Determinările ȘI Impactul Războiului Yom Kippur Asupra Relațiilor Arabo Israeliene

DETERMINĂRILE ȘI IMPACTUL RĂZBOIULUI YOM KIPPUR
ASUPRA RELAȚIILOR ARABO-ISRAELIENE

Mirela ATANASIU

Rezumat: În lucrarea de față intenționăm să realizăm o analiză a evoluției relațiilor, cu predilecție militare, arabo-israeliene înaintea și după Războiul din 1973. De asemenea, intenționăm să identificăm și să descriem consecințele principale ale războiului asupra relațiilor dintre aceste state și modalitatea în care cele din urmă afectează cadrul geopolitic al Orientului Mijlociu. Un subiect ce necesită a fi abordat pe parcursul cercetării noastre considerăm a fi modalitățile și domeniile de cooperare a principalilor actori geopolitici, SUA și Federația Rusă, care sunt interesați în obținerea preeminenței proprii în regiune și, dezvoltarea relațiilor dintre acestea referitor la asumarea intereselor în Orientul Mijlociu.

Cuvinte-cheie: state arabe, Israel, război, consecințe, Orientul Mijlociu, conflict, rezolvare, diplomație.

Războiul arabo-israelian cunoscut și ca „Războiul Yom Kippur” sau „Războiul din Octombrie” s-a constituit ca un conflict armat între Israel, pe de o parte, și Egipt și Siria (coaliție de țări arabe inițiat printr-un atac surpriză pe 6 octombrie 2013.

1. Determinări și consecințe ale Războiului din 1973 asupra securității Orientului Mijlociu

Opiniile sunt împărțite în legătură cu statele Orientului Mijlociu și regimurile lor politice. Așadar, unii specialiști consideră că Orientul Mijlociu include 7 din cele 19 cele mai opresive regimuri din lume, aici fiind și cele mai multe state ce dețin arme de distrugere în masă, iar Israelul este singura democrație din regiune. Se mai consideră că „jumătate din grupările teroriste ale lumii au o agendă anti-israeliană și că majoritatea statelor din lumea arabă nu recunosc Israelului dreptul de a exista”. De asemenea, există și oameni de știință arabi care consideră că „problematica legată de conflictele arabo-israeliene sunt în mod voit și uzual duse în senzațional de mass-media care creează unele iluzii cu intenția de a redirecționa percepția societății civile, a populațiilor către existența unor caracteristici diametral opuse între unele tipuri civilizaționale – cum ar fi unele care separă americanii de arabi din prisma orientării lor religioase în musulmani și creștini, arabi vis-a-vis americani”.

Considerăm că Războiul Yom Kippur a avut loc datorită reminiscenței „Războiului de Șase Zile” în care Israelul a cucerit unele teritorii arabe în Peninsula Sinai și Înălțimile Golan. De asemenea, deși părți arabe în acest război au fost doar Siria și Egiptul, țările arabe au mai trimis 100.000 de soldați pe front. După terminarea războiului, lumea arabă părea să fie vindecată din punct de vedere psihologic datorită succeselor vremelnice obținute în conflict. În ceea ce privește Israelul, în pofida realizărilor impresionante operaționale și tactice de pe câmpul de luptă nu a existat nicio garanție că acesta va domina întotdeauna statele arabe din punct de vedere militar. Totuși, la sfârșitul Războiului Yom Kippur în 1978, au urmat Acordurile de la Camp David care a dus la reîntoarcerea Peninsulei Sinai în Egipt, normalizarea relațiilor prin recunoașterea pașnică a Israelului de către o țară arabă și continuarea separării Egiptului de influența Uniunii Sovietice, între timp acesta părăsind în totalitate sfera de influență a Rusiei.

2. Relațiile israeliano-egiptene actuale

În plan internațional, Egiptul este considerat a fi cel mai important factor geostrategic în configurația politică și economică a Orientului Mijlociu prin rolul jucat în medierea relațiilor israeliano-palestiniene dar și prin deținerea unei rute esențiale de transport maritim, Canalul Suez, prin forța sa economică și influența sa istorică asupra lumei arabe. De asemenea, este cel mai populat stat al regiunii având 80 milioane locuitori. Pe lângă elementele deja menționate, influența culturală a Egiptului nu poate fi neglijată în cadrul regiunii.

