Dezechilibrele Bugetare In Economia Moderna

CAPITOLUL II

ANALIZA DEZECHILIBRELOR BUGETULUI PUBLIC ÎN

2.2 Analiza dezechilibrelor bugetului public în România în perioada 1990-2007..25

2.2.1. Analiza evoluției soldului convențional în România în perioada 1990-

2

Scopul lucrării de față este acela de a identifica și măsura impactul deficitului bugetar asupra performanțelor economice ale României. Motivul alegerii acestei teme l-a constituit faptul că problematica deficitului bugetar reprezintă un subiect de actualitate, atât în cadrul comunității știintifice, cât și în mediul decidenților publici. Dezbaterile vizând mărimea optimă a sectorului guvernamental, influența acestuia asupra creșterii economice, efectele datoriei publice și ale deficitului bugetar asupra bunăstării sociale, sustenabilitatea politicilor fiscale și bugetare sunt încă deschise! Mai mult decât atât, din perspectiva României, acest demers știintific este cu atât mai important având în vedere că pâna în prezent au fost elaborate puține studii în acest sens și, mai mult decât atât, aderarea țării noastre la structurile europene aduce cu sine noi provocări în domeniul finanțelor publice, cărora autoritățile guvernamentale trebuie să le raspundă cu promptitudine.

Problematica deficitului bugetar a suscitat numeroase dezbateri de-a lungul timpului, datorită complexității aspectelor pe care le presupune. La începutul anilor ’80, majoritatea țărilor industrializate s-au confruntat cu numeroase dificultăți datorate creșterii sectorului guvernamental, a deficitelor publice și, implicit acumulării unor stocuri ridicate de datorie publică.

Lucrarea este structurată în două capitole care abordează aspecte fundamentale, vizând: dezechilibrele bugetare în economia modernă și analiza dezechilibrelor bugetului public în România.

În primul capitol imi propun să prezint principalele teorii cu caracter normativ referitoare la rolul statului în economie formulate pe parcursul mai multor secole ale gândirii economice. Necesitatea acestui demers rezid ă în faptul că, în ceea ce privește problematica dezechilibrelor bugetare, consider că există o strânsă legătură între mărimea acestor dezechilibre și amploarea intervențiilor statului din cadrul economiei. Statul bună stării influențează în mod semnificativ mărimea sectorului public prin intermediul cheltuielilor publice cu caracter social. Acest fenomen de creștere a cheltuielilor guvernamentale a avut ca efecte sporirea deficitelor bugetare și creșterea gradului de îndatorare a statelor. Cu toate acestea, s-a demonstrat, că implicațiile sunt, în multe cazuri, benefice pentru dezvoltarea economică a țărilor.

În economia modernă există concepția c ă implementarea unor legi în baza cărora să se impună obligativitatea elaborarii unui buget echilibrat la nivel național nu reprezintă o măsură nici necesară și nici suficientă pentru a asigura disciplina ș i cu atat mai mult nu ar reprezenta o soluție în cazul în care trebuie adoptate politici contraciclice. Deficitul bugetar se poate constitui, de multe ori, într-un instrument prin care se poate asigura a alocare mai bună a resurselor în economie. Însă, nu trebuie uitat faptul că atitudinea tolerantă manifestată față de existența deficitelor bugetare nu presupune acumularea discreționară a acestora, ci menținerea lor între anumite limite considerate sustenabile. Deficitul bugetar constituie un indicator cu o utilitate limitată în privinț a evaluării politicilor fiscale și bugetare având în vedere, pe de o parte faptul că aceste politici sunt dinamice și nu pot fi analizate pe baza unor indicatori pe termen scurt, iar, pe de altă parte, orice mărime a deficitului bugetar nu poate surprinde povara indusă de politicile publice asupra generațiilor viitoare. De aceea se pune problema interpretării cât mai corecte a informațiilor transmise de indicatorii care măsoară

3

mărimea dezechilibrelor bugetare. În acest sens, în literatura de specialitate au fost identificați numeroși indicatori, însă utilizarea acestora diferă de la caz la caz. Printre cei mai utilizați astfel de indicatori se numară: soldul convențional, soldul primar, soldul structural, soldul operațional, soldul curent, soldul intern și, respectiv, soldul extern. Fiecare dintre acești indicatori are un anumit conținut informativ și poate oferi detalii relevante cu privire la eficiența politicilor de finanțe publice promovate de către autoritățile guvernamentale.

În cea de-a doua parte a lucrării sunt prezentate atât cauzele care determină apariția deficitelor bugetare, cât și analiza în mod concret a dezechilibrelor bugetului public în România pe baza soldurilor bugetare deja descrise în primul capitolul. Iar pentru o întelegere mai amanunțită conchidem acest capitol cu o altă analiză care ne ajută să observăm dacă sursele de finanțare al acestor dezechilibre sunt în concordanță sau disconcordanță, cu politica de îndatorare a țării noastre care trebuie să se circumscrie criteriilor de convergență stabilite prin Tratatul de la Maastricht.

Perioada 1990-2007 a fost una de decizii majore, încercări de reorganizare a unor sisteme, începând cu cel educațional și până la sistemul de votare. Consecințele deciziilor adoptate se resimt astăzi, motiv pentru care am ales acest interval ca optim pentru o analiză relevantă a situației actuale.

4

CAPITOLUL I

DEZECHILIBRELE BUGETARE ÎN ECONOMIA MODERNĂ.

ASPECTE CONCEPTUALE

1.1 Considerații privind rolul statului în economie și implicațiile asupra dezechilibrelor bugetare

Problematica deficitului bugetar a devenit o temă de larg interes nu numai pentru comunitatea știintifică, ci și pentru practicieni. Dezbaterile pe marginea dimensiunii optime a deficitului bugetar, a efectelor acestuia sau a factorilor care determină mărimea deficitelor au generat numeroase curente de opinie, pro sau contra existenței unui sold bugetar negativ.

Considerăm că se impune o scurtă prezentare a modului în care este perceput rolul statului în economie din perspectiva principalelor curente ale gândirii economice și implicațiile acestuia la nivelul dezechilibrelor bugetare.

De-a lungul timpului, economiștii au ridicat, de numeroase ori, problema referitoare la rolul jucat de stat în cadrul economiei. Este evident faptul că istoria consemnează diverse accepțiuni cu privire la acest aspect. Aceasta lucrare nu își propune, însă, o dezbatere amănunțită a conceptului de stat din perspective filosofice. Scopul este acela de a prezenta principalele teorii cu caracter normativ referitoare la rolul statului în economie formulate pe parcursul mai multor secole ale gândirii economice. Necesitatea acestui demers rezidă în faptul că, în ceea ce privește problematica dezechilibrelor bugetare, considerăm că există o strânsă legătură între mărimea acestor dezechilibre și amploarea intervențiilor statului din cadrul economiei.

Istoricul francez, Fernand Braudel, considera statul ca fiind “un fascicul de funcții ș i puteri diferite” indiferent de vechimea lui sau de mijloacele prin care statul își exercită atribuțiile sale1. Considerăm că această accepțiune reflectă cel mai bine caracteristicile de continuitate și statornicie ale statului. Societatea a avut, astfel, permanent posibilitatea de a-și forma o viziune asupra existenței statului, în sine. În ceea ce privește, rolul acestuia în economie, istoria consemnează în scrierile lui Toma d’Aquino și Nicole Oresme, înc ă din secolul al XIII-lea, referiri la necesitatea intervenției statului pentru evitarea abuzurilor unor particulari și în vederea funcționării normale a societății2.

Între secolul al XVI-lea și secolul al XVII-lea, reprezentanții mercantilismului promovau ideea unei intervenții din partea statului, în special sub forma politicii externe a protecționismului vamal. Liberalismul economic manifestat de la mjlocul secolului al XVII-lea a criticat frecvent accepțiunea mercantiliștilor vis-à-vis de intervenț ia statului în politica economic ă externă, reprezentanții acestui curent respingând orice formă de intervenție a statului în economie, considerându-l ca fiind doar un garant al proprietății indivizilor, având doar rol politic și de mențienere a păcii. Gândirea promovată de liberali se circumscria conceptului de laissez-faire, conform căruia, economia se autoregla prin însăși forța ei determinată de jocul concurenței și de interesele indivizilor. Reprezentanții liberalismului clasic nu negau, așa cum preciza David Ricardo, „deviațiile accidentale și temporare ale prețului de fapt sau prețului de piață al mărfurilor față de acest preț al lor de origine și natural”3, dar considerau că nu sunt

Dobrotă, N. (coord.). (1999), „Dicționar de Economie”, Editura Economică, București, pag.443-444.

Sută-Sălăjan, S. (1997), „Doctrine economice”, Editura Eficient, București, pag.41.

Abraham-Frois, G. (1992), „Economia politică”, traducere (1997) Editura Humanitas, București,pag.50.

5

necesare intervenții din partea autorităților publice pentru a corecta aceste dezechilibre. Henri Lepage, reprezentant al neoliberalismului contemporan, afirma că face “parte dintre cei care consideră ca o vom duce cu atât mai bine cu cât vom avea mai puțină politică economică”4. Teoria liberală referitoare la statul minimal va cunoaște, începând cu a doua parte a secoului al XIX-lea, o nouă etapă. Începând cu acest moment, statul liberal se va implica treptat, “evitând exagerări, în jocul inițiativelor în producție, în sfera piețelor, în reglementarea statutului salariatului și în formarea, la nivelul patronatului, a mentalității că poate fi de competența autorit ății acel domeniu al vieții economice și sociale în care echilibrul nu poate fi reconstituit prin intermediul inițiativei individuale”5. Așadar, se poate observa trecerea la o nouă etapă a liberalismului economic, etapă în care conceptul statului minimal al cărui rol este doar acela de garant al proprietății private și al p ăcii, un rol cu preponderență politic capătă noi valențe, recunoscându-se necesitatea implicării lui din perspectiva menț inerii echilibrului economic. De altfel, asa cum afirma, mai târziu, Imanuel Wallerstein (2001), chiar dacă din punct de vedere teoretic întreprinzătorii operează prin intermediul pieței și consideră neoportună intervenția Guvernului, practic, orice întreprinzător este conștient de faptul că acesta joacă un rol important în obținerea succesului scontat de ei, cel puțin prin promovarea unei atitudini intolerabile vis-à-vis de problema monopolurilor, prin furnizarea unor bunuri “costisitoare” necesare satisfacerii nevoilor colective (este vorba despre bunurile publice) sau prin politicile macroeconomice adoptate (în special cele care vizează impozitarea).

Dupa Marea criză dintre anii 1929-1933, când societatea s-a confruntat cu dezechilibre de amploare pe multiple planuri, s-a produs o ruptură între teoriile clasice vizând echilibrul economic și adepții acestora, devenind din ce în ce mai clară necesitatea intervenției autorității statale în vederea minimizării efectelor posibile ale unor astfel de dezechilibre; necesitate care își găsește aplicarea și în contextul crizei din anul 2008. În perioada acelei crize, J.M.Keynes (1936) a făcut publică noua sa teorie referitoare la o serie de probleme dezbătute și în perioada liberalismului clasic. Spre deosebire de reprezentanții să i, îns ă, Keynes respinge ideea realiză rii spontane a echilibrului formulată de J.B. Say și consideră că, pentru o bună funcționare a economiei, este necesară intervenția statului. Despre acest din urma aspect, J.M. Keynes afirma urmatoarele: “statul va trebui să exercite o influență călăuzitoare asupra înclinației spre consum, în parte prin sistemul său de impunere, în parte prin fixarea ratei dobânzii și, în parte, eventual, pe alte căi. Ceea ce este important pentru stat nu este de a prelua proprietatea asupra instrumentelor de producție. Dacă statul este în masură să stabilească volumul global al resurselor consacrate extinderii instrumentelor de producție și retribuția de bază a proru stat nu este de a prelua proprietatea asupra instrumentelor de producție. Dacă statul este în masură să stabilească volumul global al resurselor consacrate extinderii instrumentelor de producție și retribuția de bază a proprietarilor acestora, el va fi realizat tot ceea ce trebuie să realizeze”6. Așadar, Keynes se declară în favoarea intervenției statului în economie, în vederea corectării dezechilibrelor la nivel macroeconomic, enumerând chiar și instrumentele care pot fi utilizate de către autorit ățile publice în acest sens. Însă, după cum se poate observa din cele afirmate anterior de către economistul britanic, există o delimitare clară a atribuțiilor statului în ceea ce privește participarea sa la activitatea economică. Teoria lui Keynes a fost aspru criticată de repezentantii Școlii de la Chicago care se declarau împortiva dirijismului, dar care nu respingeau întrutotul necesitatea politicilor macroeconomice de combatere a inflației și de asigurare a stabilității prețurilor. După anul 1968, au fost relansate teoriile economice de inspirație liberală, printre care se numară și teoria ofertei, ai cărei reprezentan ți considerau că intervenția statului în economie ca fiind excesivă, de natură să limiteze libera inițiativă,

Abraham-Frois, G. (1992), „Economia politică”, traducere (1997) Editura Humanitas, București,pag.52.

Nica, C. , „Liberalismul și societatea modernă”, Editura Noua Alternativă, București, pag.214-215.

Keynes, J.M. (1936), „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor”, traducere (1970), Editura Științifică, București, pag.380.

6

și, nicidecum, benefică activității economice. De aceea, ei susțineau că, prin reducerea fiscalit ății, statul va fi în masur ă s ă stimuleze investițiile în vederea creșterii economiei. Teoria expusa de Arthur Laffer în anul 1974, conform căreia se consideră că fiscalitatea generează doua efecte: pe de o parte, un efect matematic, iar pe de altă parte un efect economic care evidențiază o legatură indirectă între impozitare și veniturile încasate la buget, a fost imediat asimilată de către reprezentanții teoriei ofertei și nu numai. Trebuie menționat, însă, că variante ale acestei teorii au fost formulate chiar înainte de anul consacrării ei. Chiar Laffer admite faptul că, înaintea lui, Keynes a vorbit despre efectele impozitării asupra activității economice și soldului bugetar, iar în anul 1844, Dupuit a specificat existența unui nivel al impozitarii pe care l-a numit „prohibitiv”. Considerăm că cele afirmate de Northcote Parkinson în anul 1958 referitor la poziția teoreticienilor în legatură cu modul de recepționare a diverselor evenimente (economice, sociale politice etc.) sunt relevante pentru a clarifica disputa știintifică pe marginea necesității și oportunității intervenției statului în economie. Astfel, Parkinson considera c ă: „se admite în mod obișnuit, în manuale, că lucrurile publicate de teoreticienii politici au exercitat o amplă influență asupra evenimentelor. Nu cărțile sunt cele care influențează evenimentele politice, ci evenimentele hotărăsc ce anume cărți vor fi puse la index și care vor fi incluse în programele școlare obligatorii”7.

Prin urmare, după Marea criză din perioada 1929-1933, chiar dacă au existat oponenți ai dirijismului promovat de Keynes, totuși realitatea a impus necesitatea intervențiilor guvernamentale în vederea corectării dezechilibrelor macroeconomice. Șomajul, principala problemă a societății americane de după anul 1930, a suscitat numeroase luări de poziție care au afirmat „eșecul pieței” susținând conceptul de stat al bunăstării. Astfel, guvernele țărilor europene au fost primele care au implementat sisteme publice de pensii și educație, care au furnizat servicii de asistență medicală și asistență socială (programe destinate copiilor și familiilor), și care au fundamentat programe de securitate socială care constau în acordarea indemnizațiilor de șomaj8.

