.dezmembramintele Dreptului de Proprietate

CAPITOLUL I

DREPTUL DE PROPRIETATE: EVOLUȚIE, CARACTERISTICI

1. Scurt istoric al evoluției conceptelor de proprietate și drept de proprietate

În evoluția societății omenești, dreptul a jucat un rol deosebit constituind sistemul în jurul căruia au gravitat relațiile sociale, economice și politice. Împărțirea societății în clase cu interese antagoniste a determinat în mod obiectiv necesitatea reglementării prin norme de largă generalitate a raporturilor existente între oameni. Prin căderea raporturilor sociale sub incidența reglementării juridice, acele raporturi sociale au devenit raporturi juridice.

Dezvoltarea forțelor de producție a impulsionat viața economică. Relațiile care s-au stabilit între indivizi în procesul făuririi bunurilor necesare traiului au atras, datorită importanței lor deosebite pentru existența umană, necesitatea reglementării juridice.

Dezvoltarea vieții economice, pe o anumită treaptă istoricește determinată, a dus la apariția plusprodusului. Consecința cea mai importantă a acestui fapt a fost apariția proprietății private și odată cu aceasta a reglementării juridice a dreptului de proprietate. Proprietatea apare deci ca un raport social de producție. Proprietatea în sensul ei cel mai general, în sens nejuridic – ca raport material economic – se prezintă ca relație socială de producție ce se naște între oameni în cadrul producției sociale.

Proprietatea apare deci ca o categorie nejuridică, ca o componentă a relațiilor de producție. În această calitate, proprietatea va da trăsăturile sale unei etape istoricește determinate din istoria omenirii și putem spune că într-un anumit sens „o formă oarecare a proprietății a existat de când exista însăși societatea omenească și va continua să existe până când va exista și societatea”.

Proprietatea, ca raport juridic față de condițiile naturale ale producției, a existat înainte de nașterea statului și dreptului, ca o condiție a existenței oricărei societăți. Societatea primitivă cunoscuse raporturile sociale de producție și deci și raporturile materiale de proprietate. Dreptul de proprietate însă nu se născuse, deoarece nu se născuse încă societatea împărțită în clase, statul și dreptul. Când oamenii si-au însușit primele elemente necesare existenței lor, a fost vorba despre o însușire la nivelul individului. Asupra unor bunuri, în special pământul, însușirea se realiza la nivelul unor colectivități care au devenit din ce în ce mai mici, până la nivelul unei familii.

În evoluția sa societatea a cunoscut, în mod obiectiv, mai multe tipuri de relații de producție, deci de proprietate. Dreptul de proprietate a evoluat odată cu baza sa generatoare – baza economică, sclavagistă, feudală, socialistă, capitalistă. În funcție de tipul orânduirii sociale avem o schimbare pe parcursul istoriei a bunurilor ce puteau forma obiectul dreptului de proprietate.

Adevărata consacrare juridică a dreptului de proprietate apare în dreptul roman, în epoca celor XII Table, când s-a ajuns pe diferite căi la partajarea pământului și la instituirea unui drept de proprietate individuală ce avea ca titular pe pater familias, care exercită puterea deplină asupra bunurilor proprietatea sa: dominium ex jure quiritum. Acest dominium, suveran, exclusiv și perpetuu conferă proprietarului trei atribute esențiale: ius utendi, ius fruendi și ius abutendi.

Orânduirea sclavagistă atribuia bunurilor cu valoare economică deosebită denumirea de res mancipi; acestea erau: pământul, sclavii, vitele mari, etc. Restul bunurilor erau considerate res extra patrimonium.

În evul mediu, proprietatea imobiliară se bucură de o ocrotire deosebită. Pământul este cel mai important mijloc de producție și în consecință dreptul feudal acordă o protecție deosebită pământului. De asemenea, au fost declarate nemișcătoare o serie de drepturi care prezentau surse de venituri însemnate pentru seniorul feudal. Dreptul de proprietate se întindea și asupra iobagului, acesta fiind însă un drept incomplet, stăpânul feudal neavând acel jus vitae necisque al stăpânului de sclavi. Proprietatea imobiliară era divizată după raporturile sociale de vasalitate ce predominau în evul mediu între dominium eminens care aparținea proprietarului feudal și dominium utile, care aparținea diverșilor săi vasali.

Revoluțiile burgheze, în special cele din Anglia și Franța, au avut ca scop, printre altele, și descătușarea dreptului de proprietate de sistemul de raporturi contorsionate cunoscut de societatea feudală.

Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, a Revoluției franceze din anul 1789 proclamă, în art.2, că „scopul oricărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului. Acestea sunt libertatea, proprietatea, etc.” Așadar, proprietatea, alături de libertate, apar ca drepturi naturale, inerente omului. Dreptul de proprietate redevine absolut și perpetuu, sacru și inviolabil, fără a se mai face distincție între bunurile mobile și cele imobile. Expresia juridică a acestor trăsături este reglementarea, chiar și sumară, a dreptului de proprietate în Codul Civil francez de la 1804 care consacră toate aceste atribute.

Epoca modernă a constituit pentru reglementarea juridică o perioadă de adânci prefaceri legislative. Dezvoltarea forțelor de producție în orânduirea capitalistă s-a reflectat pe planul dreptului în necesitatea unor reglementări care să fie în concordanță cu avântul tehnico-economic. Forțele de producție au continuat să se dezvolte impetuos, s-a trecut la exploatarea resurselor naturale, a spațiului aerian, necesitățile schimbului au determinat construirea de noi căi de comunicație. Conținutul dreptului de proprietate s-a amplificat, a devenit complex; distincția dintre bunurile mobile și imobile nu mai corespundea cu întru totul realității economice, asistăm la concentrări de capitaluri și formarea unor societăți transnaționale care depășesc ceea ce se înțelegea până în prezent prin proprietatea individuală. S-a extins însuși domeniul acestui drept prin apariția și reglementarea drepturilor de proprietate intelectuală asupra creației artistice, științifice, asupra invențiilor, inovațiilor, mărcilor de fabrică, desenelor industriale, etc. Apare tendința ca unele bunuri mobile să adopte regimul juridic al imobilelor, datorită valorii lor deosebite. În același timp se aduc prin lege o serie de îngrădiri ale dreptului de proprietate, îngrădiri determinate de complexitatea vieții economice. Se naște astfel posibilitatea ca unele atribute ale dreptului de proprietate să fie exercitate nu de către titularul său, ci de către o altă persoană.

Continua dezvoltare a societății, tendințele clare de globalizare, depășirea limitelor impuse de granițele statale in toate domeniile de activitate a creat necesitatea unor norme juridice internaționale care sa reglementeze dreptul de proprietate. După cel de-al II-lea război mondial, față de ororile pe acesta care le-a declanșat și întreținut în lume timp de șase ani, comunitatea internațională, acționând prin diverse organizații în plan universal sau local, a adoptat norme de protecție a drepturilor omului, printre care și dreptul de proprietate.

Astfel, „Declarația universală a drepturilor omului” adoptată în 1948 de Adunarea Generală a ONU prevede, în art.17, că „orice persoană, privită ca subiect unic sau asociat în colectivități, are dreptul la proprietate. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa”.

În această ordine de idei este de reținut că un tratat internațional de o importanță cu totul deosebită este Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale adoptată de țările membre ale Consiliului Europei la Roma la 4 noiembrie 1950, intrată în vigoare în 1953, semnată de România la 7 octombrie 1993 și intrată în vigoare pentru țara noastră la 20 iunie 1994. În art.1 al Protocolului său adițional nr.1, Convenția prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a-i fi protejate bunurile sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică în condițiile legii și ale principiilor generale de drept internațional.

2. Dreptul de proprietate: definiție, caracteristici, conținut

Dreptul de proprietate este un drept civil. El face parte din categoria drepturilor reale, drepturi care alături de drepturile de creanță constituie drepturile civile patrimoniale. Jus in re (drepturile reale) sunt acele drepturi patrimoniale pe temeiul cărora titularul lor poate să exercite și să obțină reactualizarea atributelor corespunzătoare privitoare la un lucru fără intervenția altor persoane. Acestor „alte persoane” – subiecte pasive – le incumbă obligația generală de a se abține a stânjeni pe titularul dreptului real în exercitarea dreptului său.

Dreptul de proprietate este un drept real principal, având o existență juridică de sine stătătoare, fiind prototipul drepturilor reale principale. El este acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației interne.

Definiția și conținutul dreptului de proprietate ne permit să punem în evidență caracterele sale juridice: dreptul de proprietate este un drept absolut, exclusiv și perpetuu.

Dreptul de proprietate este un drept absolut. Prin reținerea caracterului absolut al dreptului de proprietate se voiește demarcarea acestui drept de toate celelalte drepturi reale. El este conceput ca expresia cea mai cuprinzătoare a unui drept subiectiv. Numai dreptul de proprietate este un drept real complet, deoarece este unicul astfel de drept care conferă titularului său exercițiul tuturor prerogativelor sale. Numai legiuitorul este cel care poate fixa limitele exercițiului prerogativelor dreptului de proprietate, dar și atunci când o face trebuie să asigure un just echilibru între prezervarea intereselor proprietarului și luarea în considerare a interesului general, social.

Dreptul de proprietate este un drept exclusiv. Acest caracter decurge din împrejurarea că proprietarul este îndreptățit să exercite singur toate prerogativele conferite de acest drept. El poate utiliza bunul său așa cum dorește, fără ca vreo altă persoană să poată interveni într-un mod oarecare în exercițiul dreptului său. Tot astfel, proprietarul este singurul îndreptățit să dezmembreze dreptul său de proprietate prin consimțirea ca anumite prerogative să fie exercitate de alte persoane.

Dreptul de proprietate este un drept perpetuu. Se spune despre dreptul de proprietate că are acest caracter deoarece el durează atâta vreme cât subzistă bunul care-i formează obiectul. Evident că natura bunului va influența acest caracter al dreptului de proprietate. În același timp, el nu este un drept viager, ci se transmite prin succesiune. De asemenea se poate transmite prin acte între vii și va continua să existe în patrimoniul celui care îl dobândește. Dreptul de proprietate este perpetuu pentru că există independent de exercitarea lui. Dacă legea nu-l obligă, proprietarul poate să nu uzeze de bun. Din moment ce nu se pierde prin neuz, înseamnă că acțiunea cea mai energică prin care el este apărat, acțiunea în revendicare, este imprescriptibilă extinctiv. În sfârșit, numai recunoscându-se caracterul său perpetuu, în anumite situații speciale se poate pune problema reconstituirii lui.

Articolul 480 C.civ. determină conținutul juridic al dreptului de proprietate prin enumerarea atributelor acestuia. Prin urmare, dreptul de proprietate conferă titularului său trei atribute: de a folosi bunul (jus utendi), de a-i culege fructele (jus fruendi) și de a dispune de bun (jus abutendi).

Se întâmplă însă, ca unele din aceste atribute să fie desprinse de conținutul dreptului de proprietate și să alcătuiască conținutul unui alt drept real principal.

Jus utendi. Acest atribut presupune exercitarea de către titularul dreptului de proprietate a unei stăpânitularul dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea lui, direct și nemijlocit prin putere proprie și în interes propriu. Uzul este prerogativa cea mai directă a dreptului de proprietate, manifestarea concretă a contactului direct al proprietarului cu bunul ce formează obiectul dreptului său.

Jus fruendi semnifică dreptul proprietarului de a-și pune bunul în valoare prin exploatarea sa, ceea ce conduce la culegerea derivatelor bunului, adică fructele și productele. Dreptul proprietarului de a culege fructele bunului său poate presupune atât acte materiale cât și juridice. Fructele sunt derivatele bunului care se obțin în mod periodic fără alterarea substanței lui. Dimpotrivă, productele sunt acele derivate care, prin culegerea lor, conduc la alterarea substanței bunului. Deși partea finală a art.483 C.civ. dispune că fructele se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune, în realitate, culegerea fructelor reprezintă exercitarea folosinței bunului, ca atribut esențial al dreptului de proprietate.

Jus abutendi întregește conținutul dreptului de proprietate și constă în prerogativa proprietarului de a hotărî cu privire la soarta bunului său din punct de vedere material cât și din punct de vedere juridic. Dacă proprietarul poate transmite unui terț atributele stapânirii și folosinței bunului său, temporar sau perpetuu, niciodată proprietarul nu poate transmite atributul dispoziției bunului. A transmite acest atribut înseamnă însăși transmisiunea dreptului de proprietate.

Drepturile reale formate prin desprinderea unor atribute ale proprietății sunt așa-numitele dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Acestea sunt următoarele:

dreptul de uzufruct;

dreptul de uz;

dreptul de abitație;

dreptul de servitute;

dreptul de superficie.

Codul civil român nu cunoaște decât uzufructul, uzul, abitația și servitutea. Dreptul de superficie, nefiind expres recunoscut de Codul civil, este o creație a doctrinei și a jurisprudenței.

În cele ce urmează vom analiza dezmembrămintele dreptului de proprietate.

CAPITOLUL II

DREPTUL DE UZUFRUCT

1.Noțiune și caractere juridice.

Articolul 517 din Codul Civil arată că uzufructul este “dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuși proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanța”.

Definiția dată de legiuitor este susceptibilă de critici pentru că uzufructuarul nu se poate în nici un caz bucura de aceleași drepturi ca proprietarul bunului, deoarece îi lipsește dispoziția juridică asupra acestuia.

In cazul uzufructului coexistă asupra aceluiași bun două drepturi reale distincte: cel al uzufructuarului de a folosi bunul și de a-i culege fructele și cel al nudului proprietar de a dispune de soarta bunului. Din prerogativele dreptului de proprietate s-a desprins și s-a constituit într-un drept real principal numai atributul folosinței, pe seama nudului proprietar ramânând atributul dispoziției.

În consecință uzufructul se poate defini ca acel drept real principal care conferă titularului său, denumit uzufructuar folosința unui bun aparținând unei persoane, denumită nud proprietar, cu obligația uzufructuarului de a-i conserva substanța.

În raporturile cu nudul proprietar, uzufructuarul apare ca un detentor precar, el folosind bunul și percepându-i fructele, iar în raporturile cu terții apare ca un posesor.

Dreptul de uzufruct, fiind un drept real, are caracterele acestei categorii. Interesează însa acele caractere care îi asigură fizionomia juridică proprie, care fac să fie considerat instituție de sine stătătoare.

Definiția uzufructului surprinde substanța și chintesența lui, ceea ce face ca tot din ea să rezulte caracterele acestui dezmembrământ:

a) Este un drept real, ius iure, care nu se confundă cu simpla folosință, aceasta fiind un drept de creanță și de care se bucură, de exemplu locatarul care a închiriat un lucru sau comodatul care a împrumutat un lucru.

Dreptul de uzufruct este un drept real, iar dreptul de folosința al locatarului este un drept de creanță. De aici decurg urmatoarele:

locatorul predă lucrul în bună stare, nudul propriear în starea în care se află;

dreptul locatarului este întotdeauna un bun mobiliar, chiar dacă este vorba de folosința asupra unui imobil, pe când uzufructul poate fi un bun mobiliar sau imobiliar după cum bunul asupra căruia se exercită este bun mobil sau imobil;

locatarul nu se poate elibera de obligația sa prin delăsarea bunului și abandonarea folosinței, pe când uzufructuarul este ținut propter rem și se poate sustrage obligației prin abandonarea lucrului și folosinței lui;

locațiunea se transmite moștenitorilor părților pe când uzufructul se stinge prin moartea uzufructuarului.

b) Este un drept temporar, prin esența sa, căci se stinge cel mai târziu la moartea titularului, când acesta este o persoană fizică, iar când titularul este o persoană juridică, nu poate dura mai mult de 30 de ani. În acest context se poate afirma că este un drept real esențialmente temporar vremelnicia lui fiind esența lui. Acest caracter invederează, de asemenea, importanța curgerii timpului în materia uzufructului.

c) Este un drept opozabil erga omnes, întrucât se recunoaște titularului dreptul de urmărire și de preferință, chiar și în contra proprietarului.

d) Este un drept viager, deoarece poate dura numai pe timpul vieții uzufructuarului. Durata lui poate fi scurtată prin convenția părților, dar nu și prelungită peste aceasta limită.

Din caracterul viager al dreptului de uzufruct derivă un caracter subsecvent, respectiv caracterul aleatoriu, deoarece nu se cunoaște perioada de timp cât va trăi uzufructuarul. Indiferent de durata uzufructului, acest drept se stinge la decesul titularului său, neinteresând dacă decesul intervine înainte sau după expirarea perioadei stabilite.

e) Conferă uzufructuarului dreptul de posesie și de folosință asupra lucrului, fiind din acest punct de vedere, după dreptul de proprietate deplină, dreptul real care conferă titularului său cele mai largi prerogative.

f) Este un drept incesibil, pentru că nu poate fi cesionat prin acte și fapte juridice între vii sau din cauză de moarte. Uzufructuarul poate ceda avantajele economice (emolumentul) ale bunului.

g) Este un drept de folosință asupra bunurilor mobile și imobile ale altuia, pentru că uzufructuarul le poate întrebuința și poate culege fructele, smulgând întreaga lor utilitate. De aici decurge faptul că este un drept mobiliar sau imobiliar.

Dacă uzufructuarul primește bunuri consumptibile, acesta dobandește însuși dreptul de proprietate asupra lor, dar cu obligația ca la încetarea uzufructului să restituie bunuri în aceeași cantitate și de aceeași calitate.

Unii autori consideră că uzufructul este un drept sesizabil. Din punctul nostru de vedere este corect, deoarece creditorii uzufructuarului pot urmări veniturile realizate de bunurile ce fac obiectul uzufructului pentru satisfacerea creanțelor lor.

2. Obiectul dreptului de uzufruct.

Articolul 520 din Codul Civil arată că uzufructul se poate stabili pe tot felul de bunuri mobile și imobile. Rezultă că uzufructul poate avea ca obiect orice fel de lucruri mobile și imobile, corporale și incorporale, fungibile nefungibile ca de exemplu: case, mașini, animale, mărfuri, creanțe, acțiuni etc.

Un drept de uzufruct poate avea ca obiect un alt drept de uzufruct.

De regulă uzufructul are ca obiect bunuri neconsumptibile, deoarece uzufructuarul are obligația de a consuma substanța și de a-l restitui proprietarului la expirarea termenului.

În situația în care uzufructuarul a primit și bunuri consumptibile, el dobândește însusi dreptul de proprietate, putând dispune de respectivele bunuri, cu obligația ca, la încetarea dreptului de uzufruct, să restituie bunuri de aceeași cantitate, calitate și valoare cu cele primite.

În acest caz este vorba de quasi-uzufruct care are un caracter excepțional și întotdeauna accesoriu unui uzufruct mai larg stabilit asupra unei universalități sau a unei fracțiuni dintr-o universalitate de bunuri ce cuprinde, pe lângă lucruri neconsumptibile și unele lucruri consumptibile. Concluzia este că nu se poate constitui un drept de uzufruct numai asupra unor bunuri consumptibile.

Daca uzufructul se stinge prin decesul uzufructuarului, obligația de restituire a unor bunuri de aceeași cantitate și calitate va reveni moștenitorilor acestuia.

Din punctul de vedere al întinderii, uzufructul poate fi:

universal, când are ca obiect un întreg patrimoniu;

cu titlu universal, cand poartă asupra unei fracțiuni dintr-un patrimoniu;

cu titlu particular, când are ca obiect unul sau mai multe bunuri individual determinate.

Această clasificare prezintă importanță pentru repartizarea datoriilor și sarcinilor între uzufructuar și nudul proprietar, în timp cât durează uzufructul.

Titlurile la purtător pot fi obiect al uzufructului, deoarece pot fi identificate prin numerele și seriile lor.

Fondul de comerț, universalitatea de fapt, format din bunuri corporale și incorporale ca de exemplu: marfuri, materii prime, firma, rafturile, clientela, brevetele de invenții, mărcile de fabrică etc, poate fi obiect al uzufructului, deoarece obiectul uzufructului nu sunt elementele componente ale fondului de comerț, ci universalitatea ca atare, fondul de comerț, care poate fi folosit de uzufructuar, așa cum ar fi facut proprietarul, în cadrul fondului de comerț operând subrogația reala privind lucrurile ce se înstrăineaza și se dobândesc, astfel că la expirarea termenului se restituie fondul cu cuprinsul lui din acel moment, nu cu cel avut la constituirea uzufructului.

