția ei pentru terți, prin activitățile de consultanță etc.

4.4 Strategiile dezvoltării durabile în viziunea Uniunii Europene

Conștientizând importanța consecințelor acțiunilor economice,
Uniunea Europeană a propus și a pus în aplicare mai multe strategii
ce se referă la identificarea și înlăturarea, acolo unde este posibil, a
acestor consecințe astfel încât să se asigure o dezvoltare durabilă.

Strategia pentru o dezvoltare durabilă își propune să fie un catalizator între factorii de decizie și opinia publică în încercarea de a schimba comportamentul societății. Toate politicile ce compun o strategie trebuie să fie consecvente și să acorde prioritate dezvoltării durabile. De aceea, toate propunerile legislative trebuie să includă aprecieri referitoare la potențialul economic, mediul înconjurător, costurile și beneficiile sociale.

Prețurile produselor ce ajung pe piață trebuie să includă costurile de mediu și pe cele sociale și acest lucru nu se poate realiza decât pe o piață cu produse și servicii puțin poluante, ceea ce va schimba comportamentul consumatorului.

Accentul trebuie pus, de asemenea, pe inovarea tehnică și
științifică, precum și pe o comunicare cât mai bună între mediile de
afaceri și între acestea și opinia publică, respectiv consumatorii. O
astfel de strategie trebuie să privească dincolo de granițele Uniunii
Europene și să contribuie la dezvoltarea durabilă a restului lumii.

Primul obiectiv pe termen lung al strategiei este limitarea schimbărilor climatice stabilit prin Protocolul de la Kyoto și, apoi, prin reducerea emisiilor gazelor cu efect de seră cu 1% pe an față de nivelul din 1990 până în 2020. Un alt obiectiv este cel referitor la limitarea amenințărilor majore pentru sănătatea umană. Securitatea și calitatea alimentelor va fi asigurată prin lanțul trofic și va presupune eliminarea amenințării pe care o reprezintă îngrășămintele chimice până în anul 2020.44

44 Adaptat după materiale obținute de pe http://www.europa.eu-int și http://www.infoeuropa.ro

141

Toate aceste acțiuni presupun realizarea unui management al resurselor naturale mai responsabil ce va încerca să slăbească legătura dintre creșterea economică și utilizarea resurselor naturale și să oprească pierderile din biodiversitate până în 2010.

Un alt obiectiv pe termen lung este limitarea efectelor adverse
ale transportului și reducerea inegalităților regionale, acesta
presupunând slăbirea legăturii între creșterea economică și creșterea
activității de transport, precum și găsirea unor noi modalități de
transport care să aibă un impact cât mai scăzut asupra mediului
înconjurător.

Toate aceste obiective vor fi cuprinse într-un raport ce va reflecta stadiul desfășurării strategiei în fiecare an la întâlnirea Consiliului UE.
Protecția mediului înconjurător este una din provocările majore
cu care se confruntă Europa și, de aceea, este un obiectiv al Comunității Europene. Strategia stabilită în acest sens se bazează pe o abordare verticală, ce constă în adoptarea reglementărilor de mediu.
Integrarea completă a mediului în politicile UE este o provocare
pe termen lung. Pe termen scurt, Comisia UE propune o abordare treptată a problemelor de mediu bazată prioritar pe Agenda 2000 și Protocolul de la Kyoto.

În cadrul Agendei 2000 problemele de mediu sunt incluse în politica agricolă comună și politica solidarității, precum și în strategia de lărgire a UE cu state din Europa Centrală și de Est.

Politica agricolă comună presupune:

– reducerea sprijinirii prețului în favoarea plății directe care va
crește performanța economică a producătorilor și va conduce
la diminuarea utilizării input-urilor poluante;

– asigurarea că plățile directe se fac în concordanță cu
reglementările de mediu;

– realizarea unei dezvoltări rurale și o protecție a mediului
înconjurător.

Politica solidarității include printre altele următoarele măsuri:

introducerea scrutinului sistematic asupra proiectelor de
peste 50 milioane euro cu impact asupra mediului
înconjurător;

integrarea mediului ca un obiectiv pentru asigurarea de
fonduri necesare finanțării acestui obiectiv;

evaluarea de către Comisia UE a planurilor de dezvoltare
regionale referitoare la protecția mediului înconjurător;

142

introducerea parteneriatului în ceea ce privește mediul ca
întreg între organizațiile neguvernamentale în ceea ce
privește această politică.

Politica de mediu reprezintă una din cerințele UE față de țările Europei Centrale și de Est în ceea ce privește integrarea acestora în strategia generală. Aceste țări au introdus deja în legislația proprie reglementări referitoare la mediu, ca întreg, cât și la componentele acestuia și la factorii de mediu.

„Standardele de mediu sunt percepute ca bariere pentru accesul
agenților economici la piețele de desfacere, în timp ce o piață liberă
reprezintă o amenințare pentru calitatea mediului. Totuși existența
unei piețe unice este în folosul tuturor cetățenilor deoarece pe această
piață protecția mediului înconjurător va avea un loc foarte important.”45

În vederea funcționării corespunzătoare a acestei piețe se
impune folosirea unor instrumente economice, cum sunt taxele de
mediu, pentru a pune în aplicare principiul poluatorul plătește. De
asemenea, se vor lua o serie de măsuri în vederea integrării complete
a obiectivelor de mediu în sectoarele pieței unice, cum ar fi:
simplificarea legislației de mediu și a procedurilor administrative;
dezvoltarea rolului înțelegerilor în domeniul mediului în vederea
armonizării performanței mediului prin industrie în interiorul pieței unice
etc.

Relația între competitivitatea industrială și protecția mediului înconjurător a presupus un proces de integrare a obiectivelor de mediu în politica industrială. Sectorul industrial a realizat un progres considerabil în activitatea de protecție a mediului prin implementarea unui management de mediu, a unui sistem de audit de mediu și a unor noi obiective și strategii.

Sectorul pescuitului reprezintă o altă direcție importantă a strategiilor UE. Acesta a avut de suferit în secolul XX ca urmare a modernizării echipamentelor și a tehnicilor de exploatare a resursei pește. Pescuitul se confruntă cu un dezechilibru între capacitatea de recoltare a resursei și potențialul biologic al stocurilor de a se reface, acesta din urmă având de suferit ca urmare a modificărilor ce au loc în ecosistemul marin.

Pescuitul excesiv în cazul anumitor specii a impus recomandarea autorităților competente de a reduce rata de exploatare sub 40%. În unele cazuri abundența unor stocuri este considerată insuficientă pentru a evita un colaps biologic.

45 Pearce D.W., Economic Values and the Natural World, Earthscan, London, 1993, pg.95;

143

Interacțiunile dintre activitățile de pescuit, incluzând aici și acvacultura, și ecosistemul marin sunt multe și variate, având efecte directe și indirecte asupra faunei și florei marine. Pe de altă parte ele sunt dependente de calitatea și disponibilitatea resurselor marine care formează fauna și care depind ele însele de starea ecosistemului în care se dezvoltă.

Reglementările referitoare la pescuit și acvacultură introduse în
1992 stipulează că exploatarea resurselor marine vii trebuie să țină
cont de implicațiile pe care aceste activități le au asupra ecosistemului
marin. Aceasta necesită luarea în considerare atât a impactului direct,
cât și indirect al acestor activități asupra acelor părți ale ecosistemului
care au un interes comercial direct în industria pescuitului.

În 1997 la Bergen, Norvegia a fost stabilită o abordare a mediului marin, axată pe ecosisteme, ce se baza pe:

identificarea proceselor și influențelor ce sunt esențiale pentru siguranța structurii, funcționării, productivității și diversității biologice a ecosistemelor marine;

luarea în considerare a interacțiunilor dintre diferitele elemente ale lanțului trofic dintr-un ecosistem;

protejarea ecosistemelor din punct de vedere chimic, fizic și biologic.

Îmbunătățirea coordonării între politica comună privind pescuitul
și politica de mediu, în general, necesită adoptarea unei strategii ce să
încorporeze mai multe măsuri practice sectoriale: reducerea presiunii
exercitate de pescuit; protejarea mediului marin; integrarea
managementului zonelor de coastă; îmbunătățirea activităților de
pregătire, informare și consultanță; dezvoltarea cercetării științifice.46

Politica comună privind pescuitul trebuie să promoveze o mai bună echilibrare a disponibilități resursei cu capacitatea de a pescui, ceea ce depinde de reducerea presiunii asupra acestei activități, care poate fi atinsă doar prin reducerea numărului de nave.

Reducând această presiune vom putea proteja ecosistemele
marine ceea ce va fi favorabil nu numai speciilor comerciale, ci și
speciilor ce sunt prinse împreună cu acestea, de obicei acele specii
care sunt aruncate înapoi în mare deoarece nu au căutare pe piață.
Toate acestea au efect favorabil și asupra faunei și florei marine.

În vederea protejării mediului este important să se realizeze:

îmbunătățirea selectivității operațiilor de pescuit prin adoptare
unor măsuri tehnice noi sau revizuirea celor existente în

46 Munaninghe M., Environmental Economics and Sustainable Development, World Bank Environment Paper 3, The World Bank Washington DC, 1993, pg.82.

144

vederea reducerii capturării resursei tinere, a crustaceelor și moluștelor sau a prinderii speciilor ce nu au valoare comercială;

protejarea habitatelor naturale sau a habitatelor acelor specii importante pentru Comunitatea Europeană;

introducerea la nivel național a unui sistem de protecție a faunei în cadrul ei natural;

introducerea de limite spațiale și temporale în activitățile de pescuit.

Lipsa informațiilor referitoare la impactul pescuitului asupra ecosistemelor marine face dificilă găsirea unor soluții reale, menținerea intereselor părților afectate de această activitate sau ajungerea la compromisuri legale, economice sau sociale impuse de autoritățile responsabile de aceste politici.

Pe termen scurt, informația științifică asupra impactului biologic
al pescuitului va continua să fie insuficientă, acest lucru justificând
introducerea principiului prevederii. Pe termen lung, se recomandă o
strategie de sporire a cercetării și integrare a rezultatelor obținute în
politica comună privind pescuitul și politica protecției mediului marin.

145

CAPITOLUL 5

Deciziile și instrumentele ecologice

5.1 Latura ecologică a deciziilor economice

Noua orientare a economiei, și anume către o dezvoltare durabilă, impune realizarea unui proces de creștere economică desfășurat în condițiile asigurării unei bunăstări sociale a populației cât mai ridicate asigurând în același timp și conservarea Terrei și a resurselor sale naturale.

Economistul preocupat de latura ecologică a deciziei va urmări ca aceasta să includă atât soluționarea problemelor supuse atenției asigurând o dezvoltare economico-socială corespunzătoare, cât și o gestionare rațională a resurselor naturale și a factorilor de mediu, adică a mediului natural luat ca întreg.

„Procesul decizional cuprinde activități specifice ale omului și se poate defini ca un ansamblu de activități pe care le desfășoară un individ sau un grup confruntați cu un eveniment care generează o serie de acțiuni pentru realizarea obiectivelor.”1

Economistul preocupat de latura ecologică a deciziei va urmări ca aceasta să includă atât soluționarea problemelor supuse atenției asigurând o dezvoltare economico-socială corespunzătoare, cât și o gestionare rațională a resurselor naturale și a factorilor de mediu, adică a mediului natural luat ca întreg.

1 Bădescu A.V., Dobre I., Modelarea deciziilor economico-financiare, Editura Conphys, București, 2001, pg.17;

146

1. Decidentul

individual sau

colectiv

D ={Dj} j = 1,n

d ={dj} j = 1,n

coeficient de

autoritate

∑dj = 1,dj >0

7. Mulțimea

consecințelor criteriilor
A ={Aijk} i = 1,m

j = 1,n

k = 1,r

6. Mulțimea stărilor

naturii

N ={Nk} k = 1,r

p ={pk} k = 1,r

2. Formularea

problemei decizionale

3. Obiectivele (O)

O ={Oj} j = 1,n

ELEMENTELE

PROCESULUI

DECIZIONAL

4. Mulțimea variantelor

posibile (strategii,

alternative)

V ={Vi} i = 1,m

5. Mulțimea criteriilor

C ={Cj} j = 1,n

∏ = { ∏j } j = 1,n

Fig.5.1 Elementele procesului decizional

Adaptat după Bădescu A.V., Dobre I., Modelarea deciziilor economicofinanciare, Editura Conphys, București, 2001, pg.19

În vederea rezolvării problemelor de natură eco-economice,
managerul trebuie să țină cont de activitățile în care se implică un
individ sau grup de indivizi urmărind atingerea obiectivelor propuse.
Etapele unui proces decizional se pot grupa, în principal, în patru
categorii:

fundamentarea obiectivelor strategice cuprinse în politica
generală și în cea a mediului;

adoptarea soluțiilor considerate optime pentru mediu și
întreprindere;

implementarea deciziei economice și de mediu în structura
firmei;

reglarea procesului decizional după rezultate și în funcție de
situația pieței.

„Știința economică a sintetizat procedee, instrumente și metodologii care să facă din adoptarea unei decizii un proces bine fundamentat, lipsit pe cât posibil de influențe subiective și de abateri de la cerințele legilor economice.”2

2 Bran P., Finanțele întreprinderii, Editura Economică, București, 2001, pg.325;

147

Până acum mediul natural și resursele naturale erau considerate
simple instrumente ale creșterii economice, dar timpul a demonstrat că
neglijarea costurilor degradării și al pagubelor provocate mediului
înconjurător de către om prin activitatea economică a generat
deteriorarea acestuia și a sănătății umane. Toate acestea au presupus
costuri suplimentare activității economice ce au trebuit să fie suportate
de întreaga societate amenințată de agravarea pericolelor ecologice.

Soluționarea problemelor economice presupune luarea în
considerare și a problemelor ecologice ce au efecte nefaste asupra
omului și mediului în care acesta trăiește, astfel luarea oricărei decizii
economice nu poate exclude și latura ecologică a acestei decizii.

Protecția mediului înconjurător este foarte importantă, dar ca și creșterea economică ea trebuie privită ca un mijloc de a susține dezvoltarea umană, care din punct de vedere durabil trebuie să pună omul în centrul priorităților.

Factorii decidenți dintr-o țară nu trebuie să aleagă între procesul
de creștere economică și cel de protecție a mediului înconjurător. Ei
trebuie să realizeze o creștere economică cu rate accelerate, dar
integrată în strategii care să țină cont de mediul natural prin folosirea
unor tehnologii nepoluante. Practic, dacă s-ar considera că o creștere
economică zero reprezintă o soluție, pagubele aduse mediului natural
ar fi mai mari decât dacă ar fi o creștere economică rapidă.

Problema de mediu trebuie definită corespunzător datelor și evaluărilor existente luând în calcul costurile și beneficiile ce se pot obține astfel încât procesul decizional să poată fi realizat corespunzător. Toate aceste considerente sunt necesare atunci când se propun investiții ineficiente din punct de vedere al protecției mediului înconjurător.

„În acest caz, factorii de decizie trebuie să caute metode de rezolvare simultană a unor probleme și de evitare a transferului acestora de la un factor de mediu la altul.”3 Dar, pe lângă aceste metode cea mai eficientă este prevenirea poluării, deoarece s-a demonstrat că este mai ieftin să previi deteriorarea factorilor de mediu decât să suporți costurile de refacere a acestora asta în cazul în care această operație mai este posibilă.

Un proces decizional bine realizat trebuie să ia în considerare simultan următoarele elemente:

o sprijinirea pe cât posibil a acelor elemente ale politicii
economice care au și efecte pozitive asupra mediului natural;

3 Cândea M., Bran F., Spațiul geografic românesc. Organizare, amenajare, dezvoltare, Editura Economică, București, 2001, pg.68;

148

o adoptarea unui sistem de măsuri și a unor instituții specifice
procesului de protecție a mediului înconjurător;

o cheltuielile pentru protecția mediului vor fi direcționate spre
acele proiecte care asigură cel mai mare randament
raportului beneficiu-cost.

Procesul decizional va cuprinde atât decizii economice, cât și decizii de mediu sau ecologice. Luarea unor decizii ecologice presupune o bună cunoaștere a problemelor de rezolvat și o informare, documentare, stabilire și prelucrare a informației, precum și crearea deciziei.

La nivelul întreprinderii, lipsa unor informații referitoare la evaluarea resurselor naturale și a capitalului natural, a mediului natural în general, face ca deciziile să fie adoptate în condiții de incertitudine. Decizia eco-economică trebuie să devină modul de lucru al managerului, precum și al consiliilor de administrație, al adunării generale a acționarilor. Hotărârile lor au conținutul unor decizii cu efecte multiple.

„Un economist de mediu recunoaște faptul că serviciile furnizate
de ecosisteme pot, uneori, să fie mai valoroase decât bunurile, iar
valoarea serviciilor trebuie calculată și încorporată în semnalele pieței
pentru a fi protejate.”4 Această etapă a procesului de adoptare a
deciziei presupune sondarea surselor de informații din toate domeniile
care au influență asupra adoptării și realizării deciziei care se
conturează.

Punctul de plecare, la nivel național (macroeconomic) în

adoptarea unei decizii ecologico-economice îl poate constitui unul din următoarele elemente:

– revizuirea generală a legislației de mediu și introducerea unor
măsuri economice și administrative;

– eliminarea oricăror subvenții și susțineri ale costurilor pentru
activități având impact negativ asupra mediului;

– promovarea de acțiuni în zonele prioritare pentru reducerea
nivelului de emisii poluante, de descărcări de deșeuri
deosebit de periculoase;

– restructurarea, în regim de urgență, a sectoarelor cu
tehnologii poluante.

Toate aceste activități presupun existența specialistului de mediu
și constituirea unui sistem informațional ce va cuprinde surse de date,
metode de investigare și culegere a informațiilor atât din mediul intern,

4 Brown L.R., Eco-economia. Crearea unei economii pentru planeta noastră, Editura Tehnică, București, 2001, pg.48;

149

cât și din cel extern firmei, precum și din mediul înconjurător al acesteia.

La nivel microeconomic, „în cadrul echipei manageriale,

economistul de mediu trebuie să militeze continuu pentru a-și impune
punctul de vedere cu privire la protejarea mediului și nu la distrugerea
acestuia, precum și să asigure informațiile de mediu necesare celorlalți
membrii ai echipei astfel încât aceștia să ia decizii în cunoștință de
cauză.”5

Informațiile economice, ecologice, sociale etc. trebuie analizate urmărindu-se totodată și implicațiile financiare care trebuie să însoțească o decizie economică.

Pentru ca decizia economică să se integreze într-un proces de dezvoltare durabilă, factorii decizionali trebuie să respecte următoarele principii: principiul reamplasării factorilor politici și etici; principiul respectării valorilor calitative, nu doar a celor cantitative; principiul valorilor feminine, nu doar a celor masculine.

Managerul trebuie să pledeze pentru cunoașterea completă a
implicațiilor de mediu ale viitoarei decizii, care va trebui să cuprindă
necesarul de fonduri, efortul valutar, sursele de finanțare și costul lor,

eficiența previzibilă pe parcursul existenței deciziei

ecologico-economice. Reglarea procesului decizional presupune o gândire ecologico-economică, a tuturor proceselor din unitatea economică, precum și realizarea operativă a unor măsuri de adaptare la orice situație întâlnită în practică.

Spre deosebire de economiști care respectă piața, ecologiștii
consideră că aceasta nu spune adevărul. Ei văd desfășurarea creșterii
economice din ultimii ani ca un proces ce conduce la o epuizare rapidă
a capitalului natural al planetei. Pentru a se realiza o dezvoltare
durabilă trebuie să se asigure o relație stabilă între ecologie și
economie, să se conștientizeze importanța mediului, recunoscându-se
dependența economiei, în general, de economia mediului natural al
Globului.

Reglarea activității prin decizii ecologico-economice justifică
echilibrul ecologico-economic, starea de normalitate dintre factorii
naturali și cei economici. Echilibrul se realizează prin autoreglarea
mediului, conștientizarea acestui echilibru justificând performanța
economică, deoarece creșterea economică se desfășoară în condițiile
unor resurse limitate și în mare măsură neregenerabile și
nerecuperabile.

5 Rojanschi V., Bran F., Diaconu Gh., Iosif Gh.N., Toderoiu F., Economia și protecția mediului, Editura Tribuna Economică, București, 1997, pg.128;

150

5.2 Sistemul de management (SMM) și

eco-managementul comunitar (EMAS)

Deciziile ecologice privesc, în primul rând, acele activități economico-sociale ce au un impact nefavorabil asupra mediului natural, conducând la deteriorarea ecosistemelor și a factorilor de mediu, pe locul doi fiind cele care urmăresc reconstrucția ecologică și protecția mediului.

De aceea, a apărut necesară desfășurarea activității de evaluare a impactului de mediu pentru acțiunile economico-sociale din prima categorie. Dar, eficiența deciziilor de mediu, ce trebuie luate în vederea acceptării sau respingerii unui proiect, are de suferit datorită faptului că tehnologiile industriale au o performanță ecologică scăzută, că resursele sunt limitate ca spațiu și timp etc.

