Dezmostenirea Si Executiunea Testamentara
PLANUL LUCRĂRII
CAPITOLUL I.
CONSIDERAȚII GENERALE
Secțiunea I. NOȚIUNE
Secțiunea a II-a. FELURILE MOȘTENIRII
Secțiunea a III-a. TESTAMENTUL
CAPITOLUL AL II-LEA.
DEZMOȘTENIREA (EXHEREDAREA)
Secțiunea I. EVOLUȚIA ÎN TIMP A INSTITUȚIEI DEZMOȘTENIRII
Secțiunea a II-a. DEZMOȘTENIREA ÎN NOUL COD CIVIL
Partea I. NOȚIUNE
Partea a II-a. FELURILE DEZMOȘTENIRII
Partea a III-a. EFECTE
Partea a IV-a. NULITATEA
CAPITOLUL AL III-LEA.
EXECUȚIUNEA TESTAMENTARĂ
Secțiunea I. NOȚIUNE ȘI NATURĂ JURIDICĂ
Secțiunea a II-a. ATRIBUȚIILE EXECUTORULUI TESTAMENTAR
Secțiunea a III-a. ÎNCETAREA EXECUȚIUNII TESTAMENTARE
CAPITOLUL AL IV-LEA.
ASPECTE DE DREPT COMPARAT
Secțiunea I. PRIVIND DEZMOȘTENIREA
Secțiunea a II-a. PRIVIND EXECUȚIUNEA TESTAMENTARĂ
CONCLUZII
CUPRINS
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I.
CONSIDERAȚII GENERALE
Secțiunea I . NOȚIUNE
Materia succesiunilor – ca parte a dreptului civil are ca obiect central rezolvarea diferitelor probleme ce apar în legătură cu ultimul eveniment din viața unei persoane: decesul acesteia. Din punct de vedere juridic, cea mai importantă problemă legată de decesul unei persoane o reprezintă patrimoniul acesteia, intervenind astfel mai multe întrebări: ce se va întâmpla cu toate bunurile persoanei decedate? Cine îi va plăti datoriile? Urmărind rezolvarea acestor probleme, au fost create numeroase instituții care au drept liant decesul persoanei și transmiterea patrimoniului acesteia, ajungându-se astfel la noțiunea de moștenire.
Pentru a sublinia importanța acestui concept, voi porni de la o definiție dată de Gaius “ Nihil est aliud ‘hereditas’, quam succesio in universum ius quod defunctus habuit. ” (“ Cuvântul ‘moștenire’ nu înseamnă nimic altceva decât succederea la universalitatea drepturilor pe care le avea defunctul”), pe care o voi compara cu definiția modernă, prevăzută în Codul civil român. Potrivit art. 953 din Codul civil, moștenirea reprezintă transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane in ființă (înțelegându-se aici persoane fizice, persoane juridice, unități administrativ-teritoriale – comună, oraș, municipiu – sau statul). Analizând cele două fraze, am ajuns la următoarele concluzii: în primul rând, deși cele două opinii au fost exprimate la o diferență de aproximativ două milenii, ideea de bază rămâne aceeași – decesul persoanei are ca efect transmiterea patrimoniului, respectiv universalității de drepturi. Din această diferențiere rezultă, după părerea mea, că juristul roman Gaius considera că nu se pot moșteni decât drepturile, nu și obligațiile. În al doilea rând, faptul că definiția propriu-zisă prevăzută de Codul civil nu prezintă diferențe majore față de cea din dreptul roman (spre deosebire de alte instituții din dreptul civil care, deși s-au născut tot sub imperiul dreptului roman, au fost modificate de-a lungul timpului sau chiar date uitării) ne conduce la concluzia că regulile exprimate încă de atunci în acest domeniu au reușit să supraviețuiască evoluției și să se impună, dovedind gândirea remarcabilă a juriștilor romani.
În prezent, în Noul Cod civil, pe lângă noțiunea de “moștenire” se folosește și cea de “succesiune”, impunându-se însă câteva precizări. În sens restrâns, succesiunea reprezintă transmisiune pentru cauză de moarte, având aceeași semnificație ca noțiunea de “moștenire” (spre exemplu, în art. 806 din Codul civil se face referire la noțiunea de succesiune în sens de moștenire). În sens larg, termenul se referă la orice transmisiune de drepturi, incluzându-se aici și transmisiunile între vii (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare a unui bun individual este tot o succesiune în care cumpărătorul este succesorul cu titlu particular al vânzătorului). La nivel doctrinar s-a mai utilizat și noțiunea de “ereditate”.
Secțiunea a II-a. FELURILE MOȘTENIRII
Prevederile articolului 955 alin. (1) din Codul civil stabilesc existența în dreptul românesc atât a moștenirii legale, cât și a moștenirii testamentare. Spre deosebire de dreptul roman în care moștenirea testamentară constituia regula, legiuitorul român a optat pentru consacrarea moștenirii legale ca drept comun. Motivele principale care au stat la baza acestei alegeri au fost concepția existenței unei obligații a defunctului față de familia sa și imperativul respectării rezervei succesorale, chiar împotriva voinței defunctului.
Moștenirea legală reprezintă transmiterea patrimoniului defunctului potrivit dispozițiilor legale, respectându-se limitele impuse de acestea – adică la persoanele, în ordinea și în cotele prevăzute de lege. Aceasta mai poartă denumirea de moștenire „ab intestat”, adică „fără testament”, chiar dacă sensul inițial – acela de excepție de la regulă in dreptul roman – nu a mai fost păstrat.
Dispozițiile privind devoluțiunea legală se aplică nu numai în cazul în care persoana despre a cărei moștenire este vorba nu a lăsat un testament, ci și în situația în care voința exprimată de de cuius este lipsită de efecte juridice, în tot sau în parte. Putem lua ca exemplu aici cazul în care o persoană își exprimă ultima voință cu privire la transmiterea patrimoniului său printr-un testament olograf, pe care îl scrie o altă persoană. Conform legii noastre, testamentul olograf trebuie să fie scris în întregime de mâna testatorului, nerespectarea acestei dispoziții atrăgând nulitatea absolută a respectivului act. Drept urmare, testamentul fiind nul, devin aplicabile textele privitoare la moștenirea legală.
De asemenea, moștenirea este legală și în ipoteza în care defunctul a lăsat un testament valabil din punct de vedere legal, dar în conținutul căruia nu sunt specificate prevederi referitoare la transmiterea patrimoniului. Spre exemplu, testamentul defunctului X dezvăluie ultima dorință a acestuia și anume de a fi înhumat alături de soția sa predecedată. Constatăm că testamentul este perfect valabil, însă nu produce niciun efect pe tărâmul dreptului succesoral, lăsând și de această dată loc moștenirii legale pentru a stabili aspectele patrimoniale. Sau, deși testamentul este valabil și conține dispoziții referitoare la transmisiunea patrimoniului, legatarul (persoana desemnată de testator să culeagă moștenirea) renunță la moștenire.
Moștenirea testamentară reprezintă transmiterea patrimoniului persoanei decedate pornind de la dispozițiile lăsate de aceasta. Altfel spus, are la bază manifestarea de voință a testatorului. În dreptul roman, persoanele care decedau fără să fi lăsat un testament erau dezonorate. Legea celor XII Table proclamase dreptul de a testa intr-un mod absolut: “Pater familias, uti legassit supra poenia tutelare suae rei ita, jus istd” (“Ceea ce părintele de familie a dispus prin testament asupra bunurilor sale sau asupra tutelei copiilor săi, să fie ca o lege”).
Persoanele desemnate prin testament să culeagă moștenirea se numesc legatari (moștenitori testamentari). În funcție de vocația pe care o au la moștenire, legatarii se împart în: legatari universali – au vocație la întreaga moștenire, legatari cu titlu universal – au vocație numai la o fracțiune din moștenire și legatari cu titlu particular – au vocație la bunuri ut singuli, anume determinate.
Textul alin. (2) al art. 955 din Codul civil consacră posibilitatea coexistenței moștenirii legale cu cea testamentară. Remarcăm astfel o nouă distincție față de dreptul roman, în concepția căruia cele două forme de moștenire erau incompatibile (“Nemo partim testatus partim intestatus decedere potest” – “nimeni nu poate muri în parte cu testament, în parte fără testament”). În cazul în care există și moștenitori rezervatari (descendenți, soț supraviețuitor sau ascendenți privilegiați), coexistența celor două tipuri de moșteniri chiar se impune – de exemplu, dacă testatorul lasă toată averea sa prietenului P printr-un legat universal, fiul său își va primi totuși partea din succesiune care îi este rezervată (½ din cota legală), moștenirea împărțindu-se astfel: prietenul P va primi ½ din moștenire ca legatar, iar fiul va primi tot ½, dar ca moștenitor legal. Dacă însă nu există moștenitori rezervatari, cele două tipuri de moștenire pot coexista atunci când legatele lăsate de testator nu acoperă întreaga moștenire. Pentru ceea ce rămâne se vor aplica dispozițiile moștenirii legale.
Chiar dacă am concluzionat că moștenirea legală reprezintă regula în dreptul nostru și că poate coexista cu moștenirea testamentară, mai pot apărea situații în care aceasta să fie înlăturată cu totul de voința manifestată de de cuius prin testament. Avem în vedere împrejurările în care nu există moștenitori rezervatari sau aceștia, deși există, nu pot culege moștenirea (au predecedat, au renunțat la succesiune, sunt nedemni etc.). Celelalte persoane care au vocație la moștenire în temeiul legii, însă fără a beneficia de rezervă, vor fi înlăturate de la succesiune de legatarii prevăzuți în testament. De exemplu, de cuius îl numește pe prietenul P ca legatar universal, înlăturând posibilitatea fraților săi de a veni la moștenire. Dacă P ar fi primit doar o parte din bunuri ca legatar cu titlu universal (deci cu vocație la o cotă anume din moștenire), am fi fost din nou în prezența coexistenței celor două tipuri de moșteniri întrucât cei doi frați ar fi cules partea din moștenire rămasă după valorificarea legatului lui P.
Ca o extensie a admiterii coexistenței celor două feluri de moșteniri, se pune problema admiterii coexistenței celor două tipuri de calități pentru aceeași persoană: moștenitor legal și legatar în același timp. Pornind de la art. 1102 din Codul civil, care reglementează vocația multiplă la moștenire, se poate concluziona că este posibilă alăturarea calităților de moștenitor legal și testamentar, existând un drept de opțiune pentru fiecare în parte. De exemplu, dacă testatorul îi lasă prin legat cu titlu particular fratelui său F1 o casă, iar pentru restul bunurilor sale nu mai dispune, aceste bunuri vor fi supuse prevederilor legale. Astfel, restul de moștenire se va împărți în mod egal între moștenitorii legali și anume frații defunctului F1 si F2. Deci, în această ipoteză, fratele F1 primește casa ca legatar și ½ din restul moștenirii ca moștenitor legal, întrunindu-se în aceeași persoană cele două calități.
În art. 821 din Vechiul Cod civil mai era reglementat și un al treilea tip de moștenire și anume succesiunea convențională. Aceasta putea fi realizată prin donația de bunuri viitoare sau “instituțiunea contractuală”, prin care o persoană, numită instituant, desemna, printr-un contract de donație, un succesor, numit instituit, pentru a culege bunurile sale viitoare. Întrucât această formă de moștenire nu prezenta utilitate practică, ea nu a mai fost reținută de legiuitor în Noul Cod civil.
Secțiunea a III-a. TESTAMENTUL
Testamentul a fost cunoscut încă din Antichitate și a fost definit sub diferite forme, fiecare corespunzând nevoilor sociale din acele vremuri. În dreptul roman, succesiunea testamentară a avut ca punct de plecare consacrarea principiului libertății de a testa în Legea celor XII Table, devenind forma preferată de romani și utilizată cel mai des. Aceasta preferință s-a datorat și faptului că prin testament se puteau efectua mai multe operațiuni: astfel, pe lângă instituirea eredelui (clauză ce se insera în partea de sus a înscrierii, inexistența ei atrăgând nulitatea absolută a testamentului), puteau exista și clauze cu privire la dezrobirea unui sclav, instituirea unui tutore etc. (deci și clauze nepatrimoniale). Jurisconsultul clasic Ulpian definea testamentul ca fiind “manifestarea, în conformitate cu legea, a voinței noastre, pentru a avea tărie după moarte”.
În dreptul românesc, libertatea testamentară reprezintă posibilitatea recunoscută de lege persoanei fizice de a stabili prin voință proprie căror persoane le vor reveni bunurile sale, în tot sau în parte. Definiția se desprinde din cuprinsul art. 1034 din Codul civil care reglementează testamentul. Libertatea de a testa nu este absolută, fiind necesare unele limitări pentru a preveni abuzurile din partea testatorului. Una dintre limitările acestei libertăți este rezerva succesorală.
Potrivit Codului civil actual, testamentul reprezintă actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață. Spre deosebire de Vechiul Cod civil, această definiție a preluat elemente din doctrină și a pus capăt unor divergențe legate de textul din vechiul cod. Art. 802 din Codul civil de la 1864 punea semnul egalității între noțiunea de “testament” și cea de “legat”, definind testamentul în accepțiunea sa restrânsă. Definiția actuală nu se mai reduce la cea a legatului, ci acoperă si alte clauze ce pot fi cuprinse în testament. Din cuprinsul ei se pot extrage principalele caractere juridice ale testamentului și anume: act juridic unilateral, personal, revocabil, solemn, pentru cauză de moarte.