Fondul de comerț nici ca universalitate, nici ca elemente componente nu devine proprietatea uzufructuarului, acesta din urmă are uzufructul fondului de comerț, adică veniturile lui.

Rezultă că uzufructul asupra fondului de comerț nu este un quasi-uzufruct. În caz de faliment al uzufructuarului, nu se urmarește fondul de comerț ci veniturile lui.

Uzufructul poate avea ca obiect o turmă de vite privită ca o universalitate de lucruri, ca universum corpus, ci nu ca diferite animale ce o compun, ut singuli.

Terenurile proprietate privată sunt și raman în circuitul civil. Ele pot fi obiect al uzufructului.

Terenurile primite prin constituirea dreptului de proprietate privată nu pot fi înstrainate timp de 10 ani, deci nu pot fi obiect al uzufructului în acest interval de timp.

Locuințele sunt în circuitul civil, deci pot fi obiect al uzufructului.

În practica judiciară s-a decis că, în trecut în privința bunurilor naționalizate ori cooperativizate, uzufructul viager constituit asupra unor asemenea bunuri s-a stins la data aplicării celor două moduri de dobândire a proprietății menționate.

Dimpotrivă, în condițiile articolului 52 din Legea nr.4/1973, abrogată prin Legea nr.50/1991, deci este vorba de cea de a doua locuință neînstrăinată în decurs de un an de la dobândire, a trecut în proprietatea de stat, păstrându-se dreptul de uzufruct constituit asupra locuinței .

3. Modurile de constituire ale dreptului de uzufruct

Potrivit articolului 518 din Codul civil “uzufructul se stabilește prin Lege și prin voința omului”. Textele care reglementau uzufructul legal au fost abrogate, astfel încât în prezent, dreptul de uzufruct se poate constitui prin voința omului și prin prescripție achizitivă.

Uzufructul este un drept real de folosință asupra unui bun aparținând altuia. Pentru constituirea lui este necesar un act translativ, care este supus intabulării în raport de sistemul de evidență, aceasta operațiune urmând în totul regulile actelor translative, sub sancțiunea neopozabilității uzufructului neintabulat sau netranscris fată de terți.

Uzufructul prin voința omului poate fi convențional sau testamentar.

3.1. Uzufructul convențional.

Acesta izvorăște din acte între vii, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, iar constituirea se poate realiza prin urmatoarele modalități:

direct, când proprietarul înstrăinează folosința bunului către o altă persoană, păstrând pentru sine nuda proprietate;

indirect, când se înstrăinează nuda proprietate, păstrând pentru sine uzufructul, ca în exemplul următor;

În cauză, reclamanta este beneficiara unei pensii și titulara dreptului de uzufruct asupra imobilului înstrăinat, dar aceasta nu îi exonerează pe pârâți de obligația de a-i asigura mijloacele necesare de trai, cu atât mai mult condiții corespunzătoare de locuit și să nu o oblige, cum rezultă din motivarea recursului în anulare, la promovarea unei acțiuni confesorii împotriva pârâților pentru a-și apăra dreptul de uzufruct.

proprietarul înstrăinează folosința, respectiv nuda proprietate unei persoane, iar cele două atribute ale uzufructului le înstrăinează alteia, astfel încât o persoană devine nud proprietar, iar cealaltă uzufructuar.

3.2. Uzufructul testamentar.

Acesta se constituie prin testament, fiind cazul cel mai des întâlnit la noi. Instituirea uzufructului prin testament are loc atunci când testatorul dispune printr-un legat constituirea unui drept de uzufruct în favoarea unei anumite persoane. Constituirea poate fi:

directă, când se dă legatarului uzufructul, moștenitorii primind nuda proprietate;

indirectă, când se lasă lagatarului nuda proprietate, moștenitorilor revenindu-le uzufructul.

După cum legatul poate fi universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, tot astfel uzufructul poate fi universal (uzufructul asupra întregii moșteniri), cu titlu universal (uzufructul tuturor imobilelor succesorale sau uzufructul unei fracțiuni din imobilele succesorale) și cu titlu particular (uzufructul unui anumit bun succesoral determinat ut singuli).

În cazul în care o persoană lasă prin testament unei alte persoane dreptul de uzufruct viager (a cărui valoare întrece cotitatea disponibilă din averea succesorală), erezii rezervatari au facultatea (conform art.844 din Codul civil) de a executa această dispoziție sau de a abandona proprietatea cotității disponibile.

Rezultă că eredele rezervatar are opțiunea între a executa legatul având drept obiect un uzufruct și a preda legatarului disponibilul în deplină proprietate.

Această soluție este mulțumitoare pentru ambele părți, pentru că fiind anevoioasă și nesigură evaluarea în bani a dreptului de uzufruct s-a creat această facultate pentru rezervatar de a executa libertatea, dacă socotește că ea nu absoarbe întreg disponibilul și, dimpotrivă, de a preda gratificatului porțiunea disponibilă în plină proprietate, acesta din urmă neavând a se plânge, deoarece a obținut întreg disponibilul, adică tot ceea ce ar putea să dobândească.

Potrivit articolului 519 din Codul civil, uzufructul instituit prin convenție sau prin testamant poate fi:

-pur și simplu,

-pe termen,

-sub condiție.

3.3. Constituirea uzufructului prin uzucapiune.

Dobândirea prin uzucapiune. Sub acest aspect, se constată asemănări între dobândirea uzufructului și dobândirea dreptului de proprietate, uzucapiunea operând față de ambele instituții juridice.

Fiind susceptibil de posesie, uzufructul poate fi dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani sau prin uzucapiunea prescurtată.

Se consideră însă că dobândirea dreptului de uzufruct prin uzucapiunea de 30 de ani constituie mai mult o chestiune teoretică întrucât, în practică este greu de presupus ca posesorul unui lucru – în aceste condiții care pot duce la dobândirea cu succes a însuși dreptului de proprietate – va invoca numai obținerea unui drept de uzufruct.

Sunt însă mai frecvente cazurile de dobândire a dreptului de uzufruct prin uzucapiunea de 10-20 de ani, dacă posesorul are just titlu și este de bună credință, exercitând în fapt uzufructul. De exemplu, în situatia în care o persoană a dobândit un uzufruct de la o altă persoană decât adevăratul proprietar, fără să cunoască lipsa de calitate a aceluia care i-a constituit uzufructul.

4. Drepturile uzufructuarului.

Uzufructuarul are dreptul să ceară predarea în folosință a lucrului, având în acest scop o acțiune echivalentă acțiunii în revendicare din materia proprietății numită, acțiune confesorie. În cazul în care uzufructul a fost stabilit prin convenție, uzufructuarul are la îndemână și o acțiune personală, născută din convenție, pentru predarea lucrului;

Uzufructuarul are dreptul de a se folosi de lucru și de a-i culege fructele, fără a se atinge de substanța lucrului;

Dreptul uzufructuarului se exercită în urmatoarele condiții:

ca și proprietarul lucrului;

nu poate schimba destinația lucrului; părțile pot deroga de la această obligație prin convenția de constituire;

trebuie să păstreze substanța lucrului;

în cazul bunurilor consumptibile are și dreptul de dipoziție.

În ceea ce privește dreptul de a culege fructele, trebuie deosebit după felul acestora:

fructele naturale și industriale sunt dobândite de uzufructuar în măsura în care le-a perceput. Fructele neculese în momentul deschiderii uzufructului revin uzufructuarului, iar cele neculese în momentul încetării uzufructului revin proprietarului;

fructele civile se dobândesc zi cu zi și se cuvin uzufructuarului în proportie cu durata uzufructului.

Uzufructuarul poate ceda emolumentul dreptului sau de uzufruct. În acest caz uzufructuarul rămâne mai departe titular al dreptului și răspunzător față de nudul proprietar;

Potrivit articolului 534 din Codul Civil uzufructuarul poate ”închiria altuia sau ceda exercițiul dreptului său”. Cedarea “exercitiului dreptului de uzufruct” nu înseamnă cedarea însuși a dreptului de uzufruct, acest lucru nefiind posibil. Se cedează numai emolumentul.

Pentru apărarea dreptului său poate să folosească acțiunile posesorii ;

În cazul uzufructului asupra bunurilor incorporale, uzufructuarul are dreptul asupra veniturilor produse de acțiuni, obligațiuni, rente,fond de comerț, drepturi de creanță;

Dreptul de a constitui o ipotecă asupra imobilului obiect al uzufructului, cu precizarea că un creditor ipotecar va urmări doar uzufructul, nu și bunul asupra căruia se exercită dreptul.

5. Obligațiile uzufructuarului.

Uzufructuarul are și unele obligații care au ca scop fie asigurarea unei bune întrețineri a lucrului obiect al uzufructului, fie înlesnirea și restituirea lui. Aceste obligații se pot clasifica:

Înainte de a intra în folosința bunului uzufructuarul are:

Obligația de a întocmi un inventar al bunurilor mobile și un proces verbal de constatare a stării materiale a imobilului. Lucrurile se primesc în starea în care se găsesc.

Întocmirea inventarului și a procesului verbal se face în prezența nudului proprietar sau după ce l-a invitat în mod formal sa fie de față. Scopul acestora este de a servi ca dovadă pentru stabilirea stricăciunilor suferite de lucru în timpul uzufructului.

Inventarul și procesul verbal trebuie să cuprindă o descriere cât mai amănunțită a lucrurilor, putând fi întocmite fie în forma autentică, fie sub semnătură privată, cheltuielile fiind în sarcina uzufructuarului,dacă nu s-a convenit altfel.

Sancțiunile în cazul neîndeplinirii acestei obligații sunt:

nudul proprietar poate împiedica pe uzufructuar să intre în folosința lucrurilor;

în momentul stingerii uzufructului, nudul proprietar poate să facă dovada pretențiilor lui prin orice mijloc de probă, inclusiv martori și prezumții.

Obligația de a găsi și de a da o cauțiune, obligație potrivit căreia o persoană se obligă alături de uzufructuar și garantează cu propria avere, în cazul nerestituirii de către acesta la încetarea uzufructului a tuturor bunurilor ce au facut obiectul uzufructului. Potrivit articolului 1676 din Codul civil debitorul va putea să înlocuiască garanția personală a cauțiunii cu o garanție reală, cum ar fi constituirea în favoarea nudului proprietar a unui drept de gaj ori a unui drept de ipotecă. Nu sunt obligați să dea cauțiune vânzătorul sau donatorul care și-au rezervat un drept de uzufruct. De asemenea, prin actul de constituire al uzufructului nudul proprietar poate să-l scutească pe uzufructuar de această obligație. Ca și obligația de inventariere a lucrurilor mobile și constatarea stării lucrurilor imobile, obligația de a găsi și a da o cauțiune îi revine uzufructuarului înainte de intrarea în exercițiu a dreptului său de uzufruct.

În timpul exercitării dreptului de uzufruct:

să se folosească de lucrul obiect al uzufructului în următorul fel:

ca un bun proprietar (art. 541 din Codul civil)

să se conformeze modului de folosire stabilit de către nudul proprietar și obiceiul locului (art. 529-532, 536-538 din Codul civil)

În ceea ce privește reparațiile, în cazul celor mari cheltuielile vor cădea în sarcina nudului proprietar, iar în cazul celor mici, cheltuielile vor cădea în sarcina uzufructuarului. Obligația de a face reparațiile mici este propter rem.

Să aducă la cunoștința nudului proprietar orice încalcare a dreptului acestuia (intentarea unei acțiuni ăn revendicare de către un terț, tulburări aduse folosinței bunului).

Să suporte o parte din sarcinile bunului. Astfel, uzufructuarul suportă sarcinile folosinței, de exemplu impozite și taxe, iar sarcinile proprietății, cum ar fi cheltuielile necesare unei lucrări de interes general, sunt suportate de către nudul proprietar (art. 548-549 din Codul civil).

Uzufructuarul este obligat să contribuie și la plata datoriilor constitutorului uzufructului. Această obligație nu există în cazul uzufructului cu titlu particular, dar există în cazul uzufructului universal și cu titlu universal.

Suportarea datoriilor se face potrivit articolului 552 din Codul civil. Astfel, datoriile care formează pasivul patrimoniului, din care fac parte și legatele, se împart între uzufructuar și nudul proprietar, în urmatoarele moduri:

uzufructuarul plătește datoria, iar nudul proprietar este obligat să restituie suma la stingerea uzufructului;

nudul proprietar plătește datoria, iar uzufructuarul va trebui să plăteasca nudului proprietar dobânda la sumele plătite, pe tot timpul uzufructului;

nudul proprietar vinde o parte din bunurile supuse uzufructului, cât este necesar pentru a plăti datoria; prin scăderea bunurilor supuse uzufructului, uzufructuarul suportă o scădere egală cu partea de dobândă ce trebuie să plătească.

6. Drepturile nudului proprietar.

Acestea sunt următoarele:

Dreptul de a dispune de lucru, dar cu respectarea atributelor ce revin uzufructuarului.

Nudul proprietar poate să vândă, să doneze, să greveze lucrul cu ipotecă sau gaj în timpul uzufructului, dar aceste acte nu-și produc integral efectele, deoarece nudul proprietar nu poate să-i aducă nici o modificare cât timp durează uzufructul.

Dreptul de a exercita toate acțiunile ce interesează dreptul de proprietate, de exemplu acțiunea în revendicare, acțiunile posesorii, acțiunea negatorie, de constatare a unei servituți, acțiunea de ieșire din indiviziune.

Nudul proprietar poate, în cazul degradării de catre uzufructuar a imobilului ce formează obiectul uzufructului, să acționeze pe uzufructuar, încă în timpul uzufructului, pentru a readuce imobilul în starea anterioara, fară a cere și stingerea uzufructului.

Nudul proprietar este îndreptățit să-l urmărească pe uzufructuar, încă în cursul folosinței, pentru executarea obligațiilor sale cu privire la felul de întrebuințare și de folosință a bunului, printr-o acțiune obișnuită care să nu aibă ca scop stingerea uzufructului, ci numai executarea obligațiilor și care să se rezolve, în caz de neexecutare, în daune civile. Rațiunea acestei soluții constă în aceea că, de vreme ce nudul proprietar are dreptul să ceară în cursul uzufructului încetarea acestuia pentru abuz de folosință, cu atât mai mulți și are justificarea o acțiune prin care se cere numai executarea obligației, aceasta cerere fiind mai putin radicală în efectele ei.

Prin urmare, în cazul degradării de catre uzufructuar a imobilului ce formează obiectul uzufructului, nudul proprietar are dreptul sa-l acționeze pentru a fi obligat să readuca imobilul în stare de folosință, fără a cere însă și stingerea uzufructului

Aceste acțiuni se introduc fie împotriva uzufructuarului, fie împotriva unei terțe persoane.

Dreptul asupra productelor , deoarece uzufructuarul poate culege numai fructele.

Dreptul de a încasa îndemnizația de asigurare, în cazul în care nuda proprietate fusese asigurată, iar lucrurile au fost distruse.

7.Obligațiile nudului proprietar.

Nudul proprietar are urmatoarele obligații:

Obligația de a-l garanta pe uzufructuar împotriva evicțiunii, când uzufructul este constituit printr-un act cu titlu oneros sau când, indiferent de modul în care a fost instituit uzufructul, nudul proprietar și-a asumat obligația de garanție în actul constitutiv al uzufructului;

Obligația negativă de a nu-l deranja pe uzufructuar în exercitarea drepturilor sale;

Obligația de a suporta cheltuielile mari.

Prin “reparații mari” Codul civil intelege acele reparații care privesc zidurile, boltele, grinzile, întregul acoperiș și altele. Aceste reparații sunt în sarcina nudului proprietar, în sensul că dacă dorește să le facă, le suportă singur, dar dacă nu dorește, el nu îl va putea obliga pe uzufructuar să le facă.

8. Stingerea uzufructului.

Stingerea uzufructului poate fi considerată ca fiind momentul în care acesta încetează a mai produce consecințe juridice. Este momentul final al uzufructului.

Dreptul de uzufruct încetează în situațiile expres prevăzute de articolul 557-558 din Codul civil, iar atâta timp cât nu se evidențiaza nici una din aceste situații și uzufructuarul și-a exercitat dreptul său în mod corespunzător, simplul fapt al desfacerii căsătoriei acestuia cu celălalt uzufructuar nu poate duce la stingerea dreptului de uzufruct.

Acest lucru reiese și din practica instantelor judecatoresti după cum urmează :

Prin decizia civilă nr.2305 din 26 septembrie 2002 Curtea a admis recursul declarat de pârâtul M.F. împotriva deciziei civile nr.712 din 17 mai 2002 pronunțată de Tribunalul Timiș, pe care a modificat-o în tot în sensul că a respins apelul declarat de reclamantul L.S.I. împotriva sentinței civile nr.18457 din 22 octombrie 2001 pronunțată de Judecatoria Timișoara, pe care a păstrat-o ca legală și temeinică.

Pentru a hotărâ astfel instanța a reținut următoarele :

prima instanță a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul L.S.I. împotriva pârâților M.F. și L.E.V., având ca obiect radierea dreptului de uzufruct înscris în favoarea pârâților, motivând că uzufructul a fost constituit prin convenția părților în favoarea pârâților pe durata vieții acestora, iar cauzele de stingere a acestui drept sunt prevăzute de art. 5570558 din Codul civil. Desfacerea căsătoriei dintre pârâți nu constituie un caz de stingere a dreptului de uzufruct, deoarece părțile nu au convenit constituirea acestui drept pe o durata limitată.

Tribunalul Timiș a admis însa apelul declarat de reclamant și a schimbat în tot sentința primei instanțe, admițând astfel acțiunea, cu consecința rectificării cărții funciare în sensul radierii dreptului de uzufruct înscris în favoarea pârâților.

Invocând dispozițiile art.558 alin.1 din Codul civil, instanța de apel a reținut ca uzufructul poate înceta deoarece pârâtul M.F. îngrădește dreptul couzufructuarei, pârâta L.E.V., de a se bucura de folosința imobilului în litigiu, folosința fiind de esența acestui drept.

Examinând recursul declarat de pârâtul M.F. prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 și 10 din C,pr.civ., Curtea a apreciat că este întemeiat.

Astfel, din dispozițiile art.517 din Codul civil rezultă că uzufructul este un drept real principal derivat, esențialmente temporar, asupra unui bun ce aparține în proprietatea altei persoane, ce conferă titularului său, numit uzufructuar, atributele de posesie și folosință, cu obligația de a-i conserva substanța și de a-l restitui proprietarului la încetarea uzufructului.

Potrivit dispozițiilor art.557-558, acest drept încetează în situațiile expres prevazute de lege, iar în cauză nu se evidențiază nici una dintre aceste situații. Dimpotrivă, pârâtul asigură o bună conservare a imobilului, iar reclamantul nu a facut dovada exercitării abuzive a dreptului de uzufruct de către pârât, în sensul de a-i aduce stricăciuni ori de a-l lăsa să se degradeze din lipsa de întreținere. Simplul fapt al desfacerii căsătoriei sale cu celalalt uzufructuar nu poate duce la stingerea dreptului de uzufruct al pârâtului.

Instanța de apel a ignorat dovezile din care reiese cu certitudine că pârâtul s-a ocupat de buna întreținere a apartamentului ce constituie obiectul dreptului de uzufruct, a achitat toate taxele aferente și, chiar daca nu locuiește efectiv în imobil, legea îi permite să beneficieze de fructele civile ale bunului.

Ca urmare, Curtea a apreciat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art.557-558 și a ignorat probele hotărâtoare pentru soluționarea cauzei, iar criticile formulate de pârât apar ca întemeiate.

Fiind un drept real temporar care conferă titularului său posesia și folosința asupra lucrurilor ce aparțin altuia și posibilitatea exercitării acestor atribute în aceleași condiții ca și proprietarul, cu îndatorirea de a le conserva substanța, dreptul de uzufruct încetează pentru cauze în strânsă legătură cu conținutul său.

