Destrămarea Urss

CUPRINS:

INTRODUCERE

     S-a scris foarte mult despre motivele, care au dus la destrămarea întinsului imperiu sovietic. Însă până în clipa de față nu se au în vedere trei circumstanțe. Primul motiv, precum o mină cu efect întârziat, a stat ascuns timp de zeci de ani în acel articol al Constituției sovietice, care dădea dreptul republicilor unionale să iasă în mod liber din componența URSS. Al doilea motiv, “virusul urii”, care s-a manifestat pe deplin la sfârșitul anilor 80 – începutul anilor 90. Nerezistând în fața crizei fără precedent, vecinii au început să se invidieze reciproc pentru bunuri elementare, sperând să reziste pe cont propriu. La Tbilisi și Vilnius se vorbea că “ajunge să lucrăm pentru Moscova”, în Urali se cerea întreruperea “alimentării” republicilor din Asia Centrală, etc.

            A treia cauză o reprezintă procesele de obținere a autonomiei. La începutul anilor 90, “perestroika” și-a pierdut din intensitate. Odată cu slăbirea politică și economică a Centrului, puterea a început să “alunece” către nivelele inferioare – republicile unionale și autonome. În lupta dintre Elțîn și Gorbaciov pentru obținerea rolului de lider politic a devenit din ce în ce mai evidentă slăbiciunea primului președinte al URSS ales de Congresul deputaților poporului și nu prin votul direct al populației. Din acest motiv, poziția acestuia a fost mai puțin legitimă și mai lipsită de autoritate, decât a oricăruia alt președinte din republicile unionale.

 Scopul acestei lucrări îl constituie destrămarea URSS- ului. Originea destrămării începe chiar cu începutul războiului rece

Cercetarea acestei probleme este complexă și plină de sinuozități. Datorită caracterului său integru care cuprinde tangențial aproape toate sfere societății.

Literatura utilizată este diversă. În această lucrare am încercat să prezint puncte de vedere atât a autorilor străini cu privire la acest fenomen cât și a autorilor sovietici. La fel caracterul interdisciplinar al temei a fost respectat prin includerea unor tratări din domeniul psihologiei sociale, economiei politice, sociologie etc.

Capitolul 1. Gorbaciov , Perestroika si destrămarea URSS-lui

Gorbaciov , Perestroika

Ceea ce Gorbaciov si colaboratorii săi Eduard Sevarnadze si Aleksandr Iakovlev au intenționat la bun început, când au dorit să reformeze Uniunea Sovietică a rămas neclar, chiar si pentru ei. Există numeroase supoziții si explicații privind intenția lor, dar majoritatea factorilor care s-au vehiculat par să fie absența unei corelări între planuri si realitate si puterea forțelor de opoziție, care s-au dezlănțuit chiar si împotriva celor mai mici reforme. Evenimentele din URSS si din Europa de Est au uimit pe toată lumea, mai ales pe cei care aveau un oarecare respect pentru sistemul comunist, si, printre acestia deșigur se afla întreaga conducere sovietică. S-ar putea să existe, totusi, o excepție importantă de la această nepotrivire totală între intenție si realizare. Gorbaciov, Sevarnadze, în mod deosebit, si alte personalități sovietice au insistat pe faptul că unul dintre pilonii noului lor mod de a gândi a fost acordul ferm privind inadmisibilitatea războiului nuclear si, deci, necesitatea unei minime cooperări internaționale, în mod deosebit între URSS si Statele Unite.

Cu toate rezervele, se poate afirma că politica externă sovietică a reflectat această atitudine si, în acest caz, avantajul mondial a fost incalculabil, deși rezultatul în sine a fost minor, iar începuturile sale, chiar în Uniunea Sovietică, au fost, în mare parte, anterioare regimului lui Gorbaciov.

La baza reformei lui Gorbaciov se află necesitatea de a scăpa de impasul economic, care se contura tot mai clar la sfârsitul regimului lui Brejnev. Deși unii specialisti afirmă că statul si societatea sovietică încetaseră să mai progreseze după căderea lui Hrusciov, lunga perioadă a lui Brejnev a devenit una de necontestată stagnare si corupție. Indicatorii economici coborau continuu, deși, până atunci, doar rata productivității si producția scăzuseră si nu productivitatea si producția în sine. Cu toate marile cheltuieli si cu toate eforturile multiplicate, situația agriculturii sovietice rămânea tragică. În industrie, ca si până atunci, calitatea rămânea în urma cantității, dar, cel mai important, întreaga industrie, o mostenire a primelor planuri cincinale, nu reacționa competitiv la noul val tehnologic. Într-adevăr, rămânerea în urmă din punct de vedere tehnologic si stiințific a constituit una dintre principalele îngrijorări sovietice. Necesitățile militare continuau să folosească sume mari din produsul intern brut – procentul era mai mult decât dublu față de cel al Statelor Unite. Stagnarea si criza economică s-au regăsit, în mod normal, în pesimismul si moralul scăzut care predominau în țară.

