DEZBATERI PRIVIND ETNOGENEZA ROMÂNILOR ÎN ANII ’50. DE LA MANUALUL LUI ROLLER LA TRATATUL DE ISTORIE ANDREI MĂGUREANU Formarea limbii și a poporului… [617561]

DEZBATERI PRIVIND ETNOGENEZA ROMÂNILOR
ÎN ANII ’50. DE LA MANUALUL LUI ROLLER
LA TRATATUL DE ISTORIE
ANDREI MĂGUREANU
Formarea limbii și a poporului român a fost una dintre cele mai discutate probleme istorice din
primii ani ai instaurării regimului comunist în România. Motivu l principal al demersului de față îl
constituie o stenogramă a unei ședințe a Comisiei pentru studiul formării limbii și poporului
român , din care vom reproduce, în anexă, intervențiile lui Em. Petrovici și I. Nestor∗. Voi încerca să
arăt cum a evoluat abordarea etnogenezei românilor între două m omente importante: publicarea
Istoriei R.P.R. Manual pentru învățământul mediu și redactarea Tratatului de Istorie a României ,
insistând asupra lucrărilor Comisiei.

Sfârșitul celui de al doilea război mondial a adus schimbări ma jore pe harta politică
a Europei. Intrarea României în sfera de influență sovietică a determinat schimbări
dramatice. Noua putere vroia să schimbe totul: statul, gândirea , omul. Drept urmare
trebuia schimbată și istoria, istoriografia burgheză păcătuind prin faptul că „nu
recunoaște caracterul obiectiv al legilor de dezvoltare a socie tății omenești”1. Noua
istorie trebuia scrisă pe baz a materialismului istoric.
* * *
Implicarea factorului politic în soluționarea acestei probleme istorice nu era o
noutate a anilor ’50. Astfel, dacă în 1593, Istvan Szamosközy e ste de acord cu
continuitatea din coloniștii romani, după 1601 crede că Galienu s a retras toată
populația la sud de Dunăre. O păre re hibridă are Ioan Lucius pe la 1666, care
susține ideea unui aflux de populație romanică de la sud de Dun ăre, determinat de
bulgari, care se alătură unor rămășițe ale coloniștilor de odin ioară2. Ceva mai
târziu, Martin Szetivany vine cu o altă idee: doar în regiunile extracarpatice a fost
continuitate, nu și în Transilvania3.
A doua jumătate a secolului al XVIII-lea va sta sub semnul pole micii dintre
P. Maior și „Școala Ardeleană”, pe de-o parte, și I. C. Eder, M . Bolla pe de alta.
Miza? A avea sau nu drepturi politice în Transilvania. Dacă Ede r contestă locul de

∗ Textele citate în această lucrare (în text și anexă), redactat e inițial în ortografia vremii, au fost
adaptate la normele ortografice actuale, ale Academiei Române.
1 Istoria României , vol. I, București, 1960, p. VIII.
2 N. Stoicescu, Continuitatea românilor. Privire istoriografică. Istoricul prob lemei. Dovezile
continuității , București, 1980, p. 19.
3 Ibidem , p. 17.

SCIVA, tomul 58, nr. 3-4 , București, 2007, p. 289-319

290 Andrei Măgureanu 2
formare, Bolla merge mai departe, afimând că românii au origine bulgară.
J. Christian Engel contestă și el continuitatea după retragerea aureliană, dar admite
vechimea românilor în Transilvan ia din secolul al IX-lea, înain tea descălecatului
maghiar.
Secolul al XIX-lea va aduce și pe cel mai puternic adversar al continuității,
R. Roesler, care argumentează în favoarea ideii romanizării sud -dunărene (1871).
Teoria sa va fi criticată argumentat de A. D. Xenopol. Ideile a cestuia din urmă sunt
preluate de D. Onciul, care sublinia că studiul slavilor este d e o deosebită
importanță pentru teoria continuității, din moment ce ei au fos t asimilați atât de
români cât și de unguri4.
În perioada interbelică, marile sinteze de istorie renunță la c ontinuitatea
limitată doar în anumite regiuni sau zone geografice (munții), extinzând-o și la
câmpie5. Fusese „momentul” 1918.
Vedem, din cele rezumate mai sus, că rezolvarea problemei origi nii poporului
român apare și se dezvoltă m ai ales din necesități politice.
* * *
Începuturile scrierii unei noi istorii bazată pe principiile ma rxist-leniniste îl
face în 1947, manualul de Istoria României , editat de M. Roller, manual ce va face
carieră, fiind reeditat în anii 1948, 1952 și 19566. Aproape imediat după lansare,
unii considerau că „e o carte de căpătâiu; e un fapt capital al zilelor noastre: e o
școală de prețioasă învățătură și de adevărat patriotism”7. Manualul va cunoaște și
o ediție rusească, fiind publicat la Moscova în 19508.
Prin decretul nr. 175 din 3 august 19489 fusese impus sistemul manualului
unic, sarcina întocmirii acestor manuale fiind atribuită Comisi ei de Învățământ a
Direcției de Agitație și Propaga ndă a Comitetului Central al P. M.R., comisie
condusă de Mihail Roller. Este de menționat că, de prin 1945, M . Roller scrisese
mai multe lucrări despre sistemul pedagogic din Uniunea Sovieti că, fapt ce îl
califica pentru elaborarea de manuale10.

4 F l . C u r t a , The changing image of the Early Slavs in the Romanian historiog raphy and
archaeological literatu re. A Critical Survey , Südost-Forschungen 53, 1994, p. 228.
5 A l . M a d g e a r u , Continuitate și discontinuitate culturală la Dunărea de Jos în secolele VII-VIII .
București, 1997, p. 4.
6 Ibidem , p. VII.
7 C. Daicoviciu citat de M. Roller, Sarcini noui în studiul Istoriei României , Studii, I, 1948, I,
p. 128. Era, desigur, o atitudine „oficială”. Rapoartele Securi tății menționau trecutul său politic, dubios din
punctul de vedere al semnatarilor notelor informative, acuze de introducerea cosmopolitismului în
învățământ și lipsa de convingere în îmbinarea teoriei revoluți onare cu practica revoluționară și
restructurarea întregului edificiu al concepțiilor pe baza mate rialismului dialectic și istoric. Cf.
I. Opriș, Istoricii și Securitatea , vol. II, București, 2006, p. 584.
8 Roller, Istoria R. P. R. Manual pe ntru învățământul mediu , București, 1952, p. III.
9 Monitorul Oficial Nr . 177 din 3 august 1948.
10 Roller, Despre pedagogia în U.R.S.S , 1945 (reeditată anual până în 1948); Roller Învățământul
public în statul s ovietic socialist , 1948.

3 Dezbateri privind etnogeneza românilor 291
Manualul11 a fost realizat de M. Roller în urma unei colaborări cu D. Tud or,
Gh. Georgescu-Buzău și V. Maciu, primu l, șef de lucrări la Muzeul N ațional de
Antichități, al doilea, bibliotecar la Biblioteca Academiei, ia r cel de al treilea,
profesor de liceu12. La ediția din 1952, prima mare revizuire, au lucrat Gh. Ștefa n,
B. Câmpina, V. Cheresteșiu (viitorul director al Institutului I orga între 1953-1956),
S. Știrbu, A. Roman, V. Maciu sub coordonarea lui M. Roller. At ragem atenția că
primii doi vor face parte, trei ani mai târziu, din Comisia pen tru studiul formării
limbii și poporului român, singurul păstrat din echipa primei e diții a manualului
fiind profesorul V. Maciu13.
După cum mărturisește M. Roller în prefața primei ediții a Manualului ,
lucrarea „se deosebește structural de istoriile scrise până ast ăzi prin concepția și
metoda științifică ce-i stă la bază”14, adică principiile materialist-dialectice și
materialist-istorice, conform recomandărilor făcute de I.V. Sta lin în Cursul scurt de
istorie a P.C.(b) al Uniunii Sovietice15, iar „O adevărată istorie științifică poate fi
alcătuită numai pe baza învățătu rii lui Marx, Engels, Lenin, St alin.” 16
O nouă ediție a Manualului era imperios necesară, datorită faptului că în
urma discuțiilor privind program ul cursului universitar „s-a vă dit … că suferă de
numeroase lipsuri”.17
Perioada care ne interesează trebuia să fie creionată după prin cipiul conform
căruia latinitatea și romanitatea sunt „exagerări tendențioase” , accentul trebuind să
fie pus pe relațiile cu popoarele slave și mai ales pe rolul și influența acestora în
ceea ce privește formarea poporului român18. Sau, altfel spus, manualul sublinia
importanța influenței slave asupra procesului de formare a popo rului român,
considerând-o ca fiind unica influență pozitivă. Imaginea slavi lor din Manual19 este
cea a unei populații mature, care știe care îi este menirea ist orică. Astfel,
incursiunile triburilor slave în Imperiu Romano-Bizantin sunt p rezentate ca o luptă

11 Raport final al Comisiei prezide nțiale pentru analiza dictaturi i comuniste din România ,
București, 2006, p. 659 : manualul era „plin de falsificări și profund antipatriotic”.
12 Fl. Constantiniu, O fază sumbră a istori ografiei românești: perioada rolleristă ( 1947 –
1958) , Magazin Istoric 10, 2002, http:/ /www.itcnet.ro/history/archiv e/mi2002/current10/ 7_11.html.
13 Participarea acestuia la realizarea de sinteze istorice nu se va opri la perioada lui M. Roller.
Astfel, îl vom întâlni și printre autorii Istoriei poporului român , colecția Biblioteca de istorie,
Ed. Științifică, 1970. Volumul a apărut sub coordonarea lui A. Oțetea și îi mai avea drept autori pe
I . P o p e s c u P u ț u r i , I . N e s t o r ș i M . B e r z a . D e a l t f e l , V . M a c i u d evine în 1951 director al secției de
istorie modernă și contemporană a R.P.R. din Institutul de Isto rie, iar prin 1963 ajunge secretar la
științe sociale în cadrul Academiei Române.
14 Roller, Istoria R.P.R. Manual pen tru învățământul mediu , București, 1952, p. V.
15 Roller, op. cit. , p. III; vezi și Constantiniu, op. cit. , care precizează că este vorba despre
paragraful 2, capitolul IV Despre materialismul dialectic și istoric .
16 Roller, op. cit. , București 1952, p. 5.
17 N. Crețu, Desbaterea proectului de program al cursului universitar de Ist orie a R.P.R. la
Secția de Propagandă și Ag itație a C.C. al P.M.R. , SCIM I, 1950, 1, p. 21.
18 Roller , Spre o nouă realizare în știința istorică: întocmirea unui co rpus de documente ,
SCIM, 1, 1950, p. 62-63.
19 Roller, Istoria R.P.R. Manual pen tru învățământul mediu , București 1952.

292 Andrei Măgureanu 4
a acestora împotriva orânduirii sclavagiste, luptă sprijinită d e „masele populare
băștinașe”20. Ei sunt o populație „relativ pașnică”, agricolă, care va impu lsiona
dezvoltarea comunităților băștinașe21. Slavii oferă prin așezarea lor pe teritorul
României un „caracter de stabilita te”, care va duce la închegar ea de „mici stătulețe”22.
Referitor la relațiile cu băștinașii se precizează că slavii vi n și „se amestecă”
cu dacii romanizați aflați la nordul Dunării. Populația romaniz ată va coabita cu
slavii, lucru ce va influența puternic formarea limbii române23, fapt demonstrat de o
serie de cuvinte considerate a fi de origine slavă. Argumentul suprem la care se
face referire este toponimia24.
În privința continuității la nord de Dunăre, Manualul considera că Engel și
Rösler sunt „istorici șovini” care susțineau o teoria falsă a r etragerii complete la
sud de Dunăre, iar istoricii burghezi români au răspuns tot cu un fals: retragerea la
munte25. Celor din urmă li se reproșa în special lipsa documentării ar heologice.
Aici ar trebui menționat că, în Manual , slavilor le sunt atribuite descoperirile de la
Morești, Gâmbaș, Ciugud, Teiuș26, care, de fapt, sunt de atribuit fie gepizilor, fie
avarilor. M. Roller consideră c ă „majoritatea populației nu a p ărăsit teritoriul patriei
noastre”27, „cea mai mare parte a popul ației a rămas în Dacia”28. Probabil, procesul
de formare al poporului și limbii române se termină prin secolu l al IX-lea, când
„volohii” sunt menționați în cronica rusă Povestirea vremilor trecute29.
Manualul s-a vrut „versiunea definitivă, incontestabilă, a viziunii com uniste
cu privire la istoria României”30, iar o necesară completare a Manualului e r a
întocmirea unui program al cursului universitar de Istorie a R. P.R. Acesta a fost
întocmit de către Secția de Propagandă și Agitație a C. C. al P .M.R. și supus unei
dezbateri, publicate ulterior în revista „Lupta de clasă”31. În urma discuțiilor la care
au participat, timp de două zile, 50 de academicieni, profesori și conferențiari
universitari și profesori de istorie, a rezultat insuficiența c u care „…este tratată …
contribuția slavilor la forma rea limbii și poporului român…”32. La fel de grav a fost
socotit faptul de a considera formarea poporului și a limbii ro mâne ca un efect al
creștinării în masă, lucru catalogat drept „o vădită influență a istoriografiei

20 Ibidem , p. 55.
21 Ibidem , p. 54.
22 Ibidem , p. 49-50.
23 Ibidem , p. 74.
24 Ibidem , p. 54.
25 Ibidem , p. 73.
26 Ibidem , p. 54.
27 Ibidem , p. 73.
28 Ibidem , p. 48.
29 Ibidem , p. 73.
30 Raport final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturi i comuniste din România , 2006,
p. 49, nota 47.
31 C r e ț u , op. cit. , p. 15 – 21; vezi și editorialul Să ne însușim învățătura marxist-leninistă și
cuceririle științei sovietice pentru a asigura înflorirea șiinț ei istorice în R.P.R. , SCIM I, 1950, 1, p. 12 – 15.
32 Ibidem , p. 13.

