Determinanți Culturali Ai Integrării României în Uniunea Europeană
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………………..
Capitolul 1: Delimitări conceptuale………………………………………………….
1.1 Cutură națională – cultură europeană……………………………………….
1.2 Cultură românească pre-modernă (ante 1859) și modernă………………….
1.3 Integrare europeană …………………………………………………………
1.4 Uniunea Europeană …………………………………………………………
Capitolul 2: Identitatea românească……………………………………………………
2.1 Dimensiunea identității……………………………………………………..
2.1.1 Socio – economică ……………………………………………….
2.1.2 Istorică……………………………………………………………..
2.1.3 Lingvistică – etnică………………………………………………..
2.1.4 Creștină…………………………………………………………….
2.2 Psihologia românească – virtuții și defecte…………………………………
Capitolul 3: Identitatea europeană……………………………………………………….
3.1 Unitate în diversitate…………………………………………………………….
3.2 Tentative de unificare europeană………………………………………………..
3.3 Construcția postbelică a Europei ………………………………………………..
3.4 Uniunea Europeană – arhitectonică ……………………………………………..
Capitolul 4: Relevanța dimensiunilor culturale în procesul aderării României la Uniunea Europeană – după 1989 ……………………………………………………….
4.1 Cultura democrației……………………………………………………………
4.2 Eliberarea de sechelele comunismului și etnocentrismul autentic……………..
4.3 Reorientarea politici externe spre tabăra atlantică și Europa Occidentală…….
4.4 Amorsarea procesului aderării…………………………………………………
4.5 Opinia publică românească și adeziunea masivă (eurobarometre) la ideea aderării la Uniunea Europeană ……………………………………………………..
Studiu de caz: Etapa de pre-aderare…………………………………………………….
Capitolul 5: Analiza secundară a studiilor efectuate în anul 2006 (studiu de caz)…..
Concluzii…………………………………………………………………………………..
Bibliografie……………………………………………………………………………….
Introducere
Lucrarea de față reprezintă o analiză culturală a integrării României în Uniunea Europeană. O lucrare cu actorii principali reprezentați de determinanții culturali ce au conturat treptat decizia occidentală de integrare, dar cel mai important de conștientizare a rolului fondator al țării în imaginea de ansamblu a mixurilor culturale, și totodată, unitare a masei Uniunii Europene.
Avem de-a face cu o descriere amplă a contextului integrator din diferite perspective culturale. Motivația redactării unei astfel de lucrări de o anvengură strict culturală este determinată de principalele elemente ce atrag masele internaționale într-o coeziune continentală, respectiv necesitatea elaborării etapelor ce ne-au condus către momentul istoric din 01 Ianuarie 2007. Poate unul din cei mai reliefanți factori ce au determinat alipirea României în comunitatea europeană, este acela din punct de vedere strategic. Zona carpato-danubiano-pontică reprezintă un punct cheie atât din punct de vedere economic, militar dar și politic. Avem atât deschidere la Marea Neagră, la Marea Mediterană cât și vecini cu o importanță influență politică precum Ungaria, Ucraina, Rusia sau Turcia.
Incipitul cercetării mele a fost acela din perspectiva identității românilor în peisajul european, și totodată, cel european în peisajul românesc, cu influențele culturale din ambele părți ce au determinat simbioza unei unități internaționale deși diversificată cultural. O altă perspectivă de analiză, și foarte importantă în același timp, este reprezentată de etapele evoluționiste ale României, cu toate procesele și diplomațiile înfăptuite ce au determinat fondarea statului român de drept, prin independența, autonomia și cel mai important element, inalenabilitatea teritorială.
Date fiind ultimele menționate, putem realiza schematica seculara a unei uniuni ce a avut ca scop o proprie unire româneasca, respectiv, Mica Unire (1859) cât și Marea Unire (1918). Acestea pot fi caracterizate ca doua uniuni importante din punct de vedere cultural, social, politic, economic, religios, istoric, geografic, lingvistic, etnic, civic și psihoogic. Locuitorii celor două state din Mica Unire (Țara Românească și Moldova – formând România) cât și celorlalte două state din Marea Unire (Transilvania fiind alipită României) aflându-se în fața unui fapt împlinit (unirea celor trei principate) au elaborat treptat o aproriere cât mai evidenta spre Occident, lăsând anumite influențe Orientale în trecut, însă odată cu încheierea celui de-al doilea Război Mondial și instaurarea comunismului în România, orice legatură cu statele non-comuniste pentru o perioada îndelungata a luat sfârșit.
În ultima parte a conducerii ultimului conducator comunist, Nicolae Ceaușescu, putem vorbi de o redeschidere către Occident, spre cultura vestică, dar nu îndeajuns să schimbe ideologia românească, adânc închegată în doctrine sovietice implementate încă din 1948. Momentul crucial al redefinirii vieții românești a fost dat de căderea comunismului și instaurarea unei constituții democratice (1991). Acest prim pas a semnalat către puterile vestice o reintoarcere a românilor către occident, o reformare a ideologiei politico-administrative.
Cultura sau mai bine zis, diversitatea culturii reprezintă unele din elementele de bază ale Uniunii Europene. Astfel aceasta vizează diferențele culturale dintre oameni ca stat, ca societate, ca grupuri diverse sau chiar ca indivizi. Suntem diferiți începând de la tradiții, obiceiuri, educație până la personalitate. Cultura este o valoare în sine, iar valorificarea ei poate cuprinde și dimensiunea economică sau dimensiunea socială. În ziua de azi dialogul cultural este foarte important între Orient și Occident.
Se spune că o generație este formată din oameni care au citit aceleași cărți. Putem spune că și Uniunea Europeană este formată din europeni care au trăit și trăiesc într-un aer cultural specific. Noi, europenii, existăm într-o atmosferă influențată de personalități precum Homer, Dante, Baudelaire, Dostoievski.
Chiar dacă România este un stat mic în Uniunea Europeană, este un lucru clar faptul că în aproximativ aceeași măsură în care cultura europeană influențează cultura românească și cultura românească influențează cultura europeană.
Am structurat această lucrare în cinci capitole și am încercat să ating fiecare punct în realizarea unei lucrări cât mai reușite. Vom discuta despre identitate românească, identitate europeană, aderarea europeană, democrație, comunism și altele.
Capitolul 1: Delimitări conceptuale
Înainte să începem să tratăm tema principală a licenței trebuie sa definim anumite concepte pentru a le înțelege mult mai bine. Acestea vor fi: cultură națională, cultură europeană, cultură românească pre-modernă și modernă, integrare europeană și Uniunea Europeană. De asemenea, doresc să definesc și conceptul de mondializare și globalizare pentru a fi cunoscute și înțelese.
Astfel Mondializarea este definită în principal de mediile politice, economice, diplomatice și academice prin integrarea din ce în ce mai puternică a piețelor mondiale de bunuri, servicii, capitaluri, tehnologie și, într- măsură destul de redusă de mână de lucru. În același timp procesul de mondializare se manifestă printr- aceeași intensitate și printr-o mai largă difuzare a ideilor, a modelelor culturale și a modurilor de viață, cât și prin impactul transfrontalier al problemelor mediului înconjurător. Una dintre consecințele mondializării este redefinirea unor concepte considerate tradiționale precum: autonomia și suveranitatea unui stat-națiune, funcțiile statului, dar și creșterea, din ce în ce mai evidentă, a ponderii alocate în luarea deciziilor actorilor nonstatali.
Mondializarea provoacă, mai devreme sau mai târziu, revolta celor pentru care ea nu mai reprezintă o binefacere, ci o cale de exploatare și chiar excludere. Aceștia își văd istoria, propriile culturi agresate și caută, de multe ori, salvarea în forme de intoleranță religioasă, care pot conduce la persecușii și conflicte distrugătoare.
Pericolul este cu atât mai mare, cu cât mondializarea conduce la pauperizarea acestor popoare, factorul economic, devenit primordial, putând exacerba opoziția săracilor față de bogați, a dominaților față de dominanți.
Termenul de globalizare era propus de Th. Levitt în anul 1983 pentru a desemna convergența piețelor din întreaga lume. Câțiva ani mai târziu, Kenichi Ohmae extindea noțiunea, cuprinzând în ea și ansamblul lanțului de creare a valorii, inginerie, producție, globalizarea desemnând astfel acea formă de gestiune a marilor firme multinaționale, total integrată al scară mondială.
Treptat conceptul de globalizare a ajuns să reprezinte și realități din alte sfere, nu numai pe cele din domeniul strict al economiei, precum, cele culturale, ale dezvoltării tehnologice, procese de modenrizare și dezvoltare, războaie și rebeliuni etc. Problema pare a fi aceeea că, vizând totulm globalizarea tinde să își piardă din claritatea conceptuală.
Cultura națională – Cultura europeană
Cultura națională
Cultura poate fi considerată un ansamblu de trăsături diferite, spirituale, materiale, individuale, intelectuale și bineînțeles afective, ansamblu ce caracterizează un stat, o societatate sau un grup de indivizi. Cultura, prin conținutul său, este un argument valid în demonstrarea existenței unui popor și menținerea și îmbogățirea lui.
Fiecare stat sau regiune sau grup, are propriul său soistem de valori comune sau experiențe similare pe care le acceptă. Astfel, acest ansamblu de păreri, obiceiuri, experiențe, percepții, formează cultura națională sau o cultură regională sau una de grup.
Geert Hofstede spunea definea cultura drept programarea colectivă a gândirii care distinge un membru al societății de altul.
Cultura europeană
Cultura europeană este și rămâne, mai ales după Renaștere, un șantier tumultuos și dezordonat, care nu se supune nici unui plan sau program preconceput. Și astăzi, știința însăși se dezvoltă nu conform unei ordini programate, ci după o dezordine inventivă, cuprinzând multiple programe de cercetare concurente sau antagoniste, interferând cu inițiative și interacțiuni aleatorii. Mediul de cultură european a fost și rămâne dezordonat.
Originalitatea culturii europene nu constă doar în a fi fost fiica iudeo-creștinismului, moștenitoare a gândirii grecești, producătoare a Științei și Rațiunii moderne. Constă în faptul de a fi fost fără încetare producătorul și produsul unui vârtej format din interacțiuni și interferențe între multiple dialogici care au legat și opus: religia/rațiunea; credința/îndoiala; gândirea mitică/gândirea critică; empirismul/raționalismul; existența/ideea; particularul/universalul; problematizarea/reîntemeierea; filosofia/știința; cultura umanistă/cultura științifică; vechiul/noul; tradiția/evoluția; reacția/revoluția; individul/colectivitatea; imanentul/transcendentul; hamletismul/prometeisul; quișotismul/sancho-panzismul etc
Cultura europeană nu este numai o cultură ale cărei produse cele mai semnificative, Umanismul, Rațiunea, Știința sunt laice. Este, în primul rând, o cultură complet laicizată, în sensul în care, începând dintr-un anume moment, nici o idee nu a mai rămas suficient de sacră sau de blestemată pentru a scăpa din vârtejul dezbaterilor, discuțiilor, polemicilor.
Forța dialogicii culturale a antrenat în discuție și contestație ideile religioase și politice, idei care se doreau a fi Indiscutabile și Incontestabile și, chiar dacă acestea au rămas sacre pentru fidelii lor, ele au intrat în laicitatea dezbaterii. Ceea ce a introdus ipsofacto în discuție ideile paria care, atunci când domneau ideile Irecuzabile, erau considerate Impure. Astfel, sacrul a putut fi discutat și criticat public de profan, fără a fi invadat sau devastat de profanare.
Cultură românească pre-modernă (ante 1859) și modernă
Printre culturile premoderne se numără:
cultura geto-dacă ( prima sinteză autohtonă de ordin istoric, fiind una dintre cele mai diferite culturi din perioada antică. Cultura geto-dacă, fiind edificată pe un fond tracic, preia și sintetizează forme culturale arhaice și preistorice din acest spațiu , la care se adaugă bineînțeles șiunui vârtej format din interacțiuni și interferențe între multiple dialogici care au legat și opus: religia/rațiunea; credința/îndoiala; gândirea mitică/gândirea critică; empirismul/raționalismul; existența/ideea; particularul/universalul; problematizarea/reîntemeierea; filosofia/știința; cultura umanistă/cultura științifică; vechiul/noul; tradiția/evoluția; reacția/revoluția; individul/colectivitatea; imanentul/transcendentul; hamletismul/prometeisul; quișotismul/sancho-panzismul etc
Cultura europeană nu este numai o cultură ale cărei produse cele mai semnificative, Umanismul, Rațiunea, Știința sunt laice. Este, în primul rând, o cultură complet laicizată, în sensul în care, începând dintr-un anume moment, nici o idee nu a mai rămas suficient de sacră sau de blestemată pentru a scăpa din vârtejul dezbaterilor, discuțiilor, polemicilor.
Forța dialogicii culturale a antrenat în discuție și contestație ideile religioase și politice, idei care se doreau a fi Indiscutabile și Incontestabile și, chiar dacă acestea au rămas sacre pentru fidelii lor, ele au intrat în laicitatea dezbaterii. Ceea ce a introdus ipsofacto în discuție ideile paria care, atunci când domneau ideile Irecuzabile, erau considerate Impure. Astfel, sacrul a putut fi discutat și criticat public de profan, fără a fi invadat sau devastat de profanare.