Primii doi – trei ani ai regimului lui Gorbaciov, care a început la 11 martie 1985, au prezentat aspectul « tradiСional ». Noul secretar de partid trebuia să se străduiască să-si întărească poziția si, chiar, un timp, el a efectuat o rotire a personalului de conducere si de înalt nivel administrative.

Astfel, la 1 iulie 1985, Sevarnadze a devenit membru al Biroului Politic, iar a doua zi a fost numit ministru de externe.

Perestrioka, reconstrucția țării si a sistemului propusă de Gorbaciov, a fost plină de promisiuni, dar, la început, destul de asemănătoare propunerilor si îndemnurilor reformatorilor sovietici anteriori.

Proiectul de plan, asa cum a fost prezentat de Gorbaciov în octombrie 1985, propunea dublarea venitului național în 15 ani, insista pe modernizarea instalațiilor si pe cresterea productivității muncii. Era foarte important să întrerupă stagnarea, să pună Uniunea Sovietică în miscare.

Dar, deși liderul vorbea de o « transformare radicală a tuturor domeniilor vieСii », si deși concepte precum profit si profitabilitate, descentralizare, inițiativă si chiar economie de piață si întreprinderi particulare erau prezente în discursul național, în practică efortul era limitat doar la o încercare de accelerare, mai ales prin eliminarea unor aspecte negative, precum si absenteismul si acoolismul (campania împotriva alcoolismului a început în mai 1985 si a continuat ulterior).

Gorbaciov a dat dovadă de mai multă originalitate în promovarea treptată a conceptului de glasnost. În evoluția sa destul de bogată, conceptul, prezentând o noutate uimitoare pentru societatea sovietică, i-a adus lui Gorbaciov un mare sprijin al intelectualilor, al publicului larg din țară, dar si din străinătate. Admirația externă a fost puternic amplificată, deșigur, de politica externă pasnică a Uniunii Sovietice. Si totusi, trebuie să remarcăm că, deși dificultățile regimului lui Brejnev erau criticate necontenit si deși Gorbaciov a reluat personal politica de destalinizare în iulie 1987, prin condamnarea terorii staliniste. În tot acest timp, perestroika si glasnost dădeau oamenilor speranța că se combină perfect într-o reformă măreață, cu față umană, pe linie leninistă a Uniunii Sovietice.

Din nefericire, aproape nimic nu mergea în timpul primilor ani ai lui Gorbaciov. Economia nu reacționa la simplele îndrumări. Politica economică a guvernului, mai ales cea financiară, a dus la deficite bugetare si la inflație si lucrurile s-au înrăutățit. Chiar si campania împotriva alcoolismului s-a dovedit un dezastru, singurul ei rezultat incontestabil fiind o mare crestere a producerii ilegale de alcool, iar zahărul a dispărut din magazine în unele părți din URSS. În scurt timp, sub noua administrație, cu direcția ei nesigură si confuză, economia a început să piardă si coeziunea pe care o avusese în timpul lui Brejnev, fără a câstiga nimic în schimb. Războiul din Afganistan, deosebit de dureros pentru populația Uniunii Sovietice, continua să făcă victime. La 28 aprilie 1986, la Cernobîl a explodat un reactor nuclear, catastrofa medicală si de mediu scoțând în evidență multiple deficiențe sovietice, de la cele tehnice la cele de informare în masă. Si într-adevăr acel tragic accident, ținut secret la început, a devenit punctul de plecare pentru glasnost si un argument puternic în favoarea acestei politici. Ulterior, glasnost, o realizare valoroasă si de necontestat a anilor lui Gorbaciov, a început să devină tot mai periculos pentru regimul sovietic si pentru planurile sale. Cea mare greseală a lui Gorbaciov a fost convingerea că glasnost avea să întărească, si nu să distrugă comunismul.Libertatea de exprimare însemna libertatea de a pune întrebări, si existau o mulțime de întrebări la care guvernul sovietic ar fi preferat să nu răspundă, de asemenea însemna libertatea diferitelor opinii politice si de altă natură, si deci legitimarea diferitelor partied politice, concluzie clară pe care Gorbaciov a încercat un timp să o nege prin menținerea glasnost, dar prin respingerea pluralismului politic. Glasnost si măsurile de liberalizare asociate acestuia aveau să ducă la apariția diverselor grupuri pe străzile si în piețele Moscovei si ale altor orase sovietice.