5 Dezbateri privind etnogeneza românilor 293
antiștiințifice burgheze”33. Creștinarea în masă a românilor se face în secolul
al XI-lea, fiind adusă de stăpânirea bulgară a „cneazului Boris ”, până atunci
existând doar „grupuri izolate de creștini”34. Astfel creștinarea este scoasă de pe
lista argumentelor privind formar ea poporului român, considerân du-se că a avut rol
doar în apariția primelor state românești. Supremația culturii slave urma să fie
demonstrată, alături de publicarea documentelor medievale, de c ercetările
arheologice, cu a căror conducere va fi însărcinat chiar M. Rol ler, din partea Secției
de Istorie și Filozofie a Academiei R.P.R.35.
Și medieviștilor, la consfătuirea acestora, avea să le dea Roll er aceleași
indicații prețioase36: „Pe noi ne interesează și o altă problemă la care nu au răspu ns
istoricii regimului burghezo-moșieresc: când s-a format poporul român?. Se poate
oare, dacă pornim de la concepția patriotică în care ne educă P artidul clasei
muncitoare, să nu cunoaștem când și în ce condițiuni s-a format poporul nostru?”37;
deasemeni: „Trebuie să lămurim ro lul Slavilor și ajutorul pe ca r e n i l – a u d a t î n
formarea și evoluția statală feudală din țara noastră”38.
Drept urmare, din 1949 este conceput un plan arheologic bazat p e concepția
marxist-leninistă, ce făcea parte din Planul de Stat, arheologi a trebuind să rezolve o
serie de probleme și ca atare nu putea fi făcută pe apucate39. Sunt începute o serie
de șantiere importante, la care participă colective numeroase d e arheologi.
Foarte interesant este faptul că primele încercări de a demonst ra prezența și
influența slavilor se referă la teritoriul Transilvaniei. Este creat un proiect anume
pentru această temă. Consfătuirea arheologilor, din decembrie 1 950, sublinia
necesitatea unor cercetări intense pentru a ataca în plin „cerc etarea problemei
slavilor în Transilvania”40. Poate ca o reflectare a ideilor lui M. Roller privind
romanitatea pe teritoriul fostei provincii romane?
Încă din raportul publicat în 1949, referitor la cercetările ar heologice
organizate în sudul Transilvaniei (campania 1948), K. Horedt la să să se întrevadă
această prioritate a arheologiei „N-am reușit însă, să găsim o cetate de pământ din
epoca migrațiilor, în deosebi de origină slavă…”41.
În 1951 apare un articol dedicat ceramicii slave, în care K. Ho redt face o
primă abordare a ceramicii atribuite în principal triburilor sl ave, pe care o
periodizează în patru faze, din seco lul al VI-lea până în secol ul al XII-lea42. Despre

33 Crețu, op. cit. , p. 19.
34 Roller, Istoria R.P.R. Manual pen tru învățământul mediu , București 1952, p. 59.
35 Roller, SCIV 1, 1950, 1, p. 22.
36 Roller, Spre o nouă realizare în știința istorică: Întocmirea unui Corp us de documente ,
SCIM I, 1950, 1, p. 53 – 73.
37 Ibidem , p. 62.
38 Ibidem , p. 63.
39 Roller, SCIV 1, 1950, 1, p. 157.
40 Șantierul „Așezări slave în regiunile Mureș și Cluj” , SCIV 3, 1952, p. 311.
41 K. Horedt, Săpăturile arheologice din sudul Transilvaniei , Studii 2, 1949, I, p. 143.
42 K. Horedt, Ceramica slavă din Transilvania , SCIV 1, 1950, 2, p. 214.

294 Andrei Măgureanu 6
„autohtoni” autorul nu spune decât că probabil s-au retras la m unte, fără să aducă
dovezi arheologice în acest sens43.
Anii următori sunt anii în care tot ce era descoperit și data d i n a d o u a
jumătate a mileniului I p. Chr. era interpretat ca fiind slav. Astfel, în 1952, așezarea
fortificată de la Morești este considerată ca fiind slavă, defi nită de fibule de tip ant,
locuințe de tip slav și ceramică slavă44, iar la Dinogetia este identificată o ceramică
de tip slav aparținând nivelului IV, datat anterior mijlocului secolului al X-lea45.
În 1953 este organizat și Șantierul arheologic București46, fiind identificate
așezări slave cu materiale „caracteristice unei culturi materia le din secolul al VI-lea”47
în mai multe puncte: Crângași, Mihai Vodă, Curtea Veche, Strada Soarelui, Pasajul
Francez, Strada Gabroveni…. Se încerca clarificarea unui oriz ont arheologic pentru
epoca în care „Slavii s-au așezat în masă începând din veacul a l VI-lea, iar
populația trăia în cadrul unor instituții dominate de felul de viață al Slavilor”48,
aceștia „contribuind la determinarea vieții social-economice a băștinașilor”49.
Atragem atenția că dintre materialele publicate, nici unul nu s e datează în
secolele amintite, ele aparținând secolelor IX-XI și, ca atare, culturii Dridu50! Interesant
este și faptul că se vorbește d espre ceramică specifică secolul ui al VI-lea sau despre
ceramică de tip slav fără să existe un studiu tipologic și mai ales nici un complex
cercetat care să fie sigur dat abil în această epocă, descoperit la sud de Carpați.
În 1954, căutarea și descoperirea slavilor se extinde și în Mol dova. La
Hlincea, prin așezarea din secolele VIII–X „se confirmă din pun ct de vedere
arheologic prezența în Moldova a triburilor străvechi slave din timpul dezagregării
comunității patriarhale”51. O „populație băștinașă” care a preluat unele caractere
slave ale culturii materiale prin „coabitarea cu triburile cele mai apropiate de slavi
răsăriteni, Tiverții” este identificată doar în secolele X-XII52.
În februarie 1955 a fost înființată Secția de Știință și Cultur ă a C. C. al P.M.R.,
șeful secției fiind numit Pavel Țugui. În același an aveau loc noi alegeri pentru
Academie și se încerca o reparație față de cei excluși în anul 194853. Printre noii
membri titulari propuși se afla și I. Nestor. Din păcate, candi datura acestuia, a fost

43 Ibidem , p. 215.
44 Șantierul „Așezări slave în regiunile Mureș și Cluj” , SCIV 3, 1952, p. 344; Șantierul
arheologic Morești (r. Tg. M ureș, reg. aut. maghiară) , SCIV 5, 1954, 1-2, p. 206.
45 Șantierul Garvăn (Dinogetia) , SCIV 3, 1952, p. 391.
46 SRIR, partea I-a, Buc urești 1954, p. 285-538.
47 Ibidem , p. 467.
48 Ibidem , p. 537.
49 Ibidem , p. 465.
50 Cultura Dridu va fi definită ma i târziu de către I. Nestor.
51 Șantierul arheologic Hlincea-I ași (r. Iași, reg. lași) , SCIV 5, 1954, 1-2, p. 239.
52 Ibidem , p. 242.
53 P. Țugui, Aprilie 1955. Reprimiri și alegeri la Academie , Magazin Istoric 2, 1997,
http://www.itcnet.ro/history /archive/mi1997/mi2.htm.

7 Dezbateri privind etnogeneza românilor 295
respinsă datorită zvonului că ar avea manifestări profasciste54. Este ales totuși
membru corespondent al Academiei55.
Destalinizarea parțială, lansată de N. S. Hrușciov la Congresul al XX-lea al
P.C.U.S., din februarie 1956, are ca efect distanțarea conducer ii de la București de
Moscova și întoarcerea la tradițiile naționale56. Acesta este momentul în care
poziția lui M. Roller începe să se clatine, Gh. Gheorghiu-Dej ș i Gh. Apostol acuzând
„monopolul și dictatul lui Roller”57. În același an, la solicitarea lui P. Țugui privind
un raport referitor la „unele fenomene care tulbură atmosfera d e muncă și creație în
rândurile istoricilor”, Andrei Oț etea, C. Daicoviciu și Barbu C âmpina redactează un
memoriu în care M. Roller este atacat vehement58. În 1958 la plenara C.C., M. Roller
primește o lovitură fatală, fiind acuzat de „fracționism”: el s uferă un atac cerebral și
moare la scurt timp după aceea (a circulat zvonul, neconfirmat, că s-ar fi sinucis)59.
Momentul renunțării la „istoria” lui Roller este imediat reflec tat în literatura
arheologică. Într-un studiu din 1957, Maria Comșa abordează și problema
„etnogenezei poporului român, care până în momentul de față est e neclară”. În
ciuda acestui fapt concluziile autoarei privesc tot dovezile pr ezenței slavilor care
„au migrat spre sud cu ceramica lor proprie”60. Totuși, autoarea trage câteva
concluzii inedite: admite existen ța unei ceramici dezvoltate di n formele dacice și
romane, este anulat principalul indicator pentru ceramica slavă (decorul în val) și,
nu în ultimul rând, se atrage atenția asupra existenței, în anu mite regiuni, a unor
populații amestecate din punct de vedere etnic, atribuirea etni că a materialelor
ceramice fiind însă un lucru imposibil61.
De ce nu sunt văzuți și romanicii, nu că i-ar fi căutat cineva, ne spune
I. I. Russu: „populația autohtonă care vorbea limba indoeuropea nă traco-dacă …
supusă unui vast proces de deznaționalizare… care a avut ca p rimă urmare
înlocuirea treptată a limbii naționale și adoptarea limbii lati ne”, se retrage în „văi și
munți mai ospitalieri”62. Oricum, din toponimie nu se păstrează nimic, iar din
hidronimie doar câteva nume de ape preluate de slavi și adaptat e fonetismului lor63.
În 1958, Maria Comșa încearcă să facă o sinteză asupra document elor
arheologice ce atestau prezența slavilor pe teritoriul României , ceramica fiind pe
primul loc64. Acum, ea încearcă să demonstreze că, în secolul al X-lea, pop ulațiile

54 Ibidem .
55 Mai târziu, în 1959, va declara că alegerea la Academie a fost „de ochii Occidentului” și că
s-ar bucura dacă va fi dat afară „Ar fi pentru mine ca o decora ție”, cf. Opriș, op. cit. , p. 60.
56 Constantiniu, op. cit.
57 Țugui, op. cit.
58 Constantiniu, op. cit.
59 Raport final al Comisiei … , p. 93, nota 185; Constantiniu, op. cit .
60 Comșa, Unele concluzii istorice pe baza ceramicii din secolele VI-XII , SCIV 8, 1957, 1-4, p. 269.
61 Ibidem , p. 288.
62 I.I. Russu, Dispariția limbii și a populațiilor traco-dace , SCIV 8, 1957, 1-4, p. 260.
63 Ibidem , p. 259.
64 Comșa, Slavii de răsărit pe teritoriul R.P.R. și pătrunderea elementul ui romanic în Moldova
pe baza datelor arheologice , SCIV 9, 1958, 1, p. 73-90.