Cultură românească pre-modernă (ante 1859) și modernă
Printre culturile premoderne se numără:
cultura geto-dacă ( prima sinteză autohtonă de ordin istoric, fiind una dintre cele mai diferite culturi din perioada antică. Cultura geto-dacă, fiind edificată pe un fond tracic, preia și sintetizează forme culturale arhaice și preistorice din acest spațiu , la care se adaugă bineînțeles și influențele exterioare de tip grecesc, germanic sau roman. Cultura dezvoltată de geto-daci avea mai degrabă un caracter rural, spre deosebire de cea greacă care avea un caracter urban),
cultura daco-romană (aceasta a prezidat formarea poporului român ca entitate etnică diferită. Colonizarea masivă a Daciei cu elemente romane sau latinofone, conviețuirea strânsă între daci și roman sub aspect economic, religios, comercial și cotidian, impunerea noilor forme administrative și juridice, prezența continuă a armatei romane și a funcționarilor imperiali în posturi cheie, împămăntoinerea veteranilor, organizarea vieții urbane și a școlilor, rîspândirea credințelor, a obiceiurilor și a simbolurilor romane, toate acestea au avut ca rezultat transformarea radicală a modului de viață a dacilor, adoptarea în decursul cîtorva generații a tiparelor culturale și de civilizație ale cuceritorilor romani, tipare ce exercitau și o atracție asupra elementului autohton.)
1821 ( După un secol de la epoca de străliucire a lui Brâncoveanu și Dimitrie Cantermis, după ce acțiunea spirituală și națională a Școlii Ardelene a produs o substanțială schimbare în mentalitatea litei culturale și politice, dupa ce în veacul fanariot s-au consumat o serie de inițiative reformatoare, cultura română se angajează energic la începutul secolului al XIX-lea pe un traseu consecvent al modernizării și consecvent al modernizării și al sincronizării sale cu spiritul Europei Moderne.)
1821-1859 (Este epoca raționalismului luminist, a liberalismului și a romantismului revoluționar, ecpoca ce racordează masic și sistematic spațiul cultural românesc la cel apusea. Este perioada numită și a culturii eroice, epocă de mari proiecte culturale și inițiative politice. În această perioadă începe epoca marilor întemeietori ai culturii române moderne precum Ghe. Lazăr, Asachi, Heliade-Rădulescu, Kogălniceanu etc.)
Cultura românească în epoca modernă
Vom analiza în următoarele rânduri cum era cultura românească dupa anul 1859, adică în ecpoca modernă.
1859-1920 (Este perioada de modernizare și de consolidare a statului român unitar și a culturii române de expresie modernă. Înfăptuirea idealului de unitate națională absoarbe toate energiile culturale și politice până în 1918. Asimilarea masivă a ideilor și a formelor culturale occidentale, opțiunea pentru modernizare și integrare ăn structurile europene se conjugă cu interesul pentru redescoperirea fondului autohton și cu afirmarea spiritului critic.)
1920-1940 (Performanțele culturii române din perioada interbelică vor confirma potențialul creator al spiritului românesc și vocația sa europeană. Perioada interbelică este cea mai densă și bogată în realizări de ordin cultural, perioadă în care spiritualitatea românească cunoaște o adirmare maxima a potențialului ei creator și expresiv; cu numeroase izbânzi de valoare universală.)
1947-1989(Acest interval acoperă perioada comunistă. Dupa o prima perioadă proletcultistă, de reprimare și desfigurare a identității noastre culturale, urmează o fază în care tradiția culturală este repusă treptat în valoare, deși selectiv și fragmentar, iar creația artistică și alte domenii ale culturii ating cote valorice remarcabile, chiar în condițiile unei cenzuri ideologice severe. Cultura devine-implicit prin valoare operelor sau explicit prin gesturile unor intelectualu un teritoriu al rezistenței spirituale la aberațiile regimului comunist.)
1990-2000 (Este perioada postcomunistă, de reconstrucție și reevaluare a culturii române în noul context al reintegrării europene. Societatea și cultura intră într-o perioadă nde tranzițiw, în care confuzia valorilor și a politicilor de reformă au ca rezultat o criză prelungită, de sistem Reforma instituțiilor și schimbarea atitudinilor generează o tensiune specifică în mediile intelectuale și în opinia publică. Atitudinile diferențiate față de trecutul comunist și problema raportului dintre procesul de integrare europeană și identitate națională, reprezintă temele majote ale disputelor culturale.)
Integrare europeană
Uniunea Europeană (UE), așa cum o cunoaștem astăzi, își trage originile din Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), instituită în anul 1952. Statele membre fondatoare au fost Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. Scopul acestora l-a constituit scoaterea resurselor care au fost vitale pentru războaiele mondiale – cărbunele și oțelul – de sub suveranitatea națională în vederea menținerii unei păci de durată.
Încurajate de succesul repurtat, aceleași șase țări au decis în scurt timp să integreze și alte sectoare economice (de exemplu, agricultura), obiectivul acestora fiind eliminarea barierelor comerciale și formarea unei piețe comune. În anul 1958, cele șase state au instituit Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). În anul 1967, instituțiile celor trei Comunități au fuzionat. În timp, alte state europene au aderat la ceea ce se numea atunci Comunitatea Europeană (CE) – sau, începând cu Tratatul de la Maastricht (1993), Uniunea Europeană – pe parcursul mai multor etape de extindere.
Tratatul de la Lisabona, care este un tratat de modificare, și nu unul constituțional, a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009. Acesta modifică Tratatul privind Uniunea Europeană (Maastricht) și Tratatul de instituire a Comunității Europene (Roma) și prevede un nou cadru instituțional menit să facă Uniunea Europeană a celor 27 de state membre mai democratică, mai transparentă și mai eficientă. De asemenea, Tratatul de la Lisabona are ca obiectiv sporirea coerenței și a vizibilității acțiunilor UE pe scena mondială.
În acest context, integrare înseamnă adoptarea de către statele membre a unor decizii comune cu privire la numeroase aspecte – aprobarea „politicilor” – într-un domeniu extrem de vast, variind de la agricultură la cultură, de la protecția consumatorilor la concurență, precum și de la mediu și energie la transport și comerț.
La sfârșitul anului 1992, piața unică trebuia să fie finalizată în mod oficial, dar anumite domenii – precum crearea unei veritabile piețe unice a produselor financiare – necesită încă eforturi suplimentare.
1.4 Uniunea Europeană
Constituirea Uniunii Europene este un proces de cooperare și integrare. Aceast a luat naștere prin semnarea Tratatului de la Roma la 25 martie 1957 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. La început țările care au semnat tratatul au fost Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Franța și RFG.
Scopul realizării unei astfel de uniuni a fost unul politic în primul rând, dar unul dintre principalele obiective era dezvoltarea socială și rezolvarea problemelor economice. Alte obiective ale Uniunii Europene în momentul de față sunt garantarea păcii, prosperității și a stabilității cetățenilor Europei, reunificarea continentului, asigurarea securității pentru toți cetățenii europeni, prezervarea identității popoarelor europene prin controlarea globalizării și soluționarea problemelor pe care globalizarea le aduce, promovarea valorilor europene printre care se numără și protecția mediului.
Încă din primul articol al Poiectului de Tratat pentru Constituția Europei se arată că aceasta este inspirată din dorința cetățenilor și a statelor Europei de a construi un viitor comun, fiind delegată de către toate statele membre pentru a cordona politicile statale și pentru a coordona activitatea politică în așa fel încât obiectivele propuse să fie atinse.
Capitolul 2: Identitatea Românească
Reperele identității românești se situează deopotrivă într-un registru istoric, al constituirii în sine, și într-un registru etnogeografic european, la limita confluențelor cu alte popoare și a delimitărilor de acestea în aria continentală de apartenență comună. Identitatea românească se referă la mai multe elemente constitutive: etonogeneză, limbă, teritoriu, spiritualitate creștină, continuitate, caracteristici etno-psihologive, matrice culturală specifică, construcție națională etatică. Fiecare însă din aceste elemente nu este un atribut intrinsec, ci devine relevant prin raportare la derminațiile europene care, în mod implicit sau explicit, se regăsesc în dimensiunea identitară națională primordială.
Ce înseamnă a fi ”român”? Ce înseamnă ”românesc”? Termenul de ”român” este străvechi deși numele ”România” atribuit unei țări sud-est europene- este de dată relativ recentă, din perioada modernă, după Unirea din 1859 a principatelor dunărene Muntenia și Moldova care au dobândit astfel o nouă statalate asumată, recunoscută ulterior și la nivel diplomatic, european. Cu toate acestea, conștiința românității este expresia unei referințe originare. Ea se leagă de un filon al latinității-cel al romanității orientale, care reprezintă substatul profund al identității românești.
Istoricii evidențiază faptul că în secolele al IX-lea și al X-lea o serie de izvoare în limba greacă, latină, slavonă atestă prezența unei seminții aparte în spațiul carpato-dunărean-balcano-pontic: ”vlahii”, ”valahii”, ”wolohii”. Etnonimul ”walch-walach” desemna la vechii germani o populație celtă, apoi pe celții romanizați. De la germani, termenul ajunge la slavi și la bizantini care intrând în contact cu populația romanizată au resimție nevoia de a se delimita de acesta. În maghiară ”valah” a devenit ”olah”. Împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul îi numea pe vlahii nord-dunăreni, în secolul al X-lea ”romani” spre a-i deferenția de ”rhomei”(bizantini).
Alte surse îi amintesc p acești vlahi ca fiind urmașii unor colonișt veniți de la Roma. Între ei, vlahii sud-est europeni își spuneau ”romani” și este cât se poae de semnificativ că dintre toat popoarele romanice eu au păstrat numele și tradiția Romei în diferite variante dialectale.
Românii sunt geto-daci romanizați, într-o perioadă ce începe încă înaintea ocupării Daciei de către legiunile romane ale lui Traian, și care continuă și după părăsirea provinciei de către armata și administrația imperială în 271 după Hristos până în secolele al VII-lea și al VIII-lea.
Răspândirea creștinismului pe teritoriile locuite de daco-romani a însoțit și a amplificat procesul romanizării în secolele IV-VII. Înainte de a se încarna în Biserică, de a genera o ierarhie eclesiastică, ortodoxismul creștin a fost un fenomen, popular, difuz.
2.1 Dimensiunea identității
Odată cu secolul al XIX-lea, influențați de ideile răspândite în întreaga Europă, cei care locuiau teritoriul actualei Romanii au încercat să se coaguleze într-un stat unitar și să-și construiască o identitate proprie, cea românească. De atunci și până acum, concepțiile românilor despre ceea ce reprezintă ei în lume, despre ceea ce îi diferențiază de ceilalți, modalitățile de a caracteriza țara în care trăiesc și pe ei înșiși au fost foarte diferite, de la teorii etnocentriste până la lamentații penibile, de la considerarea teritoriului României ca fiind un fost centru al lumii până la identificarea acestuia cu un „punct de frontieră al Europei”, opiniile au fost diferite și adesea contradictorii…însă ele au aparținut unor oameni a căror identitate era românească.
2.1.1 Socio-economică
România se bucură de un potențial de dezvoltare important, desi insuficient exploatat. Cu o suprafață totală de 238 mii km2 și o populație de peste 21 milioane de locuitori, România, este ca mărime, cel de-al doilea nou stat-membru al Uniunii Europene, după Polonia. Ea reprezintă 6% din suprafața totală a Uniunii Europene și 4% din populația acesteia. România este unul din statele europene în care se bucura de o buna inzestrare in ceea ce privește resursele de teren, apă și resurse umane Cu toate acestea, până în prezent, aceste avantaje au avut doar o influență limitată în ceea ce privește generarea unei dezvoltări semnificative și restructurări în agricultură și zonele rurale.
2.1.2 Istorică
Istoria românilor e o nevoie permanentă de interiorizare, de îndreptare spre sine. O dorință aproape niciodată împlinită. Și atunci când pare că s-a realizat, ca în anii interbelici, e o trăire sub teroare, sub ”teroarea istoriei”, după expresia lui Mircea Eliade. E ca o obsesie. Istoria americană sau cea franceză au vocații unversale, cea rusă e mesianică. A românilor e o căutare! Mereu își caută identitatea. Mereu încearcă să se definească. E o ”dramă tăcută”, trăită de fiecare generație.
Țara românească nu aparține nici Europei, nici Balcanilor, nici Europei Occidentale, nici necuprinsului Slav de la Răsărit. E la încurcișarea lor. Istra ei e și o istorie a frontierelor: la extremitatea Imperiului roman, a Impresiului Bizantin, la marginea expansiunii ruse, otomane sau, mai târziu, apusene.
În același timp,”istoria românilor este o istorie a contradicțiilor nerezolvate” cum se exprimă istoricul francez Catherine Durandin. Mai mult decât la alte popoare, stăruie în istoria noastră nelimpezimi pe care fiecare generație se străduie să le lămurească: despre români tac izvoarele scrise între secolele III și IX; spațiul românesc e fragmentat politici, îndelungi perioade de timp; provincii românești au fost și mai sunt revendicate istoric de vecini; căutându-și specificul cultura românii dau peste ruși, ucraineni și ei majoritatea ortoocși, peste popoarele din fostul Imperiu Habsburgic, alături de care o parte a lor au și trăit multă vreme, dau peste popoarele din Balcani, care, în plus, au și aceeași moștenire bizantină ș.a. O istorie în căutare de identitate, o cultură în căutare de destin propriu.
Invazia maghiară funcționează însă ca un factor destructurant pentru procesul de stabilizare feudală românească în Transilvania și pe termen lung va afecta pe plan etno-cultural afirmarea identității românești. Invazia tătară de la 1241, teribilă prin efectele sale distructive asupra spațiului locuit de români, va avea însă ca efect, prin ricoșeu, stoparea expansiunii maghiare din Transilvania, slăbirea presiunii maghiarimii și catolicismului asupra teritoriilor din afara arcului carpatic, locuite de români.
Litovoi și apoi Basarab I pun bazele voievodatului de sine stătător Țara Românească dupa grele bătălii cu armatele regilor maghiari, iar întemeierea Moldovei se înfăptuiește tot printr-un effort de emancipare de sub suzeranitatea maghiară.
