DETERMINĂRI REGIONALE ȘI GLOBALE ALE POLITICII NUCLEARE IRANIENE Capitolul 1: Motivații geopolitice și de securitate ale Politicii nucleare iraniene… [624374]

DETERMINĂRI REGIONALE ȘI GLOBALE ALE
POLITICII NUCLEARE IRANIENE

Capitolul 1: Motivații geopolitice și de securitate ale Politicii nucleare iraniene

1.1. Interesele strategice iraniene în Orientul Mijlociu după Revoluția Islamică

Zona Orientului Mijlociu a fost greu încercată în anii '80 de conflicte militare. Războiul din Liban a fost
urmat de revoluția din Iran care a dus la îndepărtarea dinastiei Pahlavi și proclamarea Republicii Islamice
Iran1 (1979); războiul dintre Iran și Irak2 (1980 -1988) și războiul din Afganistan (1979 -1989). Peninsula
Arabia a fost destabilizată și a adăpostit în această perioadă conflicte militare care au influențat într -un
mod sau altul dinamica geopolitică a zonei. Nu toate conflictele militare, din zona Orientului Mijlociu, au
avut ca pion principal Israelul.
Securitatea nucleară a reprezentat o preocupare permanentă a comunității
internaționale, cu precădere după încheierea Războiului Rece și intrarea în cea de -a
doua eră nucleară, care a presupus răspâ ndirea tehnologiilor și armelor nucleare cu
o mai mare rapiditate decât în trecut, mai ales în rândul statelor aflate în curs de
dezvoltare, precum și posibilitatea obținerii de materiale nucleare de către actori i
non-statali. Utilizarea tehnologiei nuclea re în scopuri militare prin dezvoltarea de
arme nucleare a cunoscut o creștere semnificativă după finalul Războiului Rece.
Dacă în anul 1968, la momentul semnării Tratatului de Neproliferare Nucleară
(NPT), existau cinci state nucleare, numărul acestora a crescut la nouă în prezent,
existând posibilitatea ca Iranul să devină cel deal zecelea stat nuclear.
În ciuda faptului că Iranul a fost suspectat timp de mulți ani de către statele
occidentale că dorește să dezvolte arme nucleare, primele informații priv ind

1 Anne, Carol, Jean, Garrigues, Martin, Ivernel, op.cit ., pp. 317 -320
2 Ibidem

existența unui program nuclear iranian complex, îndreptat în această direcție, au
apărut în anul 2002, informațiile fiind dezvăluite de o grupare iraniană de opoziție
aflată în exil și ulterior , confirmate de către Agenția Internațională pentru Energie
Atomică. Investigațiile au arătat că Iranul și -a dezvoltat capacitatea de a îmbogăți
uraniu și a încercat să producă plutoniu, ambele activități fiind indispensabile unui
program nuclear în scop militar.
Interesul Iranului pentru obținerea tehnologiei nu cleare datează încă din anii
1950, când șahul Mohammad Reza Pahlavi a solicitat sprijinul Statelor Unite ale
Americii prin intermediul programului „Atomi pentru Pace”. După o perioadă de
stagnare care a urmat Revoluției Islamice din anul 1979, Iranul a dev enit interesat
de relansarea programului nuclear la mijlocul anilor 1980, iar după unele
experimente întreprinse în anii 1990 și la începutul anilor 2000 , programul nuclear
iranian a început să reprezinte o preocupare constantă pentru comunitatea
internați onală, fiind considerat cel mai probabil risc de proliferare nucleară, alături
de cel din Coreea de Nord.
Iranul are o istorie îndelungată și complexă, elementul determinant al
structurii sale fiind constituit de ascensiunea și prăbușirea succesivă a unor dinastii,
între care au existat intervale de haos și confuzie. Sub conducerea lui Alexandru cel
Mare (334 î.Hr. -330 î.Hr.), Imperiul Persan dă naștere lumii elenistice , apoi devine
nucleul regatelor Part (250 î.Hr. -226 și Sasanid (226-651 d.Hr), două state
puternice aflate în permanentă rivalitate cu Imperiul Roman . Cucerit de arabi (635-
651), Iranul adoptă islamismul , dar se desprinde, treptat, în secolele IX -X din
Califatul Arab . Ismail I (1499 -1524), întemei etorul dinastiei Sefavizilor , pune
bazele unui nou stat iranian centralizat, care ajunge la o remarcabilă strălucire sub
împăratul Abbas I cel Mare (1588 -1629). În timpul dinastiei Kajarilor (1779 -1925) ,
Persia cunoaște o perioadă de declin, pierzând numeroase teritorii în războaiele cu
Rusia Țaristă (1804 -1813 și 1826 -1828). În a doua jumătate a secolului al XIX-lea,