Spre deosebire de perioada liberalismului clasic, când Adam Smith enumerase principalele atribuții ale autorit ății publice ca fiind: asigurarea apărării naționale, stabilirea unui sistem juridic care să nu permită abuzul de putere și furnizarea anumitor servicii publice, respingând orice tip de intervenție pe motiv că îngr ădește libera ini țiativă a întreprinzatorilor, astăzi, rolul economic al statului nu mai este contestat atât de vehement. Eșecul pieței privit, fie prin prisma incapacit ății pieței de a produce acea cantitate necesară de bunuri, caz în care este vorba despre externalități, fie prin prisma imposibilității alocării „optime” a resurselor reclamă intervenția guvernului (Gruber, 2005). Totodata, paradigma eșecului pieței oferă, și un model vizând momentul și modul intervenț iei guvernamentale. Mai mult decât atât, în literatura de specialitate se promoveaz ă și se sus ține ideea conform căreia diferențele privind dezvoltarea economică a statelor se datorează și anumitor „imperfecțiuni” de natură instituțională, dintre care, eșecul pie ței este cauza care poate explica existența acestor discrepanțe. Soluția propusă const ă în intervenția autorităților publice, iar în legatură cu amploarea acestei intervenții, se apreciază faptul că ea depinde de mărimea eșecului pieței. În condițiile în care, se poate măsura cu precizie gradul de eșec al pieței, atunci intervenția statului și, prin urmare mărimea sectorului guvernamental pot fi dimensionate la un nivel considerat optim.

După cel de al doilea razboi mondial, perspectiva referitoare la statul minimal a fost înlocuită de cea privind statul bunăstării și necesitatea interven ției acestuia în ameliorarea efectelor externalităților produse de piață și a alocarii defectuoase a resurselor în economie. O caracteristică a statului bunăstării, așa cum a fost ea remarcată de Tanzi și Schuknecht (1997), este cea vizând deficitele bugetare

de Jouvenel, B., „Progresul în om”, traducere (1983), Editura Politică, București, pag.366-367.

International Monetary Fund, 1996, „Confronting Budget Deficits”, Economic Issue 3, pag.7.

7

substanțiale și stocul ridicat al datoriei publice, însă, aceste aspecte nu mai sunt criticate cu atâta vehemență de către economiștii (teoreticieni sau practicieni) care abordează într-o manieră diferită aceste probleme.

Majoritatea statelor care au promovat o politică socială în concordanță cu principiile statului bunastarii au cunoscut o creștere a mărimii sectorului guvernamental și datorită sporirii cheltuielilor publice cu caracter social, fapt care a condus, în unele cazuri la accentuarea dezechilibrelor bugetare și creșterea gradului de îndatorare. Consecin țele acestui fenomen de sporire a dimensiunii sectorului public la nivelul mediului economic și chiar social nu sunt în totalitatea lor negative.

În concluzie, statul bunăstării influențează în mod semnificativ mărimea sectorului public prin intermediul cheltuielilor publice cu caracter social. Acest fenomen de creștere a cheltuielilor guvernamentale s-a manifestat începând cu anul 1970 și a avut ca efecte sporirea deficitelor bugetare și creșterea gradului de îndatorare a statelor. Cu toate acestea, s-a demonstrat, pe baza analizelor empirice, că implicațiile sunt, în multe cazuri, benefice pentru dezvoltarea economică a țărilor.

1.2. Concepții privind dezechilibrele bugetare în economia modernă

J. K. Galbraith (1996) a adoptat o atitudine critică vis-a-vis de intenția Statelor Unite ale Americii de a adopta în Senat un amendament referitor la întocmirea unui buget echilibrat, considerând că „nu există nici o lege sau tradiție, lucru (…) care să pretindă un buget balansat, echilibrat – așezarea semnului de egalitate între cheltuielile și veniturile anuale”9. De asemenea, tot în legatură cu deficitele substanțiale acumulate de Statele Unite ale Americii după anii ’80, Dornbusch și Fischer (1990) au apreciat faptul că echilibrarea bugetului nu era cea mai bună strategie, iar Alesina și Perotti (1996) subliniază faptul că implementarea unor legi în baza cărora să se impună obligativitatea elaborarii unui buget echilibrat la nivel naț ional nu reprezintă o măsură nici necesară și nici suficientă pentru a asigura disciplina fiscală. Mai mult decât atât, Alesina și Perotti consideră, pe de o parte, că fundamentarea unui buget echilibrat nu ar reprezenta o soluție în cazul în care trebuie adoptate politici contraciclice.

Prin urmare, dezechilibrele bugetare care se manifestă prin solduri bugetare negative nu mai sunt considerate un eșec al politicilor publice. Deficitul bugetar se poate constitui, de multe ori, într-un instrument prin care se poate asigura a alocare mai bună a resurselor în economie. Însă, nu trebuie uitat faptul ca atitudinea tolerantă manifestată față de existența deficitelor bugetare nu presupune acumularea discreționară a acestora, ci menținerea lor între anumite limite considerate sustenabile. În legatură cu cele prezentate mai sus, se poate încheia cu ceea ce se afirmă referitor la obiectivul impus unei funcții de ministru de finanțe, și anume faptul că: „în secolul trecut, un bun ministru de finanțe era acela care putea aduce un surplus de venituri la buget, în perioada interbelică, acela care putea men ține un buget echilibrat, iar astăzi, este acela care izbutește să aibă un deficit tolerabil și să-l țină sub control”10.

Problemele actuale referitoare la dimensiunea sectorului guvernamental și a consecințelor acesteia asupra dezechilibrelor bugetare se circumscriu noțiunii de sustenabilitate a politicii fiscale promovată de autoritățile publice în vederea încadrării soldurilor bugetare în anumite limite stabilite de către organismele internaționale. Deja, din ce în ce mai mulți autori vorbesc despre așanumita „regulă de aur” a finanțelor

Galbraith, J.K (1996), „Societatea perfectă”, traducere (1997), Eurosong & Book, București, pag.51.

Nemec, J;G. Wright (1997), „Finanțe publice – teorie și practică în tranziția central europeană”, Editura Ars Longa, București, pag.272.

8

publice impusă prin Tratatul de la Maastricht. Pentru ca acest obiectiv sa fie realizabil este necesară identificarea factorilor care influențeaz ă mărimea soldului, consecințele acestora, efectele măsurilor de ajustare fiscală, toate aceste aspecte în contextul unei bune cunoașteri a modalităților de estimare a deficitului bugetar. În ceea ce privește impactul mărimii sectorului guvernamental asupra economiei românești, Pereira (2001) a subliniat faptul că strategiile de dezvoltare a țărilor mai putin avansate din Uniunea Europeană au avut la baza investi ții publice masive, refacerea țărilor din estul Europei depindzând de intrevenția statului, în timp ce în Africa, lipsa unei infrastructuri adecvate condamnă acest continent la saracie.

Reputatul economist, Robert Eisner, afirma în anul 1984 în cadrul întrunirii anuale a American Economic Association că: „deficitul bugetar este ca un păcat. De cele mai multe ori este perceput ca fiind ceva greșit din punct de vedere moral, foarte dificil de evitat, nu întotdeauna ușor de identificat și destul de greu de măsurat cu exactitate”11. În lucrarile sale, el susține ideea conform căreia, înainte de a proceda la analiza dezechilibrelor bugetare, la investigarea impactului acestora asupra economiei și a factorilor determinanți, este foarte important de cunoscut indicatorul12 pe baza căruia se dimensionează mărimea dezechilibrelor bugetare și care se ia în considerare în cadrul respectivei analize. De exemplu, existența unor deficite substanțiale nu semnifică, în mod obligatoriu, o situație nefavorabilă. Boskin (1987) exemplifica acest aspect cu cazul Japoniei, care, la jumatatea anilor ’80, se confrunta cu deficite ridicate, însă, în realitate poziția sa investițională netă era favorabilă. Un deceniu mai târziu, se sublinia faptul că „deficitul bugetar” nu este un concept foarte bine definit în literatura economică, ci este, mai degrabă, un număr a c ărui valoare depinde de modul în care sunt tratate, din punct de vedere al înregistrării, anumite operațiuni bugetare. Mai mult decât atât, cei trei autori mai considerau că deficitul bugetar constituie un indicator cu o utilitate limitat ă în privința evaluării politicilor fiscale și bugetare având în vedere, pe de o parte faptul că aceste politici sunt dinamice și nu pot fi analizate pe baza unor indicatori pe termen scurt (asa cum rezulta din mărimea deficitelor bugetare), iar, pe de altă parte, orice mărime a deficitului bugetar nu poate surprinde povara indusă de politicile publice asupra generațiilor viitoare13 . De aceea se pune problema interpretării cât mai corecte a informațiilor transmise de indicatorii care măsoară mărimea dezechilibrelor bugetare. În acest sens, Jacobs (2002) a identificat mai multe de forme de dimensionare a dezechilibrului bugetar, fiecare dintre aceastea având semnificaț ia și utilitatea proprie. De aceea, atunci când, de exemplu, se afirmă ca deficitul bugetar este „prea mare” sau „prea mic” sau când acesta este considerat cauza unor fenomene precum inflația sau fenomenul crowding-out14 este foarte important de știut cum anume a fost cuantificată mărimea respectivul sold bugetar (Boskin, 1987; Eisner, 1989).

Mai mult decât atât, în contextul actual, al aderării la piața unic ă europeană, statele candidate sunt obligate să monitorizeze mărimea soldului bugetar și a stocului de datorie publică, astfel încât să se încadreze în limitele prevazute în Tratatul de la Maastricht în anul 1992 ș i completate prin Pactul de stabilitate și creștere economică adoptat în anul 1997. Cele două documente prevăd mecanisme speciale de coordonare a politicilor fiscale și bugetare care presupun întocmirea unor programe de stabilitate ce au ca obiective reechilibrarea, pe termen scurt, sau înregistrarea unui surplus bugetar, pe

Eisner, R. (1984), „Which Budget Deficit? Some Issues of Measurement and their Implications”, The American Economic Review, Vol.74, No.2 (May, 1984), 138-143, pag.138.

Sunt autori (Jacobs, 2002) care utilizeaza termenul de indicator fiscal pentru a denumi soldurile bugetare pe baza carora se poate dimensiona mărimea dezechilibrelor bugetare.

Auerbach, A.J.; Gokhale, J.; Kotlikoff, L.J. (1994), „Generational Accounting: A Meaningful Way to Evaluate Fiscal Policy”, Journal of Economic Perspectives, Vol.8, No.1 (Winter 1994), pp.73-94, pag.74.

Crowding out = împrumuturi de stat excesive care duc la creșterea ratei dobânzii și impiedică afacerile și consumatorii de a contracta împrumuturi.

9

termen lung15. În acest sens, atât statele est-europene, actuale candidate la zona euro, cât și țările vest-europene, înainte de accederea la Uniunea Monetară Europeană, au demarat strategii de ajustare fiscală care au constat în măsuri menite să asigure condițiile necesare îndeplinirii obiectivelor impuse prin criteriile de convergență nominală. De aceea, estimarea cât mai corectă a mărimii deficitului bugetar influentează adoptarea celor mai potrivite măsuri de ajustare fiscală. Cu alte cuvinte, diferiții indicatori de analiză a mărimii dezechilibrelor bugetare au un important conținut informativ ce poate fi valorificat în procesul decizional public. Totodată, politicile fiscale și bugetare promovate se pot dovedi ineficiente dacă se utilizează un indicator necorespunzator în al cărui conținut sunt omise anumite operațiuni bugetare (Blejer și Cheasty, 1991).

1.3. Dimensionarea mărimii dezechilibrelor bugetare

Estimarea mărimii soldurilor bugetare în teoria și practica internațională.

Atât în literatura de specialitate, cât și în practică sunt utilizați mai mulți indicatori pe baza cărora se poate dimensiona mărimea dezechilibrelor bugetare. Acești indicatori nu se exclud unii pe alții, ci „convie țuiesc” în scopuri informative (Jacobs, 2002). Astfel, se consideră că cel mai utilizat indicator de măsurare a deficitului îl constituie soldul bugetar convențional care cuprinde totaliatatea resurselor utilizate de către guvern pentru finanțarea acelei părți a cheltuielilor ce a ramas neacoperită de veniturile guvernamentale16. Alte cercetări care analizează, de exemplu, sustenabilitatea politicilor fiscale și bugetare promovate de țările membre ale Uniunii Europene în demersul lor de îndeplinire a obiectivelor impuse prin Pactul pentru Stabilitate și Creștere, utilizează ca indicator în acest sens, mărimea soldului structural. Într-un alt studiu elaborat de Jacobs (2002), autoarea alege 22 de indicatori considerați a fi cei mai relevanți pentru analiza politicii fiscale a Africii de Sud.

Se consideră, însă, că pentru o dimensionare cât mai corectă a soldului bugetar trebuie avute în vedere câteva aspecte de ordin metodologic referitoare la: (1)delimitarea clară a sectorului (public sau guvernamental, alte subsectoare) pentru care se face estimarea; (2)mărimea sectorului public sau guvernamental17, precum și structura exactă a acestora; (3)orizontul de timp pentru care se face estimarea (Blejer și Cheasty, 1991).

Corespunzator acestor criterii, se pot raporta numeroși indicatori fiscali. Jacobs (2002) a identificat 30 de astfel de indicatori, dintre care, pot fi selectați aceia care corespund cel mai bine obiectivelor politiclor fiscale și bugetare promvate de autoritățile publice (Tabelul nr.1.1).

15 Basno, C; N. Dardac, (1999), „Integrarea monetar bancară europeană”, Editura Didactică și Pedagogică, București, pag.27.

Jacobs, D. F. (2002), “Suggestions for Alternative Measures of Budget Balance for South Africa”, IMF Working Paper, WP/02/110, pag.5.

Conform normelor metodologice emise de către Fondul Monetar Internațional, prin sector public se întelege totalitatea instituțiilor aparținând sectorului guvernamental (administrație publică centrală – buget de stat, buget al asigurarilor sociale, adminstrație publică locală) și organizații cu capital de stat care desfasoară activități fie cu caracter productiv, fie cu caracter financiar sau monetar, inclusiv Banca Centrală (International Monetary Fund (2001), “Government Finance Statistics Manual 2001”, pag.14).

10

Tabelul nr.1 .1

Indicatori de măsurare a soldului bugetar

11

*)Conform standardelor Fondului Monetar Internațional

**)Conform standardelor Fondului Monetar Internațional, pasivele condiționate (engl. Contingent liabilities) reprezintă totalitatea garanțiilor directe acordate de către sectorul guvernamental (sectorul public) și valoarea actuală netă a obligațiilor aferente fondurilor securităț ii sociale (International Monetary Fund (2001) , “Government Finance Statistics Manual 2001”, pag.46).

Având în vedere informațiile din tabelul de mai sus, în continuare vor fi prezentate aspecte care vizează modul de dimensionare, semnificația, utilitatea și dezavantajele câtorva dintre indicatorii prezentați în tabelul anterior.

12

1.3.1. Soldul convențional

Soldul convențional sau soldul total reprezintă cel mai utilizat indicator de estimare a mărimii dezechilibrelor bugetare. Soldul convențional constituie o informație publică, alături de al ți indicatori macroeconomici, fiind raportat periodic de către instituțiile specializate în acest sens. De regulă, pe baza lui se evaluează politica fiscală și bugetară promovată de către autoritățile publice. Practic vorbind, soldul convențional se determină ca diferență între veniturile totale și totalul cheltuielilor guvernamentale și se referă la diferența de finanțat prin intermediul împrumuturilor publice contractate, inclusiv cele obtinuțe de la Banca Centrală.

Banca Mondială îl definește ca diferență dintre cheltuieli și venituri, cu urmatoarele precizări: (1)în categoria cheltuielilor sunt inlcuse cheltuielile de personal, cele materiale, cele de capital, dobânzile aferente datoriei publice, transferurile și subvențiile; (2)în categoria veniturilor se includ impozitele și taxele, grant-urile primite de la instituții financiare, veniturile din vânzarea unor bunuri apar ținând statului și profiturile înregistrate de către întreprinderile cu capital de stat (Blejer și Cheasty, 1991; Jacobs, 2002).