296 Andrei Măgureanu 8
purtătoare ale unei culturi balcano-dunărene, printre care și e lemente străromânești,
pătrund în Moldova determinându-i pe slavi și cultura lor, Luka -Raikovețkaia, să
se retragă spre nord65. Astfel, Moldova suferă o primă etapă de românizare, o a
doua fiind datată în secolele XI- XII și venind dinspre Transilv ania66. Totuși, la
nivelul anului 1958 se mai constată încă neclarități în cronolo gia materialelor
arheologice, așezarea de la Suceava-Șipot fiind datată fie în s ecolele VI-VII de
către M. Comșa67, fie în secolele VIII – X de către M. Petrescu-Dîmbovița68.
Anul 1959 aduce cu sine un articol semnat de I. Nestor care pun e sub semnul
întrebării argumentele dosarului slav, insistând asupra cantită ții, dar mai ales a
calității materialului arheologic, cea mai mare parte a acestui a provenind din
„condiții neclare”69. Cu un an înainte, I. Nestor publicase și un articol referitor la
definirea și atribuirea cronologică și etnică a culturii Dridu70. Era primul articol în
care se face referire la o cultură arheologică ce era atribuită unei populații romanice,
protoromâne71.
Într-un articol din 1960, Maria Comșa încă mai sublinia rolul „ deosebit pe
care l-au jucat slavii în formarea poporului român”72, dar în toată lucrarea nu
vorbește nicăieri despre etnogeneză și nici nu pomenește nimic despre o altă
populație în afara celei slave.
Se observă astfel că spre sfârșit ul anilor ’50 existau două opi nii diferite, susținute
una de către I. Nestor, alta de către M. Comșa. Diferența de op inii va naște o dispută
aprigă între cei doi în cadrul Institutului de Arheologie, disp ută care ar fi avut și un
substrat, I. Nestor vrând „să arate că cei ce studiază în Uniun ea Sovietică nu sunt bine
pregătiți; că știința sovietică nu este cea mai dezvoltată știi nță”73.
Comisia pentru studiul formării limbii și poporului român
Urmând indicațiile Congresului al II-lea al Partidului Muncitor esc Român74,
Academia Română hotărăște elaborarea unui Tratat de Istorie a României . Acesta

65 Ibidem , p. 82.
66 Ibidem , p. 84.
67 Comșa, Unele concluzii istorice pe baz a ceramicii din secolele VI – XI I, SCIV 8, 1957, 1-4,
p. 268, nota 9.
68 M. Petrescu-Dîmbovița, Slovanské sidliská v Mol davskej oblasti Rumunska , Slovenská
Archeológia 6, 1958, 1, p. 228.
69 I. Nestor, Slavii pe teritoriul R.P.R. în l umina documentelor arheologice , SCIV 10, 1959, 1,
p. 55-56.
70 N e s t o r , Contributions archéologiques au problème des Protoroumains. La civilisation de
Dridu. Note préliminaire , Dacia NS, II, 1958, p. 371-382.
71 Al. Madgearu, Cultura Dridu și evoluția poziției României în lagărul socialis t,
eggSTAYonline, nr. 11, aprilie 2006 (http:// egg.mnir.ro/studii) .
72 Comșa, Discuții în legătură cu pătrunde rea și așezarea slavilor pe ter itoriul R.P.R , SCIV
11, 1960, 1, p. 159.
73 Opriș, Istoricii și Securitatea , I, București, 2005, p. 64.
74 Istoria României , vol. I, p. XI.

9 Dezbateri privind etnogeneza românilor 297
devenise necesar datorită „succeselor obținute de noua istoriog rafie românească”75.
Una dintre cele mai importante probleme pe care Tratatul trebuia să le rezolve era
formarea limbii și poporului român. Pentru aceasta a fost înfii nțată o comisie
formată din istorici, arheologi și lingviști.
Comisia pentru studiul formării limbii și poporului român ia ființă în 1955,
dar a început să funcționeze abia din 1956. Sunt fixate 11 prob leme împărțite în
54 de teme. Numărul acestor teme va ajunge până la 74 în anul 1 958. Unele date
privind modul în care se desfășurau lucrările comisiei le putem afla din
introducerea la stenograma ședinței din 25 noiembrie 195876. Întâlnirile erau
periodice și se pare că aveau un anume tipic de desfășurare. Șe dințele se țineau în
aula Academiei, unde erau mai întâi audiate referatele a doi di ntre membrii
comisiei. Temele acestor referate erau stabilite la ședința ant erioară. Referatele se
distribuiau din timp celorlalți membri ai comisiei precum și al tor specialiști din
cele trei centre: București, Cluj și Iași. După citirea referat elor urmau întrebări
lămuritoare și discuții privind problemele expuse și ședința se încheia cu
alocuțiunile concluzive ale câtorva dintre membrii comisiei, ca re se înscriau la
cuvânt. Ședințele erau stenografiate și apoi reproduse în broșu ri dedicate unui
circuit intern.
În data de 25 noiembrie 1958 a avut loc una dintre aceste ședin țe, moment
când era programată o discuție privind „contribuțiile pe care l e poate aduce
lingvistica la studiul formării poporului român”. Subiectul șed inței a fost hotărât la
întâlnirea din 7 octombrie 1958.
C. Daicoviciu a fost ales să prezideze ședința. La aceasta au l uat parte:
Al. Rosetti, Em. Petrovici, I. Nestor, Em. Condurachi, Barbu Câ mpina, Mihail
Macrea, Gheorghe Ștefan, I.I. Russu, M. Petrescu-Dîmbovița, Dav id Prodan,
P.P. Panaitescu, A. Oțetea, C. Cihodaru și K. Horedt77.
Dezbaterile au început la ora 10.00 și s-au încheiat la ora 15. 30.
Încă de la început, C. Daicoviciu accentua importanța activităț ii comisiei,
capitolul privind formarea limbii și poporului român trebuind s ă fie bine gândit,
înainte ca redactarea să aibă loc. Trebuiau găsite răspunsuri c lare și urgente la
întrebările când, unde și în ce împrejurări istorice s-au format limba și poporul
român. Se exprima speranța că pe baza datelor oferite de științ ă și în lumina
materialismului istoric, se va a junge la o concluzie, la o rezo lvare.

75 Ibidem , p. V.
76 Mulțumesc domnului profesor Mircea Babeș pentru amabilitatea c u care mi-a pus la
dispoziție stenograma acestei șed ințe a Comisiei. În cadrul pro iectului AREA, îmi propun să identific
și alte asemenea stenograme, pro cese verbale sau alte documente referitoare la activitatea Comisiei,
aflate în diverse arhive.
77 Poate nu e lipsit de interes a semnala că mulți dintre membri comisiei abia fuseseră făcuți
membri ai Academiei Române, un ii titulari, alții corespondenți, cu ocazia alegerilor din iunie-iulie
1955. Un alt fapt interesant este cooptarea în comisie a lui P. P. Panaitescu, abia eliberat din
închisoare, unde a stat din moti ve de colaborare cu legionarii, deși lui i s-a refuzat reprimirea în
Academie (de unde fus ese exclus în 1948) cu ocazia acelorași al egeri.

298 Andrei Măgureanu 10
Conform procedurii s-a dat cuvântul referenților. În această șe dință urma să
fie exprimat punctul de vedere al lingviștilor, reprezentați pr i n E m . P e t r o v i c i ș i
Al. Rosetti.
Primul și-a expus ideile lingvistul Emil Petrovici . Din cercetările sale rezultă
că toponimele românești sunt de da tă recentă, ca atare nici la sud și nici la nord de
Dunăre nu există o toponimie vec he românească. Abia din secolul al XIV se pot
menționa toponimice românești. Nici hidronomia nu ajută prea mu lt. Potrivit lui
Petrovici, nu există nici un nume de apă care să prezinte fonet ism românesc, ci
numai unul slav.
Explicația lipsei atât a toponimiei, cât și a hidronimiei român ești? Populația
românească a practicat „nomadismul de munte, adică migrația înt regii populații
păstorești”. Adică vara turmele erau păscute la munte, în așeză ri sezoniere, iar
iarna se cobora cu turmele la șes și cu toată familia, urmând s ă se întoarcă vara
următoare, dar nu neapărat în același loc. Această mișcare cont inuă de populație va
face să se răspândească limba latină învățată în timpul iernări i de-a lungul axului
Dunării, ax care reprezintă în viziunea lui Petrovici zona cea mai puternică a
romanității. Lingvistul se baza și pe comparația etnografică cu aromânii „fărșeroți”
din Albania, care și în 1957 practicau nomadismul fără a avea s ate.
Totuși, poporul român era cons iderat continuatorul latinității dunărene.
Românii sunt cei mai vechi locuitori ai acestor ținuturi, „ei a u fost însă ultimii care
s-au fixat”. Em. Petrovici propunea evoluția de la nomadismul d e munte la
transhumanță și apoi la economia m ixtă agricolă-pastorală. Ulti ma etapă fiind
posibilă doar după asimilarea populațiilor agricole, sedentare, de limbă slavă sau
chiar maghiară.
Scenariul pe care îl propunea Em. Petrovici ar fi următorul: po pulația dacică
sau daco-romană de la câmpie a fost asimilată de slavi și deci se poate vorbi despre
ea ca despre protoromâni de limbă slavă, în timp ce populația d in munți, păstorii,
și-au păstrat limba devenind protoromâni de limbă romanică. Apo i, după
„descălecatul” păstorilor și protoromânii de limbă slavă s-au r omânizat. Păstorii
descălecători au putut să își impună limba românească asupra ce lorlalți, de limbă
slavă, cumană, pecenegă sau maghiară pentru că au format pătura conducătoare:
din punct de vedere politic erau niște cuceritori, din punct de vedere economic erau
mai bogați (stăpâni de vite). Procesul de impunere a limbii rom âne a început prin
secolul al XII-lea și a durat pr obabil până în secolul al XVI-l ea.
Concluzia era că poporul român s-a format din protoromânii care practicau
nomadismul de munte și de baltă prin amestec cu protoromânii de limbă slavă care
practicau agricultura. Iar faptul că strămoșii erau un neam de păstori nomazi nu
trebuia să fie o rușine, mai ales că „din acești păstori de mun te ne tragem noi, cei
de astăzi, care am creat Republic a Populară Română, care constr uim socialismul…”78.

78 În ciuda acestei încheieri a referatului său prezentat Comisie i (vezi anexa 1), faptul că
folosea drept argument principal lipsa toponimiei neromânești a fost privit ca nefavorabil

11 Dezbateri privind etnogeneza românilor 299
Al doilea referat a fost prezentat de Alexandru Rosetti , mult mai scurt în
expunere.
Acesta nu era în totalitate de acord cu Em. Petrovici asupra at ribuirii întregii
toponimii slavilor. Oricum, toponimia slavă se explica prin tra ducerea din română
în slavă a numelor de ape și locuri. Elementul slav din limba r omână are o prezență
puternică, dar nu-i modifică caracterul de limbă romanică. Al. Rosetti era de acord
cu Em. Petrovici că elementele slave în limba română au apărut în urma unei
românizări a populațiilor slave.
Și Al. Rosetti credea că păstoritul a fost ocupația principală a românilor.
Astfel, el sublinia că păstorii practicau transhumanța și nomad ismul, treceau Dunărea
pe timp de iarnă, dar că din secolul al X-lea, se constată o în cetare a contactelor
dintre nord și sud, aromâna dez voltându-se independent. Spre de osebire de Em.
Petrovici, Al. Rosetti accepta o formă de agricultură, fondul p rincipal de termeni
agricoli fiind latin, termenii slavi dovedind doar o perfecțion are a agriculturii.
Rosetti presupunea o agricultură primitivă, făcută cu sapa.
După prezentarea celor două referate au urmat discuțiile. Primu l care ia
cuvântul a fost Ion Nestor .
Acesta a observat că datorită existenței unei toponimii exclusi v slave,
lingviștii au ajuns la soluția „nomadismului de munte” și încer ca la rândul său să
prezinte contraargumentele oferite de cercetările arheologice. Astfel, la Alba Iulia
exista o populație romanizată până spre sfârșitul secolului al IV-lea, iar dacii liberi
se manifestau ca o populație sedentară și agricolă până în seco lul al III-lea. Nestor
a făcut precizarea că sedentarismul trebuie înțeles ca o mișcar e într-o anumită zonă,
mișcare datorată tipului de agricultură practicat. Până la huni se putea constata o
populație sedentară-agricolă și nu o trecere la păstorit.
Este neclară situația din secolul al V-lea și din prima jumătat e a secolului al
VI-lea, fiind neclar „pe cine și în ce condiții au găsit slavii ”. Pentru Transilvania se
poate constata în perioada seco lelor VI-VII prezența unei popul ații gepidice, din
care făceau parte și elemente romanice și alte elemente barbare . Concluzia
categorică era că, din punct de vedere arheologic, nu se putea identifica o populație
păstorească care să practice nomadismul pe teritoriul intra- și extracarpatic.
Principala noutate era adusă prin definirea culturii Dridu. Ace asta este total
deosebită de cultura slavilor, astfel că la nivelul secolului a l X-lea avem două
culturi deosebite, ambele aparțin ând unor populații sedentare, agricole. Ca atare o
cultură este slavă, iar cealaltă, cultura Dridu, aparține proto românilor. I. Nestor
sesiza, astfel, o neconcordanță între situația arheologică și p ropunerile lingviștilor.
Arheologic erau identificați protoromâni sedentari, agricultori , în timp ce lingvistic
era sugerată imaginea unor protoromâni nomazi, păstori. Și atun ci se punea
întrebarea: cine greșea ?

argumentării continuității, într-o notă informativă privitoare la conținutul machetei tratatului cf. Opriș,
Istoricii și Securitatea , II, 2006, p. 585.