Testamentul este un act juridic întrucât reprezintă manifestarea de voință a testatorului făcută în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice civile – adică de a produce efecte juridice. Ca orice act juridic, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a fi considerat valabil din punct de vedere legal: condiții generale de fond (referitoare la capacitatea de a-l încheia, cauza – să fie licită și morală, consimțământul – liber și neviciat și obiectul – determinat și licit), condiții speciale de fond (cele prevăzute pentru liberalități) și condițiile de formă. Primul caracter redat în textul legal – caracterul unilateral – se referă la faptul că testamentul reprezintă manifestarea de voință a unei singure persoane care este producătoare de efecte juridice prin ea însăși, nefiind necesară acceptarea sa de către legatar. Efectul se produce la momentul deschiderii moștenirii, când patrimoniul (prin legate universale sau cu titlu universal) sau bunurile determinate (legate cu titlu particular) se transmit legatarilor, fără vreo manifestare de voință din partea acestora. Însă pentru a se finaliza această transmisiune, intervine instituția dreptului de opțiune al legatarilor, adică posibilitatea prevăzută de lege pentru aceștia de a accepta sau repudia moștenirea in termen de un an de la deschiderea ei. Actul acceptării nu are aceeași semnificație ca în cazul unei acceptări la oferta de a contracta, și anume acela de a încheia un contract, el fiind un act de sine stătător care produce efecte doar în legătură cu persoana legatarului, nu și cu defunctul. Iar spre deosebire de donație, care pentru a exista este necesar acceptul donatarului, testamentul există și este valabil în afară de orice acceptare a legatarului. De exemplu, dacă de cuius a instituit prin testament doi legatari cu titlu universal care acoperă întreaga moștenire și numai unul dintre ei acceptă legatul, partea rămasă din moștenire se va împărți potrivit normelor legale sau, dacă nu există moștenitori, va intra în posesia statului. Acest lucru însă nu afectează cu nimic validitatea testamentului, care produce efecte față de legatarul acceptant.
Prin trăsătura de act juridic personal se înțelege obligativitatea încheierii sale doar de către testator, nefiind posibilă încheierea prin reprezentare sau cu încuviințarea ocrotitorului legal. În consecință, nici minorii, nici persoanele puse sub interdicție judecătorească nu vor putea dispune de bunurile sale prin testament. Consider că aceste condiții se impun tot ca o formă de limitare a libertății de a testa, având ca scop protecția intereselor acestor categorii de persoane. Consultațiile de specialitate (notar, avocat) în legătură cu redactarea testamentului nu vor conduce însă la nulitatea acestuia, sub condiția ca testatorul să exprima voința sa personală.
Testamentul este un act esențialmente revocabil. Acest lucru se rezumă la dreptul absolut al testatorului de a reveni oricând și ori de câte ori consideră necesar asupra dispozițiilor testamentului său. Articolul 956 din Codul civil interzice testatorului posibilitatea de a renunța la dreptul de revocare a testamentului, renunțarea fiind considerată în acest caz un act asupra unei moșteniri viitoare.
Din caracterul personal, precum și din cel revocabil al testamentului mai rezultă o trăsătură definitorie, și anume aceea de act individual. Acesta reiese și din articolul 1036 din Codul civil care interzice testamentul reciproc, în sensul că două sau mai multe persoane nu pot dispune una în favoarea celeilalte sau amândouă în favoarea unui terț prin același act.
În primul rând, dacă s-ar permite utilizarea testamentului reciproc, cele două manifestări de voință ar conferi testamentului un caracter bilateral și s-ar ajunge la transformarea lui din act juridic unilateral în contract bilateral (având la bază obligații reciproce și interdependente).
În al doilea rând, reciprocitatea ar conduce și la pierderea caracterului revocabil ce ține de esența sa deoarece nicio parte nu va mai cuteza să-și revoce sau modifice dispozițiile pentru a nu determina o modificare sau revocare din partea celeilalte persoane a dispozițiilor prevăzute în favoarea sa.
O altă caracteristică a testamentului este solemnitatea. Testatorului îi este restrânsă libertatea de a testa din punctul de vedere al formei în care poate dispune prin testament. Astfel, articolul 1040 din Codul civil consacră formele în care poate fi încheiat în mod valabil un testament. Acesta poate fi olograf sau autentic.
Testamentul olograf trebuie să fie scris, datat și semnat în totalitate de mâna testatorului, sub sancțiunea nulității absolute. Această normă imperativă cuprinsă în articolul 1041 din Codul civil reprezintă o inovație față de Codul de la 1864. Testamentul autentic, prevăzut de articolul 1043 din Codul civil, impune legalizarea sa la un notar public sau orice alt organ învestit cu autoritate publică.
Codul civil inovează din nou prin crearea mai multor tipuri de testament adaptate nevoilor sociale din zilele noastre și care se pot întrebuința în situații speciale: în caz de epidemii, catastrofe, războaie, testamentul întocmit la bordul unei nave sau aeronave, testamentul realizat de persoana internată într-o instituție sanitară etc. (articolul 1047 – Testamente privilegiate)
Testamentul mistic, prevăzut de Vechiul Cod civil, nu a mai fost preluat in Noul Cod întrucât a fost utilizat foarte rar, căzând astfel în desuetudine. Acesta era scris de către testator sau un terț, apoi se introducea într-un plic care se sigila, urmând să fie prezentat unui notar public, în prezența unor martori.
Ultima trăsătură ce reiese din definiția testamentului este aceea de act juridic mortis causa sau pentru cauză de moarte. Din această trăsătură rezultă că testamentul nu-și poate produce efectele decât la moartea testatorului, momentul încheierii sale neavând relevanță din acest punct de vedere. Astfel, dacă exista o succesiune de legi, testamentului i se vor aplica după cum urmează: în ceea ce privește valabilitatea sa, se aplica legea în vigoare la data încheierii sale, iar în ceea ce privește efectele sale – legea în vigoare la momentul decesului testatorului, respectiv al deschiderii moștenirii.
Articolul 1035 din Codul civil reglementează conținutul testamentului, arătând printr-o enumerare exemplificativă clauzele ce pot fi prevăzute în el. Deși nu se mai pune semnul egalității între noțiunile de “legat” și “testament” ca în Vechiul Cod civil, legatele reprezintă principalele clauze ale testamentului, având ca obiect ultima voință a defunctului în legătură cu patrimoniul său sau cu anumite bunuri conținute de acesta. Pe lângă legate, testatorul mai poate dispune cu privire la: numirea unui executor testamentar (persoană împuternicită în vederea îndeplinirii dispozițiilor testamentare), dezmoștenirea unuia sau mai multor moștenitori legali (înlăturarea acestora de la moștenire), revocarea în tot sau în parte a unui testament anterior, partajul de ascendent (împărțeala făcută de testator între descendenții săi a bunurilor succesorale sau a unei părți din aceste bunuri), precum și alte dispoziții, indiferent dacă sunt de natură patrimonială sau nu.
Pornind de la acest fapt, în literatura de specialitate s-a statuat faptul că testamentul ar reprezenta de fapt un tipar, o formă juridică ce cuprinde mai multe acte juridice de sine stătătoare, legate între ele prin simplul fapt că sunt înscrise în același act. Drept consecință, nulitatea unuia dintre acte nu va atrage nulitatea celorlalte acte, care vor continua să producă efecte juridice. Întrucât forma este cea care reunește actele, rezultă că fiecare în parte trebuie să respecte condițiile prevăzute de lege cu privire la formă, iar în cazul nerespectării lor, sancțiunea se aplică întregului testament.
CAPITOLUL AL II-LEA.
DEZMOȘTENIREA (EXHEREDAREA)
Secțiunea I. EVOLUȚIA ÎN TIMP A INSTITUȚIEI DEZMOȘTENIRII
Dezmoștenirea sau exheredarea a fost cunoscută încă din cele mai vechi timpuri și utilizată alături de celelalte instituții ale dreptului succesoral. În dreptul roman, odată cu reglementarea principiului libertății de a testa în Legea celor 12 Table, testamentul a devenit principalul mijloc prin care romanii dispuneau cu privire la patrimoniul lor și la persoanele cărora le va reveni acesta. Ca o aplicație a principiului simetriei, a fost creată instituția succesiunii deferite contra testamentului: astfel, așa cum testatorul putea institui moștenitori prin testament, în mod simetric, prin același act putea să îi dezmoștenească, cu condiția de a respecta anumite forme solemne.
Dacă pater familiae dorea să dezmoștenească un fiu de familie trebuie să o facă nominal și cu respectarea unei forme solemne. Spre exemplu, dacă era dezmoștenit Octavian, trebuia să se utilizeze următoarea formulă: “Octavius filius meus exheres esto” – adică “Octavian fiul meu să fie dezmoștenit”. Pentru alți descendenți decât fiii, respectiv fiicele și nepoții, nu era necesară indicarea nominală și individuală, aceștia putând fi înlăturați de la moștenire în bloc, prin utilizarea formulei: “Ceteri omnes exheres sunto” – adică “Toți ceilalți să fie dezmoșteniți” .
În cazul în care nu erau respectate formulele solemne pentru dezmoștenire, testamentul fie se anula, fie se ratifica. Astfel, dacă un fiu de familie era dezmoștenit fără respectarea formei solemne, testamentul devenea “ruptum” – adică se anula. Pentru ceilalți descendenți ai lui pater familiae, neîndeplinirea cerințelor de formă nu atrăgea nulitatea testamentului, ci acesta se ratifica, astfel încât fiicele și nepoții să moștenească totuși o parte din bunuri. Aceleași efecte juridice se produceau și în cazul omisiunii (care apărea în cazul în care un descendent nu era nici instituit, nici dezmoștenit), făcându-se și aici aceeași distincție: pentru omiterea fiului de familie, testamentul se anula, iar pentru omiterea altui descendent, testamentul se ratifica.
Către sfârșitul epocii vechi, se observă o îngrădire a puterilor lui pater familiae și, pe cale de consecință, libertatea acestuia de a testa, care era absolută până la acel moment, a primit anumite limitări. S-a impus ideea de “oficium”, în virtutea căruia pater familiae avea îndatorirea de a-și iubi descendenții.
În materia dezmoștenirilor, o limitare a reprezentat testamentul inoficios, fiind o creație a practicii tribunalelor centumvirilor. Astfel, chiar dacă descendenții erau dezmoșteniți cu respectarea condițiilor de formă, aceștia puteau ataca testamentul în justiție, având ca temei faptul că testamentul în cauză era lipsit de “oficium”. În acest sens, rudele aveau la îndemână o acțiune specială, denumită “querela inofficiosi testamenti”, adică plângere pentru testamentul inoficios sau lipsit de “oficium”.
Această acțiune se introducea în fața tribunalului centumvirilor, iar centumvirii anulau testamentul pe considerația că de cuius a fost nebun când l-a întocmit, întrucât numai un nebun își putea dezmoșteni descendenții. Existau însă și situații în care acțiunea era admisă, acestea fiind lăsate la aprecierea tribunalului. Deși, în anumite cazuri, dezmoștenirea chiar se justifica, s-a considerat că practica tribunalului centumvirilor devenise contradictorie (se dădeau soluții diferite pentru spețe similare), fapt ce l-a determinat pe împăratul Justinian să ia o serie de măsuri. Acesta a întocmit o listă cu împrejurările în care un descendent poate fi dezmoștenit, restrângând și mai mult libertatea de a testa a lui pater familiae, și o altă listă ce cuprindea motivele pentru care putea fi introdusă acțiunea “quelera inofficiosi testamenti”. De asemenea, a extins regimul juridic aplicabil descendenților și asupra ascendenților, precum și asupra fraților și surorilor.
Pe teritoriul românesc, dispozițiile privind materia succesiunilor și, implicit, cele referitoare la dezmoșteniri, au apărut și s-au dezvoltat o dată cu evoluția statului. Astfel, în Legea Țării – ce reprezintă totalitatea normelor de drept nescris din perioada feudală , se regăsesc prevederi referitoare la succesiuni, fiind reglementate atât moștenirea legală, cât și cea testamentară. Pe cale de consecință, era reglementată și dezmoștenirea, Legea Țării permițând testatorului să-și dezmoștenească succesibilii în anumite situații: dacă fiul era răufăcător sau lipsit de respect. Se observă că nu se face referire decât la relația dintre părinte și copil în ceea ce privește dezmoștenirea, fără să se aducă în discuție cazurile în care testatorul ar dori să înlăture de la moștenire un alt succesibil.
Ulterior, la nivelul societății s-a pus tot mai mult accentul pe ideea de conservare a bunurilor în familie, astfel încât patrimoniul să rămână intact și să se poată transmite generațiilor următoare. Pe de altă parte, testatorului nu putea conferi prin testament titlul de moștenitor și, astfel, nici nu îl putea lua celui ce îi revenea în temeiul legii. Cu privire la dispozițiile Legii Țării, ele nu s-au mai aplicat în forma lor tradițională, ci au fost integrate expres în Codul Calimah, urmând a se aplica ori de câte ori legea nu prevede.
Codificările de la începutul secolului al XVIII-lea reglementau dezmoștenirea după cum urmează: Codul domnitorului Caragea din Țara Românească (din anul 1818) admitea dezmoștenirea fără restricții, însă fără a explica pe larg noțiunile legate de aceasta, lăsând la aprecierea testatorului; în Moldova, Codul Calimah a fost elaborat în anul 1817, din ordinul domnitorului Scarlat Calimah, ordin ce fusese dat încă din anul 1813. Acesta cuprindea, în articolul 978 din capitolul al XIV-lea, partea a II-a, secțiunea “Despre legitimă și despre moștenire”, o listă de “pricini”, cauze pentru care copiii puteau fi dezmoșteniți de părinți, iar în articolul următor, motivele pentru care copiii aveau dreptul să-și înlăture părinții de la moștenire. Se observă aici o asemănare cu sistemul utilizat în dreptul roman de către Împăratul Justinian. Aceste cauze multiple pentru care ascendenții și descendenții se puteau dezmoșteni reciproc erau: neîmpărtășirea în biserica ortodoxă, vrăjmășirea vieții, bătaia, necinstirea patului, defăimarea cu sudălmi, împiedicarea prin silă și vicleșug de a face testament, dedarea la desfrâuri sau la alte necuviințe, neîngrijirea din partea părinților pentru creșterea copiilor etc.; tot în Moldova, în anul 1814, apare Manualul juridic al lui Andronache Donici, care însă nu va fi niciodată promulgat. Cu toate acestea, Codul Donici a fost foarte apreciat și aplicat în practica instanțelor de judecată. În ceea ce privește dezmoștenirea, în Codul Donici au fost preluate dispozițiile lui Justinian din Novele 115, Capitolul al III-lea, Quae sunt justae exheredationis liberorum causae.
Codul Civil de la 1864, intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, nu conține dispoziții având ca obiect dezmoștenirea, dar nici nu o interzice expres. În doctrină, exheredarea era definită ca acea dispoziție de ultimă voință prin care testatorul înlătura de la succesiune pe unul sau mai mulți moștenitori legali. Legiuitorul stabilea însă limitele în care testatorul putea să își înlăture de la moștenire urmașii prin reglementarea rezervei succesorale și a categoriilor de moștenitori rezervatari. Cotitatea disponibilă, adică partea din patrimoniu rămasă după scăderea rezervei succesorale, constituia limita în care testatorul putea dezmoșteni.
