Determinologizarea Unor Termeni din Domeniul It Adoptați de Româna Actuală

=== ca9ffdf56bc9a3ff2139d262a6f028eaaca7d378_452346_1 ===

FACULTATEA DE LITERE

LUCRARE DE LICENȚĂ

2017

DETERMINOLOGIZAREA UNOR TERMENI DIN DOMENIUL IT ADOPTAȚI DE ROMÂNA ACTUALĂ

1

CUPRINS

INTRODUCERE

1.ASPECTE GENERALE ALE LEXICULUI LIMBII ROMÂNE

1.1.FONDUL PRINCIPAL LEXICAL ( VOCABULARUL FUNDAMENTAL ) ȘI MASA VOCABULARULUI

1.1.1.DEFINIȚIA VOCABULARULUI

1.1.2.VOCABULARUL FUNDAMENTAL

1.1.3.MASA VOCABULARULUI

1.2.LEXICUL SPECIAL ȘI LEXICUL SPECIALIZAT

1.2.1.LEXICUL SPECIAL

1.2.1.1.ARGOUL

1.2.1.2.JARGONUL

1.2.2.LEXICUL SPECIALIZAT

1.2.2.1.NOMENCLATURA

1.3.LEXICUL COMUN SI LEXICUL CU SFERĂ LIMITATĂ DE UTILIZARE

1.3.1.LEXICUL COMUN

1.3.2. LEXICUL CU SFERĂ LIMITATĂ DE UTILIZARE

2.TERMINOLOGIZARE VS DETERMINOLOGIZARE

3.TERMENII UTILIZAȚI ÎN DOMENIUL IT ȘI ÎN ALTE DOMENII

2

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

3

INTRODUCERE

Vocabularul limbii române, sub aspectul etimologiei cuvintelor a produs în secolul al XIX- lea numeroase discuții, ale căror concluzii se înscriau în extrema severă, care admitea în limba română ca elemente proprii numai cuvintele de origine latină, fie în cealaltă extremă, susținută de lingviștii străini care au făcut abstracție de importanța elementului latinesc și au considerat limba româna un complex de unități lexicale, supraestimând rolul elementului slav.

În structura lexicală a limbii române cel mai important strat îl formează elementele latinești. Acestea reprezintă cuvinte concrete care constituie realități fizice, dar anumite cuvinte de origine latină au intrat în limba română, în special în Transilvania, din stilul latinizant unguresc.

Lexicul limbii române are o competență de transformare superioară celorlalte limbi, care constă în ideea că unele cuvinte se pierd sau sunt rareori întâlnite, iar altele noi apar în limbă și dețin menirea de a denumi noțiuni noi.

Există două metode principale de îmbogățire a vocabularului unei limbi: metoda internă și metoda externă.

Metoda internă – prin înființarea de cuvinte noi, în aceeași limbă, începând de la cuvintele care există;

Metoda externă – prin calcul lingvistic și prin împrumuturi din alte limbi;

Termenii neutilizați trebuie să se integreze într-o structură terminologică sistematică, care preia un anumit tipar formal și se înscrie la un sistem de valori proprii comunității lingvistice, în vederea evitării oricăror posibile confuzii. Înființarea unui termen nou necesită o motivație a persoanei care implementează neologismul în vocabular și a beneficiarilor termenului recent format. Termenul trebuie să dețină un sens neutru pozitiv.

4

Un cuvânt trebuie să fie concis, în special în comunicarea verbală, deoarece este nevoie de exactitate în sensul unui cuvânt pentru a nu se realiza multe posibilități de interpretare. Un cuvânt este mult mai bine acceptat dacă se poate deriva, una dintre caracteristicile sale necesită să fie derivabil. Un cuvânt nou trebuie să corespundă standardelor morfologice, morfo- sintactice și fonologice ale limbii.

Vizavi de multitudinea cuvintelor, atitudinea emițătorului poate fi de admitere, de rezervă sau de refuzare.

Calcul lingvistic este un sistem de îmbogățire a vocabularului considerat mixt sau combinat, intern și extern. Acest sistem presupune reproducerea structurii și a sensului unor termeni străini cu ajutorul materialului lingvistic care există în limba română, sau prin împrumuturi de sensuri noi pentru un termen existent în limbă, de la un tipar extern.

Există un calcul lexical semantic, care se mai numește împrumut parțial prin care se atribuie o semnificație nouă unui termen existent în limba română. De exemplu, cuvântul pânză care avea semnificația in limba română de țesătură, iar însemnătatea din limba franceză era de tablou pictat.

Prin intermediul calcului de structură se formează cuvinte și derivate noi după tiparul preluat din limba străină. Acești calculi sunt derivate cu prefixe, sufixe sau parasintetice. Există și calculi compuși, fiind mai rari decât cei derivati : cal-putere, semifinală.

Calculii sunt frecvenți în terminologiile tehnico-științifice și ajută la îmbogățirea vocabularului, fiind un factor important de dezvoltare al polisemiei. Cunoașterea acestui sistem intitulat calcul lingvistic se utilizează la evitarea unor erori de dicție.

Datorită calcului lingvistic, cuvintele moștenite sau împrumutate și- au diversificat și modernizat conținutul semantic după tipare preluate din franceză și engleză.

5

Împrumut lexical este folosit astăzi drept o versiune sinonimică a ceea ce numim neologism. Neologismele reprezintă cuvintele noi împrumutate recent din alte limbi străine sau cuvintele formate prin intermediul propriu al limbii. În sens mai amplu, sunt considerate neologisme, termenii existenți în limbă, utilizate cu o semnificație nouă.

Academicianul Iorgu Iordan menționa că împrumutul lexical în limba româna reprezintă o inovație de origine externă care conține cuvinte și expresii dintr- o limba străina, incluse în fondul lexical.1

Conform DEX, a împrumuta semnifică „a da” sau “a lua în scopul restituirii.”2

Împrumutul este un rezultat a contactului cultural între două comunități de limbă. Astfel, acest fenomen este reversibil din cauza celor două limbi și legătura acestora, dar există o asimetrie datorită căreia numărul termenilor împrumutați nu este reciproc. Astfel, originea comunității lingvistice deține unele beneficii privind implementarea, autoritatea și bogăția semantică prin al cărei intermediu, ideile împrumutate devin eficiente comunității lingvistice care utilizeaza acești termeni.

Procesul actual in privința împrumutului termenilor este unul complex și implică evenimente privind folosirea acestora, de exemplu folosirea și implementarea unui nou termen. În general, vorbitorii care împrumută, cunosc originea cuvintelor sau modul în care acel termen trebuie utilizat într- un mod relevant. Uneori în mod conștient vorbitorii adoptă un nou cuvânt în condițiile în care vorbesc acea limbă.

1I. Iordan, Limba română contemporană, Ed. Didactică, București, 1978: 57.

2 Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Academiei Române, București, 2010.

6

Poporul nostru a venit în contact cu alte popoare, astfel limba româna a suferit influențe din partea altor limbi în domeniul lexicului și al formării a cuvintelor.