Evaluarea impactului de mediu, deci, completează, în mod
necesar, sistemul informațional, ca o condiție a integrării deciziei
ecologice în sistemul decizional. El presupune o multitudine de
instrumente și metode prin care se poate realiza această evaluare.

Evaluarea performanțelor de mediu se realizează, printre altele, prin auditul de mediu, dar acestea pot fi insuficiente în a furniza unei organizații certitudinea că performanța sa nu mai satisface, dar va continua să satisfacă atât prevederile legale, cât și cerințele politicii sale în domeniul mediului. Pentru a fi eficiente aceste analize trebuie realizate în cadrul unui sistem bine structurat de management, integrat în ansamblul activităților de management.

În acest moment s-a făcut simțită nevoia reglementării legale a
unui sistem de management de mediu care să poată să găsească acel
liant necesar între activitatea de evaluare a impactului de mediu al
unei activități economico-sociale sau a unui proiect și sistemul de
management general, ce există în orice activitate economică.

Primele reglementări au apărut la nivelul Uniunii Europene,
sistemul de management al mediului fiind introdus în practică prin
două acte, și anume ISO 14001 privind Sistemul de management de
mediu și prin Directiva UE nr.1836 din 1993 ce stabilește

eco-managementul comunitar și schema auditului de mediu.

Integrarea mediului natural în procesul decizional, ce a avut
drept rezultat adoptarea deciziei ecologico-economice, a condus la un
nou model de management, și anume Sistemul de Management de
Mediu (SMM). Conform ISO 14001, un SMM asigură firmelor ordinea
și coerența de care au nevoie pentru a-și atinge obiectivele în

domeniul mediului prin alocarea resurselor, atribuirea

151

responsabilităților și evaluarea continuă a practicilor, procedurilor și procedeelor.

SMM este o componentă a sistemului de management general care include structura organizatorică, activitățile de planificare, responsabilitățile, practicile, procedurile, procedeele și resursele pentru elaborarea, implementarea, realizarea, analizarea și menținerea politicii de mediu.

„Managementul mediului face parte integrantă din sistemul de management general al unei firme. Elaborarea unui SMM rezultă în urma unui proces dinamic și interactiv. Structura, responsabilitățile, practicile, procedurile, procedeele și resursele necesare pentru aplicarea politicilor, obiectivelor și scopurilor din domeniul mediului pot fi coordonate cu eforturile existente deja în alte domenii”6.

Principiile fundamentale de care trebuie să țină cont managerii la introducerea sau dezvoltarea unui SMM sunt următoarele:
considerarea managementului de mediu drept una din
prioritățile majore ale firmei;

stabilirea și menținerea comunicării cu părțile interesate interne sau externe;

determinarea cerințelor legale și a aspectelor de mediu asociate activităților, produselor sau serviciilor firmei;
stabilirea angajamentului conducerii și a personalului privind protecția mediului, cu atribuirea clară a răspunderilor și responsabilităților;

încurajarea planificării în domeniul mediului pe toată durata ciclului de viață al produsului sau procesului;

stabilirea unui proces care să permită atingerea nivelului de performanță fixat;

asigurarea de resurse suficiente și corespunzătoare;

evaluarea performanței de mediu comparativ cu politica, obiectivele și țintele de mediu ale firmei și îmbunătățirea acestora dacă este necesar;

stabilirea unui proces de management care să permită auditarea și analiza SMM pentru identificarea oportunităților de îmbunătățire a performanței de mediu rezultate;
încurajarea contractanților și a furnizorilor în vederea stabilirii unui SMM.

SMM urmărește un plan de bază al unei firme care subscrie următoarelor principii:

6 Standardul internațional privind sistemul de management al mediului, ISO 14001/1996;

152

definirea politicii de mediu a firmei și garantarea angajamentului pentru introducerea unui SMM propriu;
stabilirea de către firmă a unui plan care să permită implementarea politicii sale de mediu;

dezvoltarea unor capacități și mecanisme de susținere
necesare susținerii politicii de mediu, a obiectivelor și țintelor
sale în vederea unei implementări eficiente a SMM;
măsurarea, monitorizarea și evaluarea performanței sale de
mediu;

analizarea și îmbunătățirea continuă a propriului SMM având
ca scop îmbunătățirea performanței sale de mediu globale.
Luând în considerare aceste principii, SMM este privit ca o
structură organizatorică ce ar trebui supravegheată continuu și
analizată periodic pentru a dirija în mod eficient activitățile legate de
mediu ale unei firme ca răspuns la schimbările de factori interni și
externi.

Alegerea unui SMM potrivit va depinde de diferiți factori, printre care: politica economică a firmei; nivelul de maturitate al firmei, dacă există deja un management sistematic care poate facilita introducerea unui management de mediu; posibilele avantaje și dezavantaje care depinde de poziția pe piață a firmei, imaginea reală și relațiile externe ale acesteia;mărimea firmei.

Directiva UE își propune ca Eco-managementul comunitar (EMAS) să promoveze implementarea performanței de mediu a firmelor în toate sectoarele prin:

introducerea și implementarea de către firme a sistemului de management de mediu;

evaluarea obiectivă și periodică a acestui sistem;

pregătirea corespunzător cu obiectivele de mediu a personalului firmei;

oferirea informațiilor necesare publicului și altor părți interesate.

Conform acestei directive implementarea unui SMM presupune
următoarele faze: faza de constituire a SMM și faza de certificare a
SMM.

„Prima fază are un ciclu de realizare a auditului de mediu cuprins
între 1 și 3 ani și presupune următoarele etape: stabilirea politicii de
mediu a firmei; efectuarea primei verificări de mediu; realizarea
programului de mediu cu stabilirea obiectivelor de mediu, a măsurilor

153

ce trebuie adoptate și revederea managementului; realizarea sistemului de management de mediu”7.

Cea de a doua fază cuprinde mai multe etape: realizarea
declarației de mediu și stabilirea expertului de mediu; realizarea
declarației de validare a SMM; verificarea acestuia de către autorități și
înregistrarea SMM cu condiția ca firma să facă parte din Uniunea
Europeană; prezentarea publicului și părților interesate a validării
SMM.

Orice firmă care dorește să aplice un EMAS trebuie să urmărească:

adoptarea politicii de mediu fixând obiectivele și principiile
necesare atingerii măsurilor de mediu propuse;

realizarea unei evaluări de mediu a activităților sale, a
produselor și serviciilor sale, excepție făcând firmele care au
deja certificat și recunoscut un SMM;

realizarea auditului de mediu corespunzător și a unei
declarații de mediu ce va cuprinde: descrierea firmei,
activitățile sale, produsele și serviciile sale; politica de mediu
și SMM al firmei; descrierea impactului său asupra mediului
și a țintelor de mediu; performanța de mediu a firmei.
Declarația trebuie validată de către o persoană specializată
în acest sens și ea trebuie să figureze în declarație;
înregistrarea declarației de validare în cadrul statelor membre
ale UE;

prezentarea declarației de validare publicului.

Fiecare stat membru al UE stabilește un sistem independent de acreditare a persoanelor ce verifică declarațiile de mediu și a celor ce supraveghează activitatea celor dintâi.

Pentru a fi înregistrată ca având un EMAS o firmă trebuie să aibă elementele necesare pentru a se încadra în prevederile directivei și să facă cunoscută declarația de validare a EMAS-ului publicului și celorlalte părți interesate. Conform acestei directive sunt încurajate să participe la înregistrarea în EMAS a firmelor mici și mijlocii. Statele membre ale UE își propun să maximizeze rolul publicului în ceea ce privește importanța realizării unui SMM.

Sistemele de management de mediu prezentate prin cele două acte sunt asemănătoare prin structura lor de bază și modalitățile de aplicare, iar diferențele constau în cerințele lor detaliate.

7 Directiva Uniunii Europene privind eco-managementul comunitar și schema de audit de mediu, Directiva UE nr.1836/1993;

154

Tabelul 5.1

Asemănări între EMAS și SMM conform cu ISO 14001 și Directiva
UE nr.1836/1993

EMAS

Prima verificare de mediu

Politica de mediu

Programul și obiectivele de

mediu

Sistemul de management de

mediu

Verificarea stării generale a

mediului

Declarația de mediu

SMM conform ISO 14001

Prima verificare de mediu

Politica de mediu

Programul și obiectivele de mediu

Sistemul de management de

mediu

Auditul sistemului de management

de mediu

Revederea managementului

Tabelul 5.2

Deosebiri între EMAS și SMM conform cu ISO 14001 și Directiva
UE nr.1836/1993

Obligatorie

Prima verificare EMAS

de mediu

ISO 14001

EMAS

Politica de mediu

ISO 14001

EMAS

Sistemul de

management de

mediu

ISO 14001

EMAS

Auditul de mediu

ISO 14001

Aprecierea efectelor asupra

mediului

Exemplificare

Opțională

Crearea premizelor pentru
introducerea cerințelor normative Exemplificare

Obligații pentru introducerea cerințelor normative

Cu referire la amplasamentul firmei

Comunicarea cu autoritățile Cu referire la organizare

Direcționarea documentelor Structurarea documentației Performanța de mediu

La fiecare 3 ani

Cu accent puternic pe sistem
Ciclul de audit nedeterminat

155

5.3 Instrumente de mediu în viziunea Uniunii Europene

Punerea în practică a deciziilor ecologico-economice presupune un proces mult mai larg ce include existența și a unor instrumente adecvate. Definirea acestor instrumente s-a făcut simțită datorită semnalelor care au apărut din partea populației și a agenților
economici.

Astfel, desfășurarea unor activități economice în totală contradicție cu mediul natural a făcut necesară apariția și introducerea unor taxe și costuri de mediu prin care să determine agentul economic să țină cont de mediul înconjurător, să-l protejeze.

De asemenea, datorită faptului că tot mai multe produse erau obținute cu ajutorul unor elemente chimice, aceste produse fiind destinate consumului uman și, ca atare, afectându-i sănătatea, s-a făcut simțită nevoia introducerii etichetei ecologice, care să definească tocmai acele produse realizate în condiții ce respectă sănătatea oamenilor și a mediului înconjurător.

Pentru a pune în aplicare aceste instrumente, Uniunea
Europeană a propus o serie de organizații neguvernamentale ce
acționează în domeniul protecției mediului, programe și proiecte care
urmăresc protejarea mediului, precum și Agenția Europeană de Mediu,
care are drept scop menținerea calității și ocrotirea acestuia.

Datorită importanței pe care o are activitatea de protecție a
mediului înconjurător și de prevenire a degradării acestuia, UE a
încurajat activitatea ONG-urilor europene care au drept scop
principal protecția mediului înconjurător și care contribuie la
dezvoltarea și implementarea politicii europene și a legislației în acest
domeniu.8

Aceste organizații trebuie să remedieze deficiențele existente cum ar fi:

lărgirea domeniului geografic al programelor țărilor candidate la UE și în Balcani;

o mai bună distribuire a resurselor între diferitele regiuni și între organizațiile neguvernamentale mici și mari;
procesul greoi de evaluare existent la fiecare nivel al programului;

întârzieri în plățile către ONG-uri și alte probleme ce apar în managementul financiar al programului;

8 Adaptat după materiale obținute de pe http://www.europa.eu-int și http://www.infoeuropa.ro;

156

utilizarea criteriului de selecție, ce nu este suficient de obiectiv;

absența definirii unui sistem de audit clar;

importanța ONG-urilor în dezvoltarea și implementarea politicii de mediu europene.

Programele promovate de ONG-uri trebuie să îndeplinească
următoarele caracteristici: trebuie să fie independente și non-profit; să
fie active în domeniul protecției mediului; trebuie să fie active la nivel
european și să acopere cel puțin trei state europene (un stat membru,
o țară candidată la UE, o țară din Balcani); activitățile lor trebuie să fie
corespunzătoare cu Programul celor șase acțiuni de mediu; trebuie să
fie constituite legal de cel puțin doi ani și să aibă conturile valide.9

Programul Uniunii Europene de susținere a organizațiilor neguvernamentale ce acționează în domeniul protecției mediului înconjurător cuprinde perioada cuprinsă între 1.01.2002 și 31.12.2006 și are un buget de 32 milioane de euro.

Programul Life, instrument financiar pentru mediu, promovat
de UE, cuprinde trei faze: prima fază s-a desfășurat între 23.07.1992
și 31.12.1995 și a avut fonduri de 400 milioane de euro; a doua fază a
început pe 1.01.1996 și s-a terminat pe 31.12.1999 beneficiind de 450
milioane euro; a treia fază a început pe 1.01.2000 și se va termina pe

31.12.2004 având fonduri în valoare de 640 milioane euro.10

Proiectele finanțate prin acest program trebuie să îndeplinească următoarele criterii: să fie de interes comunitar și să contribuie la obiectivele programului; să îndeplinească obiectivele tehnice și financiare ale participanților serioși; să fie fezabile din punct de vedere al datei de realizare, tehnic și al bugetului.

Programul cuprinde trei teme principale: Life-Natura, Life-Mediul și Life-Țările din lumea a treia. Resursele financiare sunt împărțite între aceste trei componente, astfel: 47% din totalul bugetului pentru Life-Natura, 47% din totalul bugetului pentru Life-Mediul și 6% din totalul fondurilor pentru Life-Țările din lumea a treia.

Obiectivul specific al programului Life-Natura este de a contribui
la implementarea Directivei comunității europene referitoare la
conservarea păsărilor sălbatice și a celei privind conservarea
habitatelor naturale, în particular a programului „Natura 2000”. Acesta
urmărește finanțarea proiectelor de conservare a naturii, aplicarea

9 Baumol W.J., Oates W.E., The Theory of Environmental Policy, Prentince Hall, Englewood Cliffs, 1975, pg.77;

10 Adaptat după materiale obținute de pe http://www.europa.eu-int și http://www.infoeuropa.ro;

157

măsurilor cerute de schimbul de experiență sau pregătirea, monitorizarea și evaluarea proiectelor.

Suportul financiar este întotdeauna oferit prin cofinanțare. Rata
maximă este de 50% din costurile eligibile ale proiectelor pentru
conservarea naturii și 100% pentru măsurile ce însoțesc aceste

proiecte. Excepție fac proiectele ce au drept obiectiv conservarea unor habitate sau a unor specii prioritare pentru care rata maximă este de 75% din costurile eligibile.

Principalul obiectiv al programului Life-Mediul este de a contribui la dezvoltarea măsurilor și tehnicilor de mediu, precum și la dezvoltarea politicii de mediu.

Proiectele finanțate prin acest program urmăresc: integrarea
considerațiilor de mediu și a celor privind dezvoltarea durabilă în
politica generală a unor activități economice; promovarea de noi
inițiative legislative, a noi instrumente cu privire la mediul înconjurător
etc.

Rata maximă de cofinanțare din partea Comunității europene este de 30% pentru proiectele ce generează o revenire substanțială a mediului, 50% în alte cazuri și 100% pentru măsurile ce însoțesc aceste proiecte.

În ceea ce privește programul Life-Țările din lumea a treia, obiectivul principal este de a contribui la stabilirea capacităților și structurilor administrative necesare în sectorul mediului și dezvoltarea politicii de mediu și a programelor de acțiune în aceste țări situate în zona Mării Mediterane și a Mării Baltice.

Proiectele de asistență tehnică primesc cofinanțare în proporție de 70% din totalul costurilor sale eligibile, iar proiectele ce asigură măsuri de realizare a acestora primesc 100%. Pentru a primi acești bani, proiectele trebuie să fie de interes comunitar, să promoveze dezvoltarea durabilă și să ofere soluții pentru rezolvarea problemelor majore de mediu.

Înțelegerile de mediu îmbunătățesc performanța de mediu a
firmelor și presupun implementarea metodelor de producție
sustenabile. Avantajele acestor înțelegeri sunt: un mod de abordare
pro-activ de industrie; soluții eficace; realizarea rapidă a obiectivelor
de mediu.

Uniunea Europeană a căutat să introducă înțelegeri de mediu în domeniul folosirii PVC, politicii integrate a produsului, managementul deșeurilor și schimbărilor climatice. Toate aceste înțelegeri, ce se aflau sub îndrumarea UE, au contribuit la atingerea obiectivelor politicii UE în domeniul mediului înconjurător.

158

Există trei tipuri de înțelegeri de mediu, și anume:

o înțelegeri inițiate de pretendenții în domenii în care Comisia
UE nu a realizat legislație și nu a arătat nici intenția de a o
realiza;

o înțelegeri adoptate de pretendenți ca răspuns la declarația
Comisiei europene de a realiza o legislație specifică;
o înțelegeri ce asigură o inițiativă a Comisiei europene.
înțelegerile de mediu trebuie să îndeplinească următoarele
condiții: să respecte prevederile tratatelor Comisiei europene și a tuturor comitetelor internaționale ale UE; să realizeze o balanță inter-instituțională între Comisia, Consiliul și Parlamentul European; să presupună un control național și comunitar judiciar etc.
Pe lângă obiectivele pe care le au prevăzute în momentul
constituirii lor, înțelegerile de mediu trebuie să aibă o valoare suplimentară dată de nivelul în care sunt prevăzute acțiunile de protecție a mediului înconjurător.

În evaluarea acestor înțelegeri se pot lua în calcul și următoarele criterii: raportul cost-beneficiu; claritatea modului de prezentare a obiectivelor înțelegerilor; locul ocupat în sectorul economic de către semnatarii unei înțelegeri; accesibilitate la rezultatele unei înțelegeri pentru masa largă a populației prin internet și alte forme de comunicare; modul de implementare a dezvoltării durabile și a protecției consumatorului.

Taxele și costurile de mediu au fost folosite ca instrumente
fiscale de către statele membre ale UE în vederea creșterii eficienței
politicii de mediu. Acestea pot fi o cale de implementare a principiului

„poluatorul plătește”, prin determinarea consumatorilor și

producătorilor să adopte un comportament mai atent în ceea ce privește mediul înconjurător.11

Există două tipuri de taxe de mediu: cele percepute pe emisiile
la poluant (taxe pe apa poluată și pe emisiile sonore în domeniul
aviatic) și taxe pe produse (taxe pe pesticide, taxa pe benzină etc.).

Este important ca taxele și costurile de mediu să fie fixate la nivel care să aibă un efect real asupra pieței.

Agenția Europeană de Mediu are drept obiective protejarea și îmbunătățirea calității mediului înconjurător în concordanță cu tratatele și programele de acțiune ale Uniunii Europene, în vederea stabilirii unei dezvoltări durabile în interiorul comunității europene.12

11 Barret S., Economic Development and Environmental Policy, FAO, 1996;

12 Adaptat după materiale obținute de pe http://www.europa.eu-int și http://www.infoeuropa.ro;

159

Pentru a realiza aceste obiective, Agenția trebuie să dovedească cu informații reale care obiective sunt demne de încredere la nivel european și care permit adoptarea măsurilor necesare pentru a proteja mediul înconjurător, să evalueze rezultatele implementării măsurilor și să se asigure că publicul este informat corespunzător cu privire la starea mediului.

Agenția Europeană de Mediu are următoarele funcții:

înregistrează, colectează, evaluează și transmite date asupra stării mediului înconjurător;

ajută la monitorizarea măsurilor de mediu;

realizează comparații ale datelor la nivel european;

promovează dezvoltarea și aplicarea tehnicilor de previzionare în domeniul mediului;

asigură circularea informațiilor de mediu pe care te poți baza.
Principalele domenii de acțiune ale Agenției sunt: calitatea
aerului, a apei; starea solului, a faunei și a florei; folosirea pământului
și resursele naturale; managementul deșeurilor; poluarea sonoră;
substanțele chimice; protecția mediului marin și a zonelor costale.
Agenția poate coopera în vederea obținerii informațiilor cu alte
foruri, cum ar fi programul cadru „Implementarea legii de mediu”.

Statele membre ale UE au obligația de a informa Agenția asupra elementelor principale ce formează rețeaua lor proprie, națională de informații de mediu. De asemenea, Agenția este deschisă și către țările ce nu sunt membre ale UE.

Eticheta ecologică a fost introdusă pentru a promova produse cu un impact scăzut asupra mediului în comparație cu alte produse din aceeași grupă de produse, precum și pentru a furniza consumatorilor informații corecte și științifice asupra produselor.

Eticheta ecologică se acordă produselor disponibile în UE ce întrunesc unele cerințe de mediu și criterii specifice de etichetare.
Criteriile de etichetare ecologică trebuie să fie stabilite pentru un
grup de produse și să se bazeze pe: perspectivele produsului ce intră pe piață; fiabilitatea tehnică și economică a adaptărilor ce sunt necesare pentru introducerea produsului pe piață; potențialul de îmbunătățire a calității mediului.

Aceste criterii sunt stabilite și revizuite de Consiliul Uniunii
Europene pentru Etichetare Ecologică, care este, de asemenea,
responsabil pentru evaluarea și verificarea cerințelor referitoare la
mediu.

Grupele de produse trebuie să îndeplinească următoarele
condiții: să reprezinte un volum important în cadrul vânzărilor și

160

comerțului pieței interne; să aibă un impact semnificativ asupra
mediului; să prezinte un potențial real pentru a realiza îmbunătățiri din
punct de vedere al mediului la cerințele consumatorilor; o parte
importantă din volumul vânzărilor să se îndrepte către consumul final.