Secțiunea a II-a. DEZMOȘTENIREA ÎN NOUL COD CIVIL
Partea I. NOȚIUNE
Noul Cod civil reglementează exheredarea în articolele 1074 – 1076 din Cartea a IV-a numită “Despre moștenire și liberalități”, titlul al III-lea, Capitolul III, Secțiunea a V-a. Se poate observa că definiția dată dezmoștenirii în aliniatul 1 al articolului 1074 este identică cu cea prezentă în literatura de specialitate din perioada Vechiului Cod civil. Legiuitorul a preluat-o fără a-i aduce modificări, ceea ce denotă faptul că, deși dezmoștenirea nu a fost reglementată în trecut, doctrina și jurisprudența au avut o puternică influență.
Analizând această definiție, am remarcat o serie de caracteristici. În primul rând, dezmoștenirea este o clauză testamentară. Acest lucru înseamnă că este cuprinsă în testament, având la bază voința testatorului. Astfel, numai el poate hotărî ce persoane va dezmoșteni și din ce motive. Cu toate acestea, prerogativa de a dezmoșteni nu este absolută, testatorului fiindu-i limitată voința în anumite situații. Aici trebuie făcută o distincție între categoriile de moștenitori: în cazul moștenitorilor legali care nu dispun de rezervă succesorală (colateralii privilegiați, ascendenții ordinari și colateralii ordinari), testatorul poate să dispună prin testament în vederea dezmoștenii lor fără nicio limitare legală; în cazul succesorilor rezervatari (respectiv descendenții, indiferent de grad, ascendenții privilegiați și soțul supraviețuitor) intervine instituția rezervei succesorale prin care este îngrădită posibilitatea testatorului de a dispune de întregul patrimoniu și, pe cale de consecință, de a-și dezmoșteni anumiți urmași. Potrivit art. 1088 din Codul civil, rezerva succesorală reprezintă jumătate din cota legală a fiecărei clase de moștenitori. Limitarea impusă testatorului nu este totală, nu privește întreg patrimoniul, astfel încât el va putea dispune cu privire la porțiunea care excede rezerva. Aceasta poartă denumirea de cotitate disponibilă și este definită in art. 1089 din Codul civil ca reprezentând partea din patrimoniul testatorului de care acesta poate dispune potrivit voinței sale.
În al doilea rând, din definiție reiese că dezmoștenirea poate fi totală sau parțială. Dezmoștenirea totală este posibilă numai în cazul moștenitorilor ale căror drepturi succesorale nu sunt rezervate prin lege, iar dezmoștenirea parțială poate opera în următoarele situații: în cazul moștenitorilor rezervatari, indiferent de voința testatorului, dezmoștenirea va reprezenta doar o reducere a cotei prevăzute de lege; la fel va funcționa și pentru succesorii care nu beneficiază de rezervă, în virtutea voinței testatorului.
În al treilea rând, persoanele dezmoștenite, deși pierd dreptul propriu-zis de a primi o parte din bunurile ce au aparținut defunctului (vocația concretă la moștenire), aceștia nu vor pierde și calitatea de moștenitor, calitate ce conferă anumite drepturi. Astfel, moștenitorii înlăturați de la succesiune pot să ceară anularea sau constatarea nulității dispozițiilor testamentare, să ceară revocarea judecătorească a legatelor, să ceară constatarea caducității legatelor, să ceară reducerea liberalităților excesive (drept ce aparține doar moștenitorilor rezervatari dezmoșteniți), să ceară inventarierea și luarea măsurilor speciale de conservare a bunurilor succesorale, să li se comunice de către notarul public măsurile de conservare luate, să fie citați la dezbaterea moștenirii, chiar dacă nu sunt moștenitori rezervatari și prin legate a fost epuizată toată moștenirea. În consecință, potrivit art. 105 din Legea 35/1995 a notarilor publici, se face o distincție după felul testamentului, statuându-se că, în cazul testamentului autentic, dacă există legatar universal, nu se citează moștenitorii legali (cu excepția celor rezevatari), iar în cazul testamentului mistic sau olograf, se vor cita toți moștenitorii, indiferent dacă defunctul a instituit legate universale. Dacă prin testament autentic, testatorul a instituit legatari cu titlu universal sau cu titlu particular, notarul public dispune citarea tuturor moștenitorilor legali, inclusiv celor dezmoșteniți, întrucât legatele nu vor acoperi toată moștenirea.
Instituția dezmoștenirii constituie dovadă că testamentul este un act complex, în al cărui conținut pot fi cuprinse atât clauze pozitive prin care se conferă drepturi persoanelor chemate la moștenire, cât și clauze negative.
Spre deosebire de Vechiul Cod civil, în care se utiliza cu precădere termenul “exheredare”, preluat din limba latină, legiuitorul actual s-a orientat către folosirea noțiunii de “dezmoștenire” pentru a defini clauza prin care se înlătură una sau mai multe persoane de la moștenire.
Partea a II-a. FELURILE DEZMOȘTENIRII
Articolul 1074 din Codul civil prevede în aliniatul al doilea că înlăturarea de la moștenire se poate face în două moduri: pe care directă și pe cale indirectă. În literatura de specialitate anterioară Noului Cod civil s-a prevăzut și un al treilea tip de dezmoștenire, și anume dezmoștenirea cu titlu de sancțiune. Aceasta nu a fost interzisă expres de Codul civil, astfel încât poate fi analizată alături de celelalte tipuri de exheredări.
Dezmoștenirea directă reprezintă acea dispoziție testamentară prin intermediul căreia testatorul dispune înlăturarea de la moștenirea sa a unuia sau mai mulți moștenitori legali. Prin sintagma “mai mulți moștenitori”, în literatura de specialitate se consideră că este inclusă și ipoteza dezmoștenirii tuturor moștenitorilor legali. Din această definiție rezultă că și exhredarea directă se împarte la rândul ei în generală sau totală și nominală sau parțială.
Exheredarea generală (totală) are în vedere situația în care sunt dezmoșteniți în masă toți moștenitorii legali ai defunctului. Această clauză operează în limita rezervei succesorale, astfel încât moștenitorii rezervatari vor beneficia de efectul ei, primind jumătate din cota prevăzută de lege. Cu privire la cotitatea disponibilă, se disting două ipoteze: aceasta se va transmite legatarilor, dacă testatorul a dispus astfel prin testament sau va fi culeasă de comună, oraș, municipiu sau stat, după caz, singurul moștenitor care nu poate fi dezmoștenit.
Dezmoștenirea este nominală sau parțială atunci când testatorul înlătură de la moștenirea sa unul sau mai mulți succesori. Pornind de la ipoteza în care testatorul nu a instituit legatari prin testament, voi analiza mai multe cazuri.
În primul rând, în situația în care defunctul ar avea un singur moștenitor, trebuie să facem distincția după cum acel moștenitor este rezervatar sau nu. Astfel, dacă unicul moștenitor al defunctului ar fi soțul supraviețuitor, un descendent sau un ascendent privilegiat dezmoștenit, atunci cel în cauză ar beneficia de jumătate din cota prevăzută de lege, iar cotitatea disponibilă ar deveni moștenire vacantă, ajungând în proprietatea comunei, orașului, municipiului sau statului, după caz. Se observă că, în ceea ce privește moștenitorii rezervatari, nu există o diferențiere clară între dezmoștenirea directă generală sau totală și cea nominală (parțială); mai exact spus, în cazul moștenitorilor care se bucură de rezervă, va opera întotdeauna doar o exheredare parțială și anume în limita rezervei succesorale de jumătate din cota ce li s-ar fi cuvenit în lipsa dezmoștenirii. În cea de-a doua situație, unicul moștenitor este un succesor nerezervatar care va fi înlăturat cu totul de la moștenire, iar aceasta va reveni în întregime comunei, orașului, municipiului sau statului, după caz.
În al doilea rând, dacă, de exemplu, testatorul D are doi copii C1 și C2, iar prin testament dispune dezmoștenirea lui C1. În acest caz, C1 va primi jumătate din cota ce i s-ar fi cuvenit, respectiv ¼ din moștenire (rezerva succesorală), iar restul de ¾ va fi cules de C2. Deși în lipsa dezmoștenirii C2 ar fi cules jumătate din moștenire, partea de ¼ ce îi revine în acest caz o va primi tot în calitate de moștenitor legal, întrucât are vocație la întreaga moștenire a defunctului în temeiul legii (ceea ce se explică prin faptul că, dacă ar fi fost singurul moștenitor, ar fi cules întreaga succesiune). De asemenea, dacă la moștenire ar fi venit C1 și fratele lui D, F, iar C1 ar fi fost dezmoștenit, atunci F ar fi cules cotitatea disponibilă.
În al treilea rând, dacă la succesiunea lui D ar fi venit numai moștenitori care nu beneficiază de rezervă, dezmoștenirea unora din ei va genera aplicarea principiilor devoluțiunii legale, întrucât cel în cauză nu va primi nimic. Astfel, moștenirea va reveni celorlalți moștenitori subsecvenți după grad sau clasă. De exemplu, dacă D l-a dezmoștenit pe fratele său F1, atunci întreaga sa moștenire va fi culeasă de F2, celălalt frate al său (acesta fiind egal în grad cu cel dezmoștenit și înlăturând de la succesiune pe cei de grad subsecvent). Dacă ar fi fost exheredați amândoi frații, atunci moștenirea ar fi revenit lui Nf1, fiul lui F1. Iar în situația în care nici Nf1 nu ar fi putut moșteni, atunci întreaga moștenire s-ar fi împărțit în mod egal între B1 și B2, bunicii lui D (fiind dintr-o clasă inferioară de moștenitori, erau înlăturați de Nf1).
Pornind de la aceste cazuri, în literatura de specialitate din perioada Vechiului Cod civil se afirma că “dezmoștenind pe unii erezi, testatorul instituie în mod necesar pe alții”. Această concepție există și în doctrina franceză, fiind statuată prin adagiul exclure, c’est instituer – a cărui semnificație ar fi că dezmoștenirea înseamnă instituire de legatari.
Consider că acest adagiu nu reprezintă esența a ceea ce înseamnă dezmoștenirea directă în concepția Noului Cod civil. Dezmoștenirea unuia sau mai multor moștenitori conduce la faptul că succesori subsecvenți în grad sau clasă vor culege moștenirea sau, în lipsa acestora, statul, ceea ce evidențiază ideea exprimată mai sus, astfel încât succesiunea nu va rămâne niciodată netransmisă. Cu toate acestea, ceea ce trebuie avut în vedere este calitatea în care vor moșteni cei enumerați. Adagiul face referire la instituirea de legatari, însă aceștia moștenesc având la bază prevederile legale conform cărora sunt stabilite ordinea și cotele în care vor veni la moștenire. Deci, dezmoștenirea directă nu constituie o instituire automată de legatari deoarece categoriile de moștenitori subsecvenți, inclusiv comuna, orașul, municipiul sau statul, după caz, chemați la succesiune vor culege moștenirea potrivit dispozițiilor legale, iar nu manifestării de voință a testatorului. De asemenea, este important ca aceștia să își păstreze calitatea de moștenitor legal pentru ca celelalte instituții de drept succesoral de care este legată dezmoștenirea să își poată urma cursul (la procedura succesorală vor participa în calitate de moștenitori legali, iar nu de legatari, generând efecte distincte; vor culege moștenirea ca moștenitori legali, aplicându-li-se regulile referitoare la sezină, iar nu cele privind predarea legatelor).
Dezmoștenirea indirectă reprezintă consecința acțiunii testatorului de a institui legatari prin intermediul testamentului. Astfel, deși testatorul nu numește expres persoana sau persoanele care vor fi înlăturate de la moștenire, această înlăturare va opera prin prisma numirii altor persoane (legatari) care vor culege moștenirea sau numai o parte din ea, reducând astfel cota cuvenită moștenitorilor legali. De exemplu, dacă testatorul D hotărăște să-și lase întregul patrimoniul prietenului său P, instituindu-l legatar universal (cu vocație la întreaga moștenire). În această situație trebuie să distingem după cum D are sau nu moștenitori care pot beneficia de rezerva succesorală.
Dacă la moștenirea lui D ar venit atât prietenul P, cât și cei doi copii ai defunctului, C1 și C2, legatul universal al lui P s-ar fi redus în limita rezervei succesorale, suprapunându-se cotității disponibile. De asemenea, cota pe care ar fi primit-o cei doi copii în lipsa legatului se reduce și ea, având loc o dezmoștenire parțială pe cale indirectă. Astfel, copii vor primi fiecare câte un sfert din moștenire, iar P va culege restul de ½ din moștenire.
În situația în care ar fi acceptat succesiunea lui D numai prietenul P și fratele defunctului, F, ar fi operat dezmoștenirea totală întrucât F nu se bucură de beneficiul rezervei și, drept consecință, va fi înlăturat de la moștenire. P ar fi cules întreaga moștenire.
Spre deosebire de exheredarea directă nominală sau parțială, care nu constituie automat o instituire de legatari (exclure, c’est instituer), în cazul exheredării indirecte este valabil adagiul instituer, c’est exclure. Indiferent de motivele testatorului, dacă urmărește sau nu dezmoștenirea succesorilor săi legali sau are în vedere doar desemnarea altor persoane (de exemplu, în cazul concubinajului: parteneriatele civile nu sunt reglementate în România astfel încât concubinilor nu le sunt recunoscute aceleași drepturi ca și persoanelor căsătorite și, în consecință, concubinul supraviețuitor nu poate veni la moștenirea partenerului în temeiul legii; testatorul va urmări astfel să testeze în beneficiul partenerului și deci, nu va ține cont de cei dezmoșteniți pe această cale), instituirea legatului, în orice formă a sa (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular), va constitui întotdeauna un mod prin care moștenitori legali sunt privați de drepturile pe care le au în temeiul legii. De aceea, în cadrul procedurii notariale, moștenitorii legali au dreptul să vină la dezbaterea moștenirii.