Mai este cunoscut și ca fiind primul stat ce a demonstrat curaj la semnarea păcii cu Israel în 1979 și, în prezent, continuă să fie mediatorul-cheie al conflictului israeliano-palestinian. Această poziție a constituit un punct de cotitură pentru securitatea regională ce a marcat ultimele decenii. Astfel, s-a permis Israelului să își devieze resursele spre fronturile volatile cu Siria, Liban și Teritoriile Palestiniene.

Din perspectiva relațiilor internaționale, Egiptul a fost un aliat devotat și activ al Occidentului împotriva flagelului terorist și programul nuclear iranian. De asemenea, Egiptul a jucat un rol important în negocierile cau au dus la desfășurarea Conferinței de la Madrid din 1991, care prin sponsorizarea Statelor Unite ale Americii și Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice au adus împreună toate părțile din regiune incluzând pentru prima dată o delegație palestiniană în discuțiile referitoare la pacea din Orientul Mijlociu. Pentru Egipt, aceste acțiuni au deschis drumul spre sponsorizări de miliarde de dolari sub forma ajutorului militar american.

Acest sprijin a continuat, iar președintele Hosni Mubarak a intervenit personal pentru promovarea negocierilor de pace. În 1996, Egiptul a găzduit, la Sharm El-Sheikh, „Summitul Pacificatorilor” la care a participat președintele de atunci al Americii Bill Clinton, dar și alți lideri ai lumii.

În anul 2000, Egiptul a găzduit două summituri, unul la Sharm El-Sheikh și altul la Taba intenționându-se să fie reluate negocierile de la Camp David suspendate în iulie 2000 și, în iunie 2003, Mubarak l-a găzduit pe George W. Bush pentru un alt summit având ca temă procesul de pace din Orientul Mijlociu. Un alt summit s-a stabilit să se desfășoare în Sharm El Sheik la începutul anului 2005, la care au participat Egiptul, Israelul, Autoritatea Palestiniană și Iordania. Șeful Serviciului de Informații Egiptean de atunci, generalul Omar Suleiman, a avut un rol substanțial în negocierile dintre israelieni și palestinieni și era foarte respectat de ambele părți.

Egipt a înregistrat îmbunătățiri semnificative cu privire la dezvoltarea sa socio-economică. În ultimele două decenii, Egiptul a înregistrat și o creștere a PIB-ului său cu o medie de 7% în ultimii 3 ani, a ratei de alfabetizare și a înregistrat și îmbunătățiri ale domeniilor sănătății, educației, sanitar și a altor servicii sociale. În pofida acestor câștiguri, există disparități vădite de dezvoltare între mediile urban și rural, între Egiptul Superior și cel Inferior și între bărbați și femei, ca și între provincii și orașe.

În ultimii 40 de ani, Egiptul a încercat să-și gestioneze relațiile cu Israelul folosind un format restrictiv denumit adeseori ca fiind „o pace rece”. Așadar, pe perioada domniei lui Sadat și Hosni Mubarak, sectorul public uriaș al Egiptului a inițiat un boicot preîntâmpinând firmele israeliene de a câștiga avantaje, pe măsură ce diferitele sindicate și comitete au impus limite stricte cu privire la dezvoltarea relațiilor bilaterale.

În prezent, Israelul urmărește în tăcere și cu atenție tulburările din vecinătatea Egiptului în același timp cu menținerea de contacte strînse cu forțele militare egiptene pe probleme ce privesc escaladarea crizei ce i-ar putea slăbi în lupta comună împotriva militanților islamici în Peninsula Sinai.

Deși relațiile diplomatice nu au fost strânse niciodată, cele două forțe militare au avut relații bune. Aceste legături s-au întărit când președintele Hosni Mubarak a fost eliminat ca urmare a unei răzvrătiri acum doi ani și jumătate. Cu ambele armate care se luptă cu grupurile jihadiste extremiste în Peninsula Sinai, lângă granița israeliană, oficialii israelieni din securitate au afirmat adesea că contrapartida lor egipteană este mai puternică ca niciodată.