Cauzele de stingere a uzufructului sunt următoarele:

Moartea uzufructuarului, deoarece este un drept temporar și viager, convenția prin care s-ar stipula un uzufruct perpetuu este lovită de nulitate absolută. Uzufructul în favoare unei persoane juridice poate fi stabilit pe o durata de cel mult 30 de ani;

Expirarea termenului pentru care a fost constituit. În caz de deces a uzufructuarului anterior împlinirii termenului, uzufructul încetează ca urmare a decesului;

Contuziunea sau întrunirea în persoana uzufructuarului și a calității de nud proprietar (art. 557 din Codul Civil);

Neuzul timp de 30 de ani. Neîntrebuințarea lucrului trebuie să fie continuă și completă timp de 30 de ani, începând cu ultimul act de folosință;

Distrugerea totală a bunului. Se are în vedere atât pieirea materiala cât și juridică. Pieirea trebuie să fie totală; în caz de pieire parțiala, uzufructul continuă să existe pentru partea ce a ramas din bun. De asemenea, distrugerea trebuie să se datoreze cazului fortuit sau forței majore, deoarece în caz de culpă a unei persoane, uzufructul se exercită asupra îndemnizației de asigurare;

Renunțarea uzufructuarului la dreptul său. Renunțarea poate fi expresă sau tacită, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit;

Abuzul de folosință, atunci când uzufructuarul nu-și îndeplinește obligația de a folosi lucrul ca un bun proprietar. Decăderea din dreptul de uzufruct se dispune numai de instanța de judecată la cererea nudului proprietar;

Rezoluțiunea sau nulitatea titlului nudului proprietar. Pe cale de consecință, se vor desființa și drepturile consimțite de acesta în favoarea uzufructuarului;

Uzucapiunea sau prescripția achizitivă în favoarea unui terț. Se pot deosebi două situații:

intervine uzucapiunea în favoarea terțului numai a uzufructului, fără a se uzucapa nuda proprietate;

Acest lucru este puțin probabil, deoarece persoana în favoarea căreia curge prescripția achizitiva ar putea să dobândească însăși proprietatea lucrului, nu să se mulțumească numai cu un drept de uzufruct.

intervine uzucapiunea în favoarea terțului atât a nudei proprietăți, cât și a uzufructului, adică are loc uzucapiunea lucrului.

9. Lichidarea uzufructului.

Uzufructul înceteaza pe data stingerii lui. Uzufructuarul nu mai are dreptul la fructele neculese la data stingerii uzufructului.

Uzufructuarul este obligat să restituie nudului proprietar lucrul ce a fost obiect al uzufructului.

Această obligație nu operează în cazul în care uzufructul se stinge prin confuziune, pieirea totală a lucrului fără culpa uzufructuarului, ori prin uzucapiunea lucrului de catre un terț.

Restituirea lucrului se face de regulă, de buna voie.

În caz contrar, noul proprietar are la îndemână acțiunea în revendicare și acțiunea personală ce poate fi introdusă numai împotriva uzufructuarului și succesorilor săi.

În cazul în care uzufructul a avut ca obiect un bun consumptibil se restituie bunuri de aceeași natură, cantitate și calitate, ori se restituie prețul lor (art,526 din Codul civil).

Dacă obiectul uzufructului a constat în bunuri mobile care se deterioreaza prin întrebuințare, acestea se restituie în starea în care se află, cu condiția ca deteriorarea să nu se datoreze abuzului de folosință.

Uzufructuarul datorează despăgubiri în caz de pieire sau deteriorare din culpă a lucrului și de încălcare a obligațiilor pe care le are față de nudul proprietar;

Nudul proprietar este obligat să restituie uzufructuarului sumele de bani pe care acesta din urmă le-a plătit pentru el;

Uzufructuarul nu are dreptul să ceară, la încetarea uzufructului, despăgubiri pentru îmbunătățiri pe care le-a facut, chiar dacă prin ele a sporit valoarea lucrului (art. 539 alin. 2 din Codul civil).

Se dicută, însă dacă se pot cere despăgubiri pentru reparațiile făcute de uzufructuar ori pentru construcțiile noi și plantațiile făcute pe locul obiect al uzufructului, adică dacă se pot aplica dispozițiile articolului 494 din Codul civil.

CAPITOLUL III

DREPTUL DE UZ ȘI DREPTUL DE ABITAȚIE

DREPTUL DE UZ

1.1. Noțiunea și obiectul dreptului de uz

Dreptul de uz este un drept real asupra unui lucru, în virtutea căruia uzuarul, adică titularul dreptului, poate să se folosească de acel lucru și să perceapă fructele, numai pentru nevoile sale personale și ale familiei sale.

În Dreptul roman primitiv, uzul era mai restrâns: uzuarul avea dreptul de a uza de lucru, dar nu putea să perceapă nici o porțiune din fructe. De aceea, romanii îl numeau nudus usus sau usus sine fructu, mai târziu, jurisconsulții romani au ajuns să admită că uzuarul, prin favoare, poate să perceapă și o parte din fructe, mai ales în cazul când simplul uz nu-i procura un beneficiu îndestulător; însă dreptul său se mărginea la partea din fructe ce-i era necesară pentru propria sa subzistență.

Dreptul de uz a trecut cu aceeași caracteristică în dreptul modern. Articolul 570 dispune într-adevăr, că acel ce are uzul unui loc, adică al unui fond, nu poate pretinde mai multe fructe din acest loc decât se cuvine pentru trebuințele sale și ale familiei sale.

Prin familie, trebuie să înțelegem pe toți aceia care trăiesc în mod normal în sarcina uzuarului, adică: copiii, atât cei legitimi, cât și cei adoptivi sau cei naturali, soțul, servitorii, precum și aceia cărora uzuarul le datorează alimente. Fac parte din familie, deci uzuarul poate percepe fructele pentru întreținerea lor, nu numai copiii care erau deja născuți în momentul stabilirii uzului, dar și copiii care s-au născut ulterior, în cursul uzului.

Dacă lucrul produce fructe mai multe decât acelea ce sunt necesare nevoilor uzuarului și ale familiei sale, uzuarul nu are nici un drept asupra prinosului ce întrece aceste nevoi. Se decide chiar, că dacă lucrul produce numai un anumit fel de fructe, de exemplu, în cazul unei vii care nu produce decât struguri sau vin, prisosul de fructe ce întrece nevoile uzuarului în struguri și vin nu ar putea fi vândut de către uzuar nici măcar pentru a cumpăra, cu prețul obișnuit, alte lucruri de care are nevoie și pe care fondul nu le produce1.

Cu alte cuvinte, obiectul dreptului de uz este format din bunurile mobile si imobile care se află în circuitul civil, cu excepția locuințelor2.

În ceea ce privește constituirea dreptului de uz, aceasta este asemănătoare uzufructului cu deosebirea că uzul nu este niciodata stabilit prin lege, deci nu există uz legal.

După cum arăta profesorul Matei Cantacuzino „ Puterea de a dispune de dreptul de proprietate, de a-l înstrăina, de a-l transmite constituie un atribut esențial al proprietății. Inalienabilitatea, care e neapărat vremelnică și neapărat relativă, nu poate să existe decât în cazurile prescrise sau îngăduite de lege, ceea ce vrea să zică că facultatea de a înstrăina este de ordine publică, libera circulație a bunurilor fiind în relație directă cu interesele economiei obștești”. Principiul în acestă materie trebuie să fie formulat cu privire la toate elementele patrimoniului, în înțelesul că „prohibițiunea de a înstrăina dreptul transmis este incompatibilă cu transmisiunea dreptului și trebuie ca atare să fie privită ca ilicită”.

1.2. Caracterele dreptului de uz

Fiind o varietate a dreptului de uzufruct, dreptul de uz prezintă toate caracterele uzufructului. Pe lângă trăsăturile comune, dreptul de uz se individualizează prin următoarele trăsături specifice:

Titularul dreptului de uz poate fi numai o persoană fizică;

Este un drept strict personal: în consecință, pe de o parte titularul nu poate ceda emolumentul altei persoane, iar pe de altă parte, fructele culese de uzuar nu pot fi culese de creditorii acestuia.

1.3. Drepturile și obligațiile uzuarului

Uzuarul are aceleași obligații ca și uzufructuarul. Astfel, el trebuie, înainte de a intra in folosință, să facă inventar si să dea cautiune (art.566 din Codul civil). In cursul uzului el trebuie să se folosească de lucruri ca un bun proprietar și în genere să vegheze la conservarea substanței lucrului. Prin urmare, uzuarul va avea îndatorirea să întrețină lucrul, cheltuielile și reparațiile de întreținere și de cultură fiind în sarcina sa. De asemenea, va plăti contribuțiile și sarcinile după aceleași norme care se aplică la uzufruct. Dacă uzul sau abitația absorb toate fructele fondului sau toată folosința casei, uzuarul va suporta în întregime contribuțiile și sarcinile ordinare, care în mod normal se achită din venituri; dacă însă uzuarul nu ia decât o parte din fructe sau nu absoarbe decât o parte din folosința casei, atunci el va plăti din acele contribuții și sarcini numai o parte proporțională cu folosința sa (art.574 din Codul civil). În aceste privințe se aplică regulile generale ale uzufructului. Uzuarul, fiind un dobânditor cu titlu particular, nu este obligat să contribuie la plata datoriilor patrimoniale și nici a pensiilor alimentare și a rentelor.

Regula generală este că uzuarul nu se poate folosi de lucru decât pentru nevoile sale și ale familiei. Uzul se consideră deci ca având un caracter mai personal decât uzufructul, și chiar un caracter alimentar în multe cazuri. De aceea, articolul 571 interzice uzuarului să cedeze sau să închirieze dreptul său altuia. De aici se mai deduce că dreptul uzuarului nu poate fi urmărit de către creditorii săi, și că aceștia nu vor putea exercita uzul în numele său, pe baza articolului 974, nici nu vor putea ataca renunțarea uzuarului la uz pe baza articolului 975, prin acțiunea pauliană. Bineînțeles, uzuarul nu va putea ipoteca dreptul său.

Dacă uzul însuși nu poate fi închiriat, se pot totuși închiria diferite obiecte ce fac parte din uz, căci aceasta este o simplă transformare a fructelor naturale în civile, însă, bineînțeles, închirierea este posibilă numai în limita nevoilor uzuarului3.

Faptul că uzuarul nu poate ceda dreptul său unui terț, nu-l împiedică să cedeze dreptul său, cu titlu gratuit sau oneros, însuși nudului proprietar, fiindcă o asemenea cesiune este o simplă renunțare, adică un mod de stingere valabil4.

S-a discutat dacă uzuarul are dreptul să ceară a fi pus în posesia lucrului, ca și un uzufructuar, sau dacă dreptul său se reduce la a cere de la proprietar remiterea periodică a părții din fructe la care are dreptul. S-a pretins că, cu excepția cazului de abitație, uzuarul nu are dreptul să ceară posesia lucrului. După un alt sistem, uzuarul are acest drept, însă numai când uzul absoarbe toate fructele lucrului. Socotim că ambele sisteme sunt inexacte. Uzuarul are în principiu totdeauna dreptul de a cere să fie pus în posesia lucrului. Altfel, ce sens ar fi avut dispoziția legii care-l obligă să facă inventar și să dea cautiune? În plus, la noi avem în acest sens și textul articolului 574, care spune clar că uzuarul e dator să facă cheltuielile de cultură și reparațiile de întreținere, ceea ce presupune că are posesia lucrului. În cazul când uzul nu absoarbe totalitatea fructelor, uzuarul are numai obligația de a restitui prisosul proprietarului5.

S-a discutat, de asemenea, dacă partea din fructe și venituri, la care are dreptul uzuarul, trebuie preluată din produsul net, adică din produsul ce rămâne după ce s-au scăzut cheltuielile de cultură și întreținere, sau din produsul brut. Trebuie să decidem că partea uzuarului se ia din venitul brut, căci numai această soluție este în armonie cu articolul 574, care pune în sarcina uzuarului cheltuielile de cultură, reparațiile de întreținere și contribuțiile6.

Unii autori decid că spre deosebire de uzufructul persoanelor juridice, care se stinge după 30 de ani, dreptul de uz stabilit în favoarea unei persoane juridice poate fi perpetuu7.

Aceasta părere este combătută de alți autori8 care nu admit, cu excepția unor anumite uzuri forestiere, existența unui drept de uz perpetuu, deoarece uzul are același caracter ca și uzufructul, nefiind decât un uzufruct scăzut; el va fi deci vremelnic, spre deosebire de servituțile reale, care sunt perpetue prin natura lor.

1.4. Drepturi de uz speciale

Drepturile de vânătoare și de pescuit se consideră câteodată ca niște drepturi de uz speciale, deoarece au un caracter real și viager. Însă de cele mai multe ori, ele constituie simple închirieri, adică drepturi de creanță.

Tot de natură specială este și uzul pădurilor, despre care articolul 575 reprodus după articolul 636 din Codul Napoleon, spune că se va regla prin legi particulare. În Franța se întalnesc anumite concesii făcute asupra pădurilor, în favoarea satelor, care s-au perpetuat din Evul Mediu. Astăzi, în Franța, aceste concesii sunt reglementate de Codul forestier, și și-au pierdut caracterul de adevărate drepturi de uz, prin faptul că nu sunt constituite atât în favoarea unor persoane, cât în favoarea unor comune, considerate în ansamblul lor material, iar pe de altă parte nu sunt viagere, ci perpetue.

La noi, nu s-au alcătuit legile particulare anunțate de articolul 575; Codul silvic din 1881 nu reglementează uzul pădurilor. Sunt însă legi anterioare codului civil relative la uzul pădurilor, cum este în Muntenia Legea din 23 aprilie 1851, iar în Moldova Legile din 1848 și 1851; apoi este Regulamentul organic care reglementează dreptul locuitorilor de a lua lemne din pădure. Legea rurală din 1864 (art. 9) menține în Moldova, cât și în Muntenia, dreptul de uz al sătenilor, însă permite proprietarului să se elibereze după 15 ani. Toate aceste drepturi, puțin importante de altfel, au mai mult caracterul unor servituți reale decât a unor drepturi de uz.

În mod general, trebuie să ne ferim a confunda drepturile de uz, servituți personale, adică stabilite în favoarea unei persoane, cu servituțile reale, stabilite în favoarea unui fond.

2. DREPTUL DE ABITAȚIE

Dezmembrământ al dreptului de proprietate, dreptul de abitație este un drept de uz având ca obiect o casă de locuit9.

Fiind un drept de uz ce are ca obiect o casă de locuit, iar dreptul de uz fiind o varietate a dreptului de uzufruct, dreptul de abitație, pe cale de consecință, se dobândește, se exercită și se stinge după regulile aplicabile uzufructului și este strict personal, titularul neputându-l ceda sau greva în favoarea altei persoane. În mod excepțional – potrivit articolului 572 alin. 2 din Codul civil – se poate închiria altuia o parte din casă dacă locuința, fiind prea mare, depășește nevoile titularului și ale familiei sale.

Acest drept se constituie fără a fi necesară vreo autorizație din partea unui organ administrativ10. Dacă este cazul, se aplică dispozitiile Legii nr. 5 din 1973, modificările ulterioare, privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietari și chiriași.

Legea nr. 319 din 10 iulie 1944, privind drepturile de moștenire ale soțului supraviețuitor, recunoaște acestuia un drept legal de abitație asupra locuinței ce a aparținut soțului decedat, în următoarele condiții:

Casa de locuință să facă parte din moștenire;

Soțul supraviețuitor să nu aibă altă locuință proprie;

Dreptul de abitație se recunoaște până la iesirea din indiviziune, în orice caz cel puțin un an de la decesul soțului său;

Acest lucru reiese și din speța următoare:

Prin decizia civilă nr.1088 din 25 septembrie 2001 Tribunalul Arad a respins apelul declarat de pârâta T.A. împotriva sentinței civile nr.381 din 24 iunie pronunțată de judecătoria Ineu.

Astfel, tribunalul a confirmat soluția primei instanțe, prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții O.G. si O.E. împotriva pârâtei T.A. și s-a dispus evacuarea pârâtei din imobil, pentru lipsa de titlu.

Instanța de fond a reținut că reclamanții au devenit proprietarii imobilului în urma sistării stării de indiviziune, iar pârâta ocupa imobilul fără nici un titlu.

Împotriva sentinței primei instanțe pârâta a declarat apel, invocând în favoarea sa un drept de abitație, drept conferit de Legea nr.319/1944, precum și un drept de retenție, datorită faptului că reclamanții nu au achitat sulta stabilită prin hotărârea de ieșire din indiviziune.

Tribunalul a apreciat că apelul este neîntemeiat, reținând că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art.4 din Legea nr.319/1944, deoarece a trecut mai mult de un an de la ieșirea din indiviziune.

Recursul declarat de pârâtă a fost apreciat ca neîntemeiat.

Astfel, sentința civilă nr.273 din 6 aprilie 2000 prin care s-a dispus ieșirea din indiviziune a fost pusă în executare, iar în dosarul execuțional nr.362 s-a făcut compensarea conform art.1144 din Codul civil, rămânând ca reclamanții să mai achite pârâtei suma de 1.918.459 lei.

În ce privește dreptul de abitație invocat de pârâta recurentă, Curtea a reținut că dispozițiile art.4 din Legea nr.319/1944 nu sunt incidente în speță, deoarece a trecut mai mult de un an de la momentul ieșirii din indiviziune, în condițiile în care dreptul de abitație este consacrat în favoarea soțului supraviețuitor numai timp de un an, socotit din momentul ieșirii din indiviziune și conditionat de lipsa unei alte locuințe. Or, pârâta locuiește efectiv în alt imobil și mai deține o cotă parte de ½ dintr-un alt imobil.

În consecință, Curtea a apreciat că nu este incident motivul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 din C.pr.civ., reținând că atât prima instanță, cât și tribunalul au interpretat corect dispozițiile art.4 din Legea nr.319/1944.

Dreptul de abitație încetează dacă soțul supraviețuitor se recăsătorește înainte de ieșirea din indiviziune.

Soțul supraviețuitor nu este obligat să dea cauțiune pentru dreptul de abitație. Acest drept nu poate fi cedat, nici închiriat, chiar în condițiile articolului 573 din Codul civil. Comoștenitorii pot cere restrângerea dreptului de abitație, dacă locuința nu este necesară în întregime. De asemenea ei pot procura locuința soțului supraviețuitor în altă parte.

Dacă este cazul se aplică dispozițiile Legii nr.5/1975. În practică s-a decis că această lege a adus restrângerea dreptului de abitație numai în sensul determinării nevoilor de locuit, așa cum rezultă din articolul 60 al Legii nr. 5/197311. În practica judiciară s-a decis că dreptul de abitație este un drept indivizibil. De aceea, în caz de înstrainare a unei locuințe de către doi soți, iar vânzătorul iși rezervă un drept de abitație asupra întregului apartament ce formează locuința vândută, după decesul unuia dintre soți, nudul proprietar nu poate să ceară restrângerea dreptului de abitație astfel constituit, spre a se muta el însuși într-o parte din acest apartament12.

În cazul în care o parte din casa de locuit este vândută, dar vânzătorul își rezervă un drept de abitație asupra unei camere, iar cumpărătorii își achită obligațiile ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare, dar nu respectă dreptul de abitație al vânzătorului, acesta nu are dreptul de a cere rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare. Acesta își poate apara dreptul prin alte acțiuni, după cum urmează:

Prin acțiune, reclamanta a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare pe motiv ca pârâții nu și-au îndeplinit obligațiile pe care și le-au asumat.

Reclamanta nu a negat că pârâții au plătit prețul convenit și că au luat bunul cumpărat în primire și că, deși și-au satisfăcut obligațiile asumate în calitate de cumpărători, dar a pretins că aceștia o împiedică să locuiască în încăperea a cărei folosință și-a rezervat-o.

În speță, din examinarea contractului de vânzare-cumpărare, se constată că acesta cuprinde în fond două acte juridice distincte, încorporate în același înscris și anume, pe de o parte contractul de vânzare-cumpărare, act translativ, având ca obiect proprietatea asupra casei și a celorlalte construcții și prețul, iar pe de altă parte, convenția prin care părțile au constituit un drept de abitație viageră asupra unei camere, care este “titlul abitației prin voința omului” ca act constitutiv.