1.2. Apariția naționalismelor si fărâmițarea Uniunii Sovietice

Toate cele 15 republici constituente au fost în mod radical afectate. În plus, multe subdiviziuni etnice din cadrul acestor republici si alte minorități etnice au intrat în conflict. Conform naturii proprii naționalismului, relațiile participanților erau antagoniste. În multe privințe, cele trei republici baltice Estonia, Letonia si Lituania au avut inițiativa în ceea ce priveste dorința lor de indepedență de îndată ce libertatea de exprimare a devenit posibilă.

Pentru prima dată în Estonia, a fost recunoscută prima coaliție politică pe scară largă, necomunistă, Frontul Poporului, în iunie 1988. Estonia a fost cea care a proclamat la 17 noiembrie 1988 dreptul de a respinge legile sovietice, dacă ele contraveneau autonomiei sale. La 18 ianuarie 1989, limba estonă devine limbă oficială. Exemplul său a fost urmat de Lituania care în mai 1989 a adoptat o rezoluție declarând independența, iar la 22 august 1989 aceasta a declarat nulă si ilegală ocuparea si anexarea sovietică a Lituaniei în 1940. La începutul lui decembrie 1989, Lituania a devenit prima republică care a desființat monopolul garantat al puterii partidului comunist, iar mai apoi, în aceeasi lună, Partidul Comunist din Lituania a votat pentru separarea de Moscova, devenind primul partid comunist local si independent de URSS. Evenimentele din Letonia si Estonia au urmat un curs similar.

Gorbaciov a subestimat puterea naționalismului din zona baltică, precum si din alte părți, si, la început a încercat să ignore sau să elimine cererile de recunoastere si de independență. De îndată ce criza a devenit clară, el a încercat prin puterea cuvântului manipularea politică, dar niciodată prin represiuni militare masive. Astfel, la 11 ianuarie 1990, s-a dus la Vilnius, capitala Letoniei, sperând să-i convingă pe lideri să oprescă evenimentele naționaliste, dar nu a avut succes. Mai reusită a fost blocada petrolulului, o mare reducere a furnizării de petrol către Lituania, care a început la jumătatea lunii aprilie 1990 si care a forțat republica să suspende, dar nu să anuleze declarația de independență.

Oficial, toate aceste acte de violență au fost catalogate drept incidente locale sau digresiuni, Gorbaciov a negat orice complicitate. De fapt, el afirma că se opunea modului în care procedau republicile baltice, nu dorinței lor de independență, care putea fi realizată în timp, în mod legitim, deși, personal, spera că ele vor decide să rămână în noua Uuniune Sovietică. Totusi Gorbaciov nu a stiut cum să procedeze cu cererile de independență si nici nu a oferit soluții, deși republicile au acționat în mod democratic.

Dacă naționalismele s-au dezvoltat în mod paralel si chiar cooperant în zona baltică, ele au avut de la început un caracter antagonist în Transcaucazia. Revoluția georgiană a avut drept eveniment central o « duminică sângeroasă ». La 9 aprilie 1989, suprimarea brutală a unei demonstrații la Tibilisi a dus la moartea a 20 de participanți. La 1 aprilie 1991, georgienii s-au pronunțat ca fiind de acord « ca independenСa statului să fie stabilită pe baza actului de independenСă din 26 mai 1918 », cu o prezentare la vot conform cifrelor oficiale, de 90,53% din cei 3,4 milioane de locuitori cu drept de vot, răspunsul afirmativ a fost dat de 98,93% dintre ei. Deosebit de sângeroase au fost atacurile din Baku, capitala Azerbaidjanului, din ianuarie 1990, asupra armenilor si asupra unor rusi.

Frontiera armeano-azerbaidjană a fost transformată în linie de front, în care taberele opuse erau foarte bine aprovizionate cu arme si echipament furat sau obținut de la armata sovietică.