Înainte de a analiza influențele strãine asupra lexicului românesc, se impun aprecieri de ordin general cu privire la împrumutul lexical.3

Împrumuturile lexicale includ cuvinte din alte limbi, care sunt adaptate structurii fonetice și gramaticale din limba româna. Împrumuturile sunt realizate prin metoda directã sau oralã și indirectã sau cultã.

Din secolul al X-lea poporul român nu a mai păstrat o lungă perioadă contact cu celelalte limbi romanice, pierzând legătura cu reperul latinei culte, din cauza faptului că era învecinat de popoare care vorbeau limba slavă, maghiară, turcă și pentru că avea confesiunea ortodoxa, care nu folosea latina în biserică. În timp ce franceza, italiana și spaniola au preluat termeni, structuri sintactice și stilistice din latina medievală, dezvoltarea limbii române nu a inclus aceasta influența.

3 T. Hristea, Sinteze de limba română, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1984: 33.

7

1.ASPECTE GENERALE ALE LEXICULUI LIMBII ROMÂNE

1.1.FONDUL PRINCIPAL LEXICAL ( VOCABULARUL FUNDAMENTAL ) ȘI MASA VOCABULARULUI

1.1.1.DEFINIȚIA VOCABULARULUI

Termenul de vocabular provine din lat. vocabula „cuvânt”, iar cel de lexic din gr. lexis „cuvânt”, care au pătruns în limba română prin intermediul limbii franceze. Deși sunt sinonimi, unii specialiști acordă înțelesuri diferite termenilor și consideră că vocabularul înseamnă numai un domeniu, de exemplu vocabularul sportiv, vocabularul elevilor și studenților din structura lexicului. Termenul de vocabular este utilizat cu o frecvență mai mare, deoarece este mai bine cunoscut în școală și în studiile de specialitate.

Lexicologia reprezintă disciplina care se ocupă de studiul componentei lexicale a limbii. Termenul provine din fr. lexicologie < gr. lexicologia < gr. lexis „cuvânt” + logos „știință”.

Termenul de vocabular mai înseamnă și noțiunea de dicționar mic sau, în limbajul elevilor, caiet în care se înregistrează cuvintele, în ordine alfabetică, fiind vorba despre sensuri secundare.

Cuvântul este unitatea definitorie a lexicului, dar și unitatea autonomă minimală a limbii, în general. El nu reprezintă numai un element al vocabularului, ci și unitatea de referință a structurii fonetice, morfosintactice, stilistice a limbii. Îndeplinirea acestor roluri esențiale în funcționarea comunicării umane este posibilă prin natura duală a alcătuirii sale. Orice cuvânt este format din două componente: forma și conținutul.

Forma este atribuită de sonoritatea prin care se materializează un cuvânt. Însumarea consoanelor și vocalelor într-o anumită ordine, de exemplu: c – a – s – ă, reprezintă forma fonetică sau complexul sonor sau expresia cuvântului respectiv.

Conținutul este conferit de imaginea abstractizată, generalizată pe care o

8

evocă în mintea noastră pronunțarea /scrierea unor sunete. De exemplu, când pronunțăm, scriem sau auzim rostite împreună, cu un anumit accent, cu o anumită cursivitate, sunetele c – a – s – ă, înțelegem că acesta semnifică noțiunea de clădire destinată adăpostului permanent al oamenilor.

Din această cauză, conținutul se mai numește înțeles, semnificație sau sens. Forma și conținutul definesc în mod solidar cuvântul. Aceasta înseamnă că doar sunetelor izolate sau grupate, cărora le putem atribui un sens devin cuvinte. Sunetele rda reprezintă doar un complex sonor; neavând un sens în limba noastră, el nu alcătuiește un cuvânt. Aceleași sunete regrupate altfel, sub forma dar, capătă o semnificație la un vorbitor de limba română; în acest caz este vorba despre un cuvânt.

Limba este un sistem de comunicare, care funcționează pe baza unor semne lingvistice, numite cuvinte. Din această perspectivă, forma cuvântului are valoare de semnificant, iar conținutul cuvântului are valoare de semnificat. Relația este comparabilă cu cea din oricare alt sistem de comunicare. Aceeași relație se regăsește în semnele de circulație, în marcajele turistice, în semnele și simbolurile din matematică și chimie.

În cazul sistemului lingvistic, au valoare de semn și mărcile gramaticale, mărcile stilistice, solidar cu cele fonetice și semantice.

În concluzie, forma și conținutul definesc împreună un cuvânt, dar între cele două componente nu există o relație logică preconcepută, originară. Este întâmplător faptul că pentru a denumi clădirea construită pentru adăpostirea unei familii de oameni s-au folosit sunetele c, a, s, ă .

În alte limbi se folosesc alte cuvinte pentru a desemna aceeași realitate, de exemplu, fr. maison, engl. house, rus. dom. Dacă ar fi existat o legătură logică între formă și conținut, atunci toți oamenii ar fi folosit aceiași termeni pentru aceleași noțiuni, s-ar fi vorbit o limbă unică pe tot globul. Numai în anumite situații există o motivare a semnului lingvistic: cuc, zumzet, a măcăi, a șuiera sunt cuvinte formate prin mimarea sunetelor reflexe; căsuță, căsoaie, căsători sunt motivate prin fenomenul derivării de la cuvântul de bază, casă.

Prin urmare, relația dintre formă și conținut, în majoritatea cuvintelor de

9

bază, se stabilește prin convenție socială, la scară istorică. Fiecare generație dintr-o anumită comunitate de vorbitori învață, în cadrul experienței sociale, semnificațiile cuvintelor de la părinți, care le- au învățat de la generațiile anterioare, cum se învață toate celelalte reguli ale conviețuirii în respectiva comunitate.

Sistemul lexical al limbii române este constituit din două subsisteme inegale ca mărime și importanță: vocabularul fundamental (fondul principal lexical) și masa vocabularului.

1.1.2.VOCABULARUL FUNDAMENTAL

Vocabularul fundamental este alcătuit din cuvinte care sunt folosite frecvent de către toți vorbitorii unei limbi, indiferent de nivelul instruirii, profesie, vârstă, sex, regiune, religie. Vocabularul fundamental mai este numit și vocabular de bază sau vocabular reprezentativ, vocabular esențial, fond principal lexical, fond principal de cuvinte, reprezentând nucleul funcțional stabil al limbii.4

Unii cercetători numesc nucleu un subgrup din vocabularul fundamental, restrâns la circa o sută de cuvinte, denumite unelte gramaticale: prepoziții, conjuncții, verbe auxiliare și articole.5

În limba română, numărul de cuvinte cuprinse în vocabularul fundamental se estimează la aproximativ 1500. Ele se grupează după principii extralingvistice și lingvistice și îndeplinesc anumite caracteristici definitorii: numele părților corpului omenesc: cap, ochi, nas, gură, dinte, piept, mână, picior;

4 I. Toma, Limba Română Contemporană, Fonetică-fonologie, lexicologie, Ed. Fundației "România de Mâine", București, 2000: 78.