300 Andrei Măgureanu 12
Urmează intervenția lui David Prodan , care nu credea că lipsa toponimiei se
poate explica prin nomadismul păstoresc. După părerea sa, un no mad nu are cum
să uite numele munților și apelor pe care le are drept reper în drumurile sale.
Absența toponimiei nu putea să du că la concluziile discontinuit ății sau nomadismului.
Dacă a existat nomadism, acesta nu poate fi explicat prin lipsa toponimiei.
Emil Condurachi susținea ipoteza a două centre de romanizare, primul fiind
pe linia Dunării. Al doilea era plasat în Dacia, unde în anumit e zone, existau urme ale
romanității, inclusiv sub stăpânirea gepidă, până în secolul al VII-lea, Em. Condurachi
fiind de acord cu cele prezentate în acest sens de I. Nestor. T otuși, el nu excludea
legăturile strânse cu sudul Dunării; unele nume de sărbători cr eștine legate de viața
pastorală sunt traduse din limba greacă și nu se folosește nume le latin: lăsatul de carne,
săptămâna brânzei…, fapt ce a r atesta legături puternice cu B alcanii.
Em. Condurachi părea să fie de ac ord cu o pătrundere a unei pop ulații
romanice păstorești în teritoriile intra- și extracarpatice, un de a întâlnit o populație
romanică slavizată, dar nu poate preciza exact când s-a întâmpl at asta. Un aflux de
populație romanică exista din secolul al VI-lea, determinat de fiscalitatea excesivă
a Imperiului, dar nu poate fi vorba despre mari mase de oameni. Nici pătrunderea
slavilor la sud de Dunăre nu putea disloca un număr mare de rom anici care să
treacă la nord. Condurachi credea că o astfel de mișcare petrec ută prin secolele
XIII-XIV, cum propunea Petrovici, nu ar fi scăpat neobservată d e regatul maghiar.
De asemenea, el nu credea că „Dridu” este o cultură romanică ve nită de la sud de
Dunăre, considerând argumentația l ui I. Nestor ca fiind, deocam dată, insuficientă.
Concluzia lui Em. Condurachi era că elementul romanic al limbii și poporului
român s-au cristalizat pe ambele maluri ale Dunării între secol ele IV-VII.
Petre P. Panaitescu considera că ipoteza lui Em. Petrovici, privind nașterea
unui popor dintr-un nucleu de păst ori, ar fi un caz unic în lum e și deci îndoielnic.
Dacă protoromânii erau numai păstori, atunci erau reduși numeri c și nu puteau
asimila marea masă de populație aflată la câmpie și care era sl avizată.
Panaitescu se pronunța ferm și împotriva argumentului forte al lingviștilor,
arătând că toponimia, studiată separat, nu poate fi un argument suficient pentru
studiul nașterii unui popor. Toponimia nu este dată neapărat de către cel ce
locuiește în satul respectiv sau în zona respectivă. De cele ma i multe ori este dată
de vecini sau de stăpâni, fiind normal ca slavii, ca element do minant, să impună
toponimia. De asemenea, roirea satelor, mutarea lor datorită ag riculturii extensive,
făcea ca denumirile să nu fie păstrate, ci schimbate frecvent.
P.P. Panaitescu susținea „că f ormarea poporului român, se întem eiează, nu pe
stânele nomadismului de munte, c i pe obștea agra ră…”, constat ând că nomenclatura
privitoare la obște este anterioară influenței slave în limba r omână. El era de acord
cu un aflux de populație romanizată de la sud de Dunăre.
Nici Barbu Câmpina nu credea în posibilitatea unei românizări a populației
slave sedentare și agricole de către păstorii protoromâni, mai puțin numeroși. Nu
era de acord nici cu ipoteza unui descălecat, la nivelul secolu lui al XIII-lea, al unei

13 Dezbateri privind etnogeneza românilor 301
populații romanice care să îi „desnaționalizeze” pe slavii de l a câmpie, cu atât mai
mult cu cât primul voievod al Țării Românești, Basarab, era cum an. B. Câmpina
arăta că, din cronicile bizantine referitoare la secolul al X-l ea, se constată la Dunăre
existența unei civilizații organizate, cu conducători, episcopa te și așezări stabile.
Este drept, spunea el, că nici nu se putea afirma sigur cine su nt aceștia, români,
slavi sau alții.
B. Câmpina era de acord cu I. Nestor asupra definirii culturii Dridu și în
atribuirea acesteia românilor, dar nu credea în ipoteza unei mi grații de la sud de
Dunăre care să fi dat naștere acestei culturi. Mai degrabă cons idera cultura Dridu
drept dovada unei influențe puternice a civilizației bizantine, manifestată prin
intermediul țaratului bulgar. Drept urmare, Barbu Câmpina susți nea formarea
poporului român la nordul Dunării, anterior secolului al X-lea.
Andrei Oțetea este un alt istoric care nu credea în teza nomadismului de
munte, preferând continuitatea rurală a romanicilor din Dacia. El accepta pentru
unele grupe de vlahi de la sud de Dunăre practicarea nomadismul ui păstoresc, dar
preciza că în unele limbi „vlah” înseamnă și agricultor. De ase menea, Oțetea
credea că romanicilor de la nor d de Dunăre li se adăugau, în di ferite momente, alții,
veniți de la sud din cauza fiscalității, a nomadismului de munt e, strămutați de
migratori sau datorită stăpânirii bulgare.
Ion I. Russu a făcut un excurs prin care arată că limba română este formată
dintr-un grup de cuvinte de ori gine tracică/dacică și limba lat ină. El sugera o nouă
explicație pentru inexistența unei toponimii vechi românești: r omanicii ar fi preluat
toponimia și alte elemente de la slavi pentru că aceștia au ven it cu o cultură
materială superioară.
Constantin Daicoviciu înclina spre părerea că românii sunt mai degrabă
rezultatul romanizării dacilor, decât a unor traci sud-dunăreni . El era de acord că
lipsa toponimiei românești este un obstacol major în dosarul co ntinuității și părea
să fie de acord cu Em. Petrovici privitor la nomadismul de munt e.
După C. Daicoviciu, romanicii nu apar în documente pentru că nu erau un
factor politic activ. Drept urmare se așteapta ca arheologia să aducă mai multă
lumină. Însă constata că, pentru anumite secole, arheologia nu adusese explicații,
încă. Daicoviciu considera că românii nu sunt văzuți arheologic nu pentru că nu ar
fi existat, ci pentru că arheologii nu știu cum să îi vadă. Cul tura Dridu ar putea
aparține protoromânilor sau, de ce nu, românilor, dar problema mai trebuia
aprofundată, mai ales în ceea ce privește datarea începutului c ulturii.
Oricum, concluziona Daicoviciu, limba română se formează în sec olele X-XI.
În încheierea ședinței, C. Daicoviciu rezuma că, dacă arheologi a și istoria ar
pleda pentru o continuitate și formare în teritoriile de la nor d de Dunăre, toponimia
ar fi împotrivă. Trebuiau aduse dovezi credibile chiar dacă, or icum, ar fi fost cu
totul „nemarxist” a considera „că totul merge prin migrații și populațiile autohtone
nu au nici un rol.” Problema formării limbii și poporului român era una complexă
și dificilă, dar trebuia căutat și găsit adevărul, în lumina ma terialismului istoric.

302 Andrei Măgureanu 14
Îndemnul lui C. Daicoviciu era ca, pentru onoarea științei filo logice și istorice
românești, într-un an sau doi să se ajungă la o soluție accepta bilă pentru toată lumea.
Tratatul Istoria României
În volumul I al tratatului de Istoria României , apărut în 1960, sunt prezente
două texte care ne interesează. Unul îi privește strict pe slav i, în timp ce în al doilea
se discută problema formării poporului român. Textul despre sla vi este redactat de
Maria Comșa și formează capitolul IV din partea a IV-a, Perioada de trecere la
feudalism , în timp ce textul privind Formarea limbii și a poporului român este
semnat de C. Daicoviciu, Em. Petrovici și Gh. Ștefan și formeaz ă capitolul al VI-lea,
ultimul al volumului.
Referitor la izvoarele scrise, M . Comșa nu reține în textul său decât infomațiile
prezentate de Iordanes și Procopius referitor la teritoriul ocu pat de slavi la mijlocul
secolului al VI-lea, considerând că Iordanes nu era familiariza t cu situația reală, în
timp ce informațiile lui Procopius ar fi mult mai credibile79. Aceasta pentru că se
dorea o prezență slavă la Dunăre cât mai timpurie, deși, arheol ogic, elementele
slave nu pot fi datate înainte de mijlocul secolului al VI-lea.
Potrivit Mariei Comșa, în momentul când au ajuns în nordul Dună rii, slavii
erau în ultimul stadiu de dezvo ltare a democrației militare, or ganizați în puternice
uniuni, ca cea a anților sau cea a sclavinilor; în secolele VI- VII se trecea de la
obștea patriarhală la cea teritorială formată din familii patri arhale, condusă de un
sfat, acesta fiind „singurul organ al puterii locale”; sclavia se practica doar pentru
răscumpărare și numai dintre membrii altor triburi, fiind „inte rzisă aducerea în
stare de sclavie a unui membru al aceluiași trib”; mormintele b ogate i-ar reprezenta
pe înstăriți, iar gruparea mormin telor ar reflecta familia. De asemenea, M. Comșa
observă că începând din a doua jumătate a secolului al VI-lea î ncep să fie
menționați lideri.
În privința argumentelor arheologice, pentru Maria Comșa lucrur ile sunt
simple80: fibulele digitate sunt slave, ca și mormintele de incinerație , ceramica de
tip Praga sau Jitomir-Korceak; locuințele adâncite cu vetre înc onjurate de pietre de
la Suceava-Șipot sau având cuptoare construite din pietre ar fi slave; tezaurul de la
Coșoveni este, de asemenea, slav. Elementele care nu sunt propr ii imaginii culturii
slave sunt fie carpo-dacice asimilate de slavi, fie preluate de s l a v i î n u r m a
simbiozei cu populația romanică.
Problemei etnogenezei i se acordă în tratat 33 de pagini cuprin se în partea
a IV-a, Perioada de trecere la feudalism81. Semnatarii textului sunt C. Daicoviciu,
Em. Petrovici și Gh. Ștefan, toți trei membri ai Comisiei pentr u studiul formării
limbii și poporului român82.