Aplicarea etichetei ecologice trebuie să fie subiectul unei plăți a unei taxe. De asemenea, folosirea etichetei reprezintă a unei taxe anuale de către utilizator.

Inspecțiile de mediu au fost introduse pentru a asigura un
acord mai mare și o aplicare și implementare mai uniformă a legislației
comunitare în domeniul mediului. Acestea se realizează în toate
instalațiile industriale, în firmele ce vor să fie autorizate sau să
primească licență conform cu legislația de mediu comunitară.

Ele presupun următoarele activități: verificarea conformității instalațiilor cu cerințele comunitare de mediu și monitorizarea impactului instalației asupra mediului. Pentru realizarea acestora trebuie să se efectueze vizite la fața locului; monitorizarea atingerii calității mediului conform standardelor; considerații asupra raportului auditului de mediu; verificarea echipamentelor, a autorizațiilor, a aplicării adecvate a managementului de mediu.

Inspecțiile de mediu trebuie să cuprindă analize de risc asupra tuturor efectelor pe care le pot avea instalațiile asupra mediului, să suplimenteze informațiile celor ce utilizează instalațiile respective cu privire la cerințele mediului, să stabilească o coordonare între diferitele autorități implicate în inspecție.

5.4 Analiza cost-beneficiu a evaluărilor de mediu – Studiu de caz Roșia Montană

Analiza cost-beneficiu poate fi folosită în evaluarea proiectelor de mediu, „urmărind să arate și să convingă partenerii care contribuie cu fonduri că beneficiile în ceea ce privește nivelul de trai al comunității va depăși costurile proiectului.”13

Analiza financiară a unui proiect trebuie să evidențieze întregul
impact al acestuia asupra societății. Astfel, o analiză financiară
cost-beneficiu tradițională nu ar arăta impactul pe care activitatea
economică analizată l-ar avea asupra mediului și, ca atare, nu ar arăta
nici beneficiile pe care le-ar aduce o ameliorare a calității mediului

13 Pearce D.W., Benefits Estimates and Environmental Decision-Making, OECD, Paris, 1992,
pg.32;

161

societății privită ca întreg. De aceea, a apărut necesitatea introducerii în analiza cost-beneficiu a costurilor și beneficiilor de mediu.
Costurile și beneficiile ce pot apare datorită introducerii
proiectelor ce au consecințe asupra mediului pot fi grupate în: costuri și beneficii directe; evaluarea externalităților bazată pe prețurile de piață; evaluarea externalităților bazată pe prețurile umbră; descrierea calitativă a externalităților.

Externalitățile într-o analiză cost-beneficiu apar sub două forme: identificarea acestora, în mod special, înainte de implementarea proiectului și cuantificarea valorii externalității pentru a fi inclusă într-o analiză cost-beneficiu.

În ceea ce privește prima formă, aceasta este dificil de executat
deoarece ar trebui identificate toate efectele pe care un proiect le-ar
avea asupra mediului, indiferent de momentul apariției acestora. Ori
unele efecte pot apare la un interval de timp însemnat de momentul la
care se face identificarea acestora și, ca atare, sunt greu de luat în
considerare.

Cea de a doua formă, implică exprimarea externalităților în termeni monetari ceea ce pentru unele externalități este greu de realizat atâta timp cât nu există piață de desfacere pentru ele.

Deoarece externalitățile pot apare în orice moment al activității economice (producție, distribuție, consum), ele pot fi pozitive, când aduc un beneficiu, fie negative, când afectează nivelul de trai al societății, adică bunăstarea individului.

Beneficiile și costurile directe se referă la valoarea economică a
resurselor folosite și la valoarea rezultatelor obținute. Costurile directe
pot fi obținute ușor pentru că există o piață de desfacere pentru
bunurile care le implică și prețurile lor pot fi estimate. Aceste costuri
pot fi privite drept costuri de prevenire a deteriorării mediului
înconjurător.

Beneficiile directe ale unui proiect reprezintă valoarea producției
realizate. În analiza cost-beneficiu aceste beneficii sunt prezentate sub
forma facilităților de care beneficiază cei folosesc bunurile activității
economice, dar aceste facilități nu au piață de desfacere și nici preț
real.14

Evaluarea externalităților bazată pe prețurile pieței presupune
măsurarea valorii de piață a bunurilor și serviciilor produse direct,
distruse sau cerute ca rezultat al unei externalități. Metodele de
evaluare în acest sens pot fi: aproximarea schimbărilor productivității;

14 Bran F., Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economică, Editura ASE, București, 2002, pg.157;

162

analiza pierderii sau câștigului de venituri; analiza cheltuielilor de prevenire; analiza cheltuielilor de reamplasare; analiza cheltuielilor de reorientare a forței de muncă etc.

Unele activități economice pot genera în urma desfășurării lor a unor scăderi a productivității unor producători sau consumatori. Pe lângă faptul că ele produc aceste efecte asupra oamenilor pot cauza o scădere a productivității habitatelor în care există această activitate prin poluarea apei, a solului și, prin urmare, o deteriorare a productivității ecosistemului.

Poluarea ce are loc în mediul natural poate afecta de asemenea
și sănătatea omului, ce va conduce la o scădere a veniturilor obținute
de acesta ca urmare a zilelor de concediu medical ce va trebui să și le
ia. Dacă există o relație între starea mediului și sănătatea populației,
atunci valoarea venitului pierdut poate fi privită ca un cost-beneficiu.

„În vederea încercării de a preveni paguba de mediu rezultată datorită desfășurării activității economice sunt calculate niște cheltuieli de prevenire a pagubei pe care populația este dispusă să le suporte”15. Ele au rolul de menține productivitatea activității economice și de a păstra un anumit nivel de folosire al naturii.

Atunci când activitatea economică a condus la o deteriorare a mediului, iar activitatea de prevenire este ineficientă, apar cheltuielile de reamplasare/reparații. Ele exprimă costul degradării mediului în funcție de fondurile necesare pentru a reamplasa, repara și menține avantajele de mediu deteriorate de degradarea mediului. Măsurarea beneficiilor unui proiect se poate face prin evaluare economiilor ce se fac pentru realizarea lui.

„Deteriorare mediului are o influență și asupra forței de muncă, deoarece prin degradarea mediului va avea loc și o incompatibilitatea a activității economice din acel habitat cu mediul înconjurător. Astfel, o parte sau dacă nu în totalitate forța de muncă ce lucra în acel domeniu își va pierde locul de muncă și va porni în căutarea altuia sau sa va reorienta profesional către alte domenii ce au un impact mai redus asupra mediului”16.

Dacă este vorba de o externalitate pentru care nu avem
informații de pe piața directă, aceasta se poate evalua indirect prin
studierea piețelor existente pentru mărfurile și serviciile care sunt
legate de externalitățile de mediu. Tot în acest sens se poate efectua
măsurarea valorii proprietății, adică a cheltuielilor aferente deteriorării

15 Pearce D.W., Cost-Benefit Analysis, Macmillan Basingstoke, 1986, pg.38;

16 Brown L.R., World Economy Expands, în „World Watch Institute”, Vital Signs, W.W.Horton & Company, 2001, pg.56;

163

mediului sau a beneficiilor obținute ca urmare a îmbunătățirii calității acestuia.

Prețul proprietății depinde de: mărimea, infrastructura, căi de
acces la proprietate, condițiile de mediu existente etc. Menținerea
celorlalte condiții constante și îmbunătățirea calității mediului va avea
ca rezultat o creștere a prețului proprietății, ce reprezintă o plată
pentru avantajele viitoare de care va beneficia cumpărătorul acesteia.

Înafara externalităților directe și indirecte mai există o categorie
de externalități ce nu se încadrează în nici una din aceste categorii și a
cărei măsurare se realizează prin chestionarea populației asupra
sumei pe care o revendică pentru a suporta apariția acesteia, precum
și a sumei care sunt dispuși să o plătească pentru a avea un beneficiu.

Din punct de vedere tehnic metoda poate fi folosită în orice situație, dar ea ține cont de evaluări personale ale oamenilor chestionați care nu întotdeauna răspund corect la întrebările care le sunt adresate, apărând o seri e de influențe de natură strategică (supra sau subestimarea sumei ce se dorește a fi plătită pentru un beneficiu sau a celei ce se dorește pentru a renunța la el), ipotetică (întrebările sunt ipotetice), de asentiment (a vrea să mulțumești pe toată lumea) și de proiectare.

Analiza cost-beneficiu presupune luarea în calcul a tuturor costurilor și beneficiilor, indiferent dacă acestea sunt gratuite. Cheltuielile de prevenire sunt incluse uneori în costurile directe, dar analiza cost-beneficiu trebuie să arate beneficiile viitoare ce se pot obține dintr-un proiect.

Identificarea celor două categorii de costuri presupune o mai bună înțelegere a costurilor și a beneficiilor de mediu. O activitate economică poate contribui la acest proces prin introducerea unor tehnologii de producție mai puțin poluante.

Realizarea unei analize cost-beneficiu pune în evidență externalitățile ce pot avea loc asupra activității economice, asupra omului și, nu în ultimul rând, asupra mediului înconjurător. În categoria beneficiilor intră cele directe, cele legate de mediu (sănătatea umană și a habitatului, creșterea productivității activităților economice, evitarea cheltuielilor de prevenire).

164

5.4.1 Date generale despre Proiectul minier Roșia Montană

Proiectul minier Roșia Montană (Proiectul) este propus de

compania mixtă Roșia Montană Gold Corporation S.A. (RMGC).

Conform documentului „Descrierea Proiectului”17 și a datelor furnizate pe site-ul companiei Roșia Montană Gold Corporation S.A.18, RMGC este o companie mixtă formată din Gabriel Resources Ltd.19 (Canada) care deține 80% din acțiuni, compania statului român Minvest S.A. ce are 19,3% și alți acționari români 0,7%.

Gabriel Resources Ltd. (GR) este o companie orientată spre
„achiziția, exploatarea și dezvoltarea proiectelor de metale prețioase”,
ce are două proiecte în domeniul mineritului în România (Roșia

Montană și Bucium), dar care nu are experiență în domeniu.

În 1995, GR a răspuns cu o propunere scrisă la apelul deschis de căutare de participanți la proiectul Roșia Montană făcut de Regia Autonomă a Cuprului Deva, titulară a proiectului Roșia Montană. Ulterior, Regia s-a reorganizat sub numele de Minvest S.A., propunerea fiind acceptată. Licența de concesionare de exploatare pentru Roșia Montană a fost dată de Guvern în 1999 pentru Minvest ca titular și RMGC ca afiliat. În octombrie 2000 s-a produs transferul de licență, RMGC devenind titular și Minvest afiliat.

Proiectul (prezentat în mai multe versiuni) prevede acum

următoarele20:

Obținerea a 300 tone aur și 1600 tone argint anual, din
procesarea a 13 milioane tone minereu pe an, timp de 16 ani,
minereu obținut din exploatarea în cariere deschise a 4

masive (Cetate, Carnic, Orlea, Jig-Vlădoaia). Proiectul
prevede exploatarea în primii 10 ani în cariere la Cetate și
Carnic, iar în următorii 6 ani la Orlea și Jig. Minereul din zonă are o concentrație medie de 1,56 grame aur/tonă și de 7,8 grame argint/tonă.

Strămutarea sau relocarea a circa 900 familii însumând circa
2000 persoane, din 740 locuințe și 138 apartamente;

strămutarea a 8 biserici, 9 cimitire, școli, grădinițe, dispensar
medical; declasificarea a 9 case monumente istorice;

distrugerea muzeului mineritului, împreună cu galeria care se

17 Descrierea Proiectului Roșia Montană, septembrie 2002;

18 www.rosiamontanagoldcorp.com;

19 www.gabriel-resources.com;

20 Bran P. (coord), Bran F., Manea Gh., David O., Costică I., Roșca I., Iorgulescu A.,
Componenta ecologică a strategiei de dezvoltare economică a zonei Munților Apuseni (Studiu de
caz Roșia Montană), Editura ASE, București, 2003;

165

vizitează acum și crearea unui nou muzeu; distrugerea a
patru masive (Cetate, Carnic, Orlea, Jig) în urma excavărilor
creându-se 4 cratere; distrugerea monumentelor naturale
Piatra Corbului și Piatra Despicată; ocuparea a 1200 ha.
teren în satele Roșia Montană și Corna; crearea unui iaz de
decantare (în locul actualului sat Corna) ca depozit de
tulbureală de steril de procesare, cu un baraj (din steril) înalt
de 185 metri (cât un bloc cu 60 etaje) la numai 2 km de
Abrud.

Proiectul, început în 1997, prevede acum că, dacă se obține și
acordul final de mediu, faza de construcție, de doi ani, să înceapă în
2004, nu în 2003, cum era „Descrierea Proiectului”, după care

exploatarea propriu-zisă va fi de 16 ani, urmată de perioada de

închidere a minei de mai mulți ani, pentru care nu se precizează nimic în legătură cu refacerea mediului distrus.

Pe durata de funcționare de 16 ani a minei vor fi create

aproximativ 250-300 de locuri de muncă în minerit și un număr de aproximativ 2000 de locuri de muncă adiționale, indirecte (în serviciile auxiliare mineritului: transport, restaurante, stații de benzină).

Depozitul de la Roșia Montană are o concentrație slabă de aur și argint. Conform geologilor, un depozit de aur cu un conținut de sub 2 grame/tonă nu merită să fie exploatat, deoarece mina va fi sensibilă la fluctuațiile pieței, existând riscul major ca mina să fie închisă temporar sau permanent, datorită unei scăderi a prețului aurului. De aceea, pentru a face Proiectul său rentabil, RMGC a propus un nivel al producției imens, de 13 milioane tone/an (400.000 tone se extrag în prezent), lucru care practic nu este fezabil în România, cu atât mai puțin într-o zonă populată ca Roșia Montană.

Un calcul simplu arată că chiar dacă RMGC lucrează în fiecare
zi a anului, 8 ore pe zi, va avea de încărcat, transportat, descărcat 30
autobasculante grele (150 tone) pe oră, trafic care este practic

imposibil de controlat. Astfel, ținta nivelului de producție este total nerealistă.

5.4.2 Probleme economice ale Proiectului

În continuare voi prezenta analiza economico-financiară a Proiectului din punctul de vedere al pierderilor și al câștigurilor (beneficiilor) pentru România.

166

5.4.2.1 Pierderi pentru România rezultate din Proiect

Pierderi sociale

Proiectul este localizat într-o zonă populată, cu importanță istorică și culturală pentru România. Din această cauză, nu poate fi comparat cu majoritatea proiectelor similare din lume, care sunt localizate în zone aride, nelocuite.

Proiectul prevede strămutarea sau relocarea a 900 familii de proprietari din Roșia Montană și din satul Corna, adică a aproximativ a 2000 oameni din totalul de 4000. Pierderea socială cea mai importantă este distrugerea coeziunii comunității locale. Faptul că unii trebuie să plece, iar alții rămân, iar din cei care trebuie să plece unii au rezistat ispitei banilor, alții nu au rezistat, a împărțit comuna în două tabere. Solidaritatea, liniștea din comunitate au dispărut, existând o mare tensiune în localitate, între oameni, de 7 ani deja.

În România nu există legislație explicită pentru strămutarea
involuntară a populației. Dar există politicile (recomandările) Băncii

Mondiale care sunt mai favorabile decât legile românești. Diferența
principală este că legile din România sunt „orientate spre bunuri”,
adică se compensează bunurile pierdute, pe când recomandările
Băncii Mondiale sunt „orientate spre mijloacele de existență”, adică
oamenii strămutați trebuie repuși în condițiile de a avea mijloace de
existență, nici mai rele, nici mai bune, după strămutare. Problema este
că Banca Mondială a renunțat în 2002 la negocierile de finanțare a
Proiectului, și, deci nu mai există siguranță că cei strămutați de RMGC
vor mai fi protejați.

Fără a avea toate aprobările pentru Proiect, RMGC a trecut deja
din 2002 la punerea în aplicare a planului de strămutare a populației,
oferind bani pentru locuință și atât. Unii acceptă bani ca să se mute,
de teamă că altfel vor fi mutați forțat și nu vor mai primi nimic.
Comunitatea a avut deja de suferit din cauza acestui Proiect, care
contribuie la depopularea Munților Apuseni, și așa o zonă
depopulată.21

Costurile sociale pe termen lung vor fi substanțiale. O estimare a
pierderilor de venituri este prezentată în tabelul 5.3 care arată că

pierderea veniturilor din salarii pentru populația direct afectată de
Proiect va fi de aproximativ 10 mil.USD pe an, adică 80% din

beneficiile generate de Proiect în timpul vieții minei. Această analiză

nu ia în considerare contribuțiile sociale datorate din venit.

21 Programul CEFIDEC la Comisia Națională a României pentru UNESCO;

167

Tabelul 5.3

Beneficiile din veniturile salariale și pierderile generate de RMGC

(în timpul construcției, producției și după închiderea minei – anii 1-50)

Locuri noi Anul 1 Anul 2 Anii Anii Venitul Venitul total Venitul total după

3-16 16-50 mediu pe durata închiderea minei

USD/lună vieții minei

Construcție

Calificați 200 20 300 144.000

Necalificați 1.500 1.500 150 5.400.000

Arheologie

Cercetători 20 5 5 300 324.000

Necalificați 250 50 50 150 1.710.000

Producție

Calificați 20 300 936.000

Necalificați 350 150 8.190.000

Total venituri din salarii generate de RMGC 16.704.000

Locuri pierdute

Agricultură 400 800 2.000 2.000 200 74.880.000 163.200.000

Industria lemnului 300 300 200 10.800.000 24.480.000

Altele 200 230 250 9.000.000 23.460.000

Total pierderi venituri din salarii 94.680.000 211.140.000

Pierderea netă de venit pe durata vieții minei 77.976.000

Pierderea netă de venit după închiderea minei 211.140.000

Pierderile cumulate de venituri din salarii pe 50 de ani 289.116.000

Pierderea anuală de venituri din salarii pentru populația locală 9.637.200

168

Crearea de noi locuri de muncă de către RMGC în timpul
construcției minei, a săpăturilor arheologice și a operațiilor miniere va
genera venituri din salarii de aproximativ 16,7 mil.USD între anii 2004
și 2020. În aceeași perioadă, pierderile de venituri pentru cei care
lucrează în mod curent în agricultură, în silvicultură, în creșterea
animalelor, în industria de prelucrare a lemnului și în servicii
incompatibile cu mineritul pe scară largă vor totaliza 94,7 mil.USD.

După închiderea minei, când resursele minerale nu vor mai fi, pierderea veniturilor potențiale din activitățile tradiționale, care nu vor mai putea fi făcute în zonă, trebuie numărată drept pierderi sociale continue pentru România. Pe o perioadă de 50 ani, pierderile totale nete sunt estimate la 300 mil.USD.

Costurile sociale indirecte, ca de exemplu pierderea valorilor
tradiționale ale comunității, sunt imposibil de determinat, dar ar trebui
să aibă o valoare ridicată într-o țară care respectă valorile tradiționale.

Pierderi culturale

În concordanță cu „Charta de la Veneția – Charta Internațională pentru Conservarea și Restaurarea Monumentelor și Siturilor”, adoptată de ICOMOS în 1965, noțiunea de monument istoric nu cuprinde doar opera arhitectonică singulară, ci și ansamblul arhitectonic urban sau rural care poartă mărturia unei civilizații particulare, unei evoluții distincte sau unui eveniment istoric. Nu se referă doar la opere mari de creație, ci și la opere mai modeste, care în decursul timpului au căpătat o semnificație culturală, fiind cazul și monumentelor de la Roșia Montană și Abrud.

Pierderea patrimoniului arheologic și natural unic, care nu se va putea înlocui vreodată, trebuie măsurată ca un cost pentru România. Costul economic al acestui patrimoniu depinde de interesul țării în păstrarea și valorificarea lui culturală.

Pierderile de mediu

În mineritul aurifer, resursele naturale (pământul, minereul,

pădurile, aerul, apa) sunt intrări în sistem, iar ieșirile sunt: aurul,
eroziunea solului, emisiile în aer, poluarea aerului. Folosirea și
distrugerea resurselor naturale, cât și efectele distrugerii asupra
mediului trebuie să fie cuantificate în costuri pentru economia
națională.

Evaluarea acestor costuri trebuie să ia în considerație:

pierderea (temporară sau permanentă) a resurselor disponibile pentru alte utilizări;

costul remedierii distrugerilor mediului, inclusiv reabilitarea
carierelor, curățarea râurilor poluate de drenarea apelor acide.

169

Costurile de remediere a distrugerilor mediului sunt uriașe.
Oamenii de știință din Organizația Cercetării Științifice a
Commonwealth-ului (the Commonwealth Scientific Research

Organization) din Australia au estimat costul remedierii siturilor
abandonate care produc ape acide la 100.000 USD/ha.
Raportul dintre terenul folosit direct de către compania minieră și
aria totală afectată este 1:5. În cazul Roșiei Montane, mina va ocupa o
suprafață de 1.200 ha, dar aria totală afectată va fi de 5 ori mai mare,
adică 6000 ha. Dacă ne bazăm pe costul estimat de cercetătorii
australieni, de 100.000 USD/ha, obținem un cost total de mediu pentru
Roșia Montană de 600 mil.USD, acest cost putând fi și mai mare.