5 I. Coteanu, Stilistica funcțională a limbii române, Ed. Academiei, București, 1985: 177.

10

numele de rudenie: părinte, copil, mamă, tată, fiu, fiică, frate, soră, bunică, văr, nepot; numele principalelor acțiuni umane: a mânca, a bea, a vorbi, a merge, a cânta, a lucra; denumirile pentru locuință, unelte și obiecte uzuale: casă, masă, fereastră, ușă, topor, roată, inel; numele principalelor alimente și băuturi: pâine, carne, lapte, brânză, apă, vin; numele unor animale domestice și sălbatice: câine, pisică, găină, cal, vacă, oaie; lup, urs, pește, țânțar; nume de arbori și plante: pom, cireș, plop, floare, frunză, iarbă, ceapă, varză; denumiri pentru elementele universului și ale formelor de relief: cer, pământ, aer, soare, lună, stea; munte, deal, câmpie, râu, mare; denumiri pentru exprimarea timpului și a spațiului: zi, noapte, an, lună, vară, iarnă, acum, atunci, departe, aproape, aici, acolo; numele unor calități și defecte: bun, rău, frumos, urât, mare, mic, deștept, prost, tânăr, bătrân, vesel, trist; numele unor culori: roșu, galben, verde, albastru (alb, negru); instrumente gramaticale (conjuncțiile și prepozițiile): și, nici, dar, că, să, în, pe, cu, la, din, de; verbele auxiliare: a fi, avea, a voi; sistemul pronumelor: eu, tu, el, ea, noi, voi; ăsta, altul, nimeni, toți; numeralele de la 1 la 10; anumite adverbe (bine, rău, repede, mult) sunt cuvinte foarte vechi, care aparțin fondului latin; au un mare grad de stabilitate; au rămas cu sensurile originare și cu forme aproape neschimbate; nu au putut fi înlocuite de termeni din straturile etimologice ulterioare încheierii procesului formării limbii române; dețin corp fonetic redus, fiind formate din 1-2 silabe: om, cap, fiu, mamă, trei, noi, fi, avea; au frecvență mare în timp și spațiu, între niveluri și registre lexicale diferite; de aceea sunt „primele învățate și ultimele uitate”; sunt cuvinte polisemantice, de exemplu, cuvântul cap, care are circa 54 de sensuri, ochi ; au mare putere de derivare și compunere, cum ar fi familia lexicală a unor cuvinte ca om, floare, pământ ; au o mare capacitate de a forma locuțiuni, expresii metaforice, frazeologice (om de omenie, om de bază, s-a făcut om; floarea tineretului, în floarea vârstei ).

1.1.3.MASA VOCABULARULUI

Masa vocabularului reprezintă restul cuvintelor din vocabular, în cazul limbii române, diferența de la aproximativ 1.500 de cuvinte ale vocabularului fundamental

11

până la totalul de aproximativ 175.000 de cuvinte, cu tot cu variante.

Această parte se numește, în diferite lucrări de specialitate, restul vocabularului sau vocabular secundar, vocabular disponibil. Termenul de „rest” nu trebuie înțeles în sens peiorativ, ci în cel strict matematic, statistic. Dacă la o asemenea imensitate de material se presupune și diversitate, în clasele care pot fi delimitate, intră și cuvinte cu frecvență mare. Spre deosebire de cele din vocabularul fundamental, sunt utilizate de grupuri mai reduse de vorbitori. În principiu, intră aici: regionalismele, arhaismele și neologismele.

Vocabularul regional (dialectal, provincial) se opune vocabularului supradialectal, prin acoperirea parțială a ariei teritoriale utilizate. Vocabularul regional cuprinde formele specifice dialectelor limbii române: dacoromân, meglenoromân, aromân, istroromân. De exemplu, utilizarea vocalei protetice a- în cuvinte uzuale care încep cu o consoană: arău („rău”), armân („român”), alăvdare („a lăuda”), însoțită de alte trăsături fonetice, sau utilizarea adjectivului mușat pentru noțiunea de „frumos” sunt elemente ale dialectului aromân (macedoromân). Daco- româna, ca principal dialect românesc, este compusă din forme sau termeni din subdialecte, numite, în general, regionalisme: a ciupi, magiun, puț, cartof, porumb (Muntenia), a pișcura, pecmez, fântână, crump (Banat), a pișca, burtă, foale, pântece, curechi, păpușoi (Moldova).

Pentru regiuni ca Oltenia, Crișana, Maramureș există un vocabular relativ bine individualizat.

Unii termeni regionali au pătruns în vocabularul uzual, literar, in special cei din Muntenia. Termenii regionali și termenii literari constituie una dintre principalele opoziții definitorii, în sensul că primii nu sunt supuși actelor voite ale vorbirii și cultivării. Ei pot trece în vocabularul uzual, literar, standard, prin opere literare cum sunt scrierile lui I. Creangă sau prin actualizarea importanței noțiunii desemnate. Din acest punct de vedere, regionalismele se suprapun cuvintelor populare, deoarece au în comun opoziția cu vocabularul literar.

Suprapunerea regional- popular nu este totală, deoarece populare sunt

12

cuvintele din registrul neîngrijit, folosiți pe întreg teritoriul în care se vorbește românește, pe când regionalismele circulă numai într-o anumită zonă geografică.

Vocabularul arhaic însumează cuvintele cu sferă restrânsă de utilizare din cauza învechirii lor, ca formă sau ca utilitate (gr. arhé „vechi”, logos „cuvânt”). Vechimea este, în principiu, o trăsătură pozitivă, definitorie pentru stabilitatea cuvintelor din vocabularul fundamental. Arhaismele se deosebesc de acestea: prin evoluția învelișului sonor (arhaisme fonetice); prin pierderea unui sens special (arhaisme semantice) și prin ieșirea din uz a noțiunii desemnate (arhaisme propriu-zise, istorisme).

Exemple: lat. directus a trecut prin faza dirept, pentru a deveni, în româna actuală, drept; lat. rumpere > rom. arh. rumpe > rom. actuală rupe; slv. prostâi „simplu” > rom. arh. prost „simplu” > rom. actuală prost „fără minte”; arcaș, birjă, iatagan, paharnic, opaiț, opinci.

Vocabularul neologic cuprinde aria restrânsă a cuvintelor relativ recent apărute în limba română, insuficient adaptate fono- morfologic și cunoscute ca încărcătură semantică.

Factorii socio- culturali care acționează în conturarea acestei sfere lexicale sunt concretizați în grupele de vorbitori (tinerii, oamenii instruiți de toate vârstele, specialiștii în domenii de larg interes – finanțe, informatică ) și în evoluția sociala, economică, politică, științifică si spirituală.