Nerespectarea de către pârâți a celui de al doilea act juridic cuprins în contractul încheiat prin care s-a constituit în favoarea reclamantei un drept real imobiliar de abitație, chiar în cazul în care culpa cumpărătorilor ar fi dovedită, nu justifică soluția instanțelor care au dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare.

În vederea valorificării dreptului său derivând din actul juridic cu caracter constitutiv, încorporate în contractul încheiat în forma autentică, reclamanta are la dispoziție, la alegere, pentru a reintra în spațiul locativ a cărui folosință și-a rezervat-o, fie o actiune reală (confesorie), care îndeplinește pentru titularul unui drept de abitație rolul pe care îl are acțiunea în revendicare pentru proprietar, fie o acțiune personală fondată pe actul juridic care constituie titlul abitației.

Rezultă deci că reclamanta nu avea posibilitatea să solicite rezoluțiunea actului translativ de proprietate, deoarece pârâții cumpărători și-au executat obligațiile asumate prin contractul de vânzare-cumpărare.

CAPITOLUL IV

DREPTUL DE SERVITUTE

1. Noțiunea și obiectul dreptului de servitute

Dreptul de servitute reprezintă o sarcină ce apasă asupra unui fond, numit fond aservit, în favoarea altui fond, numit fond dominant. Acest drept este reglementat de articolele 576-643 din Codul Civil.

Spre deosebire de celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate care presupun desprinderea unor atribute și exercitarea lor de către alte persoane, servitutea apare ca o simplă sarcină, o limitare în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate ce ramân în continuare ale proprietarului.

Pentru nașterea dreptului de servitute este absolut necesară îndeplinirea următoarelor condiții: existența a două fonduri aparținând unor proprietari diferiți. De exemplu pe un teren A care are o ieșire la stradă se găsește o casă, iar în spate se aflâ un alt teren B pe care, de asemenea se găsește o casă, dar care nu are ieșire la stradă. În acest caz, proprietarul terenului B va avea dreptul de trecere pe terenul A pentru a ieși la stradă. Aceasta înseamnă că în sarcina terenului A – fond aservit – se constituie servitutea de trecere pentru utilizarea terenului B – fond dominant –.

Cu toate că dreptul de servitute constituie o sarcină impusă fondului aservit, se crează totuși raporturi între titularii dreptului de proprietate care vor continua să existe și după o eventuală schimbare a proprietarilor.

Dreptul de servitute se menține atâta timp cât există cele două fonduri, dacă nu s-a stins prin unul dintre faptele ce atrag stingerea lui. El crează o situație obiectivă între cele două fonduri, care impune savârșirea unor acțiuni și a anumitor abțineri din partea celui care a constituit dreptul de servitute, în calitatea de proprietar al fondului aservit.

Dacă au dispărut motivele care impuneau crearea unei servituți, proprietarul fondului aservit poate cere desființarea acesteia, dar numai printr-o acțiune de drept comun, după cum urmează :

Reclamanta S.C. PCA Bilciurești a sesizat instanța pe calea ordonanței președințiale, solicitând desființarea măsurilor dispuse prin sentința nr.573 din 14 iunie 2000 privind obligarea reclamantei, pârâtă în acea cauză să-și ducă vitele la izlazul comunal pe drumul de acces deja existent.

În motivarea acțiunii, societatea reclamantă a susținut că, prin sentința mai sus arătată, a fost obligată pe cale de ordonanță președințială să permită pârâților să-și ducă animalele la izlazul comunal, pe drumul de acces, proprietatea reclamantei, dar că în prezent au dispărut motivele apărute la acea dată, întrucât primăria a creat un nou drum de acces în folosul cetățenilor, crescători de animale.

Prin sentința pronunțată la 7 decembrie 2000 instanța de fond a admis cererea reclamantei și a dispus pe cale de ordonanță președințială desființarea servituții creată prin sentința nr.573 din 14 iunie 2000.

Pentru a hotărî astfel, instanta de fond a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile art.581 din C.pr.civ., urgența măsurii fiind impusă de evitarea unei pagube iminente care s-ar putea crea reclamantei.

Tribunalul a schimbat sentința, urmare admiterii apelului pârâților, iar pe fond a respins cererea reclamantei.

Pentru a decide astfel, tribunalul a apreciat ca desființarea unei servituți de trecere se poate solicita doar pe calea dreptului comun, aspectele pe care se sprijină ordonanța președințială putând fi analizate doar printr-o asemenea acțiune de drept comun.

Tribunalul a mai avut în vedere faptul că prin hotărârea atacată s-ar lua o măsură definitivă vizând interzicerea accesului animalelor pe drumul stabilit în procesul verbal din 1957, către izlazul comunal și în aceste condiții nu sunt incidente dispozițiile art.581 din C.pr.civ. pentru admisibilitatea acțiunii.

Curtea de apel a respins ca nefondat recursul S.C. PCA Bilciurești.

Textul art.581 din C.pr.civ. care reglementează ordonanța președințială, stabilește două condiții de admisibilitate ale cererii, respectiv urgența și caracterul vremelnic al măsurii solicitate a se lua pe această cale și din această ultimă condiție decurge și aceea că prin măsura luată să nu se prejudece fondul.

În practică, s-a stabilit într-adevăr că, pe calea ordonanței președințiale se poate obține menținerea dreptului de servitute ori încetarea unei servituți create sau folosită în mod abuziv.

În speță, instanța de apel a cărei decizie este atacată, a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale în materie de ordonanță președințială, reținând că desființarea unei servituți creată prin hotărâre irevocabilă impune în situația în care, așa cum susține recurenta, a devenit împovărătoare, analizarea unor aspecte de fond, care nu poate fi realizată decât pe calea unei acțiuni de drept comun și nu prin procedura sumară a ordonanței președințiale.

Folosirea acestei proceduri, cu consecința admiterii cererii era posibilă în condițiile în care se solicită încetarea unei servituți creată sau folosită în mod abuziv. În cauză însă, asemenea probe nu s-au făcut, adresa primăriei în sensul deschiderii unui drum de acces pentru animale printr-un alt punct și închiderea drumului de la “lizieră” deschis prin procesul verbal din 1957 avut în vedere la pronunțarea soluției de stabilire a servituții, fiind irelevantă.

Oricum, dacă aceasta era într-adevăr starea de fapt actuală, se impunea cu atât mai mult efectuarea unui probatoriu complet în cadrul unui litigiu de drept comun, pentru ca toate părțile să-și formuleze apărările necesare rezolvării corecte a adevăratelor raporturi juridice dintre acestea.

Dispariția cauzelor, a condițiilor avute în vedere la pronunțarea sentinței inițiale nr.573/2000, prin crearea unei alte căi de acces la izlazul comunal nu justifică încetarea dreptului de folosință a accesului pe vechiul drum pe calea ordonanței președințiale, căci dreptul de folosință fiind un atribut al dreptului real de servitute punea în discuție încetarea acestui drept, într-un cuvânt încetarea servitutii.

De aceea, apreciem că în mod corect tribunalul și apoi curtea de apel au respins acțiunea formulată pe calea sumară a procedurii ordonanței președințiale, deoarece desființarea unei servituți pune în discuție aspecte de fond care nu pot fi analizate și clarificate decât pe calea unei acțiuni de drept comun și nu prin procedura sumară a ordonanței președințiale.

Servitutea fiind un drept, implică un subiect activ care să o exercite, și un subiect pasiv care să suporte exercițiul acesteia. Ea presupune un raport juridic între proprietarii a două fonduri. Subiectele dreptului de servitute pot fi atât persoane fizice cât și persoane juridice.

Obiectul. În ceea ce privește bunurile cu privire la care se poate constitui dreptul de servitute, se au în vedere doar bunuri imobile prin natura lor cu sau fără construcții.

2. Caracterele dreptului de servitute

Dreptul de servitute are urmatoarele caractere:

servitutea presupune existența a două fonduri care au proprietari diferiți. Nu este necesar ca cele două fonduri să fie învecinate;

dreptul de servitute se instituie în favoarea unui fond și ca atare, apare ca un accesoriu al acestuia și va avea întotdeauna soarta juridică a fondului în favoarea căruia este constituit;

servitutea este un drept numai în privința fondului dominant, iar în privința celui aservit este o sarcină care îngrădește și restrânge exercițiul dreptului de proprietate;

servitutea este un drept perpetuu. Servitutea se menține atâta timp cât există cele două imobile și împrejurarea care a determinat constituirea ei. Caracterul perpetuu nu este de esența ci numai de natura dreptului de servitute, deoarece părțile pot conveni un termen limitat pentru exercitarea lui;

servitutea este un drept indivizibil, în sensul că profită întregului fond dominant și grevează întregul fond aservit. Dacă ambele fonduri sau unul dintre ele aparțin mai multor coproprietari, servitutea se poate constitui numai cu acordul tuturor coproprietarilor;

servitutea este un drept real imobiliar. Servitutea se constituie numai în folosul, respectiv în sarcina unor imobile prin natura lor.

3. Clasificarea servituților

Servituțile se pot clasa după mai multe criterii. Principalele diviziuni ale servituților sunt următoarele:

servituți pozitive și negative;

servituți continue și necontinue;

servituți aparente și neaparente;

servituți urbane și rurale;

servituți naturale, legale și izvorâte din fapta omului.

Servituți pozitive și negative.

Servituțile pozitive sunt acelea ce dau titularului lor dreptul de a exercita asupra fondului altuia anumite acte de uz, pe care dacă nu ar exista servitutea, acesta nu le-ar putea exercita, decât fiind proprietarul sau uzufructuarul fondului aservit. Astfel, servitutea de trecere este o servitute pozitivă, fiindcă titularul ei poate trece peste fondul aservit ca și cum ar fi proprietarul acestui fond.

Servituțile negative sunt acelea care impun proprietarului fondului aservit anumite restricții sau împiedicări în exercițiul dreptului său de proprietate, cum este servitutea de a nu clădi pe terenul său.

Servituți continue și necontinue.

Această clasificare este făcută de lege în articolul 622, aliniatul 1 și 2. După textul legii sunt continue servituțile “al căror exercitiu este sau poate fi continuu, fără să aibă trebuință de faptul actual al omului”; și necontinue, servituțile “care au trebuință de faptul actual al omului spre a fi exercitate”.

Trebuie sa ne ferim de o confuzie. Ne-am înșela dacă am crede că o servitute este continuă când se exercită fără întrerupere, și necontinuă când se exercită cu întrerupere. Ceea ce determină caracterul continuu sau necontinuu al unei servituți, nu este continuitatea sau necontinuitatea exercitării sale, ci faptul că pentru a se exercita, are sau nu nevoie de faptul actual al omului. Cu alte cuvinte, servitutea continuă este acea care se exercită fără ca omul să fie obligat să facă acte succesive și repetate de uz ; pe când servitutea necontinuă este aceea care nu se poate exercita decât prin repetarea unor acte pozitive de uz de către titularul ei.

Ceea ce determina caracterul de continuitate, este posibilitatea de a exercita servitutea și de a profita de ea, cu toata abstenția actuală; această posibilitate derivă din situația naturală sau stabilită de om a fondurilor, situație de așa natură încât, odată ce există, servitutea se exercită singură fără intervenție. Dimpotrivă, ceea ce determină caracterul de necontinuitate este nevoia intervenției neîncetate și actuale a omului, în lipsa căruia servitutea nu se exercită și nu servește la nimic.

Articolul 622 dă exemplu de servituți continue: apeductul, scurgerea apelor, ferestrele “și alte asemenea”. Servitutea de apeduct este aceea care dă dreptul de a duce apa prin conducte peste un fond străin. Servitutea de scurgere a apelor este aceea care dă dreptul să se scurgă apa de pe fondul dominant pe fondul aservit. Sunt servituți continue și servituțile negative, cum este aceea de a nu clădi, sau de a nu clădi peste o anumită înălțime. Aceste servituți sunt continue deoarece constau într-o situație de fapt a fondurilor, care creează un beneficiu pentru unul din fonduri și care continuă prin ea însăși, odată stabilită, perpetuându-se fără intervenția omului; apa curge singură pe apeducte, lumina intră singură pe fereastră.

Ca exemplu de servituți necontinue, articolul 622 enumeră dreptul de trecere, dreptul de a lua apă de la fântână, dreptul de a pașuna vitele “și alte asemenea”. Toate aceste servituți nu procură nici un folos titularului lor, dacă acesta nu face un act pozitiv de folosință, de exemplu dacă nu trece peste fond, dacă nu ia apă etc.

Un caz special îl constituie servitutea de scurgere care poate fi atât continuă cât și necontinuă. Când se referă la apa de ploaie, aceasta servitute este continuă, deoarece scurgerea odată orânduită, ea se efectuează ori de câte ori plouă, fără vreo intervenție a proprietarului. Când scurgerea se referă la apa menajeră sau la apa dintr-o pompă, servitutea este necontinuă, fiindcă apa nu se scurge decât dacă se aruncă apa menajeră sau se acționează pompa, adică numai printr-o intervenție a omului.

Servituți aparente și neaparente.

Această clasificare este făcută de lege în articolul 662, aliniat 3. După acest text sunt aparente servituțile “care se cunosc prin lucrări exterioare” și neaparente “acelea care nu au semn exterior de existența lor”. Cu alte cuvinte sunt aparente servituțile ce sunt vizibile în mod exterior din cauza lucrărilor sau semnelor exterioare și aparente, necesare pentru exercitarea lor, iar servituțile neaparente sunt acelea care nu se manifestă prin asemenea semne sau lucrări. Pentru ca o servitute sa fie aparentă, nu este nevoie de existența unor lucrări propriu-zise, ci este suficientă existența unor semne exterioare. Ca exemplu de servituți neaparente ar fi: servitutea de a nu clădi pe un fond sau de a nu zidi decât până la o anumită înalțime.

Clasificarea servituților în aparente și neaparente se poate combina cu clasificarea în servituți continue și necontinue, ceea ce dă naștere la următoarele patru feluri de servituți:

servituțile continue și aparente, cum este aceea de vedere;

servituțile continue și neaparente, cum este aceea de a nu clădi;

servituțile necontinue și aparente, cum este aceea de trecere pe o potecă;

servituțile necontinue și neaparente, cum este aceea de a pășuna.

Servitutile urbane și rurale.

Conform articolului 621, se numesc urbane servituțile stabilite în folosul clădirilor, indiferent că aceste clădiri se află situate în oraș sau la țară, și se numesc rurale servituțile stabilite în folosul terenurilor.

Această clasificare era importantă în Dreptul roman. În dreptul actual ea nu mai are nici o importanță, căci nu atrage nici o consecință, deci ar putea fi eliminată din dreptul modern.

Servituțile naturale, legale și stabilite prin fapta omului.

Articolul 557 declară că “servituțile izvorăsc sau din situația materială a locului, sau din obligația impusă de lege, sau din conviețuirea dintre proprietari”.

Servituțile izvorând din situația naturala a fondului se mai numesc servituți naturale. Acelea ce izvorasc din obligațiile impuse de lege se mai numesc servituți legale. În privința ultimului fel de servituți, legea le desemnează în mod incomplet când spune că izvorăsc din convenția dintre proprietari; în realitate, în această categorie intră toate servituțile stabilite de om într-un mod oarecare, fie prin convenție, fie prin act unilateral (legat, prescripție, destinația proprietarului). De altfel, legiuitorul însuși a intitulat capitolul în care se ocupa de aceasta categorie de servituți: “Despre servituțile stabilite prin fapta omului”, denumire mai exactă și cuprinzătoare.

Legiutorul a atribuit acestei clasificări tripartite a servituților o deosebită importanță: într-adevar, pe baza ei a facut legiuitorul împărțirea titlului servituților în capitole, consacrând câte un capitol fiecăreia dintre cele trei categorii. Totuși această clasificare este criticabilă și a fost de altfel criticată de mulți autori.

În primul rand, nu există nici o deosebire reală între servituțile naturale și cele legale. Ele sunt supuse la reguli generale identice. De altfel, când legea stabilește o servitute legală, o stabilește în genere tot din cauza situației de vecinătate a fondurilor, adică din cauza situației naturale. Iar pe de altă parte, servituțile naturale sunt și ele legale, întrucât sunt recunoscute, reglementate și sancționate de lege, în afara de faptul părților. De aici decurge confuzia continuă făcută de legiuitor între servituțile naturale și cele legale. Astfel, servitutea de izvor derivând din articolul 581 a fost clasificată printre servituțile naturale, pe când ea este o servitute legală, deoarece este o simplă obligație impusă de lege proprietarului fondului aservit.

În al doilea rând nici servituțile naturale, nici cele legale, nu sunt adevărate servituți. Servitutea, fiind o dezmembrare a proprietății trebuie să fie prin natura ei o derogare de la ordinea naturală a proprietății, care în genere este liberă și deplină, iar nu grevată și dezmembrată. Existența așa-ziselor servituți naturale și legale este tocmai cazul normal, situația obișnuită o fondurilor ce se găsesc în anumite condiții; servituțile naturale și legale formează astfel dreptul comun al proprietarilor și nu sunt altceva decât restrictii normale și naturale ale dreptului de proprietate.

În rezumat, numai servituțile stabilite prin fapta omului sunt servituți propriu-zise. Servituțile naturale și legale se numesc servituți numai printr-un abuz de limbaj.

A. Servituțile naturale.

Servituțile naturale sunt acelea care izvorăsc din situația materială a locurilor. Codul civil se ocupă de ele în articolele 572-585. În realitate multe din aceste texte se referă la altceva decât la servituțile naturale. Astfel, articolele 579-580 se referă la dreptul proprietarului fondului asupra izvorului care trece pe fond, ceea ce este o consecință a dreptului de proprietate, fără nici o relație cu servituțile. Articolele 582 și 588 se referă la dreptul proprietarului asupra apelor curgătoare, unde iarăși nu poate fi vorba de servituți. Ca exemple de servituți naturale:

1) Servitutea de scurgere a apelor naturale.

Articolul 578 dispune că “locurile inferioare sunt supuse a primi apele ce curg firește din locurile superioare, fără ca mâna omului să fi contribuit la aceasta”. Proprietarul fondului inferior trebuie să sufere această scurgere, fără a putea cere vreo despăgubire. De asemenea legea îi interzice să ridice stavilare pentru a opri scurgerea apelor, iar proprietarul fondului dominant nu poate face lucrări care se agraveze situația fondului aservit.

Astfel, hotărârea instanței prin care a obligat pe pârât să desființeze construcțiile pe terenul său, pe motiv că împovareaza situația fondului reclamantului este corectă, un astfel de exemplu fiind prezentat în cele ce urmează:

Judecătoria Strehaia, prin sentința civilă nr.1809 din 24 octombrie 2000, a admis acțiunea reclamantei, a obligat pârâtul să lase liber cursul normal al apei și să desființeze bazinul de colectare amenajat pe proprietatea sa.

S-au avut în vedere dispozițiile art.578 din Codul civil, potrivit cu care proprietarul locurilor inferioare sunt supuse a primi apele ce curg firesc din locurile superioare, fără ca mâna omului să fi contribuit la aceasta.

Proprietarul locului inferior nu poate ridica stavile care să oprească a curge apele, iar proprietarul locului superior nu poate face nici o lucrare de natură să agraveze servitutea locului inferior.

Ori, prin bazinul de colectare făcut de pârât, proprietar al locului superior, s-a schimbat cursul normal al apei, de la marginea terenului reclamantei, pe mijlocul acestuia.

Soluția a fost menținută de Tribunalul Mehedinți, prin decizia civilă nr.5307 din 17 septembrie 2001, care a respins ca nefondat apelul pârâtului.

Recursul pârâtului, prin care a susținut că reclamanta nu a suferit nici un prejudiciu, a fost respins de Curtea de Apel Craiova.

Servitutea privind scurgerea apelor este o îngrădire a dreptului de proprietate, decurgând din raporturile de vecinătate, respectiv situația naturală a locurilor.