Investiția directă străină

Uzina de procesare, echipamentele de mediu (ca de exemplu stația de tratare a apei), cele 14 autobasculante de 150 tone și cea mai mare parte a costurilor de consultanță, reprezintă importuri pentru România și cheltuielile se fac în exterior, generând astfel locuri de muncă și beneficii altor țări, nicidecum României. Valoarea totală a acestor importuri este estimată la 300 mil.USD.

Mai mult, Minvest contribuie cu 18% la cheltuielile de capital (chiar dacă aceste cheltuieli sunt întârziate, deoarece ele vor fi recuperate la începerea exploatării), ceea ce înseamnă că Minvest, respectiv statul român, contribuie, de asemenea, la cheltuielile de capital din afara României. Contribuția totală a României la cheltuielile externe este de aproximativ 78 mil.USD.

Investiția directă străină este calculată ca valoare actuală a
cheltuielilor de capital locale (134 mil.USD) minus cheltuielile externe
ale Minvest. Investiția directă străină estimată este de 55 mil.USD,
adică 12% din investiția de capital inițială de 437 mil.USD (vezi

tabelul 5.4).

170

Tabelul 5.4

Valoarea estimată a investiției directe străine în Proiectul Roșia Montană

Autobasculante 150

tone

Uzina de procesare
Tailing Management

Facility

Strămutarea satelor

Mediul

Costuri de consultanță
Costurile proprietarilor

Total

Capitalul Cheltuieli

inițial Exterior

(mil.USD) (%)

53 100

146 100

78 20

63 0

18 70

32 90

47 100

437

Cheltuieli Valoarea

România importată

(%) (mil.USD)

0 53

0 146

80 15,6

100 0

30 12,6

10 28,8

0 47

303

171

Valoarea Contribuția

locală locală

(mil.USD) Minvest

(mil.USD)

0 9,54

0 26,28

62,4 14,04

63 11,34

5,4 3,24

3,2 5,76

0 8,46

134 78,66

Investiția

directă
străină

(mil.USD)

-9,54

-26,28

48,36

51,66

2,16

-2,56

-8,46

55,34

Taxe și subvenții

Zona a fost declarată defavorizată, astfel orice companie, care
investește aici, este scutită de la plata taxelor pe profit, iar dacă mai
este și un investitor mare, este scutită și de plata taxelor vamale. Pe
întreg parcursul exploatării, bugetul de stat va primii în total
aproximativ 160 de milioane de dolari, reprezentând beneficiile directe
cumulate din redevența de 2% și din profiturile Minvest (vezi tabelele

5.5, 5.6, 5.7).

Închiderea minelor și reabilitarea mediului reprezintă cheltuieli
imense, care în general sunt suportate de guvernele naționale, pentru
că nici o companie minieră nu poate acoperii asemenea cheltuieli.
Guvernul român va finanța închiderea actualei mine de stat, de
dimensiuni relativ mici, de la Roșia Montană cu ajutorul resurselor de
stat.

Închiderea minei de la Roșia Montană a fost programată cu mult
timp în urmă de guvernul român, în cadrul unui program mai amplu
vizând închiderea minelor de stat, program cofinanțat de Guvern și
Banca Mondială. Închiderea minelor de stat este o parte dintr-o
strategie pe termen lung de eliminare a „găurilor negre” ale economiei
românești.

Pierderi de imagine externă a României

Imaginea internațională a României a fost serios afectată de accidentul de la Baia Mare, Uniunea Europeană (UE) punând condiții speciale legate de respectarea strictă a acquis-ului comunitar de mediu țărilor candidate, între care se numără și România.

Ca o consecință directă a accidentului de la Baia Mare, UE a amendat Directiva Seveso, care reglementează stocarea reziduurilor toxice, de asemenea pregătind și noi reglementări privind sterilul minier, ce pot fi complementare directivelor existente referitoare la deșeuri (Directiva Landfill, Directiva IPPC și White Paper on Environmental Liability). Direcția Generală de Mediu a UE lucrează la un proiect dedicat impactului asupra mediului al deșeurilor miniere toxice în țările candidate.

România a primit câteva avertizări din partea Comisiei
Europene, cu privire la Proiectul Roșia Montană incluzând necesitatea
de a lua o decizie care să se bazeze pe principiile ce derivă din
conceptul de dezvoltării durabile. Ignorarea acestor avertismente va
costa imaginea României, putând afecta negativ negocierile de
aderare.

172

Tabelul 5.5

Beneficii directe estimate pentru România

Presupuneri: preț aur (USD/uncie): 275; preț argint (USD/uncie): 4,5

Descrierea Unit. Anul 1 Anul 2 Anul 3 Anul 4 Anul 5 Anul 6 Anul Total

articolului Măsură 7-16

Indicatori de producție

Volumul anual de Mil.tone 4,56 11,53 12,37 12,68 12,85 12,65 14,25 209

minereu

Raportul de 1,42 1,31 1,24 1,39 1,49 1,56 1,12

decopertare

Concentrația de Gr/tonă 2,05 2,03 2,11 2,19 1,94 1,61 1,16

aur

Concentrația de Gr/tonă 14,00 12,50 11,70 10,80 8,70 9,20 4,70

argint

Producție de aur 000uncie 263 654 721 766 676 541 420 7.821

Producție de 000.000 1,20 2,60 2,50 2,40 2,00 2,10 1,30 26

argint uncie

Costurile de operare

Costul cash per USD/oz 123 113 106 103 120 145 196

uncie

Costurile totale 000 USD 32.349 73.902 76.426 78.898 81.120 78.445 82.320 1.244.340

Venituri

Venituri din aur 000 USD 72.325 179.850 198.275 210.650 185.900 148.775 115.500 2.150.775

Venituri din argint 000 USD 5.400 11.700 11.250 10.800 9.000 9.450 5.850 116.100

Total venituri 000 USD 77.725 191.550 209.525 221.450 194.900 158.225 121.350 2.266.875

Redevențe 000 USD 1.555 3.831 4.191 4.429 3.898 3.165 2.427 45.338

României (2%)

173

Recuperarea costurilor investiției

Capital de pornire 000 USD 43.822 113.817 128.909 150.453 437.000

Capital de 000 USD 61.500 61.500 123.000

întreținere

Total costuri 000 USD 43.822 113.817 128.909 211.953 61.500 560.000

recuperate

Sumă returnată 000 USD 7.888 20.487 23.204 38.152 11.070 100.800

Minvest (18%)

Profit RMGC 000 USD 138.123 109.882 76.616 36.603 690.651

(înaintea taxelor)

Profit Minvest 000 USD 24.862 19.779 13.791 6.689 124.317

(înaintea taxelor)

Beneficii pentru 000 USD 1.555 3.831 4.191 29.291 23.677 16.955 9.016 169.655

România

174

Tabelul 5.6

Beneficii directe estimate pentru România

Presupuneri: preț aur (USD/uncie): 300; preț argint (USD/uncie): 4,5

Descrierea Unit. Anul 1 Anul 2 Anul 3 Anul 4 Anul 5 Anul 6 Anul Total

articolului Măsură 7-16

Indicatori de producție

Volumul anual Mil.tone 4,56 11,53 12,37 12,68 12,85 12,65 14,25 209

de minereu

Raportul de 1,42 1,31 1,24 1,39 1,49 1,56 1,12

decopertare

Concentrația de Gr/tonă 2,05 2,03 2,11 2,19 1,94 1,61 1,16

aur

Concentrația de Gr/tonă 14,00 12,50 11,70 10,80 8,70 9,20 4,70

argint

Producție de aur 000uncie 263 654 721 766 676 541 420 7.821

Producție de 000.000 1,20 2,60 2,50 2,40 2,00 2,10 1,30 26

argint uncie

Costurile de operare

Costul cash per USD/oz 123 113 106 103 120 145 196

uncie

Costurile totale 000 USD 32.349 73.902 76.426 78.898 81.120 78.445 82.320 1.244.340

Venituri

Venituri din aur 000 USD 78.900 196.200 216.300 229.800 202.800 162.300 126.000 2.346.300

Venituri din 000 USD 5.400 11.700 11.250 10.800 9.000 9.450 5.850 116.100

argint

Total venituri 000 USD 84.300 207.900 227.550 240.600 211.800 171.750 131.850 2.462.400

Redevențe 000 USD 1.686 4.158 4.551 4.812 4.236 3.435 2.637 49.248

României (2%)

175

Recuperarea costurilor investiției

Capital de 000 USD 50.265 129.840 146.573 110.322 437.000

pornire

Capital de 000 USD 61.500 61.500 123.000

întreținere

Total costuri 000 USD 50.265 129.840 146.573 171.822 61.500 560.000

recuperate

Sumă returnată 000 USD 9.048 23.371 26.383 30.928 11.070 100.800

Minvest (18%)

Profit RMGC 000 USD 156.890 126.444 89.870 46.893 842.134

(înaintea
taxelor)

Profit Minvest 000 USD 28.240 22.760 16.177 8.441 151.584

(înaintea
taxelor)

Beneficii 000 USD 1.686 4.158 4.551 33.052 26.996 19.612 11.078 200.832

pentru

România

176

Tabelul 5.7

Beneficii directe estimate pentru România

Presupuneri: preț aur (USD/uncie): 350; preț argint (USD/uncie): 4,5

Descrierea Unit. Anul 1 Anul 2 Anul 3 Anul 4 Anul 5 Anul 6 Anul Total

articolului Măsură 7-16

Indicatori de producție

Volumul anual Mil.tone 4,56 11,53 12,37 12,68 12,85 12,65 14,25 209

de minereu

Raportul de 1,42 1,31 1,24 1,39 1,49 1,56 1,12

decopertare

Concentrația de Gr/tonă 2,05 2,03 2,11 2,19 1,94 1,61 1,16

aur

Concentrația de Gr/tonă 14,00 12,50 11,70 10,80 8,70 9,20 4,70

argint

Producție de 000uncie 263 654 721 766 676 541 420 7.821

aur

Producție de 000.000 1,20 2,60 2,50 2,40 2,00 2,10 1,30 26

argint uncie

Costurile de operare

Costul cash per USD/oz 123 113 106 103 120 145 196

uncie

Costurile totale 000 USD 32.349 73.902 76.426 78.898 81.120 78.445 82.320 1.244.340

Venituri

Venituri din aur 000 USD 92.050 228.900 252.350 268.100 236.600 189.350 147.000 2.737.350

Venituri din 000 USD 5.400 11.700 11.250 10.800 9.000 9.450 5.850 116.100

argint

Total venituri 000 USD 97.450 240.600 263.600 278.900 245.600 198.800 152.850 2.853.450

Redevențe 000 USD 1.949 4.812 5.272 5.578 4.912 3.976 3.057 57.069

României (2%)

177

Recuperarea costurilor investiției

Capital de 000 USD 63.152 161.886 181.902 30.060 437.000

pornire

Capital de 000 USD 61.500 61.500 123.000

întreținere

Total costuri 000 USD 63.152 161.886 181.902 91.560 61.500 560.000

recuperate

Sumă returnată 000 USD 11.367 29.139 32.742 16.481 11.070 100.800

Minvest (18%)

Profit RMGC 000 USD 194.424 159.568 116.379 67.473 1.145.101

(înaintea
taxelor)

Profit Minvest 000 USD 34.996 28.722 20.948 12.145 206.118

(înaintea
taxelor)

Beneficii 000 USD 1.949 4.812 5.272 40.574 33.634 24.924 15.202 263.187

pentru

România

178

5.4.2.2 Beneficii pentru România

Beneficii directe

Estimarea beneficiilor economice directe pentru România
(Tabelele 5.5, 5.6, 5.7), a fost elaborată pe baza ultimele informații
disponibile de la RMGC, publicate în februarie 2003, după realizarea
studiului de pre-fezabilitate (Project Basic Engineering Study-BES).

Comparate cu studiile precedente, rezultatele BES arată că performanța economică a companiei este considerabil afectată de creșterile majore ale costurilor de capital și de operare, precum și de întârzierile în planul de producție.

Costurile de capital inițiale erau estimate la 253 milioane USD,
ajungând în prezent la 437 milioane USD, în timp ce construcția
Proiectului a fost amânată cu 1,5 ani, de la începutul lui 2003, la
mijlocul lui 2004. La un preț al aurului de 300 USD/uncie și

considerând o scădere de 5%, valoarea netă actuală a Proiectului a scăzut de la 646 mil.USD la 272 mil.USD, în timp ce rata internă de rentabilitate a scăzut de la 35,8% la 14,8%22.

Toate acestea arată că valoarea Proiectului a fost redusă cu aproximativ 60% față de estimările inițiale care erau mai optimiste. Beneficiile directe potențiale pentru România sunt, de asemenea, afectate în mod inevitabil de această scădere majoră a performanței Proiectului. Guvernul român participă la proiect cu 18%, prin Minvest, care nu dispune de resurse financiare și, de aceea, nu participă financiar la costurile de investiții.

Totuși, Minvest, ca acționar, va trebui să plătească partea sa de
18% din cheltuielile de capital inițiale, înainte de a obține profit. Simplul
fapt că valoarea capitalului a sărit cu 184 mil.USD determină un efort
adițional pentru Minvest de 33 mil.USD. Mai mult, perioada de

recuperare a investiției este acum de 3,7 ani, ceea ce înseamnă că Minvest nu va avea profit înainte de sfârșitul celui de al patrulea an de exploatare. Astfel, la sfârșitul anului 2009 Minvest nu va avea resurse financiare suplimentare obținute din Proiect.

Beneficiile directe estimate pentru România pe durata totală a Proiectului (16 ani) sunt prezentate în Tabelele 5.5, 5.6, 5.7 în funcție de evoluția prețului aurului, aceste beneficii fiind estimate după cum urmează:

22 Kuipers J.R., A Financial Evaluation of the Roșia Montană Project, ianuarie 2003;

179

Prețul aurului Beneficiul pentru România

275 USD/uncie 170 mil.USD

300 USD/uncie 200 mil.USD

350 USD/uncie 263 mil.USD

La un preț mediu al aurului de 300 USD/uncie, beneficiile anuale pentru România vor fi mai mici de 13 mil.USD.

Este foarte probabil ca valoarea costurilor de capital să crească
din nou, după ce vor fi încheiate „Raportul de evaluare a impactului de
mediu” și „Studiul de fezabilitate detaliat”, înregistrându-se astfel o
nouă scădere a performanței Proiectului și implicit a beneficiilor.

Beneficii indirecte

a. Revitalizarea zonei

Proiectul minier nu folosește resurse procesate local. Principala
materie primă în activitatea minei este minereul, care este direct
procesat de companie, cu propriile echipamente de import. Unele
produse chimice ar putea fi achiziționate din România, dar acest lucru
nu va avea un impact semnificativ asupra industriei chimice locale.

Produsul final al Proiectului este aurul. În România însă nu există o piață de desfacere a aurului și nu există o industrie de procesare a acestuia. BNR a anunțat oficial că rezervele naționale de aur sunt suficiente, de aceea piețele de desfacere ale RMGC sunt în străinătate și compania va exporta întreaga sa producție.

Proiectul Roșia Montană este un caz tipic de activitate principală care nu se bazează pe resurse procesate local și nu generează nici o activitate economică colaterală. Mai mult decât atât, existența unei activități miniere de asemenea proporții îi descurajează pe alți potențiali oameni de afaceri să investească în regiune. Pe lângă minerit, regiunea are un potențial semnificativ și imediat pentru o dezvoltare bazată pe turism (agroturism și turism cultural), precum și pentru activități economice bazate pe creșterea animalelor și prelucrarea lemnului.

Aceste activități alternative nu pot fi dezvoltate într-o zonă în
care mediul înconjurător (apa, solul, aerul) va fi afectat în mod

considerabil de activitatea de tip minier. Mina, în special din cauză că este la suprafață, exclude dezvoltarea potențială a unor activități diversificate și de durată, care ar putea oferi locuri de muncă și venituri populației.

Oricât de sigure ar fi măsurile de protecție a mediului pe care
le-ar lua orice companie minieră, nici un investitor și nici un turist nu-și
va asuma riscul să vină în apropierea unei mine de aur care utilizează
cantități mari de cianuri. În plus, după închiderea minei populația

180

rămasă în zonă va fi afectată de un șomaj total într-o zonă distrusă pentru sute de ani.

b. Ocuparea forței de muncă

Tehnicile moderne de exploatare a aurului, bazate pe cianuri,
necesită un număr mic de angajați, fiind posibil ca nivelul de ocupare a
forței de muncă să nu depășească 300 de angajați. Ca orice proiect în
care partea străină are majoritatea, aceasta va veni și cu forța de
muncă necesară pentru acele locuri de muncă care sunt cel mai bine
plătite. În situația în care, datorită conținutului slab de aur și argint în
minereu, se va pune problema scăderi costurilor, varianta reducerii
numărului de angajați va fi prima luată în calcul, ceea ce va duce la o
scădere a numărului locurilor de muncă pe termen lung.

Problema locurilor de muncă este critică în zonă. Programata închidere a minei de stat existente la Roșia Montană va afecta 800 (775) de muncitori. Mai mult, închiderea minei de cupru de la Roșia Poieni va afecta alți 1500 de muncitori.23

Sarcina disponibilizării a 2300 de muncitori și a compensării lor
va reveni bugetului de stat al României. Angajarea a 300 de oameni
nu va fi simțită și nu va soluționa problema locurilor de muncă, în
condițiile în care 2000 de oameni vor rămâne fără ocupație și venituri.

Distrugerea terenurilor agricole și a pădurilor, care oferă o sursă de venituri pentru populația locală, va genera și mai multă sărăcie. În perioada 1997-1999 a avut loc prima restructurare a forței de muncă din minerit, în urma unui decret guvernamental. Cei care au beneficiat atunci de pachetul financiar oferit în compensație de guvern au devenit fermieri. Standardele lor de viață sunt relativ scăzute, dar au suficient teren, animale, resurse forestiere pentru a-și hrăni familiile și a-și asigura căldura în timpul iernii, dar prin strămutare ei și-ar pierde terenurile, nemaiavând cu ce să se hrănească.

Această problemă socială trebuie soluționată de către Guvern cu sprijinul Băncii Mondiale, ce desfășoară un program social pentru ajutorarea zonelor miniere prin împrumuturi care vor trebui rambursate de Guvern împreună cu dobânzile aferente. Exploatarea zăcământului aurifer de la Roșia Montană nu va soluționa problema locurilor de muncă, ci dimpotrivă va genera o rată a șomajului mare și o sărăcire considerabilă a populației. Diferențele majore de nivel de trai între majoritatea aflată în șomaj și puținii angajați ai companiei miniere, va crea și mai multe tensiuni sociale.

23 Bran P. (coord), Bran F., Manea Gh., David O., Costică I., Roșca I., Iorgulescu A.,
Componenta ecologică a strategiei de dezvoltare economică a zonei Munților Apuseni (Studiu de
caz Roșia Montană), Editura ASE, București, 2003;

181

5.4.3 Riscurile pentru România

Viabilitatea financiară a Proiectului se situează cu mult sub standardele acceptabile pentru un proiect care include riscuri inerente, cum este mineritul aurifer. În primele estimări al Minproc, rentabilitatea Proiectului varia de al fezabil la marginal fezabil, în funcție de prețul aurului. Dacă Proiectul ar fi mai puțin nociv pentru mediul înconjurător și s-ar accelera procesul de strămutare, atunci costurile ar crește atât de mult încât Proiectul nu ar mai fi profitabil din punct de vedere financiar. În continuare voi încerca să analizez, pe scurt, riscurile majore ale acestui Proiect minier.

5.4.3.1 Riscul financiar

Riscul incapacității de plată al RMGC

Gabriel Resources, compania mamă a RMGC, se confruntă cu serioase dificultăți financiare, bugetul pentru anul 2003 fiind de 70 mil.USD. În cadrul conferinței desfășurată pe 26 februarie a.c., GR a anunțat că a început anul cu numai jumătate din resursele bănești necesare, ceea ce înseamnă că are nevoie să atragă 35-40 mil.USD pentru a acoperi cheltuielile anului 2003.

Mai mult, GR nu are fonduri pentru a începe faza de construcție
a Proiectului, cea mai mare parte din suma necesară trebuind să fie
obținută din împrumuturi comerciale (300 mil.USD din finanțare

comercială). Pentru a avea acces la aceasta, contribuția GR la capital
va trebui să fie crescută cu 100 mil.USD, dar luând în considerare
valoarea scăzută a Proiectului și rapoartele negative ale analiștilor,
sunt mici șanse ca GR să fie capabilă să atragă aceste fonduri.

Riscul închiderii înainte de termen a minei

În cazul în care Proiectul demarează faza de construcție și apoi
de producție, există riscul mare ca să se închidă operațiile după șase
ani, deoarece costurile operaționale vor evolua de la 103 la 145

USD/uncie în timpul primilor 6 ani, ca apoi să crească în perioada anilor 7-16 la o medie de 196 USD/uncie, rezultând o descreștere a profitabilității minei.