influența britanică și rusă devin predominante, împărțind Persia în zone de
influență , prin tratatul din 1907 .
În timpul Primului Război Mondial,Iranul a fost ocupat de Marea Britanie și
Rusia , însă ș i-a păstrat neutralitatea. Dup ă încheierea războiului, Iranul a fost
admis în Liga Na țiunilor ca membru cu drepturi depline , iar î n 1919 Iranul
semnează un acord comercial cu Marea Britanie, prin care independen ța țării era
confirmat ăformal, dar prin care se încerca, de fapt,instituirea unui protectorat
britanic. În anul 1921 , Iranul a recunoscut Uniunea Sovietic ăși a semnat un tratat
prin care sovieticii renunțau la politica imperialist ă promovat ă de Rusia Țaristă ,
anulând toate datoriile și retrăgând trupele de ocupa ție de pe teritoriul Iranului .
În anul 1921 ,Reza Khan, care la acel moment era ofi țer în armat a iraniană , a
organizat o lovitur ă de stat și a instaurat o dictatur ă militar ă, ulterior fiind ales șah
ereditar . După succesul loviturii de stat din 1921 , dinastia Kajara luat sfârșit, fiind
instalată o nouă dinastie conducătoare în Iran , Pahlavi. În1941, la dou ă luni dup ă
invazia german ăîn Uniunea Sovietică , forțele britanice și ruse ști au ocupat Iranul.
Pe fondul acestor eveniment e, la data de 16 septembrie 1941 șahul Reza a fost
forțat să abdic eîn favoarea fiului s ău,șahul Mohammad Reza Pahlavi.
La Conferin ța de la Teheran din 1943, Statele Unite, Marea Britanie și
Uniunea Sovietică au semnat „Declara ția de la Teheran ”, care garanta
independen ța și integritatea teritorial ă a Iranului pe timpul desfășurării războiului .
Dupăexpirarea tratatului , în ianuarie 1946, trupele ruse ști au refuzat să părăsească
teritoriul Iranului , ceea ce i-a determinat pe americani și britanicis ă
menținăstațion area trupel or, la rândul lor . Având în vedere nerespectarea
obligațiilor asumate de către statele partenere , Iranul a protestat la Organizația
Națiunilor Unite , iar Uniunea Sovietică și -a retras trupele din Iran î n luna mai
1946, dup ă ce a obținut promisiunea de a i se acorda concesiuni petroliere . Ulterior
însă, Parlamentul iranian a respins acordarea acestora Uniun ii Sovietic e.