Art.41 din Constitutie se referă la respectarea sarcinilor privind asigurarea bunei vecinătăți, încât reclamanta este îndreptățită să ceară ca proprietarul fondului dominant să înceteze a face lucrări care să agraveze situația fondului său, ce este fond aservit, indiferent de natura prejudiciului pe care în viitor îl poate încerca.

Dimpotrivă, reclamanta poate cere proprietarului fondului superior să își facă la marginea terenului său un șanț de scurgere a apelor, pentru ca servitutea pe care o suportă să fie cât mai puțin împovărătoare, cum a existat de altfel, anterior construcției bazinului colector.

Proprietarul fondului aservit nu este obligat să sufere trecerea apelor naturale decât dacă scurgerea este un fenomen natural, independent de voința omului.

Pentru ca scurgerea să fie naturală este necesar:

ca apele să fie naturale, adică să provină din ploaie sau izvoare;

ca apele să fi căzut pe fondul dominant și apoi să se scurgă, fără intervenția omului pe fondul aservit, conform pantei naturale a terenului.

Proprietarul fondului aservit are dreptul să facă pe propriul său teren orice lucrări pentru a ușura sarcina sa, cu condiția de a nu vătăma pe vecinii săi sau pe proprietarul fondului dominant.

2) Servitutea izvoarelor.

Proprietarul care are un izvor pe proprietatea sa poate să-l întrebuinteze, fără a avea dreptul să vateme dreptul pe care proprietarul altui fond l-ar fi dobândit cu privire la folosirea acelui izvor. Proprietarul pe terenul căruia se găsește izvorul nu îi poate schimba cursul, dacă izvorul dă apa necesară locuitorilor unei comune.

Acest lucru reiese și din practica instanțelor de judecată după cum urmează:

Prin acțiune, reclamantul a cerut obligarea pârâtului să aducă la starea inițială izvorul aflat pe proprietatea sa, al cărui curs a fost deviat și ca urmare fântâna a secat.

Judecătoria Drobeta Turnu-Severin, prin sentința civilă nr.4985 din 7 septembrie 2000, a respins ca nefondată acțiunea, cu motivarea că lucrările făcute de pârât pe terenul său nu au determinat schimbarea cursului izvorului.

Apelul reclamantului a fost admis de Tribunalul Mehedinți prin decizia civilă nr.89/2001 care, schimbând soluția primei instanțe a admis acțiunea și a obligat pe pârât să ridice lucrările de pe terenul său ce au dus la schimbarea cursului izvorului.

Recursul pârâtului, privind stabilirea eronată a stării de fapt și, ca urmare, a obligațiilor sale în raporturile de vecinătate cu reclamantul, a fost respins de Curtea de Apel Craiova.

S-a reținut că, potrivit art.579 din Codul civil, cel care are un izvor pe proprietatea sa poate să-l întrebuințeze fără să vateme pe proprietarul altui fond cu privirea la folosința acestuia.

Proprietarul pe terenul căruia se găsește izvorul nu-i poate schimba cursul dacă izvorul dă apa necesară locuitorilor unei comune.

Ori, pârâtul prin lucrările de amenajare a terenului a deviat cursul izvorului care alimenta și fântâna reclamantului folosită și de vecinii părților și care a secat.

De observat, că servitutea de izvor este o servitute naturală, decurgând din raportul de vecinătate, respectiv “situația naturală a locurilor”, fiind o îngrădire legală de interes privat a dreptului de proprietate.

3) Servitutea de grănițuire.

Grănițuirea reprezintă așezarea semnelor despărțitoare între două terenuri. Ea constituie un simplu act de administrare și în consecință administratorii bunurilor altuia, precum și minorii emancipați pot proceda la facerea ei. Astfel, tutorele o poate cere fără autorizația consiliului de familie; femeia separată de bunuri o poate cere fără autorizația bărbatului, de asemenea nu au nevoie de autorizație sau asistență risipitorii și cei slabi de minte. Trebuie însă adaugat că toți acești incapabili nu pot proceda la grănițuire fără autorizație, decăt în caz de grănițuire prin buna întelegere. În caz de grănițuire făcută prin judecată, ei vor avea nevoie de autorizație sau asistență, deoarece nu pot sta în justiție fără acestea.

Grănițuirea comporta o serie de operațiuni: examinarea titlurilor de proprietate pentru a determina cuprinderea fondurilor, măsurătoarea și arpentajul daca este nevoie, apoi însemnarea și tragerea hotarului de teren. Articolul 584 spune că proprietarii vecini își vor împărți cheltuielile grănițuirii pe jumătate. Această regulă se aplică ori de câte ori grănițuirea este simplă, adică se mărginește la așezarea hotarului, fără a ridica o chestiune de proprietate; cheltuielile se vor împărți pe jumătate, indiferent de întinderea comparativă a fondurilor. Când însă grănițuirea se complică cu o chestiune de proprietate, nu se mai poate aplica regula articolului 584. Într-adevar, în acest caz este nevoie să se determine în prealabil suprafața exactă a fiecărei proprietăți printr-o serie de măsurători precise, adică prin arpentaj; cheltuielile acestor operațiuni pot fi foarte ridicate și sunt proporționale cu suprafața fondurilor. Ar fi nedrept ca proprietarul fondului mai mic să contribuie cu o sumă egală cu acea cu care contribuie proprietarul fondului mai mare. Repartizarea cheltuielilor va fi făcută în acest caz în proporție cu suprafețele respective ale fondurilor vecine.

Astfel, hotărârea instanței de a-l obliga pe pârât la suportarea în comun a cheltuielilor pentru restaurarea gardului despărțitor este corectă:

Judecătoria Caracal, prin sentința civilă nr.408 din 29 ianuarie 2001, a admis acțiunea reclamantei și a stabilit hotarul despărțitor dintre proprietatea sa și cea a vecinului pârât, conform propunerilor expertizei, prin montarea unui gard de lemn, pe cheltuiala ambelor părți,

S-a constatat că între proprietățile părților a existat în urmă cu mai mulți ani un gard, care a fost desființat, dar care delimita corect vecinătățile, ambii proprietari având teren în plus, față de actele de proprietate.

S-a dispus astfel, refacerea gardului deteriorat pe vechiul amplasament, pe cheltuiala celor doi proprietari.

Soluția a fost menținută de Tribunalul Olt prin decizia civilă nr.1134 din 26 aprilie 2001, fiind respins apelul pârâtului referitor la obligarea sa la plata cheltuielilor de grănițuire.

Aceeași critică a făcut-o pârâtul și în motivele de recurs, susținând că obligația de a participa pecuniar la construcția gardului este impovărâtoare.

Curtea de Apel Craiova a respins ca nefondat recursul.

Pronunțându-se astfel, instanța a avut în vedere dispozițiile art.585-585 din Codul civil, potrivit cărora orice proprietar are dreptul de a-și îngrădi proprietatea și de a obliga pe vecinul său de a contribui la efectuarea acestei operații.

Cheltuielile de grănițure, precum și cele de construire și reparare a gardului despărțitor se suportă în mod egal de ambii proprietari ai terenurilor învecinate.

Nici unul dintre ei nu este în drept să ridice un gard despărțitor a cărui valoare să fie împovărâtoare pentru vecinul său, fără consimțământul acestuia.

Dreptul unui proprietar de a-și obliga vecinul să suporte jumătate din cheltuielile necesare construirii gardului nu poate constitui o exercitare abuzivă a acestuia, în cazul în care pe locul respectiv nu s-a putut construi decât un anume gard.

În speță, s-a dispus refacerea gardului de lemn care a existat între proprietățile părților, care nu a avut o valoare exagerată, încât cererea reclamantului a fost justificată.

Grănițuirea poate fi efectuată prin buna înțelegere. Când însă unul din proprietari refuză să contribuie și să ia parte la grănițuire, celălalt poate, pe baza articolului 584, să recurgă la judecată și să oblige pe vecinul său să participe la grănițuire. El exercită în acest caz acțiunea în grănițuire sau pentru reglare de hotare.

Iată un alt exemplu din practica judiciară în ceea ce priveste grănițuirea:

Prin decizia civilă nr.1550 din 10 iunie 2002 Curtea a admis recursul declarat de reclamantul I.A. împotriva deciziei civile nr.434 din 29 martie 2002 pronunțată de Tribunalul Timiș, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a hotărâ astfel, instanța de recurs a reținut că prin acțiunea introductivă reclamantul a solicitat instanței stabilirea liniei de hotar dintre proprietățile părților, precizând ca în prezent există o stare conflictuală între acestea, generată de contestarea permanentă a hotarului dintre terenuri.

Atât prima instanță, care a respins acțiunea reclamantului, cât și tribunalul, care a respins apelul acestuia, au apreciat greșit că acțiunea nu poate fi primită atâta timp cât hotarul actual este cel anterior.

În sensul art.584 din Codul civil, grănițuirea reprezintă o operațiune de determinare prin semne exterioare vizibile a limitelor dintre două proprietăți limitrofe și, în caz de conflict, se realizează pe cale judecătorească, nu numai atunci când nu există semne vizibile ale liniei de hotar, ci și în situația în care există, dar sunt contestate de părți sau sunt îndoieli ca ar fi amplasate pe traseul hotarului dintre proprietați, stabilit prin voința părților sau pe cale judiciară.

Ca atare, instanțelor le revenea obligația de a delimita proprietățile învecinate, chiar și în situația în care linia de hotar existentă este controversată, astfel ca prin respingerea acțiunii nu au soluționat în fond pricina.

Pentru aceste considerente, în baza art.312 alin.5 din C.pr.civ. se va admite recursul declarat de reclamant, cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Proprietarul poate cere grănițuirea chiar când există o îngrădire între fonduri, dacă această îngradire nu a fost ea însăși așezată în urma unei acțiuni în grănițuire.

Când acțiunea în grănițuire se mărginește la stabilirea hotarului, fără să ridice o chestiune de revendicare de proprietate, hotărârea nu are puterea de a prejudeca chestiuni de proprietate. În consecință, un proprietar poate, chiar în urma unei grănițuiri, să porneasca ulterior o acțiune în revendicare, fără ca pârâtul să-i poată opune autoritatea lucrului judecat în acțiunea de grănițuire, obiectul revendicării fiind diferit de cel al grănițuirii.

Hotărârea de grănițuire este declarativă, iar nu atributivă de drepturi; ca atare, ea nu este supusă la transcriere.

4) Servitutea de îngrădire.

Proprietarul are dreptul de a-și îngrădi obiectul dreptului său de proprietate, respectând servitutea de trecere a vecinului. De asemenea există și obligația de a lăsa liberă scurgerea apelor, izvorâtă din articolul 615. Dreptul de îngrădire nu poate suferi alte restricții decât acelea ce ar deriva din convenții sau din existența unei servituți naturale sau legate de scurgere sau de trecere. Se consideră că dreptul de îngrădire nu are nimic în comun cu o servitute, ci este un simplu atribut al proprietății și face parte din dreptul proprietarului de a se folosi în mod liber de fondul său. Iar articolul 585 l-a consacrat tocmai pentru a suprima niste servituți anterioare, care restrângeau dreptul proprietarului.

Adevărata servitute de îngrădire se află așezată mai departe, printre servituțile legale, și rezultă din articolul 600, scris de legiuitor în secțiunea zidului și a șanțului comun. Conform acestui articol, un proprietar poate obliga pe vecinul său să contribuie la clădirea și repararea îngrădirii ce desparte casele, curțile sau grădinile lor, în orașe și suburbii. Vecinatatea crează deci în sarcina oricărui proprietar dintr-un oraș sau dintr-o suburbie o servitute de îngrădire.

Aceste servituți nu există decât în orașe și suburbii, adică în comunele urbane și aglomerațiile înconjurătoare, fiindcă numai acolo fondurile determinate de lege sunt menite prin natura lor să fie ingrădite. Aceeași servitute mai există pentru fondurile situate în sate sau la câmp.

Pentru a putea obliga pe vecin să contribuie la îngrădire, proprietarul trebuie să stabilească prin bună învoială sau prin judecată, în mod prealabil, felul materialelor, locul, cheltuielile etc. Dacă proprietarul a construit zidul singur, pe cheltuiala lui, el nu-l mai poate obliga pe vecin să contribuie ulterior la cheltuială, deoarece se presupune ca a renunțat la dreptul pe care i-l dădea articolul 600.

Dreptul de a îngrădi, precum și acela de a obliga pe vecin să contribuie la îngrădire, fiind simple facultăți derivând din dreptul de proprietate, nu se pot prescrie prin neuz.

B. Servituțile legale.

Codul civil se ocupă de servituțile legale în articolele 586-619. Articolul 586 declară că “servituțile stabilite de lege au ca obiect utilitatea publică sau a comunelor, ori aceea a particularilor”. Utilitatea comunelor fiind o utilitate publică, reiese de aici că legea împarte servituțile legale în două categorii:

servituți de interes public;

Potrivit articolului 587 aliniatul 2 din Codul civil “servituțile stabilite pentru utilitatea publică sau comunală” sunt fixate prin dispoziții normative speciale. De exemplu, în zona de frontieră, potrivit L.nr.50/1992 cu privire la frontiera de stat, plantarea pomilor și a arbuștilor este permisă numai până la distanța de 500 de metri față de fâșia de protecție, iar a culturilor înalte până la 250 de metri față de aceeași fâșie. Alte servituți legale în interes public impun proprietarilor interdicția de a construi în aproprierea aeroporturilor, a căilor ferate sau privesc sarcini legate de regimul juridic al pădurilor, apelor, drumurilor publice etc.

servituți de interes privat.

Acestea sunt create de lege în interesul fondurilor private, adică pentru utilitatea particularilor ce posedă aceste fonduri. Cele mai multe din aceste servituți sunt reciproce. Ele dau naștere la obligații reciproce între vecini și acestea sunt legale, prin faptul că sunt stabilite de lege în afară de orice convenție între particulari.

Ca exemple de servituți naturale amintim:

1) Servitutea privind distanța plantațiilor.

Această servitute constă in interdicția de a planta arbori înalți la o distanță mai mică de doi metri față de linia despărțitoare a două proprietăți, respectiv mai mică de o jumătate de metru în cazul altor plantații, dacă nu există obiceiuri locale care să prevadă altfel.

Încălcarea interdicției privind distanța plantațiilor dă dreptul proprietarului fondului dominant (acest drept aparține numai proprietarului, nu și a posesorului temporar al terenului ce alcătuieste fondul dominant) să intenteze o acțiune în justiție pentru a dispune scoaterea arborilor sau a plantațiilor.

Pentru admiterea acțiunii nu este necesar ca reclamantul să dovedească împrejurarea că a suferit o pagubă. Chiar în cazul în care arborii se află plantați la o distanță regulamentară, dar crengile lor se întind peste proprietatea vecină, proprietarul arborilor va putea fi obligat să taie respectivele crengi.

Obligația de a respecta distanța plantațiilor încetează când proprietarul arborilor sau a altor plantații a dobândit dreptul de a planta la o distanță mai mică decât cea legală printr-o servitute contrară. În acest caz, fostul fond aservit devine fond dominant, iar fostul fond dominant devine fond aservit, obligat să suporte existența plantațiilor de pe fondul vecin la o distanță – față de hotar – inferioară celei stabilite de Codul civil sau obiceiurilor locale.

O astfel de servitute contrară care face să înceteze servitutea legală poate fi obținută prin fapta omului: prin titlu sau prin uzucapiunea de 30 de ani, căci servitutea privind distanța plantațiilor este o servitute continuă și aparentă.

Acțiunea în justiție prin care se cere desființarea plantațiilor sau tăierea arborilor trebuie introdusă de către proprietarul terenului care este afectat de aceste plantații, în caz contrar, instanțele urmând a respinge acțiunea formulată de altă persoană, după cum urmează și în exemplul de mai jos:

Judecătoria Baia de Aramă, prin sentința civilă nr.430/2000, a admis acțiunea reclamantului și a obligat pe pârât să desființeze arborii plantați pe o distanță mai mică de 0,5 m. de linia de hotar, parțile având proprietăți vecine.

Apelul a fost admis de Tribunalul Gorj, prin decizia civilă nr.764/2001, care a schimbat sentința primei instanțe și a respins acțiunea.

Pronuntându-se astfel, tribunalul a constatat că reclamantul nu este proprietarul terenului, și astfel, nu poate invoca dispozițiile art.608 din Codul civil referitoare la servitutea legală privind distanța arborilor și plantațiilor.

Recursul reclamantului, prin care invoca în favoarea sa o convenție cu proprietarul fondului pentru deținerea unui teren vecin cu al pârâtului, a fost respins de Curtea de Apel Craiova.

S-a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele art.576 din Codul civil, care definesc servitutea ca o sarcină impusă unui imobil pentru uzul și utilitatea altui imobil având alt proprietar.

Servitutea este, de altfel, un drept real asupra lucrului altuia, un dezmembrământ al dreptului de proprietate. Totodată, presupune două bunuri imobile ce aparțin unor proprietari vecini, fiind astfel un drept imobiliar, având caracter perpetuu.

Pentru a solicita prin acțiune desființarea arborilor sau plantațiilor în caz de nerespectare a distanței obligatorii, singurele dovezi pe care trebuia să le facă reclamantul sunt acelea privind dreptul de proprietate asupra terenului vecin cu al pârâtului și faptul că acesta nu a respectat această distanță.

Or, reclamantul nu este proprietar și simpla îngaduință a adevăratului titular al dreptului de proprietate de a folosi acel teren nu-i dă dreptul să ceară desființarea arborilor plantați de pârât, care este proprietarul terenului pe care a plantat.

2) Servitutea privind distanța și lucrările intermediare pentru anumite construcții.

Servitutea privind distanța și lucrările intermediare pentru anumite construcții constă în obligația proprietarilor care ridică pe fondul lor anumite construcții destinate a servi unor activități poluante, de natură să prejudicieze vecinii, să amplaseze construcțiile la o anumită distanță de hotar, prescrisă prin dispoziții normative speciale, sau să efectueze lucrări suplimentare impuse de dispoziții normative speciale, astfel încât să se asigure protecția vecinilor și a mediului înconjurător.

Articolul 610 nu specifică nici distanța ce trebuie observată, nici lucrările intermediare ce trebuie făcute cu precauțiile respective; el se mărginește să spună că se va lăsa distanță și se vor face lucrările prescrise de regulamentele și obiceiurile particulare pentru a nu aduce vătămare vecinului. Dacă nu există regulamente sau obiceiuri particulare, și în lipsa unei bune înțelegeri între vecini, atunci justiția va fi chemată a reglementa prin experți obligațiile relative la precauțiile de luat.

3) Servitutea de vedere.

Această variantă constă în interdicția de a efectua deschideri de vedere (ferestre, balcoane etc.), către fondul vecin la distanțe mai mici decât cele stabilite de lege.

Aceste distanțe sunt de 1.90 metri pentru vederea directă, adica 1.90 metri între zidul pe care se deschid aceste vederi și proprietatea vecină, și de 0.60 metri când vederea este piezișă, adică zidul pe care se deschide vederea este oblic sau perpendicular față de hotar.

Desființarea deschiderii de vedere. Nerespectarea servituții de vedere dă dreptul proprietarului fondului dominant să ceară pe cale judecătorească desființarea deschiderii de vedere. Desființarea nu se poate produce decât pe baza autorizației de desființare a construcțiilor și amenajărilor, eliberată de organul administrativ competent.

Fiind o servitute continuă și aparentă, servitutea de vedere poate fi dobândită prin titlu și prin uzucapiunea de 30 de ani. În acest caz se stinge servitutea legală de vedere, care este înlocuită cu o servitute contrară de vedere ce permite proprietarului fostului fond aservit să aibă o deschidere de vedere la o distanță mai mică decât cea legală.

Deschiderile pentru aer și lumină. Spre deosebire de deshiderile pentru vedere, deshiderile pentru aer și lumină, nu fac obiectul vreunei restricții legale, căci, fiind un atribut al dreptului de proprietate și neaducând nici un prejudiciu fondului vecin, pot fi amplasate la orice distanță.

Acest lucru reiese și din urmatoarea speță:

Reclamantul N.V. a chemat în judecată pe pârâta P.N. pentru a fi obligată să zidească ferestrele amplasate pe latura sudică a locuinței sale, spre proprietatea reclamantului, la distanță nelegală.