La sud de Dunăre încercările pasagere de întemeiere a unei statalități românești proprii s-au combinat cu mișcările de flux și reflux ale Bizanțului și slavilor, dar aici românii nu au putut prelua inițiativa așa cum au făcut-o voievozii din Țara Românească și Moldova. Cert este însă statele feudale de la sud și est de Carpați au asigurat românilor conservarea individualității și identității lor etnice, a limbii, a tradițiilor și culturii strămoșești, în pofida adversităților nutrte de statele vecie creștine mai puternice și a amenințării reprezentate de puterea emergentă a otomanilor. Turcii reușesc să pună solid piciorul în Europa în a doua jumătate a secolului XIV-lea.
Pericolul turcesc va solidariza statele creștine care vor conta pe Țările Române ca pe un bastion continental în calea expansiunii Islamului și a forței militare otomane.
Identitatea românească va datora enorm acestei situații geopolitice ingrate. Pe de o parte, Țările Române funcționează ca o stavilă europeană și creștină în coliziunea cu Imperiul Otoman și Islamul, cu toate șocurile și reculurile pe care o astfel de postură le presupunea. Pe de altă parte, o minimă strategie de supraviețuire a elementului românesc reclama acomodarea la împrejurimi și compromisul temporar cu forțe superioare, strivitoare din punct de vedere militar, demografic etc.
În Evul Mediu românii au descoperitpe propria lor piele necesitatea unei dialectici geopolitice pendulând între rezistența armată și supunerea benevolă, condiționată, la presiuni exterioare mult superioare resurselor lor de împotrivire. În plan identitar, vicisitudinile istorice au produs modificări sesizabile ale substratului sufletesc și mutații comportamentale, la nivel individual și colectiv.
Fatalismul și spiritul inerțial și-au dat mâna în anumite forme de disimulare și duplicitate în raporturile cu agenții agresiunii din afară, deficitul de voință a fost dublat de acroșarea instinctuală și încăpățânată de unversul certitudinilor cotidiene palpabile. Românii au dezvoltat o viclenie a supraviețuirii în condiții extreme, au relativizat existența și valorile supreme uzând de o filosofie a renunțării la elanurile înalte și fervorile idealiste resemnându-se să se împace, de voie-de nevoie, cu soarta.
2.1.3 Lingvistică-etnică
Limba română cuprinde un fond principal de cuvinte în proporție de peste 60% latin. Peste aceasta se suprapun un fond slav și unele împrumuturi minore din alte limbi ale popoarelor vecine. Limba română are însă o remarcabilă unitate pe care celelalte limbi romanice nu o evidențiază în așa pronunțată măsură. Acestea oferă o diferențiere dialectală mai accentuată decât limba română.
Omogenitatea și arhaismul limbii române nu se datorează însă unor circumstanțe accidentale inexplicabile, ci unor factori istorici ce țin de civilizația agrestă a locuitorilor ținuturilor românești care au conservat astfel de cuvinte mărturisind despre îndeletnicirile lor ancestrale. Aceste ținuturi locuite de români, mai întinse sau mai restrânse, numite ”Romanii” de către istoricul Nicolae Iorga, au reprezentat structurile comunitare în care s-a perpetuat viața unei populații ce și-a dobândit treptat-treptat identitatea distinctă de toate semințiile migratoare, care au afluit în aria carpato-danubiano-pontică sau care s-au sedentarizat, conviețuind și contopindu-se ulterior, prin asimilare, cu românii.
Pentru Mircea Vulcănescu, „un neam nu e niciodată o realitate închisă, sfârșită; ci o realitate vie. El nu e numai o realitate naturală, ci și o realitate etică ; destinul unui neam nu e dat odată pentru totdeauna, el se actualizează problematic pentru fiecare generație și pentru fiecare om. Istoria e plină de neamuri care s-au stins și sunt și neamuri care și-au trădat destinul. Pentru fiecare din cei care avem temeiuri să ne simțim români, neamul se-nfățișează ca o chemare”.Fiind adusă în discuție ideea de destin, să aflăm și care este părerea lui Cioran cu privire la destinul romanilor: „-În momentul în care românii vor abandona ideea de destin, ca realitate sub care omul geme, incapabil de a se mișca, ei vor înțelege istoria și poate i se vor integra”
În opinia lui Vulcănescu, munca și meritele înaintașilor ne pot fi îndemnuri, chezași și-n oarecare limite pot chiar suplinicarența noastră; în schimb,românul stabilit la Paris considera că „înaintașii noștri nu ne-au iubit destul, de au vărsat așa de puțin sânge pentru libertate”.După cum ușor putem observa, părerile celor doi par a se situa la poli diferiți.
Mircea Vulcănescu susține că „sufletul românilor se caracterizează printr-o serie de veleități de a fi în anumite feluri, printr-o serie de tentații, printr-o serie de reprezentări divergente despre sine, printr-o serie de sentimente de lipsa de actualitate care s-ar simți întregite prin alunecarea în direcția felului de a fi al anumitor altor popoare, pe care cu un cuvânt am încercat să le caracterizăm sub numele de ispite: ispita Romei, care a generat istoria culturală modernă a României, ne-a dat cronicarii, unirea religioasă și școala latinistă; se întâlnește azi la Blaj, cu nesfârșitul său șir de canonici; ispita greco-bizantină îl întâmpină pe bucureștean de cum iese la Mogoșoaia; ispita slavo-bizantină ne-a dat mânăstirile; ispita fondului nostru trac – pe Lucian Blaga, Vasile Pravan, Nae Ionescu, autohtoniștii; ispita franceză – pașoptismul funciar al întregii noastre culturi; ispita germană ne-a dat reacțiunea junimistă; ispita rusească – poporanismul și, în parte, semănătorismul. Aceste ispite nu sunt caractere dominante, pentru că ele nu se manifestă ca existențe depline, ci numai ca veleități, ca tendințe de a depăși și de a ieși din tine pentru a te întregi prin adaosul unei realități din afară, care te subjugă și în care recunoști parcă o identitate formativă primordială, un fel de întoarcere la izvoare! Suntem siguri că pe Cioran nu l-ar fi mulțumit niciun fel de „întoarcere” atât timp cât afirma:„Trecutul României nu mă flatează deloc și nici nu sunt prea mândru de strămoșii mei lipsiți de orgoliu, că au putut dormi atât timp, în așteptarea libertății”.
Cioran și-ar fi dorit „o Românie cu populația Chinei și destinul Franței (…) deși România nu poate fi o realitate fără acest viitor, noi trebuie să fim, însă, necruțători și cu singura noastră speranță”, iar Vulcănescu încearcă să-i taie elanul: „ei vor un român de mâine, creat după chipul și asemănarea japonezului, a neamțului sau a neantului, care să nu mai fie așa de decăzut cum e astăzi, ci să fie altfel, mai bun, mai tare. Eu arăt aici pe român așa cum e, chiar când se crede cel de mâine.
În viziunea lui Noica, „limba noastră are un cuvânt deosebit, prepoziția întru (…) provenită din adverbul latin intro, ce însemna înăuntru, prepoziția noastră a adus și sensul de înspre, dând astfel o bună tensiune, care este de esența spiritului, de a fi în același timp în ceva (într-un orizont, într-un sistem) și de a tinde către acel lucru.
Astfel, prin determinările propriei sale istorii, civilizația noastră a fost întru un spațiu dat”(…) A fost întru spațiul din jurul Carpaților. Prin acest spațiu au trecut și alte seminții; dar au trecut, numai. Noi am rămas în el. Și am stat așa de bine întruel, încât unele popoare migratoare au trebuit să se așeze în jurul lui, iar altele s-au topit în ființa noastră. La fel ca într-un spațiu, civilizația noastră a fost întru o limbă, cea latina. (…) Civilizația noastră, chiar la treapta spiritului, s-a desfășurat de-a lungul timpurilor precumpănitorintru ceva: intru natura.”
Precum Vulcănescu, când vorbește despre „ispitele romanești” într-un sens bun, al căror scop este acela de a defini națiunea româna, și Noica atrage atenția asupra faptului că „s-a spus că civilizația noastră este între două lumi. Nu cumva întru două lumi? Suntem între Orientul Apropiat, dar și Îndepărtat și între Apus. Niciunul, nicialtul nu au pus pecetea lor pe noi, dar așa cum mijlocim geografic, nu am putea mijloci și spiritual? (…) Ceea ce cu siguranță nu este dat altor comunități de astăzi, este deschiderea posibilă întrucele două lumi.
Vestul cu Extremul Vest și Orientul Apropiat cu Extremul Orient, două lumi a căror întâlnire sta să se producă. Nicăieri situația „închiderii ce se poate deschide” nu apare cu atât relief istoric: două lumi masive închid, în întâlnirea lor, o comunitate, care în loc să fie strivită de ele, ca la o răscruce, poate să se deschidă către ele și, mai ales, să le deschidă una către alta.” Rolul acesta de „deschizător” între cele două lumi, trebuie interpretat și din punctul de vedere al perioadei istorice în care a fost scrisă opera, anii `70, când România, într-adevăr era considerată o „punte de legătură”.
2.1.4 Creștină
Cu privire la această dimensiune, Vulcănescu considera că „dacă adâncești ce stă sub această lume de întâmplări, mergând până la rădăcina adică, iscodind pricina pentru care lucrurile se întâmplă pentru român, cercetând prilejul, rostul și soarta a tot ce se întâmplă pentru român, dai desigur peste Dumnezeu. Dar ideea românului despre Dumnezeu este, filozofește, plină de surprize.
Dumnezeul românului nu este o ființă abstractă, o esență imaterială a lumii, o putere impersoanală care stă sub fenomene. Dumnezeul românului apare ca o ființă, o ființă reală, particulară, un ins (…) Pentru român Dumnezeu poate lipsi uneori din lume ca ființa particulară, ca ins și lumea poate fi „uitată de Dumnezeu” ori „căzută de la fața lui”. (…) Nu numai arătarea lui Dumnezeu, umblând prin lume, dar toată lumea e concepută de român ca o revelație continuă și ca o permanentă teofanie.
Paradoxul pe care-l vădește dimensiunea românească ea existenței, când înfățișează pe Dumnezeu și divinitatae ca pe o ființă personală particulară, ca pe un ins, ci nu ca pe o existență abstractă și în ciuda acestui lucru, îl considera responsabil de toate faptele.
Cioran nu neagă această reprezentare a lui Dumnezeu în sufletul românului, însă, o asemenea viziune îl revolta: „Dumnezeu este lipsă de progres”[ Emil Cioran, Schimbarea…, p.98]; merge chiar mai departe și vorbește despre o dorită „umilință” a lui Dumnezeu:„O cultură nu atinge culmi, decât în măsura în care individualitățile ei simt tentația demiurgiei.
Marii creatori au țintit o umilire a lui Dumnezeu. Orgoliul infinit este cea mai productivă salvare din mizeria condiției omenești”„Pentru a-l concepe exterior nouă, atotputernic și suveran, un foarte vast ciclu de dezastre devine necesar. Condiție pe care țara mea o-ndeplinește cu asupra de măsură. Ar fi o necuviință să creadă în efort, în utilitatea actului.
Așa că nici nu crede în ele și, din respect pentru datină, se supune inevitabilului. Îi sunt recunoscător că mi-a dat ca zestre, odată cu codul disperării, acest tact, aceasta dezinvoltură în fața Necesității, precum și numărate situații fără ieșire și arta de a mă deprinde cu ele.(…) Îi datorez nu numai cele mai strălucite, cele mai categorice eșecuri ale mele, dar și priciperea de a-mi ascunde lașitățile și de a-mi tezauriza recumușcările”
„A-i atribuit lui Dumnezeu reușitele noastre de orice fel, a considera că nimic nu e opera noastră, ca totul e dat, singurul mijloc eficace de luptă împotriva trufiei. Sfatul e bun pentru stările fulgurante, în care intervenția harului pare obligatorie, nu însă pentru detașare, operație de subminare îndelungată și grea, a care victimă este eul: cum să nu-ți faci din ea un titlu de glorie? Degeaba se ridica nivelul nostru spiritual, nu ne schimbăm calitativ; rămânem prizonierii limetelor noastre”.
În opinia românilor, ar exista, în toate rosturile lumii, alături de Dumnezeu, un ins tagaduitor și stricător amestecat, alături de Dumnezeu, oarecare „lucru slab”, o parte de neîmplinire, ca un fel de cooperator negativ real. Cu toate că lucrul acesta nu poate fi tăgăduit, trebuie observat totuși că, pentru concepția românească a existenței, lupta acesta dintre rău și bine are un puternic caracter de iluzie venită din parțialitatea vedenie, din cuprinderea tuturor rosturilor lucrurilor, de scăpare în vederea tuturor posibilităților.
E clar că Mircea Vulcănescu face referire la raportarea românului la Diavol.Pentru Cioran –Diavolul, „în ciuda prestigiului și a spaimei pe care o inspira numele său, el nu-i decât un administrator, un înger însărcinat cu munca de jos – cu istoria”, el fiind adevăratul conducător al treburilor omenești.
2.2 Psihologia românească-virtuți și defecte
Dacă s-ar putea dovedi că posibilitățile sufletești ale românului nu întrec cele arătate în trecut și că viitorul nu va scoate la lumină fețe ascunse ale sufletului românesc, atunci orice încercare de a pune o piatră la temelia României de mâine ar fi zadarnică/ O țară nu se naște și nu crește din afara, ci din condițiile lăuntrice. Chiar dacă acestea se supun unor tipare formale, determinantele psihologice specifice nu impun mai puțin o marcă și o individualitate. Rosturile devenirii unei țăro își au atâtea rațiuni în psihologia poporului respectiv! Și dacă psihologicește nu pot fi explicate formele sociale, cristalizările obiective ale soartei unui popor, se pot totuși înțelege golurile, insuficiențele, latura negativă a unui destin.