Vechimea neologismelor relativizează acest grup de cuvinte, deoarece sub denumirea de „nou” (gr. neo + logos) se ascund cuvinte adoptate de română abia în ultimii 10 ani (computer, cip, site – sait), cât și cuvinte care au câteva zeci de ani (tehnică), o sută de ani (telefon, telegraf) sau chiar 350 (imperiu, consilium, consul, cometă, fantastic, răspublică, care au fost introduse în română de către Miron Costin, Dimitrie Cantemir, prin scrierile sale. Cuvântul este la fel, sau mai vechi ca unele arhaisme, calitatea de neologism fiindu-i conferită doar de forma fonetică foarte apropiată de a etimonului din latina savantă și de circulația restrânsă la nivelul literar, științific, specializat.

Multe neologisme au circulație internațională, aparținând limbii de origine,

13

altor limbi și românei, în egală măsură (telefon, marketing, design) Caracterul restrâns al utilizării lor favorizează numeroase erori de ortografie. Unele neologisme, ca și arhaismele, sunt înregistrate în variante diferite în dicționare.

În lingvistica românească, prin neologisme se înțeleg nu numai cuvintele împrumutate, ci și cele calchiate după o limbă străină, precum și cele create în română.

In concluzie, arhaismele și neologismele constituie grupele polare organizate pe axa temporală a frecvenței, respectiv a uzului, cu implicațiile socio-culturale și psihologice obișnuite.

14

1.2.LEXICUL SPECIAL ȘI LEXICUL SPECIALIZAT

Lexicul special și lexicul specializat, reprezintă grupele de cuvinte organizate după criteriul frecvenței și criteriul funcțional, prin ierarhizare pe axa de natură psihologico- socială a „intereselor și preocupărilor”. Contrastul clarificator se realizează cu vocabularul uzual, cu precizarea că specializările lexicale, fono-morfologice și semantice definesc grupuri în mod ostentativ „închise”. Alte opoziții se creează cu limba literară, cu vocabularul fundamental, ceea ce înseamnă că grupele „speciale/specializate” coincid parțial celor de la polul opus: masa vocabularului și vocabularul neliterar.6

1.2.1.LEXICUL SPECIAL

Vocabularul special (sau de grup) este utilizat de grupurile mai mult sau mai puțin închise de vorbitori, separate prin ,preocupări” și ,interese”, de restul comunității.

Vocabularele speciale sau de grup sunt argoul și jargonul.

1.2.1.1.ARGOUL

Argoul este reprezentat prin vocabularul de grup, utilizat în special de către mediile interlope, de către infractori sau alte medii restrânse, pentru a limita transparența comunicării doar la persoanele inițiate.

6 A. B. Vranceanu, Lexic comun, lexic specializat, Ed. Universității din București, București, 1986: 3- 5.

15

Sursele argoului sunt: unele arhaisme „părăsite de limba literară”7 : aghiotant „hoț”, calfă, ienicer „polițist”; neologismele nesocializate sau socializate cu alte sensuri: elice „limbă”, incubator, incintă, bordei „închisoare”; împrumuturi din alte limbi, mai ales din vorbirea romilor: gabor „polițist” (cuvântul de origine maghiară, însemna, în original, „țigan”); gagiu „om” ; termeni uzuali, cărora li se conferă sensuri speciale, prin metamorfozare: abajur „fustă scurtă”, amortizoare „sâni”, ghișeu „șliț”.

Tratatele și dicționarele de specialitate dovedesc că pentru fiecare referent există o serie sinonimică, care poate depăși o sută de termeni, cu nuanțele de rigoare. Pentru noțiunea de „hoț” cuvintele argotice pot indica și vechimea, domeniul de „specializare”, anii de pușcărie, gradul ierarhic într-o „bandă” : bobocel, calfă, diurnist, decan; angrosist, ciupitor, hultan; ilegalist .

Câmpul semantic rezultat din cuvintele cu cea mai mare frecvență și bogăție semantică, sinonimică reprezintă semnificativ lumea utilizatorilor, gândirea, sentimentele și preocupările lor, dovedind mobilul psiho- social care funcționează ca factor organizator al acestui grup de cuvinte.

Cei mai mulți referenți constituie: hoțul, polițistul, închisoarea, bătaia, băutura, prostituția, (homo)sexualitatea, țiganul, informatorul. Aceste cuvinte alcătuiesc fondul activ al vorbitorilor respectivi, alături de referenții din vocabularul fundamental, pentru care argoul are cuvinte proprii: părțile corpului – alunecători, căutători, binoclu („ochi”), aftă, bot, cățea, cioc, clanță, goarnă, muie („gură”), aripă, cange („mână”), cantalup, diblă, gulie, bostan („cap”), icre („creier”), ataș („fund”), bord, bufet, dulap, ghiozdan („stomac”); termeni de rudenie – balabustă, belea, jandarm, molie, remorcă, respectiva („soție”); calități – nasol, zbanghiu, ciacâr .

Termenii obsceni își găsesc un loc privilegiat în argou. Elevii studenții, soldații preiau asemenea termeni, astfel încât unele lucrări de specialitate vorbesc despre un „argou al elevilor și studenților” (diriga, mate, șase, boabă), un argou al militarilor în termen (osu „Ofițerul de Serviciu”; a. m. r. „au mai rămas”, tiribau „arest”).

7 I. Toma, Limba Română Contemporană, Fonetică-fonologie, lexicologie, Ed. Fundației "România de Mâine", București, 2002: 76.

16

Cercetătorii mai riguroși consideră că este o simplă tendință în procesul natural de includere a termenilor, „colorați” stilistic, în limbajul familiar: baftă, nasol, nașpa, gagică, șest.

1.2.1.2.JARGONUL

Jargonul cuprinde cuvintele neologice insuficient integrate în sistemul fono- morfologic al limbii române și incomplet socializate, care circulă în paralel cu termenii uzuali, ca sinonime perfecte. Spre deosebire de neologismele care corespund unor realități noi (computer) sau unor sensuri și nuanțe noi: a faxa, a lista (un text cules prin tehnoredactare computerizată), termenii de jargon nu acoperă o necesitate lexicală; ei reflectă snobismul unor indivizi sau grupuri socioculturale, care cred că astfel își dovedesc „superioritatea”. Din cauza aceasta, în alte limbi ca franceza, asemenea cuvinte se numesc barbarisme. Fenomenul este vechi în română, astfel Ion Ghica relatează cum vorbea mătușa sa, care își lăuda evghenia („noblețea”), la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. A urmat moda franțuzismelor, care a durat aproape două secole, cu o întrerupere între 1850 și 1944. Franțuzomania, integrată într-un proces mai general de bilingvism cultural, a fost ironizată de către autori ca V. Alecsandri, I. L. Caragiale, care au surprins folosirea semidoctă deformată, neglijentă, a „prețioaselor ridicole” din burghezia în ascensiune: musiu, șarlă, filfizon, bulivar. În prezent, termenii de jargon provin mai ales din engleză (britanică și americană): O. K., bye-bye, week-end, job, business.8

Alături de alte cuvinte de origine franceză, care au fost integrate definitiv în limba română modernă, unele împrumuturi din franceză (ca și din italiană) continuă să se păstreze și astăzi, ca elemente de jargon, artificial utilizate: a amorsa, a anvizaja, a flana, inubliabil, indimenticabil (it.), impardonabil, mefient .