Creșterea în costurile operaționale va apărea de îndată ce
compania va începe exploatarea resurselor cu un coeficient mic de aur
și argint. Așa cum se vede în tabelul 5.8, creșterea în costurile

producție după anul 6 va cauza descreșterea profitului cu 47%, pentru un preț al aurului de 300 USD/uncie (52% reducere de profit).

182

Tabelul 5.8

Costul de producție și proiecțiile profitului (anii 1-16)

Anul 1 2 3 4 5 6 7-16

Cost 123 113 106 103 120 145 196

producție
(USD/uncie)

Aur (300 156.890 126.444 89.870 46.893

USD/uncie)

Profit aur 138.123 109.882 76.616 35.603

(275

USD/uncie)

5.4.3.2. Riscul de mediu

Riscul poluării pânzei freatice

Scurgerile de ape acide datorate mineritului de rocă sunt apreciate ca fiind cele mai mari probleme ecologice asociate cu mineritul. Dacă haldele de steril vor deveni acide, atunci apa acidă va produce contaminarea pânzei freatice. Există o incertitudine considerabilă în a determina costurile pe termen lung ale tratării apei acide, apărând necesitatea acoperirii acestor costuri fie de către firma care are în exploatare mina, fie de către guvern.24

Riscul ruperii barajului iazului de decantare

Acesta nu este cel mai sigur tip de baraj în sensul oferirii unei stabilități în timpul unor cutremure (David Chambers). În orice regiuni muntoase, există de obicei un potențial seismic semnificativ, iar iazurile de decantare, spre deosebire de rezervoarele de apă, trebuie să fie în așa fel construite încât să își poată menține „încărcătura” pentru totdeauna. Barajul este la aproximativ 2 km în amonte de orașul Abrud. O ruptură majoră sau catastrofală a barajului ar putea duce la pierderi semnificative de proprietăți și posibile vieți omenești. De exemplu, în 1998 barajul de steril s-a rupt la mina Los Frailes, din Spania, răspândind 5 mil.mc. de deșeuri toxice în râul de lângă Parcul Național Donana. Inundațiile au afectat 5000-7000 ha de teren arabil și baltă, omorând 26 tone pește.25

24 D.M.Chambers, „Comentarii tehnice asupra Studiului de Fezabilitate și asupra Proiectului Roșia Montană”, decembrie 2002;

25 ***, „To Dig or not to Dig?”, OECD Global Forum on International Investment (Conference on Foreign Direct Investment and the Environment), februarie 2002;

183

Riscul alunecărilor de teren

Structura geologică de sub localitatea Roșia Montană este
formată din roci care nu permit exploatarea la suprafață (rocile sunt
constituite din marne, argile, gresii și gipsuri badenian care stau pe
Wildflysch predominant argilo-grezos (campanian)), în urma

escavărilor, apa de la ploi pătrunzând la nivelele inferioare și terenul va aluneca.

5.4.4 Dezvoltarea durabilă a zonei Roșia Montană

Potrivit definiției acceptată de specialiști, dezvoltarea durabilă este acel tip de dezvoltare a generațiilor actuale care nu compromite posibilitățile și resursele generațiilor viitoare.

„Criteriile de la Copenhaga” ale Uniunii Europene plasează
promovarea dezvoltării durabile ca și criteriu de bază al acceptării de
noi membrii. Proiectul, prin dezvoltarea mono-industrială pe care o
implică, va duce la degradarea culturală, economică și socială a zonei,
precum și la izolarea ei. În numai 10 până la 16 ani, devastarea
mediului înconjurător (apă, aer,sol) și crearea în zonă a unui anumit tip
de infrastructură minieră, care nu mai poate fi folosită pentru alte
activități, cum ar fi agricultura montană sau agroturismul, vor distruge
șansele Roșiei Montane pentru un viitor durabil. În Anexa 4 este
prezentat impactul proiectului minier Roșia Montană, precum și
costurile de mediu și cei care vor avea de suferit de pe urma acestui
proiect.

Prin urmare, după părerea mea, Proiectul nu contribuie la bunăstarea economică și socială a comunității din Roșia Montană sau a regiunii, ci întârzie numai căutarea unor soluții economice cu adevărat durabile pentru zonă. Proiectul este opus conceptului de dezvoltare durabilă, producând un dezastru durabil.

5.4.4.1. Analiza situației „fără Proiect”

Se poate trage concluzia că un astfel de proiect care exploatează resursa aur afectează mediul natural, deoarece se pune problema rentabilității acestuia pentru țara noastră. Beneficiile aduse României prin acest Proiect nu sunt la fel de semnificative cum este epuizarea resurselor, distrugerea reliefului și a mediului.

184

Analiza sugerează că beneficii substanțiale potențiale ar putea deriva dintr-un proiect alternativ, cum ar fi unul bazat pe agricultură și dezvoltarea turistică (agroturism și ecoturism). În acest sens Guvernul și-a fixat obiective naționale pentru o dezvoltare echilibrată și de durată, iar Ministerul Dezvoltării și Prognozei a calificat Munții Apuseni drept o zonă cu un potențial turistic imens și a dezvoltat o strategie viabilă de reabilitare progresivă a centrelor miniere și de promovare a dezvoltării rurale și ecoturismului.

În absența Proiectului, dacă actuala mină este închisă sau funcționează pe un spațiu limitat, modernizată și ecologizată consider că zona s-ar putea dezvolta rapid, prin aplicarea următoarelor acțiuni de dezvoltare durabilă a acesteia.

1. Se pot valorifica serviciile auxiliare prin vizitarea minei
închise, dezvoltând turismul și activitățile de decurg din el.

2. Astfel, se poate crea un centru (turistic, comercial, cultural,

istoric) cu tematica „AURUL”, cuplat cu un parc arheologic, care să

conserve și să studieze vestigiile romanilor din zona Roșia Montană și

nu numai. Galeria minieră romană din masivul Orlea (ca și

monumentele naturale „Piatra Despicată”, „Piatra Corbului” și

„Deturnata”) este de mult în circuitul turistic al zonei. De asemenea, în Roșia Montană (cel mai vechi sat minier, 131 e.n) există 42 de case cu valoare de patrimoniu (monumente istorice), iar în Abrud 4.

3. Se poate crea un circuit turistic al regiunii, cuplat cu un
circuit turistic al României, care să lege localitățile cu vestigii romane.
4. În lipsa exploatării aurului, care poluează zona, se va
putea dezvolta agroturismul, cultura plantelor medicinale și a ciupercilor, mica industrie de colectare și prelucrare a laptelui, industria textilă, industria lemnului, artizanatul, pescuitul în tăuri.
5. Se pot înființa magazine cu flori de mină și alte suveniruri
legate de mineritul aurului și argintului. Se pot înființa crescătorii de cai, firme de închirieri biciclete, pentru deplasarea cu mijloace durabile a turiștilor pe trasee montane.

6. Se poate reabilita mocănița de pe linia Turda-Abrud și
folosi în scopuri turistice și de transport marfă.
7. Se impune și organizarea de cursuri și seminarii de
instruire pentru localnicii care doresc să primească turiști, atragerea de
fonduri (prin proiecte de dezvoltare comunitară) pentru aducerea la
standarde competitive a locuințelor în care vor fi cazați turiștii și pentru
modernizarea infrastructurii (de transport și utilități publice). Este

necesară monitorizarea permanentă a activităților turistice pentru o dezvoltare durabilă a acestora.

185

8. În ziarele mai vechi din epocă se amintește de posibilitatea

folosirii haldelor de steril în industria porțelanului, lucru ce ar trebui verificat și valorificat dacă într-adevăr este posibil.

5.4.4.2. Perspectiva includerii zonei în patrimoniul UNESCO

ICOMOS a dat o rezoluție în decembrie 2002 prin care se
exprimă posibilitatea declarării zonei Roșia Montană ca „Peisaj cultural
evolutiv” și înscrierea ei ca atare în Patrimoniul UNESCO. S-au făcut
demersuri în februarie 2003 Comisiei Naționale a României pentru
UNESCO, solicitând demararea procedurilor pe lângă Comitetul
Român al Patrimoniului Mondial de pe lângă UNESCO – Paris,

răspunsul fiind favorabil.

186

CAPITOLUL 6

Tranziția României către un sistem economic
de piață durabil

6.1 Specificul procesului de tranziție la economia de piață durabilă

Având în vedere bogăția materialelor scrise pe problema tranziției și reformei economice, ne propunem pentru început, doar a puncta succint câteva idei, ca ulterior să vedem ce reprezintă tranziția la eco-economie pentru România.

În opinia Băncii Mondiale1, procesul de transformare al fostelor țări socialiste era conceput ca un program ce se putea desfășura în patru timpi:

1. Stabilizarea macroeconomică și controlul ei

Implementarea programelor de stabilizare presupune acțiuni la nivel de guvern și întreprinderi prin măsuri de fiscalitate severă, politici de credit stricte, diminuarea pierderilor bancare, modificarea cheltuielilor privind balanța externă.

2. Liberalizarea prețurilor și reforma pieței

În domeniul bunurilor și serviciilor sunt necesare următoarele
măsuri: reforma prețurilor interne, liberalizarea comerțului
internațional, reforma sistemelor de distribuție (transport, servicii de
marketing), asigurarea unor servicii la nivel de menaje. Celelalte
domenii ale vieții economice, cum ar fi cel legat de forța de muncă și

1 The Transformation of Economics in Central and Eastern Europe – Issues, Progress and Prospects, World Bank – Policy and Research Series, nr.17/1991;

187

cel al finanțelor, presupun: liberalizarea salariilor și a pieței muncii, reforma sistemului bancar, diversificarea piețelor financiare, modificări în rata dobânzii.

3. Dezvoltarea sectorului particular, privatizarea și
restructurarea întreprinderilor prin libera intrare și ieșire a firmelor pe
piață; modificarea concepției privind conducerea întreprinderilor;
definirea concretă a drepturilor care derivă din proprietatea privată;
reglementări în acordarea dreptului de proprietate privind terenurile
agricole; capitalul industrial, fondul de locuințe și averi imobiliare de tip

comercial; restructurarea întreprinderilor prin dezvoltarea

monopolurilor.

4. Redefinirea rolului statului prin:

a) reforme legislative privind: cadrul constituțional al proprietății, regimul contractual, sistemul bancar, concurența etc.; reforma instituțiilor legislative; fundamentarea cadrului de reglementare a monopolurilor naturale;

b) modernizarea sistemului informațional;

c) realizarea de instrumente și înființarea de instituții în legătură cu managementul economic indirect utilizând: sistemul de taxe; controlul bugetar asupra cheltuielilor; instituții care să realizeze controlul monetar indirect;

d) redefinirea ariei sociale corespunzătoare noilor elemente apărute prin: asigurarea de șomaj; modificarea sistemului de pensii, reglementări privind diferite forme de invaliditate; restructurarea serviciilor sociale (sănătate, educație și cultură).

„Țările Europei centrale și de est, care se află în procesul tranziției la economia de piață, prezintă o serie de trăsături comune cum sunt cele legate de liberalizarea prețurilor, privatizarea întreprinderilor aflate în proprietatea statului, stabilirea drepturilor corespunzătoare proprietății private, crearea unor piețe libere concurențiale și a unei piețe financiare libere, precum și a instituțiilor financiare corespunzătoare acesteia.”2

Dar, realizarea acestor obiective comune, pentru statele din Europa centrală și de est, nu se poate face printr-un plan unic de acțiune pentru toate țările aflate în tranziție, acest lucru fiind diferit de la stat la stat conform stadiului economic, social și politic în care se afla în momentul începerii procesului de tranziție.

Pe termen scurt, costurile privind trecerea la economia de piață
sunt ridicate. Scăderea producției poate fi considerată ca inevitabilă în

2 Iovițu M., Tranziția la economia de piață, Editura Economică, București, 1998, pg.55;

188

timpul primei faze a procesului de reformă, nivelul mediu de viață nescăzând în aceeași proporție ca și producția.

Problemele din planul politic se răsfrâng asupra economicului direct prin acțiunile de reformă realizate de partidele politice aflate la putere și asupra socialului, presupunând un ajutor internațional. De aceea, apare necesară realizarea unei uniformități în ceea ce privește ajutorul extern acordat acestor țări și ajutorul intern pe care îl primesc guvernele de la populație în vederea continuării reformei.

Restructurarea întreprinderilor de stat presupune găsirea acelor căi de transferare a capitalului fizic și financiar al acestora unor societăți profitabile, astfel încât să nu se afecteze structura industriei existentă în acel moment.

La începutul procesului de tranziție, restructurarea nu este
văzută ca un factor pozitiv deoarece: există o incertitudine cu privire la
viitor, lipsește experiența în domeniu, nu se cunosc recompensele ce
se vor obține în urma acestui proces etc. Un alt inconvenient este cel
legat de informația existentă care, în timpul economiei socialiste, era
falsă pentru a fi în conformitate cu planurile impuse de organele de
partid.

Restructurarea va avea ca efecte o creștere substanțială a șomajului, ca urmare a falimentului unor întreprinderi nerentabile; apariția unor pierderi financiare la nivelul băncilor; o proastă colectare a impozitelor și taxelor ce va afecta, în final, bugetul de stat. Ea este legată, în principal, de privatizarea întreprinderilor de stat3.

În afara restructurării întreprinderilor de stat trebuie să se
realizeze o politică fiscală care să se caracterizeze prin reducerea
cheltuielilor inutile, scăderea impozitelor și taxelor asupra
întreprinderilor în favoarea dezvoltării activității acestora, toate acestea
conducând către un buget echilibrat necesar controlării inflației.

Situația mediului înconjurător este dificilă deoarece în Europa centrală și de est s-au dezvoltat preponderent doar anumite ramuri industriale (minerit, metalurgie, sectorul chimic, sectoare ale industriei grele), a existat o mare indiferență față de mediu din punct de vedere al modului de eliminare și depozitare a deșeurilor, precum și faptul că unele activități economice au produs efecte iremediabile asupra mediului înconjurător.

Pentru remedierea daunelor aduse mediului natural se impun
măsuri imediate de curățire și depoluare a mediului înconjurător,

3 ***, Reforming Central and Eastern European Economies, Initial Results and Challenges – a
World Bank Symposium, part II, Washington, 1991;

189

precum și realizare unui cadru legislativ corespunzător și a unor programe de reconstrucție a mediului natural pe termen lung.
Toate problemele economice, sociale și de protecție a mediului
trebuie să fie cuprinse într-o strategie de dezvoltare a țărilor aflate în procesul tranziției, dar această strategie trebuie să aibă un orizont de acțiune ce să se întindă pe o perioadă mai mare de timp.
Aceste strategii, ce cuprind și obiective referitoare la protecția
mediului, ar trebui formulate pe baza conceptului de dezvoltare durabilă, care presupune existența unei dezvoltări economice stabile pe termen lung în conformitate cu interesele generațiilor viitoare și cu cerințele protecției mediului.

Căile către o evoluție durabilă presupun existența a trei criterii4 de selecție a obiectivelor strategice, și anume:

protecția sănătății oamenilor, animalelor, plantelor, conservarea biodiversității cadrului și resurselor naturale;
eficiența capitalului natural, uman, economic etc.;
echitatea între membrii societății și între generațiile viitoare, echitate privită ca acces la resurse și ca satisfacere a nevoilor fundamentale ale oamenilor.

Aceste criterii oferă un cadru general de orientare a strategiilor și politicilor pe termen lung, corespunzând, la nivel global, cu protecția factorilor de mediu și sănătatea oamenilor prin eficiența valorificării resurselor naturale, umane etc. eficiența ușurează calea către bogăție fără a sărăci resursele naturale, iar criteriul echității asigură durabilitatea generațiilor viitoare umane exprimată prin accesul acestora la resurse.

Procesul tranziției de la economia socialistă-centralizată la economia de piață presupune existența unor efecte rezultate din acest proces, cum ar fi: inflația, scăderea nivelului general de viață, deprecierea ratei de schimb, blocajul financiar etc.

Inflația implică pierderea unei părți a valorii reale a lichidităților interne, având un efect contrar asupra economiilor, al bunului mers al activității economice și a nivelului de trai al populației, acest lucru afectând suportul politic al guvernelor din partea oamenilor.

Însuși procesul de tranziție este generator de inflație, deoarece
vor exista presiuni inflaționiste generate de măsurile luate în vederea
contracarării efectelor vechii economii socialiste. Acordarea de
subvenții producătorilor se reduce în cadrul procesului de tranziție,
conducând la liberalizarea prețurilor în condiții concurențiale.

4 Manea Gh., Opinii în favoarea unei strategii viabile de dezvoltare a economiei românești, Economistul, nr.1300 (2326)/17.02.2003, pg.2;

190

Scăderea nivelului general de viață prin absorbția la nivelul societății presupune existența a patru tipuri de costuri: costul macrostabilizării, impactul scăderii producției ca urmare a șocurilor externe provocate de desființarea CAER (28.06.1991), costuri pentru susținerea datoriei externe prin creșterea exporturilor și impactul asupra reducerii ratei reale de schimb, care, adesea, este substanțială în prima etapă a tranziției.

Rezolvarea acestei situații nefavorabile presupune lăsarea câștigului real să scadă în mod controlat prin menținerea câștigului nominal sub rata inflației.

Deprecierea ratei de schimb în termeni reali va determina, în timpul tranziției, presiuni asupra prețurilor. Datorită condițiilor existente în țările foste socialiste, la începutul tranziției, rata de schimb va tinde către o valoare foarte scăzută a monedei naționale în raport cu paritatea puterii de cumpărare și cu rata de schimb oficială5.

Cauzele diferenței dintre puterea de schimb și rata de schimb pot fi următoarele:

creșterea puterii întreprinderilor care produc bunuri și servicii pentru consumul public imediat după ce valuta a devenit convertibilă;

instabilitatea politicii economice a tranziției și tendința încetinirii căutării de capital;

creșterea cererii de valută;

competitivitatea redusă a economiilor aflate în tranziție la o economie de piață;

creșterea dependenței lor față de exporturi.

„Blocajul financiar este, de fapt, cea mai importantă problemă cu care se confruntă țările aflate în procesul tranziției la economia de piață. În momentul în care o întreprindere de stat nu mai obține credite, ea procedează la amânarea plății furnizorilor, aceștia din urmă transformându-se în creditor.”6

În acest context, pe piață mai apare o problemă impusă de faptul
că nu există instituții specializate în oferirea de informații asupra
situației financiare a întreprinderilor aflate în dificultate. Aceste
întreprinderi nu se pot descurca singure și, ca atare, așteaptă ajutor de
la stat.

5 Campbell J., Reflections on the Fiscal Crisis of the Postcomunist States, Seminar Papers

no.11/april 24-1992, în „Transformation Processes in Eastern Europe-Challenges for Socio-

Economic Theory”, Cracow Academy of Economics;

6 Iovițu M., Tranziția la economia de piață, Editura Economică, București, 1998, pg.64;

191

În aceeași situație, ca și furnizorul, se poate găsi cumpărătorul fiind nevoit să accepte unele credite care să-l conducă la starea de insolvabilitate (faliment).

Astfel, se creează un lanț vicios între furnizori și cumpărători care va conduce, în final, la blocajul financiar. Acest blocaj nu poate avea loc într-o economie de piață, deoarece relațiile între creditori și debitori sunt bine definite, existând posibilitatea constrângerii datornicilor să-și declare falimentul în cazul în care nu-și mai pot achita datoriile față de creditori.

Pentru a se putea ajunge la astfel de relații economice, în economiile aflate în tranziție trebuie să se creeze cadrul legislativ necesar din punct de vedere al falimentului, al politicii monetare, astfel încât agenții economici să aibă interesul să elimine de pe piață afacerile nerentabile.

6.2 Procesul tranziției la eco-economie pentru România

Atât pentru România, cât și pentru celelalte țări din Europa centrală și de est aflate în procesul tranziției, acesta reprezintă o noutate, neexistând nici o teorie economică cu privire la tranziția de la economia socialistă la economia de piață, această teorie construindu-se pe măsură ce procesul se derulează.

De asemenea, viața politică se desfășoară foarte repede, mandatele politice fiind acordate pe termene mai scurte decât ar fi necesare ca să se poată realiza proiectele pe termen lung impuse de procesul tranziției.

Alternarea la guvernare nu înseamnă întotdeauna continuarea unei strategii, dar nici renunțarea totală la o strategie anterioară. A produce în termeni economici înseamnă a stabili dinainte ce să fabrici și, ca atare, apare incertitudinea în legătură cu rezultatul procesului de producție care trebuie redusă cât mai mult posibil.

„Fără a nega existența unor căi de limitare a incertitudinii și
apelarea la ele de către omenire, lucrul cel mai bun pe care
societatea, oamenii îl pot face este conștientizarea deplină a unor
riscuri majore și a necesității reducerii probabilității apariției lor. Pentru
aceasta avem nevoie de o strategie pentru a face față marilor riscuri și
pentru a controla incertitudinile. În plus, trebuie să fim conștienți de

192

faptul că numeroase evenimente importante (…) sunt în principiu imprevizibile.”7

Una din cerințele esențiale ale strategiei și reformei economice
constă în orientarea clară a eforturilor materiale, umane și financiare
prin stabilirea riguroasă a direcției de acțiune și a scopului
fundamental ce trebuie realizat. Această strategie presupune
străbaterea de către economiile socialiste a drumului către economia
de piață.