Din punctul de vedere al relevanței lor, soldul conven țional constituie un indicator ce se caracterizează: (1) prin simplitatea, atât a modului de estimare, cât și a modului de prezentare a rezultatelor estimă rii; (2) printr-un grad de acuratețe a estimării și relevanță. Cel de al treilea criteriu îl constituie faptul că: (3) complexitatea demersului stiințific ce stă la baza estimării soldului convențional trebuie să fie foarte redusă, astfel încât rezultatele estimării să fie accesibile publicului larg. Putem aprecia că soldul convențional respectă cerințele acestui criteriu, singurele dificultăți ale metodologiei de estimare sunt, mai degrabă, de natura modului de tratare din punct de vedere contabil și financiar a elementelor componente ale soldului bugetar, decât de natură științifică, spre deosebire, de exemplu, de metodologia ce stă la baza dimensionării soldului structural. În al patrulea rând, (4) soldul convențional constituie un indicator ce respectă condiția de disponibilitate informațională, în sensul că evaluarea lui se bazează pe date statistice disponibile (de regulă, estimarea se face anual).

Soldul convențional se calculează ca diferență între cheltuielile guvernamentale, inclusiv cheltuielile cu dobânzile și veniturile guvernamentale și exprimă, de regulă, necesarul de finanțat prin resurse împrumutate, inclusiv cele primite de la Banca Centrală. Practic, este vorba despre diferența dintre cheltuielile bugetare, inclusiv cheltuielile cu dobânzile, exclusiv rambursarea împrumuturilor și veniturile bugetare fiscale și non-fiscale, inclusiv granturile, exclusiv împrumuturile contractate (Blejer și Cheasty, 1991).

Referitor la semnificația deficitului convențional, Jacobs (2002) aprecia faptul că acest indicator este independent față de maturitatea datoriei publice interne ș i nici nu constituie o modalitate directă de măsurare a expansiuni monetare datorate creșterii cererii de instrumente financiare pe termen scurt. Tanzi, Blejer și Teijero (1988) considerau că soldul bugetar convențional oferă informații cu privire la efectele nete ale politicii bugetare asupra cererii agregate și a pietelor financiare, însă, într-un mediu neinflaționist. Mai mult, autorii apreciau că metodologia de evaluare a deficitului convențional este concepută astfel încât să furnizeze o modalitate de cuantificare a contribu ției sectorului guvernamental la formarea cererii agregate, a efectelor asupra contului curent și a consecințelor fenomenului de evicțiune asupra sectorului privat.

În ceea ce privește posibilele dezavantaje ale utilizării acestui indicator fiscal, Tanzi, Blejer și Teijero (1988) apreciau faptul că statele care se caracterizau prin rate identice ale inflației, același grad de îndatorare și aceeași structură a veniturilor fiscale și a cheltuielilor bugetare, cu excepția cheltuielilor cu dobânzile, raportează deficite

13

convenționale diferite. Trei ani mai târziu, Blejer și Cheasty (1991) ofereau o posibilă explicație la acest aspect, explicație ce se bază pe urmă toarele argumente. Un prim argument se referă la eterogenitatea normelor din contabilitatea publică ce reglementează modul de înregistrare a veniturilor și a cheltuielilor bugetare. Autorii atrăgeau atenția asupra existetei a două criterii – (1) criteriul datoriei guvernamentale și

(2) criteriul politicii publice, care creează o „linie de demarcație” între veniturile și cheltuielile bugetare care trebuie incluse, sau nu, în relația de calcul a deficitului convențional.

Conform criteriului datoriei guvernamentale, cheltuielile cu dobânzile aferente datoriei publice sunt considerate cheltuieli care afectează mărimea deficitului, fiind situate, așadar, „deasupra” liniei de demarcație, în timp ce rambursările de împrumuturi se situează „dedesubtul” acestei linii.

Cel de al doilea criteriu, al politicii publice, are în vedere faptul că statul, în calitatea sa de autoritate de reglementare care percepe impozite, acordă subvenții sau grant-uri și emite norme juridice, sau în dubla sa calitate de creditor și debitor pe piața financiară, poate efectuta anumite operațiuni (acordare de împrumuturi subvenționate sectorului privat, acordare de grant-uri altor state etc.) care generează fluxuri de venituri sau cheltuieli despre care nu se poate spune cu exactitate de ce parte a „liniei de demarcație” se vor situa. Tinând seama de criteriile menționate, pot fi oferite exemple de operațiuni derulate de către autoritățile publice care, în functie de poziționarea lor față de „linia de demarcatțe” pot genera un surplus sau un deficit. De exemplu, în calitatea sa de creditor, statul se confruntă cu riscul de nerecuperare a sumelor împrumutate, caz în care, poziția sa de creditor net ar trebui să fie inlcusă în calculul deficitului convențional în categoria cheltuielilor. Blejer și Cheasty (1991) prezintă cazul Gambiei, care, în anul 1982, a beneficiat de granturi substanțiale, fapt ce a determinat o reducere a deficitului convențional în condițiile în care aceastea au fost luate în considerare în relația de calcul18. Tot în același context, se mai poate aminti și cazul serviciului datoriei publice care este și el subiect al discuțiilor referitoare la poziționarea sa deasupra sau dedesubtul „liniei de demarcație”. Se apreciază că, atunci când refinanțarea datoriei publice se face pe baza creșterii veniturilor fiscale, atunci rambursarea împrumuturilor ar trebui inclusă în relația de calcul a soldului convențional, în categoria cheltuielilor.

Alături de cele două criterii prezentate anterior, cuantificarea soldului convențional și conținutul informativ al acestuia depind și de momentul la care are loc înregistrarea fluxurilor bugetare în sistemul contabilității publice. Astfel, există două sisteme (Blejer și Cheasty, 1991): (1) sistemul bazat pe înregistrarea fluxurilor în momentul încasării sau plății efective a acestora (engl. cash basis) și care, în România, ar corespunde etapei de percepere a veniturilor bugetare, respectiv celei de plată a cheltuielilor; (2) sistemul bazat pe înregistrarea fluxurilor bugetare în momentul în care valoarea economică a fost creată, transformată, supusă schimbului, transferată sau stinsă, cu alte cuvinte, care corespunde, în sistemul contabil din România momentului lichidării sau emiterii titlului de percepere a veniturilor bugetare, respectiv momentul angajării cheltuielilor bugetare. În aceste condiții, se consideră că soldul convențional măsurat pe bază sistemului conturilor naționale ar reprezenta o modalitate de dimensionare bazată pe al doilea criteriu (sold de angajamente), în timp ce Necesarul de Împrumut al Sectorului Public (NISP) se fundamentează pe primul criteriu (sold de încasări-plăti). Dacă ne vom referi la influența exercitată de normele în vigoare cu privire la înregistrarea în contabilitatea publică sau la cele ce vizează alocarea veniturilor și a cheltuielilor asupra mărimii deficitului bugetar, putem confirma, cel puțin pentru cazul României, existența unor influențe de acest gen. Astfel, conform legii

18 Blejer, M. I; A, Cheasty (1991), „The Measurement of Fiscal Deficits: Analytical and Methodological Issues”, Journal of Economic Literature, Vol.XXIX (December 1991), pag. 1648.

14

finanțelor publice, repartizarea veniturilor și a cheltuielilor bugetare se face trimestrial. Această caracteristică administrativ ă influențează semnificativ și direct variația cheltuielilor bugetare, dar și mărimea deficitului din cursul exercițiului bugetar (Stoian, 2002 și 2004). Guvernele statelor cuantifică deficitele bugetare utilizând cele două sisteme combinate, deoarece cheltuielile cu dobânzile sunt, de cele mai multe ori, înregistrate în momentul angajării lor, iar veniturile sunt înregistrate în momentul încasării lor.

În condițiile în care, soldul convențional ar fi estimat pe baza unui singur sistem de înregistrare dintre cele două, atunci legătura dintre soldul de angajamente și cel de încasări-plăti ar fi realizată, în opinia celor doi autori de arierate. În principiu, dacă soldul convențional este estimat pe baza sistemului angajamentelor, atunci se poate cuantifica necesarul de împrumut al sectorului public dacă se adaugă volumul arieratelor. Tocmai datorită acestei probleme a arieratelor19 , sunt autori (Hallerberg și von Hagen, 1997) care apreciază că datoria publică totală ar putea constitui un indicator mult mai relevant pentru estimarea necesarului de finanțat al sectorului public și a mărimii dezechilibrului bugetar la nivelul unui an.

În concluzie, se poate aprecia faptul că există un grad ridicat de eterogenitate în ceea ce privește aplicarea normelor de înregistrare a operațiunilor bugetare sau a activelor și pasivelor guvernamentale în contabilitatea publică. Prin urmare, există posibilitatea ca rezultatele date publicit ății cu privire la soldul convențional (deficit/surplus) să nu reflecte, întotdeauna, valoarea „reală ” a mărimii dezechilibrului buegtar. Acuratețea informațiilor, în acest caz, depinde de ce parte a „liniei de demarcație” se situează fluxurile bugetare, de efectele acestora asupra averii sau veniturilor indivizilor sau de efectele asupra cererii agregate, de modul cum sunt tratate anumite operațiuni financiare derulate de autoritățile publice sau de modul de finanțare a numitor cheltuieli. De asemenea, un rol important îl joacă și arieratele care pot conduce la o altă dimensiune a mărimii dezechilibrelor bugetare, poate mai aproape de necesarul de finanțare a sectorului public.

1.3.2. Soldul primar și soldul operațional

Soldul convențional constituie fundamentul de la care se pleacă în estimarea celorlaltor indicatori care exprimă mărimea dezechilibrelor bugetare. Unul dintre acești indicatori este reprezentat de soldul primar. Soldul primar se determină ca diferență între soldul convențional și volumul cheltuielilor cu dobânzile și este, de regulă, utilizat pentru analiza sustenabilității politicilor fiscale ș i bugetare. De asemenea, se consideră că, prin determinarea soldului primar, se înlatură efectele deficitelor anterioare. Cu alte cuvinte, cheltuielile cu dobânzile la împrumuturile publice contractate sunt considerate ca fiind cheltuieli ce corespund anilor bugetari anteriori, purtând, astfel, amprenta politicilor publice promovate în acei ani. În altă acceptiune, soldul primar mai poate fi determinat și ca diferență între soldul convențional și volumul net al cheltuielilor cu dobânzile, aceasta în condițiile în care, eventual veniturile financiare nu au fost incluse în relația de calcul a soldului convențional20.

Robert Eisner (1984) considera că deficitele bugetare nu sunt „daunătoare”, ci, mai degrabă, este vorba despre o alegere necorespunzatoare a indicatorilor pe baza

arieratele sunt datoriile (sumele) ajunse la scadență și neachitate. De exemplu, regiile autonome și alte instituții ale statului trebuie să facă varsaminte din venituri către stat (sub formă de impozite). De regulă, o serie de societăți cu capital de stat au mers și încă merg pe pierdere, iar aceste datorii de multe ori se reeșalonează sau efectiv se șterg.

Blejer, M. I; A, Cheasty (1991), „The Measurement of Fiscal Deficits: Analytical and Methodological Issues”, Journal of Economic Literature, Vol.XXIX (December 1991), pag. 1655.

15

cărora s-a procedat la analiza mărimii dezechilibrelor bugetare. Acesta este, de exemplu, și cazul soldului convențional și al celui primar. În multe cazuri, statele raportează deficite convenționale, în timp ce înregistrează surplus primar. Necesitatea utilizării soldului primar, ca și indicator de analiza, rezida în faptul că este eliminată acea componentă „nediscretionară” a politicii bugetare, și anume, cheltuielile cu dobânzile, a căror evoluție este influențată de mărimea inflației. De asemenea, se consideră că prin soldul primar este relevat, astfel, succesul politicilor fiscale și bugetare în demersul lor privind construcția unui sistem economic sustenabil și bazat pe creștere reală

O interpretare similară, dar mai complexă a soldului primar este cea a Băncii Mondiale care consideră că acest indicator măsoar ă cum acțiunile întreprinse de autoritățile publice pot ameliora sau înrăutăți gradul de îndatorare neta a sectorului public21. De asemenea, se mai apreciază că în condițiile în care soldul convențional poate funcț iona pe o perioadă nedefinită cu deficit, soldul primar va trebui să înregistreze surplus pentru că astfel veniturile curente să poată acoperi o parte a cheltuielilor cu dobânzile. Mai mult decât atât, în cazul în care rata creșterii economice depășește rata reală a dobânzii, atunci există posibilitatea ca și soldul primar să se transforme în deficit.

Strâns legat de soldul primar este un alt indicator, respectiv soldul operațional. Ca modalitate de dimensionare, soldul operațional se determină ca diferență între soldul convențional și componenta reală a cheltuielilor cu dobânzile (Jacobs, 2002). Prin „componenta reală a cheltuielilor cu dobânzile” se înțelege acea parte a serviciului datoriei publice care compensează deținătorii de titluri de stat pentru deprecierile monetare datorate inflației. Motivele pentru care se procedeaz ă la cuantificarea soldului operațional sunt, pe de o parte, faptul că inflația, la fel ca și structura datoriei publice pot distorsiona modul de evaluare a politicii fiscale și bugetare, iar, pe de alta parte, faptul că politica monetară poate genera efecte inflaționiste asupra mărimii serviciului datoriei publice, scăpând, astfel, de sub controlul autorităților fiscale (Tanzi, Blejer și Teijeiro, 1988; Blejer și Cheasty, 1991). De asemenea, se mai consideră ca soldul operațional indică și impactul pe care îl au asupra economiei, politicile fiscale și bugetare în perioadele cu inflație ridicată (Jacobs, 2002).

Necesitatea utilizării soldului operațional se impune în acele state care se confruntă cu rate ridicate ale inflaț iei și ale îndatorării. De asemenea, se mai impune în acele țări care acordă compensaț ii pentru variațiile monetare datorate inflației. Acesta este, în special, cazul țărilor din America de Sud care s-au confruntat cu perioade de hiperinflație și grade ridicate de îndatorare și care au înregistrat deficite convenționale ridicate, în timp ce mărimea deficitului operațional, respectiv a celui primar semnalau o ameliorare a dezechilibrelor bugetare22. Spre deosebire de situația țărilor latino-americane, în cazul Africii de Sud, estimarea soldurilor bugetare, deși a condus la valori ce au indicat înregistrarea atât a unui surplus operațional, cât și a unui surplus primar, comparativ cu deficitul convențional în anii 1996 raportat la 1995 și, respectiv 1998 raportat la 1997 s-a considerat că, în timp ce surplusul primar relevă sustenabilitatea politicii fiscale a Africii de Sud, rezultatele înregistrate pentru surplusul operational sunt dificil de interpretat în vederea desprinderii unor concluzii pertinente nefiind un indicator des utilizat în aceasta țără (Jacobs, 2002).

Dupa cum se poate observa, legatura dintre soldul convențional și ceilalti indicatori de analiză a mărimii dezechilibrelor bugetare, respectiv soldul primar și cel

Blejer, M. I; A, Cheasty (1991), „The Measurement of Fiscal Deficits: Analytical and Methodological Issues”, Journal of Economic Literature, Vol.XXIX (December 1991), pag. 1655.

Blejer, M. I; A, Cheasty (1991), „The Measurement of Fiscal Deficits: Analytical and Methodological Issues”, Journal of Economic Literature, Vol.XXIX (December 1991), Tabel 4, pag. 1656 si, respectiv Edwards, S. (1996), „Public Sector Deficits and Macroeconomic Stability of Developing Economies”,

NBER Working Paper Series, Tabel 1, pag.5.