Prin sentința civilă nr.4909 din 20 noiembrie 2000 pronunțată de Judecătoria Tg. Carbunești acțiunea a fost admisă, dispunându-se obligarea pârâtei de a zidi cele trei ferestre cu deschidere spre proprietatea reclamantului.

Tribunalul Gorj, prin decizia nr.1156 din 15 aprilie 2001 a admis apelul pârâtei, a schimbat sentința și a respins acțiunea reținând că cele trei ferestre sunt de lumină și aerisire, nu de vedere, pentru a fi incidente prevederile art.611 din Codul civil.

Împotriva deciziei reclamantul a declarat recurs, invocând greșită, aplicarea dispozițiilor ce reglementează materia servituților.

Recursul este nefondat.

Dispozițiile art.611–614 din Codul civil prevăd o îngrădire legală, de interes privat, a dreptului de proprietate, instituind interdicția de a deschide fereastră de vedere, balcoane sau alte asemenea, spre fondul învecinat, mai aproape de 1.90 m între zidul pe care se deschid aceste vederi, dacă deschiderea este dreaptă și mai aproape de 6 dm, dacă vederea este oblică sau piezișă.

Restricția adusă proprietății prin aceste dispoziții legale este limitată la deschiderile pentru vedere, în timp ce pentru ferestrele de lumină și aerisire nu există o interdicție de același fel, astfel că ele pot fi făcute fără observarea vreunei distanțe față de proprietatea vecină.

În speță, conditâțiile prevăzute de art.611 din Codul civil nu sunt îndeplinite, din cuprinsul raportului de expertiză întocmit rezultând că cele trei ferestre amplasate pe zidul de pe latura sudică a imobilului pârâtei, sunt de lumină și aerisire, avâd dimensiuni mici și fiind prevăzute cu geamuri mate.

În consecință, recursul este nefondat și urmează să fie respins.

4) Servitutea de picătură a streașinilor.

Servitutea privind picatura streașinilor constă în obligația proprietarului de a face streașina casei sale astfel încât apele provenite din ploi să se scurgă pe terenul său ori pe terenul public, iar nu pe locul vecinului.

Suntem în prezenta acestei servituți dacă este întrunită următoarea condiție: pentru a evita producerea unor daune vecinului, proprietarul casei trebuie să lase o distanță corespunzătoare între streașina casei sale și fondul vecin.

În cazul nerespectării acestei servituți, proprietarul fondului dominant poate cere instanței judecătorești obligarea proprietarului fondului aservit la mutarea streșinii sau chiar la modificarea sau desființarea construcției (dupa obținerea autorizației administrative corespunzatoare), daca nu se poate evita ca apa să se scurgă pe terenul vecinului.

Servitutea legala privind picatura streșinilor încetează prin dobândirea de către proprietarul fondului aservit a unei servituți contrare prin titlu sau prin uzucapiunea de 30 de ani.

5) Servitutea de trecere.

Servitutea de trecere vine în spijinul utilizării unui fond care nu are ieșire la calea publică. Ea consta în îndatorirea proprietarului fondului aservit de a suporta trecerea peste terenul său a proprietarului unui loc înfundat, titularul dreptului de servitute având obligația să-l despăgubească pe proprietarul fondului aservit pentru eventualele pagube produse. El însă nu va putea fi obligat să dea în compensare proprietarului fondului aservit o suprafață de teren egală cu cea care servește de acces la calea publică. Calea publică este orice cale de comunicație terestră, cu excepția căilor ferate și celor care nu sunt deschise circulației publice special amenajată pentru circulația vehiculelor și pietonilor. Nu va fi o cale publică un drum cu o întrebuințare limitată, cu caracter temporar, creat prin convenția unor proprietari pentru scoaterea recoltelor.

Condiția esențiala pentru constituirea acestei servituți este că locul înfundat și fondul aservit să aparțină unor proprietari diferiți, căci, dacă atât terenul fond dominant, cât și terenul fond aservit este proprietate comună pe cote părți a acelorași coindivizări, nu se va putea recunoaște dreptul de servitute.

Potrivit articolului 616 din Codul civil prin “loc înfundat” se înțelege acel loc ce nu are nici o ieșire la calea publică. Deși, în acest caz este vorba de o imposibilitate absolută, doctrina și practica judecătorească au dat o interpretare mai largă, înțelegând prin “loc înfundat” și cazurile în care ieșirea la calea publică este insuficientă pentru a face posibilă exploatarea locului. Nu se va considera înfundat și deci nu va exista servitutea de trecere, în situația în care accesul la calea publică se face printr-un drum impracticabil, dar care, cu cheltuielile necesare ar deveni practicabil.

Cu o asemenea situație s-au confruntat instanțele de judecată după cum urmează:

Reclamanții au solicitat instanței crearea unei servituți de trecere pe terenul pârâților spre a le fi asigurat accesul la calea publică.

Înlăturând apărările pârâților din întâmpinare, care solicitau respingerea acțiunii întrucât reclamanții nu se află în ipoteza prevăzută de art.616 din Codul civil, deoarece terenul acestora nu este înfundat, instanța de fond a admis acțiunea și a stabilit în favoarea reclamanților o servitute de trecere pe terenul pârâților pe o lungime de 19 m. și o lățime de 3,5 m. Așa cum aceasta a fost delimitată prin raportul de expertiză, stabilind totodată în sarcina reclamanților o despăgubire anuală de 159.000 lei.

Tribunalul a admis apelul pârâților și a schimbat în parte sentința, în sensul ca a respins acțiunea.

S-a reținut că reclamanții au deja stabilit un drum de acces la calea publică lung de 80,62 m. și lat de 1 m., iar faptul ca acest drum s-ar fi îngustat nu justifică solicitarea constituirii unei noi servituți. În aceste condiții, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art.616 prin stabilirea în favoarea reclamanților a unei alte căi de acces.

Curtea de apel, a respins ca nefondat recursul reclamanților prin care au susținut că tribunalul a făcut o greșita aplicare a dispozițiilor art.616 din Codul civil, neținând seama de argumentele acestora, cum că actualul drum prezintă grave inconveniente și nu permite deplasarea reclamanților cu mijloace de transport.

S-a reținut că prin loc înfundat, în accepțiunea art.616 trebuie să se înțeleagă nu numai acel loc care nu are ieșire la calea publică, dar și acela a cărui ieșire prezintă inconveniente grave sau periculoase.

În speță, faptul că reclamanții au constituită în favoarea lor o servitute de trecere pe o lungime de peste 80 m. și o lățime de 1 m. este de necontestat și până la introducerea acțiunii, cum de altfel și este în prezent, aceștia își folosesc proprietățile utilizând aceeași cale.

Ca urmare, pentru a solicita un alt acces, reclamanții erau datori să probeze că servitutea existentă este imposibil de utilizat, că acest lucru nu se datorează proprietarului fondului dominant sau aservit și că eventuala lărgire a acesteia pentru a fi exercitată normal nu este posibilă. Cu alte cuvinte reclamanții erau obligați să facă dovada unui proces anterior cu proprietarul sau proprietarii fondurilor aservite, care s-a soluționat în defavoarea reclamanților.

Constituirea unei alte servituți în favoarea reclamanților excede textului de lege, art.616 din Codul civil, care nu îngăduie constituirea a două sau mai multor căi de acces pentru un loc infundat.

Ca urmare, recursul reclamanților fiind neîntemeiat, acesta a fost respins.

Pentru existența acestei servituți se mai cere ca originea înfundării locului să fie străină de culpa proprietarului. Daca însă înfundarea este rezultatul faptului sau neprevederii proprietarului însuși, cum ar fi împărțirea unui loc ce nu era înfundat în locuri mai mici care au devenit înfundate și apoi au fost înstrăinate altor proprietari, ori edificarea unei clădiri de-a curmezisul ieșirii la calea publică, nu se va putea impune vecinilor să suporte în aceste condiții o servitute legala de trecere.

Un asemenea caz rezultă și din speța următoare:

Prin acțiune, reclamantul a solicitat ca în temeiul art.616 din Codul civil să i se permită ieșirea la calea publică pe terenul proprietatea pârâtului, întrucât terenul sau este înfundat.

Sentința instanței de fond prin care s-a admis acțiunea a fost schimbată în totalitate, tribunalul respingând acțiunea reclamantului ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamantul prin mai multe acte succesive a înstrăinat suprafata totală de 4465,22 m.p. teren, păstrându-și în proprietate doar terenul în suprafata de 1910,74 m.p. și construcțiile aflate pe acesta, teren care în prezent constituie loc înfundat și pentru care s-a formulat acțiunea de creare a unui acces la drumul public.

Deși s-a stabilit că terenul este înfundat, reclamantul nu poate solicita constituirea unei servituți de trecere atunci când locul a fost închis, înfundat prin fapta proprietarului.

Din actele dosarului rezultă că proprietarul se face vinovat de crearea acestei situații, întrucât prin înstrăinarea succesivă a doua suprafețe de teren nu și-a mai păstrat nici o cale de acces către drumul public.

Curtea a respins ca nefondat recursul declarat.

Dispozițiile art.616 din Codul civil asigură proprietarului fondului înfundat exploatarea terenului său prin acordarea dreptului de trecere pe terenul vecinului.

Afirmația recurentului cum că în momentul înstrăinărilor succesive era acționar principal și președinte al consiliului de administrație al celor două societăți cumpărătoare, motiv care a determinat ca vânzările să aibă loc fără a se prevedea o cale de acces la drumul public pentru vânzător, este fără relevanță, căci pentru a avea vocație la un drept de trecere, înfundarea terenului trebuie să fie străină de conduită proprietarului fondului înfundat.

Prin urmare, în cazul în care înfundarea este rezultatul neprevederii proprietarului care a procedat la vânzarea unei porțiuni din terenul neînfundat unei alte persoane, el nu poate solicita trecerea pe terenul vecinilor săi, ci numai pe terenul cumpărătorului.

Întrucât prin contractele de vânzare-cumpărare succesive reclamantul a vândut suprafața de 4464,22 m.p. către societățile pârâte, ramânându-i numai 1910,74 m.p. fără a-și rezerva accesul la calea publică pentru normala utilizare a imobilului său, el și-a limitat posibilitatea de a solicita accesul la calea publică numai pe terenurile cumpărătorilor, numai asupra acestora putând solicita instituirea unui drum de trecere, fie pe calea judecatoreasca, fie pe calea convențională.

Potrivit articolului 618 din Codul civil, la constituirea servituții legale de tredere trebuie să se aleagă trecerea prin locul ce ar provoca cea mai redusă pagubă pentru acela pe al cărui fond urmează să fie deschisă trecerea, chiar dacă în principiu, cum rezultă din articolul 617, se recomandă în mod obișnuit trecerea cea mai scurtă.

Aceste prevederi sunt destinate să diminueze paguba provocată fondului aservit, căruia i se impune o sarcină care duce la știrbirea dreptului proprietarului, chiar dacă aceasta reprezintă unica soluție pentru folosirea fondului înfundat.

Ca urmare, la stabilirea concretă a drumului de trecere, trebuie să se țină seama în aceeași măsură de interesele obiective și subiective ale proprietarului fondului aservit ca și de nevoia celui care reclamă trecerea, pentru că numai astfel se poate garanta utilizarea netulburată a servituții și respectarea sa de bună voie.

Pe de alta parte, spre deosebire de alte servituți legale, servitutea de trecere nu este gratuită, proprietarul fondului aservit fiind îndreptățit să primească de la proprietarul fondului dominant o despăgubire proporțională cu pagubele ce s-ar putea ocaziona prin stabilirea drumului de trecere.

Cum s-a solicitat în fața instanței de fond, paguba reprezintă, în speță, numai echivalentul terenului, de folosința căruia proprietarii ar fi lipsiți prin realizarea drumului.

Despăgubirea va trebui să fie just calculată, echivalentul terenului luat din folosința proprietarilor însemnând folosința la prețul de circulație.

Nimic nu se opune unei despăgubiri în natură, prin schimb de terenuri, dacă părțile cad de acord în acest sens și schimbul s-ar realiza cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

Servitutea de trecere este necontinuă, astfel că nu ar putea fi dobândită prin uzucapiune. Va putea fi dobândită însă prin titlu.

C. Servituțile stabilite prin fapta omului.

Servituțile stabilite prin fapta omului sunt nelimitate ca număr, singura restricție impusa de lege, dar care nu este specifică servituților, fiind aceea de a nu contraveni ordinii publice.

Modurile de stabilire a servituților prin fapta omului sunt:

prin titlu;

prin uzucapiunea de 30 de ani;

prin destinația proprietarului.

1) Servituțile stabilite prin titlu.

Prin titlu se întelege actul juridic în sens de negotium. Din acest punct de vedere servituțile se pot stabili printr-un contract (cu titlu oneros sau cu titlu gratuit) ori prin testament. Este un mod general de stabilire a servituților prin fapta omului, aplicabil servituților continue sau necontinue, aparente sau neaparente. Astfel spus, orice servitute se poate stabili și dobândi prin titlu, iar unele – și anume, servituțile continue și neaparente și cele necontinue și neaparente – nu se pot stabili decât prin titlu, de aceea considerăm că hotarârea dată în speța ce urmează este corecta și legală:

Reclamanta T.E. a chemat în judecată pe pârâtul P.D. pentru a fi obligat să-i lase în deplină proprietate o fântână și terenul aferent și să-i permită liberul acces la fântâna ce deservește brutăria cumpărată prin licitație publică de la CONSUMCOOP Pătule județul Mehedinți.

Prin sentința civilă nr.1854 din 24 martie 2000 pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin acțiunea a fost respinsă reținându-se că, deși la data organizării licitației pentru brutărie, fântâna în litigiu se afla în perimetrul clădirii, făcându-se mențiune în acest sens în procesul-verbal de licitație, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamant și CONSUMCOOP nu privește acest bun.

Apelul declarat de reclamantă a fost respins de Tribunalul Mehedinți prin decizia civilă nr.1944 A din 22 august 2000, cu motivarea că fântâna este amplasată pe terenul proprietătea pârâtului.

Ambele hotărâri au fost recurate de reclamantă, care a susținut că instanțele, sesizate cu soluționarea unei acțiuni în revendicare și servitute, nu au ținut seama de situația de fapt existentă la data dobândirii brutăriei de către recurentă.

Recursul nu este fondat.

Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între CONSUMCOOP Pătule și reclamantă, în urma scoaterii la licitație a brutăriei, nu a avut ca obiect și alte bunuri, respectiv fântâna și terenul aferent, revendicate de reclamanta în cauză.

Sarcina de a proba calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului îi incumba reclamantei, conform art.1169 din Codul civil, pentru a face dovada admisibilității acțiunii formulată în baza dispozițiilor art.480 din Codul civil.

Reclamanta nu a depus înscrisuri care să confirme calitatea de proprietar al imobilelor revendicate, dobândite prin acte constitutive sau translative de proprietate, încheiate conform legii, asfel că cererea în revendicare nu este întemeiată.

Nu s-a dovedit nici instituirea unei servituți asupra fântânii în favoarea proprietarului brutăriei.

Servitutea de a lua apă din fântâna nu este o servitute naturală sau legală în sensul art.576-619 din Codul civil, ci o servitute convențională, stabilită prin fapta omului.

Potrivit reglementărilor din art.620-643 din Codul civil, aceste servituți se pot constitui prin titlu, prin uzucapiune și prin destinația proprietarului.

Fiind caracterizată ca o servitute necontinuă și neaparentă, servitutea de a lua apă din fântână nu poate fi stabilită decât prin titlu, asa cum prevăd dispozițiile art.624 din Codul civil.

Reclamanta nu are un titlu în temeiul căruia să se fi constituit în favoarea sa servitutea, împrejurarea ca în perioada cooperativizării fântâna era destinată să deservească brutăria, nefiind de natură a fundamenta dreptul pretins în justiție.

Prin urmare, recursul este nefondat și urmează să fie respins.

În noul sistem de publicitate imobiliară, introdus prin Legea nr.7/1996 care a înlocuit sistemul de transcripțiuni și inscripțiuni și pe cel al cărților funciare, înscrierea în cartea funciară are ca efect numai opozabilitatea față de terți, nefiind obligatorie pentru însăși constituirea dreptului de servitute.

2) Servituțile stabilite prin uzucapiunea de 30 de ani.

Pot fi dobândite prin uzucapiunea de 30 de ani numai servituțile continue și aparențe. Dar în privința acestor servituți se poate prescrie nu numai dreptul însuși, dar și modul de a-l exercita. Articolul 641 dispune că „modul servituții se poate prescrie ca și servitutea și cu același chip”. Acest text este asezat în secțiunea modurilor de stingere a servituților și se referă deci în special la prescripția extinctiva a servituților; însă regula pe care o conține este generală și trebuia aplicată și la uzucapiunea servituților. Trebuie arătat că modul de exercitare a servituții se poate uza ca și servitutea însăși. Astfel, dacă servitutea este stabilită într-un fel și în anumite limite, dar titularul o exercită timp de 30 de ani într-un mod diferit și în limite diferite, titularul servituții va dobândi prin uzucapiune dreptul de a exercita servitutea în modul întrebuințat timp de 30 de ani.

Uzucapiunea modului de a exercita servitutea nu poate exista decât pentru servituțile continue și aparente, fiindcă dobândirea unui mod mai larg decât cel stabilit prin titlu de a exercita o servitute, este de fapt dobândirea unui supliment de servitute, a unei servituți noi; ea este deci supusă la aceleași reguli ca dobândirea servituții întregi și nu este posibilă decât dacă întreaga servitute este susceptibilă de uzucapiune.

Durata posesiei necesară pentru îndeplinirea prescripției este de 30 de ani, deci uzucapiunea de 10-20 de ani, admisă pentru proprietate și uzufruct în favoarea posesorului de bună credință nu este admisă în materie de servituți.

În privința calității și condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească posesia servituții pentru a conduce la uzucapiune, se aplică regulile generale ale uzucapiunii și ale posesiei. Astfel posesia trebuie să aibă ambele elemente esențiale: corpus și animus. Tot astfel, posesia, nu trebuie să fie viciata, deci trebuie să fie continuă, netulburată, publică și neprecară. Actele de folosință exercitate prin simpla îngaduință sau toleranță a proprietarului, îngaduite adesea în raporturile dintre vecini se pot confunda cu exercitarea unei servituți. În realitate acel ce exercită aceste acte, cu îngaduința expresă sau tacită a proprietarului, exercită o posesie precară pe care proprietarul o poate opri în orice moment.

Servituțile stabilite prin prescripție nu pot fi transmise conform principiilor generale în materie de transcriere.

3) Servituțile stabilite prin destinația proprietarului.

Servitutea stabilită prin destinația prorietarului se întâlnește în cazul în care proprietarul a două imobile sau părți ale aceluiași imobil – între care există o stare de fapt care ar constitui o servitute dacă unul din imobile sau una din părți ar aparține altui proprietar – înstrăinează unul din fonduri, un imobil sau o parte dintr-un imobil altei persoane. Momentul înstrăinării constituie momentul nașterii servituții. De exemplu, un proprietar deține două fonduri, iar unul dintre ele nu are ieșire la drumul public, trecerea făcându-se pe fondul care are ieșire. În cazul în care proprietarul vinde fondul care nu are ieșire, se va constitui o servitute de trecere din momentul vânzării. Prin destinația proprietarului se pot constitui numai servituți continue și aparente.

4. Exercitarea dreptului de servitute.

Limitele și modul în care pot fi exercitate servituțile variază după natura servituții și după modul de stabilire.

Pentru servituțile legale sau naturale, în general legea însăși determină limita drepturilor și cuprinsul obligațiilor decurgând din servitute.

Pentru servituțile stabilite prin titlu, în genere, după cum dispune articolul 620 aliniat 2, titlul constitutiv determină întinderea lor și modul de a le exercita; iar dacă titlul nu le determină, întinderea și modul exercitării trebuie să fie conform regulilor fixate de lege, precum și situației de fapt a fondurilor. Convențiile ce fixeaza întinderea servituților sunt în general de strictă interpretare.