Având o miză așa de mare în joc, Israelul a rămas tăcut până ce armata egipteană l-au eliminat pe succesorul islamist al lui Mubarak, pe 3 iulie 2013. Morsi, care a devenit primul președinte ales democratic provine din Frăția Musulmană, un grup islamist considerat ca fiind organizația paternă a militanților palestinieni Hamas care conduc Fâșia Gaza și pe cel mai provocator inamic al Israelului. În termeni de relații militare, armatele israeliană și egipteană au conlucrat îndeaproape în anii recenți pentru a contracara amenințarea comună constituită de grupurile cu legături cu Al Qaeda care operează în Sinai.

3. Contextul relațiilor arabo-israeliene în Israel

Israel are o poziție unică pe hartă fiind situată la întrepătrunderea dintre Asia și Africa. Israelul este format din două regiuni principale, Galileea și Negev. Galileea este una dintre regiunile cele mai dinamice, iar Negev cuprinde 62% din teritoriul Israelului.

Proiecția cronologică stabilită cu privire la relația evrei-arabi în Israel a parcurs trei faze: prima a fost istoria conflictelor, a doua fază a fost cea „între război și pace” și a treia este situația prezentă caracterizată de căutarea unei rezolvări pașnice a conflictului.

Rădăcinile conflictului modern arabo-israelian stau la începuturile Sionismului și naționalismului arab către sfârșitul secolului 19 deoarece „teritoriul este privit de poporul evreu ca fiind pământul lor istoric dar și de mișcarea pan-arabă ca aparținând în trecut dar și în prezent arabilor palestinieni”.

Inițial, conflictul a început ca o formă de antipatie religioasă și s-a transformat în conflict politic odată cu desfășurarea Congresului Sionist de la Zurich, în 1935, proclamând un nou plan de înlocuire a simbolicului „leagăn evreiesc al Palestinei” în denumirea de „Stat evreiesc peste întreaga Palestină”, acest act reprezentând „intenția evreilor de a coloniza Palestina și de a termina cu majoritatea populației de origine arabă”. În pofida justiției arabe care s-a implicat încă din forma incipientă a conflictului, Palestina a fost dată sioniștilor care au proclamat, în1946, Statul Israelian. Drept consecință a apărut anti-Sionismul ca o nouă constantă a vieții politice a țărilor arabe.

După terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, lumea arabă s-a văzut a fi într-o nouă poziție ce implica amenințări dar și perspective noi. Modificarea intervenită în statu-quo-ul unor colonii și protectorate arabe au schimbat și harta geopolitică și de securitate a Orientului Mijlociu. Aceste regiuni nou reconfigurate au început a fi actorii unor dispute și amenințări. De aceea, au apărut reacții generate de două sentimente principale: primul, cel de neîncredere, chiar ură, la adresa fostelor puteri colonialiste și, al doilea, sentimentul de mândrie și încredere în propriile forțe și posibilități. Așadar, în drumul lor spre definire a propriilor națiuni, multe dintre aceste state aleg să rămână neutre sau nealiniate cu alte tendințe de securitate.

Considerăm că cea de-a doua fază „între război și pace” a demarat după Conferința de la Bandung din 1955 în urma căreia a început să se răspândească în lumea arabă expresia de „neutralitate pozitivă”. Așadar, principala politică abordată de statele arabe a fost aplicarea principiilor coexistenței și neutralității pozitive.

În 1945, Liga Arabă a fost creată de către englezi în intenția de a armoniza statele care aderă la aceasta dar, pe măsura emancipării guvernelor lor, statele arabe au transformat această Ligă într-un sistem de garanții reciproce chiar și împotriva federațiilor parțiale, împotriva ambițiilor rivale dar și din dorința de a deghiza disputele dintre regimurile și dinastiile arabe.