16

operațional este realizată de cheltuielile cu dobânzile. În cazul soldului primar, pentru estimarea lui sunt eliminate cheltuielile cu dobânzile din mărimea soldului convențional, existând posibilitatea înregistrării unui surplus. Astfel, se poate aprecia sustenabilitatea politicii fiscale, capacitatea sectorului guvernamental de a genera venituri proprii necesare acoperirii nevoilor de finanțare. În cazul soldului operațional, din soldul convențional este eliminată doar acea parte a cheltuielilor cu dobânzilor care este influențată de inflație și prin care autoritățile publice oferă investitorilor compensații împotriva variațiilor monetare. Prin estimarea acestui sold, se apreciază sustenabilitatea politicii fiscale în condiții inflaționiste. Argumentele ce stau la baza fundamentării relației de calcul prinvind dimensionarea soldului operațional sunt legate de comportamentul investitorului, ca fiind: (1) un individ perfect rațional sau ca fiind

(2) un individ caracterizat de iluzie monetară (Tanzi, Blejer și Teijeiro, 1988). În prima situație, investitorii nu vor privi corecț ia monetară ca un venit suplimentar care le poate influența capacitatea de consum sau pe cea investițională, ci vor judeca totul din perspectiva veniturilor reale deținute. În acest caz, compensațiile monetare vor fi tratate ca și amortizare a datoriei publice, nefiind incluse în calculul soldului convențional. În a doua situație, aceea în care investitorii suferă de iluzie monetară, ei vor privi corecțiile monetare ca un venit suplimentar cel poate afecta consumul și, prin urmare cererea agregată, iar, în acest caz, cheltuielile cu dobânzile indexate vor fi incluse în categoria cheltuielilor și, deci se vor situa deasupra „liniei de demarcație”.

Așa cum am mai precizat, soldul operațional se determină pornind de la soldul convențional din care se elimină acea parte a cheltuielilor cu dobânzile care reprezintă compensaț ia acordată pentru variațiile monetare datorate inflaț iei. Autorii care analizează soldul operațional (Tanzi, Blejer și Teijeiro, 1988; Blejer și Cheasty, 1991; Jacobs, 2002) au în vedere utilitatea informațiilor conținute de acesta în ceea ce prive ște aprecierea eficienței politicilor fiscale și bugetare promovate de autoritățile publice în condiții inflaționiste. Ei pornesc de la premisa că soldul convențional este semnificativ influențat de rata inflației, ori de câte ori țările înregistrează volume ridicate ale datoriei publice interne. Ei se concentrează, în mod deosebit, asupra efectelor infla ționiste asupra cheltuielilor cu dobânzile prin prisma influențelor exercitate și asupra ratelor dobânzii care se transmit, mai departe la nivelul pieței financiare, a capacității de refinanțare a pieței și, indirect, asupra cererii agregate. Însă, nu trebuie uitat faptul că, alături de cheltuielile cu dobânzile și celelalte categorii de cheltuieli guvernamentale, precum și veniturile sunt afectate de inflație, iar aceste efecte se repercutează la nivelul soldurilor bugetare.

Dacă în estimarea soldului operațional se pornește de la premisa că, în funcție de cum apreciază un investitor natura compensațiilor monetare asociate datoriei publice, ca un venit suplimentar sau ca un venit „real”, acestea se poziționeaza de o parte sau alta a „liniei de demarcație”, în aceste condiț ii ar trebui procedat de o maniera similară și în cazul altor cheltuieli guvernamentale, cum de exemplu ar fi cazul cheltuielilor cu salariile sau al transferurilor sociale care sunt supuse, de regulă, și ele indexarilor în raport cu rata inflației. Problema care apare în aceasta situație o constituie faptul că aceste indexari sunt corelate cu nivele ale inflației din perioadele anterioare, caz în care majoritatea beneficiarilor tratează aceste creșteri ca un venit suplimentar la momentul actual. În aceste condiții, conform criteriilor de delimitare expuse, aceste creșteri ale cheltuielilor guvernamentale datorate inflației precedente ar trebui poziționate deasupra „liniei de demarcație”, și, deci nu ar trebui excluse din relația de calcul a soldului operațional. Dacă aceste indexari sunt operate în timp real și creșterea cheltuielilor este proporțională cu cea a ratei inflației, atunci „componenta inflaționistă” a cheltuielilor cu salariile personalului din aparatul guvernamental sau a acelora care reprezintă transferuri sociale (de exemplu, pensiile acordate prin sistemul asigurarilor sociale de stat) trebuie eliminată din relația de calcul a soldului operațional.

17

Impactul inflației asupra cheltuielilor guvernamentale, care constă în reducerea valorii lor reale o dată cu creșterea ratei inflației, poartă denumirea de efect Patinkin, efect ce influențează și mărimea deficitului bugetar. Astfel, s-a constatat că în Brazilia, în perioadele caracterizate prin inflație ridicată deficitele bugetare reale realizate au fost întotdeauna mai mici decât cele programate, iar nivelul programat al cheltuielilor guvernamentale reale este întotdeauna mai ridicat decât al celor efectiv realizate, deoarece rata inflației pe baza cărora au fost realizate acele estimari a fost întotdeauna mai mic ă decât inflația înregistrată, iar indexarile au fost întotdeauna evitate23. În același context, Aizenman și Hausman (1995) au demonstrat pe un esanțion de 12 țări din America Latina faptul că ratele ridicate ale inflației conduc la creșterea erorilor bugetare de previziune, bugetul planificat fiind sub nivelul, celui, efectiv realizat.

Inflația nu manifestă influenț e doar asupra cheltuielilor, ci și asupra veniturilor guvernamentale. Astfel, în condiții inflaționiste se constată o scădere a veniturilor guvernamentale reale, efect ce poartă denumirea de efectul Tanzi-Olivera. În aceste condiții, se constată că în perioadele cu inflație ridicată, datorită eroziunii veniturilor, o creștere a deficitelor bugetare în expresie reală. Chiar dacă și cheltuielile sunt supuse acelorași presiuni inflaționiste, totuș i efectele se manifestă cu intensități diferite la nivelul celor două variabile bugetare și se asteaptă ca de la anumite rate ale inflației efectul Patinkin să domine efectul Tanzi (Cardoso, 1998). De exemplu, în cazul veniturilor bugetare, impozitele pot fi indexate în funcție de rata inflației, dar colectarea lor se face decalat față de momentul indexarii, caz în care, în condiții de hiperinflație, efectul ar fi acela de reducere a veniturilor reale.

Dacă ar fi s ă analizam evoluția cheltuielilor și, respectiv a veniturilor bugetului general consolidat în funcție de rata inflației, pe baza coeficientului de elasticitate

(Tabelul nr.1.2) se poate constata faptul că evoluția diferitelor categorii de venituri este, în ce mai mare parte a perioadei analizate, similară evoluției cheltuielilor totale. Legătura dintre inflație și cele doua variabile bugetare, pare a fi o legatură indirectă, în sensul că o creștere a inflației a imprimat scăderea cheltuielilor/veniturilor bugetare, iar reducerea infla ției sporirea acestora (Tabelul nr.1.3). În principiu, poate fi vorba chiar de o politică bugetar ă restrictivă promovată de guvern în situațiile de creștere accentuată a prețurilor și de o politică bugetară expansionistă în situația inversă.

Tabel nr.1.2

Elasticitatea cheltuielilor/veniturilor bugetului general consolidat în raport cu rata inflației

23 Cardoso, E. (1998), „Virtual Deficits and the Patinkin Effect”, IMF Staff Papers, Vol.45, No.4 (December 1998), pag. 622.

18

Sursa: Propriile estimări pe baza datelor din Anexa nr.1

unde: ECBT = elasticitatea cheltuielilor bugetului general consolidat în raport cu inflația; ECDOB = elasticitatea cheltuielilor cu dobânzile din bugetul general consolidat în raport cu inflația; ECSAL = elasticitatea cheltuielilor de personal din bugetul general consolidat în raport cu inflația; EVBT = elasticitatea veniturilor bugetului general consolidat în raport cu inflația; INFL = rata anuala a inflației (%)

Tabel nr.1.3

Evoluția cheltuielilor/veniturilor bugetare în raport cu rata inflației

Sursa : Prelucrări pe baza datelor preluate de pe site-ul Ministerului Finanțelor www.mfinante.ro și site-ul Bancii Naționale a României www.bnro.ro

unde: CBT = evoluția cheltuielilor bugetului general consolidat în raport cu inflaț ia; CDOB = evoluția cheltuielilor cu dobânzile din bugetul general consolidat în raport cu inflația; CSAL = evoluția cheltuielilor de personal din bugetul general consolidat în raport cu inflația; VBT = evoluția veniturilor bugetului general consolidat în raport cu inflația; INFL = rata anuală a inflației (%); ↑ = semnifică o creștere; ↓ = semnifică o descreștere.

Practic, ceea ce se poate concluziona pe baza rezultatelor înregistrate și având în vedere politica antiinflaționistă promovată de Banca Național ă a României, Ministerul Finanțelor Publice a fost oarecum obligat să adopte o politică bugetară restrictivă. Atât cheltuielile cu dobânzile considerate a fi direct influențate de evoluția inflației, cât și cele cu salariile (care sunt supuse, de regulă indexarilor) au urmat aceeași dinamică, atât din punctul de vedere al sensului, cât și din punctul de vedere al amplitudinii dinamicii, ca și totalul cheltuielilor și al veniturilor bugetare. În aceste condiții, considerăm că estimarea soldului operațional pentru România nu se impune ca o necesitate, cel putin din următoarele motive: (1)România nu s-a confruntat cu situații de hiperinflație; (2)indexarile cheltuielilor și ale veniturilor bugetare au fost inexistente sau decalate și sub nivelul ratei inflației, astfel încât există posibilitatea manifestării unor iluzii monetare, caz în care, eventualele majorării ale cheltuielilor bugetare datorate inflației se vor situa deasupra „liniei de demarcație”, fiind deja luate în calculul soldului convenț ional.

19

1.3.3. Soldul structural

Necesitatea estimării soldului structural rezidă în faptul că dezechilibrele bugetare pot fi influențate atât de factori permanenți, cât și de factori temporari (ca de exemplu, creșteri/reduceri ale cheltuielilor/veniturilor publice sau doar ale anumitor componente ale acestora, în funcție de fluctuațiile economice), fapt care se repercutează și asupra mărimii soldului bugetar. Se consideră că fiind factori temporari acele efecte care se manifestă la nivelul cheltuielilor/veniturilor publice în condițiile în care produsul intern brut se abate de la tendința sa normală (de exemplu, creșteri ale transferurilor bugetare, în special ale ajutorului de șomaj sau alte creșteri ale cheltuielilor datorate apariției unor calamități naturale), în timp ce factorii permanenți (de exemplu, modificări tehnologice semnificative) sunt considerate ca fiind acele evoluții normale ale cheltuielilor sau veniturilor guvernamentale care se manifestă în absența unor șocuri externe, atunci când economia operează la capacitate maximă de ocupare a forței de muncă (considerată ca fiind atunci când rata șomajului se situează între 5-6% – Dornbusch și Fisher, 1990) iar inflația este stabilă. O altă viziune asupra influențelor exercitate de ciclul afacerilor asupra mărimii soldului bugetar este abordarea prin prisma politicilor fiscale și bugetare promovate de către autoritățile publice (Braconier și Holden, 1999). Se consideră că legă tura dintre soldul bugetar (deficit/surplus) și ciclicitatea activității economice poate fi privită din perspectiva: (1)modificărilor discreționare datorate politicilor fiscale și bugetare adoptate și a (2)modificărilor induse de fluctuațiile activității economice. În condițiile în care creșterea deficitului structural conduce la o creștere nesustenabilă a datoriei publice, atunci se impun măsuri de politică fiscală sau bugetară care să redreseze situația. De asemenea, autorii mai consideră că modificări ale mărimii soldului structural oferă informații cu privire la gradul de stimulare a cererii agregate prin politici de finanțe publice, precum și informații referitoare la gradul de consolidare fiscală.

Soldul structural constituie un indicator foarte des utilizat în analiza măsurilor de politică fiscală și bugetară adoptate pe termen scurt și mediu, mai ales în statele membre ale Uniunii Europene care se află sub incidenț a condițiilor prevazute prin Pactul de Stabilitate și Creștere (PSC)24: (1) de menținere a deficitului bugetar la maxim 3% sau, (2) menținerea pe termen mediu a unui sold cât mai „aproape de echilibru” sau înregistrarea unui sold excedentar. Deoarece în PSC nu sunt facute precizari referitoare la semnificația expresiei „cât mai aproape de echilibru”, atunci s-a interpretat că, implicit, se impune descopunerea soldului bugetar în doua componente: cea structurală

– datorată măsurilor fiscale adoptate pe termen mediu și scurt și, respectiv cea ciclică – datorată fluctuațiilor economice (Mendez-Camba și Lamo, 2002). Aceasta din urma surprinde impactul stabilizatorilor automați25 asupra soldului bugetar. De asemenea, se mai consideră că soldul structural, spre desebire de cel convențional prezinta avantaje comparative în raport cu soldul convențional, dintre care, cele mai importante sunt urmatoarele (Muller și Price, 1984): (1) analiza măsurilor fiscale și bugetare pe termen scurt. Soldul structural poate fi privit ca un indicator de mă surare a gradului de discreționarism manifestat la nivelul politicilor fiscale și bugetare adoptate, în sensul că

Fiecare Stat membru se va angaja ca pe termen mediu să mentină o poziție bugetară cât mai aproape de echilibru sau excedentară. Aceasta va permite funcționarea stabilizatorilor automați, atunci când este cazul, de-a lungul întregului ciclu al afacerilor, fară, însă a depași valoarea de referintă a deficitului bugetar de 3% (Hagemann, R. (1999), „The Structural Budget Balance. The IMF’s Methodology”, IMF Working Paper, WP//99/95, pag.12-13.)

Prin stabilizatori automați se înteleg reacțiile de răspuns ale indicatorilor bugetari (venituri/cheltuieli bugetare și componente ale acestora) la fluctuațiile activității economice, astfel încât conduc la “uniformizarea” ciclurilor bugetare (van den Noord, 2000).

20

modificările deficitului bugetar trebuie abordate nu ca efecte ale fluctuațiilor economice, ci, mai degrabă ca și cauză a acestora. Aceasta datorită faptului că deficitele bugetare tind automat să crească o data cu reducerea cererii din sectorul privat, situație în care stabilizatorii automați impun intervenții la nivelul sistemului de impozitare sau al programului de cheltuieli bugetare, fapte care, ele însele sunt o sursă de perturbații în economie; (2) planificarea și controlul bugetar pe termen mediu. Delimitarea componenței tranzitorii de componența permanentă permite realizarea unui control mai eficient asupra evoluț iei pe termen lung a sistemului cheltuielilor și veniturilor publice, deoarece variațiile pe termen scurt ale impozitelor și ale cheltuielilor induc distorsiuni la nivelul planificării bugetare.

Estimarea mărimii soldului structural se realizează pe parcursul a trei etape, astfel: (1)decalajului dintre produsul intern brut potențial și produsul intern brut efectiv realizat (gap); (2)cuantificarea componenței ciclice a cheltuielilor, respectiv a veniturilor bugetare; (3)eliminarea componenței ciclice a cheltuielilor/veniturilor din nivelul înregistrat al acestora, ceea ce permite calcularea soldului structural (Hagemann, 1999). Aceasta metodologie este utilizată, în special de instituții internaționale precum Fondul Monetar Internaț ional, instituț ii din cadrul Uniunii Europene (UE) sau Organzației de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). Principala dificultate în măsurarea soldului structural o constituie, însă, estimarea nivelului potențial al produsului intern brut. Demersul șțiintific ce stă la baza estimării soldului structural face ca relevanța acestuia pentru politica fiscală și bugetară să fie dependentă de modelul utilizat și, prin urmare, interpretarea acestuia trebuie să fie facută cu precauție (Price și Muller, 1984). În acest sens, Hagemann (1999) consideră că soldul structural nu constituie un indicator prin intermediul căruia să poată fi analizate efectele politicii fiscale și bugetare asupra economiei, deoarece prin construcția sa sunt excluse efectele stabilizatorilor automați. Blejer și Cheasty (1991) apreciază că modificările anuale ale soldului calculat în condiții de ocupare maximă măsoară impulsurile fiscale, adică efectele politicii fiscale și bugetare la nivelul cererii agregate26.