Articolul 1102 din Codul civil are în vedere posibilitatea unei persoane de a veni la moștenire atât în temeiul legii, cât și în considerarea voinței defunctului. Legiuitorul a fost permisiv în acest caz, admițând reunirea celor două calități în aceeași persoană și, drept urmare, culegerea moștenirii din ambele părți. De exemplu, D îl desemnează pe fratele său F1 ca legatar cu titlu universal asupra unei cote de 1/3 din moștenire. Atât F1, cât și celălalt frate, F2, acceptă moștenirea ca moștenitori legali, fiind singurele rude ale lui D rămase în viață. În consecință, în persoana fratelui F1 se regăsesc ambele calități, iar acesta va moșteni în temeiul amândurora: 1/3 reprezentând legatul și încă 1/3 ca moștenire legală (după scăderea legatului, cota de 2/3 s-a împărțit în mod egal între cei doi frați). Moștenirea lui D va reveni în proporție de 2/3 lui F1 și restul de 1/3 lui F2.
Admițând, în aliniatul I, posibilitatea de a moșteni mai mult decât prevede legea, legiuitorul a reglementat în aliniatul al doilea al aceluiași articol și posibilitatea de a moșteni mai puțin. Ipoteza are ca punct de plecare voința testatorului astfel încât, dacă prin testament acesta reduce cota unui moștenitor legal, cu respectarea rezervei succesorale, moștenitorul va avea de ales între acceptarea legatului cu cotă redusă sau nimic. De exemplu, dacă D are doi copii, iar prin testament dispune ca C1 să primească 3/8 din moștenire, acesta nu va putea accepta moștenirea ca moștenitor legal și să primească ½ din moștenire. Legiuitorul a considerat că dorința testatorului de a dezmoșteni în parte pe unul dintre succesori trebuie să prevaleze și astfel a restrâns posibilitatea succesorului de a alege între cele două opțiuni.
O altă problemă în legătură cu dezmoștenirea indirectă o constituie ineficacitatea legatelor din cauza nulității, a caducității sau a revocării judecătorești. Altfel spus, care este soluția în cazul în care legatul prin care se instituie legatarii și care are ca efect dezmoștenirea indirectă este ineficace și dacă ineficacitatea va afecta dezmoștenirea.
Ca și în cazul vocației multiple la moștenire, și în cazul ineficacității legatelor, va trebui să se țină cont de dorința testatorului, adică ce a urmărit prin instituirea respectivului legat. Astfel, dacă din interpretarea testamentului rezultă că defunctul avea în vedere dezmoștenirea unui succesor (de exemplu, era cunoscut faptul că testatorul și succesorul în cauză se găseau în relații dușmănoase), dezmoștenirea va opera indiferent dacă clauza prin care se instituie legatari va fi valabilă sau nu. Este important să se interpreteze în mod corect voința testatorului pentru a se determina cu exactitate scopul în care a fost inserată clauza respectivă în testament. Dacă defunctul nu urmărea înlăturarea de la moștenire pe cale indirectă a unor moștenitori legali, având în vedere numai ajutorarea unui prieten, de exemplu, ineficacitatea legatului nu va atrage dezmoștenirea care ar fi avut loc dacă legatul ar fi fost valid.
Dacă ineficacitatea legatului intervine din cauza revocării voluntare, se consideră că testatorul a avut în vedere toate efectele pe care le avea instituirea legatului, inclusiv exheredarea indirectă a succesorilor legali, și astfel va opera din nou moștenirea legală, succesibilii fiind repuși în drepturi cu condiția să nu existe alte cauze de dezmoștenire. Plecând de la această ipoteză, va rezulta că retractarea revocării voluntare va avea efectul invers, respectiv se va reactiva legatul și, drept consecință, va opera dezmoștenirea indirectă. Atât revocarea voluntară, cât și retractarea ei, sunt acte ce pot fi efectuate de către testator până în ultima clipă a vieții și ori de câte ori va considera necesar.
Dezmoștenirea cu titlu de sancțiune reprezintă dispoziția testamentară în care testatorul dispune înlăturarea de la moștenire a persoanelor care ar ataca testamentul cu acțiuni în justiție. Aceasta se mai numește și clauza penală a testamentului și apare ca o sancțiune menită să protejeze ultima voință a testatorului.
În principiu, dezmoștenirea sancțiune are în vedere moștenitorii legali care ar încerca să atace testamentul pentru diverse motive: de exemplu, dacă actul de ultimă voință cuprinde legate din cauza cărora cota lor succesorală este redusă sau testatorul a dispus el însuși modificarea cotelor etc. În aceeași situație se pot afla și legatarii universali sau cu titlu universali atunci când testatorul a instituit un legat cu titlu particular care va provoca o reducere a cotelor sale. Drept urmare, clauza penală poate avea ca subiect și pe legatarul universal sau cu titlu universal.
Pentru a stabili dacă o clauză penală testamentară este valabilă sau nu, trebuie cercetate mai întâi motivele pentru care testatorul a inserat-o în testament. Întrucât legiuitorul nu a reglementat ura sau mânia ca viciu de consimțământ, rezultă că testamentul ab iratio (care are ca fundament mânia, ura, dușmănia) este perfect valabil și nu poate fi atacat în justiție de moștenitorii legali sau legatari. Însă acest lucru nu înseamnă că posibilitățile testatorului sunt nelimitate astfel încât el poate restrânge drepturile moștenitorilor săi indiferent de motiv: legiuitorul, prin articolul 1009 din Codul civil, a stabilit limitele în care testatorul poate să-și protejeze ultima voință.
Ca și sancțiune, legiuitorul a ales să considere nescrisă orice clauză testamentară care nu este conformă art. 1009 din Codul civil, ceea ce înseamnă că respectiva clauză va putea fi contestată de oricine și va avea câștig de cauză de plin drept. De exemplu, clauza prin care testatorul interzice moștenitorilor rezervatari să conteste testamentul prin care li se aduce atingere rezervei succesorale va fi considerată nescrisă astfel încât ei nu vor fi dezmoșteniți, chiar împotriva voinței testatorului. În alte situații, voința testatorului va fi respectată până la capăt astfel încât încălcarea clauzei penale conforme cu prevederile legale va duce la înlăturarea celor care nu au ținut cont de ea. De exemplu, dacă legatul instituit de testator nu încalcă rezerva și, cunoscând acest lucru, moștenitorul legal a introdus cerere în anularea dispozițiilor testamentare, atunci el va fi dezmoștenit, cota sa reducându-se la rezerva succesorală.
Cu toată libertatea pe care legea i-o acordă, testatorul nu poate apăra, prin intermediul clauzei penale, acel testament care nu îndeplinește condițiile de formă sau fond sau care aduce atingere ordinii publice sau bunelor moravuri. Astfel, moștenitorii care atacă un asemenea testament, invocând aceste motive, nu vor fi dezmoșteniți potrivit clauzei penale. Dacă însă se dovedește că testamentul nu era contrar ordinii publice sau bunelor moravuri și că a fost constituit cu respectarea condițiilor de fond și formă, instanța chemată să se pronunțe cu privire la validitatea testamentului și a clauzei de dezmoștenire, va hotărî și în ceea ce privește dezmoștenirea reclamantului. Exheredarea se va produce ca urmare a pronunțării hotărârii definitive, dar va avea efect retroactiv de la data deschiderii moștenirii.
Deși nu este prevăzută alături de celelalte forme de exheredare, cea directă și cea indirectă, dezmoștenirea cu titlu de sancțiune nu este interzisă de lege, fiind un mijloc prin care testatorul își poate proteja ultima voință, atât timp cât aceasta respectă litera legii.
Partea a III-a. EFECTELE DEZMOȘTENIRII
Principalul efect al dezmoștenirii îl reprezintă excluderea moștenitorului legal, în tot sau în parte, de la succesiune. Acesta poate fi considerat efectul negativ al dezmoștenirii și ca o consecință a lui, apare și efectul pozitiv și anume conferirea vocației succesorale concrete a altor moștenitori legali. Nu se confundă cu adagiul francez exclure, c’est instituer deoarece nu are la bază testamentul, ci legea.
Articolul 1075 din Codul civil reglementează efectele exheredării, analizând mai multe ipoteze: dezmoștenirea soțului supraviețuitor, dezmoștenirea atât a soțului supraviețuitor, cât și a unui alt moștenitor rezervatar, dezmoștenirea parțială, dezmoștenirea totală a unui moștenitor care nu se bucură de beneficiul rezervei succesorale.
În primul aliniat este analizat cazul în care testatorul dezmoștenește pe soțul supraviețuitor, fără a institui legatari în schimb. Soluția în acest caz este cea conform căreia moștenitorii cu care soțul dezmoștenit vine în concurs vor culege partea de moștenire care în mod normal ar fi revenit soțului. Se observă că legiuitorul a utilizat noțiunea de “cotă” iar acest lucru a generat anumite discuții.
Pe de o parte, se susține că nu este corectă folosirea cuvântului “cotă” în acest context și că ar trebui înlocuit cu termenul “rezervă” deoarece soțul supraviețuitor este unul dintre moștenitorii rezervatari și, în consecință, nu poate fi dezmoștenit decât parțial. O atare înlocuire ar constitui o formulare mai exactă.
Pe de altă parte, există și opinia potrivit căreia este corectă formularea aleasă de legiuitor deoarece, chiar dacă trebuie să țină cont de rezerva succesorală a soțului, testatorul poate opta doar pentru reducerea cotei soțului. De exemplu, la moștenirea testatorului vin soțul acestuia S și fiul F, iar prin testament defunctul dispune ca S să primească doar 1/6 din moștenire ceea ce echivalează cu o dezmoștenire parțială a lui S. Dacă ar fi fost utilizat termenul “rezervă”, exemplului prezentat nu i s-ar fi putut aplica ipoteza de la aliniatul (1).
Pentru a înțelege mecanismul după care se aplică regula de la alin. (1) al articolului 1075 din Codul civil, voi analiza mai multe cazuri în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu diferite clase de moștenitori.
În primul rând, există situația în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu clasa I de moștenitori, care, potrivit art. 975 din Codul civil, sunt urmașii în linie dreaptă ai defunctului și culeg împreuna trei sferturi din moștenire. De exemplu, dacă la succesiunea lui D vin soțul supraviețuitor S și cei doi copii, C1 și C2, iar prin testament, S este dezmoștenit, împărțirea moștenirii se va face astfel: S ar fi trebuit să primească ¼ din moștenire deoarece vine în concurs cu clasa I de moștenitori, dar, întrucât a fost înlăturat de la moștenire, va primi numai jumătate din cotă și anume 1/8 din moștenire în temeiul dreptului la rezervă succesorală. C1 și C2 vor moșteni, în temeiul alin. (1) al art. 1075 din Codul civil, pe lângă partea ce li se cuvenea potrivit legii, și partea de moștenire ce mai rămâne după atribuirea rezervei lui S, adică un total de 7/8 din moștenire.
În al doilea rând, voi analiza situația în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu clasa a II-a de moștenitori. Aceasta este alcătuită, potrivit art. 964 alin. (1) lit. B din Codul civil, din ascendenții privilegiați (părinții) și din colateralii privilegiați. Trebuie să distingem după cum soțul va veni în concurs, pe de o parte, atât cu ascendenții privilegiați, cât și cu colateralii privilegiați și, pe de altă parte, numai cu ascendenții sau numai cu colateralii privilegiați.
În prima situație, cota soțului supraviețuitor va fi de 1/3 din moștenire, potrivit art. 972 lit. B din Codul civil. De exemplu, dacă prin testament S a fost dezmoștenit, iar la moștenire vor veni atât F, fratele defunctului, cât și M, mama acestuia, succesiunea se va împărți astfel: S va primi jumătate din cota legală (rezerva succesorală), respectiv 1/6 din moștenire, iar restul de 5/6 se va împărți între F și M conform art. 978 lit. A din Codul civil, respectiv M va primi un sfert din moștenire, iar F restul de trei sferturi. Cotele acestora vor fi: 5/24 va primi M și 5/8 va primi F.
În cea de-a doua situație, când soțul va veni în concurs doar cu o categorie de rude din clasa a doua, cota acestuia va fi de ½ din moștenire. Spre exemplu, dacă S, soțul dezmoștenit, vine la moștenire numai cu F sau numai cu M, acesta va primi un sfert din moștenire, reprezentând rezerva succesorală, iar restul de ¾ i se va atribui lui M sau F, după caz.
În al treilea rând, cota soțului supraviețuitor va fi aceeași atunci când va veni în concurs cu clasele a treia sau a patra și anume de trei sferturi din moștenire, potrivit art. 972 alin. (1), lit. D. Astfel, ori de câte ori soțul va veni la moștenire alături de ascendenții ordinari (ascendenții în linie dreaptă, cu excepția părinților) sau de colateralii ordinari (rudele colaterale până la gradul al patrulea inclusiv, cu excepția colateralilor privilegiați: unchii și mătușile defunctului, adică frații și surorile părinților săi, precum și frații și surorile bunicilor săi și copiii acestora) și va fi fost dezmoștenit de către defunct, se va alege totuși cu jumătate din cota la care ar fi avut dreptul, în temeiul rezervei succesorale (3/8 din moștenire). Deși le-am tratat în cadrul aceleiași ipoteze, cele două clase de moștenitori vor veni la succesiune tot potrivit principiilor devoluțiunii astfel încât existența unui singur moștenitor de clasa a treia – ascendent ordinar, va înlătura pe cei din clasa a patra, pornind desigur de la premisa că nu există moștenitori din primele două clase.
În continuare, alin. (2) al art. 1075 are în vedere împărțirea moștenirii între succesori atunci când vin în concurs soțul supraviețuitor cu moștenitorii rezervatari dezmoșteniți. Distingem mai multe situații posibile.
Într-un prim exemplu, la moștenirea lui D vor veni cei trei copii ai săi A, B și C, dintre care A și B au fost dezmoșteniți, precum și soțul S. Prin aplicarea textului de lege, se va recurge la următoarea rezolvare a speței: S, venind la succesiune în concurs cu prima clasă de moștenitori, va avea dreptul la ¼ din total. În mod normal, restul de ¾ ar fi trebuit să se împartă între cei trei copii, fiecare primind câte ¼ însă, din cauză că A și B au fost dezmoșteniți, ei vor avea dreptul doar la rezerva succesorală astfel încât beneficiarul dezmoștenirii va fi C: A și B primesc fiecare câte 1/8 din moștenire, iar C va primi ½ din moștenire.