8 E. Silvestru, Tendințe actuale în limba română, Ed. Fundației “România de Mâine”, 2008: 136.

17

1.2.2.LEXICUL SPECIALIZAT

Lexicul specializat este format din terminologiile de specialitate ale diverselor profesiuni și domenii științifice. Prin urmare, reprezinta o grupă lexicală delimitată prin factorul socio- cultural, pe axa intereselor, utilităților, prin opoziție cu lexicul comun, uzual. El reprezintă o subcategorie a lexicului ca sferă limitată de utilizare, alcătuită din subdiviziuni, ramuri științifice și profesiuni cu statut delimitat, care își creaza un vocabular propriu.

Lexicul de specialitate nu trebuie confundat cu limbajul de specialitate, care presupune o structură morfo- sintactică și stilistică particulară, fiind cea mai importantă caracteristică. Lexicul de specialitate poate exista pentru mai multe domenii decât cele cu limbaje de specialitate.9

Relația terminologiei informatice (TI) cu limba comună (LC) este una complexă, constând în schimburi reciproce, astfel unitățile lexicului general suferă un proces de terminologizare în domeniul informaticii, iar prin utilizarea frecventă în textele de presă, termenii sunt despecializați treptat, pe măsura extinderii contextual- semantice la nivelul limbii comune.

Informatica este în prezent unul dintre cele mai dinamice domenii ale cunoasterii umane, înregistrând progrese cu importante consecințe de ordin lingvistic, astfel se remarcă eforturi chiar din interiorul domeniului de o serie de experți, cum ar fi usability experts, pentru diminuarea stresului la contactul cu noua tehnologie si cu terminologia caracteristică, denumit în engleză technostress, în scopul sporirii accesibilității pentru utilizatorul de rând.10

9 A. B.Vranceanu, Lexic comun, lexic specializat, Ed. Universității București, București, 1986: 6.

10 C. Brod, Technostress: The Human Cost of the Computer Revolution, Reading, Mass, Addison Weslety, 1984.

18

În acest sens, terminologia informatică în limba engleză sau română, daca modalitatea de îmbogățire a ei este calcul semantic, după model englez, recurge la tendința de creare a termenilor prin apel la cuvinte uzuale, calitate distinctivă pentru acest tip de terminologie. Conform lui I. Meyer, majoritatea termenilor informatici sunt metafore, preferându-se analogia cu realități familiare.11 De exemplu, mouse este mult mai atractiv pentru vorbitorul comun decât X-Y position indicator, denumirea inițială a termenului.

Limbajul informatic atrage si prin stilurile pe care le imită, de cele mai multe ori dând impresia că nu este vorba de un stil stiințific, ci de unul literar, parodic. Se dezvoltă un limbaj informatic colocvial, computereza, utilizat de specialisti si de nespecialisti.

Evoluția sensurilor, în cazul terminologizării în domeniul informaticii a unor cuvinte aparținând limbii comune se realizeaza după următorul traseu:

– terminologia informatică preia, la nivelul discursului specializat, cuvinte din limba curentă, cărora le extinde sensul prin metaforă; astfel, cuvintele din limba comună dobândesc accepții stiințifice. În cazul terminologiei informatice românesti, modalitatea de îmbogățire este calcul semantic, când termenii sunt tradusi printr- un cuvânt al lexicului general căruia i se atribuie, după modelul limbii- donator, sensul specializat informatic, se realizeaza reconstrucția traselui metaforic.

– sensul strict stiințific, dobândit de cuvinte mai vechi în limbă, în urma unor transferuri semantice, după modelul limbii engleze suferă, prin apariția în texte adresate publicului larg, o despecializare în diferite grade, de la aproximarea sensului informatic până la adăugarea de conotații.

11 I. Meyer, “Computer words” în MED Magazine , nr. 22, Macmillan Publishers Limited, 2004.

19

1.2.2.1.NOMENCLATURA

Terminologiile de specialitate sunt variate și dezvoltate pentru fiecare domeniu, încât lexicologia și lexicografia au dezvoltat o altă știință conexă, numită terminologie. În această subramură lingvistică, orice termen de specialitate se numește termen tehnic , indiferent că aparține medicinei, arhitecturii sau electronicii, metalurgiei, iar totalitatea termenilor care desemnează obiecte, procese, fenomene, persoane și calități se numește nomenclatură. Fiecare dintre denumirile conțin un sens uzual și alte sensuri secundare; cercetători diferiți folosesc termeni și accepții diferite ale vocabularului de specialitate. Unii continuă să denumească prin „termeni tehnici” numai cuvintele care reprezintă domeniile strict tehnico- științifice: mecanică, metalurgie sau electrotehnică.

Sursele cuvintelor de specialitate sunt: cuvinte împrumutate, traduceri, cuvinte calchiate: turnesol, hârtie sticlată; cuvinte uzuale, folosite cu sensuri speciale: asociere, operație, soluție ; cuvinte nou create, pe rădăcini sau afixe (prefixoide, afixoide) savante (grecești, latine, dar și din italiană, franceză, engleză ), precum și formațiuni hibride: algo-calmin (< lat. algos „durere” + form. rom. calmin, de la a calma, cf. fr. calmer).

Aparținând fondului neologic, multe asemenea cuvinte au circulație internațională. De exemplu, terminologia lingvistică: vocală, consoană, fonetic, fonologic, lexicologie, morfologie și sintaxă, aparține unui număr de limbi moderne, cu adaptările fonetico- morfologice de rigoare.

Condiția selecției cuvintelor în vocabularele de strictă specialitate este monosemantismul lor. Termenii tehnici trebuie să aibă o valoare denotativă clară, care să exprime clar, fără riscul unor interpretări datorate conotațiilor suplimentare, fenomenul, procesul și obiectul desemnat.

Aceasta nu înseamnă că în vocabularele respective (biologie, geografie, geologie, istorie, administrație, arhitectură, medicină, marină, drept, transporturi, comerț, pielărie nu există și aspecte, locuțiuni și sintagme specifice; unele cu încărcătură metaforică

20

foarte bogată.: a face de cart, a trage obloanele, rădăcină pătrată . Ele demonstrează puterea de acțiune a frazeologismelor în orice limbă și intensifică specificitatea lexicului respectiv, deoaarece semnificația lor este accesibilă exclusiv profesioniștilor. Trecerea unor termeni și expresii din vocabularele de specialitate în uzul comun sau în alte limbaje cu sferă restrânsă ține de mecanismele naturale ale evoluției societății și a limbii.