Dimensionarea soldului bugetar în funcție de nivelul potențial al produsului intern brut a permis construcția și a altor indicatori fiscali. În acest sens, menționam o altă variantă a soldului bugetar de tip structural, și anume deficitul de bază care poate fi estimat în țările în tranziție care implementează reforme structurale. Această problemă a fost identificată de Tanzi care a propus acest indicator pornind de la premisa că în țările aflate în tranziție pot să apară anumite perturbații care pot influen ța semnificativ mărimea PIB27. În acest caz, Tanzi a considerat mai corespunzatoare estimarea unui indicator care să elimine nu numai efectele datorate ciclicitatii economiei, ci și pe cele ale șocurilor temporare, ca de exemplu anumite impozite introduse temporar, amânări ale creșterilor salariale, arierate etc.

1.3.4. Soldul curent

Dacă se pornește de la cele afirmate de Boskin (1982) cu privire la menținerea unor sisteme separate și corect specificate de înregistrare a operațiunilor bugetare curente și de capital, atunci deficitul înregistrat pentru operațiunile curente ar constitui adevaratul deficit bugetar. Deficitul convențional măsoară diferența dintre investițiile și economiile sectorului guvernamental/public, iar, pentru a releva mărimea dezeconomiilor la nivel public, este necesară estimarea deficitului curent calculat ca

Sunt autori (Blejer și Cheasty, 1991) care denumesc soldul structural, sold estimat în condiții de ocupare totală a forței demuncă (engl. full emplozment deficit).

Blejer, M. I; A, Cheasty (1991), „The Measurement of Fiscal Deficits: Analytical and Methodological Issues”, Journal of Economic Literature, Vol.XXIX (December 1991), pp.1644-1678, pag.1654.

21

diferență între veniturile și cheltuielile publice, cu excepția operațiunilor de capital (cheltuieli pentru investiții, venituri din vânzarea unor bunuri ale statului etc.) (Blejer și Cheasty, 1991). Vickery (1992) consideră că mărimea soldului bugetar calculată în manieră convențională constituie un indicator inutil ș i nerelevant în aprecierea raționalității politicilor publice. Principiul care stă la baza estimării soldului curent în maniera expusă anterior este cel utilizat în cadrul firmelor private. Conform acestui principiu, cheltuielile privind producția curentă ar trebui suportate din veniturile curente, în timp ce investițiile care sporesc veniturile viitoare ar trebui finanțate prin împrumuturi (Galbraith, 1996; Basseto si Sargent, 2005). Unul dintre dezavantajele măsurarii soldului curent îl constituie modul în care se face delimitarea dintre operațiunile curente și cele de capital28. Exemplul dat în acest sens este cel al cheltuielilor destinate capitalului uman considerate ca fiind cheltuieli de capital, în condițiile în care acestea au o importanță semnificativă în explicarea creșterii economice.

În aceste sens, J.K.Galbratih (1996) afirma urmatoarele:

„(…) o deosebit de extins ă categorie a cheltuielilor publice ce trebuie acoperite din impozite o reprezintă cea destinată acțiunilor curente, de zi cu zi, ale statului și ale guvernului.(…) Acestea includ o arie largă de activități de stat și guvernamentale – aplicarea legilor, strategia de rutină din domeniul polticii externe, sprijinul dat de guvern industriei și agriculturii, susținerea pe timp de pace a forțelor armate și multe altele. Nu există nici o justificare solidă, economică sau socială, privind împrumuturile făcute în aceste scopuri, și care conduc la costuri suplimentare, la un cost final sporit. (…) Ramân de luat în considerare acele cheltuieli ale statului care conduc la extinderea pe viitor a bunăstării generale și progresului economic. Aici împrumutul nu este numai justificat ci și dorit, avantajos din punct de vedere economic ș i social”29. „Investițiile privind rețeaua de sănătate publică înseamnă, în viitor, o forță de muncă mai productivă: datorită unei stări bune a sănătății, va scădea nevoia de cheltuieli în domeniul medical. (…) Cheltuielile actuale făcute în acest scop vor susține viitoarea productivitate și vor mări astfel venitul, vor produce creșterile de venit ce, atunci când vor fi impozitate, vor plăti dobânzile și cheltuielile de amortizare a unei datorii mari. (…) Pe de altă parte, cheltuielile privind educația, sănătatea sau altele de acest gen ar trebui considerate o cheltuială curentă; ele nu au efectul unor investiții pe termen lung30.”

Delimitarea operațiunilor curente de cele de capital, și ne referim, în special, la partea de cheltuieli publice, este destul de dificil de relizat, deoarece nu există un criteriu clar în funcție de care să se procedeze la o astfel de delimitare. În cazul în care cheltuielile cu caracter social sunt privite ca investiții pe termen lung ale căror efecte se fac resimțite după o perioadă îndelungată (echivalentul termenului de recuperare pentru investițiile din sectorul privat), atunci trebuie avute în vedere: (i) fie elaborarea unui buget multianual, pe un orizont mare de timp (cel puțin 20 de ani), în care să fie înscrise și rezultatele previzionate ale investițiilor în capitalul uman, fie (ii) funcționarea în paralel a două tipuri de bugete: unul pentru anul în curs, iar altul în care să fie înregistrate exclusiv rezultatele investiției inițiale sub forma veniturilor publice suplimentare înregistrate ca urmare a creșterii productivității, a veniturilor contribuabililor și, implicit, a impozitelor. În ambele cazuri, dificultatea o constituie modul în care vor fi identificate și delimitate efectele investiției realizate în urmă cu un anumit timp de cele ale altor investiții asemanatoare ale căror efecte se pot manifesta mai rapid sau a altor acțiuni ale autorităților publice.

Blejer, M. I; A, Cheasty (1991), „The Measurement of Fiscal Deficits: Analytical and Methodological Issues”, Journal of Economic Literature, Vol.XXIX (December 1991), pp.1644-1678, pag.1651.

Galbraith, J.K (1996), „Societatea perfectă”, traducere (1997), Eurosong & Book, București, pag.52.

Galbraith, J.K (1996), „Societatea perfectă”, traducere (1997), Eurosong & Book, București, pag.54.

22

Cu toate acestea, soldul curent, ca indicator de analiză a mărimii dezechilibrelor bugetare, este considerat oportun în cazul țărilor în curs de dezvoltare sau în cel al țărilor care implementeaza programe de ajustare structurală sau în care se derulează programe de interes național finanțate din resurse externe (Blejer si Cheasty, 1991). Aceasta deoarece în condițiile ajustărilor structurale au loc „injectări” substanțiale de resurse pentru efectuarea cheltuielilor de capital sub forma împrumuturilor subvenționate sau încas ări masive din procesele de privatizare, încasări care nu se realizează periodic, ci au loc doar la anumite momente.

1.3.5.Soldul intern și soldul extern

În condițiile intensificării relațiilor comerciale internaționale și în special cazul în care aceste relații se desfășoară având ca partener autoritățile publice, analiza mărimii dezechilibrelor bugetare doar pe baza soldului bugetar convențional poate furniza informații irelevante în ceea ce privește dimensiunea „reală” a dezechilibrului. Exemplul în acest sens, îl constituie cazurile de depreciere a cursului valutar, care conduc la o creștere a deficitului în situația în care statul este importator. Această creștere poate sugera promovarea unei poltici fiscale expansioniste dar, în realitate, ea se datorează deprecierilor valutare, nefiind însoțită și de o injecție de resurse la nivelul economiei. De aceea, este necesară estimarea soldului intern și respectiv a soldului extern în funcț ie de sursele de finanțare a operațiunilor guvernamentale. Astfel, se apreciază că în vederea măsurării soldului intern este necesar a se lua în considerare doar acele elemente bugetare care afectează în mod direct economia națională, în timp ce estimarea soldului extern are la bază includerea doar a acelor operațiuni bugetare care sunt direct legate de sectorul extern (Blejer și Cheasty, 1991). Estimarea acestor solduri bugetare este recomandat ă în cazul țărilor care primesc grant-uri din partea organismelor internaționale sau a altor state sau în cazul țărilor mari exportatoare de petrol a c ăror industrie petrolieră este naționalizat ă în totalitate. Aceste țări pot utiliza veniturile din exportul de petrol pentru finanț area cheltuielilor ceea ce poate genera o expansiune care nu este relevată însă de soldul convențional.

23

CAPITOLUL II

ANALIZA DEZECHILIBRELOR BUGETULUI PUBLIC ÎN ROMÂNIA PE BAZA SOLDURILOR BUGETARE

2.1. Cauzele apariției deficitelor bugetare. Analiza evolutivă

Deficitele bugetare au devenit, în societatea modernă, un fenomen cvasiobișnuit, pe fundalul amplificării cheltuielelor publice și deteriorării situației financiare a multor state, mai mult sau mai puțin dezvoltate. În viziunea clasică asupra bugetului de stat, păstrarea echilibrului între venituri și cheltuieli bugetare era considerată drept o cerință fundamentală a bunei gestiuni, cheia de bolt ă a finanțelor publice. Apariția deficitului bugetar, generator de inflație, era considerată ca un fenomen nedorit, cu efecte negative asupra funcționării normale a mecanismului economic. Apoi, s-a afirmat tot mai mult concepția intervenționistă, potrivit căreia autoritatea publică este chemată să joace un rol activ in viața economică, să influenț eze procesele economice, să corecteze evoluția ciclică să prevină crizele sau cel puțin să le limiteze efectele negative.

În contextul actual, existența deficitelor bugetare în sectorul public constituie o idee acceptată ca atare, însă ea prezintă un interes deosebit pentru mediul academic precum și pentru cei implicați în procesul decizional. Dovada acestei afirmații este numărul mare de lucrări de specialitate care s-au ocupat de analiza deficitelor și de perpetuarea lor de-a lungul timpului.

Profesorul Vosganian punctează: „Deficitul bugetar reprezintă o formă de implicare a statului în reglarea echilibrului macroeconomic. Dacă finanțarea deficitului se face pe căi neinflaționiste și este corelată benefic cu alte obiective macroeconomice deficitul bugetar poate fi o investiție publică, în măsură să compenseze lipsa de interes investițional a economiei în ansamblul ei. Chiar dacă această investiție nu vizează constituirea de drumuri sau de locuințe, sumele cheltuite pentru învățământ, sănătate, cultură, cercetare sunt tot forme de investiții, cu toate că efectele lor benefice se constată indirect, în timp. În anumite condiții social economice ș i politice deficitul bugetar se interferează cu celelalte probleme macroeconomice într-o suită de deficite economice și nu numai, înscriind mai multe cercuri vicioase pe fundalul general al unor stări negative a economiei țării aflată într- o asemenea stare. Într-o asemenea suită, deficitul bugetar important cantitativ se află pe primul loc. Celelalte deficite economice relevate de specialiș ti, pe exemplul social-economic și politic, sunt următoarele: deficitul balanței de plăți externe; deficitul activităților economice; deficitul investițional; deficitul resurselor materiale; deficitul de substructură.

Interdependențele malefice dintre problemele macroeconomice sub forma deficitelor arătate au fost evidențiate de academicianul Iulian Văcărel astfel: „Dezechilibrele dintre cererea și oferta de bunuri și servicii, dintre populația aptă de muncă și cea ocupată, dintre veniturile bănești ale popula ției puternic erodate de inflație și nevoile de trai ale acesteia, dintre necesarul de resurse valutare și posibilitățile de ale procura… au condus la apariț ia și la cronicizarea deficitului financiar public. La rândul său, dezechilibrul finanțelor publice a exacerbat dezechilibrele interne și externe. Deficitul financiar public reprezintă una dintre formele de manifestare a dezechilibrului general economic”.

Mărimea deficitului bugetar a fost influențată în primul rând de apariția conceptului de „stat al bunăstării”, fapt ce a dus la creșterea implicării statului în furnizarea de servicii sociale, tendință manifestată începând cu perioada interbelică. Au

24

crescut astfel cheltuielile guvernamentale pentru securitate socială și implicit și deficitele bugetare.

Modificarea structurii demografice de după Al Doilea Război Mondial a dus la sporirea rolului social al statului. Galli și Padovano (2005) au evidențiat faptul că, pentru Italia, în perioada 1950 – 2002, populația de peste 65 de ani exercită o influență semnificativă asupra mărimii deficitului bugetar. Sporirea ratei de dependență de sistem31 în majoritatea statelor a cauzat falimentul sistemului public de pensii de tipul pay – as – you – go32 și a afirmat necesitatea introducerii fondurilor universale de pensii, în vederea reducerii presiunii create la nivelul sistemului unitar de bugete. Studiile întreprinse relevă rezultatele favorabile ale implementării sistemului de pensii private atât asupra stimulării creșterii economice cât și asupra reducerii deficitului bugetului asigurărilor sociale.

Un alt element de influență îl constituie ciclurile economice. În acest sens, Dornbrusch și Fischer (1990) au evidențiat faptul că în perioada 1980-1983 deficitele mari înregistrate de Statele Unite ale Americii s-au datorat recesiunii economice. Ei au relevat faptul că o scădere cu un procent a creșterii PNB conduce la reducerea bazei de impozitare ș i respectiv veniturilor guvernamentale cu aproximativ 50 de miliarde de dolari pe an.

Tot în contextul ciclurilor economice se analizează și legătura dintre rata șomajului și mărimea deficitelor bugetare. Reducerea gradului de ocupare a forței de muncă în perioadele de recesiune economică determină sporirea cheltuielilor bugetare pentru securitate socială, în special a indemnizațiilor pentru șomaj, fapt ce conduce la creșterea deficitului bugetar. Aceiași Dornbusch și Fischer au evidenț iat, pe cazul Statelor Unite ale Americii, la nivelul anului 1989, că o creștere cu un procent a șomajului generează o creștere de 1,04 procente a deficitului. Riedl și van Winden (2000) demonstrează, în urma realizării unor experimente de laborator, faptul că modul de finanțare a indemnizațiilor de șomaj, pe baza contribuțiilor de securitate socială (impozite asupra salariilor) produce deficite bugetare. Aceasta deoarece, în condițiile în care rata șomajului crește, baza de impozitare (salariile nominale) nu crește în același ritm cu rata șomajului.

Printre factorii care influențează mărimea deficitului bugetar se mai pot număra rata dobânzii și, respectiv, rata inflației. Roubini și Sachs (1989), explicând creșterea foarte mare a deficitelor în țările OCDE33 după anul 1973, relevă faptul că aceasta a fost amplificată, după 1979, de creșterea accentuată a ratelor reale ale dobânzii, care, în contextul încetinirii creșterii economice și creșterii șomajului a imprimat respectivele dezechilibre bugetare. Dornbusch și Fischer (1990) relevă, pe de o parte,

nedublată de indexarea impozitelor, generează venituri suplimentare (impozitul pe inflație) pentru echilibrarea bugetului.

Un alt factor de influență ar putea constitui cursul de schimb. În acest sens, Devereux (1995) subliniază faptul că, deși opinia generală este aceea că deficitul bugetar determină aprecierea cursului valutar real, totuși nu se poate desprinde o concluzie pertinentă referitoare la impactul pe care îl au deficitele anticipate asupra cursului valutar. În acest sens, autorul demonstrează faptul că în economiile mici,

Rata dependenței de sistem se determină ca raport între numărul pensionarilor și cel al contribuabililor (Andrews și Mansoora, 1996).

„plătești pe masură ce ești plătit”. Primul pilon al sistemului public de pensii. Este vulnerabil în fața șomajului și îmbătrânirii populației. Cei in vârstă depind de capacitatea și voința generației tinere de a suporta povara financiară a sistemului de pensii. Deoarece finantarea se bazează de obicei pe contribuțiile așezate asupra salariilor brute, stimulentele salariale sunt reduse.