79 Comșa, Slavii , în Istoria României I, 1960, p. 728-730.
80 Ibidem , p. 730-739.
81 C. Daicoviciu, Em. Petrovici și Gh. Ștefan, în Istoria României I, 1960, p. 775-808.
82 Versiunea în limba franceză: C. Daicoviciu, Em. P etrovici, Gh. Ș t e f a n , La formation du
peuple roumain et de sa langue , București, 1963. Același text a fost tradus și în limbile eng leză și

15 Dezbateri privind etnogeneza românilor 303
După o analiză sumară a principalelor argumente potrivnice cont inuității la
nord de Dunăre, se trece la demontarea acestora: dacii nu au fo st exterminați,
romanizarea s-a petrecut normal și durabil, iar retragerea nu a fost totală, populația
daco-romană continuând să viețuiască pe aceste meleaguri. Cât d espre tăcerea
surselor , aceasta nu reflectă decât dezinteresul bizantinilor pentru o populație ce nu
reprezenta un pericol pentru Imperiu.
Dovezile arheologice constau mai ales în interpretarea descoper irilor
ceramice. Acestea, din punct de vedere al formei, tehnicii și s tilului se leagă strâns
de ceramica daco-romană și romană provincială, ceramica lucrată la roata rapidă
fiind argumentul decisiv pentru atestarea populației romanice83.
Mai sunt aduse în discuție și alte elemente, dar toate atribuit e romanicilor
pentru că nu sunt slave și nu din alte considerente. Spre exemp lu, obiceiul
acoperirii urnelor cu un capac este romanic pentru că nu este s lav84. În favoarea
prezenței populației romanice ar vorbi și caracteristicile medi teranoide ale unor
schelete din mai multe necropole85.
Din sfera toponimiei se spune că 80% este reprezentată de nume românești,
mai ales în ceea ce privește hidronomia, chiar dacă în multe ca zuri se înregistrează
un fonetism slav. Limba română este una de origine latină. Are un lexic mult
influențat de împrumuturi slave, dar din care lipsesc elementel e vechi germanice.
Ca loc de formare este propusă atât regiunea de la nord de Dună re, cât și o parte a
provinciei Moesia Inferior86.
Concluzia generală este că: „ poporul român și limba românească s-au format,
în ultimele secole ale mileniului I e.n., în spațiul de la nord ul Dunării de jos, având
ca teritoriu-nucleu ținuturile de deal și munte ale Daciei”87.
Se poate lesne observa influența în redactarea textului a discu țiilor din ședința
Comisiei. Aproape toate aspectele observate atunci la intervenț ii s-au regăsit în
textul Tratatului.
Dosarele Securității
Un alt aspect al discuțiilor privitoare la etnogeneză a început a fi de curând
scos la lumină prin cercetarea do sarelor secrete ale fostei Sec urități.
Conducerea Partidului Muncitoresc Român era foarte interesată d e mersul
discuțiilor din cadrul Comisiei, precum și de concluziile Trata tului. Acest interes
avea și latura sa mai puțin cunoscută, manifestată prin activit ățile Securității.

germană, beneficiind de mai multe recenzii și note bibliografic e dintre care o menționăm pe cea a lui
Émerit Marcel publicată în Annale s. Économies, Sociétés, Civili sations 23, 5, 1968, p. 1171.
83 Daicoviciu, Petrovici și Ștefan, Istoria României I, 1960, p. 784.
84 Ibidem , p. 785.
85 Ibidem , p. 786.
86 Ibidem , p. 796.
87 Ibidem , p. 808.

304 Andrei Măgureanu 16
Pentru că am prezentat ședința Comisiei în care discuțiile s-au purtat în
special în jurul poziției lingvistului Em. Petrovici, iar cel m ai important răspuns
arheologic a venit din partea lui I. Nestor, vom arăta cum au f ost privite activitățile
celor doi de ochii vigilenți ai unor informatori.
Em. Petrovici
În 1960, un anume Tudor scria privitor la părerile lui Em. Petrovici că „ar
putea deschide discuții ulterioare supărătoare” și „ar putea da naștere la o situație
periculoasă pentru problema continuității poporului român în pa tria sa”88. Mai
mult, același Tudor remarca despre unele paragrafe că „așa vorbea pe vremuri și
istoriografia burgheză, dușmănoasă poporului român”89.
După o ședință în plenul Academie Române, Petrovici este convin s să dea un
text „corectat” pentru volumul I al Tratatului , în care își schimbă „părerile
nefavorabile”, foarte probabil la intervenția prietenului său, C. Daicoviciu90. Totuși
măsuri speciale împotriva lingvi stului nu se iau datorită reput ației sale
internaționale, dar și, probabil, pentru că era comunist încă d in ilegalitate. O
singură dată știm că i s-a refuzat o viză pentru Congresul Inte rnațional de
Lingvistică de la Florența91.
I. Nestor
Activitatea profesorului I. Nestor a suscitat un deosebit inter es al Securității,
nu mai puțin de zece informatori fiind însărcinați cu observare a atentă a activității
celui ce avea numele de cod „Arheologul”92.
Acuzațiile ce i se aduceau erau atât de ordin politic, cât și d e ordin științific.
Cele mai frecvente acuzații politice au fost de apartenență (si mpatizare) la mișcarea
legionară, fiindu-i deschis un dosar pentru o presupusă activit ate în „cuibul condus
de Vl. Dumitrescu” și de colaborare în cadrul secției de propag a n d ă a L e g a ț i e i
Germane în timpul războiului93.

88 Opriș, op. cit ., p. 582.
89 Opriș, op. cit ., p. 583.
90 Opriș, op. cit ., p. 584: referitor la prietenia dintre cei doi cităm dintr-o notă informativă „se
cunosc, se respectă reciproc și se susțin, legăturile lor au un caracter profesional, ambii fiind oameni
de știință în domeniul disciplinei sociale, unul lingvist, cel ălalt arheolog. Ambii fiind oameni de
știință burghezi, adepți ai liberalismului burghez, nu le convi ne ca gândirea și orientarea lor științifică
să fie dirijată pe o linie nouă cu care ei au fost și sunt în d ezacord. Cei doi critică încontinuu regimul
socialist, în anturajul lor intim ei ironizează și fac glume de prost gust la adresa realizărilor noastre. ”
91 Opriș, op. cit ., p. 586.
92 O p r i ș , Istoricii și Securitatea , I, București, 2005, p. 83 (Drăga n Ion, Victor, Cristea, Slova cu,
Adrian, Frunză, Costache, Mircea, Băleanu, Valeriu, Bodea).
93 Ibidem , p. 23 și 26.

17 Dezbateri privind etnogeneza românilor 305
Din punct de vedere științific, era acuzat mai al es de nefolosi rea „materialului
științific sovietic”94, că nu vrea să predea monografia Monteoru95, că a publicat
doar 78 de pagini între 1957 și 1960, pagini numărate de Drăgan Ion , care nu
înțelegea de ce i se plătesc trei salarii (de profesor, de cerc etător la Institut și de
academician) concluzionând că I. Nestor „nu vrea să contribuie în chip cinstit la
progresul arheologiei românești în timpul regimului nostru demo crat-popular”96.
De asemenea, I. Nestor avea „manifestări dușmănoase, manifestân du-și dezacordul
față de controlul și îndrumarea de către Partid a activității ș tiințifice”97.
I se reproșa și faptul că în cursul de Istoria comunei primitive profesorul
Nestor afirma că în ceea ce privește formarea poporului român, influența germană
este superioară celei slave, concluzie ce îi va aduce noi acuza ții că „influențează
negativ orientarea politică și ideologică a studenților” sau că „a contribuit într-o
măsură foarte mare la formarea necorespunzătoare din punct de v edere politic și
ideologic a unor studenți și absolvenți de la secția de arheolo gie”98.
În ceea ce privește activitatea de redactare a contribuției sal e la Tratat , nu
știm deocamdată decât că i s-au refuzat călătorii de studiu, mo tiv pentru I. Nestor
de a încerca organizarea unei diversiuni prin care să arate „că nu a avut
posibilitatea să meargă în străinătate să se informeze și deci din această cauză,
volumul I al Tratatului se prezintă cu lacune în ceea ce privește informația
științifică”99.
* * *
Am arătat, succint, în cele de mai sus, care au fost cele trei direcții de
cercetare prin care s-a încercat explicarea formării limbii și poporului român:
istoria, arheologia și lingvistica și la ce rezultat au dus dis cuțiile asupra lor în
primii ani ai instaurării regimului comunist în România.
Observăm că există o dinamică a discuțiilor referitoare la prob lema formării
poporului român.
Există o primă perioadă (1945-1955) marcată puternic de modelul sovietic și
de influența lui M. Roller, per ioadă în care era absolut necesa r a fi demonstrată
prezența slavilor pe teritoriul României și rolul lor determina nt în formarea
poporului român. În această perioadă datările sunt confuze și o rice descoperire din
secolele VI-XI era atribuită slavilor. Materiale din secolele V III-X erau datate în
secolul al VI-lea, iar cele din secolele VI-VII erau atribuite secolelor XII-XIII.
Fibulele germanice erau considerate ante, iar ceramica gepidă e ra de tip slav.

94 Ibidem , p. 24.
95 Ibidem , p. 59.
96 Ibidem , p. 61.
97 Ibidem , p. 83; vezi și nota informativă a lui Tache cf. D. Cătănuș (coord.), Intelectuali
români în arhivele comuniste , București, 2006, p. 274-277.
98 Opriș, Istoricii și Securitatea , I, p. 29.
99 Ibidem , p. 655.

306 Andrei Măgureanu 18
Undeva după 1955 intervine o re laxare politică. Gh. Gheorghiu-D ej începe o
delimitare de politica lui N. S. Hrușciov, armata sovietică se retrage, M. Roller își
pierde din influență. Și dacă exista o relaxare politică, de ce să nu existe și una
istorică. Datorită îndepărtării politice față de Moscova, era n ecesară renunțarea la
modelul sovietic și înlocuirea sa cu un sentiment național în s crierea istoriei. Ca
atare se consideră că este necesară o nouă rescriere a istoriei și se constituie o
Comisie ce are în vedere redactarea unui Tratat de istorie .
Acum apar pentru prima dată referiri la posibilitatea existențe i și a unei alte
populații, e drept supuse slavilor, care ar putea fi o populați e autohtonă romanică.
Tot acum începe disputa dintre lingviști și arheologi, fiecare aducând argumente
din propria sferă pentru a demons tra când, unde și cum a apărut poporul român.
Un alt aspect îl reprezintă disputa dintre M. Comșa și I. Nesto r manifestată
mai pregnant în ultimii ani ai deceniului 6, dispută în care pr ima continua să
susțină importanța slavilor, î n timp ce al doilea punea sub sem nul întrebării
atribuirea materialelor timpurii (secolele VI-VII) slavilor și excludea din sfera
slavă cultura Dridu pe care o atribuia străromânilor.
Vedem cum, dacă la începutul anilor ’50 nici nu se punea proble ma existenței
unei alte populații în afara cel ei slave, la sfârșitul perioade i a devenit posibil ca
argumente, mai vechi sau mai noi, să fie invocate în favoarea p rezenței unei
populații romanice la nord de Dună re, populație care a dat nașt ere poporului
român. Controversele vor continua și în deceniile următoare cu rezultate absolut
imprevizibile și de neimaginat în anii ’50.
ANEXE
1. Stenograma referatului prezentat de acad. Emil PETROVICI
(25 noiembrie 1958):
(21) 100 Tovarăși,
De mulți ani mă ocup de toponimie, și concluzia sau mai bine zi s concluziile,
la care am ajuns, în ceea ce privește trecutul poporului român, studiind toponimia,
le-am expus în referat.
Pe scurt, am spus în referat urmă torul lucru: Nu e nicăieri pe glob o toponimie
veche românească, din Evul Mediu timpuriu. Toată toponimia româ nească este de
puțină importanță, adică se referă la nume de sate, mai rar și de orașe.
Când se cercetează unde a fost patria străveche a slavilor, în primul rând
toponimiștii studiază hidronimia. Localitățile pot să dispară, să-și schimbe numele,
însă râurile nu-și schimbă numele, ci și-l păstrează mult mai u șor.
Prin urmare, dacă undeva pe glob ar fi fost un teritoriu unde a trăit o
populație românească, noi am găsi urme, în primul rând în hidro nimie. Dacă luăm,