România trebuie să-și creeze un model propriu de economie de piață care să fie eficient pe termen mediu și lung, cu o strategie de dezvoltare care să cuprindă obiective economice, sociale, de protecție a mediului înconjurător pe termen lung în conformitate cu principiile conceptului de dezvoltare durabilă.

În anii care au trecut după revoluția din 1989 putem spune că țara noastră a făcut pași importanți către o economie de piață, dar rămân și multe probleme care, încă, nu și-au găsit rezolvarea.

Astfel, România s-a confruntat cu o serie de probleme8 moștenite și care trebuie să-și găsească o cale de soluționare, printre acestea înscriindu-se:

dificultatea realocării resurselor datorită industrializării făcute fără o reformă de piață;

funcționalitatea administrației publice (care este scăzută) și performanța oamenilor politici;

necesitatea modernizării economiei, favorizând economisirea și investiția, munca și inovația;

l ipsa consecvenței și a pragmatismului în acțiunile economice;

urmărirea intereselor unor grupuri private și nu a interesului public.

Țara noastră a plecat în procesul tranziției cu un handicap major oferit de vechiul regim, din această cauză s-a confruntat cu greutăți în ceea ce privește procesul de privatizare, ritmul reformelor economice, atitudinea față de capitalul străin etc.

„România a cunoscut o evoluție economică sinuoasă de genul
avânt și prăbușire, cu mari fluctuații ale producției și cu inflație înaltă și
persistentă.”9 Între anii 1990-1992, țara noastră a cunoscut o primă
recesiune de amploare, în care rata inflației a fost foarte ridicată. Între

7 Negucioiu A., Tranziția rațională, Editura Economică, București, 1999, pg.16;

8 Evaluări ale Băncii Mondiale făcute pe baza parității puterii de cumpărare;

9 Dăianu D., Vrânceanu R., România și Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iași, 2002, pg.19;

193

1993-1996, producția a înregistrat o dinamică pozitivă, inflația a mai scăzut, dar a crescut datoria externă a țării.

Din 1989 până în 1996 la conducerea țării a fost aceeași putere politică, chiar dacă denumirea acesteia a fost schimbată. La sfârșitul anului 1996, odată cu alegerile care au avut loc, se schimbă și puterea politică, opoziția ajungând la conducere. Această schimbare aduce măsuri de ajustare structurală plecând de la faptul că Banca Națională deținea rezerve valutare scăzute, iar inflația a înregistrat o creștere. S-a realizat, de asemenea, și impulsionarea privatizării.

Anii 1997-1999 au cunoscut un declin al economiei de cca.16% din PIB. În anul 1999, România s-a confruntat cu o scădere a riscului de țară, de la (BB-) acordat în 1996, la (B-) depășind acest impas prin ajustări fiscale și a balanței de plăți.10

În anul 2000, PIB-ul a crescut cu 1,6% realizând o ușoară

relansare a economiei pe fondul scăderii inflației. În perioada care a
urmat s-a realizat o relansare economică prin creșterea PIB-ului peste
valoarea estimată (în anul 2001), menținerea inflației la valoarea

estimată la începutul anului, privatizarea unor complexe industriale (cum este cazul SIDEX), relansarea unor bănci care au fost achiziționate de consorții internaționale (de exemplu, Banca Agricolă achiziționată de consorțiul Raiffeisen) etc.

Dar, nu tot ce s-a întâmplat în această perioadă a fost favorabil
dezvoltării economice. Astfel, importurile au crescut substanțial,
datoriile inter-întreprinderi, față de buget și bănci, s-au mărit,
repunerea în funcțiune a unor întreprinderi ineficiente pentru a nu
crește șomajul, dar care sunt mari consumatoare de energie și materii
prime.

Între toate măsurile ce au fost adoptate în perioada 1989-2003,
un rol important l-au avut și cele realizate în vederea protecției și
conservării mediului natural al României. Nu trebuie să uităm că țara
noastră a pornit în acest demers cu un bogat patrimoniu reprezentat
de un relief deosebit de diversificat, cu resurse naturale bogate.

Astfel, România a început procesul tranziției având o poziție
relativ favorabilă în privința înzestrării cu resurse naturale (tabelul 6.1).

10 Dăianu D., Încotro se îndreaptă țările post-comuniste, Editura Polirom, Iași, 2000, pg.45;

194

Tabelul 6.1

Ponderea resurselor naturale ale României în Europa și în
lume (%)

Categoria

Suprafață totală

Suprafață arabilă

Suprafața pădurilor

Producția de petrol

Producția de minereu de fier
Producția de bauxită

Producția de sare

Anul Pondere în Pondere în

Europa* lume

1990 4,81 0,17

1990 7,57** 0,70

1990 4,25** 0,17

1992 2,87 0,22

1992 6,56 0,24

1992 3,30 0,16

1991 7,38 1,16

* – fără ex-URSS, ** – pentru Europa, 1991

Sursa: Calculat după „Anuarul statistic al României”, 1995, pg.501,892 și lucrarea „Statele lumii”, Editura Merovia, 1995, pg.407-409

La începutul anilor `90, țara noastră deținea un loc important la
unele resurse ale solului și subsolului atât pe plan european, cât și pe
plan mondial. În raport cu suprafața totală, România depășea media
europeană și cea mondială în privința înzestrării cu teren arabil și
unele resurse ale subsolului (minereu de fier, sare). De asemenea,
țara noastră se situa în apropierea mediei europene și a celei
mondiale a înzestrării cu păduri și depășea media mondială la
asigurarea cu petrol. Situația României, în ceea ce privește unele
resurse naturale, este superioară și în comparație cu unele țări din
Europa (tabelul 6.2).

Tabelul 6.2

Nivelul comparativ al României privind înzestrarea cu unele
resurse naturale pe locuitor (%)

Țara de Suprafața Suprafața Producția de

referință* agricolă silvică energie primară

România 0,65 ha 0,29 ha 3347 kg.ec**

Austria 342 34 310

Bulgaria 130 36 195

Franța 197 47 117

Germania 433 103 137

Polonia 171 71 95

Ungaria 133 71 187

* – la care nivelul de înzestrare pe locuitor=100

** – în echivalent cărbune

Sursa: Calculat după „Anuarul statistic al României”, 1998, pg.1021-1022,

1041

195

Cu timpul, acest avantaj al țării noastre a scăzut datorită împroprietăririi populației cu terenurile agricole și cu pădurile pe care le-au deținut înainte de naționalizare. Astfel, fiecare nou proprietar de teren agricol și de pădure a considerat că este liber să facă ce vrea cu proprietatea sa, apărând o serie de terenuri necultivate sau cultivate necorespunzător, precum și tăieri de arbori fără a se ține cont de vechimea și importanța acestora.

Cu toate acestea, înzestrarea țării noastre cu resurse naturale reprezintă o premisă favorabilă pentru desfășurarea multor activități economice eficiente, dar prin aplicare unor principii de eficientizare a utilizării acestora în condițiile dezvoltării durabile.

Pentru a se putea realiza o valorificare corespunzătoare a resurselor naturale sunt utile următoarele căi ce pot conduce la o eficientizare a procesului de exploatare a acestora:

aprofundarea cunoașterii resurselor naturale prin

intensificarea cercetărilor geografice, pedologice, geologice și din alte domenii;

realizarea unor programe de perspectivă pentru îmbunătățiri funciare și împăduriri, astfel încât să fie stopată involuția acestor domenii după 1989, ceea ce ar favoriza recuperarea multor terenuri degradate și evitarea degradării altora;
continuarea acțiunii de amenajare a rețelei hidrografice, ceea ce ar permite folosirea rațională a resurselor de apă, astfel încât să poată fi satisfăcute mai bine atât nevoile populației, cât și ale economiei;

reluarea acțiunii de zonare a producției agricole pe baza condițiilor pedoclimatice, ceea ce ar contribui la creșterea randamentelor în sectorul produselor agricole;

substituirea, în industrie și construcții, a resurselor neregenerabile și a celor cu ciclu lung de reproducție (cum este lemnul) cu resurse regenerabile, obținute îndeosebi prin cicluri scurte de reproducție.

Acționând astfel, dar nu numai prin căile prezentate, ci și prin altele care pot conduce la o dezvoltare durabilă, se realizează o valorificare superioară a resurselor naturale ale României, lucru util atât pentru viața economică a țării, cât și pentru integrarea acesteia în Uniunea Europeană.11

Între condițiile naturale ale fiecărei țări, aerul și apa prezintă cea
mai mare însemnătate pentru asigurarea unei vieți sănătoase a

11 Rojanschi V., Bran F., Diaconu S., Grigore F., Abordări economice în protecția mediului, Editura ASE, București, 2003, pg.157;

196

populației.12 Dezvoltarea economică de dinainte de 1989 a afectat grav calitatea aerului din unele localități ale României, precum și calitatea apelor din majoritatea râurilor și surselor subterane.

După 1990, s-a realizat o urmărire mai riguroasă a surselor de poluare a atmosferei și a apei, prin ratificarea anumitor acte internaționale care reglementau aceste lucruri, precum și prin adoptarea unor măsuri între care:

• reducerea emisiilor de dioxid de carbon generat de folosirea
combustibililor fosili;

• introducerea obligativității dotării autovehiculelor cu

catalizatori pentru reducerea poluării realizată de traficul rutier în continuă creștere;

• creșterea gradului de supraveghere a apelor de suprafață,
ceea ce a contribuit la o anumită ameliorare a calității acestor
resurse;

• impunerea activităților economice de a reduce emisiile de
substanțe chimice deversate în apele de suprafață și
subterane etc.

În afara acestor factori de mediu, este bine cunoscut rolul pe
care îl are pădurea în asigurarea unei vieți economico-sociale
sănătoase pentru populația țării. România este favorizată față de alte
țări europene și prin faptul că dispune de un fond silvic important,
reprezentând 28% din suprafața țării. La noi, circa 90% din totalul
pădurilor sunt concentrate în zonele de munte și deal, având un mare
rol în reglarea climei, în asigurarea stabilizării solurilor pe versanți, în
conturarea unor peisaje neasemuit de frumoase. Pădurea românească
are o mare valoare economică, concretizată prin lemnul de bună
calitate oferit, ca și prin produsele obținute din fauna și flora diversă ce
există în aceasta.

Exploatarea nerațională a pădurilor poate conduce la dispariția unor specii din fauna și flora spontană, poate duce la eroziunea solului și, ca atare, apariția alunecărilor de teren care pot cauza pagube însemnate terenurilor agricole și comunităților locale situate în apropierea pădurilor.

Dar nu numai acest factor poate conduce la distrugerea pădurii,
ci și emisiile poluante de substanțe nocive (pulberi, gaze) de la

unitățile industriale și din activitatea de transport.

Cu toate că sunt cunoscute aceste lucruri, cheltuielile pentru
protecția mediului în România sunt insuficiente. „Țara noastră trebuie

12 Se estimează că omul poate trăi fără hrană 5 săptămâni, fără apă 5 zile, iar fără aer numai 5 minute;

197

să evite un tratament discriminatoriu al ramurilor economiei naționale, deoarece acesta ar perturba și chiar accentua unele dezechilibre ecologice.”13

La noi se manifestă acut lipsa resurselor financiare destinate
protecției mediului natural. De aceea, s-ar impune unele modificări în
structura cheltuielilor alocate pentru protecția mediului, încât acestea
să genereze efecte cât mai favorabile și pentru o durată cât mai mare.

Realizarea unei dezvoltări durabile a economiei românești și ajungerea la eco-economie presupune luarea în considerare și a factorului uman, a dezvoltării durabile a acestuia. Nivelul și dimensiunea integrării economico-ecologice în contextul dezvoltării umane durabile trebuie să se realizeze atât la scară locală, cât și la scară națională.

În țara noastră, ritmul mediu anual de creștere al PIB-ului a fost de -2,7% în perioada 1990-1998. speranța de viață la naștere de 69 de ani în intervalul 1995-1998 (pentru bărbați de 65 de ani) este un avertisment pentru starea de sănătate a populației.

Rezultate satisfăcătoare a avut funcționarea modelului
educațional, gradul de alfabetizare al populației adulte ridicându-se la
97% în această perioadă. În schimb, rata de cuprindere în toate
nivelurile de învățământ este cu mult mai mică, datorită posibilităților
restrânse de finanțare, organizare și a altor factori de complexitate mai
mare.

În vederea realizării unei eco-economii, România a parcurs mai
mulți pași între care amintim: adaptarea Agendei 21 pentru țara

noastră; ratificarea de către România a unor convenții si acorduri de mediu, precum și existența unor convenții, acorduri și declarații semnate de România, aflate în curs de semnare/adoptare sau de ratificare; transpunerea directivelor Uniunii Europene în legislația de mediu a țării noastre.

Pentru a implementa principiile dezvoltării durabile la nivel local este necesar să se identifice problemele sociale, economice și de protecție a mediului, precum și să se formuleze obiectivele ce trebuie atinse. Acestea urmează a se materializa într-o strategie, denumită Agenda 21 Locală, ce va fi aplicată prin planuri locale de acțiune și proiecte concrete care să soluționeze problemele sociale, economice și de protecție a mediului existente.

Agenda 21 Locală pune accentul pe participarea comunității,
oferind o modalitate de integrare a problemelor sociale, economice,

13 Dăianu D., Transformation as a Real Process, Aldershot, Ashgate, 1998, pg.12;

198

culturale și de protecție a mediului, totodată, realizând și o evaluare a
situațiilor actuale și a potențialului existent. Un accent deosebit se
pune și pe educație, considerându-se că educația permanentă ce
induce încredere, gândire creativă și un scop concret în viață,
contribuie direct la durabilitatea locală și la acumularea de noi
aptitudini.

Esența unei abordări eficiente asupra dezvoltării durabile constă
în integrarea unei game de politici și programe care se completează
unele pe altele în domeniile social, economic și protecția mediului.

Primi pași parcurși de România în vederea realizării Agendei 21 Locale au fost: stabilirea unei filosofii; identificarea problemelor existente și a cauzelor ce au condus la acestea; formularea obiectivelor; stabilirea priorităților; stabilirea țintelor și identificarea opțiunilor de acțiune.

După efectuarea pașilor enumerați mai sus a fost necesară
crearea programelor, prin care vor fi atinse țintele propuse,
concretizându-se într-un Plan de Acțiune ce trebuie implementat
concomitent cu acțiunile de monitorizare, evaluare și feed-back.

Filosofia trebuie să cuprindă aspirațiile de viitor ale comunității în ceea ce privește sănătatea, modul de viață și calitatea acesteia, calitatea mediului local și direcțiile viitoare de dezvoltare economică. În ansamblu, viziunea trebuie să ofere îndrumare și orientare spre direcția în care comunitatea poate acționa.

După efectuarea acestor pași, se are în vedere trecerea la elaborarea Planului Local de Acțiune și a listei proiectelor prioritare care vor soluționa în mare parte problemele sociale, economice și de protecție a mediului existente în municipiul sau regiunea în care se implementează Agenda 21 Locală.

În România, implementarea Agendei 21 Locale se realizează cu sprijinul PNUD, care asigură sursele de finanțare din partea Guvernelor Marii Britanii și Canadei. Prin implementarea Agendei 21 Locale se urmărește integrarea problemelor de protecție a mediului în procesul de luare a deciziei în sectoarele social și economic, formându-se astfel un parteneriat strategic.

De asemenea, se urmărește și implicarea publicului în
monitorizarea și raportarea procesului de implementare. Astfel,
procesul aplicării Agendei 21 Locale încurajează participarea întregii
comunități (a mediului de afaceri, a organizațiilor guvernamentale și
neguvernamentale și, chiar, participarea individuală a cetățenilor)
întrucât dezvoltarea durabilă se referă la o planificare pe termen lung

199

care recunoaște interdependența dintre factorii sociali, economici și de mediu care afectează sănătatea și calitatea vieții.

Obiectivele Agendei 21 Locale sunt:

♣ realizarea unui progres social care să vină în întâmpinarea
nevoilor fiecărui cetățean;

♣ creșterea și stabilizarea economică;

♣ protecția efectivă a mediului și utilizarea durabilă a resurselor
naturale.

Agenda 21 Locală va avea efecte economico-sociale ce vor duce la îmbunătățirea condițiilor de viață ale întregii populații. De aceea, participarea cetățenilor este foarte importantă, întrucât ei trebuie să fie conștienți că este necesar să își asume responsabilitatea efectelor imediate sau viitoare ale acțiunilor lor.

Municipalitățile în care se implementează Agenda 21 Locală

sunt: Ploiești, Galați, Târgu Mureș, Baia Mare, Iași, Râmnicu Vâlcea, Giurgiu, Oradea și Miercurea Ciuc. Astfel, în fiecare dintre cele 9 orașe s-au înființat secretariate permanente în cadrul primăriilor și grupuri de lucru pe domeniile social, economic și protecția mediului.

Inspectoratele de Protecție a Mediului din cele 9 municipii

coordonează grupurile de lucru pentru protecția mediului, urmând să
realizeze împreună cu alte instituții cu responsabilități în domeniul
protecției mediului la nivel local, partea de mediu din Agenda 21

Locală.

Până în prezent Inspectoratele de Protecție a Mediului au
evaluat situația existentă, au identificat problemele și cauzele
acestora, rezultând astfel partea de mediu a strategiei locale de
dezvoltare durabilă. Întreaga strategie cu cele trei componente (mediu,
social, economic) a fost supusă dezbaterii publice și, apoi, definitivată
și aprobată.

Implementarea Agendei 21 Locale nu se va opri numai la cele 9 orașe pilot, ci se urmărește a fi create condițiile unei informări cât mai largi a autorităților locale și a publicului despre rezultatele implementării acesteia, extinzând astfel posibilitățile de aplicare a principiilor dezvoltării durabile și în alte localități.

Un alt pas făcut de România în vederea realizării eco-economiei
îl constituie și ratificarea unor convenții și acorduri de mediu, cum ar fi:

1. Acorduri multilaterale

a.) Convenția privind controlul transporturilor transfrontiere al
deșeurilor periculoase și al eliminării acestora, Basel, 1989
ratificată prin Legea nr.6/1991;

200

b.) Convenția privind răspunderea civilă pentru prejudicii
nucleare ratificată prin Legea nr.106/1992;

c.) Convenția privind comerțul internațional cu specii
periclitate de faună și floră sălbatică (CITES) ratificată prin
Legea nr.69/1994;

d.) Convenția privind evaluarea impactului asupra mediului în
context transfrontier ratificată prin Legea nr.22/2001;

e.) Convenția privind conservarea speciilor migratoare de
animale sălbatice ratificată prin Legea nr.13/1998;

f.) Convenția de la Viena privind protecția stratului de ozon
ratificată prin Legea nr.84/1993;

g.) Protocolul de la Montreal privind substanțele care
epuizează stratul de ozon ratificat prin Legea nr.84/1993;

h.) Protocolul de la Kyoto al Convenției Cadru a Națiunilor
Unite privind Schimbările Climatice ratificat prin Legea
nr.3/2001;

i.) Convenția privind accesul la informație, participarea
publicului la luarea deciziei și accesul la justiție pe probleme
de mediu (Aarhus) ratificată prin Legea nr.86/2000 etc.

2. Acorduri bilaterale

a.) Acord între Comunitatea Europeana si RomAnia privind
participarea RomAniei la Agentia Europeana de Mediu si la
Reteaua Europeana de Informare si Observare ratificat prin
Legea nr.622/2001;

b.) Acord între Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului
și Ministerul Mediului din Danemarca privind colaborarea în
domeniul protecției mediului ratificat prin Hotărârea
Guvernului nr.1049/2000;

c.) Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Turcia
privind colaborarea în domeniul protecției mediului ratificat
prin Hotărârea Guvernului nr.53/2002;

d.) Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii
Slovace privind notificarea rapidă a unui accident nuclear și
schimbul de informații asupra instalațiilor nucleare ratificat
prin Hotărârea Guvernului nr.422/2002 etc.

Pentru transpunerea directivelor Uniunii Europene în legislația
țării noastre, puterea publică a adoptat o serie de directive, decizii și
regulamente ale Comunității Economice Europene în următoarele
domenii: calitatea aerului și schimbări climatice; managementul
deșeurilor; calitatea apei; protecția naturii; substanțe chimice și
organisme modificate genetic; controlul poluării industriale și

201

managementul riscului; zgomot; protecție civilă; securitate nucleară și radioprotecție.

Aceste directive, decizii și regulamente ale CEE au drept scop determinarea agenților economici să desfășoare o activitate care să respecte mediul înconjurător, să evite apariția riscurilor de mediu și să îi determine să ofere populației produse ecologice.