Există un viciu substanțial în structura sufletească a românului, un gol inițial din care derivă seria de ratări ale trecutului nostru. În începuturile românești n-a existat un suflet format, deoarece un popor se descoperă sieși și lumii într-un proces îndelungat, ci numai dispoziții, virtualității care, în totalitatea lor, pot arăta sensul unei revoluții și al unui destin. În potențialul psihic al poporului român trebuie să existe o inadecvare, o neconformitate în surse, care ia un contur de deficiență substanțială. Pe când la atâtea popoare a existat o spontaneitate în germene, o iradiere activă îmn începuturi, o explozie nestăvilită, forma românească de viață suferă de lipsa unui dinamism primordial. Există un păcat originar al României, a cărui natură nu e definibilă, dar e identificabilă în toate golurile trecutului. Necesitatea saltului istoric apare cu atât mai imperioasă cu cât depățirea și înfrângerea acestor insuficiențe originare este condiția lansării noastre în lume.
Românii au fost totdeauna prea călduți. Urând extremele și soluțiile tari, ei n-au prezentat în fața cursului lucrurilor reacțiunea caracterizată a unei individualități, ci au dat ocol evenimentelor, încât toate s-au făcut peste ei. Echilibrul nostru n-a fost expresia unei armonii, ci a unei deficiențe. El nu acoperea nici măcar contradicții lăuntrice latente, ci liniștea amărâtă a unui suflet nerealizat.
Resemnarea noastră de veacuri ne-a făcut înțelepți. Dacă individual înțelepciunea poate atinge culmi, ea este inerție ca fenomen colectiv. Poporul românesc este cel mai înțelept popor din Europa; dar nu din spirit, ci din lipsa de curaj și afirmare. ”Nu este vremea supt om, ci bietul om supt vremi” este o catastrofă pentru neam. Și când te gândești că această maximă este un simbol, este cheia destinului nostru! Orice proverb, orice reflexie populară românească exprimă aceeaști timiditate în fața vieții, aceeași nehotărâre și resemnare. Va trebui să nu mai fie jignit acest neam lăudându-i-se atât înțelepciunea.
Plaga seculară a României a fost scepticismul Este într-adevăr surprinzător cum la un popot întârziat a putut să apară un fenomen caracteristic declinurilor, saturației sau oboselii culturilor. Când energia productivă a unei culturi se epuizează, neavând ce mai crea, sterilitatea îi dezvoltă un plus de luciditate, care anulează naivitatea și prospețimea.
Capitolul 3: Idenitate Europeană
Istoria continentului european înregistra o dată cu încheierea celuil de-al Doilea Război Mondial un determinant punct d einflexiune. O lungă preistorie lua sfârșit. Un nou orizont istoric se deschidea de acum înainte Europei, care aidoma Păsării Phoenix, acea să renască din propria-i cenușă.
Anunțarea oficială, în 1947, a Planului Marshall, văzut mai ales ca un ajutor american acordat Europei ruinate de război, a avut darul să limpezească apele. Întâi pentru că a lansat o provocare europenilor înșiși, somați să întocmească un prim bilanț al nevoilor lor economice comune. În al doilea rând, refuzul Uniunii Sovietice și al statelor satelite Moscovei din estul continentului de a se ascocia eforturilor presupuse de implementarea Planului Marshall a arătat clar că restului conntinentului nu-i rămânea ca alternativă decât solidaritatea și replierea pe propriile forțe. Statele care deveniseră prin logica evenimentelor postbelice partenere ale Statelor Unite erau prinse așadar între ciocan și nicovală.
„Identitatea europeana“ a fost introdusa pe agenda politica la Summit-ul Comisiei Europene de la Copenhaga, din decembrie 1973, in contextul unei crize politico-economice care afectase ordinea internationala (razboiul din Vietnam sporise tensiunea dintre statele occidentale si S.U.A., iar cresterea dramatica a pretului petrolului, in toamna lui 1973, luase Occidentul prin surprindere). Conceptul avea la baza principiul unitatii celor Noua1 si al responsabilitatii lor fata de restul lumii, aceasta fiind exprimata ierarhic. Erau avute in vedere, in primul rând, celelalte natiuni ale Europei cu care existau deja relatii de prietenie si colaborare, apoi tarile din zona Mediteranei, Africa si Orientul Mijlociu. Pe locul trei se situau relatiile cu S.U.A., urmate de cele cu Japonia si Canada. U.R.S.S.-ului si Europei de Est le era rezervat penultimul loc in ierarhie, in vreme ce ultimul revenea Chinei si Americii Latine.
3.1 Unitate în diversitate
Mottoul Uniunii Europene, „Unitate în diversitate”, a fost folosit pentru prima dată în anul 2000.Acesta arată că europenii s-au unit pentru a promova pacea și prosperitatea, acceptând totodată să-și deschidă spiritul către culturile, tradițiile și limbile atât de diverse ale continentului nostru.Acest motto este rodul unui concurs la care au participat peste 80 000 de tineri care au venit cu propuneri.
Consiliul European de la Lisabona a propus ambițiosul scop, ca UE să devină cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere din lume, cu o creștere durabilă, locuri de muncă mai bune și o mai mare coeziune socială. Astfel se propunea modernizarea unor direcții precum cercetarea și educația, generalizarea ccesului la internet, afacerile online, propunea reforma sistemelor de protecție socială, care să facă schimbările ușor de suportat. Astfel, de la pragmatismul solidarității economice a comunității cărbunelui și oțelului, de la piața comună, politici agricole și competiție, de la Europa tehnocratică, s-a trecut la impactul asupra vieții de fiecare zi.
Nevoia de a se sprijini pe o identitate definită în termenii moștenirii comune a gândirii și tradiției occidentale a fost exprimată expliciti de documentele Comisiei și continuă să se afle în prim-plan.
3.2 Tentative de unificare europeană
În decursul istoriei, au existat mai multe idei și tentative de unificare a Europei, însă actualul proces de integrare europeană nu are precedent. Ideea unificării europene a apărut în Evul Mediu în contextul apărării europenilor față de pericolele ce veneau din Răsărit și ‚a rămas multă vreme aspirația unor literați, filosofi, sfătuitori de cabinete. Acțiunile de cucerire a unor mari părți ale Europei nu sunt, totuși, unificare europeană. Abia după primul război mondial ideea s-a convertit într-o mișcare politică ce viza unificarea țărilor europene’
. La începuturile ei, ideea de uniune a Europei s-a confundat cu cea de organizare a lumii, așa încât primele proiecte europene au exprimat dorința unei organizații internaționale care să asigure pacea lumii.Secolul XX a cunoscut două tentative majore de unificare a Europei, ambele bazate pe ideologii totalitare și pe forța militară : Europa teutonică și Europa sovietică. Adolf Hitler a încercat să creeze un stat pan-germanic, uniformizat și puternic centralizat, în care dominația ‚rasei superioare’ asupra celorlalte rase urma să fie absolută. Scopul principal al lui Hitler a fost instaurarea hegemoniei Germaniei în Europa, Reichul urmând să dureze ‚o mie de ani’. Încercările naziste de supunere a Europei au generat o opoziție care a fost în esențăeuropenistă, aceasta având loc sub drapelul unității europene.O altă tentativă de supunere a Europei, de mai mică amploare însă cu utilizarea acelorași metode, a fost întreprinsă de Italia fascistă, Mussolini încercând reconstituirea Imperiului Roman.
O ultimă încercare imperialistă a fost cea a totalitarismului comunist, URSS încercând să creeze o Europă sovietică, instituționalizată în cel din urmă numai parțial, în ceea ce s-a numit ‚lagărul socialist’, embrion al unei viitoare Uniuni Mondiale a Republicilor Socialiste. ‚Europa’ preconizată de puterea comunistă de la Kremlin ar fi fost caracterizată de lipsa democrației și a libertății, iar economia organizată după modelul sovietic, ceea ce ar fi dus practic la eliminarea elementelor esențiale ale unității și identității europene.
Secolul al XIX-lea a fost secolul înfloririi ideii europene, ca și al unor încercări de organizare la nivelul continentului, scopul fiind însă tot asigurarea securității colective internaționale13. Ideea a fost exprimată de Victor Hugo, care, la 21 august 1848, a prezidat la Paris Congresul Prietenilor Păcii, și a propus unificarea Europei, bazată pe votul universal : ‚Va veni o zi în care Franța, Rusia, Italia, Anglia, Germania, toate națiunile continentului, fără a vă pierde calitățile distincte și individualitatea glorioasă, vă veți contopi într-o unitate superioară și veți contopi într-o unitate superioară și veți constitui fraternitatea europeană…Va veni o zi în care gloanțele vor fi înlocuite de voturi, de sufragiul universal al popoarelor, de un adevărat arbitraj al unui senat suveran, care va fi pentru Europa ceea ce este Parlamentul pentru Anglia, ceea ce este Dieta pentru Germania și Adunarea Legislativă pentru Franța’. În consecință, Hugo a cerut constituirea Statelor Unite ale Europei.
În aprilie 1930, la Congresul paneuropean de la Berlin, Coudenhove și-a prezentat planul de federalizare a Europei. Planul era structurat pe patru capitole : federația europeană, obligațiile părților, organele federației și finanțele acesteia. Federația urma să se numească ‚Statele Federale ale Europei’, să cuprindă toate teritoriile europene (cu excepția URSS) și să aibă sediul într-un oraș care nu era capitală de țară. Cetățenii federației urmau să se numească ‚cetățeni europeni’, iar membrii federației se obligau să respecte Pactul Societății Națiunilor și Pactul Briand-Kellogg – semnat la 27 august 1928 – al cărui scop era consolidarea păcii universale. Diferendele între statele federației urmau să fie judecate de un organ numit Curtea Federală, iar cele între statele din federație și alte state urmau să fie supuse Societății Națiunilor sau Curții Permanente de Justiție Internațională. Minoritățile naționale urmau să se bucure de drepturi egale cu majoritățile, iar tratatele comerciale între statele federației trebuiau să fie bazate pe principiul clauzei ‚națiunii celei mai favorizate’
3.3 Construcția postbelică a Europei
Determinantă pentru evoluția Europei în perioada postbelică a fost declanșarea unor procese care și-au pus amprenta pe următoarea jumătate de secol:
împărțirea Europei și a lumii în două blocuri politico-militare și economice antagonice, unul dominat de SUA, celălalt de URSS, blocuri care se vor confrunta jumătate de secol în Războiul Rece;
alianța Europei Occidentale cu SUA și Canada prin Pactul Nord-Atlantic din 1949;
refacerea rapidă a Europei Occidentale;
declanșarea integrării europene prin reconcilierea franco-germană;
decolonizarea și apariția ‚Lumii a treia’.
În anii 1948-1949, în Europa s-au conturat ceea ce în literatura de specialitate este definit cu termenul de‚ economii occidentale’. Organizația Europeană de Cooperare Economică creată cu ocazia introducerii Planului Marshall, care regrupa 16 state europene, a fost prima care a prefigurat ‚clubul’ țărilor cu economie de piață din Europa. Acest club al țărilor capitaliste occidentale a fost lărgit în 1962 odată cu transformarea sa în Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, în cadrul căreia Statele Unite, Canada, Noua Zeelandă, Australia și Japonia erau membri cu drepturi depline, alături de: Republica Federală Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Spania, Țările de Jos, Suedia, Belgia, Elveția, Danemarca, Austria, Turcia, Norvegia, Finlanda, Grecia, Portugalia, Irlanda, Luxemburg și Islanda (Yugoslavia având statutul de observator).
În primele trei decenii postbelice, tendința marcantă a evoluției acestui ansamblu de țări a fost multiplicarea schimburilor comerciale, financiare monetare, a curentelor ideologice și a modurilor de viață, toate dând imaginea unei‚ internaționalizări’ crescânde a economiilor occidentale.
Între 1945 și 1975 se pot distinge patru faze esențiale ale evoluției economiilor occidentale:
Faza reconversiei și reconstrucției după cel de-al doilea război mondial, ce a durat până la începutul anilor 1950 și a fost caracterizată de o creștere ezitantă, accelerată din 1950;
A doua fază a fost caracterizată de o creștere moderată, însă neregulată, desfășurată pe parcursul anilor 1950, marcată de creșterea record din 1955 dar și de două puternice recesiuni în 1954 și 1958;
A treia fază a fost una de creștere relativ regulată, care se întinde din 1959 și până în 1973, marcată de recesiunile din 1960-1961, 1967 și 1970; în această fază, accelerarea cvasi-continuă a inflației a fost un semn a dezechilibrelor sistemului;
A patra fază a fost o foarte puternică recesiune declanșată la sfârșitul anului 1973 datorită creșterii prețului petrolului.( (Istoria economiei europene. De la revolutia industriala la Uniunea Europeana, Muresan Maria, Josan Andrei, pp.143-144)
3.4 Uniunea Europeană – arhitectonică
Tratatul de la Maastricht a stabilit că scopul activităților în domeniul culturii este de a contribui la înflorirea culturii statelor membre, respectînd diferențele naționale și regionale și înaintînd pe prim plan patrimoniul cultural comun. S-a convenit să fie sprijinite următoarele direcții: dezvoltarea și difuzarea cunoștințelor despre cultura și istoria popoarelor europene; conservarea și protejarea moștenirii culturale de rang european; schimbul cultural necomercial și creația artistică și literară, inclusiv sectorul audiovizualului.
Principiile intervenției comunitare în domeniul culturii sunt complementaritatea și subsidiaritatea. Obiectivele principale sunt: să contribuie la dezvoltarea culturii statelor membre, respectînd în același timp diversitatea lor națională și regională, și să pună moștenirea culturală în centrul acțiunilor din domeniul cultural. Acțiunea comunitară s-a concentrat asupra protecției moștenirii culturale care acoperă proiectele pilot de conservare a moștenirii arhitecturale a Comunității.