În cazul servituților dobândite prin prescripție, modul și limitele servituții sunt determinate de însuși felul și întinderea actelor de folosință care au condus la prescripție conform regulii: tantum praescriptum quantum possessum.

Pentru servituțile stabilite prin destinația proprietarului, întinderea servituții este determinată de starea de fapt a lucrurilor, asa cum a creat-o sau a menținut-o proprietarul definitiv.

4.1. Drepturile și obligațiile proprietarului fondului dominant.

Proprietarul fondului dominant are dreptul să se folosească de servitute, adică să facă asupra fondului aservit actele de folosință la care servitutea îi dă dreptul. De exemplu, acel care dobândește un drept de trecere asupra fondului vecin are dreptul de a face lucrările necesare pentru întreținerea sau construirea unui drum pe fondul vecinului.

Cheltuiala lucrărilor revine în principal titularului servituții. La această regulă sunt două exepții:

în caz de convenție contrară între părți intervenită fie în momentul constituirii servituții, fie chiar ulterior, prin care se convine ca proprietarul fondului aservit să contribuie la cheltuieli sau chiar le va suporta în întregime;

în cazul în care lucrările au devenit necesare din culpa proprietarului fondului aservit.

Proprietarul fondului dominant este obligat să exercite dreptul de servitute numai în limitele în care a fost constituit, neputând efectua nici pe fondul dominant, nici pe fondul aservit lucrări care să împovăreze situația fondului aservit. Articolul 633 face o aplicare a regulii după care servitutea nu poate fi agravată în paguba proprietarului fondului aservit. În cazul în care fondul dominant se împarte între mai mulți proprietari “servitutea rămâne tot aceeași pentru fiecare parte, fără ca fondul supus să îngreuneze”. Adică servitutea rămâne în principiu în starea ei și în limitele anterioare: ea nu devine mai oneroasă pentru proprietarul fondului aservit prin faptul că în loc de un singur proprietar dominant sunt mai mulți. Însă de regulă, fiecare din noii proprietari poate să se folosească de servitute, deoarece aceasta a fost stabilită pentru întregul fond.

Legea prevede împărțirea fondului dominant, nu însă și pe aceea a împărțirii fondului aservit. Regula este aceeași la ambele ipoteze. Prin urmare, în caz de împărțire a fondului aservit, servitutea va rămâne neschimbată în limitele ei, în favoarea fondului dominant.

4.2. Drepturile și obligațiile proprietarului fondului aservit.

Proprietarul fondului aservit are o singură obligație principală de natură negativă, constând dintr-o abstențiune, asemenea aceleia pe care o are nudul proprietar față de uzufructuar: el este obligat să lase pe proprietarul fondului dominant să se folosească de servitute, abținându-se de a tulbura în orice mod exercițiul ei.

Articolul 634 aduce însă o atenuare la această obligație, proprietarul fondului aservit putând cere strămutarea locului pe care se exercită servitutea, când exercitarea ei pe locul unde fusese stabilită a devenit prea împovărâtoare pentru el sau cand îl împiedică să facă reparații sau alte acte necesare fondului său. Pentru a obține strămutarea el va trebui să ofere proprietarului fondului dominant alt loc, pe care acesta va putea exercita servitutea la fel ca și pe primul loc; în acest caz proprietarul fondului dominant nu poate refuza strămutarea.

Dreptul de a cere strămutarea este imprescriptibil, în sensul că poate fi exercitată oricând, indiferent de durata exercitării servituții pe locul primitiv. Daca nu cad la invoială, vor cere ajutorul instanței care se va pronunța dacă este sau nu un caz de strămutare. Cheltuielile necesare vor reveni proprietarului fondului aservit, deoarece strămutarea este în favoarea lui.

Proprietarul fondului aservit are dreptul să renunțe la imobil, lăsându-i-l proprietarului fondului dominant și eliberându-se de obligația de a face unele cheltuieli pentru folosirea și păstrarea servituții, în cazul în care obligația fusese stabilită prin titlu. De asemenea proprietarul fondului aservit are dreptul să pretindă despăgubiri de la proprietarul fondului dominant.

Dreptul de servitute se poate apăra prin mijloace directe, care constau într-o acțiune confesorie, căt și prin mijloace indirecte, prin acțiuni posesorii (servituțile continue și aparente, adică acelea susceptibile de a fi dobândite prin uzucapiune).

5. Stingerea servituților.

Servituțile se sting pentru una din următoarele cauze:

imposibilitatea materială de a mai exercita servitutea. De exemplu servitutea de a lua apă de la o fântână încetează atunci când fântâna a secat. De fapt acest caz este o suspendare a servituții, deoarece în cazul în care lucrurile sunt restabilite în așa fel încât să se poată exercita din nou servitutea, ea va renaște;

confuziunea, adică dobândirea de către același proprietar a ambelor fonduri (nemini res sua servit);

neuzul sau prescripția extinctivă. Neexercitarea timp de 30 de ani a dreptului de servitute face să se stingă acest drept, în cazul în care esta vorba de servituți stabilite prin fapta omului;

În speța ce urmează instanțele judecătorești au trebuit să se pronunțe cu privire la o greșita înțelegere a dispozițiilor art. 636 din Codul civil de către reclamanta, care invocă în susținerea cauzei sale aceste dispoziții, cu privire la stingerea servituții prin neuz:

Prin decizia civilă nr.150 din 11 februarie 2002, Tribunalul Caras-Severin a admis apelul declarat de pârâtul A.T. împotriva sentinței Judecătoriei Reșița, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea reclamantei A.I.

Instanța de apel a reținut că pârâtul A.T. a dobândit cu titlu oneros dreptul de servitute asupra fondului aservit, proprietatea reclamantei, servitutea astfel dobândita fiind perpetuă, strâns legată de proprietatea fondului aservit. Ca atare, reclamanta trebuie să suporte sarcina servituții, atât timp cât proprietarul fondului dominant, respectiv pârâtul nu renunță la ea, iar în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu antecesorul reclamantei nu există un anumit termen.

Conform dispozițiilor legale în materie, sunt prevăzute trei cauze de stingere a servituții și anume, imposibilitatea materială de a mai exercita servitutea, care a fost și invocată de reclamantă ca temei juridic – art.636 din Codul civil – confuziunea și neuzul timp de 30 de ani.

Potrivit celor invederate în cerere, reclamanta a încercat să dovedească împrejurarea că pârâtul nu folosește servitutea de circa 10 ani, suficient pentru a se constata inutilitatea acesteia, respectiv stingerea ei prin neuz.

Probele administrate în cauză demonstrează că reclamanta împiedică exercitarea servituții de către pârât, cunoscând faptul că are obligația de a se abține de la orice acțiune care să-l împiedice pe proprietarul fondului dominant, pârâtul în cauză, să uzeze liniștit și netulburat de dreptul său.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta, susținând că decizia pronunțată este nelegală și netemeinică, invocând dispozițiile art.304 pct. 9 din C.pr.civ.

În motivarea cererii de recurs s-a arătat că întimatul a cumpărat teren în vecinătatea casei, și că nu mai locuiește în imobil de circa 10 ani, că poate folosi intrarea de la nr.12 și că de o perioadă ce depășește 30 de ani a folosit singur această intrare separată.

De asemenea a mai precizat că susținerea pârâtului că nu-și poate scoate bunurile din casă decât prin curtea reclamantei este lipsită de temei legal.

Recursul s-a apreciat ca nefondat pentru următoarele considerente:

prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1950, întimatul a cumpărat apartamentul situat în imobilul din litigiu, fiind consemnat că apartamentul ce face parte din contract este situat în partea din spate a imobilului și are drept de servitute asupra curții.

Servitutea despre care se face vorbire în dosar a fost instituită în baza contractului mai sus arătat, fiind perpetuă și în legătura directă cu fondul aservit.

Susținerea că intimatul nu mai locuiește în imobil de circa 10 ani nu constituie un motiv pentru a înlătura servitutea de trecere instituită pe proprietatea reclamantei, iar pe de alta parte, susținerea că folosește intrarea de la nr.12 și că de peste 30 de ani nu mai uzează de respectiva servitute, nu pot fi avute în vedere, conform probatoriului administrat rezultând fără echivoc faptul că recurenta este cea care îl impiedică pe intimat să uzeze de servitutea transmisă prin contractul de vânzare-cumpărare.

Față de aceste considerente, decizia recurentă fiind legală și temeinică, dată cu aplicarea corectă a legii, motivul invocat este nefondat, nefiind incidente dispozițiile art.636 din Codul civil, ceea ce a impus ca în raport de cerințele art.312 din C.pr.civ., recursul să fie respins.

pieirea fondului aservit lipsește servitutea de obiect. Pieirea poate fi materială (este distrusă casa care forma obiectul fondului aservit), sau juridică (fondul aservit este expropriat pentru o cauză de utilitate publică, fiind scos din circuitul civil, ceea ce face să înceteze servituțile stabilite asupra sa prin fapta omului);

renunțarea la servitute de către titularul dreptului;

expirarea termenului, când s-a prevăzut prin titlu un termen;

revocarea, rezolvirea sau anularea dreptului celui ce a constituit servitutea în virtutea principiului “resoluto iure dantis”.

Stingerea servitutilor este menită să marcheze încetarea existenței unui drept real (dezmembrământ al dreptului de proprietate). Odată cu acest moment se încheie perioada de existență și acțiune a unei servituți, se încheie deci, perioada în care servitutea produce efecte juridice.

CAPITOLUL V

DREPTUL DE SUPERFICIE

1. Noțiune și definiție

Dreptul de superficie nu este reglementat direct de Codul civil, fapt ce a determinat o parte a doctrinei și a jurisprudenței noastre mai vechi să-i conteste existența. Problema a fost lămurită încă din perioada interbelică, mai întâi sub aspect doctrinar, argumentându-se că acest drept este reglementat indirect de articolul 492 din Codul civil și apoi sub aspect legislativ, dreptul de superficie fiind menționat expres de articolul 11 din Decretul-lege nr.115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare printre drepturile reale supuse intabulării la fel de Legea nr.7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare (art. 21).

Dreptul de superficie este dreptul real care constă în exercitarea concomitentă de către o persoană, numită superficiar, a unui drept de proprietate asupra construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări aflate pe o suprafață de teren aparținând altei persoane, și a unui drept de folosință asupra acelui teren.

Asa cum s-a arătat în doctrină, de esența dreptului de superficie este suprapunerea a două categorii de drepturi:

pe de o parte, dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcțiilor sau plantațiilor și dreptul său de folosință asupra terenului pe care sunt amplasate;

pe de altă parte, dreptul proprietarului terenului pe care se află construcțiile sau plantațiile de a pretinde superficiarului să folosească terenul potrivit destinației la care este afectat și să-i plătească o indemnizație, dacă s-a convenit astfel.

Existența unui drept de superficie constituie o excepție la teoria accesiunii, după care tot ce se află pe fond aparține proprietarului pământului și de aceea unii autori au contestat că acest drept ar putea constitui o formă specială de proprietate.

2. Caracterele juridice ale dreptului de superficie.

Fiind un drept real, el are caracterele categoriei drepturilor reale. Fizionomia juridică proprie de instituție juridică de sine stătătoare este dată însă de anumite caractere :

dreptul de superficie este un drept imobiliar, având ca obiect numai construcții, plantații sau alte lucrări atașate de sol ;

este perpetuu, deoarece nu se stinge prin neuz. Caracterul perpetuu ține de natura dreptului de superficie ;

este un drept complex ce presupune suprapunerea a două drepturi de proprietate diferite și, în același timp, legate între ele. Drept urmare, neexistând o stare de coproprietate, dreptul de superficie nu poate înceta pe calea ieșirii din indiviziune.

În practică, dreptul de superficie este foarte rar. Îl întâlnim câteodată în cazul unei locațiuni făcută cu dreptul pentru locatar de a clădi pe un fond. Dacă însă se stipulează – ceea ce este cazul cel mai frecvent – că proprietarului îi aparține clădirea, sau chiar în lipsă de orice stipulație, pe baza accesiunii articolului 492, nu este locul pentru caz de superficie. Numai când se stipulează că îi rămâne chiriașului construcția și că nu va deveni a proprietarului decât la expirarea locațiunii, ne aflăm în fața unui drept de superficie temporar, care durează cât timp durează locația. Se poate de asemenea stipula că, la expirarea închirierii, chiriașul este obligat să ridice construcțiile făcute.

3. Constituirea dreptului de superficie.

Dreptul de superficie se poate dobândi prin titlu, prin uzucapiune sau direct prin lege. Dobândirea prin uzucapiune are loc în condițiile prevăzute de reglementările existente.

3.1. Constituirea dreptului de superficie prin titlu.

Prin titlu se înțelege un act juridic, respectiv o convenție sau un testament. Prin acte juridice între vii (pe cale convențională), dreptul de superficie se poate naște:

prin convenția dintre o persoană fizică sau juridică în calitate de superficiar și proprietarul unui teren, care permite superficiarului să ridice o construcție sau plantație pe terenul său;

în temeiul unui contract (cu titlu oneros sau gratuit), când transmiterea dreptului de superficie de la vechiul titular la noul titular are loc pe calea unei succesiuni juridice, adică acordul de voință al ambilor;

prin atribuirea folosinței terenului de către stat, prin organele sale competente, persoanelor fizice și persoanelor juridice în scopul ridicării unor construcții.

Faptul că, pentru a fi recunoscut un drept de superficie, este nevoie de o convenție, rezultă și din practica instanțelor judecătorești după cum urmează:

Prin sentința pronunțată, menținută în apel, instanța a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâți să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 825 m.p. și construcțiile aflate pe acesta. Prin aceeași sentință, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea reconvențională a pârâților privind pronunțarea unei hotărâri referitoare la constituirea unui drept de superficie.

Pentru a pronunta această soluție, s-a reținut că prin titlul de proprietate eliberat de comisia județeană de aplicarea Legii nr.18/1991 și a concluziilor expertizei topografice, reclamantul a probat dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu, cu atât mai mult cu cât titlul său de proprietate a format și obiectul unei acțiuni în constatarea nulității acestuia formulată de pârâți și care a fost respinsă în mod definitiv și irevocabil.

În ceea ce privește construcțiile aflate pe teren, este de observat că într-adevăr pârâții au depus la dosar autorizația de construcție emisă de primărie autorilor lor, atestându-se astfel că la data respectivă, beneficiarul documentului menționat a edificat construcțiile existente pe teren, dar aceasta nu constituie un fine de neprimire a revendicării, căci în baza principiului accesiunii, proprietarul terenului este prezumat și proprietarul construcției.

Instanța de recurs a conchis că în mod corect a fost respinsă cererea reconvențională prin care pârâții au solicitat constituirea în favoarea lor a unui drept de superficie asupra terenului proprietatea reclamantului pe durata existenței construcțiilor ai căror proprietari se pretind, deoarece dreptul de superficie nu se poate dobândi decât prin convenția părților, cu respectarea cerințelor de formă impuse pentru validitatea acestui dezmembrământ. Instanța nu poate pronunța o sentință prin care să se substituie voinței părților, chiar în condițiile în care pârâții au probat dreptul lor de proprietate asupra construcțiilor, în lipsa unui înscris sub semnătură privată cu valoare de antecontract, care să ateste această convenție de constituire a dreptului de superficie. Numai în aceste condiții și prin extrapolarea prevederilor art.1073 și 1075 din Codul civil, instanța poate pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic pentru constituirea dreptului de superficie.

Prin acțiunea în revendicare, reclamantul contestând dreptul pârâților asupra construcțiilor de pe teren a susținut că aceștia sunt îndreptățiți în condițiile art.494 din Codul civil la plata despăgubirilor aferente.

Soluția pronunțată în spetă este legală. Ea pune în discuție admisibilitatea pronunțării unei hotărâri judecătoresti prin care se constituie un drept de superficie în favoarea constructorului de bună-credintă pe terenul altuia.

Dreptul de superficie este un drept real care presupune existența a două drepturi de proprietate aparținând unor proprietari deosebiți; dreptul superficiarului și dreptul proprietarului asupra terenului. După cum am mai spus, dreptul de superficie constituie o excepție de la teoria accesiunii.

Dar, existența principiului accesiunii de la art.492 din Codul civil care spune că orice construcție, plantații, sunt prezumate a fi ale proprietarului pământului “până ce se dovedește din contră” recunoaște și excepții de la regulă, în acele cazuri în care construcțiile și plantațiile să nu aparțină proprietarului fondului. A dovedi contrariul, înseamnă a dovedi dreptul de superficie. Codul civil nu vorbeste de dreptul de superficie, el este o creație jurisprudențială confirmată de Legea 115/1938, care în art.11 enumeră printre drepturile supuse intabulării și dreptul de superficie, și de art.22 din Decretul 167/1958, care exceptează de la prescripția extinctivă drepturile reale printre care și dreptul de superficie.

Dreptul de superficie este un drept real imobiliar privind construcțiile, plantațiile și lucrările atașate solului și implică întotdeauna și dreptul de folosință asupra terenului pe care acestea se află.

Dreptul superficiarului și dreptul proprietarului asupra fondului, deși formează două drepturi juxtapuse, ele sunt deosebite și nu se confundă cu proprietatea indiviză. Drepturile sunt diferite între ele în mod perpetuu, adică atâta timp cât există clădirile și plantatiile și nu constituie un caz de indiviziune.

Chiar dacă prin superficie nu se realizează o înstrăinare a terenului, aceasta constituie dezmembrământ al dreptului de proprietate, practic echivalând unei înstrăinări, deoarece implică folosința terenului de către o altă persoană decât proprietarul acestuia.

Cel mai adesea dreptul de superficie se constituie prin acordul părților. În legătură cu convenția părților opiniile au fost împărțite în privința cerințelor de formă ale acesteia.

Într-o opinie, s-a afirmat că întrucât nu operează înstrăinarea terenului, convenția nu trebuie încheiată într-o formă autentică. Operând pricipiul consensualismului actelor juridice, eventual înscrisul sub semnătură privată va fi redactat ad probationem. Ca urmare, existența unei imposibilități morale de preconstituire a înscrisului, va permite probațiunea convenției de superficie, în condițiile art.1198 din Codul civil, cu orice mijloc de probațiune.

Practica a optat însă pentru respectarea cerinței de formă pentru înstrăinarea terenurilor, considerând că, cu toate că prin superficie nu se realizează o înstrăinare, se ajunge totuși la consecința că terenul să fie folosit de o altă persoană decât proprietarul, cu alte cuvinte la dezmembrarea dreptului de proprietate; proprietarul rămânând cu un drept ideal de proprietate asupra terenului, iar superficiarul cu proprietatea asupra edificatelor și folosința asupra terenului.

Revenind la speță, reclamantul din reconvențională trebuia să probeze, într-una din formele prevăzute de lege, existența convenției privind constituirea dreptului de superficie. Chiar dacă s-ar fi adoptat ideea consensualismului convenției, din considerente de probațiune, înscrisul trebuia prezentat. Instanța nu poate să se substituie voinței părților pentru a pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic de constituire a superficiei în lipsa unei convenții antecontract în acest sens, în ipoteza în care se adoptă opinia potrivit căreia forma autentică este o cerință de validitate pentru constituirea acestui dezmembrământ al dreptului de proprietate.

În absența unei convenții privind constituirea dreptului de superficie, ori a celorlalte modalități de constituire a acestui drept, menită să înlăture prezumția instituită de art.482 și 488 din Codul civil, avem de a face cu dreptul de accesiune. Aceasta constă în încorporarea materială a unui lucru mai puțin important, într-un lucru mai important, cele două lucruri aparținând unor proprietari diferiți. Principiul accesiunii, apare ca un mod de dobândire a proprietății lucrului mai puțin important de proprietarul lucrului mai important. Astfel art.482 din Codul civil, preluând ideea art. 488 din același act normativ consfințește că “proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce lucrul și asupra a tot ce se unește ca accesoriu cu lucrul într-un mod natural sau artificial”.

În anumite condițiuni, în cazul accesiunii artificiale titularul lucrului care a fost încorporat este îndreptățit a primi despăgubiri de la proprietarul fondului, care devine proprietarul construcției sau plantațiilor. Ne aflăm așadar în fața problemei construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări făcute pe terenul altuia, problemă reglementată de art.494 din Codul civil.