Armenia si-a declarat independența si s-a desprins de Uniunea Sovietică, deși, din cauza situației neplăcute si a evenimentelor schimbătoare, decizia acesteia pare, probabil, mai puțin radicală decât a republicilor baltice. Mai cooperante, s-ar părea că au fost cele cinci republici localizate în Asia Centrală : Republicile Kazahă, Kirghiză,Turkmenă si Uzbekă si Republica Iraniană Tadijkă. Profund afectate de actuala dezordine politică, afirmându-si în urma celorlalte republici « drepturile si suveranităСile », în continuu conflict cu autoritățile centrale, cu minoritățile si uneori între ele, aceste republici s-au dovedit a fi printre cele mai puțin revendicative din fosta Uniune Sovietică. Partidul si administrația au reusit destul de usor să-si mențină pozițiile în Asia Centrală sovietică, explicația fiind, poate, relativa subdezvoltare a zonei, cu preponderența unei singure culturi (bumbacul), sărăcia ei, explozia demografică si, mai ales, dependența de uriasele subvenții de la guvern, vitale pentru economie si chiar pentru existența oamenilor. Kazahstanul, cea mai mare dintre cele cinci republici, reprezintă un caz special : sudul este populat de kazahi, în timp ce nordul este predominat rusesc si, deci, revendicat de naționalistii rusi, precum Soljenițîn, care sunt dornici să-i separe pe rusi de alte popoare.

Viitorul istoric al Ucrainei va fi de o imensă importanță pentru Rusia. Curentul naționalist a adus la putere la Kiev, după alegeri, o coaliție guvernamentală condusă de comunisti ucrainieni naționalisti, combinată cu o miscare naționalistă necomunistă, cunoscută sub denumirea de Ruh.

Spre deosebire de naționalistii baltici, mai exclusivisti, politicienii ucrainieni i-au atras pe toți locuitorii republicii. În privința relației cu guvernele rusesti si apoi cu cele sovietice, Ucraina a dat unele semne de participare la anumite tipuri de asociații, dar totdeauna cu rezerve si cu probleme conflictuale. Printre acestea se numărau suveranitatea ucraineană asupra Crimeii, administrarea si distrugerea armelor atomice, precum si împărțirea si controlul forțelor armate în ceea ce priveste flota Mării Negre. Părțile estice si cele vestice, mai mici ale Ucrainei se deosebesc foarte mult. În Vest, care a aparținut de URSS doar din 1939 sau din 1945, renasterea religioasă a inclus si restaurația, uneori o restaurație militantă, a fostei biserici unite interzise, ca jurisdicție catolică, iar anticomunismul si antirusismul naționalist au atins apogeul.

Apropiați ucrainienilor din toate punctele de vedere, precum si implicați în evoluția generală a Rusiei, bielorusii si-au dezvoltat un naționalism propriu destul de încet, poate cu o generație sau două mai târziu decât ucrainienii. De asemenea, partidul s-a dovedit a fi puternic în Republica Bielorusă decât în altele, dar totusi, noul val naționalist a avut urmări. Astfel, la sfârsitul lunii iulie 1990, Bielorusia a emis o declarație de « suveranitate », deși ea era una dintre membrele cele mai devotate ale comunității.

Republica Socialistă Sovietică Moldova, situată la frontiera de sud-vest a Ucrainei, exemplifică bine caracterul naționalismului contemporan din Uniunea Sovietică. Într-un anumit sens, naționalismul său este unul fals, căci limba moldovenească, este, de fapt, limba română, iar moldovenii sunt parte a poporului român, postularea si promovarea diferențelor dintre cele două limbi fiind o politică sovietică deliberată. Miscarea a cuprins întregul grup etnic, în detrimentul numeroaselor minorități, precum găgăuzii de limbă turcă, ucrainienii si rusii. În lunile august si semptembrie 1989, au avut loc manifestații si contramanifestații privind introducerea limbii moldovenesti ca limbă oficială în republică. Tensiunile s-au transformat sporadic în lupte si au dus la intervenția armatei sovietice, pe linia acelorasi eforturi de stabilire a păcii, pe care guvernul sovietic a aplicat-o si in Transcaucazia.

Autoritățile moldovenesti si-au anunțat desprinderea din Uniunea Sovietică si refuzul de a participa la noua federație.