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică

25

previziunile pesimiste referitoare la mărimea deficitului conduc la o depreciere a ratei reale de schimb.

Alături de factorii menționați anterior și care au un caracter cantitativ, literatura de specialitate a analizat și impactul unor variabile de natura calitativă asupra mărimii deficitelor bugetare. În acest sens, s-a acordat o atenție deosebită influenței exercitate de factorii instituționali asupra dezechilibrelor bugetului public. Studierea factorilor instituționali a căpătat amploare datorită faptului că tot mai mulți autori consideră că diferențele existente între state cu privire la ritmul de creștere economică, la cel de acumulare a datoriei publice etc. pot fi explicate prin intermediul unor elemente precum: sistemul electoral, tipul de organizare statală, procesul decizional public, proceduri bugetare etc. care sunt circumscriși conceptului de factori instituț ionali. În acest sens, Alesina și Perotti (1996) consideră că variabilele economice, ca de exemplu, rata dobânzii, rata inflației, mărimea produsului intern brut etc., nu pot explica în totalitate de ce anumite țări au acumulat cantit ăți substanțiale de datorie publică și altele nu, dar că elemente precum: sistemul electoral, structura partidelor politice, gradul de fragmentare a guvernului și chiar procesul bugetar pot oferi o explicație a acestor fenomene.

Așadar, concluziile desprise din studiile specialiștilor au condus la concluzia că în cazul statelor guvernate de coaliții alc ătuite din mai multe partide de orientări diferite, deficitele înregistrate au fost mai mari decât în cazul acelor țări guvernate de către un singur partid sau de coaliții mici alcătuite din două partide. În anii electorali, în țările guvernate de coaliții alcătuite din mai multe partide de orientări diferite, ritmul de acumulare a datoriei publice a fost mai ridicat.

Structura cheltuielilor guvernamentale și corelația acestora cu mărimea și dinamica veniturilor bugetare reprezintă alte elemente ce stau la baza studiilor vizând mărimea deficitelor bugetare. Cu toate că legătura dintre mărimea acestor variabile este evidentă, nu este de neglijat identificarea acelor categorii de cheltuieli care influențeaz ă într-o măsură mai mare deficitul bugetar. Studiile realizate în acest sens au relevat faptul că mărimea deficitului este determinată de nivelul și dinamica

deficitelor bugetare. La începutul anilor ’80, economiș tii erau interesați de efectele deficitelor bugetare asupra economiei, în special de impactul manifestat asupra investițiilor ca urmare a creșterii ratele dobânzilor. Studiile s-au extins, în următoarele decenii, când economia s-a confruntat cu noi situații, și au abordat și alte aspecte vizând influența exercitată asupra inflației, cursului de schimb, deficitului de cont curent. Analizele referitoare la identificarea factorilor determinanți ai deficitului bugetar au căpătat un nou impuls spre sârșitul anilor ’80 ca urmare a noilor opinii vizând impactul major al factorilor instituționali asupra mărimii deficitului.

2.2 Analiza dezechilibrelor bugetului public în România în perioada 1990-2007

După cum s-a subliniat în capitolul anterior, diversele tipuri de indicatori relevă anumite informații despre natura sau mărimea dezechilibrului bugetar, fiind totodată și instrumente de analiză a eficienței politicilor fiscale și bugetare, a impactului lor la nivel micro- dar mai ales macroeconomic. În România, date privitoare la soldul bugetului general consolidat sau soldul conven țional, soldul primar al bugetului general consolidat și la soldul structural al bugetului general consolidat sunt publicate anual de către

Ministerul Finanțelor Publice și Banca Națională Română.

26

Ținând cont de informațiile furnizate de cele două instituții dar și de obiectivele Guvernului României, se poate proceda pana la o analiză comparativă a dimensiunii soldurilor bugetare cu alte state membre ale Uniunii Europene (Figura 2.2).

2.2.1 Analiza evolu ției soldului convențional în România în perioada 1990-2007

Analiza evoluției soldului convențional în perioada 1990-2007 trebuie prezentată în relație cu trecerea de la un sistem politic socialist la unul democrat, cu alte cuvinte trecerea de la centralizarea economică la mecanismul economiei de piață. Un alt element avut în vedere este intrarea României în Uniunea Europeană în anul 2007 și prin aceasta, alinierea standardelor economice bugetare românești la cele internaționale, pragul către sistemul economic competitiv. Tabelul 2.1 prezintă evoluția soldului bugetului general consolidat în perioada 1990-2007.

Tabel 2.1

Soldul bugetului general consolidat al României în perioada 1990-2007

Sursa: IMF Country Report No. 06/169, May 2006 și

www.mfinante.ro pt perioada 2006,2007

27

Figura 2.1 Evoluția soldului bugetului general consolidat (%PIB)

S old buget general cons olidat (% P IB )

Sursa: pe baza Tabelului 2.1

Valorile deficitului bugetar prezentate oglindesc în mare măsură consecințele evenimentelor sociale, economice și politice ale perioadei. Astfel, anii 1990-1995 sunt destinați refacerii naționale iar deciziile adoptate în perioada imediat următoare revoluției și-au lăsat amprenta asupra soldului bugetului general consolidat în 1991, când acesta a înregistrat valoarea de -5.2 % din produsul intern brut. Dacă următorii doi ani se caracterizează printr-un sold al bugetului general consolidat aproape de 0 (ceea ce denotă o acomodare la noul sistem al economiei de piață), perioada 1994-1995 este marcat ă de un sold în limita de -3.5% din produsul intern brut (-2.2 în 1994 și -3.4 în 1995). Perioada 1996-2000 este marcată de o creștere a prețurilor alarmantă, inflația atingând cota maximă în perioada 1998-2000 (raportat la anul 1999). Așadar cheltuielile guvernamentale cresc iar veniturile se diminuează, rezultând într-un sold al bugetului general consolidat de până la -5.4 % din produsul intern brut. Prioada 2000 -2007: în vederea diminuării inflației se trece la denominarea monedei naționale (10 000 ROL = 1 RON). Acest proces a avut ca efect diminuarea deficitului bugetar. De asemenea, s- a dorit alinierea României la standardele europene, de aici valorile de -1.1, -1.5, -1.9 și – 2.7 din 2004, 2005, 2006 respectiv 2007.

Având în vedere aprecierile de mai sus, se poate deduce că încercările guvernului și politicile monetare adoptate de Banca Națională Română au avut un impact pozitiv asupra deficitului. Pe de altă parte însă, analizând această evoluție în contextul procesului de tranziție și al reformelor, se poate aprecia că deficitul bugetar al României a fost relativ scăzut în comparație cu dezechilibrele bugetare înregistrate în alte state central și est – europene aflate în aceeași situa ție politică și economică cu cea a țării noastre. După cum se poate observa din Figura 2.2, pe parcursul aproape a întregii perioade analizate, deficitul bugetului general consolidat al României a fost mult mai mic decât deficitele înregistrate în țări precum Ungaria și Polonia.

Figura 2.2 Evoluția deficitului bugetar în țările central

și est – europene în perioada 1993-2005

Ungaria

P olonia

R omania

28

Sursa: pe baza Anexei nr.2

În completare, se poate adăuga și faptul că deficitele bugetare ale altor state membre ale Uniunii Europene erau destul de însemnate. În Figura 2.3 este prezentată o comparație a evoluției deficitului bugetar în aceste țări în perioada 1980-2006.

Figura 2.3

Evoluția deficitului bugetar în statele membre ale Uniunii Europene în perioada 1980-2006

Sursa: pe baza Anexei nr.3

O analiză a situației dezechilibrului bugetar din țările europene relevă faptul că în perioada 1980-2006, din totalul populației statistice analizate (405 cazuri), s-au înregistrat 187 cazuri în care deficitul bugetar a fost mai mare de 3% din Produsul Intern Brut (46 % din cazuri). Din acestea, 77% s-au înregistrat în primii ani ai perioadei analizate, pân ă în 1995, 8% în perioada 1996-1999 înainte de crearea zonei Euro și 15 % după acest moment și până în anul 2006.

Având în vedere aspectele prezentate, se poate conclude că evolu ția soldului bugetului general consolidat în cazul României a fost una normal ă, luând în considerare atât factorii interni (amprenta lăsată de schimbarea regimului politic) cât și factori externi (Uniunea Europeană). Viitoarele provocări se circumscriu ideii de sustenabilitate a politicii fiscale și bugetare în vederea menținerii deficitului în limitele prevăzute prin Tratatul de la Maastricht. După cum se poate constata din datele statistice, numeroase state se confruntă cu astfel de probleme, unele dintre ele precum Franța sau Germania primind avertisment în acest sens.

Andreea Vass, consilierul personal al Primului Ministru apreciază că deficitul bugetar excesiv pe care l-a înregistrat România la sfârșitul anului 2008 este consecința politicii bugetare expansioniste prociclice. Veniturile totale din anul 2008 au fost de 32 % din PIB față de 37.2 % din PIB cât au fost programate. Cheltuielile de personal din sectorul bugetar au crescut cu 35.3 % față de 2007, ajungând până la 11.8 miliarde de euro (9.1 % din PIB). Dinamica cea mai mare au înregistrat-o cheltuielile cu bunurile și serviciile care au avansat cu 27 % comparativ cu anul 2007, având cea mai mare dinamică a ultimilor ani, ajungând la valoarea de 8.7 miliarde euro (6.4 % din PIB). Aceste aspecte au dus la posibilitatea declanșării procedurii de deficit excesiv împotriva României. Pentru anul 2008, România a înregistrat al treilea nivel al deficitului bugetar dintre toate statele membre ale Uniunii Europene (-5.4 % ESA95), derapaj inacceptabil în condițiile unei creșteri economice de 7.1 %. În cursul negocierilor pentru acordarea de asistență în cadrul pachetului financiar comun Fondul Monetar Internațional – Comisia Europeană, termenul agreat pentru atingerea unui nivel al deficitului bugetar

29

sub 3 % este 2011. În anul 2010 ținta de deficit bugetar este de 3.7 % din PIB, urmând ca România să ajungă sub pragul de 3 % din PIB în 2011.

2.2.2 Analiza evoluției soldului primar în România în perioada 1990-2007

Estimarea soldului primar are implicații majore asupra politicilor fiscale și bugetare promovate de autoritățile publice. Specialiștii Blejer și Cheasty (1991) apreciau că, prin analiza soldului primar sunt înlăturate efectele deficitelor anterioare induse prin intermediul cheltuielilor cu dobânzile. De asemenea, este eliminată acea componentă care nu este controlabilă în totalitate prin politicile fiscale și bugetare promovate de către autoritățile publice. Este vorba despre efectele inflației asupra cheltuielilor cu dobânzile și, prin urmare, și asupra mărimii deficitului bugetar. Soldul primar este un indicator prin intermediul căriua se poate evalua succesul politicilor de finanțe publice în demersul construcției unui sistem economic sustenabil, bazat pe creștere reală. În accepțiunea Băncii Mondiale, pot fi evaluate acțiunile întreprinse de către autorități în ceea ce privește ameliorarea sau nu a gradului de îndatorare.

În Tabelul 2.2 este prezentată evoluția soldului primar în România în perioada 1990-2007, iar Figura 2.4 prezintă ilustrarea schematică a acestuia.

Tabel 2.2 Soldul primar al României în perioada 1990-2007

30

Sursa: Date preluate de la Fondul Monetar Internaț ional pentru perioada 1990-2006, iar pentru 2007 date preluate din Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 28.02.2008

Figura 2.4

Sursa: pe baza Tabelului 2.2

Valorile negative înregistrate în diverși ani (1992, 1995, 1996, 1997, 1998, 2007) denotă excedența cheltuielilor bugetare față de venituri. Eliminarea efectelor inflației asupra cheltuielilor cu dobânzile a dus totuși la o evoluție pozitivă, dar limitată la perioada anilor 1999-2006, pentru ca în anul 2007 să se revină la valorile negative de care România nu reușește să scape. Valoarea pozitivă a fost insuficientă, soldul bugetului general consolidat înregistrând deficit. Prin compararea celor două solduri, se poate deduce că valoarea pozitivă a soldului primar a determinat o modificare în același sens, dar într -o măsură mai mică a soldului bugetului general consolidat. Deficitul înregistrat de soldul primar a lăsat o amprentă deosebit de puternică asupra soldului bugetului general consolidat.

Aceste observații sunt redate în Figura 2.5 care prezintă comparativ cele două solduri:

Figura 2.5

Evoluț ia comparativă a soldului primar al României și a soldului bugetului general consolidat în perioada 1990-2007

Sursa: pe baza Tabelului 2.1 și a Tabelului 2.2

Estimarea și analiza soldului structural pentru România în perioada 1990-2007

Soldul structural prezintă importanță deoarece, prin intermediul s ău, se poate determina sustenabilitatea politicilor fiscale ș i bugetare prin eliminarea influențelor induse de evoluția ciclurilor economice. Pentru România, necesitatea estimării soldului structural rezid ă din faptul că acesta constituie un indicator utilizat frecvent în literatura de specialitate fie ca reper la nivelul economiei naționale fie în vederea evaluării eficienței politicilor fiscale și bugetare promovate de autoritățile române. De asemenea, acest tip de sold mai poate fi utilizat în vederea evaluării sustenabilității politicilor fiscale și bugetare sau pentru estimarea impactului politicilor fiscale și bugetare asupra economiei românești.

Pentru a analiza și estima soldul structural al României se va porni de la nivelul soldului convențional (D), determinat ca diferență între veniturile (V) și cheltuielile (C) bugetului general consolidat:

D = V – C

Pentru a identifica și elimina efectul factorilor ciclici se va calcula GAP-ul (decalajul dintre Produsul Intern Brut efectiv și cel potențial), ca diferență între PIB actual (Y), în prețuri constante, și PIB potențial (Y*), ca procent din PIB potențial:

GAP = 100

Pe baza Anexei nr.3 am întocmit Figura 2.6 de mai jos în care sunt ilustrate ciclurile economiei românești:

Figura 2.6

Estimarea ciclurilor economice ale României

P IB în prețurile c ons tante ale anului 1990 (mil.R ON)

P IB în prețurile cons tante ale anului 1990 (mil.R ON)

32

Sursa: Date preluate de la Fondul Monetar Internațional pentru perioada 1990-2006, iar pentru 2007 date preluate din Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 28.02.2008

Figura 2.6

Structura soldului structural (%PIB)

Sursa: Date preluate de la Fondul Monetar Internațional pentru perioada 1990-2006, iar pentru 2007 date preluate din Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 28.02.2008

Datele prezentate în tabel precum și reprezentarea figurativă a acestora evidențiază o oarecare inconsecvență în ceea ce privește politicile fiscale și bugetare aplicate de Guvernul României. Analiza celor prezentate mai sus, ne oferă câteva informații cu privire la perioadele esențiale de evoluție. În perioada 1990-1995 fluctuațiile soldului structural denotă inconsecvența deciziilor privitoare la buget și fiscalitate. Următorii patru ani sunt marcați de profunda ineficiență a politicilor fiscale și bugetare, valoarea soldului structural atingând chiar nivelul de -5,5 % din PIB. Anii 2001-2007, marcați de dorința de aderare la Uniunea Europeană, atrag atenuarea deficitului bugetar, hotărârile adoptate fiind un bun remediu împotriva valorilor scăzute din anii precedenți.

Analiza comparativ ă a evoluției deficitului structural și a celui convențional (Figura 2.8) relevă o serie de diferențe relativ mici dintre mărimea celor două solduri

33

bugetare, chiar în anii în care economia românească a atins nivelul maxim (PIB efectiv a fost egal cu PIB potențial):

Figura 2.8

Evoluția deficitului structural ș i a deficitului bugetului general consolidat al României în perioada 1990-2006

S old s tructural (% P IB )

S old buget general cons olidat (% P IB )

Sursa: pe baza Tabelului 2.1 și Tabelului 2.3

Această situație poate sugera faptul că politicile fiscale și bugetare din România nu sunt influențate de ciclicitatea activității economice, cu alte cuvinte stabilizatorii automaț i sunt relativ „inerți” iar ajustările fiscale au avut ca unic obiectiv diminuarea mărimii deficitului convențional, neavând nicio influență asupra cererii agregate.