21

1.3.LEXICUL COMUN SI LEXICUL CU SFERĂ LIMITATĂ DE UTILIZARE

1.3.1.LEXICUL COMUN

Lexicul comun cuprinde cuvintele folosite de către întreaga comunitate a vorbitorilor, indiferent de gradul de instruire, domeniu socio- profesional sau regiune. El se mai numește fond general, vocabular de uz general, vocabular mediu, vocabular supradialectal, vocabular nespecializat. Bogăția nomenclaturii reflectă incertitudini, suprapuneri și diferențe definitorii.

Chiar dacă trăsăturile definitorii se reiau din definiția vocabularului fundamental, lexicul comun se deosebește prin factorul frecvență, în sensul că el cuprinde mai mult decât cuvintele folosite zilnic. Lexicul comun conține cuvinte din fondul activ și din fondul pasiv, termeni literari, dar și termeni populari: mamă, talon; a se ivi, chestie.

Lexicul comun unifică elemente active de la toate grupele de vocabular activ, care poate caracteriza o grupă sau alta de vorbitori.

Aceleași caracteristici se regăsesc la nivelul cuvântului. Dintre diversele sensuri ale fiecărui cuvânt, numai sensul de bază plasează cuvântul respectiv în lexicul comun, nu și cele figurate, învechite sau regionale.

1.3.2. LEXICUL CU SFERĂ LIMITATĂ DE UTILIZARE

Lexicul cu sferă limitată de utilizare cuprinde cuvinte care au arie restrânsă de folosire, specifică unor grupe de vorbitori, unor zone, epoci și vârste. Așadar, termenul general de definire ar fi specificitatea, referitoare la grupe diferite de cuvinte.12

12 I. Toma, Limba Română Contemporană, Fonetică-fonologie, lexicologie, Ed. Fundației "România de Mâine", București, 2002: 92.

22

Aceasta înseamnă că se poate defini mai bine acest segment de vocabular cu referire separată la fiecare grupare componentă.

Lexicul sau vocabularul regional (dialectal sau provincial) se opune vocabularului supradialectal, prin acoperirea parțială a ariei teritoriale folosite. Acesta cuprinde formele specifice dialectelor limbii române: dacoromân, meglenoromân, aromân, istroromân. De exemplu, utilizarea vocalei protetice a- în cuvinte uzuale care încep cu o consoană: arău „rău”, armân „român”, alăvdare „a lăuda”, însoțită de alte trăsături fonetice, sau utilizarea adjectivului mușat pentru noțiunea de „frumos” sunt elemente ale dialectului aromân (macedoromân). Daco- româna, ca principal dialect românesc, are forme sau termeni din subdialecte, care se numesc regionalisme: a ciupi, magiun, puț, cartof, porumb (Muntenia), a pișcura, pecmez, fântână, crump (Banat), a pișca, burtă, foale, pântece, curechi, păpușoi (Moldova). Pentru regiuni ca Oltenia, Crișana, Maramureș există, de asemenea, un vocabular relativ bine individualizat.

Unii termeni regionali au pătruns în vocabularul uzual literar, mai ales cei din Muntenia. Totuși, termeni regionali – termeni literari este una dintre principalele opoziții definitorii, în sensul că primii nu sunt supuși actelor voite ale vorbirii și cultivării. Ei pot trece în vocabularul uzual, literar sau standard, prin opere literare sau prin actualizarea importanței noțiunii desemnate. Din acest punct de vedere, regionalismele se suprapun cuvintelor populare, deoarece au în comun opoziția cu vocabularul literar.

Coincidența regional-popular nu este totală, deoarece sunt populare cuvintele din registrul familial, folosiți pe teritoriul în care se vorbește românește, iar regionalismele circulă numai într-o anumită zonă geografică.

De exemplu:

– acesta este forma literară a pronumelui demonstrativ de apropiere;

– ăsta este forma populară, general valabilă în vorbirea familiară, din orice teritoriu al comunității vorbitorilor de limba română;

– aista este o variantă regională moldovenească;

23

– ahăsta este o variantă regională bănățenească.

Vocabularul arhaic cuprinde cuvintele cu sferă restrânsă de utilizare din cauza învechirii lor, ca formă sau ca utilitate, cum ar fi gr. arhé „vechi”, logos „cuvânt”. Vechimea reprezintă o trăsătură pozitivă, definitorie pentru stabilitatea cuvintelor din vovcabularul fundamental. Arhaismele se deosebesc de acestea:

a) prin evoluția învelișului sonor (arhaisme fonetice);

b) prin pierderea unui sens special (arhaisme semantice);

c) prin ieșirea din uz a noțiunii desemnate (arhaisme propriu-zise, istorisme).

De exemplu :

a) lat. directus s- a transformat în dirept, devenind în româna actuală, drept; lat. rumpere > rom. arh. rumpe > rom. actuală rupe;

b) slv. prostâi „simplu” > rom. arh. prost „simplu” > rom. actuală prost „fără minte”;

c) arcaș, birjă, iatagan, paharnic, opaiț, opinci.

Vocabularul neologic cuprinde aria restrânsă a cuvintelor relativ recent apărute în limba română, insuficient adaptate fono- morfologic și cunoscute ca încărcătură semantică.

Factorii socio- culturali care acționează în conturarea acestei sfere lexicale sunt concretizați în grupele de vorbitori: tinerii, oamenii instruiți de toate vârstele și specialiștii în domenii de larg interes, ca finanțe sau informatică și în evoluția social-economică și politică, științifică, spirituală.

Vechimea neologismelor relativizează acest grup de cuvinte, deoarece sub denumirea de „nou” (gr. neo + logos) se ascund cuvinte adoptate de română în ultimii 10 ani (computer, cip, site – sait), dar și cuvinte care au câteva zeci de ani (tehnică), o sută de ani

24

(telefon, telegraf) sau chiar 350 (imperiu, consilium, consul, cometă, fantastic, răspublică, cuvinte care au fost introduse în română de către Miron Costin, Dimitrie Cantemir, prin scrierile sale. În ultimul caz, respectiv raspublică, cuvântul este la fel sau mai vechi ca unele arhaisme, calitatea de neologism îi este conferită de forma fonetică apropiată de a etimonului din latina savantă și de circulația restrânsă la nivelul literar, științific și specializat.

Multe neologisme au circulație internațională, aparținând limbii străine de origine și românei, în egală măsură : telefon, marketing, design. Caracterul restrâns al utilizării lor favorizează numeroase greșeli de ortografie. Unele neologisme, ca și arhaismele, sunt înregistrate în variante diferite în dicționare.

În lingvistica românească, prin neologisme se interpretează cuvintele împrumutate și cele calchiate după o limbă străină, cât și cele create în română În concluzie, arhaismele și neologismele constituie grupele polare organizate pe axa temporală a frecvenței, respectiv a uzului, cu implicațiile socio-culturale și psihologice obișnuite.