1.3. Evenimente interne

Dar țara era în pragul catastrofei. Optimismul si încrederea primilor ani ai lui Gorbaciov dispăruseră. Economia continua să se deterioreze, generând lipsuri de bunuri de consum si chiar teama de foamete. Au izbucnit mari greve, mai ales ale minerilor din regiunea Ural, din Siberia si Ucraina. Măsuri specifice, precum decretul din 23 ianuarie 1991, prin care se retrăgeau din circulație bancnotele de 50 si 100 de ruble si se impunea schimbarea acestor bancnote în condiții foarte restrictive, s-au transformat în dezastru financiar. Prost aplicat, acest decret nu a reusit să reducă inflația, abuzurile si delincvența si a lovit greu în cetățenii muncitori si pensionari. De fapt, înmulțirea decretelor si a directivelor a dus la confuzie totală. După noua autoproclamare a republicilor unionale si a jurisdicțiilor mai mici, nu era deloc clar cine si ce poseda, cine si ce conducea. Aceeasi proprietate sau sferă economică putea fi revendicată de guvernul central, de o republică unională, de o administrație regională sau de o municipalitate. Măsurile de reformă luate de diverse autorități erau, în cel mai bun caz, parțiale, întâmplătoare si foarte greu de îndeplinit, dacă nu chiar imposibil. Reforma economică generală, deși promisă în repetate rânduri, era mereu amânată. Multiple deficiențe, inclusiv incompetența sistemului sovietic, au fost evidențiate de catastrofe naturale, precum si de urmările lor, asa cum au fost cutremurul de pământ din Armenia, din decembrie 1988, în care au murit 25 000 de oameni si explozia de gaze de lângă Asa, în Urali. Problemele mediului au apărut si mai pregnant, pe măsură ce au fost cunoscute mai bine distrugerile ecologice din țară. Negative pentru imaginea guvernului au fost repetatele descoperiri de morminte si gropi comune : aproximativ 102.000 cadavre găsite lângă Minsk, între 200.000 – 300.000 de cadrave găsite lângă Kiev. Gorbaciov a introdus alegeri competitive în cadrul Partidului Comunist, pentru a diminua stagnarea si pentru a obține susținători împotriva tradiționalistilor bine situați. La 13 ianuarie 1990, el si-a schimbat atitudinea autoritară si a declarat că este dispus să accepte existența altor partide politice în URSS. Ca urmare a demonstrației, din februarie, a peste 250.000 de oameni la Moscova si a altor adunări din alte orase, la 13 martie 1990, legislativul a anulat articolul 6 din Constituție, care garanta « rolul cunducător » al Partidului Comunist, adică monopolul puterii politice în Uniunea Sovietică. Deși reformatorilor le-a trebuit mai mult timp ca să înființeze o organizație politică cuprinzătoare în afara partidului, în iulie 1991 a apărut Miscarea Reformei Democratice, condusă de fostii colaboratori ai lui Gorbaciov si alți liberali. Si Partidul Comunist, cândva un monolit absolut, a ajuns să fie amenințat de o scindare majoră, făcând loc pluralismului, în vara anului 1991, mai ales în aripa rusă.

Chiar în ziua când articolul 6 a fost abrogat, Gorbaciov ca presedinte al țării, a primit dreptul să conducă prin decrete executive, atunci când este necesar. Combinarea funcțiilor de partid cu cele de stat nu era ceva nou pentru liderii sovietici, dar noutatea aranjamentului consta în faptul că funcția de stat putea fi folosită acum împotriva partidului. Gorbaciov îsi pregătise bine baza pentru puterea în stat, urmând după Gromîko în funcția de presedinte, în octombrie 1988, câstigând alegerea în funcție prin voturile celor 2 250 de membri ai Congresului Deputaților Poporului. În vara anului 1991 se vehiculau speculațiile că Gorbaciov ar putea abandona partidul, bazându-se doar pe administrația de stat si pe reformă, dar de fapt el a mers în direcția opusă, câstigând încă o dată sprijinul necesar din partea partidului si intenționându-l să-l ducă pe calea dorită.

Nu este usor de evaluat si nici simplu de prezentat politica lui Gorbaciov. Adesea este greu de făcut o distincție între proiectele, planurile si scopurile sale si concesiile si compromisurile politice si tactice pe care trebuia să le facă, impuse de alte forțe politice din Uniunea Sovietică. Rezultatul a fost un drum întortochiat, cu sovăiri între reformă si restricții. Să menționam câteva din alternativele sale : în octombrie 1990, Gorbaciov a aprobat planul Satalin, prin care se impunea introducerea în decurs de 500 de zile, a economiei de piață în URSS, dar, în ultimul moment el a ezitat si în săptămânile si lunile care au urmat a adoptat o politică conservatoare si chiar reacționară, caracterizată prin numiri guvernamentale în posturi importante si acordarea unei noi puteri poliției si armatei care acționa drept poliție. Cu acea ocazie, Sevarnadze a demisionat din funcția de ministru de externe, în semn de protest si avertisment, si a fost înlocuit cu fostul ambasador în SUA, aparent fără nici o modificare în natura politicii externe sovietice.