Tot acest aliniat prevede indirect posibilitatea ca soțul supraviețuitor să intre în concurs cu două clase de moștenitori, făcând aplicare principiului prevăzut în art. 972 alin. (2) NCC. De exemplu, dacă toți trei copiii ar fi fost dezmoșteniți, iar cei doi frați ai defunctului D, F1 și F2, ar fi acceptat moștenirea în termen atunci succesiunea s-ar fi împărțit în felul următor: S va primi tot ¼ întrucât va veni în concurs mai întâi cu prima clasă de moștenitori, cei trei exheredați primesc fiecare câte 1/8 din moștenire (rezerva succesorală), iar restul moștenirii se va împărți în mod egal între F1 și F2,cota fiecăruia fiind de câte 3/16 din moștenire. Similară acestui exemplu ar fi și ipoteza în care acceptă moștenirea lui D numai soțul S, mama acestuia M (pe care a dezmoștenit-o prin testament) și vărul acestuia V. Și aici cota lui S se va stabili în raport de cea mai apropiată clasă cu care vine în concurs și anume cu cea de-a doua – în speță cu M: rezultă că S primește ½ din moștenire (vine în concurs numai cu mama lui D), M va primi jumătate din cota la care ar fi avut dreptul în lipsa dezmoștenirii, adică ¼, iar restul succesiunii va fi cules de către V (tot ¼). În cazul în care V nu ar fi acceptat moștenirea, partea acestuia ar fi revenit tot lui S, în virtutea vocației acestuia la întreaga moștenire.
Deși nu este prevăzut expres, aceleași efecte se vor produce și dacă soțul va fi dezmoștenit alături de ceilalți moștenitori rezervatari, cu o singură diferență: dacă nimeni în afara celor dezmoșteniți nu mai acceptă moștenirea, atunci aceasta va reveni comunei, orașului, municipiului sau statului, după caz.
Speță:
Dl. D a decedat în data de 14.06.2014, iar până la data de 14.06.2015 au acceptat moștenirea: S, soția lui D, copilul lor, A, mama defunctului M, bunicul B și vărul său V. Prin testament, D a hotărât următoarele: A și M vor fi dezmoșteniți în totalitate, iar B va primi numai un sfert din cota ce i s-ar cuveni în temeiul legii din cauza neînțelegerilor avute cu aceștia pe parcursul vieții. Cum se va împărți moștenirea?
Rezolvare:
S va avea dreptul la întreaga cotă prevăzută de lege pentru cazul în care vine la moștenire împreună cu prima clasă întrucât nu a fost dezmoștenită; rezultă că S primește un sfert din averea soțului D;
C, deși dezmoștenit, va primi jumătate din cota legală (în temeiul rezervei) și anume 3/8 din moștenire;
M va beneficia și ea de rezerva succesorală, primind jumătate din cota ce i s-ar fi cuvenit în lipsa dezmoștenirii: 3/8 : 2 = 3/16;
Restul de 3/16 ar fi revenit în mod normal bunicului B dacă nu ar fi operat dezmoștenirea parțială; B primește 3/32 din moștenire;
Datorită dezmoștenirilor succesive, V ajunge să-și valorifice dreptul la moștenire, primind cota de 3/32 din succesiunea lui D.
Dacă primele două alineate acoperă, în principiu, ipotezele privind moștenitorii rezervatari, cel de-al treilea aliniat prevede regula aplicabilă moștenirilor parțiale. Astfel, în caz de reducere a cotei ca urmare a dezmoștenirii, succesorii care vin în concurs cu cel dezmoștenit vor avea dreptul să culeagă și partea acestuia. Dreptul lor se întemeiază pe faptul că au vocație universală la moștenire. Această regulă se aplică atât moștenitorilor rezervatari, cât și celor care nu beneficiază de rezerva succesorală. De exemplu, dacă unuia dintre copiii defunctului i s-a redus cota, fără a i se aduce atingere rezervei, acesta va primi atât cât a considerat testatorul; partea de care a fost dezmoștenit va reveni fratelui său (D stabilește prin testament că X, băiatul său, va primi doar 1/3 din moștenire; rezultă că restul de 2/3 va reveni fetei sale, sora lui X). Aceeași regulă se va aplica și dacă la moștenirea lui D vor veni frații acestuia, dintre care unul a fost dezmoștenit în parte. Singura diferență constă în dispariția limitelor voinței lui D, care în situația fraților săi, nu va mai fi ținut să respecte rezerva succesorală.
Aliniatul (4) al art. 1075 reglementează efectele dezmoștenirii totale; drept consecință, acesta se aplică numai moștenitorilor nerezervatari (colateralii privilegiați, ascendenții ordinari și colateralii ordinari). Regula se păstrează, cotele rămase fiind atribuite tot celor cu care dezmoștenitul vine în concurs sau, în lipsa acestora, moștenitorilor subsecvenți. Se observă că, spre deosebire de alin. (3), aici se prevede expres posibilitatea unei alte clase de a primi cota celui dezmoștenit; după părerea mea, această posibilitate poate fi extinsă și pentru situația de la alin. (3), întrucât legiuitorul nu a interzis soluția, iar lipsa ei ar conduce la încălcarea drepturilor succesorale ale celor care au acceptat moștenirea în termen și care au vocație succesorală. Pentru alin. (4), putem considera următoarele exemple: în primul rând, dacă D are doi frați și F1 este înlăturat în totalitate de la moștenire prin testament, F2 va primi și partea lui F1 în temeiul vocație succesorale; dacă F2 nu ar fi acceptat moștenirea, devine aplicabilă ipoteza a doua a regulii exprimate aici și anume atribuirea cotei lui F1 moștenitorului subsecvent V, vărul lui D. Acesta va culege moștenirea tot în calitate de succesor legal, chiar dacă recurge la testament pentru a-și demonstra calitatea pe cale indirectă.
Ultimul aliniat vine să completeze restul articolului prin adăugarea unei condiții esențiale: pentru a beneficia de dispozițiile aliniatelor precedente, persoanele în cauză trebuie să aibă capacitatea de a primi legate (să nu contravină dispozițiilor privind incapacitățile speciale prevăzute în art. 990 și în art. 991 din NCC). De exemplu, dacă unul dintre frații lui D este dezmoștenit, iar celălalt a fost medicul său în cauza care a dus la deces, rezultă că nici acesta nu poate primi moștenirea deoarece nu este capabil potrivit legii. Astfel, moștenirea devine vacantă și va fi culeasă de comună, oraș, municipiu sau stat, după caz.
Partea a IV-a. NULITATEA DEZMOȘTENIRII
Art. 1076 din NCC prevede că: “(1) Dispoziția testamentară prin care moștenitorii legali au fost dezmoșteniți este supusă cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege. (2) Termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare curge de la data la care cei dezmoșteniți au luat cunoștință de dispoziția testamentară prin care au fost înlăturați de la moștenire, dar nu mai devreme de data deschiderii moștenirii. ” Din acest text de lege se extrage ideea potrivit căreia regulile din materia dezmoștenirii urmează regimul comun al nulităților din materia actului juridic. Astfel, și dezmoștenirea care nu va fi dispusă cu respectarea condițiilor de formă și de fond va atrage sancțiunea nulității absolute sau relative, după caz.
Întrucât dezmoștenirea este de două feluri, pentru a alege sancțiunea corectă trebuie să distingem după cum ea este directă sau indirectă. Dacă dezmoștenirea este directă, respectiv testatorul include în testament o clauza prin care numește expres pe cei pe care dorește să îi înlăture de la moștenire, vom avea în vedere condițiile pe care trebuie să le îndeplinească acea clauză pentru a nu fi anulată. Dacă dezmoștenirea este indirectă, adică testatorul va desemna legatari care, prin dreptul lor, îi vor înlătura de la moștenire pe succesorii legali, trebuie analizate condițiile la care sunt supuse acele legate. Întrucât atât clauza de dezmoștenire, cât și legatul, sunt părți componente ale testamentului, rezultă ca acestea vor îndeplini aceleași condiții.
În primul rând, trebuie respectate condițiile de fond ale oricărui act juridic (clauza face parte din testament și este prin ea însăși un act unilateral de sine stătător, îmbrăcând voința testatorului) și anume consimțământul, cauza, capacitatea și obiectul actului. De exemplu, în cazul viciilor de consimțământ cum sunt dolul, eroarea sau violența, sancțiunea aplicabilă va fi nulitatea relativă; în cazul capacității, actul se va anula dacă se dovedește că testatorului nu putea dispune prin legate și, în consecință, nu putea dezmoșteni.
În al doilea rând, testatorul nu trebuie să neglijeze nici condițiile de formă întrucât poate atrage chiar și nulitatea absolută (de exemplu, dacă testamentul olograf nu este scris în întregime, semnat și datat de mâna testatorului, acesta va fi nul).
Nulitatea va opera în toate cazurile în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Nulitatea absolută, întrucât protejează un interes public, va putea fi invocată oricând, de orice persoană care are un interes, atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție. Nulitatea relativă protejează un interes privat și de aceea va putea fi invocată numai de persoană al cărei interes este vătămat și, de regulă, numai într-un anumit termen. De asemenea, nulitatea relativă poate fi, în principiu, acoperită.
Diferența majoră față de regimul nulității actelor juridice este evidențiată prin al doilea aliniat care prevede data de la care va curge termenul pentru acțiunea în anulare. Pentru un act juridic obișnuit, termenul pentru invocarea nulității relative începe să curgă, de regulă, de la data la care cel al cărui interes a fost atins a cunoscut cauza de nulitate sau ar fi trebuit să o cunoască. În cazul dezmoștenirii, se face o distincție: dacă moștenitorii au cunoscut cauza înainte de deschiderea moștenirii, adică de decesul testatorului, o vor putea invoca numai de la data deschiderii moștenirii (altfel, acțiunea în anulare ar fi respinsă ca prematură); altfel, termenul va curge de la data la care au cunoscut cauza.
CAPITOLUL AL III-LEA.
EXECUȚIUNEA TESTAMENTARĂ
Secțiunea I. NOȚIUNE ȘI NATURA JURIDICĂ
La momentul deschiderii moștenirii, voința testatorului cuprinsă în testament este irevocabilă și, deci, apare problema valorificării ei. Deși executarea ultimei voințe a testatorului cade în sarcina moștenitorilor legali și legatarilor, s-a pus problema cazului în care aceștia nu vor să îndeplinească dorințele defunctului, nu sunt capabili să o facă (sunt minori, puși sub interdicție judecătorească sau dispăruți) sau pur și simplu testatorul dorește să le ușureze sarcina în cea ce privește moștenirea. Astfel, a apărut ca necesară o formă de asigurare a testatorului că ultima voință a sa va fi respectată: posibilitatea acestuia de a desemna una sau mai multe persoane care să pună în executare dispozițiile înscrise în testament. Pentru soluționarea acestei probleme, NCC reglementează, în art. 1077 – 1085 instituția execuțiunii testamentare.
Execuțiunea testamentară reprezintă acea clauză testamentară prin care testatorul numește una sau mai multe persoane care, la momentul deschiderii moștenirii, vor duce la îndeplinire dispozițiile de ultimă voință ale acestuia. “În sens larg, execuțiunea testamentară numește opera juridică de punere în aplicare a voinței testatorului”.
Potrivit art. 1077 alin. (1) din NCC, testatorul poate numi una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară executării dispozițiilor testamentare. Rezultă că, pentru a produce efecte, numirea executorilor trebuie să îmbrace o anumită formă: poate fi prevăzută în testament, sub forma unei clauze care va respecta condițiile generale și speciale ale testamentului, sau poate fi efectuată printr-un codicil posterior testamentului, dar care va respecta în mod obligatoriu forma impusă testamentului. Aceste posibilități decurg din principiul libertății de a testa de care dispune testatorul: acesta îți poate modifica voința de nenumărate ori pe parcursul vieții și, pe cale de consecință, va putea modifica și modul în care îi va fi adusă la îndeplinire.
În vederea numirii executorului, se vor aplica dispozițiile care reglementează desemnarea legatarului. În consecință, și numirea executorului, ca și la legatar, trebuie să fie făcută prin testament încheiat în formele prevăzute de lege și să fie făcută personal de către testator.
Legiuitorul a reglementat și posibilitatea numirii executorului de către un terț determinat prin testament, lucru ce diferențiază instituția execuțiunii de cea a desemnării legatarilor. Este și normal ca această distincție să existe deoarece executorul nu va beneficia de bunurile testatorului, cum o face legatarul, ci doar va îndeplini voința acestuia. Cu toate acestea, numirea executorului de către terț va fi stabilită tot de către testator, terțul neavând dreptul de a desemna o persoană ca executor testamentar atunci când de cuius nu prevede acest lucru în actul de ultimă voință. Caracterul facultativ al execuțiunii testamentare trebuie înțeles în sensul că testatorul poate sau nu să se folosească de această instituție, însă alegerea sa va fi obligatorie pentru moștenitorii săi și pentru terți.
Potrivit art. 115 alin. (5) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici, atunci când prin testament este numit un executor testamentar, notarul public care este competent să efectueze procedura succesorală va elibera persoanei respective un certificat de executor testamentar Acest certificat va cuprinde dispoziții cu privire la calitatea executorului, întinderea drepturilor și obligațiilor cu care a fost învestit de testator, lichidarea pasivului succesoral și modalitățile de predare a legatelor.
În ceea ce privește persoana executorului testamentar, singura condiție în legătură cu aceasta este prevăzută în art. 1078 din NCC și anume să aibă capacitate deplină de exercițiu. . Întrucât art. 1078 nu prevede nicio derogare, rezultă că persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate fi aleasă executor nici măcar cu încuviințarea ocrotitorului legal. Testatorul poate alege pe oricine: unul sau unii dintre moștenitori, o terță persoană, avocatul său sau chiar un notar public, cu excepția celui competent să desfășoare procedura succesorală notarială. De asemenea, alegerea nu este condiționată nici de solvabilitatea persoanei, dacă aceasta este de bună-credință, nici de capacitatea de a primi legate de la testator, dacă are capacitatea de a se obliga. Capacitatea executorului se apreciază la momentul deschiderii moștenirii, atunci când împuternicirea începe să-și producă efecte, și nu la momentul întocmirii testamentului, persoana executorului putând fi determinată sau determinabilă (de exemplu, dacă la data întocmirii testamentului, executorul desemnat de testator era minor, clauza va fi considerată valabilă dacă, în momentul deschiderii moștenirii, executorul dobândise capacitatea deplină de exercițiu).