Capitolul 4: Relevanța dimensiunilor culturale în procesul aderării României la Uniunea Europeană – după 1989
Cel mai cunoscut instrument de analiză a unor dimensiuni culturale a fost realizat de către profesorul olandez Geert Hofstede, care a studiat, pe baza unui sondaj, comportamentul organizațional din câteva zeci de țări și a reușit să identifice un set de 5 variabile (dimensiuni) fundamentale care diferențiază o cultură de alta. Din motive obiective Hofstede nu a putut efectuat sondajul său în unele țări din Europa de Est (foste comuniste), între care a fost și țara noastră. Cu toate acestea, pe site-ul oficial al modelului Hofstede sunt estimate și valori privind România, dar ele nu sunt rezultatele vreunei cercetări de teren.
In anii’60-70, Profesorul Geert Hofstede de la Universitatea din Maastricht a realizat o cercetare asupra diferentelor de valori intre angajatii firmei IBM din peste 40 de tari si a ajuns la concluzia ca fiecare natiune poate fi descrisa din perpectiva locului pe care il ocupa pe o scala de la 0 la 100 fata de:
Modul de perceptie al inegalitatii sociale, al puterii si al autoritatii, si modul de relationare cu autoritatea
Modul de relationare intre indivizi si grupuri
Implicatiile sociale si emotionale a faptului de a fi nascut de sex masculin sau feminin
Modalitati de a face fata incertitudinilor si situatiilor ambigue, controlul agresiuni si exprimarea emotiilor
Orientarea catre viitor spre deosebire de orientarea catre trecut si prezent.
Cercetarea s-a bazat pe raspunsurile la chestionare colectate de la esantioane de angajati IBM care corespondeau din toate punctele de vedere, cu exceptia nationalitatii. Intentia initiala a lui Hofstede a fost de a intelege de ce unele organizatii IBM din tari diferite erau mai productive decat altele, desi aveau o cultura organizationala similara si foloseau aceleasi tehnici de recrutare, prin urmare angajatii ar fi putut avea un comportament similar.
Cele cinci dimensiuni culturale au fost denumite ulterior:
PDI (Indexul Distantei fata de Putere)
IDV (Individualism)
MAS (Masculinitate)
UAI (Indexul de Evitare a Incertitudinii)
LTO (Orientare pe Termen Lung). (Adina Luca, aprilir 2005., Studiu despre valorile si comportamentul romanesc din perspectiva dimensiunilor culturale dupa metoda lui geert hofstede)
Standardizarea impusa de EU va fi un bun castigat si apreciat ulterior. Certificarile, standardele de calitate, reguli si proceduri, desi vor fi refuzate initial, vor fi ulterior asimilate cu devotiune. Din nefericire, existenta regulilor nu va asigura si implementarea lor.Depinde de asemenea a cui opinie conteaza in cadrul comunitatii. Francezilor le va fi dificil sa faca fata duplicitarii si ne vor acuza de rea vointa ca nu ne supunem regulilor, iar britanicii si germanii vor obosi repede de atata inconsistenta. Grecia siBulgaria vor fi buni colegi, dar nu sicei mai buni colegi de munca.Probabil ca modelul german al organizatiilor va functiona cu succes, mai ales in regiunea de vest, iar modelul britanic va ramane in ochii angajatilor drept cel mai potrivit si mai dorit. Modelul francez va castiga in organizatii de dimensiuni mari datorita structurii care minimalizeaza ambiguitatea si directia centralizata.
4.1 Cultura democrației
Societatea românească post-1989 prezintă multe semne de întrebare. Ea de dovedește nepregătită pentru trecerea la o economie de piață și la un regim democratic. Nivelul de trai al marii majorități a populației scade vertiginos, în vreme ce o pătură de inavuțiți ai noilor vremuri tinde spre un nivel de trai foarte apropiat de cote occidentale. România devine o țară în are cenzura nu mai amenință oamenii și inițiativele, chiar și cele mai extravagante. O țară în care pot înflori și valoarea și mediocritatea agresivă. Dar, peste toți și peste toate apasă nevoia de legitimitate. Criteriile sociale amestecate nu conferă suficientă încredere. Goana dupî îmbogățire nu înlocuiește vidul politic lăsat de înlăturarea construcției ideologice anterioare.
Pe de o parte, nevoia integrării în Europa și în economia de piață împinge guvernanții să adere la structurile europene și să facă tot mai limpezi și mai transparente căile de acces, pe de alta, dorința de îmbogățire se acomodează mai bine cu starea de confuzie a perioadei de trecere. Tendința foștilor reprezentanți ai fostei elite comuniste de a-și păstra poziții importante în noile structuri de putere, dar și concepțiile despre democrație ale liderului FSN și al țării au macarcat începuturile spre democrație ale României. Ion Iliescu a avut mari rețineri în a îndrepta țara către o trecere bruscă spre economia concurențială. S-a temut de cataclisme sociale.
Interesele oculte, corupția endemică, incompetența au contribuit nu puțin la evoluția extrem de sinuoasă a României postdecembriste. Foștii funcționari de partid, membri ai administrației și a serviciilor secrete din regimul anteriot au acaparat patrimoniul PCR și al organizațiilor din jurul acestuia, astfel că, în momentul în care începe procesul de privatizare în 1991 ei s-au găsit în poziții foarte favorabile, blocând inițial și unele tentative ale capitalului străin de a intra pe piața românească, iar ulterior neîncurajându-i prin legi adecvate. Averea națională a fost astfel devalizată și corupția s-a propagat pretutindeni, devenind principalul inamic al democratizării țării. Numeroasele procese de corupție, fără urmări pentru adevărații și principaliui vinonvați, au demonstrat și o fac în continuare, cât de dăunător a fost și este pentru România acest flagel.
Procesul de democratizare a țării se face lent, dar sub presiunile externe înaintează. Numeroase semne arată, chiar din primii ani, ireversibila despărțire de trecutul totalitar. Libertatea de mișcare, libertatea ideilor, a presei, în genere a mass-mediei, oferă posibilitatea manifestării neîngrădite a tuturor opiniilor și au făcut să dispară barierele din calea legăturilor cu străinătatea. Se destramă sistemul planificat și centralizat. Procesul de privatizare din agricultură, comerț, turism, industrie(încă lent) devine o realitate.
România post-revoulționară se găsește într-un cadru geopolitic radical schimbat. La sud-vest Iugoslavia vecină se destramă în 1991 în mai multe state, se destramă URSS și pentru prima dată dupa 200 de ani, România nu mai are frontieră comunistp cu Rusia.
Totodată se strâng relațiile cu Uniunea Europeană. De la 1 ianuarie 2002 cetățenii români pot circula fără vize în tot spațiul Schengen. Termenul pentru intrarea în uniune este fixat la 1 ianuarie 2007.
4.2 Eliberarea de sechelele comunismului și etnocentrismul autentic
Analiza problematicii tranziției în România reprezintă o misiune dificilă menită să stârnească, pe măsură ce discutia se dorește mai profund și mai complexă, o întreagă serie de controverse. De-a lungul istoriei sale, România a parcurs mai multe momente de cotitură, urmate îndeaproape de perioade mai lungi sau mai scurte de timp de tranziție. Structurile vieții sale politice, sociale, culturale și economice au fost nu o dată schimbate din temelii. Au apărut noi instituții administrative, politice, juridice, educaționale, militare și bisericești. S-a deschis drum marilor mutații care aveau să apară în societatea românească, în sensul adâncirii procesului de modernizare, chiar dacă, nu de puține ori, măsurile luate pentru realizarea acestor transformări au fost incomplete, imperfecte sau oprite de-a dreptul în fașă.
Anul 1989 marchează căderea comunismului în Europa Centrală și de Este. În România, după cărderea regimului comunist, s-a produs o cotitură în ceea ce privește sistemul politic, social, economic și instituțional. Întreaga șară optase nu numai pentru schimbarea lui Nicolae Ceaușescu, dar și a tipului de politică promovată de acesta și a instituțiilor pe care se baza realizarea ei. Revoluția română a destrămat structurile și instituțiile care menținuseră coerența societății socialiste și, de asemenea, rețelele care făceau ca diferitele sectoare ale acestei societăți să coopereze între ele. României acelor zile îi lipsea o autoritate stabilă, din cauză că orice regulă, nu numai politică, dar și socială putea fi pusă sub semnul întrebării și orice valoare devenea cel puțin suspectă prin simplul motiv că funcționase și sub vechiul regim.
A existat un vid de autoritate al instituțiilor centrale ale statului, iar până la realizarea unei structuri constituționale democrative, România a intrat într-o primă etapă a îndelungatei sale tranziții postdecembriste. Rămasă în istorie sub numele de etapa puterii revoluționare difuze, această perioadă a fost marcată de serioase incertitudini legate de forma pe care trebuie să o ia sistemul politic, care avea de optat între soluția unui regim democratic sau a unei forme autoritate de conducere, derivată din regimul comunist. Startul tranziției a fost mai dificil în România decât în alte state ex-comuniste central-europene.
Demontarea bruscă a sistemului de comandă s-a soldat într-o primă etapă cu adâncirea efectelor perturbatoare ale dezechilibrelor structurale, exacerbate de pregătirea ineficientă a clasei politicie și în general a populației, pentru a acționa în condițiile democrației și mecanismelor de piață în acest sens, circumstanțele neprielnice în care a debutat în România procesul tranziției explică disfuncționalitățile evidente ce l-au însoțit. Nu însă integral, deoarece acestea sunt imputabile și modului cum a fost gestionată reforma.
Îndepărtarea de la putere a regimului comunist nu a însemnat, cu siguranță, instaurarea automată a unui sistem democratic. Acesta putea fi construit numai în măsura în care erau edificate instituțiile corespunzătoare. De fapt, încă de la începutul constituirii sale, FSN și-a asumat rolul de guverna țara numai cu titlu provizoriu, până la efectuarea primelor alegeri libere, care să facă posibilă formarea instituțiilor de stat legitime. În decembrie 1989, una dintre principalele sarcini pe care și le-a asumat noua putere de la București, reprezentată de FSN, a fost de areafirma autoritatea instituțiilor statului și de a administra țara.
Această administrare consta, înainte de orice, în menținerea în funcțiune a economiei. În al doilea rând, trebuiau înăbușite acțiunile care puneau în pericol însăți existența statului. A fost, probabil, cea mai costisitoare gestionare socială și economică din istoria ROmâniei moderne, dar și obiectivul principal, acela de a menține țara între limite, totuși, normale de stabilitate și de control a fost atins. Acestui obiectiv, pe termen sucrt, i s-a adăugat unul pe termen lung care a constat în repunerea în funcțiune a structurii de autoritate și a funcșionării normale a instituțiilor. După cum s-a văzut ulterior, au fost necesari mai mulți ani pentru refacarea principalelor instituții politice și sociale ale țării.
4.3 Reorientarea politici externe spre tabăra atlantică și Europa Occidentală
Comunicatul catre tara al CFSN din 22 decembrie 1989 continea la punctul 9 urmatoarea fraza: "Întreaga politica externa a tarii strebuiet sa serveasca promovarii bunei vecinatati, prieteniei si pacii in lume, integrandu-se în procesul de constituire a unei Europe unite, casa comuna a tuturor popoarelor continentului. Vom respecta angajamentele internationale ale Romaniei si, in primul rand, cele privitoare la Tratatul de la Varsovia". Fragmentul contine prima aparitie a termenului Europa în discursul postcomunist. E neindoielnic ca se vor gasi unii care sa identifice aici originea europenizarii politicii romanesti de azi. Cu atat mai mult cu cat nu putini au fost cei care s-au grabit sa vada in semnarea, pe 25 aprilie a.c., a Tratatului de aderare sfarsitul unui proces inceput nu in 1999, cand UE a acceptat deschiderea negocierilor cu tara noastra, ci cu mult timp inainte. Punctul 9 ar trebui privit insa cu mai multa atentie. Nimic din retorica politica a acelui moment nu a rezistat, de fapt, timpului.
Expresia "promovarea bunei vecinatati, prieteniei si pacii in lume" este o formula curenta in discursul de politica internationala al lui Ceausescu. Daca buna vecinatate si prietenia reprezinta repere comune ale oricarei politici externe, in schimb obsesia pacifista fusese cultivata in ultimii ani ai regimului comunist, inclusiv pe calea unui referendum in cadrul caruia au votat si adolescentii de 14-18 ani! Seria completa a valorilor care defineau politica externa in 22 decembrie 1989 trebuie insa inteleasa in relatie cu scopul enuntat in comunicat: este vorba despre constituirea unei Europe unite, o "casa comuna a tuturor popoarelor continentului". Casa comuna nu era a revolutionarilor din strada, ci a lui… Mihail Gorbaciov.
Intr-un discurs care a ramas celebru, discurs tinut pe 6 iulie 1989 in fata Consiliului Europei, secretarul general al PCUS lansa o noua propunere de dezarmare: era vorba despre reducerea unilaterala a rachetelor nucleare cu raza medie de actiune; sa ne amintim ca si pacea in versiune ceausista facea referire la reducerea cheltuielilor militare. in discursul din iulie 1989, Gorbaciov lansa de asemenea ideea unei "case comune europene", idee care includea – ca puncte tari – abandonarea doctrinei Brejnev, dar si mentinerea socialismului.