Textul distinge două situații: cea a constructorului de rea-credință pe terenul altuia și cea a constructorului de bună credință pe terenul altuia.

În cazul constructorului de rea-credință, proprietarul terenului are două posibilități:

să păstreze lucrările, devenind în virtutea accesiunii proprietarul lor, cu obligația de a plăti constructorului valoarea materialelor și prețul muncii, fără să ia în considerație sporul de valoare a fondului;

să oblige pe constructor să ridice pe cheltuiala sa lucrările făcute, eventual cu obligarea constructorului la plata daunelor interese pentru prejudiciile suferite.

Instanța este datoare să cerceteze condițiile în care au fost făcute construcțiile și plantațiile, fără a putea deduce reaua-credință numai din faptul construirii sau efectuării plantației pe un teren asupra căruia constructorul nu avea titlu.

Instanța trebuie să cerceteze dacă prin efectuarea lucrărilor, proprietarul fondului a suferit un prejudiciu efectiv și apreciabil, dacă acesta nu tinde să folosească acțiunea în scop șicanator sau pentru obtinerea unor foloase ilicite. Pasivitatea proprietarului fondului sau acceptarea acestuia de a se face lucrările și manifestarea opozitiei numai după terminarea acestora sau la un interval îndelungat de timp de la terminare, așa cum se evidențiază din speța analizată, reprezintă expresia cea mai elocventă a abuzului de drept.

Îndeobște, instanțele sunt datoare sa înlocuiască soluția demolării construcției sau desființării plantației, atunci când această soluție apare echitabilă sau necesară, ori ca urmare a neobținerii autorizației de demolare, cu plata unor despăgubiri.

Când constructorul este de bună-credință, adică nu se cunoaște că terenul pe care edificiul sau plantația sunt efectuate, aparține altcuiva, crezând că îi aparține, proprietarul terenului devine și de această dată proprietarul construcției sau plantației, dar nu va mai putea cere dărâmarea sau ridicarea lucrărilor; el va trebui să dezdăuneze pe constructor.

Art.494 lasă proprietarului terenului libertatea de a opta între două posibilități: de a achita constructorului contravaloarea materialelor și manoperei sau de a plăti o sumă echivalentă cu sporul de valoare a fondului ca urmare a edificării construcțiilor.

În toate cazurile în care proprietarul terenului își însușește construcția sau plantația, constructorul de bună sau de rea-credință devine creditor pentru creanța în despăgubire împotriva proprietarului terenului.

Practica judiciară a considerat că termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care proprietarul terenului ridică pretenții cu privire la construcții sau plantații.

Concesionarea unor terenuri din domeniul privat pentru construcții este reglementată de Legea nr.50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții. Potrivit articolului 10 din lege, terenurile aparținând domeniului privat al statului și unităților administrativ-teritoriale destinate construirii, pot fi de regulă concesionate prin licitație publică în condițiile respectării documentațiilor de urbanism și amenajarea teritoriului. Concesionarea terenurilor se face în conformitate cu prevederile legii, durata acesteia fiind stabilită de către Consiliile Locale, respectiv de către Consiliul Municipiului Bucuresti.

Din speța ce urmează se poate trage concluzia că în cazul terenurilor proprietatea statului, nu se poate constitui un drept de superficie în lipsa unui contract de concesiune:

Prin acțiunea formulată, intimata a solicitat să se constate că garajul este proprietatea sa și să se constituie un drept de superficie asupra ansamblului format din garaj, construcție și terenul aferent.

Din autorizația nr. 233 din 2 octombrie 1972 rezultă că în urma cererii adresată IGL și în baza avizului SAS, s-a autorizat executarea lucrărilor de construire a două garaje pentru locatarii DG și AS. Deci numitul AS nu a posedat autorizație ci a fost beneficiarul construcției, respectiv a garajului executat de IGL.

Intimata folosește garajul în litigiu în baza contractului de închiriere nr. 1601 din 12 iulie 1982, precizându-se că suprafața folosită este de 18mp., teren garaj.

Proprietar al terenului pe care s-a construit garajul de către societatea autorizată fiind statul, se prezumă potrivit articolului 492 din Codul civil că și construcția executată aparține tot acestuia până la proba contrarie.

Greșit instanțele au reținut că numitul AS a dobândit un drept de proprietate asupra garajului și că s-a născut un drept de superficie, atât timp cât intimata folosește terenul afectat garajului în baza unui contract de închiriere, iar faptul că s-a încheiat un act de vânzare-cumpărare sub semnătură privată cu AS, aceasta este o altă problemă care excede cadrului procesual de față.

Dreptul de superficie asupra terenului nu poate fi acordat decât prin lege sau prin convenția părților, situație care nu se pregătește în speța de față atât timp cât prin HCL nr.21/2000, se recunoaște finanțatorilor garajelor un drept de proprietate asupra acestora cu condiția concesionării terenului în schimbul unei redevențe.

Neexistând un contract de concesiune, intimata nu poate solicita constituirea unui drept de superficie asupra terenului pe care se află garajul, astfel că pentru considerentele arătate mai sus, decizia pronunțată a fost considerată nelegală și netemeinică, fiind dată cu aplicarea greșită a legii potrivit articolului 304 pct.9 din Codul de procedură civilă și în consecință, în baza articolului 312 din Codul de procedură civilă recursul formulat a fost admis și casând decizia pronunțată, a admis apelul formulat impotriva sentinței instanței de fond, care a fost schimbată în parte, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea dreptului de superficie al intimatei asupra terenului de sub construcția denumită garaj de 18mp., menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Pe cale succesorală, dreptul de superficie se dobândește prin cele două forme ale transmisiunii succesorale respectiv testamentară și legală.

3.2. Constituirea ex lege a dreptului de superficie

Legislația consacră un singur drept de superficie născut ex lege. Conform articolului 30 din Codul familiei, construcțiile ridicate în timpul căsătoriei pe terenul bun propriu al unuia dintre soți sunt bunuri comune. Soțul neproprietar al terenului devine titularul unui drept de superficie. Clădirea devine proprietatea în devălmășie a celor doi soți, iar terenul pe care s-a construit rămâne în proprietatea exclusivă a unui singur soț, însă grevat cu un drept de folosință a celuilalt soț constructor.

4. Aspecte privind evoluția legislației în materia dreptului de superficie

Înainte de aplicarea Legilor nr.58 și 59/1974, dreptul de superficie s-a putut constitui prin convenția părților, dar era necesară autorizația organului administrativ potrivit Decretului nr.144/1958. după intrarea în vigoare a celor două legi menționate, dreptul de superficie anterior constituit și-a produs în continuare efectele sale, cele două legi neavând efect retroactiv.

Prin Legea nr.19/1968 s-a interzis înstrăinarea prin acte între vii și constituirea vreunui drept real asupra terenurilor fără construcții din perimetrul construibil al oraselor și municipiilor. În consecință nu s-a mai putut constitui un drept de superficie pe un teren aflat sub incidența Legii nr.19/1962. Rezultă că dreptul de superficie s-a mai putut constitui numai asupra terenurilor din localitățile rurale, unde nu se aplicau dispozițiile Legii nr.19/1962.

Legile 58 și 59/1974 au scos terenurile de orice fel din circuitul civil, fiind interzise atât închirierea lor prin acte dintre vii, cât și constituirea oricăror drepturi reale asupra lor. În consecință, potrivit acestor legi, nu a mai fost posibilă constituirea dreptului de superficie.

Decretul lege nr.1/1989 a abrogat dispozițiile legale care interziceau înstrăinarea sau dobândirea terenurilor prin acte intre vii. Constituirea dreptului de superficie a fost din nou posibilă, dar cu autorizarea organului administrativ competent potrivit Decretului nr.144/1958.

Legea nr.9/1990 privind interzicerea temporară a înstrăinării terenurilor prin acte între vii, a făcut din nou imposibilă constituirea dreptului de superficie.

Legea nr.18/1991 privind fondul funciar prevede că terenurile proprietate privată sunt și rămân în circuitul civil. De asemenea Legea nr.50/1991 abrogă Legea nr.4/1973 și Decretul nr.177/1958. precum și alte acte normative.

În consecință, în prezent, constituirea dreptului de superficie este posibilă, fără a mai fi necesară vreo autorizație administrativă.

CONSIDERAȚII FINALE

Preluate din dreptul roman, jus utendi, jus fruendi și jus abutendi ilustrează din punct de vedere tehnico-juridic conținutul dreptului de proprietate. Aceste attribute dau tabloul ansamblului prerogativelor care aparțin titularului dreptului de proprietate asupra unui bun, al puterilor care-i sunt recunoscute. Este posibil însă, așa cum am arătat pe parcursul prezentei lucrări, ca aceste atribute să aparțină, separat, mai multor titulari, formând prin această separare drepturi reale distincte.

Drepturile reale rezultate din separarea atributelor componente ale dreptului de proprietate poarta denumirea de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Ele nu desființează dreptul de proprietate, însă îi limitează atributele, proprietarul fiind lipsit de unele dintre ele.

Ca drepturi reale, dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt opozabile erga omnes, inclusiv proprietarului care le-a constituit.

De asemenea, potrivit art.488 alin.2 C.proc.civ., astfel cum a fost substanțial modificat prin O.U.G nr. 138/2000, pot forma obiectul urmăririi silite imobiliare și dreptul de uzufruct asupra unui lucru imobil, precum și dreptul de superficie. Alin.3 al aceluiași articol dispune că dreptul de servitute poate fi urmărit silit numai odată cu fondul dominant căruia îi profită.

Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt compatibile numai cu dreptul de proprietate privată, deoarece dreptul de proprietate publică este inalienabil în plenitudinea atributelor sale, ceea ce îl face nesusceptibil de dezmembrare.

Așa cum arătam în debutul acestei lucrări, conceptul de proprietate a evoluat de-a lungul timpului în sensul evoluției societății umane, uneori fiind generat de evoluția societății, alteori fiind chiar el cel care a generat evoluția omenirii. Să nu uităm perioada nu foarte îndepărtată a regimurilor totalitare comuniste în care practic proprietatea privată a fost aproape în întregime sugrumată, periodă urmată apoi de o revigorare a acestui drept.

În diferitele etape ale dezvoltării societății, dreptul de proprietate a fost consacrat în diferite legi, de o complexitate mai mică sau mai mare și în forme specifice vremurilor. Ca urmare a transformărilor extrem de rapide pe care le-a resimțit societatea umană la nivel global, regional sau național în ultimul secol, dreptul de proprietate a cunoscut la rândul său evoluții spectaculoase, atât în ceea ce privește conținutul cât și modul în care este legiferat, garantat și apărat.

Aceste transformări s-au resimțit și la nivelul legiferării dreptului de proprietate din țara noastră. Astfel, în condițiile aderării României la Uniunea Europeană, precum și a tratatelor internaționale la care țara noastră este parte, a fost necesară revizuirea chiar a legii fundamentale, Constituția din 1991, în mai multe domenii printre care și cel al proprietății. În timp ce în Constituția din 1991, în titlul II , art.41, alin.2 se interzice dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, în Constituția României din 2003, în vigoare, se prevede că și aceste categorii de persoane pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, în condițiile legilor organice și prin moștenire legală.

Aparent s-ar putea spune că instituția centrală a Codului civil român în vigoare de la 1865, după modelul său napoleonian, este proprietatea. Această idee ar putea fi susținută de faptul că în Cartea a II-a a Codului se vorbește "Despre bunuri și despre osebitele modificări ale proprietății", iar întreaga Carte a III-a este consacrată diferitelor moduri prin care se dobândește proprietatea. În realitate însă, titlul II al Cărții a II-a intitulat "Despre proprietate", consacră doar trei articole însuși dreptului de proprietate.

În condițiile unei creșteri a complexității vieții sociale, urmând exemplul unor state pioniere în domeniul reglementării civile (de exemplu Franța care și-a revizuit Codul civil în 2001), legiuitorul român a ajuns la concluzia că este necesară o revizuire a actualului Cod civil, întocmind un proiect al unui nou Cod civil ce urmează a fi supus adoptării.

Noul Cod Civil este o dorintă mai veche a tuturor guvernanților de după anii 1900 care iată, în lunile următoare se pare că va deveni realitate. Codul civil român, adoptat în 1865 este expresia cea mai vie și cea mai elocventă a eficienței unei legi, căci ce altă dovad a stabilității și moralității unui act de voință poate exista decât trăinicia lui peste decenii și generații, transformări de regimuri social-politice și a unor orânduieli la nivel european.
În definitiv, este firesc ca o lege care ordonează valori morale perene ale unei societăți să enumere printre atributele ei pe acela al stabilității.
Proiectul noului Cod civil al României se naște în contextul transformărilor profunde ale societății românești și ale realităților europene contemporane, care reclamă ocrotirea unor noi valori.

Corelând dispoziții ce izvorăsc din tradiția Codului civil din 1864 și a Codului civil francez de la 1804, cu modificările și completările ulterioare, atât cu prevederi conținute de instrumente internaționale, cât și cu actualul cadru legislativ intern, filtrând normele de bază în lumina soluțiilor oferite constant de doctrină și jurisprudentă de-a lungul anilor, proiectul răspunde, așadar, necesității permanente a adaptării actualei legislații la exigențele realităților social-economice, și implicit și la nevoile practicii judiciare, precum și cerintelor unui instrument modern și conform cu normele de terminologie consacrate.

La elaborarea proiectului au fost valorificate încercările făcute de-a lungul timpului pentru modificarea și completarea Codului civil, și mai ales reglementări noi, moderne, existente în alte legislații, dintre care cele mai semnificativ de menționat – din perspectiva ponderii folosirii lor ca material documentar – sunt Codul civil francez, asa cum a fost modificat în 2001, precum și Codul civil al Quebec-ului din 1991, cu modificările și completările ulterioare.

Proiectul noului Cod civil are următoarea structură:

Cartea I – Despre persoane

Cartea II- Familia

Cartea III -Bunurile

Cartea IV- Despre succesiuni și liberalități

Cartea V- Obligațiile

Cartea VI- Despre prescripția extinctivă, decăderea și calculul termenelor

Cartea III – ''Bunurile'', este construită pe structura Codului civil actual, la care s-au adus unele modificări și completări importante care au urmărit să realizeze, în măsura posibilului, o unificare a dispozițiilor existente în mod disparat în reglementările actuale, precum și a soluțiilor din doctrină și practica în aceste materii.

Titlul I se referă la ''Bunuri și drepturi reale în general'', iar Titlul II vorbește despre ''Proprietatea privată.''

Ca importante modificări și completări de fond din primele două titluri, pot fi menționate definiția legală dată drepturilor reale, principale și accesorii, ca și includerea în Codul civil a trei noi drepturi reale: dreptul de administrare, dreptul de folosintă și dreptul de concesiune, specifice utilizării bunurilor proprietății publice. De asemenea, în considerarea importanței sale în apărarea dreptului de proprietate, a fost valorificată definiția oferită de doctrina și practica acțiunii în revendicare, precum și cea dată acțiunilor negatorii – acțiunile pe care le poate intenta proprietarul împotriva oricărei persoane care pretinde că este titularul vreunui drept de superficie, uzufruct, uz, abitație sau servitute; de asemenea, se prevede caracterul imprescriptibil sub aspect extinctiv al acestor acțiuni reale. Valorificându-se încă o dată soluțiile din doctrina și practica judecătorească, a fost reglementată în mod expres coproprietatea – pe cote-părți sau în devălmășie – ca mod de exercitare în comun a dreptului de proprietate.

O altă noutate o reprezintă reglementarea proprietății periodice, (sistemul time-sharing), ca fiind situația în care mai multe persoane exercită succesiv prerogativele dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, în intervale de timp determinate, egale sau inegale.

Titlul III – ''Despre dezmembrămintele dreptului de proprietate'' cuprinde dispozițiile privind uzufructul, uzul, abitația și servituțile din actualul cod, ca drepturi reale principale.

În privinta dreptului de uzufruct, a fost păstrată durata maximă de 20 de ani a acestuia, în cazul persoanelor juridice, respectiv de 30 de ani în cazul persoanelor fizice, dacă nu se prevede altfel.

Dispozițiile privind dreptul de uz și abitație au fost menținute, subliniindu-se mai clar diferenta între aceste drepturi și dreptul de uzufruct.
Recunoscând legal existența dezmembrământului reprezentat de dreptul de superficie, drept a carui importanță practică nu mai poate fi tăgăduită în condițiile social-economice actuale, proiectul subliniază caracterul transmisibil, oneros și perpetuu al superficiei și se prevede că, în lipsa unei stipulații contrare, pieirea construcției nu atrage stingerea acestui drept.
În ceea ce privește servituțile, se remarcă renunțarea la categoriile de servituți naturale și legale, prevederea răscumpărării ca modalitate de stingere a servituților, precum și instituirea unui termen de 10 ani de stingere a servituților prin neuz, spre deosebire de 30 de ani, soluția actuală. Excluderea asa-ziselor servituți naturale și legale se bazează pe teoriile impuse de literatura de specialitate completată de practică, care fac o distincție clară între acestea și servituțile propriu-zise.

În cadrul Cărții III, sunt introduse trei titluri noi față de structura actuală a Codului civil, și anume Titlul IV – ''Proprietatea publică'', Titlul V – ''Cartea funciară'' și Titlul VI – ''Posesiunea.''

În Titlul IV – ''Proprietatea publică'' este stabilită sfera bunurilor care pot face parte din proprietatea publică, acestea fiind bunurile determinate de lege, precum și acelea care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.

Drepturile reale principale corespunzătoare proprietății publice, și anume dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosință gratuită, sunt tratate în capitol separat.

Titlul V – ''Cartea funciară'', adoptând sistemul utilizat în Transilvania înainte de intrarea în vigoare a Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr.7/1996, stabilește caracterul constitutiv al înscrierii constituirilor sau strămutărilor drepturilor reale asupra imobilelor. Astfel, drepturile reale asupra imobilelor, supuse înscrierii potrivit legii, se vor dobândi, atât între părți, cât și fată de terți, numai prin înscrierea constituirii sau strămutării lor în cartea funciară, în temeiul acordului de voințe al părților. Sistemul diferă, astfel, de sistemul Codului civil actual conform căruia dobândirea acestor drepturi se realiza la momentul perfectării legale a acordului de voință între părți, înscrierea având doar efect de opozabilitate fată de terți. Înscrierile provizorii, radierile și rectificările tabulare fac obiectul unor prevederi speciale.

Titlul VI – ''Posesiunea'' conține dispoziții clare privind diferența între posesiune și detenția precară și elimină transmiterea mortis causa universală sau cu titlu universal dintre modalitățile de intervertire a detenției precare în posesie.

BIBLIOGRAFIE :

Cristina Turuianu, Corneliu Turuianu, – Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura All Beck, București, 1998;

Codul civil, Editura Lumina Lex ;

Corneliu Bârsan, – Regimul juridic al bunurilor imobile, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983;

Corneliu Bârsan, – Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Allbeck, Bucuresti, 2001

Ion P. Filipescu, – Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Actami, București, 1994 ;

Dr. Iosif Urs, Carmen Ilie-Todică, – Drepturile reale. Doctrina. Aplicații. Practică, Editura Oscar Print, București 2003;

Ion Dogaru, – Ideea curgerii timpului și consecințele ei juridice, Editura All Beck, București, 2002;

Dr. Ioan Adam, – Regimul Juridic al dobândirii și înstrainării imobilelor – terenuri și construcții, Editura Nova, București, 1996;

C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, – Tratat de drept civil român vol 2, Editura All, București, 1998.

Fondator C.Hamangiu, – Pandectele Române, Editura Roseti, București, 2004;

Conf.dr. Monna-Lisa Belu Magdo, Elena Negulescu, Ioan Nicolae Fava – Buletinul jurisprudenței. Culegere de practică judiciară în materie civilă și penală pe anul 2001, Editura Lumina Lex, București 2004;

Curtea de Apel Timișoara, Buletinul jurisprudenței. Culegere de practică judiciară, Editura Lumina Lex, București, 2003;

Curtea de Apel Craiova, Buletinul jurisprudenței. Culegere de practică judiciară, Editura Lumina Lex, București, 2003;

http//www.avocatnet.ro