2.2.4 Analiza evoluției soldului curent în România în perioada 1990-2007

Pentru a completa paleta de indicatori descriși anterior se va adăuga soldul curent, prin intermediul căruia se monitorizează aparatul de economisire la nivel guvernamental. Estimarea soldului curent este prezentată atât sub formă tabelară (Tabelul 2.4) cât și figurativă (Figura 2.9):

Tabel 2.4

34

Sursa: Propriile estimări pe baza datelor preluate de la Fondul Monetar Internațional pentru perioada 1992-2004, de la Ministerul Finanțelor Publice pentru anii 2005-2006 și din legile bugetare pentru anii 1990-1991

Figura 2.9

Estimarea soldului curent (%PIB)

De altfel, așa cum rezultă și din Figura 2.10, în anii respectivi, cheltuielile de capital

Nivelul cheltuielilor de capital

C heltuieli de capital (% P IB )

C heltuieli de capital (% cheltuieli ale bugetului general cons olidat)

Sursa: pe baza Anexei nr.4

De altfel, evoluția soldului Rostow (1971) formulaseră cu cel investițiilor publice și private într-un apreciau că la începutul perioadei

curent confirmă ceea ce Musgrave (1969) și puțin trei decenii în urmă vis-a-vis de mărimea sistem economic dezvoltat. Cei doi economiști de dezvoltare economică, preponderente vor fi

35

investițiile realizate de sectorul guvernamental, iar acestea se vor îndrepta cu precădere spre infrastructură. În perioada de mijloc a dezvoltării unui sistem economic, investițiile private vor spori, iar în cazul unei economii mature, investițiile publice vor fi complementare celor private și se vor îndrepta cu precădere spre capitalul uman.

2.3. Analiza politicii de finanțare a deficitului bugetar al României în perioada 1990-2007

Politica de finanțare a deficitului bugetar al României în perioada 1990-2007 s-a bazat în mare parte pe împrumuturile de stat, fie ele interne sau externe. În consecință, gradul de îndatorare este indicatorul cel mai ilustrativ pentru o analiză competentă.

Deși în anii 1990-1991 ponderea datoriei publice în PIB era de 0,9% respectiv 8,6% (Anexa nr.2), fiind reprezentată de datoria publică externă, România se confrunta cu numeroase dificultăți în ceea ce privește asigurarea finanțării externe. Banca Națională Română susține că principalele probleme ale perioadei erau reprezentate în principal de neîncrederea creditorilor externi poten țiali în calitatea și sustenabilitatea programului de reformă aplicat în România și de fluctuațiile frecvente ale politicii valutare, la acestea adăugându-se gradul modest de integrare a României pe piața mondială. Instituțiile care acordau credite României erau Fondul Monetar Internațional (FMI) și țările din Grupul 24, acestea din urmă acordând credite guvernului românesc pe baza acordurilor încheiate cu FMI. În ciuda condițiilor de creditare favorabile, capacitatea de atragere a resurselor de finanțare era limitată, iar numărul redus de creditori privați era interpretat de investitorii străini ca un semnal negativ privind perspectivele statului creditor34.

Temerile Băncii Naționale a României s-au adeverit, deoarece la nivelul anului 1997 și pe parcursul anului 1998 deficitul bugetar a fost finanțat integral din resurse interne deoarece ritmul lent al reformelor structurale, incertitudinile de pe scena politicã și semnalele confuze și contradictorii cu privire la orientarea politicilor economice au înrăutățit percepția României în exterior, îngreunând posibilitatea recurgerii la împrumuturi externe cu scadențe mai mari și la costuri rezonabile35.

Resursele financiare pentru finanțarea deficitului bugetar din această perioad ă au fost atrase prin intermediul disponibilităților Trezoreriei și al emisiunilor în exces, fapt ce a pus presiune pe nivelul dobânzilor. Pe parcusul anului 1999, gama de instrumente a fost diversificată, apelându-se și la depozitele atrase de Trezoreria statului de pe piața monetară internațională. Începând cu anul 2000, finanțarea deficitului bugetar s-a realizat atât din resurse interne, cât și externe. De asemenea, spre deosebire de anii precedenți, emisiunile de titluri de stat s-au îndreptat, cu precădere, către sectorul non-bancar, populație sau agenți economici. Totodată, începând cu anul 2001, autoritățile locale au început să finanțeze programele de cheltuieli publice pe seama resurselor atrase ca urmare a emisiunii de obligațiuni municipale.

După anul 1990 autorităț ile publice au înglobat în datoria publică și datoriile restante ale băncilor sau ale altor societăți comerciale (distribuție a gazelor naturale și a energiei electrice). Pe baza estimărilor realizate de Câmpeanu (2005), în intervalul 1991-2004, datoriile restante preluate la datoria publică a României au reprezentat între 0% din PIB în anul 1991 și 5,8% din PIB, nivel maxim atins în anul 1999. Începând cu 2003 și continuând cu 2004, ponderea acestor datorii a reprezentat 1,6% din PIB.

Banca Națională a României, Rapoarte Anuale 1991-1995, pag.48.

Banca Națională a României, Raport Anual 1997, pag. 45.

36

Preluarea datoriilor restante ale companiilor falimentare, sub presiunea unor grupuri de interese, poate conduce la “deturnări” ale fondurilor publice de la alocarea lor pe domenii prioritare.

În perioada 1990-1999, gradul de îndatorare a României a avut un trend crescător, din anul 1999 observându-se o tendință de scădere (Figura 2.11).

Figura 2.11

Evoluția gradului de îndatorare a României în perioada 1990-2007

Sursa: Raport privind situația macroeconomică pentru anul 2008 și proiecția acesteia în perioada 2009-2011

Gradul de îndatorare a României s-a situat între 0,9% la începutul perioadei, atingând un maxim de 33,2% în anul 1999. Având în vedere deja aderarea României la structurile Uniunii Europene, politica de îndatorare a țării noastre trebuie să se circumscrie criteriilor de convergență stabilite prin Tratatul de la Maastricht, conform cărora deficitul bugetului general consolidat nu trebuie să depășească 3% din PIB, iar gradul de îndatorare, calculat ca raport procentual între datoria publică totală și produsul

în România creșterea economică fluctuează de la an la an, iar „ținta” de 5% este destul de dificil de atins în realitate, atunci se pune întrebarea dacă nu cumva și o rată de

37

Figura 2.12

Evoluția comparativ ă a creșterii economice reale și a gardului de îndatorare a României în perioada 1990-2006

Sursa: prelucrări pe baza datelor furnizate de Institutul Național de Statistică și Banca Națională a României

Privitor la structura datoriei publice a României din punctul de vedere al sursei de proveniență, pe tot parcursul intervalului 1990-2006 au fost preferate sursele externe. Problematica alegerii dintre cele două alternative de finanțarea a deficitelor publice, finanțare internă sau finanțare externă, este intens dezbătută în literatura de specialitate. Din perspectiva managementului datoriei publice, trebuie aleasă acea sursă de finanțare care să minimizeze costul îndatorării, pe termen mediu. Alte studii relevă faptul că nu contează tipul de finanțare, internă sau externă, în condițiile existenței unei mobilități perfecte a capitalurilor. Sunt autori, însă, care susțin superioritatea finanțării externe, prin prisma faptului că o astfel de politic ă nu afectează negativ investițiile private și nu induce presiuni inflaț ioniste la nivelul economiei. Pe de altă parte, politica de îndatorare externă impune disciplină fiscală și bugetară și poate conduce la evicțiunea investiț iilor private prin intermediul cursului de schimb nominal. De asemenea, nu trebuie uitate nici efectele pe care le poate avea asupra costului datoriei publice externe, creșterea dobânzilor pe piețele externe sau deprecierea monedei naționale.

externă este contractată, cu precădere, pe termen lung (Figura 2.14 și Tabelul 2.6).

38

Figura nr. 2.13

Structura datoriei publice interne a României în funcție de scadență

Sursa: pe baza tabelului 2.5

Tabel 2.5

Structura datoriei publice interne a României în funcție de scadență

Sursa: Date preluate de la Ministerul Finanțelor Publice

39

Figura 2.14

Structura datoriei publice externe a României în funcție de scadență

Sursa: pe baza tabelului 2.6

Tabel 2.6

Structura datoriei publice externe a României în funcție de scadență

Sursa: Date preluate de la Ministerul Finanțelor Publice

O gestionare corectă a datoriei publice este esențială pentru gestionarea riscurilor la nivelul entităților private care, de regulă, sunt afectate în cazul unor crize financiare datorate unui management inadecvat al datoriei guvernamentale36. Printre riscurile asociate portofoliului datoriei publice se numără și cel generat de o structură

Blanchard (1994) semnalau faptul că în acele state membre ale OCDE (de exemplu, Belgia, Italia, Irlanda) care au atins sau au depășit un nivel de îndatorare de 100% din PIB se constată o reducere a scadențelor pentru care se contractă datoria publică. În cazul României, contractarea, cu preponderență, a datoriei publice externe pe termen lung poate constitui un punct forte în procesul gestionării acesteia. Momentan nu ne putem pronunța, având în vedere că, până în prezent, nu au fost efectuate studii care să analizeze impactul contractării datoriei publice pe termen lung asupra generațiilor viitoare. Însă, putem atrage atenția asupra faptului că datoria publică internă pe termen scurt poate genera anumite vulnerabilități, luând în considerare nesincronizarea dintre momentul încasării veniturilor bugetare și cel al plății obligațiilor aferente împrumuturilor contractate.

Pornind de la premisa că deficitul primar ar fi finanțat în exclusivitate fie numai din datorie publică internă, fie numai din datorie publică externă, a fost estimat nivelul sustenabil al datoriei publice atât în funcție de sursa de proveniență, cât și în funcție de scadență (Tabelul 2.7). Se poate observa faptul că în toate cazurile evoluția este acceași ca și în cel al datoriei publice totale. Dacă ne referim la cea mai relevantă perioada, 2004-2006, se poate constata că datoria publică internă și, în mod deosebit, datoria publică internă pe termen scurt se situează peste nivelul sustenabil estimat, ceea ce sugerează existența, în viitor, a unor posibile dificultăți în gestionarea acesteia. Cu toate acestea, în perioada analizată, se poate aprecia că politica de îndatorare a României nu a fost una excesivă. Se recomand ă ajustări fiscale și bugetare pe termen mediu care să limiteze deficitul contului curent, să reducă deficitul bugetului general consolidat, să îmbunătățească situația întreprinderilor de stat, pentru a nu avea efecte asupra creșterii economice.

36 International Monetary Fund and Worlb Bank(2001), “Guidelines for Public Debt Management”, March 21, 2001, pag.2-3, www.imf.org.

41

Tabel 2.7

Estimarea nivelului sustenabil al datoriei publice a României în funcție de structura și scadența acesteia

Unde:

DPI: datorie publică internă (% PIB); DPIs: datorie publică internă sustenabilă (% PIB) DPE : datorie publică externă (% PIB); DPEs: datorie publică externă sustenabilă (% PIB)

DPIts: datorie publică internă pe termen scurt (% PIB); DPIts-s: datorie publică internă pe termen scurt sustenabilă (% PIB)

DPItml: datorie publică internă pe termen mediu și lung (% PIB); DPItml-s: datorie publică internă pe termen mediu I lung sustenabilă (% PIB)

DPE 1-5: datorie publică externă între 1-5 ani (% PIB); DPE 1-5s: datorie publică externă între 1-5 ani sustenabilă (% PIB)

DPE 5- 10: datorie publică externă între 5-10 ani (% PIB); DPE 5-10s: datorie publică externă între 5-10 ani sustenabilă (% PIB)

DPE 10: datorie publică externă peste 10 ani (% PIB); DPE 10s: datorie publică externă peste 10 ani sustenabilă (% PIB)

42

actualelor tendințe ar putea genera probleme privind plata dobânzilor aferente datoriei publice. Stoian (2006) a analizat sustenabilitatea politicilor fiscale și bugetare, evidențiindu-se, astfel, lipsa de sustenabilitate. Rezultatele înregistrate pe baza studiului realizat de Stoian și Câmpeanu (2007) relevă sustenabilitatea politicilor fiscale și bugetare, însă, în ceea ce privește relația de cointegrare dintre cheltuielile bugetare primare și veniturile bugetare, aceasta nu a putut fi confirmată, fapt ce sugerează existența unei relații de echilibru între cele două variabile, mai degrabă, temporară sau pe termen scurt, decât pe termen lung.

Concluzia la care am ajuns este aceea că se poate vorbi de o sustenabilitate fiscală și bugetară, însă, slabă, având în vedere decalajul între stimuli și reacția politicilor fiscale și, de asemenea, impactul care este foarte redus.

43

Problematica deficitelor publice nu este încheiată, deoarece în contextul nou creat al globalizării, al formări pieței unice europene, al adoptării monedei euro, al noii crize economice, sunt necesare politici de finanțe publice care să asigure stabilitatea și condițiile necesare dezvoltării statelor în contextul impus de Tratatul de la Maastricht și de Pactul de Stabilitate și Creștere. Prin urmare, guvernele statelor membre și ale viitoarelor aderente la Uniunea Europeană trebuie să acorde atenție politicilor fiscale și bugetare de limitare a deficitelor bugetare, de corectare a acestora și de asigurare a sustenabilității pe termen lung.

În ceea ce priveș te România, se poate afirma faptul c ă reprezintă un caz aparte în contextul acestei teme. Trecerea de la sistemul economic centralizat la economia de piață și aderarea la UE realizate în mai puțin de dou ăzeci de ani constituie un exemplu ce merită atenția economi știlor la nivel internațional. La începutul perioadei de tranziție, dar și ulterior, România s-a confruntat cu numeroase mutații manifestate pe diverse planuri. Sistemele de valori s-au modificat, iar indivizii au fost puși în fața unui mod de a trăi și gândi cu care nu erau obisnuiț i. În aceste condiții, adaptarea la noul context al democrației și ale economiei de piață s-a realizat „din mers”, pe parcurs. Cele două sisteme economice chiar au coexistat o perioadă. Toate aceste modificări au necesitat un efort imens din toate punctele de vedere, inclusiv financiar. Deși România a beneficiat de asistență financiară și tehnică din partea organismelor internaționale, totuși a fost nevoită să învețe „pe cont propriu” ce înseamnă economie de piață și să își creeze propriile „sisteme de apărare” împotriva diverselor disfuncționalități care urmau să se manifeste ulterior. De regulă, în astfel de situații, unul dintre principalele efecte la nivel economic îl constituie creșterea deficitului bugetului public.