100 Numărul paginii din stenogramă.

19 Dezbateri privind etnogeneza românilor 307
de exemplu teritoriul României, a ici avem urme de slavi, nume c a Cerna,
Dâmbovița, Ialomița etc. Nu avem nicăieri pe glob o regiune, cu m este partea
aceasta a Munteniei, care să prezinte particularitățile fonetic e românești. Știm că
s-au păstrat nume vechi și la noi, ca Motru, Criș, Timiș, Timoc ș.a.m.d. Însă, nici la
nord, nici la sud de Dunăre, numele acestea de râuri n-au fonet isme românești. S-a
spus că Criș sau Motru ar putea să prezinte fonetism românesc, dacă s-ar lua în
considerație că în antichitate se pronunțau Crisiu etc. și tot așa de bine ar putea să
aibă fonetism slav, de ex. Motru. Prin urmare, chiar dacă Criș s a u M o t r u a u
fonetisme românești, tot așa de bine ar putea să aibă și foneti sme slave, deci nu ne
pot servi ca dovezi că pe aceste meleaguri a trăit o populație românească.
Concluzia mea a fost că de aceea nu există altfel de numiri top onimice românești,
deoarece populația românească în trecut a practicat nomadismul de munte, nu
transumanța, însă restul populați ei trăia într-un sat statornic fixat. În vremuri tulburi nu
se putea ca populația validă să plece cu turmele și să lase tur mele la cheremul
prădătorilor, care să le ducă familiile în (22) robie și să le ia tot avutul. Deci, ceea ce
este astăzi transhumanța, în trec ut trebuie să fi fost nomadism de munte.
Nomadismul de munte este un fenomen foarte obișnuit în toată zo na
temperată a globului. Oriunde există regiuni cu pășuni alpine î n apropierea unor
șesuri arse de soare vara, există această transhumanță. Natural , în forma mai veche,
de nomadism de munte, păstorii pr oprietari ai turmelor își duce au toată familia cu
ei la iernatic și la văratic. Și astăzi mai trăiesc în felul ac esta aromânii din Albania,
fărșeroții, grămustenii. În vizita ce am făcut în Albania cu to v. acad. Rosetti,
(1957), am văzut că și astăzi fărșeroții sunt nomazi. Guvernul albanez le-a pus la
dispoziție, la poalele muntelui, locuri unde să-și facă sate, d ar încă nu și-au făcut
sate, mai circulă și astăzi și trăiesc în colibe de vară și în colibe de iarnă, care nu
sunt aceleași; în vara aceasta s unt de pildă în munții din nord ul Albaniei, vara
următoare în munții din sudul Albaniei, iarna sunt în părțile A driaticei, în părțile
sudice ale Albaniei, să zicem de la Saranda, sau sunt în Muzach ie.
Prin urmare iernaticul și văraticul nu coincid, ei le pot schim ba după nevoile
lor economice. Dar acesta trebuie să fi fost traiul cel vechi a l românilor. Mai târziu,
când vremurile au devenit mai puțin nesigure, au putut să se fi xeze, să-și facă sate,
și vechiul nomadism de munte a devenit transhumantă.
Nicolae Dragomir, care a scris despre păstoritul Mărginenilor, spune că acest
păstorit a fost nomad, că mai e xistă oarecum o tradiție la aceș tia, toată familia
coboară iarna în Dobrogea – în Turceasca – cum spun ei, și vara v i n l a m u n t e .
Înainte însă de a deveni transhumanți, exista un fel de nomadis m ca (23) cel din
Pind, a1 aromânilor. Aromânii până acum 250 de ani, bătrânii spun, nu au avut
sate, ci fiecare venea la „călive” (colibe). Va să zică, numai de vreo 200-250 de ani
și-au făcut case solide din piatră, la înalțimi mari, l000 până la 1300 m. Satele lor
arată ca niște orășele, cu mobilă foarte bună, europeană, spune Weigand, care le-a
vizitat, dar satele acestea le părăsesc iarna, iarna ele sunt g oale. Cred că și astăzi
dacă ar face cineva o vizită în Pind acum ar găsi satele aromân ești goale, toată

308 Andrei Măgureanu 20
lumea a părăsit satul, familiile au coborât cu turmele, sunt pe undeva pe lângă
Larisa, Tricala sau chiar Atona, întocmai cum astăzi la noi, la Cluj de pildă, cei
care au fost atenți au văzut în toamna aceasta cum au trecut pr in Cluj foarte multe
turme de transhumanți, care se duceau la Carei. Eu eram chiar c u cineva din
Belgia, care a fost foarte curios să vadă felul acesta de trai în 1958.
Prin urmare, trecerea de la nomadismul de munte la transhumanță nu s-a făcut
deodată: întâi a trecut prin faza celui din Pind, pe urmă a dev enit transhumanță, pe
urmă au început să facă și puțin ă agricultură. Adică agricultur ă făceau și înainte, să
nu uităm, acești nomazi făceau totdeauna puțină agricultură, cu ltivau mai ales mei,
ceea ce explică prezența terminologiei agricole, care totuși s- a păstrat din latină și
până astăzi. Când au început deci să facă și agricultură și să- și facă rezerve de fân,
atunci puteau să nu mai ducă turmele foarte departe la câmpie. La noi se face
păstorit de acest fel la Năsăud.
Și în sfârșit, se trece la agric ultură, la economia această mix tă de agricultură
și de crescătorie de vite, în car e agricultorul are câteva cape te de vite, câteva oi, pe
care le hrănește cu (24) fânul pe care 1-a făcut vara. Trecerea aceasta însă de la
transhumanță la păstorit și agricultură, s-a făcut și prin asim ilarea populației
agricole sedentare, care a trăit în regiunile pe unde treceau păstorii în migrațiunile
lor de la iernatec la văratec. Populația aceasta era de limbă slavă, dar trebuie să fi
fost și de limbă maghiară. În Mo ldova foarte multe toponime și chiar nume de râuri
sunt de origine maghiară. Ei s-au fixat înaintea românilor, au făcut agricultură
înaintea românilor și pe acești slavi, pe acești maghiari i-a a similat populația
păstorească românească, astfel încât agricultura românească nu continuă numai
agricultura făcută dinainte, ci în primul rând agricultura acea sta făcută de slavi și
de maghiari. Terminologia noastră agricolă, atunci când este vo rba de termenii cei
mai importanți, este de origine latină, dar când se intră în am ănunte, în specialitatea
propriu zisă atunci apar termeni slavi și maghiari, de exemplu un termen al
plugului „cormană” are nume unguresc, nu are nici nume slav, ni ci latinesc.
Și, în antichitate s-a practicat acest nomadism de munte și s-a practicat în
aceleași regiuni, – după părerea mea –, ca și astăzi. Harta ace asta înfățișează
drumurile de transhumanță ale pă storitului, dar cred că cel mai bine este dacă facem
să circule în sală un număr de r evistă „Limba română”, anume an ul V, nr. l. Pe harta
aceasta am indicat drumurile oilor, – așa se numesc „drumul oil or” –, și anume după
de Martonne, care a studiat păstoritul nostru transhumant în Ca rpați, după opera lui
Dragomir, după Capidan sau după i ndicațiile date de pildă de Ji recek, care a călătorit
prin Bulgaria și a întâlnit păst ori nomazi aromâni și greci sau grecizați (este vorba de
Sărăcăceani). Sunt indicate (25) aici drumuri din secolul al XVIII-lea, dar cu
siguranța că nu sunt noi, și în antichitate păstorii au urmat a celeași drumuri. De pildă
drumurile oilor din Italia sunt c unoscute încă din antichitate, însuși Varro vorbește de
acest fel de economie, de exploa tare a pășunilor de munte vara și a pășunilor de-a
lungul mărilor și de pe țărmul râurilor, iarna.

21 Dezbateri privind etnogeneza românilor 309

Fig. 1. Facsimil după stenogram ele intervențiilor acad. Emil Pe trovici și prof. Ion Nestor.

310 Andrei Măgureanu 22
După cum vedeți, iernatul sau regiunea de iernat cea mai import antă astăzi
este Dunărea, țărmul nordic și țărmul sudic al Dunării. Dobroge a în bună parte.
Transhumanții noștri din Transilvania spuneau că merg în Turcea scă, – natural,
înainte de 1878 Dobrogea era țară turcească; – și în antichitat e aici trebuie să fi fost
locul de iernat cel mai important al păstorilor. În același num ă r d i n „ L i m b a
română”, la pag. 6, am făcut după Kiepert și după Zeliler, o ha rtă a romanității
Dunării. După cum vedeți, romanitatea cea mai puternică era chi ar pe Dunăre.
Într-adevăr, romanitatea aceasta orientală avea două zone unde era mai
puternică, anume de-a lungul Adriaticii și de-a lungul Dunării. Cei care studiază
istoria Balcanilor vorbesc întotdeauna de aceste două zone: rom anitatea dalmatină
și cea dunăreană. Jirecek, excelent cunoscător al istoriei bulg arilor, al istoriei
sârbilor, care i-a studiat și pe românii din evul mediu din Bul garia și pe sârbi,
vorbește întotdeauna de aceste două romanități, iar pe românii pe care-i întâlnește
în documentele din evul mediu în Balcani, în părțile apusene al e peninsulei
Balcanice până în Dalmația, totdeauna îi numește romanicii de p e țărmul Dunării
sau malul Dunării.
Romanitatea aceasta dunăreană es te continuată de limba română, pe când
romanitatea dalmatină a fost continuată de limba (26) romanică vorbită în Dalmația
până la sfârșitul secolului trecu t, când a dispărut ultimul cun oscător al acestei limbi.
Dacă suprapunem cele două hărți, a tunci înțelegem foarte ușor c ă acești
păstori nomazi de munte au învățat în curs de șase secole limba latină, acolo unde
ea era cel mai mult întrebuințată în antichitate, anume în zona dunăreană. Mai la
sud de zona dunăreană, peninsula Balcanică a fost grecizată. Am indicat pe hartă
linia de despărțire între zona romanizată și cea grecizată, dup ă Jirecek, care, cu
ajutorul inscripțiilor, a stabilit că partea de la sud de Balca ni a stat sub influența
grecească și a fost aproape complet grecizată, iar partea de la nord de această linie
a fost romanizată.
Nu putem merge mult spre apus, din următorul motiv: întâi fiind că în părțile
acestea mai muntoase ale peninsulei Balcanice desigur că romani tatea era mult mai
slabă decât de-a lungul Dunări. De-a lungul Dunării era oraș lâ ngă oraș, iar orașele
erau centre economice, în primul rând comerciale, în care trăia u foarte mulți
meseriași, erau centre administrative, funcționari romani trăia u foarte mulți acolo și
se găseau și garnizoane militare. Iar mai târziu, când religia creștină a devenit
dominantă în stat, aceste centre au devenit și centre religioas e , – s u n t i n d i c a t e
episcopiile pe hartă, cu câte o cruce la fiecare localitate. As tfel de episcopii nu prea
sunt în interiorul peninsulei, sunt mai cu seamă de-a lungul Du nării. De aci și
terninologia creștină: în limba română cei mai importanți terme ni care privesc
creștinismul sunt de origine latină, înșiși temenii creștin și păgân vin de la
christianus și paganus. Termenii cu totul de amănunt care țin d e religia creștină,
sunt și ei de origină (27) latină : numele sărbătorilor ș.a.m.d.
În general limba română reprezintă latina aceasta vorbită în zo na dunăreană.
Din zona aceasta dunăreană a fost dusă la nord de Dunăre și la sud de Dunăre de
păstorii aceștia nomazi de munte, nu a fost dusă ieri, alaltăie ri, ci de totdeauna, de

23 Dezbateri privind etnogeneza românilor 311
când au circulat ei între munte și baltă, între balta Dunării ș i munte. Este vorba de
Carpați și de Balcani. Natural, ei puteau să-și aleagă într-o v ară oarecare sau într-o
iarnă oarecare alt loc de iernat și din Balcani, să nu se mai î ntoarcă în balta Dunării,
ci să coboare în valea Măriței sau până în Tesalia.
Am spus că de aceea în partea aceasta central-apuseană a penins ulei Balcanice
romanitatea era mai slabă, limba română nu reprezintă această r omanitate din centrul
peninsulei Balcanice, cum nu reprezintă nici romanitatea de la nord de Dunăre, ci
este romanitatea de pe Dunăre, din orașele dunărene.
Nu putem merge mult spre apus și din următorul motiv: elementel e slave mai
vechi din limba română, care sunt multe, prezintă caractere fon etice bulgărești, cele
mai importante sunt următoarele: grupurile șt, jd – pentru st + i d i n l i m b a s l a v ă
comună care numai în bulgară a dat șt, jd –, prin urmare este f oarte ușor de
recunoscut că este vorba aici de un cuvânt bulgăresc, de exempl u grajd, sfeșnic,
primejdie; de asemenea un iati slav comun, care reprezintă de o bicei un e, în
bulgară în anumite condițiuni care seamănă puțin cu limba român ă, a dat ia și în
felul acesta recunoaștem că deal vine de la bulg. „d’al”, nevas tă vine de la bulg.
nev’sta, sfat de la bulg. sf't etc., în sârbă, cuvintele aceste a au fie forma del, fie diel,
fie dil, în nici un caz însă nu deal. Un fonetism asemănător cu c e l d i n r o m â n ă
găsim în polonă, da (28) polona este foarte departe de noi, ca să ne gândim la vreo
influență poloneză. Linia care separă graiurile sârbești de cele bulgărești, adică
graiurile care au șt, jd … trece pe undeva de-a lungul graniț ei de nord, între
Bulgaria și Serbia, și probabil că tot pe acolo trecea și în tr ecut – linia aceasta nu a
putut să se deplaseze mult.
Contactul între romanicii care vorbeau romana comună, faza mai veche a
limbilor romanice, contactul dintre acești romanici și slavi s- a întâmplat undeva în
răsăritul peninsulei Balcanice, adică în nord-estul peninsulei Balcanice, deci tot pe
Dunăre, tot la Dunăre am ajuns, nu în centrul peninsulei.
Știți că cei care susțin teoria lui Röesler se gândesc totdeaun a la apusul
peninsulei Balcanice, acolo a fost romanitatea puternică. Da, a fost puternică, dar
romanitatea de acolo este cea dalmatină, care a dispărut în sec . XIX-lea definitiv și
ține de grupul limbilor romanice apusene, pe când limba română face un grup
aparte, al romanității orientale.
Prin urmare, teritoriul la care mă gândesc eu este foarte mic, este între Dunăre
și linia Jirecek, care la apus merge până la granița de astăzi dintre Jugoslavia și
Bulgaria. Aici populația a vorbit până în sec. al VI-lea latina , s-a vorbit latina în
oraș, în sate și în cătune. Eu cunosc articolul, cu siguranță c ă îl cunoașteți și dv, ca
istorici, al lui Gerov, care a arătat cât de romanizată a fost partea aceasta a populației
balcanice.
Ce s-a întâmplat cu populația sedentară, după anul 600? Va fi r ezistat câtva
timp. Weigand a scris un articol în care arată că este posibil ca în orașele dunărene
să se fi vorbit (29) latinește până în secolul al IX-lea. În Dalmația s-a vorbit li mba
aceasta până prin secolul al XV-lea – XVI-lea. Se știe că abia în secolul al XVI-lea
Ragusa (Dubrovnik) a devenit oraș slav. Până atunci s-a vorbit limba romanică și în