Cu alte cuvinte: cand pomenea Europa, comunicatul CFSN nu se raporta la Comunitatea Economica Europeana (numele de atunci al Europei institutionale), ci era o maniera de a subscrie proiectului gorbaciovist. Referinta la mentinerea angajamentelor luate in cadrul Tratatului de la Varsovia era, deci, coerenta. Fidelitatea lui Ion Iliescu fata de Gorbaciov s-a exprimat de altfel si in 1991, atunci cand Romania a semnat un tratat cu URSS, in ciuda faptului ca imperiul era muribund. De la desfiintarea Pactului de la Varsovia si pana in 1997, Romania a trait o perioada de ambiguitate. Reorientarea clara a politicii externe a Romaniei, odata cu venirea la putere a presedintelui Constantinescu si a coalitiei CDR-USD-UDMR, nu a fost concretizata decat dupa incheierea mandatului acestei echipe. Primirea in NATO din 2003 a fost actul final al acestei repozitionari.
Urmele europenismului gorbaciovist s-au sters si ele incetul cu incetul. A ramas insa din imaginea initiala a Europei ca o "casa comuna" ideea ca integrarea este o chestiune de politica externa, de diplomatie. Pe de alta parte, integrarea europeana a fost asociata foarte strans cu reorientarea militara, de la Tratatul de la Varsovia la NATO. UE si NATO erau, in fond, expresii ale modernizarii sau occidentalizarii. S-a nascut astfel confuzia UE-NATO, intelese ca doua fete ale aceleiasi medalii. Sfarsitul anilor '90 a fost dominat de aceasta confuzie, cu atat mai mult cu cat NATO a fost perceputa ca o organizatie politica, nu doar militara. (Romania 1989-Europa 2005, Cristian Preda, Revista 22, 21.02.2013)
Acceptarea României la 14 septembrie 1994 în Programul de parteneriat cu NATO a fost un pim succes al noii politici externe a României și un prim semn că imaginea lăsată de mineriade începea să se disipeze. La presiunile Occidentului, după tratative lungi și anevoioase, în septembrie 1996, România și Ungaria semnează la Timișoara un Tratat de înțelegere și bună vecinătate. După modelul împăcării franco-germane, Occidentul impunea și Răsăritului o cale identică de reconstrucție a Europei. Anul următor România semnează un Tratat și cu Ucraina.
Tratatul, foarte general în formulări și care lăsa multe probleme concrete nerzolvate, a fost semnat în pripă, România sperând că va fi luată în considerație ca posibil membru al NATO la reusiunea de la Madrid alături de țările din grupul Vișegrad. Chiar dacă faptul nu s-a întâmplat atunci, apropierea momentului intrării în NATo a fost grăbită. Începutului ameliorării relațiilor României cu Occidentul îi corespunde și o restructurare a vieții politice interne. Numeroasele scandaluri de corupție, nemulțumirile datorate nivelului scăzut de trai încep să dea câștig de cauză partidelor de opoziție. Ele se constituie într-o eterogenă Convenție Democratică din România, care participă la alegerile parlamentare, din 1996 cu programul ”Contract pentru România”, document care propunea reformarea radicală a administrației în 200 de zile.
4.4 Amorsarea procesului aderării
Începând cu 1994-1995 relațiile României cu Uniunea Europeană și NATO au cunoscut un salt calitativ, care va aduce și primele rezultate concrete. Explicația pe care o propunem pentru această evoluție este dezvoltată pe două direcții. Pe de o parte, aceasta este rezultatul ajungerii la un acord între statele membre ale UE în ceea ce privește politica față de statele Europei Centrale și de Răsărit (acceptarea extinderii UE către Est și formularea unei strategii pregătitoare a aderării) și, în ceea ce privește NATO, al lansării Parteneriatului pentru Pace, la începutul anului 1994.
Pe de altă parte, autoritățile române, stimulate de noua abordare la nivel european, și beneficiare ale primelor rezultate palpabile, devin mai interesate de integrarea euro-atlantică, cu atât mai mult cu cât celelalte piste tatonate în încercarea de a asigura securitatea națională nu dăduseră roade. În plan bilateral, sunt notabile, pentru această perioadă, o oarecare dezmorțire a relațiilor cu Statele Unite ale Americii și semnarea tratatului de bază cu Ungaria.
În perioada 1996-1999, în care orientarea României către Occident nu mai poate fi pusă la îndoială, dar în care succesul deschiderii negocierilor cu UE este umbrit de amânarea deciziei de acceptare a României ca membru cu drepturi depline în NATO.
Acțiunile politico-diplomatice ale Bucureștiului au fost canalizate, în marea lor majoritate, pentru atingerea obiectivului principal al aderării la structurile euro-atlantice. Tactica utilizată nu a fost însă tot timpul aceeași pe parcursul mandatului lui Emil Constantinescu. Într-o primă fază, s-a încercat proiectarea în exteriorul țării a imaginii unei Românii decisă să urmeze calea democratică și să implementeze reforme în plan economic, pentru a câștiga încrederea partenerilor occidentali. Miza pentru diplomația românească era, în acest context, aceea de a păstra contactul cu grupul celor patru state din Europa Centrală (Cehia, Slovacia, Polonia și Ungaria) mai avansate în procesul de apropiere de Europa Occidentală și de a răsturna, în acest fel, tendința de a situa România în Europa de Est sau, mai exact, în regiunea instabilă a Balcanilor și de a afirma apartenența sa la Europa Centrală.
În cea de-a doua parte a mandatului de Președinte al lui Emil Constantinescu constatăm însă o schimbare la nivel tactic a politicii externe a României. Dacă până în momentul Summit-ului de la Madrid, România insistase pe ideea afirmării identității central-europene, după Madrid, treptat, România a încercat să se prezinte ca un pol de stabilitate în Sud-estul Europei. Nu este vorba despre o idee nouă, tentative de a prezenta România ca furnizor de securitate și nu numai ca și consumator fiind făcute și anterior acestui moment. Izbucnirea crizei din Kosovo dădea sens unei astfel de tactici, iar poziția administrației Constantinescu față de această criză făcea un asemenea demers credibil(Dragos Zaharia, Teza de Doctorat, Politica externa a romaniei de la izolare la negocierea aderarii la Uniunea Europeana)
4.5 Opinia publică românească și adeziunea masivă (eurobarometre) la ideea aderării la Uniunea Europeană
Conform Eurobarometrelor Românii continuă să fie națiunea cu cea mai puternică raportare socială pozitivă la UE. Nivelul lor de încredere în UE este însă în declin continuu. Este o reducere de la 74% în toamna 2004, la 68% în primăvara 2005 pentru a ajunge în toamna anului 2005 la 64%. Un declin și mai pronunțat are loc în legătură cu ponderea euro-optimiștilor.Pierderea de șase procente în segmentul de euro-optimiști în decursul anului 2005 este însoțită de o sporire a euro-indiferenței cu tot atâtea procente . Cea mai puternică pierdere de încredere în UE se înregistrează, la nivelul României, în mediul rural și pentru populația cu nivel redus de educație: în mai puțin de o jumătate de an în rural a avut loc o reducere cu 7 puncte procentuale a celor care au încredere în UE (față de o reducere de numai 2 puncte în urban); în aceeași perioadă încrederea în UE a scăzut pentru populația cu nivel elementar de educație cu 11 puncte procentuale față de numai patru puncte procentuale pe ansamblu eșantion.
Nivelul ridicat de încredere în UE în cazul României este puternic determinat de compoziția educațională a populației așa cum rezultă ea din eșantionul selectat pentru sondaj: românii cu nivel redus de educație manifestă relativ puțină încredere în UE (44%). Dacă se compară țările europene sub aspectul încrederii pe care o au numai cei cu educație de nivel primar (nu toată populația din eșantionul de țară) atunci România apare la mijlocul ierarhiei continentale de încredere în UE. În ierarhia de încredere pentru segmentul de populație cu nivel maxim de educație, România apare pe locul trei, după Portugalia și Republica Cipru iar în ierarhia pentru persoanele cu nivel mediu de instrucție pe locul al doilea, după Portugalia.
Același proces de reducere a încrederii se manifestă și față de instituțiile interne, românești: cea mai puternică este reducerea încrederii în instituțiile politice, respectiv față de guvern, parlament și partide politice. Încrederea în justiție își oprește trendul ascendent înregistrat în perioada anterioară dintre toamna anului 2004 și primăvara anului 2005. În intervalul scurs de la EB63 la EB64 încrederea românilor în justiție se reduce de la 35% la 31%. Diferența de numai patru puncte procentuale poate fi efect de modificare a percepției publice dar și de eroare de măsurare. Nivelul la care s-a ajuns în toamna anului 2005 este însă, în continuare, mai ridicat față de cel din toamna anului 2004 (26%).Agricultura, taxele sporite și creșterea consumului de droguri sunt cele trei categorie de temeri pe care românii le manifestă în legătură cu procesul de integrare europeană.
În decursul ultimului an de zile aceste temeri se mențin în top și, în plus, cunosc o ușoară accentuare. Stabile dar la un nivel redus (de aproximativ 20%) se manifestă și temerile de facturăculturală legate de o posibilă pierdere a identității naționale. Independent de procesul de integrare europeană, românii percep ca principale probleme ale țării – situația economică, prețurile în creștere și șomajul (Tabelul 9). Economia și prețurile au fost între primele trei îngrijorări și în valurile anterioare de sondaj 2005/1 și 2004/2. Nouă este tema șomajului care apare cu o mai mare încărcătură problematică în toamna față de primăvara anului 2005.
România se încadrează, sub aspectul profilului pe care îl are agenda ei socială, în aceeași grupă cu Bulgaria , Grecia și Portugalia. Este vorba, deci, predominant , de o grupă a țărilor balcanice (excepția fiind Portugalia). Pentru populația din aceste țări dominanta de interes sau de îngrijorare o constituie situația economică în special prin componentele ei legate de șomaj și prețuri. Infracționalitatea, sănătatea și pensiile formează a doua mare familie de îngrijorări pentru populația acestor țări.Nivelului mediu relativ redus de cunoștințe despre UE îi corespunde însă, la români, un sentiment de acută nevoie de mai multă informație despre Uniune (Tabelul 4).
Ponderea celor care consideră că au realmente nevoie de mult mai multe informații pe tematică UE este , în România, de 30%, mult mai mult decât în NSM sau în UE15. Nevoia de informații suplimentare este mult mai mare la cei care știu decât la cei care nu știu: românii care au dat cel puțin două răspunsuri corecte la testul de cunoștințe despre UE declară în proporție de 40% că au nevoie de mult mai multe cunoștințe în domeniu: în schimb cei slab informați susțin numai în proporție de 27% că ar avea nevoie de mai multe informații referitoare la instituțiile Uniunii.
Dacă mecanismul psihologic la care trimite această constatare va continua să acționeze atunci este de așteptat că bogații în informație despre Uniune vor deveni tot mai bogați iar săracii tot mai săraci. La multele decalaje sociale existente se va adăuga , în cazul României și cel asociat cu informarea despre instituțiile europene. Acest gen de relație în care cei cu cunoștințe au nevoie de și mai multe cunoștințe despre UE este specific populației din România. La nivelul populației din NSM relația respectivă nu este una de nivel semnificativ. În schimb, pentru populația din UE15 înregistrăm o situație complet diferită de cea din România. Cetățeanul mediu din țările UE15 tinde să multe informații.
În fine, ar mai fi de menționat la acest capitol tematic legătura între valori și nevoia de informații: pentru persoanele care au sentimente pozitive în raport cu UE, indiferent că se află în UE25 sau în România, se înregistrează o mai mare cerință pentru noi informații asupra instituțiilor europene. Cererea de informații asupra funcționarii Uniunii este favorizată de
aderența la valorile europene. Probabil că există și o relație de sens invers – cei mai informați asupra UE sunt si cei care ajung să aibă sentimente pro-europene mai accentuale. Țările cu cea mai mare încredere în UE , în toamna anului 2005, erau România (64%), Portugalia (62%), Grecia (62%), Ungaria (57%) si Belgia (57%). Aceleași cinci țări se aflau în topul de încredere în UE și în primăvara anului 2005. Situația nu pare să fie conjuncturală pentru că toate cele cinci țări afirmau același nivel de maximă încredere și în toamna anului 2004.
În toamna anului 2004, în seria țărilor cu maxim de încredere în UE se afla în plus și Lituania. Între timp , populația din această țară a parcurs un proces de semnificativ declin de încredere în UE ( de la 68% în 2004/2 la 54% în 2005/2). Revenind la plutonul stabil de țări cu nivel maxim de încredere în UE ar fi de menționat faptul că deși România continuă să fie țara europeană cu cea mai mare încredere în UE, poziția ei de lider de încredere devine tot mai puțin excentrică. La ultimul val de sondaje din toamna anului 2005, România nu avea decât două puncte procentuale în plus față de Portugalia. În valul anterior de sondaj din primăvara anului 2005, decalajul era mult mai mare, de 10 puncte procentuale față de Belgia și Ungaria cu scor de încredere în UE de nivel imediat inferior. Interpretez această evoluție ca fiind semnificativă pentru apropierea condițiilor de cunoaștere și evaluare a UE la nivelul României de condițiile din majoritatea statelor europene.( EUrobarometroul 64.2, opinia publica in uniunea europeana, toaman 2005)
Studiu de caz: Etapa de pre-aderare
România a fost prima tara din vechiul bloc comunist care a stabilit, în martie 1990, relatii oficiale cu Comunitatea Europeana, dar relatiile dintre cele doua parti fusesera initiate mult mai devreme, la sfârsitul anilor ’60. În plina perioada de deschidere internationala a regimului Ceausescu, între tara noastra si CEE au fost semnate mai multe acorduri comerciale bilaterale, dar, în anii ’80, datorita frecventelor încalcari ale drepturilor omului de catre guvernul de la Bucuresti, acestea au fost suspendate.