Studierea problematicii deficitului bugetar nu se poate realiza decât în contextul determinat de evoluția gândirii economice. Evenimentele politicie, sociale, istorice au condus, de-a lungul timpului, la formarea unor curente de opinie pro și contra deficitului bugetar, ca modalitate de manifestare a dezechilibrelor în economie. Paradigmele formulate au fost în strânsă legatură cu percep ția comunității academice vis-a-vis de rolul statului în economie. În contextul actual, cel al recunoașterii eș ecului pieței, al necesității intervenției statului pentru corectarea dezechilibrelor la nivel macroeconomic si al dezvoltarii statului bunăstării, viziunea asupra deficitelor bugetului public s-a modificat, în sensul acceptării acestora. Deficitul bugetar este privit ca „un rău necesar”. Este absolut normal ca în contextul unei societăți în dezvoltare, ale cărei nevoi sunt în continuă modificare, statul să intervină pentru a asigura furnizarea acelor bunuri pe care piața nu le poate oferi. Aceasta poate conduce, în timp, la creșterea dimensiunii sectorului guvernamental. Părerile economiștilor referitoare la acest aspect sunt împărțite. Sunt autori care critic ă această implicare a statului în economie, considerând-o inoportună și generatoare de efecte negative asupra economiei, sunt autori care au arătat că anumite categorii de cheltuieli publice au un efect pozitiv asupra creșterii economice pe termen lung. Cu toate acestea, un lucuru este cert! O caracteristică importantă a statului bunăstării sociale o constituie deficitele bugetare ș i acumularea datoriei publice. Prin urmare, nu se mai pune problema fundamentării unor bugete publice echilibrate, ci, menținerea sub control a mărimii deficitelor. Recent, în contextul creării Uniunii Monetare Europene, limita de 3% din PIB a deficitului bugetar a devenit o adevarată „regulă de aur” a finanțelor publice. State dezvoltate, membre ale Uniunii

44

Europene se confruntă cu dificultăți generate de nerespectarea acestui criteriu, fapt care a creat numeroase dezbateri pe tema sustenabilității politicilor fiscale și bugetare și a eficienței acestora, a ajustărilor necesare pentru corectarea dezechilibrelor. De aceea, apreciez că, în contextul actual nu deficitele bugetare în sine constituie o problemă, ci mărimea acestora și efectele negative pe care le pot induce la nivelul economiei.

În vederea identificării și mă surării impactului deficitului bugetar asupra performanțelor economice ale unui stat este necesară dimensionarea de o manieră cât mai corectă a mărimii deficitului bugetar. În acest sens, în literatura de specialitate au fost identificați numeroș i indicatori, însă utilizarea acestora diferă de la caz la caz. Printre cei mai utilizați astfel de indicatori se numară: soldul convențional, soldul primar, soldul structural, soldul operațional, soldul curent, soldul intern și, rspectiv, soldul extern. Fiecare dintre acești indcatori are un anumit conținut informativ și poate oferi detalii relevante cu privire la eficiența politicilor de finanțe publice promovate de către autoritățile guvernamentale.

Analizând evoluția soldurilor bugetare în România, în perioada 1990-2007, se pot desprinde următoarele concluzii:

soldul bugetului general consolidat (soldul convențional) a fost ținut sub control de către autoritățile publice. Având în vedere faptul că principalul obiectiv al politicii monetare a Băncii Naționale a României a fost acela de diminuare a inflației se explică dimensiunea redusă a deficitului. Pe de altă parte însă, analizând această evoluție în contextul procesului de tranziție și al reformelor, se poate aprecia că nivelul deficitului bugetar al României a fost relativ scăzut în comparație cu dezechilibrele bugetare înregistrate în alte state central și est europene aflate în aceeași situație politică și economică cu cea a țării noastre.

soldul primar a înregistrat un deficit în majoritatea anilor, ceea ce sugerează o insuficiență a veniturilor bugetare pentru acoperirea necesarului exprimat prin cheltuielile bugetare, cu exceptia chletuielilor asociate contractării împrumuturilor de stat. Pe de altă parte, în anii în care soldul primar a înregistrat un surplus, acesta nu a fost suficient de mare pentru o eventuală finanțare a cheltuielilor cu dobânzile, fapt care s-a reflectat la nivelul soldului bugetului general consolidat care a înregistrat deficit. De asemenea, s-a putut observa existența unor corelații între deficitul primar înregistrat cu 3 ani în urmă și deficitul convențional, fapt care sugerează că deficitele înregistrate au fost finanțate pe seama contractării împrumuturilor de stat, ale căror cheltuieli cu dobânzile au devenit scadente la momentul actual și s-au reflectat în mărimea deficitului convențional. Legătura este logică și sugerează că menținerea deficitului bugetului general consolidat la un nivel considerat acceptabil, în cazul în care se înregistrează excedente la nivelul soldului primar, depinde de politica de îndatorare și de modul de gestionare a datorie publice.

analizând comparativ evoluția deficitului structural și a celui convențional se observă diferențe relativ mici între mărimea celor două solduri bugetare, chiar în anii în care economia românească a atins nivelul maxim. Această situație poate sugera faptul că politicile fiscale și bugetare din România nu sunt influențate de ciclicitatea activității economice sau, altfel spus, stabilizatorii automați sunt relativ „inerți”, iar ajustările fiscale și bugetare au avut ca unic obiectiv diminuarea, pe termen scurt a mărimii deficitului convențional neavând nici o influență și asupra cererii agregate pe termen lung.

evoluția soldului curent relevă înregistrarea unor excedente considerabile, fapt ce a permis utilizarea resurselor pentru finanțarea investițiilor publice. În anii în care s-au înregistrat cele mai mari excedente, cheltuielile de capital din bugetul public au atins cel mai mare nivel din întreaga perioadă, atât ca pondere

45

în produsul intern brut, cât și ca pondere în totalul cheltuielilor bugetului general consolidat.

Se poate sublinia faptul că, în ceea ce privește factorii care au o influență semnificativă asupra mărimii deficitului bugetar în România, exprimat prin intermediul diverșilor indicatori, aceștia pot fi considerați a fi inflația, șomajul, contul curent și ciclurile economice. Aceste variabile pot fi utilizate și ca instrumente de control în vederea reducerii mărimii deficitului bugetului public, dacă această depășește un anumit nivel considerat acceptabil. Mai trebuie semnalat faptul că în vederea menținerii sub control a deficitului bugetar al României, politica monetară prin asigurarea stabilității prețurilor poate juca un rol important. De asemenea, se mai poate evidenția reacția decalată a mărimii deficitului bugetar la șocuri ce se manifestă fie la nivelul prețurilor în economia românească, la cel al șomajului sau al deficitului de cont curent. Acest aspect trebuie avut în vedere deoarece anumite evolu ții petrecute în trecut pot fi resimțite în prezent și pot induce distorsiuni la nivelul politicilor publice curente. Totodată, politicile actuale de finanțe publice pot genera efecte ce vor fi resimțite în următorii ani.

Studierea problematicii deficitului bugetar ș i a impactului acestuia asupra economiei nu poate fi analizată fără a avea în vedere și modul de finanțare a acestuia. În majoritatea lor, studiile elaborate pân ă în prezent analizează efectele dezechilibrelor bugetare tocmai prin prisma modalității de finanțare a deficitului. În cazul României, finanțarea deficitului bugetar s-a realizat, în cea mai mare parte prin contractarea împrumuturilor de stat. Analizând gradul de îndatorare a României se poate aprecia că acesta a fost relativ mic în comparație cu cel înregistrat în multe dintre economiile emergente. Cu toate acestea, se pune problema dacă și un nivel scăzut al datoriei publice nu genereaz ă efecte negative la nivelul economiei. De exemplu, în anii în care România a înregistrat rate reale negative ale creșterii economice, gradul de îndatorare s-a situat pe un trend ascendent. Această situație contravine cu ceea ce consemnează literatura de specialitate referitor la o politică de îndatorare „sănătoasă”, însă nu există o altă alternativă sau dacă ar fi existat aceasta ar fi fost mult mai costisitoare. Analizând structura datoriei publice a României în perioada 1990-2007 pot fi evidențiate următoarele: preponderentă este datoria publică externă, iar în ceea ce privește scaden țele, datoria publică internă este contractată cu precădere pe termen scurt, în timp ce cea externă este contractat ă pe termen lung. Per ansamblu, politica de îndatorare a României pare a fi o politică corespunzătoare sub aspectul structurii ei, însă luând în considerare modul de gestionare a acesteia, faptul că au fost evidențiate niște efecte întârziate ale cheltuielilor aferente datoriei publice asupra mărimii deficitului convențional, trebuie avute în vedere efectele pe termen lung și modul în care politica de îndatorare curentă poate afecta generațiile următoare.

Apreciez faptul că autoritățile publice promovează politici macroeconomice de natură “secvențial ă”, în sensul că urmăresc fie reducerea inflației, fie reducerea deficitului bugetar în funcție de niște obiective stabilite pe termen relative mediu, dacă nu scurt și pierd din vedere promovarea unor politici sustenabile care să contribuie la creșterea economică reală a României și asigurarea unui nivel al bunăstării sociale comparativ cu cel al statelor europene.

46

Drăcea Marcel, Sichigea Nicolae, Berceanu Dorel, Ciurezu Tudor, Finanțe publice, Editura Universitaria, Craiova, 2000

Drăcea Raluca, Finanțe publice, Editura Universitaria, Craiova, 2007

Mitu Narcis Eduard, Finanțe publice, Editura Universitaria, Craiova, 2008

Tatiana Moșteanu, Finanțe publice – note de curs și aplicații pentru seminar, Finanțe, Editura Universitară, 2008

Vasile Barbu, Fondurile publice. Constituire și utilizare, Editura Sedona, Timișoara, 2002

Văcărel Iulian, Gheorghe D.Bistrice, Florian Bercea, Gabriela Anghelache, Tatiana Moșteanu, Maria Bodnar, Florin Georgescu, Finanțe, Editura Didactică și Pedagogică 2007

Alte surse

www.insse.ro

www.romaniaeuropa.com/cartionline/carti_economie

www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca

www.bnro.ro

www.mfinante.ro

www.sfin.ro

***Banca Națională a României, Raport Anual 2007

***Banca Națională a României, Raport Anual 2006

***Banca Națională a României, Raport Anual 2005

***Banca Națională a României, Raport Anual 2004

***Banca Națională a României, Raport Anual 2003

***Banca Națională a României, Raport Anual 2002

***Banca Națională a României, Raport Anual 2000

***Banca Națională a României, Raport Anual 1999

***Banca Națională a României, Raport Anual 1998

***Banca Națională a României, Raport Anual 1997

***Banca Națională a României, Rapoarte Anuale 1991-1995

***Banca Națională a României, Rapoarte asupra inflației

***Banca Națională a României, Buletine lunare

***Banca Națională a României, Rapoarte asupra stabilității financiare

***Banca Națională a României, Buletine de conjunctură

47

Anexa nr.1

Cheltuielile/veniturile bugetului general consolidat în raport cu rata inflației în România, în perioada 1993-2006

Sursa: *) IMF Country Report No. 06/169, May 2006; **) Buletin lunar al M.F.P., decembrie 2005;

***) Raport anual B.N.R., 2004;

****) Date preluate de la Fondul Monetar Internațional

unde:

NCBT = cheltuielile bugetului general consolidat total (mil.RON)

NCDOB = cheltuielile cu dobânzile din bugetul general consolidat (mil.RON) NCSAL = cheltuielile de personal din bugetul general consolidat (mil.RON) NVBT = veniturile bugetului general consolidat total (mil.RON)

INFL = rata anuală a inflației (%)

48

Anexa nr.2

Evoluția deficitului bugetar în țările central și est europene în perioada 1993-2005

Sursa: Ministerul Finanț elor Publice pentru perioada 1993-2000 pentru Ungaira și Polonia și,respectiv pentru perioada 1993-2005 pentru România. Comisia europeană și Fondul Monetar Internațional pentru perioada 2001-2005

49

Anexa nr.3

Estimarea produsului intern brut potențial în perioada 1990-2006

Sursa: www.insse.ro

37 PIB potențial este acel PIB care ar putea fi atins dacă economia ar funcționa la capacitatea deplina. Cu alte cuvinte, este PIB cel mai înalt pe care o economie îl poate genera într-o anumită perioadă, fară a crea presiuni inflaționiste. Faptul că pentru anul 2007, PIB potențial este mai mic decât PIB în prețuri constante ale anului 1990 relevă o slăbire a economiei în ciuda creșterii anuale constante de la un an la altul.

50

Anexa nr.4

Cheltuielile de capital în România în perioada 1990-2006

Sursa: datele au fost preluate de la Fondul Monetar Internațional pentru perioada 1992-2004, Ministerul Finanțelor Publice pentru anii 2005-2006 și din legile bugetare pentru anii 1990-1991

51

Anexa nr.5

Gradul de îndatorare a României în perioada 1990-2006

Sursa: Date preluate de la Ministerul Finanțelor Publice

Drăcea Marcel, Sichigea Nicolae, Berceanu Dorel, Ciurezu Tudor, Finanțe publice, Editura Universitaria, Craiova, 2000

Drăcea Raluca, Finanțe publice, Editura Universitaria, Craiova, 2007

Mitu Narcis Eduard, Finanțe publice, Editura Universitaria, Craiova, 2008

Tatiana Moșteanu, Finanțe publice – note de curs și aplicații pentru seminar, Finanțe, Editura Universitară, 2008

Vasile Barbu, Fondurile publice. Constituire și utilizare, Editura Sedona, Timișoara, 2002

Văcărel Iulian, Gheorghe D.Bistrice, Florian Bercea, Gabriela Anghelache, Tatiana Moșteanu, Maria Bodnar, Florin Georgescu, Finanțe, Editura Didactică și Pedagogică 2007

Alte surse

www.insse.ro

www.romaniaeuropa.com/cartionline/carti_economie

www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca

www.bnro.ro

www.mfinante.ro

www.sfin.ro

***Banca Națională a României, Raport Anual 2007

***Banca Națională a României, Raport Anual 2006

***Banca Națională a României, Raport Anual 2005

***Banca Națională a României, Raport Anual 2004

***Banca Națională a României, Raport Anual 2003

***Banca Națională a României, Raport Anual 2002

***Banca Națională a României, Raport Anual 2000

***Banca Națională a României, Raport Anual 1999

***Banca Națională a României, Raport Anual 1998

***Banca Națională a României, Raport Anual 1997

***Banca Națională a României, Rapoarte Anuale 1991-1995

***Banca Națională a României, Rapoarte asupra inflației

***Banca Națională a României, Buletine lunare

***Banca Națională a României, Rapoarte asupra stabilității financiare

***Banca Națională a României, Buletine de conjunctură

Anexa nr.1

Cheltuielile/veniturile bugetului general consolidat în raport cu rata inflației în România, în perioada 1993-2006

Sursa: *) IMF Country Report No. 06/169, May 2006; **) Buletin lunar al M.F.P., decembrie 2005;

***) Raport anual B.N.R., 2004;

****) Date preluate de la Fondul Monetar Internațional

unde:

NCBT = cheltuielile bugetului general consolidat total (mil.RON)

NCDOB = cheltuielile cu dobânzile din bugetul general consolidat (mil.RON) NCSAL = cheltuielile de personal din bugetul general consolidat (mil.RON) NVBT = veniturile bugetului general consolidat total (mil.RON)

INFL = rata anuală a inflației (%)

48

Anexa nr.2

Evoluția deficitului bugetar în țările central și est europene în perioada 1993-2005

Sursa: Ministerul Finanț elor Publice pentru perioada 1993-2000 pentru Ungaira și Polonia și,respectiv pentru perioada 1993-2005 pentru România. Comisia europeană și Fondul Monetar Internațional pentru perioada 2001-2005

49

Anexa nr.3

Estimarea produsului intern brut potențial în perioada 1990-2006

Sursa: www.insse.ro

37 PIB potențial este acel PIB care ar putea fi atins dacă economia ar funcționa la capacitatea deplina. Cu alte cuvinte, este PIB cel mai înalt pe care o economie îl poate genera într-o anumită perioadă, fară a crea presiuni inflaționiste. Faptul că pentru anul 2007, PIB potențial este mai mic decât PIB în prețuri constante ale anului 1990 relevă o slăbire a economiei în ciuda creșterii anuale constante de la un an la altul.

50

Anexa nr.4

Cheltuielile de capital în România în perioada 1990-2006

Sursa: datele au fost preluate de la Fondul Monetar Internațional pentru perioada 1992-2004, Ministerul Finanțelor Publice pentru anii 2005-2006 și din legile bugetare pentru anii 1990-1991

51

Anexa nr.5

Gradul de îndatorare a României în perioada 1990-2006

Sursa: Date preluate de la Ministerul Finanțelor Publice