Persoana incapabilă de a primi legate poate fi desemnată executor testamentar, însă nu se va bucura de o remunerație sub forma unei liberalități testamentare. Pentru a putea beneficia de remunerație, trebuie să îndeplinească atât condițiile pentru a putea fi executor, cât și pe cele pentru a putea primi legate. Unitățile administrativ-teritoriale nu pot avea calitatea de executor testamentar deoarece nu pot administra un patrimoniu străin, în mod gratuit.
În alin. (2) al art. 1077 din NCC este reglementată împărțirea atribuțiilor între executori atunci când testatorul desemnează mai mulți. Regula în materie este că fiecare dintre executorii testamentari are dreptul de a acționa singur, fără concursul celorlalți (de exemplu, din trei executori desemnați, unul singur a dus la împlinire dispozițiile testamentare, fără a avea nevoie de ceilalți pentru a conlucra). De la această regulă, sunt prevăzute și excepții: când testatorul le împarte atribuțiile sau când dispune altfel.
În primul caz, testatorul stabilește el însuși ce va avea fiecare dintre executori de dus la îndeplinire, impunând pe această cale divizibilitatea atribuțiilor lor (de exemplu, va stabili ca unul dintre executori să se ocupe cu împărțirea bunurilor mobile, iar celălalt de bunurile imobile astfel încât sarcina de a executa testamentul nu va putea fi dusă la îndeplinire doar de unul dintre ei).
În cel de-al doilea caz, un exemplu ar fi dat de situația stabilirii unui executor subsecvent care să îndeplinească atribuțiile primului executor atunci când acesta nu vrea sau nu poate să accepte misiunea; alt exemplu are în vedere dispoziția prin care testatorul impune ca executorii să lucreze împreună pentru a evita situația ca numai unul singur să se ocupe de execuțiune.
Plecând de la aceste dispoziții putem formula următoarea concluzie în materia atribuțiilor executorilor testamentari: acestea pot fi conjunctive (fiecare executor poate îndeplini singur sarcinile, fără concursul celorlalți, atunci când testatorul nu a condiționat numirea lor de lucratul împreună), divizate (când testatorul a împărțit atribuțiile) și subsidiare (atunci când primul desemnat nu poate sau nu vrea să accepte misiunea).
Executorul sau executorii testamentari pot accepta respectiva misiune sau o pot refuza. În cazul în care o acceptă, acesta sau aceștia trebuie să-și manifeste expres acceptul, printr-o declarație notarială autentică. Din momentul acceptării în această formă, executorul își va exercita drepturile în legătura cu moștenirea (de exemplu, dreptul de administrare, dreptul de a fi remunerat, dacă s-a prevăzut acest lucru prin testament etc.) și își va duce la îndeplinire obligațiile (de exemplu, obligația de executare a mandatului). Renunțarea la misiunea executării testamentare va putea fi făcută tot în aceeași formă autentică, respectându-se astfel principiul simetriei formelor, însă numai în situațiile în care continuarea misiunii i-ar pricinui executorului prejudicii considerabile.
În Vechiul Cod civil, nu erau reglementate aspecte legate de natura juridică a execuțiunii testamentare, astfel încât au fost formulate mai multe opinii. Conform opiniei majoritare, care, în principiu, a fost preluată și în Codul civil, execuțiunea testamentară împarte aceeași natură juridică cu mandatul special. Așadar, cele două instituții prezintă numeroase asemănări, dar și deosebiri, motiv pentru care regulile de drept comun în materie de mandat vor fi aplicabile execuțiunii numai în măsura în care nu contravin scopului acesteia și legea nu prevede altfel. Aderând la părerea dominantă, NCC prevede în art. 1082 că răspunderea executorului testamentar va opera după regulile aplicabile mandatarului.
Asemănările dintre execuțiunea testamentară și mandat care au creat posibilitatea aplicării regulilor mandatului și în cazul execuțiunii sunt următoarele:
Atât în cazul mandatului, cât și la execuțiune, acceptarea este facultativă. Existența mandatului sau a testamentului nu implică o obligație pentru mandatar/executor de a accepta misiunea prevăzută în acestea și, pe cale de consecință, refuzul nu va fi sancționat.
Un alt punct comun între cele două este dat de caracterul gratuit. Potrivit art. 2010 alin. (1) din NCC, mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi dat cu titlu gratuit, iar conform art. 1083 din NCC, misiunea executorului este gratuită atâta timp cât nu a fost prevăzută o remunerație prin testament. În ambele cazuri, gratuitatea nu ține de esența, ci doar de natura lor; de exemplu, în cazul în care executorul este un profesionist ( avocatul sau notarul public), acesta are dreptul la o remunerație care va fi stabilită de instanță în raport cu valoare serviciilor prestate iar la mandat, contractul între profesioniști este prezumat a fi cu titlu oneros.
În situația în care se va stabili o remunerație pentru executor, aceasta va îmbrăca forma legatului, conducând la apariția unui efect special: calitățile de legatar și executor pe care le întrunește persoana în cauză se vor întrepătrunde, însă doar dintr-un singur sens deoarece acceptarea misiunii poate fi posibilă în lipsa acceptării legatului, însă acceptarea legatului cu sarcină nu este permisă dacă nu este acceptată misiunea; altfel spus, neacceptarea sarcinii de executare a dispozițiilor testamentare conduce la caducitatea legatului. Prin excepție, legatul nu va deveni caduc atunci când se dovedește că a fost dat în considerarea persoanei, și nu a acceptării sarcinii de execuțiune testamentară (de exemplu, dacă testatorul a numit-o pe soția sa executor testamentar și a prevăzut în favoarea ei un legat cu titlu particular ce are ca obiect partea sa din locuința comună, consider că respectivul legat nu reprezintă remunerația pentru îndeplinirea sarcinii, ci a fost dispus pentru alte considerente precum asigurarea acelorași condiții de viață pentru soția sa; astfel, neacceptarea sarcinii nu va conduce în acest caz particular la caducitatea legatului).
Executorului testamentar îi revin, în principiu, aceleași drepturi ca și mandatarului: dreptul la remunerație, atunci când a fost prevăzută în testament, dreptul de a fi dezdăunat pentru cheltuielile prilejuite de executarea testamentului. În mod simetric, executorul și mandatarul împart și o serie de obligații: de a duce la îndeplinire mandatului, de a da socoteală și de a răspunde pentru faptele persoanei substituite fără drept.
O altă asemănare constă în caracterul intuitu personae al celor două instituții. Atât în cazul mandatului, cât și în cazul execuțiunii testamentare, decesul mandatarului/executorului atrage încetarea mandatelor întrucât acestea au fost date în considerarea calităților persoanelor respective și nu se pot transmite succesorilor acestora. Astfel, dacă executorul este decedat la deschiderea moștenirii și nu a fost numit un executor subsecvent, execuțiunea testamentară devine caducă, iar dacă decesul a survenit în timpul executării, execuțiunea va înceta la moartea executorului și nu va crea nicio obligație în sarcina moștenitorilor săi ( puterile executorului testamentar nu pot fi transmise).
Prin excepție, dacă acea calitate în considerarea căreia se dispune misiunea de executare testamentară nu este personală, atunci va fi posibilă o continuare a executării: de exemplu, atunci când se ia în considerare o anumită funcție cum ar fi aceea de primar sau consilier local etc.
Renunțarea la executarea misiunii este posibilă și în situația executorului, și în cea a mandatarului. Obligația corelativă acestui drept constă, la mandatar, în notificarea mandantului, iar la executor, în declarația autentică notarială pe care trebuie să o efectueze pentru a fi valabilă renunțarea.
Execuțiunea testamentară prezintă anumite deosebiri față de mandatul de drept comun datorate, in principal, caracterului mortis causa al execuțiunii, ceea ce conduce la calificarea acesteia drept un mandat special:
O primă deosebire constă în forma în care este făcut respectivul act. Așa cum la mandat nu este necesară îndeplinirea unor condiții de formă, fiind în principiu un act consensual, execuțiunea testamentară nu va fi valabilă dacă nu este dispusă într-o anumită formă, respectiv prin testament, care e un act solemn.
Ca o prelungire a acestei deosebiri, și acceptarea celor două mandate trebuie privită în mod diferit deoarece la mandatul general, aceasta poate fi expresă sau tacită, în timp ce la execuțiune va fi necesară manifestarea de voință printr-o declarație notarială autentică.
Legat de limitele în care sunt date atribuțiile executorului și împuternicirea mandatarului, diferența contă în izvorul acestora: în cazul mandatului obișnuit, limitele de exercitare a împuternicirii mandatarului sunt determinate în mod liber de către părți, în timp ce, în cazul execuțiunii testamentare, limitele atribuțiilor executorului sunt prevăzute expres și imperativ de lege, astfel încât părțile nu pot deroga.
În ceea ce privește încetarea actelor, mandatul obișnuit va înceta la moartea mandantului, iar dacă în conținutul său a fost prevăzută continuarea acestuia și post mortem, actul va putea fi revocat oricând de către moștenitorii mandantului. La polul opus, decesul testatorului nu atrage încetarea, ci începerea mandatului testamentar și implicit, a producerii efectelor acestuia. Moștenitorii testatorului nu pot revoca execuțiunea, aceasta fiind clauză a testamentului care, la momentul deschiderii succesiunii (deci, momentul decesului), devine irevocabil. Explicația constă în faptul că execuțiunea produce efecte începând cu momentul decesului testatorului astfel încât acesta nu mai are posibilitatea să intervină în caz de abuz sau gestiune necorespunzătoare, iar moștenitorii nu au drept de revocare unilaterală. În plus, numirea unui executor produce efecte și în planul limitării drepturilor de care dispun moștenitorii, iar o asemenea limitare nu poate fi lăsată la aprecierea testatorului.
Secțiunea a II-a. ATRIBUȚIILE EXECUTORULUI TESTAMENTAR
Întrucât testatorul nu mai poate controla modul în care executorul aduce la îndeplinire dispozițiile sale de ultimă voință, legiuitorul a reglementat anumite reguli imperative care limitează puterile executorului testamentar, precum și intervalul de timp în care dispune de aceste puteri. În lipsa instituirii unui executor testamentar, aceste limitări nu vor mai funcționa cu privire la succesorii universali chemați să execute dispozițiile testamentare pentru că, de la momentul deschiderii moștenirii, aceștia au devenit proprietarii bunurilor ce formează obiectul dispozițiilor în cauză și pot dispune de ele în mod liber.
Plecând de la această idee, apare posibilitatea ca testatorul, urmărind să confere executorului anumite atribuții care exced limitele impuse de lege, îl numește pe acesta legatar universal și, pe cale de consecință, limitele respective nu-i vor mai fi aplicabile. În plus, introduce în testament legate cu titlu universal, sarcini sau legate cu titlu particular, ce vor acoperi o mare parte din moștenire astfel încât partea ce îi va reveni într-un final executorului-legatar să nu fie altceva decât remunerația pentru îndeplinirea misiunii. Într-o asemenea situație, moștenitorii legali vor putea cere instanței să constate caracterul simulat al instituirii de legatar universal și realitatea calității de executor testamentar pentru a putea reduce proporțional atribuțiile de care dispune acesta conform prevederilor legale. Cererea adresată instanței va fi respinsă însă, dacă se dovedește că executorul are și calitatea reală de succesor universal (moștenitor legal sau legatar universal), iar legatul instituit în favoarea sa nu are drept cauză singulară executarea mandatului testamentar.
Spre deosebire de Vechiul Cod civil, care reglementa două tipuri de executor testamentar – cel cu sezină și cel fără sezină, Codul civil nu mai face nicio distincție, reglementând în mod unitar atribuțiile executorului. Astfel, potrivit art. 1079 alin. (1) din NCC, executorul are dreptul să administreze patrimoniul succesoral pe o perioadă de maxim 2 ani de la data deschiderii moștenirii, indiferent dacă testatorul nu i-a conferit expres acest drept. Rezultă că acest drept izvorăște direct din lege, neavând importanță faptul că nu a fost conferit expres de testator și este un drept de administrare a bunurilor ce aparțin altor persoane.
Art. 1079 din NCC cuprinde principalele trăsături ale dreptului de administrare conferit oricărui executor testamentar, drept ce vine să înlocuiască sezina executorului testamentar, prevăzută de Vechiul Cod civil. Inovațiile aduse de Codul civil se răsfrâng în mai multe planuri.
În primul rând, dreptul conferit de Noul Cod are caracter universal, în sensul că este pus la dispoziția oricărui executor, în timp ce sezina era conferită doar anumitor executori (existau și executori testamentari fără sezină) și avea ca izvor voința testatorului, iar nu legea.
În al doilea rând, dreptul de administrare ( în vechea reglementare numit dreptul de posesie) se exercită asupra întregului patrimoniu succesoral, adică atât asupra bunurilor mobile, cât și a celor imobile. În trecut însă, sezina avea ca obiect exclusiv bunurile succesorale mobile. Legiuitorul actual a dat însă posibilitatea testatorului de a limita dreptul de administrate numai la o parte din patrimoniu.
În al treilea rând, dreptul de administrare actual conferă executorului mai multe prerogative decât sezina din reglementarea anterioară. Astfel, executorul actual are posibilitatea să efectueze toate actele necesare conservării bunului, precum și actele utile în vedere utilizării bunului conform destinației obișnuite, el poate culege fructele bunurilor și poate exercita drepturile aferente administrării. Rezultă că actualul executor poate efectua acte de conservare, de administrare, precum și de dispoziție cu caracter util cu privire la bunurile succesiunii, în timp ce sezina din trecut reprezenta o simplă detenție precară, numită “posesiune” și aplicabilă numai bunurilor mobile.
În al patrulea rând, există deosebire și cu privire la durata dreptului astfel că dreptul de administrare poate fi exercitat timp de 2 ani, în timp ce sezina nu putea depăși un an de la data deschiderii moștenirii. În legătură cu durata dreptului de administrare, legea prevede anumite derogări de la regula celor 2 ani și anume: pe de o parte, perioada în care se exercită acest drept va putea fi restrânsă prin testament, potrivit voinței testatorului și, pe de altă parte, perioada va putea fi prelungită de instanța de judecată, pentru motive temeinice (de exemplu, starea de boală a executorului testamentar care l-a împiedicat o perioadă mai lungă de timp să-și îndeplinească sarcinile), prin acordarea unor termene succesive de un an.