25

=== ca9ffdf56bc9a3ff2139d262a6f028eaaca7d378_452346_2 ===

2.TERMINOLOGIZARE VS DETERMINOLOGIZARE

Terminologia are un statut interesant, atât în ceea ce privește acceptarea ei ca știință, cât și în privința locului pe care îl ocupă în cadrul general al științelor.

Incă de la început obiectul său de studiu îl constituie limbajul tehnic și științific, primii cercetători fiind ingineri, iar primul obiectiv a fost crearea unor vocabulare de specialitate. Astfel, terminologia are un statut dual, situat între știintele exacte, ca obiect de studiu, și știintele umane, ca de exemplu lingvistica, ca metodă și finalitate.

Prin aceste preocupări exclusive pentru limbajele de specialitate, terminologia este considerată la începuturile ei de către lingviști ca o disciplină marginală, restrânsă la simpla constituire a unor vocabulare de specialitate, orientată spre un singur aspect al vocabularului unei limbi. Fiind atât de desconsiderată, predarea ei în cadrul universității era dificila, dar se transformă dintr- o disciplină eminamente practică într- o teorie ce devine obiectul de studiu al lingviștilor.

Demersul de caracterizare a terminologiei, reprezentând sistemul termenilor de specialitate și de separare față de disciplina lexicologiei, determină specialiștii să identifice un număr de trăsături care să opună vocabularul din limbajele sectoriale lexicului limbii comune. Comparând metodele lexicului comun al unei limbi și terminologiile care sunt specializate în dezvoltarea inventarelor lor, se observa că cele două domenii urmează aceleași procedee.

Acest capitol își propune să examineze similitudinile și diferențele înregistrate în utilizarea uneia dintre aceste metode, cum este împrumutul, din lexicul comun și specializat, modificând relațiile dintre lexicul comun și cel specializat.

Rezultat al contactului, direct sau indirect între idiomuri, împrumutul reprezinta metoda prin care o limbă se îmbogățește și constă în anexarea cu modificari

26

fonetice, fonologice, semantice și morfologice a elementelor lexicale. Împrumutul este considerat mecanismul de identificare a deficiențelor lexicale dintr- o limbă, fiind favorizat de factori extralingvistici, cum ar fi locația, conviețuirea populațiilor, legăturile politice, economice sau culturale dintre diferite comunități. Importanța factorilor lingvistici și extralingvistici este instabilă în filogeneză și diferă în funcție de limbă. Astfel, în epoca modernă, istoria sociolingvistică reprezintă cel mai important catalizator determinant în efectul lingvistic al raportului dintre limbi, iar factorii lingvistici rămân secundari.13

Procedeul afectează elementele autohtone ale unei limbi, dar compartimentul lexical nu este receptiv, deoarece vocabularul reprezintă subsistemul fundamental, insuficient organizat, comparat cu subsistemele secundare.14 Prin urmare, unitățile lexicale dețin o poziție favorabilă în comparație cu cele fonologice sau morfologice, datorită extinderii contactului dintre două limbi.

Încercările de clasificare a împrumuturilor disting între: împrumut direct și indirect, care este efectuat prin intermediul altei limbi; împrumut popular și savant (cărturăresc sau cult); împrumut oral și scris, între care apar diferite suprapuneri,

În cazul legăturii dintre limba română și alte limbi, împrumutul se manifestă unidirecțional, iar lexicul comun devine fundament pentru lexeme sau sensuri împrumutate prin contactul direct, pe cale orală. Împrumutul are o orientare bidirecțională, astfel româna funcționeaza și ca limbă de împrumut pentru limbile de adstrat. Studiile inventariază patru sute de termeni românești care au intrat în limbile slave, două sute se descoperă doar în limba bulgară. Astăzi, se admite prezența termenilor din limba română, dialectul dacoromân sau sud- dunărene cu rol în limbile: albaneză, cehă, croată, germană cu graiurile săsești, maghiară în graiurile din Transilvania, poloneză, rusă, sârbă, slovacă, slovenă, turcă, ucraineană.

13 M. Sala, Limbi în contact, Editura Enciclopedică, București, 1997: 31.

14 I. Coteanu, În legătură cu sistemul vocabularului, în „Probleme de lingvistică generală”, II, 1960: 47.

27

În prezent, transferul se atenuează datorita intensificării procesului de unificare a limbii în varianta standardizată literară prin intermediul școlii și al presei, prin diminuarea unor comunități lingvistice minoritare în raport cu comunitatea românofonă sau prin pierderea interesului pentru limba română, în colectivitățile românofone bilingve din afara granițelor.

Împrumutul, intermediat de presă, reprezinta în terminologia română principalul fundament al deficientelor terminologice din sistem care trebuie completate la realizarea unei terminologii în funcție de limbă.15 Astfel, limba română, la fel ca celelalte limbi romanice, nu deține un sistem de realizare productiv.

În secolul trecut, majoritatea termenilor în terminologia tehnico- științifică românească erau latino- romanici, elementele de limba franceză fiind pe primul loc. Terminologia modernă se diferențiază de sursa romanică, orientându-se înspre terminologia anglo- americană.16 Din cauza acestui fapt lingviștii realizează un obiectiv al activității lor pentru convingerea utilizatorilor terminologiilor specializate de necesitatea menținerii terminologiei limbii franceze. Aceasta este considerată, datorită structurii celor două limbi, adecvată traducerii. Cazacu critică această tendință, deoarece puterile politice, financiare și economice, utilizează termeni tehnici care există în limbă sau cuvintele adoptate din limba de autoritate internațională, limba engleză, necunoscute de către destinatari.17

Împrumutul reprezinta cea mai buna soluție în privința internaționalizării terminologiilor, deoarece neutralizează diferențele interlingvistice, iar termenul împrumutat denumește conceptul și caracterizează originea ei. Din aceasta perspectivă sunt utilizate compusele formate din elemente tematice de origine greacă sau latină, formațiile lexicale fiind împrumutate de limbile indoeuropene, de exemplu termenii din domeniul fizicii:

15 M. Hanganu, Terminologia și limba comună (Pentru bază de date terminologice), LR, XLI, nr. 9, 1992: 481.

16 G. Ciobanu, Romanian Words of English, Editura Mirton,Timișoara, 2004.

17 T. Cazacu, Psiholingvistica. O știință a comunicării, Editura All, București, 1999: 596.

28

electron, neutron. Astfel, nu poate fi ignorată existența termenilor care nu dețin vocație interlingvistică, cum este termenul spin, preluat din engleză sau quark, lansat de fizicianul M. Mann în 1964 și preluat din discursul literar, fiind creația lui James Joyce , un cuvânt fără înseamnătate.18

Metodele utilizate de traducere a unei limbi, în terminologie au fost enumerate de către Al. Rey privind folosirea echivalenței, a calc, a împrumutului, a metaforizarii19; G. Ciobanu susținea că termenul străin este împrumutat și transformat, elementele unui termen fiind traduse prin calchiere20; conform lui V. Vascenco, inventarul posibilităților de traducere din terminologie este amplificat.21

Transpoziția sau traducerea.