În ceea ce privește faza actuală a relațiilor arabo-israeliene în Israel, în ultimul timp, numărul de voluntari arabi care funcționează în serviciile naționale israeliene este în creștere. Există studii care arată că „numărul de voluntari arabi a crescut de la 100 în 2003 și 240 în 2005, la 2.700 în februarie 2013. Acest număr se prevede să crească la 3500 în anul 2014”. Acești voluntari prestează o largă varietate de servicii precum „servesc ca ajutoare în instituțiile de sănătate, în școli, și în facilitățile siguranței publice precum pompieri, prim ajutor și stații de poliție”. Pe scurt, acești voluntari ajută la furnizarea serviciilor critice către vârstnici, copii și publicului larg indiferent dacă persoanele respective sunt arabi sau evrei.

Suntem de acord că serviciul național nu reprezintă o soluție pentru întreaga gamă de fricțiuni și tensiuni existente între arabi și evrei în Israel, dar dorința în creștere a numărului tinerilor arabi de a căuta o modalitate de integrare în ansamblul societății și, simultan, de a promova bunăstarea generală reprezintă o acțiune pozitivă luată spre o rezolvare pașnică.

4. Fundamente și acțiuni ale implicării Statelor Unite ale Americii și Federației Ruse în conflictul arabo-israelian

Întreaga arie politică a Orientului Mijlociu s-a afirmat pe scena internațională ca un mediu caracteristic pentru situații conflictuale fiind și obiectul mai multor inițiative diplomatice și străduințe pentru pace ale părților interesate din interiorul și exteriorul regiunii. Sfârșitul Războiul Rece a generat consecințe profunde asupra Orientului Mijlociu pe când superputerile și-au diminuat competențele în termeni de influențare a politicilor promovate de puterile regionale datorită faptului că comunitatea internațională urmărește să aibă impactul cu precădere asupra intereselor regionale decât asupra celor globale.

Interesele statelor se manifestă în două direcții: relațiile arabo-israeliene și problemele palestiniene. Așadar, în conformitate cu interesul fiecărui actor, SUA, Rusia, Japonia, Coreea de Nord, Franța, China și Marea Britanie sau Uniunea Europeană s-au implicat în regiune.

Războiul Iom Kippur a fost un moment important al competiției SUA și Rusiei care a dus cele două superputeri aproape către o confruntare nucleară. Pentru SUA, Orientul Mijlociu este o sursă importantă de resurse energetice pentru economia lor capitalistă. Drept pentru care, s-a realizat cea mai importantă mutație geopolitică datorată „schimbării politii externe a SUA prin translatarea interesului lor strategic din Europa către Orientul Mijlociu – regiunea Golfului – însemnând poziționarea SUA în noua competiție în care viitorii lor competitori vor fi aliații lor actuali”. De aici, vine implicarea SUA în instaurarea păcii și securității în regiune între statele Israel și cele arabe.

Mai mult, SUA a menținut o politică ambivalentă cu privire la Orientul Mijlociu. Pe de o parte, prin parteneriatul strategic semnat cu Israelul în căutarea păcii și securității regionale și, pe de altă parte, prin stabilirea unui parteneriat ce urmărește securitatea în regiunea Golfului bazată pe cooperarea cu statele arabe. Minimizarea riscurilor împotriva păcii, accentuată prin diminuarea mijloacelor militare și economice de influențare a evenimentelor, este privită ca fiind un efort împotriva proliferării rachetelor balistice și răspândirii extremismelor care, cel puțin la nivel teoretic, pot degenera din simple tulburări în conflicte.

Considerăm că principalul element de contribuție al SUA în Orientul Mijlociu este legat de dimensiunile de securitate care conlucrează pentru o viziune pozitivă a securității regionale. Acțiunile SUA care urmăresc securizarea statului Israel ca și pe cele arabe, ca modalitate de acces la resursele de petrol ale regiunii. Politica SUA în regiune a urmărit unele direcții de acțiune precum precauție în acțiunile întreprinse împotriva fundamentalismului arab și promovarea reformei și dezvoltării economice în regiune.