Toate activitățile de protejare și conservare a mediului
înconjurător și de menținere a sănătății oamenilor presupun un efort
financiar, material și uman însemnat din partea statului român. Dar,
așa cum spunea J.K.Galbraith „protecția mediului nu aduce

recompense materiale imediate; nevoia ca această protecție să se
bucure de un sprijin și de o acțiune eficientă reprezintă un țel în slujba
căruia vor trebui luate urgent măsuri cu caracter public și politic.”14

Fără a dispune de o asemenea perspectivă a economiei naționale, eficiența ecologică nu poate fi asigurată în România.

14 Galbraith J.K., Societatea perfectă. La ordinea zile: binele omului, Editura Eurosong & Book, 1997, pg.79.

202

CONCLUZII

Ecologiștii înțeleg procesele ecologice care suportă viața pe
planetă. Ei înțeleg procesul fotosintezei, rolul ciclurilor nutritive,
circuitul apei în natură, precum și relația între plante și animale. Natura
se bazează pe echilibre legate de deteriorarea solului și procesul de
refacere al acestuia, de moartea arborilor și regenerarea lor etc. De
asemenea, în natură deșeul unui organism reprezintă un suport de
viață pentru altul, iar materiile prime și reziduurile au același punct de
plecare.

Cu toate că aceste lucruri sunt bine cunoscute de către oameni, factorii de decizie ai țărilor lumii au adoptat strategii de dezvoltare în care se ține cont prea puțin, sau chiar deloc, de nivelul producției suportabile de către mediu sau de echilibrele de mai sus, care sunt destul de fragile.

Economiștii ar trebui să conștientizeze că ecosistemele naturale furnizează o serie de servicii de mediu al căror preț ar trebui evaluat și introdus în circuitul prețurilor existente pe piață, chiar dacă evaluarea serviciului de mediu nu poate fi exactă, ci doar aproximată.

De asemenea, guvernele nu ar trebui să subvenționeze acele activități economice ce sunt mari consumatoare de resurse naturale sau care fac risipă cu acestea, cele care distrug mediul, folosind pentru aceasta un sistem de informații bine pus la punct, care să nu deterioreze semnalele pieței.

Soluția pentru a se evita toate aceste neconcordanțe între
economiști și ecologiști ar fi adoptarea unei eco-economii, care prin
definiție presupune respectarea principiilor ecologice, a factorilor de
mediu, precum și adoptarea acelor politici și strategii care să îmbine

203

dezvoltarea economică a țării respective cu conservarea și protecția mediului natural.

Dar, adoptarea unei astfel de economii va afecta viața omenirii din toate punctele de vedere: modul de iluminare, modul de hrănire, modul de transport. De aceea, omul trebuie să conștientizeze importanța unei eco-economii și să își aducă tot suportul de care dispune pentru ca o astfel de economie să funcționeze.

Este adevărat că o parte însemnată a sectoarelor economice
prezente (energetic, minier, fabricarea automobilelor, alimentar) nu-și
vor mai avea locul într-o eco-economie dacă nu se vor adapta
tehnologiilor de producție nepoluante. Astfel, o parte însemnată din
forța de muncă actuală ocupată își va pierde locul de muncă, dar ea își
va putea găsi un serviciu în cadrul noilor industrii (fabricarea de

biciclete, ferme piscicole, construcția fermelor eoliene, producerea hidrogenului etc.) ce vor apărea ca urmare a respectării principiilor ecologice.

Această trecere la o eco-economie nu se poate face brusc, de
pe o zi pe alta. Ea presupune un proces pe termen lung în care să se
convingă populația că acest tip de economie este benefic pentru
societate. Restructurarea economiei presupune o serie de instrumente
care să înlesnească trecerea treptată către o eco-economie.

Unul dintre aceste instrumente îl constituie taxele de poluare, care ar trebui mărite concomitent cu reducerea taxelor și impozitelor pe venit. O piață care furnizează informații corecte din punct de vedere ecologic va include în prețul produsului oferit și valoarea ecosistemului și, astfel, va dispărea necesitatea creșterii acestor taxe.

De asemenea, treptat, vor trebui să se reducă subvențiile acordate de stat activităților economice care produc poluarea mediului natural și obligarea acestora să introducă tehnologii nepoluante.

Tot în această sferă intră și eco-certificarea produselor realizate
în sectoarele economice, ca și obținerea de licențe comerciale. În
cadrul acestora, guvernul fixează limitele cantitative permise pentru o
activitate economică și lasă piața să determine prețul licenței. Opus
licențelor comerciale, taxele de mediu presupun fixarea de către
guvern a prețului activității destructive ecologic, piața determinând
cantitatea.

Dar această eco-economie nu poate fi construită de o singură
țară în timp ce celelalte state ale lumii își mențin tipul de economie
prezent. Este necesară o conlucrare la nivel global între state,
deoarece nici problemele de mediu nu se manifestă exclusiv într-o țară

204

sau alta (de exemplu poluarea aerului este o problemă transfrontieră, ca și poluarea apelor fluviilor ce străbat mai multe state).
Chiar economiile care în prezent își construiesc o economie de
piață, cum este și cazul României, trebuie să-și adapteze procesul de tranziție la dezvoltarea unei economii în care mediul natural să aibă un rol important.

Astfel, este necesară protejarea factorilor naturali, realizarea optimului cantitativ și calitativ al relației dintre om și natură, aplicarea protecției mediului înconjurător, astfel încât să se realizeze continuitatea vieții economice și sociale.

România trebuie să găsească acel nivel și ritm al dezvoltării economico-sociale astfel încât:

creșterea economică să permită acoperirea, în condițiile
actuale, a nevoilor membrilor societății, ceea ce înseamnă o
dezvoltare care să poată fi susținută de factorii de mediu și
care să fie durabilă, respectând echilibrul ecologic dinamic;

să se realizeze internalizarea costurilor de mediu, deoarece
agenții economici tind să folosească mediul natural ca pe un
bun liber, iar costurile reparării daunelor aduse mediului să le
pună în seama societății. De aceea, agenții economici și
indivizii trebuie obligați să suporte pagubele ecologice pe
care le produc prin stabilirea unui cadru legislativ
corespunzător, a normelor și standardelor care să prevadă
limitele maxime admise pentru diferite tipuri de activități;

activitatea de prevenire a poluării și degradării mediului, de refacere a calității acestuia să fie creatoare de valoare (PIN), nu doar consumatoare de produs intern net.

Toate acestea demonstrează rolul deosebit de mare pe care trebuie să îl aibă mediul natural în strategiile definite pentru tranziția României la economia de piață, indiferent de ce factor politic s-ar afla la guvernare. Ar trebui să se realizeze că fără un mediu sănătos orice încercare de dezvoltare și creștere economică a țării noastre nu va avea succesul scontat.

În contradicție cu toate aceste lucruri prezentate vine Proiectul minier de la Roșia Montană, care nu respectă aproape nici unul din principiile enumerate.

România este o țară săracă, în tranziție, pentru care a face un
proiect care exploatează resursa aur prin mutilarea munților, afectarea
mediului, a comunității umane etc. pentru 18% din afacere, este

pierderea cea mai vizibilă pentru România, problema rentabilității pentru țara noastră punându-se și în cazul unui procent mai mare.

205

Cu beneficiile aduse României, prin acest Proiect nu vom fi mai
bogați, dar generațiile următoare vor fi cu siguranță mai sărace, prin
epuizarea resurselor, distrugerea reliefului și a mediului, distrugerea
culturală și, nu în ultimul rând, prin distrugerea coeziunii comunității
locale. În ultimă instanță, ce trebuie să realizeze un astfel de proiect
este o bunăstare generală, despre care nu poate fi vorba în acest caz.
Beneficiile mici pentru România ale acestui Proiect dispar în fața
pierderilor, raportul costuri/beneficii fiind foarte defavorabil pentru noi.

Beneficiile substanțiale potențiale care ar putea deriva dintr-un proiect alternativ, cum ar fi unul bazat pe agricultură și dezvoltarea turistică (agroturism și ecoturism) sunt cele care ar trebui, cu adevărat, avute în vedere.

Guvernul și-a fixat obiective naționale pentru o dezvoltare echilibrată și de durată. Ministerul Dezvoltării și Prognozei a calificat Munții Apuseni drept o zonă cu un potențial turistic imens și a dezvoltat o strategie viabilă de reabilitare progresivă a centrelor miniere și de promovare a dezvoltării rurale și ecoturismului.

Experiențele anterioare în dezvoltarea mono-industrială bazată pe minerit s-au dovedit dezastroase pentru economie (de exemplu: Roșia Montană, Valea Jiului etc.). După 14 ani de tranziție, economia se luptă în continuare să reabiliteze zonele miniere prin introducerea unor activități economice diversificate și durabile. Acceptarea unui proiect minier, cum este cel propus de compania canadiană, nu ar însemna decât o revenire la politica bazată pe mineritul mono-industrial, în care problemele legate de locurile de muncă și cele sociale vor deveni și mai acute.

Aurul poate sta foarte bine în pământ așteptând ca România să își poată permite să facă afaceri rentabile cu adevărat, când dezvoltarea tehnicii va permite o exploatare nepoluantă și când nivelul, mult mai scăzut al corupției, va elimina suspiciunile legate de avizele date unui proiect sau altuia.

Se impune ca Guvernul, prin Agenția Națională pentru Resurse
Minerale, să stabilească politici și criterii clare, care să fie publice,
după care să se ghideze în aprobarea concesiunilor și a proiectelor de
activități miniere în general și legate de metale prețioase în particular.

206

Anexă

Impactul proiectului Roșia Montană, costuri și pierderi

Impact direct Impact indirect Costuri Păgubiți

Defrișarea, degradarea pământului și eroziunea solului

Diminuarea

zonei împădurite ca urmare a

defrișării la scară
largă în vederea
obținerii spațiului
necesar pentru
activitatea de

minerit

Limitarea zone-
lor de pământ
fertil în vederea
obținerii spațiului
necesar pentru
activitățile de mi-
nerit și pentru
construirea facili-
tăților de admi-
nistrare a

deșeurilor

Degradarea pământului,

eroziunea crescândă a
solului, alunecări de teren, inundații

Pierderea resurselor

forestiere și a produselor din silvicultură, disponibile, în mod normal, pentru

comunitatea locală

1. Pierderi în domeniul
habitatului animalelor
sălbatice din regiune

2. Pierderi în domeniul
florei

Pierderi în domeniul agricol
și a producției de animale

Reducerea fertilității

pământului în zonele de
vale, datorită destabilizării
solului

Pagube în zonele locuite (ferme și case), care vor fi expuse inundațiilor și

alunecărilor de pământ Pierderi în domeniul

materialelor forestiere de construcție, care vor avea ca efect creșterea

costurilor de trai pentru comunitatea locală

Reducerea biodiversității

1. Pierderi în domeniul
profitului de pe urma

activităților din ferme

2. Creșterea costurilor de
trai

207

Comunitățile din vale din

vecinătatea zonei miniere,
inclusiv localitatea Abrud

Bugetul român de stat
pentru situații de urgență,
în cazul apariției unor
catastrofe naturale
Comunitățile locale care
vor fi obligate să cumpere,
la un preț mai ridicat,
combustibil și material
forestier de construcție de
la alte surse

Specii amenințate

Rețeaua biologică

Calitatea mediului

înconjurător

Comunitățile locale care vor fi obligate să procure, la un preț mai ridicat,

animale și produse
agricole de la alte surse

Deficitul de apă, drenajul acid, poluarea apei

Resurse de apă Pierderea apei disponibilă 1. Costuri de furnizare și Comunitățile locale care

reduse, datorită pentru alte foloase distribuire a surselor vor fi obligate să își

utilizării apei în (consumarea ei de către alternative de apă procure, la un preț mai

cantități oameni sau animale, potabilă mare, apa potabilă de la

industriale irigații) 2. Creșterea costurilor de surse alternative

pentru trai Bugetul local care va tre-

exploatarea bui să finanțeze sistemele

minieră alternative de furnizare și

distribuire a apei potabile

Reducerea cursului și a 1. Pierderea farmecului Formele de viață acvatică

nivelului râului din regiune vizual în aval Turiștii

2. Pagube ecologice Calitatea vieții

3. Potențialul România

microhidrologic pierdut Energia hidrologică

Calitatea mediului natural

Contaminarea Pierderea apei curate Costuri crescute pentru Bugetul român de stat (tra-

pânzei de apă disponibilă consumului curățarea și furnizarea tarea apei și sistemele de

freatică cu uman și animal apei furnizare a apei potabile)

cianură și metale Riscuri mari în domeniul 1. Consumatorii vor evita Economia locală

grele, datorită sănătății datorită expunerii alimentele din regiunea Populația expusă

stocării crescânde la diverse minieră; Bugetul de stat alocat

deșeurilor în lac substanțe toxice 2. Costuri medicale sistemului de sănătate

deschis crescute

Distrugerea ecosistemului Pierderi în domeniul re- Populația și ecosistemul

(pierderea faunei și a florei) surselor naturale, inclu- local

zând aici animalele, plan- Statul român

tele medicinale și sursele de apă

208

Poluarea aerului și poluarea fonică

Poluarea 1. Creșterea ratei de 1. Creșterea costurilor de Populația expusă

crescândă a îmbolnăviri (rata privind îngrijire medicală Bugetul de stat destinat

aerului datorită riscul de contactare a 2. Creșterea îngrijirilor sistemului de sănătate

emanării de praf bolilor respiratorii și veterinare Proprietarii rămași în

(silica) care infecțioase va crește cu regiune

cauzează grave 20-40%)

deteriorări ale 2. Perspectiva duratei de

stării de sănătate viață redusă

3. Animalele de fermă vor

fi, de asemenea afectate

Poluarea fonică 1. Rata privind riscul 1. Creșterea costurilor

crescândă îmbolnăvirii crește (stres) pentru îngrijirea

datorită 2. Stresul animalelor de medicală

exploziilor, fermă 2. Producția scăzută

demolării și a

traficului intens Animalele sălbatice vor 1. Destabilizarea

părăsi regiunea ecosistemului

2. Daune iremediabile

Populația expusă

Sistemul român de sănătate

Proprietarii rămași în regiune

Proprietarii rămași în regiune

Modificările geotehnice

Modificările geo- Deplasări ale solului și

tehnice datorate alunecări de teren

construcției la- Riscul defectării sistemelor

cului de decan- de administrare a

tare și a facili- deșeurilor și a revărsării

tăților de admi- accidentale a substanțelor

nistrare a toxice, inclusiv a cianurii

deșeurilor

Costuri ecologice

crescute

Eventuale costuri

ecologice imense (de zeci de ori mai mari decât cele de la Baia Mare)

209

Agenția Română de

Protecție a Mediului

Localitatea Abrud ar putea fi complet distrusă, iar alte sate din vale ar putea

rămâne fără apă potabilă
Râurile din aval: bazinul
râului Arieș și Dunărea

Prezența unui Riscul accidentelor datorită

sistem defect și destabilizării solului Riscul dării în judecată a

a unei rezistențe României de către statul

mecanice scă- ungar (vezi Baia Mare)

zute a învelișului

sedimentar unde

lacul de decan- Accidente cu riscul unor

tare va fi situat, serioase consecințe

este predispus umane

accidentelor

Exploziile puter-

nice sistematice

în munții din re-

giune care sunt

traversați în

interior de galerii

vechi

Statul român (va fi obligat

să plătească pagube
ecologice imense în țară și în țările vecine

Imaginea României va fi de asemenea afectată în mod serios

Ungaria (Bazinul Râului Tisa)

Muncitorii minieri, expuși
în mod direct zonei
afectate de către explozii
Comunitățile de la vale

Distrugerea patrimoniului național și internațional: Pierderi istorice, arheologice și culturale

Distrugerea Pierderea iremediabilă a 1. Pierderea moștenirii

galeriilor romane monumentelor unice, vechi istorice și arheologice

unice și a altor de 2000 de ani 2. Pierderea unui even-

moșteniri tual profit semnificativ în

arheologice urma promovării

valoroase turismului

3. Pierderea unor infor-

mații culturale de valoare

4. Efecte negative privind

imaginea țării în exterior

210

Comunitățile locale care

ar putea beneficia de pe
urma promovării turismului
Statul român care pierde
un patrimoniu neprețuit
Întreaga comunitate inter-
națională, întreaga umanitate
România. Efecte dezas-
truoase privind imaginea sa
internațională

Distrugerea unor Pierderea caselor, a

locuințe istorice bisericilor și a

vechi carac- monumentelor, care sunt

terizate ca fiind patrimoniu protejat prin

patrimoniul arhi- lege

tectural neprețuit

Dispariția unor Pierderea patrimoniului

monumente natural

naturale

1. Pierderea identității

culturale

2. Pierderea moștenirii
istorice

3. Pierderea profitului de
pa urma turismului

Pierderea domeniului

turistic

Comunitățile locale

România

Generațiile viitoare

Comunitățile locale România

Impacturile pe termen lung (după închiderea minei)

Durata limitată a 1. Distrugerea totală a 1. Costuri sociale pe Minerii, comunitatea

proiectului minier potențialului economic termen lung locală și întreaga regiune vor

(15 ani) local și imposibilitatea 2. Creșterea criminalității fi afectate pe termen foarte

dezvoltării unor activități lung

economice alternative Bugetul român de stat va

2. Rata foarte ridicată a trebui să compenseze pier-

șomajului printre mineri derile sociale și economice

Contaminarea Necesitatea continuării Costurile privind Bugetul român de stat

continuă a solu- tratamentului cu apă acidă tratamentul apei sunt (Ministerul Finanțelor)

lui și a apei după pe o perioadă de 30 de ani estimate între 30 și 60 de

închiderea minei după închiderea minei milioane de dolari pe an

Distrugerea satului și a comunității locale

Distrugerea 1. Pierderea identității, a

întregii localități valorilor culturale și

Roșia Montană, tradiționale

cel mai vechi sat 2. Pierderea a 2000 de ani

din România de istorie

Costurile sunt imposibil de Trecutul istoric al

evaluat și nu pot fi României și patrimoniul

estimate său

Patrimoniul european

211

Distrugerea 1. Pierderea coeziunii 1. Costuri ridicate de trai

rețelei sociale o sociale 2. Intensificarea

dată cu 2. Distrugerea rețelei criminalității

distrugerea comunitare și a ajutorului 3. Pierderea de vieți

întregii mutual omenești, în special în

comunități locale 3. Distrugerea legăturilor rândul persoanelor în

de familie vârstă

Distrugerea 1. Pierderea valorilor Stresul crescut, gradul

bisericilor și a culturale ridicat de îmbolnăviri și

cimitirelor 2. Pierderea coeziunii costuri umane, greu de

sociale apreciat

Populația strămutată și în

special persoanele cu vârstă înaintată

Umanitatea. Eroziunea diversității stilului de viață Umanitatea. Pierderea

continuității

Sătenii din Roșia Montană, Corna și familiile lor
Bisericile ortodoxe care-și vor pierde credibilitatea și patrimoniul

Aspectele economice, situația forței de muncă și sursele de venit

Distrugerea sis- 1. Presiunea privind

temului tradițio- căutarea altor surse de

nal de subzist- venit

ență bazată pe 2. Nevoi privind angajări

activitățile din adiționale

cadrul fermelor

RMGC oferă Costuri crescute de trai

locuri de muncă pentru cei care vor deveni

foarte puține șomeri

pentru populația

locală (300 de

locuri de muncă)

Lipsa inițiativei 1. Stoparea activităților

din partea economice existente,

investitorilor din care nu sunt compatibile

1. Standarde de trai mai

scăzute

2. Creșterea costurilor
sociale

3. Creșterea criminalității

1. Standarde scăzute de
trai pentru majoritatea
populației locale

2. Costuri sociale

crescute

3. Creșterea criminalității 1. Pierderea locurilor de
muncă

2. Pierderea unor surse

212

Populația strămutată

Economia locală

Statul român și bugetul
destinat asistenței sociale

Marea majoritate a
localnicilor care nu vor avea posibilitatea de a obține un loc de muncă Statul Român

Economia locală va fi
distrusă așa cum s-a
întâmplat în cazul tuturor

țară și din cu prezența minei în de venit

străinătate, zonă (comerțul agricol, 3. Pierderea potențialelor

datorată turismul) alternative și a oricăror

prezenței minei 2. Eliminarea oricărei oportunități de

în regiune perspective privind dezvoltare susținută a

activitățile alternative regiunii

(turismul, agricultura, 4. Sărăcirea pe termen

industria ușoară și alte lung a întregii regiuni,

servicii) creșterea șomajului și a

costurilor sociale

centrelor miniere

monoindustriale

Bugetul de stat al

României care va trebui să compenseze creșterea
costurilor sociale și
economice

Reputația internațională a României care va fi serios afectată

Sursa: Bran F., Manea Gh., David O., Mătăsariu L., Preliminarii la o strategie de dezvoltare economică a zonei Munților Apuseni – o abordare ecologică, Economistul, Supliment nr.361/20.10.2003, pg.3-4

213

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Angelescu C., Stănescu I., Economie politică, Editura Oscar Print,
ediția a II-a, 2000;