Metoda constă în traducerea propriu- zisă a termenilor. Conform lui G. Ivănescu, termenii de specialitate care nu sunt neologici într-o limbă străină nu ar trebui adaptați sau împrumutați din celelalte limbi, ci traduși. De exemplu, engl. utterance „enunț”, utilizat în forma uteranță din anii ’60 în terminologia românească, a fost substituit cu enunț. A. Martinet a înlocuit utterance cu énoncé. Cu toate ca se utiliza expresie, lingvistica românească a subtituit pe énoncé cu enunț. Metoda se utilizează și astăzi ca o normă neologică importantă, condiția fiind aceea de a nu falsifica sensul unității împrumutate. Astfel, se recomandă folosirea formei week-end, ca englezism, dat fiind faptul că sensul unității este „vacanța de la sfârșitul săptămânii”, nu „sfârșit de săptămână.”22

18 A. Rey, La terminologie: noms et notions, Presses Universitaires de France, Paris, 1992: 67.

19 Ibidem, pg. 65.

20 G. Ciobanu, Elemente de terminologie, Editura Mirton, Timișoara, 1998 : 63.

21 V. Vascenco, Probleme de terminologie lingvistică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975: 52.

22 D. Matei, Banca de date terminologice a TERMROM și problemele ei neologice, în Limbaj și Tehnologie, editor: Dan Tufiș, Editura Academiei Române, București, 1996: 56.

29

Calcul lingvistic

Metoda anulează influențele stilistice care aparțin împrumutului de lux, însă oferă termenului formă autohtonă cu justificare internațională.

Calculul lingvistic se exprimă în următoarele ipostaze:

a.calc lexical, sub forma calcului semantic, întâlnit la cuvintele: frazeologie, modalitate; calcul de structură sau calc de alcătuire a cuvintelor, reprezentat de : deetimologizare, cosubordonare, guvernor, distinctor;

b.calc frazeologic, care are structura unității frazeologice copiată, prin traducere literală : arbore derivațional, in franceza: arbre dérivatif, engleza: derivational tree; bancă de date, in franceza banque des données, iar in engleza: data bank; viteză cosmică, in franceza: vitesse cosmique, iar in engleza: cosmic velocity; navetă spațială, in franceza: navette spatiale, iar in engleza: space shuttle.

Există posibilitatea ca sistemele să fie calchiate fragmentar : „cover” trăsătură, bandă-video, in franceza: bande vidéo, iar in engleza : videotape.

În terminologia română, termenii se includ în clasa calcului radial, poliglot sau internațional, centrul fiind terminologia franceză : fr. globules rouges a intrat în limbile de civilizație. Teminologia germană și engleză explică anumiți calcuri în română.23

Traducerea perifrastică reprezintă redarea unui termen (monolexical) aloglot prin mai multe cuvinte : termenul din engleza railway, are corespondent în franceză ca voie ferée și chemin de fer, iar în română: cale ferată și drum de fier. Metoda reproduce noțiuni specifice, cu expresie lingvistică care nu se transmite prin utilizarea calcului, ci prin termeni simpli sau termeni- sintagme, realizând traduceri nerecomandate. Terminologia juridică română din secolului al XIX-lea se caracterizează prin vocabular instabil: rude de sus „ascendenți”; rude de jos „descendenți”; făcători de rele „infractori”.24

23 V. Vascenco, Calcul lingvistic radial, SCL, nr. 1-6, 1995: 65.

24 Stoichițoiu-Ichim, Adriana, Semiotica discursului juridic, Ed. Universității din București, București, 2001: 25.

30

Împrumutul lexical

La împrumutul lexical, cuvântul se transcrie și nu se traduce, primind o caracterizare analitică din partea traducătorului. Utilizat cu atenție, acesta reprezintă cea mai exactă metodă și contribuie la internaționalizarea terminologiei de specialitate. Împrumutul este radial, astfel centrul de iradiere este reprezentat de limbile romanice, în special de limba franceză.

Adoptarea echivalentelor aloglote.

Procedeul, un caz particular al împrumutului lexical, adică un împrumut „indirect” sau un caz particular al calcului lingvistic, un calc „indirect”, constă în traducerea unui termen străin prin intermediul unui echivalent al acestuia cu ajutorul unei terțe limbi, de regulă internațională. De exemplu, dacă scriere cursivă nu convine pentru rus. skoropis’, se poate folosi echivalentul fr. tachygraphie > rom. tahigrafie, scriere tahigrafică.

Utilizarea metodelor amintite, transpoziție și calc lingvistic : unealtă gramaticală, cuvânt ajutător; transpoziție și adoptarea echivalentului aloglot : comparativ-apozițional, contrastiv, enunț și uteranță; împrumut lexical și adoptarea echivalentului aloglot : polnoglasis și pleofonie; împrumut lexical și traducere perifrastică : zlatostrui < rus. zlatostruj.

Limbile fără deschidere internațională, unde se include româna, lexicul din terminologii se manifestă unidirecțional, iar limba română preia termeni din limbi de circulație universală.

Prin determinologizarea sau banalizarea unităților terminologice, intermediată de literatura proștiințifică, numeroși termeni intră în lexicul comun. Procedeul se derulează în mai multe etape:

Determinologizarea relativă prin care termenul intră în limbajul comun cu sens figurat, de regulă metaforic. Aici pot fi distinse:

a.etapa pregătitoare. Termenul este propus pentru popularizare,

31

fiind însușit de către destinatari prin intermediul definiției, al descrierii. Termenii din acest stadiu sunt marcați prin paralexeme, simboluri grafice: ghilimele, paranteze, cratimă, două puncte sau prin operatori metadiscursivi, expresii de tipul așa-zisul/zisa, așa-numitu/numita).

b.etapa primară. Termenul pătrunde în literatura beletristică pentru a imprima textului culoare stilistică.

c.etapa ocazională. Se manifestă în presă și în titluri, pentru a incita potențialul receptor : cancerul comunist, ciuma bolșevică.

Determinologizarea propriu- zisă sau desemantizarea: constă în extinderea semnificației termenului dintr-un domeniu specializat în limba comună. De exemplu, euforie, isterie, tensiune, termeni folosiți pe scară largă în exprimarea curentă, au fost utilizați în terminologia medicală; epitet, termen gramatical cu semnificație delimitată, s-a extins în limba comună; termenii juridici și-au pierdut sensurile înguste și specializate cu care circulau în acest domeniu și au dezvoltat sensuri figurate în momentul în care au pătruns în vocabularul general : divorț „nepotrivire, dezacord între două lucruri, acțiuni, idei”, faliment „ruină, eșec tootal”, rechizitoriu „acuzare gravă și violentă”.

Împrumutul, una dintre sursele principale de îmbogățire a vocabularului comun al unei limbi și a inventarului de unități a terminologiilor specializate, se produce prin procedee similare în cele două compartimente. Divergențele înregistrate sunt explicabile prin specificul celor două domenii și sunt puternic condiționate istoric.

32