312 Andrei Măgureanu 24
celelalte orașe dalmatine, de exemplu Split; în insula Veglia ș i în Krk. În Veglia,
s-a vorbit limba romanică până în 1899 – sunt 59 de ani de atun ci – când a murit
ultimul vegliot care mai vorbea limba aceasta romanică. Populaț ia sedentară, câtă
va fi rămas, dacă a rămas până în secolul al IX-lea, s-a slaviz at la sud de Dunăre,
iar la nord de Dunăre trebuie să se fi slavizat mult mai de tim puriu, și a rămas cu
limba romanică, – i-a salvat oarecum ocupația lor de păstori no m a z i – t o c m a i
protoromânii aceștia de limbă romanică, care practicau nomadism ul de munte. Le
zic protoromâni de limba romanică, pentru că au existat și prot oromâni de limbă
slavă. Tot teritoriul acesta a fost locuit de slavi în secolele al VII-lea, al VIII-lea,
al IX-lea, al X-lea. Nu erau numaidecât slavi de origină slavă, aceștia au venit
probabil și s-au așezat definitiv la începutul secolului al VII -lea pe teritoriul Daciei,
au întâlnit aici populația mai veche dacă, sau daco – romanică, prin urmare slavii
aceștia continuă populația daco-getică sau daco-romanică, care mai târziu, după
descălecarea populației păstorești, a adoptat limba română. A e xistat și o populație
cumană aici, sunt și protoromâni de limbă turcă în Muntenia, cr ed că în Moldova
mai puțini, au existat și pecenegi, nu numai cumani. În acești protoromâni de limbă
romanică, slavă, cumană, pecenegă intră cei din Oltenia, Munten ia, Moldova; și
cred că și în Ardeal au fost românizați mulți maghiari. Deci di n amestecul acestor
protoromâni s-a format poporul român de mai târziu și limba rom anică (30) a
învins. De ce ? Poate erau mai numeroși acești păstori care pra cticau nomadismul,
dar nu este nevoie numaidecât să fi fost mai numeroși. Romanii au răspândit limba
lor latină aici de-a lungu1 Dunării, fără să fi fost mai numeroși. O limbă se poate
răspândi din foarte multe motive.
Când s-a întâmplat această descălecare, a fost un fel de cucerire, când s-a
descălecat Maramureșul, românii aceia au cucerit Maranureșul, a fost o cucerire de
teritoriu din partea acestor descălecători, – descălecare înseamnă „coborâre de pe
cal, de pe șea”.
Aceștia au format oarecum clasa care conducea. Am zis clasa, dar trebuie să
zic pătura, pătura cea mai importantă din punct de vedere economic și din punct de
vedere politic. Din punct de vedere, economic, fiindcă creșterea vitelor era pe
vremea aceea mai importantă decât agricultura, ș i d i n p u n c t d e v e d e r e p o l i t i c
pentru că erau cuceritori.
Din partea cuceritorilor și din partea celor care au predominan ță, din punct de
vedere economic, se întâmplă astfel de asimilări, limba lor este aceea care se
impune cu încetul.
Fixarea lor a început în secolul al XII-lea, – cred că nu este mai veche, sau,
dacă a fost mai veche, erau fixări sporadice, care au dispărut în populația de limbă
străină, – dar masiv s-a întâmplat în secolele al XII-lea, al XIII-lea, iar, în secolul
al XVI-lea, cred că populația din Muntenia, Moldova și cea din Ardeal erau
românizate. Asimilarea s-a întâmplat foarte repede, cred eu.
S-a spus că slavii aceștia au fost foarte numeroși, că au venit peste populația
românească și că, fiind numeroși, au tradus (31) numele românești mai vechi ale
râurilor, văilor, iar românii au adoptat numirile acestea. Este cam greu de crezut,

25 Dezbateri privind etnogeneza românilor 313
românii au devenit numeroși și la urmă au devenit majoritatea p opulației, ba au
devenit populația unică și nu au mai retradus la rândul lor num ele râurilor,
Ialomița, Cerna ș.a.m.d. Românii, dacă au avut numiri pentru ac este râuri, acelea
au fost uitate de români pentru că românii nu au mai locuit pe malurile acestor
râuri, fiind în veșnică deplasare.
De aceea cred eu că într-o istorie a românilor trebuie să avem curajul să
spunem lucrul acesta, nu este nici o rușine că strămoșii noștri au fost păstori
nomazi de munte, de altfel, bine organizați, oameni care au avu t oarecare greutate
economică și politică, într-un timp în care s-a întemeiat Țara Românească. Din
acești păstori de munte ne tragem noi cei de astăzi, care am cr eat Republica
Populară Română, care construim socialismul și care mergem spre o înflorire culturală
și economică la care pot să ajungă și alte popoare, care până i eri, alaltăieri au fost
păstori nomazi. Chirghizii au f ost nomazi până ieri, alaltăieri , acum abia se fixează.
2. Stenograma intervenției prof. Ion NESTOR (25 noiembrie 1958) :
(66)101 Am să caut acum ca pe scurt să discut chestiunea, – în princip al din
punct de vedere al documentelor arheologice. Dar înainte de ace asta vreau să
definesc cadrele problematicii și ale discuției:
De fapt ne aflăm în fața următ oarei situații: lingviștii au fos t puși în fața unui
fenomen – incontestabil deocamdată – acela al existenței unei t oponimii aproape
exclusiv sau cu precădere slave pe teritoriul țării noastre și ei caută să dea o
explicație acestui lucru, imaginându-și un proces de formare a poporului român
care să se potrivească cu această situație. În felul acesta s-a ajuns la concluzia
modului de viața păstor ească nomad al românilor, eventual cu un ele atenuări a ceea
ce această ipoteză ar putea să aibă excesiv – prin adaosul la r aport al tov. Rosetti
care preconizeasă și unele elemente de viață sedentară și agric olă a străromânilor.
Ni se pare că din punctul de vedere lingvistic, din punct de ve dere al
onomasticii ar trebui totuși să ne gândim dacă nu cumva preocup area specială cu
toponimia slavă să nu fi făcut pe lingviști să nu vadă existenț a și a unor eventuale
(67) procese de toponimie românească.
Vreau să spun prin aceasta că ar trebui întregit acest studiu ș i cu studiul mai
atent al posibilității de a găsi ș i unele elemente de toponimie românească străveche.
După câte îmi amintesc s-au făcut unele încercări în această di recție chiar de
către acad. Petrovici și de alții. S-a părăsit cu totul această direcție de cercetare și
anume aceea de a vedea dacă, pe lângă importanta zestre onomast ică slavă, nu am
putea descoperi totuși și una românească. Altfel ne-am găsi în imposibilitatea de
a ne explica faptul că lingviștii au ajuns la concluzia că popu lația străromânească

101 Numărul paginii din stenogramă.

314 Andrei Măgureanu 26
a trecut la modul de viață al păstoritului nomad, chit că mai târziu a practicat
transhumanța.
În fața unei astfel de ipoteze, trebuie să vedem ce spun datele arheologice,
atât cât putem trage concluzii din ele. Trebuie ținut seama de împrejurarea că nu
putem trata teritoriul patriei noastre în chip uniform. Diferite regiuni au avut
dezvoltări istorice deosebite. Procesul însuși al formării popo rului român nu s-a
desfășurat uniform pe acest teritoriu.
În al doilea rând nu trebuie pierdută din vedere prezența fondu lui autohton,
care este traco-getic și să ne amintim că, în momentul instaurării stăpânirii romane,
pe o parte din teritoriul dacic, alte grupe de daci au rămas liberi și și-au continuat
existența ca daci fără să fie prinși încă din acel moment în pr ocesul de romanizare.
Deci trebuie să facem deosebire între teritoriul dacic ocupat de romani și t eritoriile
dacice rămase libere. Ca atare, fondul autohton a lucrat pe două căi: pe calea acelei
părți care încă din (68) momentul întemeierii provinciei romane Dacia începe să se
romanizeze și apoi pe calea dacilor care rămân liberi și se var să în procesul
etnogenezei românești mai târziu și ca atare ca daci.
Ar fi să admitem că populația romanizată, populația dacică roma nizată din
provincia Dacia a trecut la noul mod de viață: păstoritul nomad , imediat ce a
încetat stăpânirea romană deci după anul 271.
Ori mi se pare că există un rezultat definitiv câștigat prin ce rcetările
arheologice recente, și anume acela că, în Transilvania, chiar la Alba-Iulia, s-a
putut dovedi că un rest de populație romanizată a continuat să trăiască în formele
civilizației romane, sclavagiste, până în veacul al IV-lea e.n.; mai precis chiar pâ nă
în a doua jumătate a veacului al IV-lea.
Este drept că ne aflăm în fața unui singur caz, pe care arheolo gii (în speță
K. Horedt) au reușit să-1 documenteze. Dar nu este mai puțin un fapt. Pe de altă
parte populația Daciei libere poate fi urmărită în Moldova și M untenia până la
sfârșitul veacului al III-lea din era noastră ca o populație st abilă, sedentară,
agricolă, fără ca noi să putem să ne dăm seama în ce măsură au practicat acești daci
liberi și un oarecare păstorit. Nu poate fi vorba însă în nici un caz de nomadism sau
transhumanță. În sfârșit, nu se poate, mi se pare, pune în disc uție ipoteza unui
păstorit nomad care să fi fost caracteristic populației de la n oi încă din neolitic și
care să se fi menținut ca atare până în epoca care ne interesea ză pe noi.
Pentru veacul al IV-lea putem urmări prezența acestui (69) element de
populație autohtonă dacică, în preajma și pe cuprinsul teritoriului țării noastre, de
asemenea sub forma unei populații stabile, care practica agricultura și unele forme
de creștere a animalelor domestice, fără însă să avem vreun document care să arate
predominarea păstoritului în această epocă după cunoștințele no astre, această
situație durează până la sfârșitul veacului al IV-lea.