În legătură cu situațiile tranzitorii, Legea de Punere în Aplicare a Noului Cod civil nr. 71/2011 stabilește în art. 97 că execuțiunile testamentare începute înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil nu pot dura mai mult de 2 ani calculați de la această dată, cu posibilitatea de prelungire în condițiile art. 1079 alin. (3), iar în art. 98 ca executorii cu sau fără sezină, instituiți prin testamente anterioare intrării în vigoare, vor dispune de puterile prevăzute în art. 1080, afară de cazul în care testatorul le-ar fi limitat expres atribuțiile.
Codul civil nu mai menține distincția între executorul testamentar cu sezină (care, pe lângă rolul de control și supraveghere a modului de executare a testamentului, putea executa el însuși dispozițiile testamentare) și cel fără sezină (cu rol doar în supravegherea și controlul modului de executare a testamentului) nici în ceea ce privește puterile de care aceștia puteau să dispună, ci reglementează dreptul general de administrare a patrimoniului, stabilind anumite atribuții în mod expres.
Potrivit art. 1080 lit. A) din NCC, executorul va cere punerea sigiliilor atunci când printre moștenitori se găsesc și minori, persoane puse sub interdicție judecătorească sau dispăruți. Cererea acestuia va fi adresată notarului public, care, potrivit art. 1117 din NCC, este competent în această materie. Executorul nu va fi obligat să ceară punerea sigiliilor, dar o poate face, și în cazul moștenitorilor prezenți, capabili și majori. Orice măsură de conservare efectuată de notar se va comunica și executorului testamentar care a înaintat cererea.
Lit. B) a art. 1080 din NCC prevede obligația acestuia de a solicita inventarierea bunurilor moștenirii și să asigure, pe cât posibil, participarea sau informarea tuturor moștenitorilor. Legea nr. 36/1995 a Notarilor publici prevede expres în art. 104 alin. (4) și dreptul executorului testamentar de a cere inventarierea bunurilor, alături de celelalte persoane care justifică un interes.
Executorul testamentar are dreptul, conform lit. C) a art. 1080 din NCC, de a cere instanței să încuviințeze vânzarea bunurilor moștenirii atunci când nu există sume suficiente pentru executarea legatelor. Cererea acestuia va fi admisă numai în cazurile în care nu există moștenitori rezervatari.
Lit. D) a art. 1080 din NCC consacră obligația de mijloace a executorului de a proteja pe cât posibil testamentul, sub două forme: pe de o parte, va urmări executarea sa, iar pe de altă parte, va apăra validitatea sa atunci când aceasta este contestată. Această regulă se traduce prin obligarea executorului să solicite respingerea acțiunii în contestarea testamentului, pe baza apărărilor corespunzătoare.
Atribuția prevăzută la lit. E) este condiționată de existența unei împuterniciri din partea testatorului sau a unei încuviințări din partea instanței. În lipsa acestora, executorul nu va putea plăti datoriile moștenirii.
Potrivit lit. F) din art. 1080, executorul este în măsură să încaseze creanțele moștenirii.
Alin. (2) al art. 1080 din NCC introduce o nouă atribuție a executorului testamentar și anume posibilitatea acestuia să procedeze la împărțeala bunurilor moștenirii cu condiția ca toți moștenitorii să fie de acord.
În vederea îndeplinirii atribuțiilor prevăzute de lege, executorul testamentar va participa la procedura succesorală notarială, fiind citat alături de moștenitorii testatorului, atât cei legali, cât și cei testamentari.
Conform art. 1081 din NCC, puterile executorului testamentar nu pot fi transmise. Rezultă astfel că toate aceste atribuții sunt conferite în considerarea calităților persoanei și conduc la nașterea, în sarcina executorului, a obligației de îndeplinire a lor cu bună-credință.
Secțiunea a III-a. ÎNCETAREA EXECUȚIUNII TESTAMENTARE
Art. 1085 din NCC reglementează cazurile de încetare a execuțiunii testamentare. Astfel, misiunea executorului va înceta în următoarele situații expres prevăzute de lege:
prin îndeplinirea misiunii, prin imposibilitatea îndeplinirii misiunii;
prin renunțare la executare în forma unei declarații autentice notariale (cu respectarea principiului simetriei);
prin decesul executorului;
prin punerea acestuia sub interdicție judecătorească;
prin revocarea din funcție de către instanța judecătorească pentru neîndeplinirea atribuțiilor sau pentru îndeplinirea necorespunzătoare a acestora (în această situație va fi competentă să judece instanța de la domiciliul pârâtului, adică al executorului, respectându-se regula de drept comun);
expirarea termenului de exercitare a dreptului de administrare, cu excepția situațiilor în care se dispune prelungirea;
Trebuie făcute anumite precizări în legătură cu ipotezele în care au fost desemnați prin testament mai mulți executori testamentari. Astfel, atunci când fiecare executor este pe cont propriu, neavând nevoie de concursul celorlalți, execuțiunea va înceta numai atunci când niciunul dintre ei nu va mai putea continua misiunea. Dimpotrivă, atunci când atribuțiile executorilor sunt divizate, execuțiunea va înceta pentru fiecare executor în parte, în momentul în care nu-și mai poate duce la îndeplinire sarcinile care i-au fost desemnate prin testament.
La sfârșitul fiecărui an și la încetarea misiunii sale, executorul testamentar este obligat, potrivit art. 1082 din NCC, să dea socoteală succesorilor universali pentru gestiunea sa, chiar dacă nu există moștenitori rezervatari. El va preda tot ce a luat în primire (cum ar fi, spre exemplu, creanțele succesorale încasate). De asemenea, executorul are dreptul să fie dezdăunat, potrivit dreptului comun, pentru pierderile suferite cu ocazia îndeplinirii misiunii stabilite de testator, precum și să i se înapoieze cheltuielile proprii ocazionate de îndeplinirea funcțiilor (de exemplu, cheltuielile privind inventarul) și care cad în sarcina moștenirii. Textul de lege continuă prin a preciza că această obligație se transmite moștenitorilor executorilor.
Potrivit regulilor înscrise în art. 1082 din NCC, se constată că executorul testamentar are obligația de a da socoteală pentru gestiunea sa nu doar o data, ci de mai multe ori pe parcursul perioadei de exercitare a dreptului de administrare a patrimoniului succesoral al testatorului. Astfel, pentru cazul clasic în care dreptul de administrare se exercită pe 2 ani și nu intervine nicio prelungire a acestuia, executorul va fi obligat să dea socoteală de două ori: o dată, parțial, după trecerea primului an și a doua oară, la sfârșitul perioadei de exercitare a dreptului de administrare.
În cazurile în care testatorul va stabili prin testament perioada pentru care executorul se va ocupa de testamentul său, executorul va fi obligat să dea socoteală: o dată, atunci când termenul stabilit de testator este mai mic de un an; de două ori, când termenul depășește un an, aplicându-se regulile arătate în cazul clasic și de mai multe ori, atunci când, după trecerea celor doi ani, instanța consideră că sunt necesare una sau mai multe prelungiri ale exercitării dreptului în cauză.
În ceea ce privește dreptul testatorului de a-l scuti pe executor de obligația de a da socoteală, au existat mai multe opinii. În principiu, scutirea de la îndeplinirea acestei obligații are drept consecință înlăturarea răspunderii executorului pentru gestiunea întreprinsă și, potrivit opiniei la care mă raliez, este necesar ca această scutire să nu contravină regulilor de ordine publică pentru a fi valabilă. Astfel, executorul nu va putea fi scutit de obligația de a da socoteală succesorilor universali în ipoteza în care, prin exercitarea atribuțiilor sale, încalcă dreptul moștenitorilor rezervatari la rezerva succesorală. Odată respectate aceste limite impuse de lege, testatorul va putea, în interiorul lor, să dispună de patrimoniul său după bunul plac, inclusiv prin gratificarea executorului sub forma scutirii de obligația de a da socoteală.
Art. 1082 din NCC prevede în alin. (2) că executorul testamentar va răspunde ca un mandatar în legătura cu executarea dispozițiilor testamentare. Drept urmare, executorul răspunde sub forma daunelor-interese, pentru orice culpă comisă în executarea testamentului. În vederea stabilirii culpei, diligențele depuse de executor vor fi apreciate în funcție de mai multe criterii. Cel mai important îl constituie remunerația.
Astfel, dacă executorul a fost remunerat pentru misiunea sa, acesta va răspunde pentru cea mai ușoară culpă (culpa levis in abstracto), iar în cazul în care nu a fost remunerat, diligența depusă în vederea executării testamentului va fi apreciată mai puțin sever (culpa levis in concreto). Însă testatorul poate proceda la o atenuare a răspunderii executorului prin scutirea acestuia de obligația de a da socoteală. În situația în care bunurile ce fac obiectul dispozițiilor testamentare au pierit fortuit, executorul testamentar nu va fi ținut să răspundă.
În ceea ce privește pluralitatea de executori testamentari, NCC consacră răspunderea solidară a acestora, cu excepția cazului în care atribuțiile sunt divizibile sau, altfel spus, testatorul a împărțit sarcinile între executori și fiecare s-a limitat la îndeplinirea misiunii sale.
CAPITOLUL AL IV-LEA.
ASPECTE DE DREPT COMPARAT
Secțiunea I. PRIVIND DEZMOȘTENIREA
Pentru a încheia studiul privind instituția dezmoștenirii, voi proceda la o prezentare a concepțiilor pe care marile sisteme de drept le au în legătură cu dezmoștenirea, pentru a pune în evidență distincțiile la nivel de reglementare.
Astfel, trebuie arătat în ce măsură libertatea testatorului este restrânsă de lege și la ce modalități de protecție a moștenitorilor recurg celelalte sisteme de drept. Majoritatea sistemelor de drept reglementează ocrotirea rudelor apropiate ale defunctului, în sensul limitării voinței acestuia privind înlăturarea lor de la moștenire. În unele state, această protecție apare sub forma rezervei succesorale, pe când în altele mecanismul rezervei nu este recunoscut.
În jurisdicțiile common-law, adoptarea în anul 1938 a “Inheritance (Family Provision) Act” a reprezentat sfârșitul a patru secole de libertate testamentară absolută în Anglia și Scoția. Drept urmare, testatorul nu mai putea să înlăture de la moștenirea sa pe oricare dintre succesori, fiind ținut să respecte anumite limite ce apar sub forma unor drepturi ale persoanelor cu care acesta a avut relații strânse în timpul vieții. Se observă că, spre deosebire de sistemul nostru de drept, în care numai anumite categorii expres prevăzute de lege nu pot fi dezmoștenite, legea engleză protejează o categorie mai largă de persoane, respectiv cele cu care autorul moștenirii a avut relații strânse morale sau legale.
În țări precum Italia, Luxemburg sau Belgia, sistemul aplicabil se aseamănă cu cel românesc din perspectiva limitării libertății testatorului și, pe cale de consecință, a dreptului de a-și dezmoșteni urmașii. Existența instituției rezervei succesorale asigură imposibilitatea dezmoștenirii, cel puțin în totalitate, a unora dintre succesorii legali.
În dreptul austriac, chiar și moștenitorii rezervatari pot fi dezmoșteniți pentru motive întemeiate precum: neglijență gravă în îndeplinirea obligațiilor de îngrijire și întreținere față de de cuius sau comiterea unei infracțiuni asupra sa, cu intenție și care se sancționează cu pedeapsa cu închisoarea mai mare de un an. Din perspectiva dreptului nostru, această ipoteză combină instituția rezervei succesorale cu cea a nedemnității succesorale. De asemenea, chiar dacă s-a impus egalizarea drepturilor copiilor din afara căsătoriei cu cei din căsătorie, legea austriacă prevede posibilitatea testatorului de a le reduce rezerva succesorală cu jumătate copiilor din afara căsătoriei, atunci când nu au reușit să creeze o conexiune de tipul părinte-copil suficient de apropiată. În NCC român, egalitatea dintre copiii din afara și cei din căsătorie se manifestă pe toate planurile.
În Croația, tendința este dată de restrângerea sferei moștenitorilor rezervatari astfel încât testatorul să poată dispună cu privire la patrimoniul său după bunul plac, inclusiv să-și dezmoștenească succesorii. Sistemul croat prevede două tipuri de moștenitori rezervatari: absoluți și relativi. În prima categorie intră descendenții, copiii adoptați și copiii acestora, soțul supraviețuitor și concubinul supraviețuitor; aceștia nu pot fi dezmoșteniți în totalitate. În cea de-a doua categorie intră părinții defunctului, părinții adoptatori și alți ascendenți; se numesc moștenitori rezervatari relativi deoarece dreptul lor la rezervă este condiționat de dovada că nu dispun de mijloace financiare suficiente pentru întreținere. Rezultă că, în lipsa dovezii, aceștia nu vor mai beneficia de rezervă, putând fi înlăturați de la moștenire.
În Spania există mai multe legi ce se aplică moștenirii în funcție de teritoriu. Astfel, potrivit legislației aplicabile în Aragon, testatorul nu-și poate dezmoșteni în totalitate descendenții și soțul supraviețuitor, care se bucură de un drept de uzufruct asupra întregului patrimoniu. În Catalunia, descendenții pot fi dezmoșteniți până la concursul a ¼ din moștenire; în lipsa descendenților, vor beneficia de rezervă părinții defunctului. În Țara Bascilor, moștenitorii dispun de o protecție foarte ridicată astfel că rezerva descendenților reprezintă patru cincimi din moștenire, iar a părinților și celorlalți ascendenți jumătate din moștenire. Aici se observă o restrângere masivă a libertății testatorului.
Codul civil german reglementează exheredarea tot sub forma unei clauze testamentare, similar dreptului românesc. Testatorul poate proceda la dezmoștenirea succesorilor săi tot cu respectarea dreptului unora dintre ei la rezerva succesorală. Astfel, descendenții, părinții, soțul supraviețuitor și partenerul supraviețuitor nu pot fi dezmoșteniți decât în parte, în limita a ½ din cota la care ar fi avut dreptul în lipsa dezmoștenirii. Spre deosebire de NCC român, unde rezerva succesorală se culege cu titlu universal, legea germană reglementează rezerva ca fiind o creanță în bani.