Odata cu sfârsitul comunismului si al Razboiului Rece, România, ca si celelalte state din centrul si estul Europei, s-a reapropiat de structurile occidentale, în special de NATO si Comunitatea Europeana, cu aceasta din urma stabilind relatii diplomatice în anul 1990. La rândul sau CE a initiat un dialog cu aceste tari si a început sa le sprijine atât prin programe de asistenta financiara, cât si prin declaratii si actiuni politice.
La începutul anilor ’90, în urma entuziasmului generat de încetarea tensiunilor militare, politice si ideologice si revenirea unui mare numar de state la principiile democratiei, pe agenda Consiliului European a aparut discutia despre posibilitatea extinderii Comunitatii prin cooptarea de noi membri dintre tarile Europei Centrale si de Est.
Acordurile Europene, încheiate cu diferite state începând cu decembrie 1991, n-au satisfacut totusi asteptarile tarilor din fostul spatiu comunist, care se simteau într-o situatie ambigua, între asociere si aderare, si revendicau o recunoastere oficiala a eligibilitatii lor prin adoptarea unui calendar si a unor conditii de aderare precise. De aceea, Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993) recunoaste explicit principiul extinderii UE catre statele asociate din Europa Centrala si de Est si fixeaza o serie de criterii economice si politice de aderare, cunoscute sub numele de Criteriile de la Copenhaga.
Potrivit acestora, pentru a deveni membru UE, un stat candidat trebuie sa aiba: institutii stabile care sa garanteze democratia, statul de drept, respectarea drepturilor omului si protectia minoritatilor; o economie de piata functionala, precum si capacitatea de a face fata presiunilor concurentiale ale pietei interne a UE; capacitatea de a-si asuma obligatiile de stat membru, inclusiv cele privind obiectivele uniunii politice, economice si monetare ale UE; sa transpuna legislatia Uniunii în legislatia nationala si sa o aplice prin structuri administrative si juridice adecvate.
Pentru a sprijini aceste state în procesul de aderare, în decembrie 1994, la Consiliul European ce a avut loc la Essen, au fost pentru prima data invitate sa fie prezente si fostele state comuniste, inclusiv România, totodata fiind adoptata aici si Strategia globala de preaderare. La rândul sau, România a adoptat, în iunie 1995, la Snagov, o Strategie Nationala de Pregatire a Aderarii, document semnat de toate partidele politice parlamentare. Acest act stabilea etapele procedurale si actiunile ce urmau sa fie întreprinse în procesul de apropiere de structurile comunitare.
Cererea oficiala de aderare la UE a României a fost înaintata la 22 iunie 1995, împreuna cu Strategia Nationala de Pregatire a Aderarii. În acelasi an, si-au depus cererea si Bulgaria, Slovacia, Estonia, Letonia si Lituania, dar la Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997, doar sase state au primit avizul Comisiei pentru deschiderea negocierilor de aderare: Republica Ceha, Cipru, Estonia, Ungaria, Polonia si Slovenia. La acel moment s-a considerat ca România nu putea îndeplini pe termen mediu toate conditiile de aderare, respectiv criteriile de la Copenhaga si Madrid.
La sfârsitul anului 1995, cu ocazia Consiliului European de la Madrid, UE stabileste ca fiecare stat candidat va fi tratat în functie de progresele sale, iar procedura de începere a negocierilor ca fi urmatoarea: pe baza unui chestionar adresat guvernului statului candidat, Comisia elaboreaza un raport si un aviz privind cererea de aderare si progresele realizate, în functie de Criteriile de la Copenhaga; pornind de la acest aviz, Consiliul decide asupra oportunitatilor începerii negocierilor de aderare cu fiecare stat candidat în parte, începând cu martie-iunie 1996. Aceasta procedura este cunoscuta si sub numele Criteriile de la Madrid.
În 1997, UE adopta Agenda 2000 – Pentru o Europa mai puternica si mai extinsa, document ce trateaza reforma institutionala a UE si prezinta o viziune mai clara asupra extinderii Uniunii, precum si opiniile Comisiei cu privire la lansarea procesului de aderare si la consolidarea strategiei de preaderare.
Odata cu Consiliul European de la Luxemburg din 1997, în documentele oficiale ale UE a început sa se faca distinctia între procesul de aderare (la care participa toate statele candidate) sinegocierile de aderare (care sunt bilaterale si au loc în cadrul conferintelor de aderare). De asemenea, din 1998, statele candidate, inclusiv România, încep sa elaboreze Programe nationale în vederea adoptarii acquis-ului, iar Comisia furnizeaza primele Rapoarte Anuale referitoare la stadiul de îndeplinire a conditiilor de aderare la Uniune. Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999) decide deschiderea negocierilor de aderare cu alte sase tari candidate (grupul de la Helsinki): Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România si Slovacia, dar lansarea propriu-zisa a negocierilor va începe în februarie 2000, la Conferinta interguvernamentala de la Bruxelles.
La 8 decembrie 2004, România a închis provizoriu toate capitolele de negociere, fapt confirmat oficial de Consiliul European de la Bruxelles din 16-17 decembrie, care a reafirmat calendarul de aderare: aprilie 2005 – semnarea Tratatului de Aderare si 1 ianuarie 2007 – aderarea efectiva.
Cronologia relatiilor dintre România si Uniunea Europeana
1967-Sunt initiate negocieri între R.S. România si CEE în vederea încheierii unei serii de acorduri tehnico-sectoriale privind produse agro-alimentare.
1970-Mai multe întreprinderi românesti au acces pe piata comunitara pentru produse agro-alimentare fara suprataxe vamale.
1974-Intra în vigoare regimul preferintelor vamale generalizate acordat de CEE R.S. România, precum si un important acord privind produsele textile.
1981-Intra în vigoare Acordul privind înfiintarea Comisiei Mixte R.S. România – CEE (încheiat în 1980), Acordul privind comertul cu produse industriale (altele decât cele textile si siderurgice), Acordul pentru produse siderurgice si Acordul pentru produse textile.
1989-În luna martie, Spania, în calitate de detinatoare a Presedintiei Comunitatii, cere României sa-si respecte angajamentele asumate în cadrul Conferintei pentru Securitate si Cooperare în Europa, iar Parlamentul Europei solicita Comunitatii reexaminarea relatiilor cu România datorita politicii interne a acesteia. O luna mai târziu, Consiliul si Comisia suspenda convorbirile cu România din cauza nerespectarii drepturilor omului de catre autoritatile române. În decembrie, ministrii de externe si statele membre condamna public regimul Ceausescu si represaliile guvernului contra demonstrantilor de la Timisoara.
1990-Sunt stabilite legaturi oficiale diplomatice între România si Comunitate.La Bruxelles îsi începe activitatea primul ambasador român pe lânga Comunitatile Europene. Este deschisa Delegatia Permanenta a Comisiei Europene la Bucuresti, dar din cauza mineriadei din 15 – 16 iunie este amânata semnarea acordului comercial si de cooperare dintre cele doua parti, care fusese parafat la începutul anului.
1991-La 30 ianuarie, Comisia acorda României statutul de invitat special pe lânga Comunitate si România este inclusa în programul de asistenta Phare.La 1 mai intra în vigoare Acordul comercial si de cooperare economica încheiat în cele din urma de România si CEE la 22 octombrie 1990, ratificat de Parlamentul român la 30 ianuarie 1991 si de cel european la 22 februarie 1991. În aceeasi luna, are loc prima reuniune a Comisiei Mixte România – Piata Comuna, în cadrul acordului comercial si primele negocieri în vederea posibilitatii asocierii tarii noastre la Comunitate.În decembrie, încep negocierile preliminare în vederea încheierii unui acord de asociere cu România, dupa ce fusesera amânate mai multe luni datorita mineriadei din septembrie.
1992-Au loc runde de negocieri în vederea încheierii acordului de asociere a României la Comunitate.Sunt stabilite privilegiile si imunitatile Delegatiei Comisiei în România, printr-un acord între guvernul tarii noastre si Comisie.CEE acorda României un împrumut de 80 milioane de ECU pentru sustinerea balantei de plati.
1993-Este semnat Acordul European, instituind o asociere între România, Comunitatile Europene si statele membre si un Acord interimar privind asocierea României la CEE. Parlamentul României aproba Acordul de Asociere a României la Comunitatile Europene. Intra în vigoare Acordul interimar privind asocierea României la CEE.Are loc la Bruxelles prima reuniune la nivel de ministri de externe ai statelor membre si ai celor sase state asociate – Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Slovacia si Ungaria.Parlamentul European ratifica Acordul European prin care România devine stat asociat Comunitatilor si statelor membre.
1994-Este semnat un acord sub forma de schimb de scrisori între România si Comunitate, prin care sunt modificate atât Acordul European, cât si Acordul interimar, tara noastra beneficiind de facilitati suplimentare care compenseaza întârzierea punerii în aplicare a unor concesii la produse agricole de catre Comunitate.Se desfasoara la Bruxelles prima reuniune a Consiliului special, format din reprezentanti ai statelor membre UE, ai statelor în curs de aderare si ai statelor asociate. Este încheiat procesul de ratificare a Acordului de Asociere a României la Comunitatile Europene.
1995-Intra în vigoare Acordul de Asociere a României la Comunitatile Europene.Guvernul României înfiinteaza o Comisie pentru elaborarea strategiei de integrare europeana si un Comitet Interministerial pentru integrare europeana.Are loc la Luxemburg prima sesiune a Consiliului de Asociere România – UE.Se constituie Comitetul parlamentar mixt România – UE.România prezinta UE cererea oficiala de aderare, împreuna cu Strategia Nationala de Integrare a României în UE.Se constituie Comisia Parlamentului României pentru Integrare Europeana.Are loc la Bucuresti prima sesiune a Comitetului de Asociere România – UE la nivel guvernamental.Are loc la Bruxelles prima reuniune a Comitetului parlamentar mixt România – UE.Are loc Consiliul European de la Madrid în cadrul caruia statele membre decid începerea, în 1998, a negocierilor cu 11 tari, printre care si România, precum si procedura pentru începerea negocierilor.
1996-UE liberalizeaza unilateral, în avans, schimburile comerciale cu România.România primeste chestionarul Comisiei privind pregatirea documentatiei pentru admiterea tarii noastre ca membra a Uniunii. România trimite Comisiei chestionarul privind pregatirea documentatiei pentru admiterea României ca membra a Uniunii
1997-Comisia recomanda neincluderea României în primul val al extinderii UE din cauza întârzierilor în reforma economica si administrativa. Raportul Comisiei arata ca România nu are o economie de piata functionala capabila sa faca fata presiunilor concurentiale din interiorul UE.
1998-România primeste primul Parteneriat pentru Aderare, beneficiind astfel de asistenta financiara în trei directii: fondul destinat sectorului agricol (SAPARD), fondul structural destinat dezvoltarii infrastructurilor de transport si mediului înconjurator (ISPA) si fondul pentru investitii si consolidare institutionala si administrativa (Phare). Raportul Comisiei arata ca România, desi îndeplineste criteriile politice de la Copenhaga, dispunând de institutii democratice functionale, nu are înca o economie de piata functionala, nefiind capabila, pe termen mediu, sa înceapa negocierile de aderare.Consiliul European de la Viena subliniaza progresele în vederea începerii negocierilor de aderare realizate de Bulgaria, Letonia, Lituania, România si Slovacia.
1999-Guvernul României înainteaza Comisiei primul Program National de Aderare la UE.Parlamentul European adopta o rezolutie prin care arata ca începerea negocierilor de aderare cu România este prematura, aceasta necesitând accelerarea reformelor, în special a celor economice.Consiliul decide deschiderea negocierilor de aderare cu toate statele candidate, inclusiv România.
2000-La Bruxelles, în cadrul Conferintei Interguvernamentale pentru Aderare, sunt deschise oficialnegocierile de aderare la UE a Bulgariei, Letoniei, Lituaniei, Maltei, României si Slovaciei.Comisia adopta Raportul anual privind progresul înregistrat de România, insistând din nou asupra problemelor economice si a necesitatii reformarii agriculturii.
2001-Sunt înfiintate Ministerul Integrarii Europene si institutia ministrului delegat (negociatorul sef) pentru aderarea României la UE.Este înfiintata Delegatia Nationala pentru Negocierea Aderarii României la UE, condusa ne negociatorul sef.Guvernul României adopta Programul Economic de Preaderare a României.Comisia adopta Raportul anual privind progresul înregistrat de România si reînnoiesteParteneriatele de Aderare.
2002-Cetatenii României pot calatori fara viza în spatiul Schengen.Guvernul României adopta pozitia oficiala pe care o va sustine în cadrul Conventiei privind viitorul Europei.La Consiliul European de la Copenhaga sunt încheiate oficial negocierile de aderare cu cele 10 state, care adera la 1 mai 2004, si sunt adoptate foile de parcurs revizuite pentru România si Bulgaria.
2003-Banca Nationala a României înlocuieste dolarul american cu Euro (€) ca moneda de referinta pentru moneda nationala.Intra în vigoare versiunea revizuita a Constitutiei României, modificata pentru a raspunde contextului aderarii la NATO si procesului de integrare în UE.Consiliul European de la Bruxelles remarca progresele României si Bulgariei si îsi exprima dorinta ca respectivele state sa devina membre ale UE în 2007.
2004-România devine membra NATO.La Consiliul European de la Bruxelles, România si Bulgaria încheie oficial negocierile de aderare la UE si se recomanda semnarea tratatului de aderare în 2005 si aderarea efectiva la 1 ianuarie 2007.
2005-Comisia avizeaza favorabil semnarea Tratatului de Aderare. Parlamentul European adopta cu 497 voturi pentru, 93 împotriva si 71 de abtineri rezolutia referitoare la aderarea României la UE. Este semnat la Luxemburg Tratatul de Aderare a României la UE, din acest moment Româniaavând statut de observator activ pe lânga institutiile UE.Are loc primul Consiliu European la care România participa în noua sa calitate de observator.