2. Abraham-Frois G., Economia politică, Editura Humanitas,
București, 1998;

3. Ayres R.U., Statistical Measures of unsustainability, în „Ecological
Economics”, nr.16 3/1996, pg.239-256;

4. Allen T.F.H., Starr T.B., Hierarchy: Perspectives for Ecological
Complexity, University of Chicago Press, Chicago, 1982;

5. Atkinson L.C., Economics, the science of choice, Richard D.Irwin
INC., 1982;

6. Azar C., Holmberg J., Lindgren K., Socio-ecological indicators for
sustainability, în „Ecological Economics”, nr.18/1996, pg.89-112;

7. Baslé M., ș.a., Histoire des pensée économique: les
contemporaines synthèse, Editor Sirey, Paris, 1988;

8. Băbeanu M. (coord.), Economie politică, Universitatea din Craiova,
1993;

9. Băcescu A., Băcescu M., Dicționar macro-economic, Editura All,
București, 1993;

10. Băcescu M., Băcescu-Cărbunaru A., Compendiu de
macroeconomie, Editura Economică, București, 1997;

11. Bădescu V., Dobre I., Modelarea deciziilor economico-

financiare, Editura Conphys, București, 2001;

12. Băloiu L.M., Anghelescu A., Ponaru I., Protecția mediului
ambient, Centrul editorial-poligrafic A.S.E., 1995;

13. Beckerman W., Economists, Scientists and Environmental
Catastrophe, în „Oxford Economic Papers”, nr.3, vol.24, noiembrie
1992;

14. Botnariuc N., Vădineanu A., Ecologie, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1982;

15. Bourghinat H., L’économiste et l’environnement: propos
liminaires, în „Economistes et sociétés”, Cahiers de l’I.S.E.A., Série
F, nr.25, 1993 ;

214

16. Bran P., Economica valorii, Editura Economică, București, 1995;

17. Bran P., Finanțele întreprinderii, Editura Economică, București,
2001;

18. Bran P., Economica valorii, Editura ASE, București, 2002;

19. Bran P. (coord.), Raportul comisiei din Academia de Studii
Economice, București privitor la probleme economice, financiare,
sociale, de mediu și de durabilitate ale proiectului minier Roșia
Montană, în „Academica”, anul XIII, nr.15/iunie 2003;

20. Bran P. (coord), Bran F., Roșca I., Manea Gh., David O.,
Costică I., Iorgulescu A., Componenta ecologică a strategiei de
dezvoltare economică a zonei Munților Apuseni (Studiu de caz Roșia
Montană), Editura ASE, București, 2003;

21. Bran F., Ioan I., Marin D., Mőckesch C., Mic lexicon de
protecția mediului, Editura Economică, București, 1999;

22. Bran F., Dincu I., Bran M., Fenomene geo-ecologice și riscuri
economice, Centrul editorial-poligrafic A.S.E., București, 1996;

23. Bran F., Rojanschi V., Diaconu Gh., Politici ecologice, Centrul
editorial-poligrafic A.S.E., București, 1997;

24. Bran F., Dincu I., Ecologie generală și protecția mediului,
Centrul editorial-poligrafic A.S.E., București, 1995;

25. Bran F., Problemele de mediu. Posibilități de reglementare,
Editura Tribuna Economică, București, 2001;

26. Bran F., Ioan I., Ecosferă și politici ecologice, Editura ASE,
București, 2001;

27. Bran F., Relația economie-mediu la începutul mileniului al III-lea,
Editura ASE, București, 2002;

28. Bran F., Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare
economică, Editura ASE, București, 2002;

29. Bran F., Manea Gh., David O., Mătăsariu L., Preliminarii la o
strategie de dezvoltare economică a zonei Munților Apuseni – o
abordare ecologică, Economistul, Supliment nr.361/20.10.2003;

30. Bromley D.W., Cernea M.M., The Management of Common
Property Natural Resources, The World Bank Discussion Papers,
Washington, Nr. 57/1989;

31. Brown L.R., Starea lumii 1996, Editura Tehnică, București,

1996;

32. Brown L.R., Starea lumii 2000, Editura Tehnică, București,

2000;

33. Brown L.R., Eco-Economie. Crearea unei economii pentru
planeta noastră, Editura Tehnică, București, 2001;

215

34. Brown L.R., World Economy Expands, în „World Watch

Institute”, Vital Signs, W.W.Horton & Company, 2001;

35. Brown L.R. (coord.), Probleme globale ale omenirii. Starea lumii
1999, Editura Tehnică, București, 1999;

36. Burda M., Wyplosz Ch., Macroéconomie une perspective
européenne, De Boeck – Wesmael S.A., 1993;

37. Cairns J., Sustainability, ecosystem services and health, în
„International Journal for Sustainable Development and World
Ecology”, nr.4/1997, pg.53-165;

38. Chenery H., Structural Change and Development Policy, Oxford
University Press, 1979;

39. Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., Economie. Manual
universitar, Editura Economică, București, 1999;

40. Clark C., Les condition du progrès économique, Paris, 1960 ;

41. Clipa N., Fenomenul și teoria creșterii economice în capitalism,
Editura Universității Al.I.Cuza, Iași, 1989;

42. Constantinescu N.N., Economia protecției mediului natural,
Editura Politică, București, 1976;

43. Constantinescu N.N., Probleme globale ale omenirii în lumina
conceptului de dezvoltare economică, Editura Politică, București,
1982;

44. Constantinescu N.N., Dileme ale tranziției la economia de
piață, Editura Economică, București, 1992;

45. Constantinescu N.N., Reforma economică – în folosul cui?,
Editura Economică, București, 1993;

46. Constantinescu N.N., Istoria gândirii economice românești,
Editura Economică, București, 1999;

47. Constantinescu N.N., Scrieri alese 1989-1999, vol.1, Editura
Economică, București, 2000;

48. Constantinescu N.N., Scrieri alese – Teorie economică, vol.2,
Editura Economică, București, 2000;

49. Cook J.P., Shearth D., World mineral resources and some
global environmental issues, în „Nature and Resources”,

nr.331/1997, pg.26-34;

50. Cornescu V., Crețoiu Gh., Bucur I., Economie, Editura Actami,
București, 2001;

51. Cornescu V., Crețoiu Gh., Focșa D., Stanciu S., Economie
contemporană, volumul II, Editura Universității București, 1993;

52. Corson W.H. (ed), The global ecology handbook: what you can
do about the environmental crisis, Beacon Press, Boston, 1990;

216

53. Costantza R., The importance of envisioning in motivating
change toward sustainability, în „Ecological Economics”,

nr.122/1996, pg.11-13;

54. Costantza R., Daly H., Natural capital and sustainable
development, în „Conservation Biology”, nr.6/1992, pg.37-46;

55. Cunningham W.P., Saigo B.W., Environmental Science. A
Global Concern, third edition, Wm.C.Brown Publishers, S.U.A.,
1995;

56. Dăianu D., Vrânceanu R., România și Uniunea Europeană,
Editura Polirom, Iași, 2002;

57. De Graaf J.H., Musters M.J.C., Ter Keurs J.W., Sustainable
Development: Looking for New Strategies, în „Ecological

Economics”, nr.16/1996, pg.205-216;

58. Diaconu Gh., Rojanschi V., Bran F., Urgențele și riscurile de
mediu pentru agenții economici, Editura Economică, București,
1997;

59. Didier M., Economie: regulile jocului, Editura Humanitas,
București, 1994;

60. Dobrescu E., Tranziția în România. Abordări econometrice,
Editura Economică, București, 2002;

61. Dobrotă N., Economie politică, Editura Economică, București,
1997;

62. Duțu M., Dreptul internațional & comunitar al mediului, Editura
Economică, București, 1995;

63. Ehrlich P., Ehrlich A., Population, Resources, Environment,

W.H.Freeman and Co., San Francisco, 1992;

64. Elian G., Suveranitatea permanentă asupra resurselor naționale,
Editura Politică, București, 1977;

65. Fei C.H., Rains G., Development of the Labor Surplus Economy,
New Haven, CT: Yale University Press, 1964;

66. Fourastie J., Le grand espoir du XX-ème siècle, Presses
Universitaires de France, Paris, 1968;

67. Galbraith J.K., Societatea perfectă. La ordinea zile: binele
omului, Editura Eurosong & Book, 1997;

68. Gale R., Barg S., Green Budget Reform: An International Case
Book of Leading Practices, London U.K.: Earthscan, 1995;

69. Georgescu G., Reforma economică și dezvoltarea durabilă,
Editura Economică, București, 1995;

70. Georgescu-Roëgen N., Legea entropiei și procesul economic,
Editura Politică, București, 1979;

217

71. Gleick J., Chaos: Making a New Science, Cardinal Books,
London, 1988;

72. Goudie A., Environmental Change, Claredon Press, Oxford,
1977;

73. Goudie A., The human impact on the natural environment,
(second edition) Basil Blackwell, Oxford, 1986;

74. Guillaumont P., Èconomie du développement, vol.1, Le sous-
développement, Presses Universitaires de France, Paris, 1985;

75. Hagen E., Économie du développement, Editor Economique,
Paris, 1982;

76. Harribey J.M., Le Développement Soutenable, Editor
Economique, Paris, 1998;

77. Heller W., Economic Growth and Economist’s View, în “Monthly
Labor Review”, noiembrie 1996;

78. Iancu A., Creșterea economică și mediul înconjurător, Editura
Politică, București, 1979;

79. Iancu A., Creșterea economică și resursele naturale, Editura
Politică, București, 1976;

80. Iovițu M., Tranziția la economia de piață, Editura Economică,
București, 1998;

81. Jamieson D. Sustainability and Beyond, în „Ecological

Economics”, nr.24/1998; pg.183-192;

82. Jula D., Ailenei D., Jula N., Gârbovean A., Economia
dezvoltării, Editura Viitorul Românesc, București, 1999;

83. Julius de A.S., Mashayekhi A., The Economics of Natural Gas:
Pricing, Planning and Policy, Oxford University Press, 1990;

84. Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii și a banilor, Editura Științifică, București, 1970;

85. Klatzmann J., Nourrir dix milliard d’hommes?, Presses
Universitaires de France, 1975;

86. Kuznets S., Croissance et structure économique, Ed. Calman,
Levy, 1972;

87. Kuznets S., Notes on Stage of Economic Growth as a System
Determinant, în „Comparison of Economic System”, Editor

Alexander Eckstein, New York, 1971;

88. Leontief W., Analiza input-output, Editura Științifică, București,
1970;

89. Lewis W.A., Economic Development with Unlimited Supplies of
Labour, The Manchester School Bulletin, May 1954;

90. Lewis A., La théorie de la croissance économique, Payot, Paris,
1963;

218

91. Lipietz A., Une économie a reconstruire, în „ Terre, patrimoine
commun de l’humanité”, La découverte, 1992;

92. Lipsey R.G., Chrystal K.A., Economia pozitivă, Editura
Economică, București, 1999;

93. Macovei Gh., Economie politică, Institutul agronomic „Ion

Ionescu de la Brad”, Iași, 1992;

94. Madgearu V.N., Curs de economie politică, Institutul de cercetări
economice profesor V.N.Madgearu, București, 1944;

95. Madgearu V.N., Evoluția economiei românești după războiul
mondial, Editura Independența Economică, București, 1940;

96. Manea Gh., Managementul deșeurilor, Editura Economică,
București, 1997;

97. Manea Gh., Opinii în favoarea unei strategii viabile de dezvoltare
a economiei românești, Economistul, nr.1300 (2326)/17.02.2003;

98. Manoliu M., Ionescu C., Dezvoltarea durabilă și protecția
mediului, Editura *H*G*A*, București, 1998;

99. Martinez-Alier J., Ecological economics, energy, environment
and society, Blackwell, Cambridge, 1987;

100. McNeely A.J., Conservation and the future trends and options
toward the year 2025, IUCN World Congress, Montreal, November,
1996;

101. Meadows D.H., Two futures: one hard, one easy, în „Ecological
Economics”, nr.13/1996, pg.7-10;

102. Meadows D.H., Meadows D.L., Randers J., Limits to Growth,
Universe Books, New York, 1972;

103. Meir G., Leading Issues in Economic Development, Sixth
Edition, Oxford University Press, New York, 1995;

104. Miller J.G., Living Systems, McGraw-Hill, New York, 1978;

105. Miller G.T., Environnemental Science. An Introduction,
Wadsworth Publishing Company, Belmont, California, 1986;
106. Musters M.J.C., De Graaf J.H., Ter Keurs J.W., Political and
economic inequality and environment, în „Ecological Economics”,
nr.26 3/1998, pg.243-258;

107. Myers N., Population environment and development, în
„Environmental Conservation”, nr.20 3/1993, pg.205-215;
108. Myrdal G., Economic Theory and Underdevelopment Region,
Gerald Duckworth and Co. Ltd, London, 1957;

109. Munasinghe M., Environmental Economics and Sustainable
Development, World Bank Environment Paper, Number 3/1993;
110. Nebel B.J., Kormondy E.J., Environmental Science – the Way
the World Works, Prientice-Hall INC., New Jersey, 1981;

219

111. Nechiță V.C., Economie politică, volumul II, Editura Porto-

Franco, Galați, 1991;

112. Negrei C.C., Economia mediului, vol.1, Bazele economiei
mediului, Centrul editorial-poligrafic A.S.E., București, 1995;
113. Negrei C.C., Operatori politici și comunicare în managementul
mediului, Editura Pro Transilvania, București,1997;

114. Negrei C.C., Instrumente și metode în managementul mediului,
Editura Economică, București, 1999;

115. Negucioiu A., Tranziția rațională, Editura Economică, București,
1999;

116. Nicolis G., Prigogine I., Self organization in nonequilibrium
systems, John Wiley, New York, 1977;

117. Niculescu N.G., Adumitrăcesei I.D., Eficientizarea economiei
românești postsocialiste, Editura Economică, București, 2000;
118. Norton B., Costantza R., Bishop C.R., The evolution of

preferences: why „sovereign” preference may not lead to

sustainable policies and what to do about it, în „Ecological

Economics”, nr.24/1998, pg.193-211;

119. Odum E.P., Basic ecology, Sounders College Publishing,
Philadelphia, 1983;

120. Odum E.P., Ecology and Our Endangered Life – Support

Systems, Sinauer Associates, Sunderland, 1993;

121. Odum H.T., Environment Power and Society, Wiley Interscience,
New York, 1971;

122. Odum H.T., Systems Ecology, Wiley Interscience, New York,
1983;

123. Parkin M., King D., Economics, Second Edition, Addison-
Wesley Publishers Limited, 1995;

124. Părăușanu V., Ponoran I., Economia mediului, Editura Sylvi,
București, 1997;

125. Pearce D.W., Cost-Benefit Analysis, Macmillan Basingstoke,
1986;

126. Pearce D.W., Warford J.J., World without End, Oxford
University Press, 1994;

127. Perroux Fr., L’économie du XX-ème siècle, Presses
Universitaires de France, Paris, 1969;

128. Perroux Fr., Pour une philosophie de nouveau développement,
Presses Universitaires de France, Paris, 1981;

129. Platon V., Protecția mediului și dezvoltarea economică. Instituții
și mecanisme în perioada de tranziție, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1977;

220

130. Popescu C., Ciucur D., Tranziția prin criză, Editura Eficient,
București, 1991;

131. Popescu C., Ciucur D., Popescu I., Tranziția la economia
umană, Editura Economică, București, 1996;

132. Popescu D., Dezvoltarea durabilă și protecția mediului
înconjurător II, în revista „Marketing-Management. Studii-Cercetări-
Consulting” a Asociației Române de Marketing, București, vol.1-
2/2000;

133. Postolache T. (coord.), Tratat de economie contemporană,

vol.2: „Economia națională. Reproducția socială și mecanisme
economice”, cartea I: Cadrul conceptual general, Editura Politică,
București, 1987;

134. Pralea C.L., Investițiile internaționale și dezvoltarea economică,
(teză de doctorat), Universitatea „Al.I.Cuza”, Facultatea de

Economie și Administrarea Afacerilor, Catedra de Economie, Iași, 2001;

135. Prigogine I., Stengers I., Noua alianță, Editura Politică,
București, 1984;

136. Redclift M., Development and the Environmental Crisis,
Methuen, London, 1984;

137. Redclift M., Sustainable Development: Exploring the
Contradictions”, Methuen, London, 1987;

138. Rees J., Natural resources: allocation, economics and policy,
Methuen, London, 1985;

139. Rennings K., Wiggering H., Steps toward indicators of
sustainable development: linking economic and ecological concepts,
în „Ecological Economics”, nr.20 1/1997, pg.25-36;

140. Ricardo D., Opere alese, vol.I și II, Editura Academiei Republicii
Populare Române, București, 1959 și 1962;

141. Rojanschi V., Diaconu Gh., Ingineria mediului, Universitatea
Ecologică, București, 1996;

142. Rojanschi V., Teacă M., Florian G., Iordache C., Evaluarea
impactului ecologic, Societatea Ateneul Român, Universitatea
Ecologică, București, 2000;

143. Rojanschi V., Bran F., Diaconu Gh., Protecția și ingineria
mediului, Editura Economică, București, 1997;

144. Rojanschi V., Bran F., Diaconu Gh., Iosif Gh.N., Toderoiu F.,

Economia și protecția mediului, Editura Tribuna Economică, București, 1997;

145. Rojanschi V., Bran F., Politici și strategii de mediu, Editura
Economică, București, 2002;

221

146. Rojanschi V., Bran F., Diaconu Gh., Protecția și ingineria
mediului, Editura Economică, București, 2002;

147. Rojanschi V., Bran F., Diaconu S., Grigore F., Abordări
economice în protecția mediului, Editura ASE, București, 2003;
148. Rostow W.W., The Stage of Economic Growth: A Non-
Communist Manifesto, Cambridge University Press, Cambridge,
1960;

149. Rostow W.W., The stages of economic growth, Cambridge
University Press, Cambridge, 1971;

150. Saburo O., Cu fața spre secolul XXI, Editura Economică,
București,1992;

151. Sagoff M., The Economy of the Earth: Philosophy, law and
environment, Cambridge University Press, Cambridge, 1988;
152. Samuelson P.A., Nordhaus W.D, Economics, the fifteenth
edition, McGraw-Hill, INC., 1995;

153. Schumpeter J.A., Théorie de l’évolution économique, Paris,
1935;

154. Simmons I.G., The Ecology of Natural Resources, Edward
Arnold Publishers Ltd, London, 1974;

155. Simon J.L, Kahn H., The Resourceful Earth – a Response to
Global 2000, Basil Blackwell, Oxford, 1984;

156. Smith A., Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor
ei, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1962;
157. Solow R., Growth theory: an exposition, MTT, New York, Oxford

University, 1987;

158. Soroceanu V., Creșterea economică și mediul natural, Editura
Economică, București, 2000;

159. Stanners D., Bourdeau Ph., Europe’s Environment, European
Environment Agency, Copenhagen, 1995;

160. Thomas K., Man and the natural world, Penguin Books, London,
1984;

161. Todaro M., Economic Development, Longman Ed., Londra,
1997;

162. Toffler A., Șocul viitorului, Editura Politică, București, 1973;

163. Toffler A., Ecospasmul economic, Editura Antet, București,
1999;

164. Tufescu V., Tufescu M., Ecologia și activitatea umană, Editura
Albatros, București, 1981;

165. Vădineanu A., Dezvoltarea durabilă: Teorie și Practică, vol.1,
Bazele teoretice ale dezvoltării durabile, Editura Universității din
București, 1998;

222

166. Vădineanu A. Sustainable Development: Theory and Practice
Regarding the Transition of Socio-Economic Systems towards
Sustainability, „Tip Art Group” Publishing & Printing Company,
București, 2001;

167. Zamfir E., Bădescu I., Zamfir C. (coord.), Starea societății

românești după 10 ani de la tranziție, Editura Expert, București, 2000;

168. Watt K.E.F., Ecology and resources management, McGraw-Hill,
New York, 1968;

169. ***, Reforming Central and Eastern European Economies, Initial

Results and Challenges – a World Bank Symposium, partII,

Washington, 1991;

170. *** – The Transformation of Economics in Central and Eastern
Europe – Issues, Progress and Prospects, World Bank – Policy and
Research Series, nr.17/1991;

171. *** – Les problèmes de l’environnement dans la CEE, în „Revue
de marché commun ”, nr.175, mai-iunie 1994;

172. – Strategia României pentru mediu, Ministerul Apelor,

Pădurilor și Protecției Mediului, București, 1996;

173. *** – Encarta Encyclopedia, 1997;

174. – Relansarea creșterii economice, Editura Economică,

București, 2000;

175. – Dicționar de economie, ediția a II-a, Editura Economică,

București, 2001;

176. *** – Anuarul statistic al României, 1995-2003;

177. – Convergențe economice în Uniunea Europeană, Editura

Economică, București, 2002;

178. *** – Tribuna Economică, Colecția 1990-2003, București;

179. *** – Economistul, Colecția 1990-2003, București;

180. – Monitorul Oficial al României, Colecția 1995-2003,

București;

181. *** – www.mappm.ro;

182. *** – www.rosilva.ro;

183. *** – www.fao.org;

184. *** – http://www.europa.eu-int;

185. *** – http://www.infoeuropa.ro.

223