În anul 1951 , Mișcarea Frontului Național, condus ă de premierul iranian
Mohammad Mosadde gh, un militant na ționalist, a determinat Parlamentul s ă
naționalizeze industria petrolier ă, înfiin țând „Compania Na țional ă Petrolier ă
Iranian ă”. Drept răspuns, Marea Britanie a instituit un embargou care a dus la
prăbușirea industriei petroliere și a creat probleme economice interne grave , însă
cu toate acestea, Mosadde gh a continuat politica de na ționalizare.
Aflat în conflict cu șahul, premierul Mosadde gh a fost înlăturatî n 1952, dar a
recâștigat foarte repede puterea. În acest timp, ș ahul Iranului a fost nevoit să fugă
din țară, dar a revenit după scurtă vreme , fiind susținut de Marea Britanie și SUA ,
care au declarat c ă sprijin ă monarhia, iar Mosadde gha fostscos din func ție
definitivî n august 1953.
În 1954 , Iranul a acceptat ca un consor țiu interna țional, format din companii
petroliere britanice, americane, franceze și olandeze , să opereze în Iran, beneficiile
urmând să fie împărțite în mod egal între consor țiu și statul iranian. Începând cu
mijlocul anilor 1950, Iranul a îmbunătățit relațiile cu Occidentul, a aderat la Pactul
de la Bagdad (Organiza ția Tratatului Central) , primi nd ajutor militar și economic
substan țial din partea SUA până spre sf ârșitul anilor 1960.
În anii 1960, Șahul Iranului are ini țiativa desfășurării unei politici intensive
de modernizare a țării, denumită „Revolu ția albă”, cu scopul de a îmbunătăți
condi țiile economice și sociale. Reforma agrar ă a constituit o prioritate major ă,
sistemul agricol de tip feudal fiind modificat, prin împroprietărirea țăranilor de
către stat. Î n ianuarie 1963 a fost aprobat un pl an amplu care prevedea continuarea
împropriet ăririlor, învățământ obligatoriu și crearea unui sistem de împărțire a
profitului în industrie .Șahul a depus mari eforturi pentru desfășurarea acestui
proiect , înfiin țând chiar un partid politic cu sprijin guvernamental, pentru a preg ăti
Iranul în vederea instituirii unui sistem politic democratic. Pe fondul
implementăriidificile a programe lor de reforma și a situa ției economic e tot mai

grele, unele grup ări politice și religioase influente și-au exprimat nem ulțumirea,
înregistrându -se proteste și mișcări de strad ă. La 5 iunie 1963 s -a produs cea mai
importanta revolt ă religioas ă, la scar ă național ă, condus ă de Ayatollahul Khomeini
și îndreptat ăîmpotriva a șa-numitei „Revolu ții albe". Instabilitatea politic ă
generalizat ă s-a manifestat prin asasinarea primului ministru Hassan Ali Mansur și
printr -un atentat nereu șit la via ța șahului, în ianuarie 1965. Politica prooccidenta lă
a Iranului a continuat în anii 1970 dar ,în acela și timp ,aîmbun ătățit rela țiilecu țările
comuniste, inclusiv cu Uniunea Sovietic ă, în special pe plan economic .
În martie 1973, la scurt timp dup ă expirarea acordului pe ntru o perioadă de
25 de ani semnat în anul 1954 cu consor țiul petrolier interna țional, Iranul a pus sub
controlul Companiei Na ționale Iraniene a Petrolului toate ramurile industriei din
țară. Totodată, dupăî ncheierea r ăzboiului arabo -israelian din octombrie 1973 ,
Iranul nu a acceptat sa utilizeze petrolul ca arm ă politic ăși nu a participat la
embargoul petrolier împotriva Occident ului și Japoniei , folosind însă acest prilej
pentru a lua inițiativa ridic ării pre țului petrolului, nerespect ând acordul de la
Teheran din 1971. Veniturile ob ținute datorit ă creșterii pre țului petrolului au fost
folosite de Iran pentru a -și consolida pozi ția de creditor pe pia ța extern ă, pentru a
realiza programe interne de modernizare și dezvoltare economic ăși pentru a -și
spori în continuare puterea militar ă.
Motivațiile Iranului de a dezvolta un program nuclear cu caracter complex se
bazează , în principal , pe: dreptul Iranului de a dezvolta un program nuclear civil,
completat cu susținerea largă de care se bucură acesta în rândul populației și
liderilor iranieni, nevoile energetice în creștere ale Iranului, mândria națională și
prestigiul unui stat cu o bo gată și vastă istorie, asigurarea supraviețuirii regimului,
dobândirea statului de hegemon regional, precum și asigurarea securității statului
iranian.