2006-Comisia publica un nou Raport comprehensiv de Monitorizare pentru România, în care se apreciaza ca România este pregatita sa adere la UE la 1 ianuarie 2007.
2007-România devine membra a UE.
Capitolul 5: Analiza secundară a studiilor efectuate în anul 2006 (studiu de caz)
În anul 2006 au fost realizate mai multe studii de către Institutul European din România. Printre acestea se numără urmaătoarele: Ompetivitatea economiei românești-ajustări necesare pentru atingerea obiectivelor Agendei Lisabona, Competivitatea sectorului serviciilor din România, în perspectiva liberalizării acestora în Uniunea Europeană. Direcții strategice ale dezvoltării durabile în România, Modelul social european-implicații pentru România, Scenarii privind impactul măsurilor de dezvoltare rurală asupra sectorului agricol românesc după aderarea României la Uniunea Europeană și Identificarea zonelor defavorizate din spațiul rural și sprijinrea lor după aderarea României la Uniunea Europeană.
În rândurile ce urmează vom lua fiecare studiu efectuat în cadrul proiectului SPOS 2006 și le vom analiza.
Competivitatea economiei românești-ajustări necesare pentru atingerea obiectivelor Agendei Lisabona
Lansarea AL a fost precedată de o constatare supărătoare: declinul poziției competitive a UE față de SUA era o realitate care punea în umbră, de decenii, realizările integrării europene. Bannerman (2002) furnizează o serie de date de o evidență categorică: din 1990 în 2000, UE a înregistrat doar într-un singur an o creștere economică de 3%, în timp ce, prin contrast, SUA a avut doar un singur an în care economia sa a crescut mai puțin de 3%; datele privind PIB pe locuitor așează nivelul UE la mai puțin de două-treimi din cel al SUA, acesta fiind cel mai mare decalaj înregistrat din anii '60 încoace. Frica de pierdere a standardelor de viață, dar și de adâncire a decalajului tehnologic au jucat un rol cheie în conceperea AL. Chiar s-a sugerat (de ex. Bannerman, 2001) că motivele emoționale, precum invidia față de miracolele americane și japoneze, transpusă în Schadenfreude la impasul lor, contează fără îndoială mult în semnificația reală a AL.
Nivelul de performanță al principalilor competitori, în special SUA și Japonia, oferă astfel o referință pentru nivelul competitivității pe care UE ar trebui să îl atingă dacă urmează să devină economia cea mai competitivă din lume.Evaluările WEF din raportul 2005/200614 plasează România pe locul 68 din 125 de țări în anul 2006, cu pierderea unui loc față de anul 2005, deși valoarea indicelui s-a îmbunătățit (de la 3,67, în 2005, la 4,02, în 2006). Aceasta ne spune că nu în termeni absoluți s-a produs o înrăutățire a competitivității, ci în mod relativ, în comparație cu celelalte țări; constatarea arată clar sensul evaluărilor privind evoluția competitivității – acela al locului pe care se plasează o țară în raport cu celelalte. Ori, din acest punct de vedere, îmbunătățirea mai mare a competitivității celorlalți a dus la pierderea, pentru România, a încă unui loc în ierarhie.
În ceea ce privește stadiile evoluției contribuției factorilor de competitivitate, evaluarea făcută de WEF utilizând indicele competitivității globale arată, pentru prima dată, că România a ieșit din primul stadiu – acela al competitivității bazate pe factori de producție (forță de muncă ieftină, resurse naturale), stadiu în care au fost create condițiile de bază pentru productivitate: instituții (cadrul juridic), infrastructura, stabilitatea macroeconomică, nivel de bază al educației și al stării de sănătate – și se află în stadiul al doilea, în care orientarea principală este de întărire a eficienței. Factorii importanți în acest stadiu sunt Nivel înalt de educație (RO: poziția 50, cu un scor de 4,34 față de max. de 5,66 –SUA); Eficiența piețelor – RO locul 76, cu un scor de 4,03 din max. de 5,69 –Hong-Kong; Pregătirea tehnologică – RO poziția 49, cu un scor de 3,59, față de max. 6,01 – Suedia).Conform acestor evaluări, pentru sporirea competitivității, prioritatea pentru România o reprezintă dotarea tehnologică și folosirea tehnologiilor existente (dezvoltarea tehnologiilor proprii, dar și transferuri tehnologice, prin modalitățile cunoscute – ISD, importuri tehnologice) și extinderea cuprinderii educației forței de muncă la nivelul de educație universitară, pentru a pregăti terenul necesar inovării.
România trebuie să se concentreze și pe buna funcționare a piețelor – piața muncii, piața de capital, să creeze condiții pentru concurență, pentru a rezulta o bună alocare a resurselor, o folosire judicioasă a banilor publici.
Competivitatea sectorului serviciilor din România în perspectiva liberalizării acestora în Uniunea Europeană
În afara reformelor radicale și a transformărilor instituționale, România, împreună cu celelalte țări sud-est europene a traversat, în ultimii șaisprezece ani, perioade de intense și dinamice reorganizări și reașezări structurale, ce au condus către o creștere semnificativă a sectorului de servicii. Ca urmare a neglijării, în mod tradițional, a rolului pe care activitățile de servicii îl joacăîn procesul de dezvoltare a economiilor naționale, precum și urmare a concentrării politicilor economice pe stimularea activităților industriale, transformările structurale determinate de tranziție au fost cu adevărat spectaculoase: începând cu anul 1990, sectorul de servicii s-a dezvoltat rapid în toate țările din regiune, iar contribuția activităților de servicii la atragerea de forță de muncă sau la formarea PIB tinde să se apropie din ce în ce mai mult de nivelurile corespunzătoare înregistrate în țările membre OCDE.
Reformele întreprinse în sectorul serviciilor în țările sud-est europene au avut, astfel, caracterul unui experiment: au permis studierea impactului macroeconomic al privatizării și liberalizării activităților de servicii pornind de la un cadru de reglementare foarte ostil. Același lucru se poate afirma și despre utilizarea acordurilor comerciale, de tip GATS sau alte mecanisme de liberalizare (procesul de aderare la UE) ca elemente cheie ce au determinat reformarea și rereglementarea sectorului de servicii.Studiul motivațiilor aplicării reglementărilor în sectorul de servicii, precum și al caracteristicilor acestora este important în special în perspectiva necesității de armonizare cu politicile europene, pentru a contura un cadru de reglementare eficient în țările SEE, și în special în România, în vederea unei integrări rapide a piețelor de servicii ale acestora pe piața europeană.
Sectorul serviciilor tinde să fie, în majoritatea țărilor lumii, mai restricționat și mai puternic reglementat de către autoritățile guvernamentale naționale, din considerente legate de eficiența economică a acestuia, dar și de ordin social (protecția consumatorilor) sau strategic (securitate națională).
Direcții strategice ale dezvoltării durabile în România
În contextul creșterii populației și al consumului de resurse naturale, dezvoltarea durabilăeste un model de dezvoltare ce vizează echilibrul între creșterea economică, calitatea vieții și prezervarea mediului pe termen mediu și lung, fără creșterea consumului de resurse naturale dincolo de capacitatea de suportabilitate a Pământului.Conform Planului Național de Reforme–200656, preocupările României sunt orientate spre:
respectarea angajamentelor României rezultate din Protocolul de la Kyoto și din concluziile Consiliului European de la Göteborg în vederea obținerii echilibrului între obiectivele de dezvoltare socio-economică și cele șase obiective conținute în Strategia deDezvoltare Durabilă;
evaluarea temeliei ecologice în scopul utilizării eficiente a resurselor regenerabile și neregenerabile;
aplicarea unei politici judicioase de utilizare a terenurilor agricole și neagricole funcție de dezvoltarea locală socio-economică și impactul de mediu;
protejarea biodiversității;
elaborarea și implementarea Planului Național de Acțiune privind Biomasa;
dezvoltarea Planului de acțiuni pentru promovarea eco-tehnologiilor;
reducerea intensității energetice și reabilitarea termică a clădirilor.
În ierarhia World Economic Forum 2006-2007, bazată pe Global Competitiveness Index, România se află pe 68, față de 67 în 2005, în secțiunea de dezvoltare bazată pe eficiență, caracterizată prin procese de producție mai eficiente și produse de calitate superioară. În această secțiune, sursele de competitivitate sunt învațământul superior și formarea profesională (categoria 5), piețele eficiente (categoria 6) și capacitatea de a exploata tehnologia existentă (categoria 7)
În ultimii cinci ani, România a înregistrat stabilitate macroeconomică, esențială pentru dezvoltarea durabilă a țării, caracterizată printr-o creștere a PIB bazată pe investiții și exporturi. Ritmul mediu anual al creșterii economice de circa 6% din perioada 2001-2006 s-a datorat construcțiilor (8,2 %), industriei (5,4 %) și serviciilor (5,8 %). În 2005, creșterea PIB de 4,1 % s-a datorat creșterii semnificative din construcții (9,9 %) și servicii (8,1 %). Față de competitorii europeni, România înregistrează un nivel al PIB (la paritatea puterii de cumpărare) de aproximativ 50% din cel al noilor state membre și de aproximativ 40% din cel al celor mai slab dezvoltate țări din UE-15 (Grecia și Portugalia)
Modelul social european-implicații pentru România
Desfășurarea proiectului de cercetare “Modelul Social European – implicații pentru România”urmărește avansul reformei sectorului social, adresându-se problemelor sociale ale integrării cu un puternic accent politico-strategic, provocând dezbateri și punând în discuție recomandări de politici. Un proces european de învățare este încorporat, cristalizând o metodă complexă, flexibilă și deschisă de coordonare a actorilor dedicați integrării europene a României. Studiul rezultat pune bazele edificării unui model social performant în România, congruent cu agenda drepturilor omului și cerințele integrării europene. În particular, studiul:
1. Prefigurează o nouă atitudine și responsabilitate socială cu privire la rolul, locul și natura politicilor sociale în contextul integrării europene a României.
2. Furnizează un fundament solid pentru întărirea coerenței programelor naționale vizând sau interacționând cu sectorul social.
3. Conturează direcții de acțiune comună a principalilor actori sociali, acționând ca agent colectiv al schimbării.
Concluzii
Datorită valurilor de lărgire, menite a continua cel puțin până în 2015, Europa a reușit în sfârșit să=și împace istoria cu geografia. Astfel statele au devenit solidare unele altora și nu și-au mai asigurat separat creșterea economică, dezvoltarea durabilă sau problemele de pe alte continente ci au început ca toate să servească aceluiași scop.
Uniunea Europeană a avut la bază un concept clasic și anume că supraviețuirea este mai ușoară dacă indivizii se unesc între ei. Însă, după cum se arăta și în studiile de impact realizate de Comisia Europeană, marea temere a cetățenilor de pretutindeni este aceea de a nu-și pierde propria identitate odată cu statutul de membru al Uniunii Europene.
Identitatea națională este reprezentată de teritoriul istoric, mituri comune, amintiri istorice, cultura de masă,economia comună sau cadrul legislativ pe care cetățenii unei anumite țări trebuie să-l respecte. Atât susținătorii integrării supranaționale, cât și cei ai nealteratei suveranități statale și-au demonstrat poziția nu numai prin argumente tehnice ci și prin moduri de expresie și comunicare foarte clare cum ar fi simbolurile, acestea fiind considerate principalele moduri de constituire a unei identitați.
Astfel, identitatea care apare odată cu aderarea la Uniunea Europeană și anume identitatea europeană trebuie să rămână una duală, conștiința națională coexistând cu cea europeana. Cetățenii trăiesc două identități, iar unicitatea poate fi păstrată concomitent cu promovarea intereselor comune.
BIBLIOGRAFIE:
Analiza socio-econimică a dezvoltării rurale în România
Avram Andrei, Revista Historia ”Identitatea românească în viziunile lui Mircea Vulcănescu, Emil Cioran și Constantin Noica”
Banca Central Europeana, www.ecb.int
Brăilean, T.(2005), Globalizarea. Nenumele nimicului, Institutul European, Iași
Bulei, Ion(1996), Scurtă Istorie a Românilor, Ed. Meronia, București
Bulei, Ion(2011), Românii în secolele XIX-XX. Europenizarea, ed.Litera, București
Centrul de informare Europe-direct, Ue și România
Cioran, Emil(2011), Demiurgul cel rau, Editura Humanitas, Bucuresti
Georgiu, Grigore(2000), Istoria Culturii Române Moderne, București
Hen, Christian, Jacques Leonard(2003), Uniunea Europeană, Editura CNI Coresi, București
Institutul European din România
Marga, Andrei(2001), Filosofia unificării europene, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca
Mihuț, Ioan,Lungescu, Dan,Dimensiuni culturale in managementul romanesc
Milca, Mihai(2005) Identitate Românească și europeană, Ed ager, București
Morin, Edgar, Gândind Europa, Editura Trei, București
Mureșan, Maria, Josan, Andrei,Istoria economiei europene. De la revolutia industriala la Uniunea Europeana-suport de curs
Noica, Constantin(1978), Sentimentul romanesc al ființei, Editura Eminescu, București
Petcu, Oana, Elena, Revista Cultura, Identitatea europeana si jocul alteritatilor. Reinventarea unei istorii comune, 10.12.2009
Sălăgean, Marcela, Suport de curs-Istoria contemporana a României
Stanciu, Stănescu, Teodora(2007), Integrarea europeană și euroatlantică a României, Editura Fundației România de Mâine
Vulcănescu, Mircea(1991), Dimensiunea românească a existenței, Editura Fundației Culturale Romane, București
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Determinanți Culturali Ai Integrării României în Uniunea Europeană (ID: 127362)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.