Politica externă pro-israeliană a SUA a fost justificată de grupurile de interese americane existente care au făcut lobby în favoarea israelienilor insistând pe lângă liderii americani să adopte o poziție pro-israeliană chiar și în momente în care se cerea o orientare de politică pro-arabă. Așa-numita „relație specială” americano-israeliană a fost fundamentată pe împărtășirea „unor valori și principii reciproce”, Israelul fiind considerat „singurul stat democratic din Orientul Mijlociu”.

Rusia a dezvoltat relații multilaterale cu statele arabe ale Orientului Mijlociu din aria sa de influență. În prezent, Federația Rusă este eliminată de pe harta statelor cu forțe militare agresoare și destabilizatoare din regiune și a devenit o importantă forță politică și un contributor pozitiv la menținerea securității regionale în perioada post-Război Rece; aceasta a refuzat continuarea susținerii regimurilor radicale arabe și și-a deschis porțile pentru evreii ce doreau să emigreze din Israel. De asemenea, în 1987, fostul președinte al Rusiei, Mihail Gorbaciov a subliniat necesitatea de a rezolva pașnic conflictul arabo-israelian. Totuși, Uniunea Sovietică a fost percepută de statele vestice ca un actor ce a beneficiat ăn urma conflictului arabo-israelian tocmai prin dorința sa de a-și promova propriile interese în regiune legate de eliminarea din Orient a tuturor elementelor occidentale. A urmărit și diminuarea influenței vestice urmărind să se instaleze ca putere dominantă în regiune, câștigând de partea sa țările producătoare de petrol.

Interesele Rusiei în Orientul Mijlociu manifestate la nivel economic și în domeniul capabilităților nucleare au fost urmărite prin cooperare militară strânsă cu statele arabe, deși, pentru mulți observatori, Moscova a devenit un adversar de facto al arabilor, devreme ce a furnizat capital uman Israelului.

În prezent, este în creștere convingerea în rândul aliaților americani arabi și israelian că SUA nu mai este un partener de încredere pentru rezolvarea intrigilor sinuoase și rivalităților vicioase ale Orientului Mijlociu, drept pentru care se speculează o reîntoarcere a influenței rusești în zonă. Unii consideră că „momentul SUA în Orientul Mijlociu poate că este pe final dar că este greu de crezut că Rusia le poate înlocui. Până chiar și în era sovietică, Rusia nu a reușit să fie mai mult decât liant regional. Acum, cu economia sa construită pe mai mult decât petrol și în cea de-a doua divizie de tehnologie, reprezintă o putere de mâna a doua”. Totuși, Egiptul anunță o tranzacție ce va fi desfășurată cu Rusia în valoare de 2 miliarde de dolari americani, în orice caz o afacere nesemnificativă, dar care semnalează lumii că aliații tradiționali ai SUA precum Egiptul, caută din ce în ce mai mult alianțe cu alte puteri ale lumii pentru a-și diversifica interesele naționale. Mai important, considerăm, că această tranzacție arată că Rusia este pregătită pentru a-și asuma o mai mare influență în Orientul Mijlociu pe lângă influența sa uzuală pe lângă statele clientelare șiite precum Iran sau Siria.

Concluzii

Cert este că neînțelegerile dintre evrei și arabi nu sunt recente și că istoria conflictelor a început dintr-un motiv valid – lupta pentru teritoriu. Considerăm că situația din Israel este prezentată foarte exact în citatul următor: „Arabii sunt o minoritate națională care a populat Palestina de secole întregi, pe când majoritatea evreilor sunt imigranți de prima până la a treia generație. Suntem de acord cu ideea că arabii au legături ferme în teritoriu, considerându-se adevărații stăpâni ai teritoriului și solicitând drepturi speciale de care se bucură, în general, popoarele indigene. Totuși, considerând baza istorică, religioasă, națională și legăturile emoționale, evreii au aceleași drepturi”.

Au existat unele modificări în plan geopolitic ca o consecință directă a războiului arabo-israelian din 1973 și revoltele arabe ce au avut loc după acest eveniment istoric pot avea implicații semnificative pe termen mediu și lung asupra mediului de securitate regional și internațional și implicit asupra relațiilor militare desfășurate între statele din Orientul Mijlociu Lărgit. Este evident faptul că o redistribuire a influenței geopolitice are loc.