Sub dinastia Pahlavi (1925 -1979), îndeosebi după cel de al Doilea Război
Mondial , a existat o preocupare intensă priv ind modernizarea structurilor
economice, sociale și politice, precum și europenizarea instituțiilor, finanțate prin
câștigurile din exploatarea zăcămintelor de țiței care transformaseră Iranul într –
unul din marii producători mondiali. Mișcările antiguverna mentale generalizate di n
anul 1978, în majoritatea provinciilor, au ca efect părăsirea țării, la 16 ianuarie
1979, de către șahul Mohammad Reza Pahlavi , aliat fidel al SUA și preluarea
puterii de către Consiliul Revoluționar Islamic, în frunte cu ayatollahul Khomein i
care proclama, la 1 aprilie 1979, Iranulrepublică islamică. Noua Constituție ,
aprobată prin referendum la 2 -3 decembrie 1979, a transformat Iranul î ntr-un stat
confesional Islamic .

1.2. Relațiile de cooperare ale Iranului în domeniul nuclear

La începutul anilor 1960, Statele Unite ale Americii au furnizat Iranului
primul reactor nuclear de mici dimensiuni, în scopuri de cercetare. Câțiva ani m ai
târziu, șahul Iranului planificase proiectareași construirea a douăzeci și trei de
reactoare nucleare civile , primele comenzi pentru construcția și operaționalizarea
acestora fiindacordateunor companii din Germania de Vest și Franța. Totodată ,
Iranul și -a concentrat atenția asupra facilităților legate de ciclul combustibilului
nuclear, deși nu a reușit să obțină instalații de reprocesare sau de îmbogățire a
uraniului din cauza opoziției SUA . Cu toate acestea, autoritățile iraniene au investit
în uzina de îmbogățire a uraniului Eurodif din Franța și în minele de uraniu
Roessing din Namibia, acestea din urmă fiind d eținute și în prezent de Iran . După
ce Iranul a semnat Tratatul de neproliferare nucleară (NPT) în 1968 și l -a ratificat
în 1970, toate activitățile sale nucleare au făcut obiectul unei inspecții efectuate de
Agenția Internațională pentru Energie Atomică ( AIEA).

Odată cu declanșarea Revoluți ei islamic e din anul 1979 , au fost oprit e
temporar toate activitățile de construcție a facilităților nucleare iraniene . La
mijlocul anilor 1980, în timpul războiului purtat cu Irakul, Teheranul a decis că
este timpul ca programul nuclear să fie reluat, însă sancțiunile, în special presiunile
din partea SUA blocau încercările Iranului de a achiziționa centrale nuclear o-
electrice , împreună cu tehnologia aferentă ciclului de combustibil, din state ca
Germania de Vest , Brazi lia, Argentina sau Spania. Având în vedere depozitele sale
modeste de uraniu, Iranul a obținut minereu de uraniu concentrat din Africa de
Sud, în anul 1984. În ciuda dificultăților întâmpinate , Iranul a reușit să construiască
reactoare nucleare de cercetare de dimensiuni reduse în Isfahan, cu ajutor chinez , la
sfârșitul anilor ‘80. De asemenea, în aceeași perioadă au fost reluate lucrările la
construcția unei centrale nuclear o-electrice în Bushehr, cu ajutorul unor
companiisovietice . Din 2004, această instalație a produs peste 550 de tone de
hexafluorură de uraniu (UF6), fiind alimentată cu materie primă provenind din
Africa de Sud. Prima preocupare a Iranului privind îmbogățirea uraniului datează
din anii 1970, atunci când a achiziționat echipament laserde laborator din SUA și
Germania de Vest. După înghețarea relațiilor cu SUA și statele occidentale , Iranul
a cunoscut primul succesîn relansarea programului său nuclear la sfârșitul anilor
1980, prin achiziționarea unor centrifuge procurate de pe piața ne agră, din
Pakistan, și a unor echipamente laser de laborator pentru îmbogățirea uraniului, din
China. Un deceniu mai târziu, Iranul a reușit să obțină echipamente laser mai
avansate din Federația Rusă. În următoarele două decenii, Iranul a efectuat activită ți
de îmbogățire a uraniului la scară de laborator, dar și alte lucrări, inclusiv
achiziționarea de materiale nucleare care au r ămas neraportate la AIEA.
Decizia republicii islamice iraniene de a obține arma nucleară a fost luată
încă de pe vremea șahinșah uluiMohammad Reza Pahlavi . În 1957, SUA și Iranul
au semnat un acord de cooperare nucleară civilă, parte a programului american