Printre tendințele distructive pe termen lung, putem menționa devierea resurselor naționale spre scopuri militare si federaliste; epuizarea inutilă si neglijentă a resurselor naturale si umane pentru crestere si progres economic, combinate cu decalaje în progresul tehnologic civil si în îmbunătățirea calității ; neputința de a hrăni populația fără a apela la importuri masive ; degradarea si contaminarea fizică a mediului, cu efecte majore asupra sănătății populației ; degradarea continuă a sistemului central de planificare si administrare economică, agravată de un control rigid al prețurilor si de o politică monetară gresită ; amploarea unei economii subterane strâns legate de corupția oficială de proporții si (în timp) ce crima organizată ; deteriorarea stimulentelor si moralei muncii, a inițiativei, a simțului întreprinzător si de responsabilitate (cu excepția economiei subterane) ; în consecință, o consecventă întârziere a cresterii economice si un declin real.

Am putea continua această listă deprimantă a factorilor economici de bază, fără să-i mai menționăm pe cei politici, sociali si etnici, care au împins mult economia sovietică spre momentul său istoric de criză profundă. Acel moment s-a produs în timpul lui Gorbaciov, nu pentru că acesta ar fi cel potrivit reformator economic pe care URSS l-ar fi putut avea mai devreme sau mai târziu – dar se pare că nu este- ci pentru că este dificil să ne imaginăm un alt lider comunist, si trebuia să existe unul care să fi putut discredita mai repede minciunile trecutului.

Dar, mai întâi, ar trebui să analizăm agenda economică, care a influențat politica sovietică de când Gorbaciov a preluat puterea.

Prima problemă urgentă de care s-a ocupat Gorbaciov a fost reducerea decalajului militareconomic- tehnologic față de Vest. El a abordat această problemă în mod tradițional stalinist, cu

aceleasi instituții, cu aceeasi oameni si nu a reusit irosind resurse si timp. Reforma economică (mai târziu, în forma ei radicală, transformatoare de sistem, numită de obicei “tranziție”) a impus o agendă de măsuri economice care – nu imediat, ci în timp, si nu întotdeauna în aceeasi ordine – avea să aibă următoarele componente principale:

1) oprirea imediată a declinului rapid al economiei “reale”;

2)stabilizarea; trecerea la situația în care în contrast puternic cu situația curentă, moneda internă să fie un numitor comun al valorii si un mijloc efectiv de schimb valutar, iar prețurile să fie reglementate de piață, rezonabil stabile si suportabile. Până în 1990-1991, stabilizarea a devenit problema principală, mai importantă decât toate celelalte de pe agendă;

3) transformarea economiei de control în economie de piață, sarcină de mare importanță;

4) legalizarea pe scară largă a activității comerciale particulare, precum si privatizarea întreprinderilor de stat;

5) rezolvarea problemei explozive privind relațiile unionale, federale, cu republicile, relațiile interrepublicane, a succesiunii sau a autonomiei depline pentru unele dintre republici;

6) integrarea URSS (sau a ceea ce a mai rămas din ea) si a părților sale constituente individuale în economia mondială;

7) o rețea de siguranță socială adecvată dislocărilor economice si tulburărilor politice care pot apărea;

8) structuri fiscale si bancare corespunzătoare soluțiilor adoptate în conformitate cu punctele (1 )- (7). Si deșigur, inițierea si aplicarea unui număr mare de legi.

O agendă mai descurajantă nu se poate imagina chiar si pentru o țară care nu este afectată de conflicte interne asa cum este URSS. În primele patru luni ale anului 1991 PNB-ul a scăzut cu mai mult de 9% față de perioada corespunzătoare a anului anterior, iar raportul “După perestroika :economia sovietică în criză” nu există îndoială că 1991 a fost un an mai rău pentru economia sovietică decât 1990 si situația se va înrăutăți, iar produsul intern brut va scădea cu 10% până la 15% si rata anuală a inflației ar putea ajunge mult peste 100%. Nu mai puțin importantă este imaginea privind distribuția venitului si a bogăției personale. Legat de această problemă s-a observat că în 1991 s-a atins o nouă cotă (scăzută) în privința diferențierii venitului si a averii personale. Păgubiții sunt acea mare parte din populație ale căror mijloace de trai depind în mare parte de sursele oficiale de venit (salarii, pensii), care au scăzut ca valoare reală în acest an si/sau ale căror venituri neoficiale au crescut mai puțin decât inflația si/sau ale celor cu puține relații personale lucrative.