Considerăm că Israelul trebuie să mențină relația arabo-israeliană în limite diplomatice pozitive prin politici de îmbunătățire a cadrului de egalitate, integrare și incluziune a minorității arabe pentru a evita pericolul instabilității și insecurității în interiorul statului.

Istoria a demonstrat că, de obicei, conflictele au izbucnit în regiuni unde marile puteri își dispută supremația sau preeminența. Astfel a fost situația și în Orientul Mijlociu unde sferele de influență ale SUA și Rusiei s-au intersectat și suprapus în toată perioada bipolară.

În prezent, pozițiile ambelor superputeri (SUA și Federația Rusă) s-au modificat în ultimii 40 de ani. Acum, delimitarea influenței este practic inexistentă între actorii interesați în procesul de pace cu privire la relațiile arabo-israeliene fiind și Uniunea Europeană care s-a implicat în Orientul Mijlociu prin proiecte multiple pentru dezvoltarea economică a regiunii.

Bibliografie:

***Israel, http://www.middle-east-info.org/league/israel/israel.htm;

***Middle East Regimes and Terrorism, http://www.middle-east-info.org/gateway.html;

***The Palestinian National Charter, 19 July 1967, http://www.mfa.gov.il/mfa/ foreignpolicy/peace/guide/pages/the%20 palestinian%20national%20charter. aspx;

ALDAG, Lara, Arab-Israeli Conflict: Perspectives from Palestine, EDGE Final Paper, Stanford University, www.stanford.edu/…/Arab%20Israeli% 20Conflict%20-%20Perspectives…‎;

BARNETT, Michael N., Identity and Alliances in the Middle East, chapter 11, in Katzenstein P. J. (ed.), The Culture of National Security: Norms and Identity in World Politics, New York: Columbia University Press, 1996;

BRĂDESCU, Faust, Doctrine politice, vol. I, Drept și politică internațională, Editura Majadahonda, București, 1999;

CANTOR, Norman, A ray of light in Israeli Arab-Jewish Relations?, March 12, 2013, http://blogs.timesofisrael.com/ a-ray-of-light-in-israeli-arab-jewish-relations/;

GARDNER, David, Russia cannot replace America in the Middle East, Columnists, November 20, 2013, http://www.ft.com/cms/s/0/8d4e7e10-5074-11e3-befe-00144feabdc0.html#axzz2lqPOT2wr;

LAZIN, Fred A., Refugee Resettlement and 'Freedom of Choice': The Case of Soviet Jewry, Center for Immigration Studies, July 2005, URL: http://cis.org/ RefugeeResettlement-SovietJewry;

PAȘCU, Ioan Mircea; VINTILĂ, Sergiu Nicolae, Teoria Relațiilor Internaționale – note de curs, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Facultatea de Științe Politice;

RABINOVICH, Abraham, The Yom Kippur War: The Epic Encounter That Transformed the Middle East, Schocken Books, New York, 2004.

SMOOTHA, Sammy, Arab-Jewish Relation in Israel. Alienation and Rapprochement, United States Institute for Peace, 2010, http://www.usip.org/ sites/default/files/resources/PW67_Arab-Jewish_Relations _in_Israel.pdf.

TOUKAN A., Arab National Security Issues: Perceptions and Policies, http://www.wilsoncenter.org/subsites/ccpdc/pubs/brgap/bkfr.htm;

UNFPA Egypt, Because everyone counts, http://egypt.unfpa.org/english/ Static page/89ee0417-6c84-4410-8317-f41518c07273/Population_and_Development. aspx;

YAARI, Ehudi Israeli-Egyptian Peace: Forty Years after the 1973 War and Holding, October 2, 2013, http://www.washingtoninstitute.org/policy-analysis/view/israeli-egyptian-peace-forty-years-after-the-1973-war-and-holding;

http://geopolitics.ro/aspecte-privind-importanta-geostrategica-a-egiptului-in-contextul-politic-actual/.