Atomi pentru Pace , iar zece ani mai târziu au trimis în Iran transporturi de uraniu și
plutoniu destinate unui reactor de cercetare. În 1968, Iranul a semnat și a ratificat
Tratatul de Neproliferare Nucleară (NPT). În anii ’70, Iranul a făcut cunoscute
planurile sale de co nstruire a 20 de centrale nucleare cu ajutorul SUA și a început
lucrările la centrala din Bushehr . Totodată, Institutul de Tehnologie Massachusetts
a semnat un contract cu Agenția Iraniană pentru Energie Atomică pentru programe
de specializare a inginerilo r iranieni în domeniul nuclear. În 1979 însă, odată cu
revoluția islamică, Iranul a sistat programul său nuclear. În 1982, a anunțat că va
îmbogăți uraniu propriu la centrul de la Isfahan , iar în 1983 au avut loc inspecții
ale AgențiaInternațională pentru Energie Atomică (IAEA), acordând Teheranului
un program de asistență pentru îmbogățirea uraniului, oprit ulterior sub presiunea
SUA. În 2002, SUA au acuzat Iranul că vrea să obțină bomba atomică, ca urmare a
informațiilor dezvăluite de Consiliul Național a l Rezistenței Iraniene, potrivit
cărora Iranul începuse construirea unei uzine secrete de îmbogățire a uraniului la
Natanz . Un an mai târziu, directorul IAEA, Mohamed El Baradei , declara că Iranul
dezvoltă în secret activități nucleare. Republica islamică a fost de acord să
suspende programul pentru îmbogățirea uraniului și să permită inspecțiile IAEA
care a anunțattotuși că nu există dovezi că Iranul încearcă să se înarmeze nuclear.
În 2004, Iranul a reluat activitățile nucleare și a reînceput procedura de îmbogățire,
iar IAEA a descoperit că iranienii săpau tuneluri în munții din apropiere de
Isfahan . În 2005, eforturile Europei, sprijinite de SUA, de a oferi Iranului
stimulente economice pentru a desființa programul, precum și ale Rusiei de a
îmbogăți ura niul iranian pe teritoriul rus cu măsuri de siguranță, au eșuat .

1.3. Prioritățile geostrategice și ambițiile nucleare ale Iranului în secolul XXI

În prezent, Iranul deține tehnologia militară necesară fabricării unor rachete
balistice, capabile să lovească statele europene. Aceste rachete balistice pot lovi
ținte aflate până la 2.000 km distan ță față de Iran (rachetele balistice cu rază scurtă
de ac țiune de proveniență rusească de tip SCUD -B și C, rachetele balistice cu rază
medie de ac țiune iraniene de tip SHAHAB -3 și SEIJL -2). În raza de ac țiune a
rachetelor balistice iraniene se află state ca Israel ul,situat la 1.100 km distan ță de
Iran, Grecia , situată la 2.000 km distan ță, Turcia , care are frontieră cu Iranul, dar și
România , aflată la o distan ță de 2.400 km fa ță de Iran.