Dar mulți alții au câstigat considerabil, profitând de multiple ocazii noi de producție si de comerț, de afaceri si de arbitraje rapide pe piața neagră – prin crearea de lipsuri si ridicarea prețurilor – de marea liberalizare a activităților comerciale private, prin diferite forme legale noi, si de haosul propriu-zis. Si nu este nimeni obligat să-si țină averea în ruble; există numeroase posibilități, mai mult sau mai puțin legale, pentru a transfera banii personali în străinătate. Până nu se stabilizează banii si prețurile, până nu se rezolvă problema federală si nu se asigură mai bine suportul legal pentru afacerile particulare, oamenii de afaceri vor continua să evite investițiile nelichide pe termen lung si vor căuta afaceri usoare si rapide. Puțini dintre ei sunt investitori pe termen lung. Totusi marile câstiguri personale provin adesea din “însusirea spontană” de jure sau de facto în detrimental statului. Si deoarece aceia care sunt mai aproape de proprietățile statului, vechea elită au, de la sine înțeles, cele mai bune ocazii de a si le însusi, fenomenul de “însusire de către nomenclatură” a obținut, dacă nu dimensiune de masă, cel puțin atenția maselor cu implicații politice clare.

La momentul respectiv opinia publică si politicienii se întrebau cum ar arăta URSS peste cinci ani sau peste cinci luni ? Cine si-ar fi putut imagina, în 1986, URSS din 1991, lumea din 1991 ? Presupun că ar fi fost văzută mai fragmentată, cu o economie la fel de comandată, cât si liberalizată, o economie mai haotică decât cea capitalistă, cu mari posibilități de profit privat. Problemele economice sunt prea profunde, problemele politice si naționale prea acute, mostenirile vechiului sistem greu de înlăturat. Procesul de privatizare al proprietăților statului va fi prea lent. Si mai mult decât toate, după ce totul va fi pus în ordine, stocul de capital fizic va trebui refăcut din nimic.

Această reconstituire si reechipare, îmbunătățirea fizică, si, mai ales reorinentarea spre noi obiective sociale si spre lumea exterioară vor fi de lungă durată si enorm de costisitoare. În această situație economică, socială si politică, la 19 august 1991 Gorbaciov a renunțat, din motive de sănătate, la funcțiile sale înalte în stat si de partid. Lovitura de stat de dreapta a părut reusită, cel puțin la început, dar a esuat în trei zile, din cauza opoziției lui Boris Elțîn, din cauza proastei organizări si, se pare, din cauza refuzului unităților principale militare si de poliție de a executa ordinul liderilor loviturii de stat. Rezultatele insuccesului au inclus si revenirea lui Gorbaciov, o îmbunătățire a poziției lui Elțîn, arestarea liderilor si discreditarea mai multor sefi guvernamentali, de partid si militari ai partidului si poliției cu părăsirea scenei politice de către Gorbaciov si cu “suspendarea” activităților partidului în vederea cercetărilor. De asemenea procesul de destrămare al URSS a luat o mare amploare. Lituania, Letonia si Estonia si-au declarat imediat independența. La 25 decembrie 1991, Gorbaciov a demisionat. Toate republicile unionale si-au declarat independența, deși majoritatea si-au exprimat dorința de a forma o asociație liberă, nedefinită, care a ajuns să fie cunoscută sub denumirea de Comunitatea Statelor Independente. Boris Elțîn a apărut ca personalitatea centrală, într-o situație nouă si foarte neclară.

Capitolul 2. Căderea lagărului socialist;

2.1. Destrămarea lagărului socialist. Foctori și influiențe privind URSS- ul.

Când totul începea să se destrame în țară, Gorbaciov si Uuniunea Sovietică au pierdut Europa de Est, ceea ce a contribuit mult la procesul de destrămare continuă.Din punct de vedere retrospectiv, se pare că au existat două explicații principale pentru evenimentele din 1989: uriasa aversiune, si chiar ură, a popoarelor-satelit față de sistemul si regimul comunist, precum si decizia lui Gorbaciov de a nu interveni în niciun fel cu armata sovietică, considerând că restructurarea va contribui la întărirea sistemului. Dar, odată ce sistemul s-a destrămat, si cu o viteză teribilă, liderul sovietic a ajuns la concluzia că nu se mai putea face nimic pentru salvarea vechii orânduiri.

Asa cum le spune el susținătorilor sistemului sovietic, care îl acuzau de trădare, numai tancurile ar fi putut opri schimbările din Europa de Est, dar tancurile nu pot fi folosite la infinit.