27 Dezbateri privind etnogeneza românilor 315
Aici dați-mi voie să fac o mică paranteză pentru a lămuri o altă noțiune cu
care operăm. Mi se pare că prea de multe ori s-a folosit conceptul de „sat” în
sensul pe care această noțiune l-a căpătat în evul mediu. Nu trebuie să confundăm
satul medieval cu așezările de caracter rural din vremea migrației popoarelor, din
vremea etnogenezei românești. Este o deosebire aici. Când vorbi m de viață
sedentară trebuie să facem deosebirea între diferite grade de sedentarism și între
diferite trepte în dezvoltarea agriculturii.
Eu cred că satul medieval devenise o formă de viață mai stabilă , în condițiile
feudale și legată de relațiile de producție specific feudale, p e câtă vreme în
împrejurările prefeudale satul era o așezare care s e putea muta foarte des. Iar
sedentarismul acestei populații era destul de relativ, tocmai din cauza agriculturii
extensive pe care trebuie s-o practice, agricultură în care obștea era obligată să se
mute destul de des, pentru a lucra alte ogoare nedesțelenite.
Nu trebuie să ne gândim la sate care erau definitiv fixate, ci la așezări
prezentându-se sub forma de mici cătune care se mutau destul de frecvent, chiar
dacă rămâneau înăuntrul aceleiași regiuni mari. Revin la expunerea începută: până
la sfârșitul veacului al IV-lea așadar nu constatăm să se fi petrecut (70) procesul
acela de transformare a modului de viață, de trecere la viață nomadă. Populația
practica pe atunci o agricultură destul de dezvoltată. Arheolog ii au descoperit
brăzdare de pluguri și seceri din fier, avem chiar și grâu ș.a. m.d.. Deci, până la
sfârșitul veacului al VI-lea nu putem constata transformarea mo dului de viață în
păstorit nomad.
Pentru veacul al V-lea e.n. nu putem documenta arheologic, conc ret, prin
descoperiri de genul celor existente pentru secolul al IV-lea v iața omenească de pe
teritoriul țării noastre. Până l a 454 e.n. este vremea grea și obscură a stăpânirii ( dar
nu a prezenței !) hunice, după aceea, până spre 550 e.n, perioada tot obscură a
înstăpânirii gepizilor în provinciile de peste munți. Începând cam de pe la mijlocul
secolului al VI-lea e.n. știrile istorice ne semnalează prezenț a slavilor în răsăritul
țării noastre, unde pentru sfârșitul acestui secol și pentru ce l următor (VII) ei ne
sunt documentați și arheologic (documentul arheologic pri ncipal: marele cimitir de
incinerație din secolul al Vll-lea e.n. de la Sărata Monteoru).
Nu se poate pentru moment să se dea un răspuns precis la întrebarea pe cine
și în ce condițiuni au găsit slavii pe întreg teritoriul țării noastre.
Pentru Transilvania avem unele indicii mai clare. Cunoaștem acolo numeroase
așezări așa zise „gepidice” de caracter semi-barbar din secolul al VI-lea e.n. care își
găsesc sfârșitul în prima jumăt ate a secolului al VII-lea.
Acest lucru ne arată că modul de viață așezat, stabil, în care populația pract ica
agricultura, durează în Transilvania, până în pr ima jumătate a veacului al V II-lea.
(71) Nu același lucru putem spune pentru regiunile de dincoace de m unți,
unde cercetările arheologice nu ne-au dat până în momentul de f ață informații

316 Andrei Măgureanu 28
corespunzătoare. Există însă la Sărata-Monteoru o indicație pre cisă privind contactul
primilor slavi stabiliți aici cu o populație locală înrudită cu cea „gepidică” din
Transilvania.
Slavii în orice caz au găsit în Transilvania această populație care este
cuprinsă de obicei sub denumirea generică de populație gepidică , dar care a inclus
în ea desigur și elemente romanice și alte elemente „barbare” p ătrunse în provincia
romană o dată cu geții și mai târziu. Pe atunci a putut să se d ezvolte în regiunea
noastră modul de viață al păstoritului nomad. Dar lucrul acesta scapă deocamdată
cu totul de sub putința documentării.
Ipoteze pot fi. Dar arheologii nu pot sesiza acest grup de popu lație.
Având în vedere că se insistă mereu, că se spune că avem a face cu un
nomadism al întregului grup uman, în care toată familia nomadiz ează, că nu avem
de a face cu transhumanța, este evident că deocamdată nu putem sesiza arheologic
acest lucru. Cu toate acestea, rezultatele la care ajunge la un moment dat întregul
proces sunt de așa natură (desnaționalizarea slavilor de către străromâni) încât ele
nu ni se par a confirma ipoteza nomadismului integral.
Ceea ce arheologia aduce nou în judecarea acestei grele problem e, este
fenomenul pe care îl definim deocamdată sub forma de cultura Dridu. Voi încerca
să arăt care este semnificația descoperirii acestui complex cul tural.
(72) Constatăm (după datele pe care le avem până acum și aceasta est e și
convingerea mea) începând din cea de a doua jumătate a veacului al X-lea,
prezența unei populații destul de numeroase, care se instalează î n c â m p i a
Munteniei, în Oltenia, chiar și în Ardeal, populație care locui ește în cătune formate
din bordeie, din case jumătate îngropate în pământ și care are o cultură materială
strâns legată de cea bizantină, din sudul Dunării. Este o popul ație foarte densă ca
răspândire, deoarece așezările se găsesc la fiecare pas în Munt enia și Oltenia.
Când vom desena harta de răspândire a acestor cătune, multă lum e are să aibă
oarecari surprize. Această populație – după cum s-a putut stabi li în urma descoperirilor
făcute anul acesta la Sultana (de Bucur Mitrea) – își îngropa m orții în cimitire de
înhumație, cu podoabe de origină bizantină provincială și era p robabil, creștină,
deoarece orientarea mormintelor este cea creștină. Cimitirul de la Sultana se leagă
de cel asemănător care a fost descoperit la Ciumbrud în Transil vania.
Se pune problema originei acestei populații, care deocamdată ni se înfățișează
ca apărând brusc în a doua jumătate a secolului al X-lea. Este semnificativ că toate
aceste lucruri coincid, în timp cu noua ofensivă a imperiului b izantin către granița
Dunării de jos, inițiată prin luptele lui Ioan Tzimisces (971). Această populație a
cărei cultură materială se deosebește de cea slavă, pe care de asemeni o cunoaștem
începând din veacul al VII-lea (ci mitirul de la Monteoru, unele cimitire din
Transilvania, așezări din Moldova (73) și Muntenia) are legături foarte strânse în
sudul Dunării. Nu numai atât că se deosebește această cultură d e cultura slavă, dar

29 Dezbateri privind etnogeneza românilor 317
avem indicii destul de clare că, într-o oarecare măsură, ea est e contemporană cu
unele aspecte târzii ale culturii slave. Avem așadar situația, în secolul al X-lea,
când putem verifica existența în același spațiu a două culturi ma-teriale deosebite.
Este vorba de două populații sedentare care practicau ambele ag ricultura. Nu poate
să fie vorba de populații migratoare: acestea erau, după cum șt im, formate din
păstori nomazi războinici, care cutreierau stepele. Întregul mo d de viață înfățișat de
cele două culturi ne arată că nu poate să fie vorba decât de sl avi și de protoromâni.
Rămâne totuși nepotrivirea dintre indicațiile pe care ni le dă arheologia și
concluziile la care ajung lingviștii când examinează situația t oponimiei. Ar
însemna că de abia în veacul al X-lea, – de altfel acad. Daicov iciu propune ca cea
mai bună ipoteză, să începem cu două secole mai de vreme decât admite acad.
Petrovici momentul descălecării păstorilor nomazi străromâni – de abia în veacul
al X-lea, cel mai devreme, am avea de a face cu instalarea, cu descălecarea bruscă a
acelor păstori nomazi și aceasta cu o cultură materială având c aractere care arată că
această populație vine dintr-o sferă de viață strâns legată de tradiția romano-
bizantină. Deci avem această nepotrivire: pe de o parte, o popu lație destul de
stabilă, nu cu sate permanente care să dureze sute de ani desig ur, dar oricum cu
așezări care ne arată condițiunile economice ale unui grup agri col. Am găsit (74) grâu
cultivat de acești oameni.
Pe câtă vreme din partea lingviștilor se spune că românii practicau agricultura.
Una din două: ori soluția lingviștilor, care caută să găsească în n omadismul
stră-românilor explicația toponimiei slave, nu se potrivește, ori greșim noi care
admitem caracterul stră-românesc al culturii Dridu.
Subliniem, de aceea încă o dată, că interpretarea ca stră-românească a cultur ii
Dridu se bazează pe caracterele ei și pe împrejurarea că cultura materială slavă din
acea vreme este cunoscută și diferită, indiferent de faptul că între ambele culturi se
constată un contact care devine destul de strâns după oarecare trecere de vreme. Nu
mai este nevoie cred să adaug că, ținând seama și de data ei în timp, cert stabilită
(începutul în a doua jumătate a secolului al X-lea e.n.), cultura Dridu nu poate fi
atribuită nici vreunei populații alogene, a cărei prezență în r egiunile respective este
documentată în epoca ei de înflorire (Pecenegi, Uzi, Cumani).
Nouă ni se pare că oarecum putem vedea cu ochii o simbioză slavo-română,
care se petrece în a doua jumătate a veacului al X-lea. Atâta lucru mi se pare mie că
poate fi spus, foarte pe scurt, din punct de vedere al cercetărilor arheologice, în
legătură cu această problemă. Desigur că acea lipsă de documentare în care ne
găsim pentru veacul al V-lea și pentru veacurile al VIII-lea și al IX-lea în unele
regiuni destul de mari și importante ale țării noastre, de exemplu pentru Muntenia,
Oltenia, mai puțin pentru Transilvania, unde descoperiri slave din veacul al VIII-lea,
poate chiar trecând (75) în veacul al IX-lea, sunt cunoscute la Someșeni și la

318 Andrei Măgureanu 30
Nușfalău, nu îngăduie încă o reconstituire, strânsă și coerentă a p r o c e s u l u i
etnogenezei românești.
Dar există cultura Dridu, începând din veacul al X-lea și ni se pare că cel
puțin de la acel moment înainte, se pun problemele pe cu totul alte baze decât ar
reieși din argumentarea, după părerea mea, atât de strânsă și d e impresionantă, pe
care a prezentat-o acad. Petrovici, ajutat în parte și de tov. acad. Rosetti.
COMMENTS ON THE ORIGIN OF ROMANIANS IN THE ’50
FROM ROLLER’S MANUAL TO THE HISTORY OF ROMANIA
ABSTRACT
The formation of the Romanian people and Romanian language has been a
dominant political issue since the XIX century, gaining a large r acknowledgment
with the intensification of the c laims from the Romanians in Tr ansylvania during
the XVIII-XIX centuries, and with the unification process final ized in 1918.
Of a rather different nature was the political influence follow ing the
instauration of the communist regime in Romania. Two historical moments can be
traced, strongly connected to the relationships between Buchare st and Moscow.
Thus, during a first period of time, when there had been a very close relation
with the Soviet Union, and the Red Army was still present in R omania, the issue
of the ethnogenesis was presented as a positive effect of the S lav influence, a real
catalyst for the formation of various peoples in this area. Thi s theory was to be
made official through the publication of T h e H i s t o r y o f t h e P o p u l a r R e p u b l i c o f
Romania – a textbook for the secondary schools, coordinated by M. Rolle r.
With the retreat of the Soviet army and Gh. Gheorghiu-Dej dista ncing
himself from N. S. Hrușciov’s policies, the exaggeration of the Slav factor in the
Romanian history was diminished, and we witnessed a come-back t o the national
values. The change was obvious in the archaeological publicatio ns of the period, too.
That was the context for the formation of a “Commission for the study of the
Romanian language’s and Romanian people’s formation”, where his torians,
linguists and archaeologists had been summoned together in orde r to solve the
problem of the ethnogenesis. The stenogramme of a single meetin g of the
Commission gives us a glimpse over its methods of work. Two int erventions
caught our eye, signed by Emil Petrovici and Ion Nestor, respec tively. The former,
presenting the position of the linguists – based on toponimy–, suggested that the
Romanian people was born following the arrival of a Romanic pas toral population,
practicing a sort of mountain nomadic way of life. This populat ion imposed itself
over the Slav population in the plain areas and romanized it, s ometime during
the XII-th century.

31 Dezbateri privind etnogeneza românilor 319
The answer of I. Nestor was based on the interpretation of the archaeological
results. According to those, the Romanians could be identified during the X-th
century, through the characteristics of the Dridu culture, whic h were totally
different from those of the culture attributed to the Slavs. Mo reover, the Romanians
were a sedentary population, pr acticing agriculture, and also l iving in plain areas.
Thus, I. Nestor was advancing a theory contrary to the one of P etrovici. The
conclusions of the Commission would eventually be published in the Treaty of
History of Romania , volume I (1960), part IV – The transition to Feudalism .
The publication of such documents from the archives of the Stat e Security
familiarize us with the working atmosphere of the Commission. B oth Petrovici and
Nestor, had been followed by the Securitatea , their actions and declarations
making the object of several informative papers.