Codul civil moldovenesc prevede, în art. 1505, dreptului copiilor inapți (inclusiv ce adoptați) la rezerva succesorală. Așadar, numai acești nu vor putea fi înlăturați de la moștenire.
În Statele Unite ale Americii, dreptul succesoral este guvernat de regula libertății absolute de a testa. Astfel, testatorul nu este ținut de instituția rezervei succesorale și își poate dezmoșteni copiii, chiar minori, pentru orice motive sau fără a avea neapărat unul. În anumite jurisdicții, este prevăzută condiția ca exheredarea să fie prevăzută expres în actul de ultimă voință pentru a-și putea produce efectele. Cu toate acestea, libertatea testamentară absolută nu poate exclude dreptul succesorilor de a contesta testamentul.
Se poate observa că, în principiu, tendința majoritară este de a căuta un echilibru între libertatea de care trebuie să dispună o persoană atunci când își întocmește testamentul și protejarea moștenitorilor acesteia. Instituția dezmoștenirii, chiar în lipsa unor reglementări exprese, își face simțită prezența în fiecare sistem de drept, sub o formă sau alta, fiind o modalitate de exprimare a voinței testatorului.
Secțiunea a II-a. PRIVIND EXECUȚIUNEA TESTAMENTARĂ
Deși instituția execuțiunii testamentare nu este la fel de controversată precum cea a dezmoștenirii, nu i va putea contesta importanța în cadrul procedurii succesorale în general.
În sistemul de drept din Quebec, persoanele însărcinate cu administrarea patrimoniului succesoral se numesc lichidatori. De regulă, acești lichidatori sunt desemnați de către testator în cuprinsul testamentului. Calitatea de lichidator o poate avea orice persoană capabilă, inclusiv societățile de trust autorizate de lege.
Atribuțiile lichidatorului în legătură cu moștenirea sunt: identificarea și convocarea moștenitorilor, determinarea cuprinsului masei succesorale, de a executa legatele particulare, de a plăti datoriile succesiunii, de a preda excedentul moștenitorilor și de a da socoteală. Când se ocupă de întocmirea inventarului, lichidatorul trebuie să aibă în vedere înscrierea acestuia într-un registru public, cu arătarea numelui defunctului, astfel încât orice persoană interesată să îl poată consulta. Modul de întocmire a inventarului este fie în forma unui act notarial, fie ca înscris sub semnătură privată, încheiat în prezența a doi martori.
În ceea ce privește efectuarea plății datoriilor, legea canadiană prevede anumite reguli: creditorii vor fi plătiți primii, înaintea legatarilor cu titlu particular și înaintea soțului care pretinde drepturile ce derivă din dizolvarea patrimoniului familial; dacă testatorul nu desemnează un lichidator, administrarea moștenirii revine succesorilor care, prin vot majoritar, vor alege o persoană în funcția de lichidator.
În Olanda, regula în ceea ce privește execuțiunea testamentară sau administrarea patrimoniului succesoral este ca testatorul va desemna o persoană numită executor care să asigure îndeplinirea ultimei sale voințe, înscrise în testament. Atunci când nu există un testament, moștenitorii vor încredința sarcina executării unui avocat sau notar public. Spre deosebire de NCC român, dreptul olandez reglementează sezina, astfel că, la momentul decesului, patrimoniul defunctului va trece direct în asupra moștenitorilor care vor avea dreptul să renunțe sa ea sau sa o accepte sub beneficiu de inventar.
În dreptul italian, executarea testamentului se realizează, de regulă, de către moștenitori care, chiar înainte de acceptarea moștenirii, pot săvârși acte de conservare pentru păstrarea drepturilor incluse în succesiune și pot exercita acțiunile posesorii privind bunurile moștenirii, chiar și în lipsa posesiei. Dacă moștenitorii nu au acceptat succesiune și nu se găsesc în posesia bunurilor, instanța va putea desemna, la cerere sau din oficiu, un curator al succesiunii care să se ocupe de administrarea acesteia. O altă excepție de la regula enunțată o constituie cazul în care eredele a fost instituit sub condiție suspensivă care nu s-a împlinit.
Sistemul englez prezintă o particularitate sub forma unei prezumții conform căreia orice persoană decedată are un reprezentant (“personal representative”) care este fie un executor, fie un administrator. Executor testamentar poate fi o persoană fizică sau juridică (de exemplu, o filială a unei bănci, cabinet de contabili sau societate de asigurări) desemnată de către testator în vederea punerii în executare a dispozițiilor cuprinse în testamentul acestuia. El trebuie să fie confirmat prin punerea în posesie efectuată de grefa principală sau regională a Înaltei Curți de Justiție.
În cazul în care nu a fost desemnat un executor testamentar sau nu există testament, grefa principală sau regională a Curții de Justiție va numi o persoană în calitatea de administrator dintre creditorii succesiunii sau orice persoană interesată. Executorul și administratorul dețin toate bunurile mobile și imobile ale defunctului în trust pentru beneficiari.
Reprezentantul dispune de un veritabil drept de proprietate de la data deschiderii succesiunii, confirmat, cu efect retroactiv, de „grant of probate”emis de Curte. Atribuțiile reprezentantului sunt următoarele: reunirea bunurilor defunctului și protejarea integrității acestora (pentru cazul în care bunurile se află în străinătate) și efectuarea plăților în legătură cu moștenirea. Întrucât reprezentatul dispune de dreptul de proprietate asupra bunurilor moștenirii, rezultă că acesta poate să efectueze orice fel de acte asupra lor în vederea îndeplinirii atribuțiilor sale – poate vinde bunurile, le poate ipoteca, asigura, încheia contracte de împrumut, investiție etc.
Datoriile moștenirii trebuie plătite în termen de un an, cu respectarea următoarei ordini: mai întâi sunt avute în vedere bunurile ce nu fac obiectul unui legat, apoi legatele particulare și, la urmă, cele universale.
În dreptul francez, instituția execuțiunii testamentare a evoluat sub anumite aspecte față de vechea legislație (Codul lui Napoleon). De exemplu, prin reglementarea actuală, executorului i-au fost acordate atribuții suplimentare, ce nu erau prevăzute în trecut.
Cu privire la natura juridică a execuțiunii testamentare, există trei opinii: aceea de mandat testamentar care, în principiu, este criticată prin prisma validității sale; a doua opinie privește execuțiunea ca modalitatea în care executorul continuă voința testatorului, în aceeași măsură în care moștenitorii și legatarii continuă interesele acestuia. Și această opinie este criticată deoarece executorul, spre deosebire de moștenitori, nu are o legătură cu succesiunea. Conform celei de-a treia opinii, care este și cea mai recentă, executorul testamentar se bucură de puteri proprii, conferite sub forma unei fiducii.
Executorul testamentar este desemnat de defunct prin testament. El nu este legatar universal întrucât îi lipsește vocația succesorală, ci doar un simplu executant al voinței testatorului. În cazul existenței unei pluralități de executori, fiecare va putea îndeplini întreaga misiune, fără concursul celorlalți, aceasta reprezentând gestiunea conjunctivă. Atunci când atribuțiile sunt stabilite de testator, gestiunea va fi divizibilă sau ierarhizată.
Testatorul va prevedea prin testament ce atribuții și puteri va avea executorul. Aceste puteri se vor exercita pe o perioadă de cel mult doi ani, potrivit legislației actuale. Codul lui Napoleon limita exercitarea acestora la un an și o zi.
Se observă numeroase asemănări între reglementarea execuțiunii testamentare în sistemul de drept francez și cel român. Cu toate acestea, se remarcă diferența de opinie cu privire la natura juridică a instituției care, în dreptul român, s-a clarificat cu ocazia reglementării în NCC.
CONCLUZII
Instituția dezmoștenirii, deși nereglementată înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, făcea parte totuși, încă de atunci, dintre materiile de bază ale dreptului succesoral. Principiul libertății testamentare de care poate dispune testatorul nu ar fi fost complet și corect aplicat în lipsa posibilității acestuia de a dezmoșteni.
Dezmoștenirea, privită în ansamblu, poate echivala într-un anumit sens cu ideea de testament: în momentul în care de cuius a hotărât să întocmească un testament (considerăm că obiectul testamentului este instituirea de legatari, nu alte probleme nepatrimoniale), el a avut în vedere instituirea unor alte persoane care să vină la moștenirea sa în afara celor al căror drept decurge din lege. Pe cale de consecință, deși nu a urmărit în mod necesar acest lucru, instituirea legatarilor se traduce prin înlăturarea, în tot sau în parte, a moștenitorilor legali. Atât în doctrina franceză, cât și în dreptul român, această idee apare sub forma adagiului instituer, c’est exclure. Din punctul meu de vedere, acest principiu vine să sublinieze importanța instituției și o prezintă ca dovadă a aplicării principiului libertății testamentare.
Atunci când se discută despre acest principiu al libertății testamentare, situația este privită întotdeauna din perspectiva testatorului astfel că pare puțin nedreaptă ideea de limitare a libertății. Însă, chiar dacă testamentul este un act unilateral, efectele pe care le produce se vor resimți nu atât asupra testatorului, cât asupra persoanelor din jurul său, adică moștenitorii săi. De aceea consider că este necesară o viziune asupra situației și din perspectiva moștenitorilor De exemplu, în cazul soțului supraviețuitor, dacă testatorul ar putea să-l înlăture total de la moștenire, acesta ar suferi o dublă pierdere: pe de o parte, pierderea persoanei celei mai apropiate și, pe de altă parte, schimbarea stilului și nivelului de viață cu care soțul supraviețuitor era obișnuit.
Rezerva succesorală apare aici ca o temperare a voinței testatorului, amintindu-i importanța relațiilor de familie și poate, uneori, de sentimentele pe care le are sau ar trebui să le aibă pentru cei din jur. Deși sunt de părere că este normală existența ideii de protejare a anumitor moștenitori prin intermediul rezervei succesorale chiar dacă în acest mod se restrânge sfera posibilităților de dezmoștenire, consider că, pentru un mai bun echilibru, ar fi necesare anumite îmbunătățiri. De exemplu, sunt cazuri în care relațiile de familie sunt foarte îndepărtate, iar persoanele, deși legate prin sânge, sunt incompatibile din celelalte puncte de vedere. Pentru aceste cazuri specifice, cred că ar fi fost necesară o reglementare diferențiată a rezervei. Așa cum pentru situațiile foarte grave (de exemplu, săvârșirea unor infracțiuni asupra testatorului) este reglementată instituția nedemnității succesorale care este aplicabilă tuturor moștenitorilor, inclusiv celor rezervatari, și are ca efect înlăturarea de la moștenire a acestora, și rezerva ar putea fi, în anumite cazuri prevăzute expres de lege, supusă unor condiții. De exemplu, în anumite cazuri bine determinate de lege, să fie necesară dovada că respectivul moștenitor, deși nu merită să culeagă moștenirea, are mare nevoie de ea (idee preluată din dreptul croat).
În concluzie, susțin ideea conform căreia trebuie găsit un echilibru just între posibilitatea defunctului de a dezmoșteni pe moștenitorii săi (atunci când are motive ) și ocrotirea intereselor celor care au dreptul la moștenire.
În ceea ce privește execuțiunea testamentară, importanța ei nu poate fi contestată deoarece reprezintă mijlocul prin care testatorul se asigură că dispozițiile sale de ultimă voință vor fi duse la îndeplinire.
Pot exista situații în care relațiile dintre persoana decedată și cei care, potrivit legii, îl moștenesc, nu au fost destul de strânse astfel încât testatorul nu se poate baza pe aceștia pentru executarea testamentului său. De asemenea, atunci când dispozițiile testamentare nu corespund nevoilor și dorințelor moștenitorilor legali, în sensul că testatorul procedează la o reducere a cotelor acestora sau chiar la înlăturarea lor de la moștenire, există riscul ca respectivii moștenitori să ocolească aplicarea testamentului pentru a-și valorifica interesele. Aceste aspecte negative ale relațiilor din familia testatorului conduc la necesitatea apelării la un executor testamentar.
Execuțiunea testamentară însă nu izvorăște numai din aspectele negative, ci și din unele pozitive ale relațiilor de familie. De exemplu, atunci când testatorul deține o avere impresionantă și testamentul său este unul complex, din dorința de a-i degreva pe moștenitori de această sarcină destul de grea și poate din necesitatea experienței unei persoane de specialitate (notar, avocat), testatorul va desemna un executor.
Din întreaga analiză prezentată, voi trage concluzia că atât dezmoștenirea, cât și execuțiunea testamentară, au un rol bine definit în complexitatea mecanismului succesoral, fiind instituții ce vin să ușureze parcurgerea procedurilor din dreptul succesoral.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
A. N. Gheorghe, Manual de drept succesoral, Ed. Hamangiu, București, 2013;
Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. II, Ed. Hamangiu, București, 2012;
E. Molcuț, Drept roman, Note de curs predate studenților din cadrul Facultății de Drept, Universitatea București, anul 2010;
E. Molcuț, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, București, 2011;
E. Molcuț, Istoria dreptului românesc, Note de curs pentru învățământul la distanță, ed. CREDIS, București, 2007;
F.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil. Comentarii pe articole, ediția I, Ed. C.H. Beck, București, 2012;
F. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral – Moștenirea legală, Vol. I, Ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2013;
F. Deak. R. Popescu, Tratat de drept succesoral – Moștenirea testamentară., Vol. al II-lea, Ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
I. Genoiu, Dreptul la moștenire în Noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, București, 2012;
Legea 36/1995 a Notarilor Publici;
M. D. Bob, Probleme de moșteniri în vechiul și în noul Cod civil, Ed, Universul Juridic, București, 2012;
M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul RSS, Ed. Academiei, București, 1966;
Noul Cod civil (Legea 287/2009);
P. Malaurie, Les successions. Les libéralités, Lextenso editions, Defrenois, 2010, p. 269;
V. Stoica, Dreptul la moștenire, ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2009;
http://scoaladreptuluiorganic.ro/aplicatii-metodologice/4.ralucafrunzacotitateadisponibila-pragalvointei.pdf;
http://legeaz.net/dictionar-juridic/regim-international-succesiuni, Regimul Internațional al Succesiunilor;
http://studia.law.ubbcluj.ro, D. Bere, Fundamentele rezervei succesorale;
http://legeaz.net/dictionar-juridic/drept-succesoral-comparat, Drept succesoral comparat;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dezmostenirea Si Executiunea Testamentara (ID: 127379)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.