Astfel, în 1989, s-a produs prăbusirea comunismului în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria si Germania de Est. Dacă fiecare caz național a avut propriile sale caracteristici, precum importanța Germaniei de Vest pentru ceea ce s-a întâmplat în Germania de Est sau rolul unic al Solidarității în Polonia, au existat totusi si caracterisci comune. În primul rând, regimurile comuniste s-au dovedit incapabile să supraviețuiască libertății intelectuale si politice a glasnost si, mai ales alegerilor libere, începând cu alegerile libere din Polonia, din 5 iunie 1989. Chiar si cazurile controversate din România si Bulgaria poate deosebit de relevante pentru viitorul Rusiei unde mare parte din sistem se pare că a supraviețuit bine, problemele țin de înlăturarea fostilor demnitari din structurile aparatului de stat si nu de frica de reîntoarcere în regiune a lui Ceausescu si Jivkov.

Deși foarte greu lovit, Gorbaciov a reacționat la evenimente rapid si imaginativ. În loc să organizeze o acțiune de intervenție, mai ales în problema centrală a unificării Germaniei, el a acceptat unificarea, câstigând gratitudinea cancelarului Helmut Kohl, precum si avantaje financiare pentru retragerea si reîntoarcerea în țară a trupelor sovietice si alte ajutoare.

În plus, soluția problmei germane si abandonarea de către sovietici a dificilelor probleme ale Europei de Est se potriveau cu politica de pace si de cooperare internațională a lui Gorbaciov. Trupele armatei sovietice au părăsit, în sfârsit Afganistanul, deși Uniunea Sovietică continua să furnizeze masiv ajutor militar forțelor guvernamentale pentru războiul civil care părea că nu se mai termină. Au urmat negocieri complicate cu Statele Unite, iar la sfârsitul lunii iulie 1991 s-a ajuns la un acord de reducere a unor tipuri de armament. Analistii au remarcat la acea vreme, că noul spirit de cooperare era si mai important decât prevederile speciale ale tratatului. Deși s-au mai păstrat unele tensiuni, de exemplu în legătură cu decizia Japoniei de a mai obține insule în arhipeleagul Kurilelor, acaparate de Uniunea Sovietică spre sfârsitul celui de-al doilea război mondial, Gorbaciov si țara sa deveneau repede susținători ai ordinii mondiale. Ei au jucat acest rol în 1990, în criza si războiul care au urmat ocupării Kuweitului de către Irak, deși nu au intervenit militar, dar si în 1991, după terminarea acelui război, când atenția internațională s-a îndreptat spre conflictul arabo-israelit.

Razboiul rece a fost câstigat de America si de Europa, unite în Alianta atlantica. Cei doi parteneri sunt astazi mai siguri si mai prosperi decât au fost vreodata de la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial. Dar nici învingatorii nu au fost scutiti de consecintele negative ale perioadei postbelice. Sfârsitul conflictului a avut consecinte neprevazute asupra constitutiei lor si a naturii relatiilor dintre ele.

Pentru Amerca, victoria a marcat sfârsitul unui lung interludiu constitutional, în timpul caruia vointa presedintelui prevalase asupra vointei Congresului. Dupa încheierea starii de urgenta impuse de razboiul rece, politica externa a Statelor Unite este din nou, ca în cea mai mare parte a istoriei lor, rezultatul unei convietuiri dficile dintre monarhul electiv de la Casa Alba si un organism (Congresul), care împarte cu el toata raspunderea guvernului. Nu este de ajuns. In sfârsit, dupa destramarea amenintarii comuniste, opinia publica americana a cedat din nou vechilor tentatii izolationiste si unilateraliste. Primul care si-a dat seama de acest lucru a fost Bill Clinton, care a câstigat alegerile prezidentiale din 1992, pentru ca a simtit ce dorea tara si a refuzat sa-l înfrunte pe adversarul sau (George Bush, cel triumfator în "razboiul din Golf") pe terenul politicii internationale.

Aceasta nu înseamna totusi ca America intentioneaza sa renunte la statutul de lider, cucerit în ultimii saizeci de ani. Societatea americana oscileaza între impulsuri contradictorii. Este puternic — aproape religios — convinsa ca Statele Unite au dreptul si datoria (un manifest destiny) de a-si afirma întâietatea si de a-si îndeplini misiunea. America vrea sa-si conserve superioritatea tehnologica, întrevde în proliferarea nucleara o amenintare a propriei securitati, este hotarâta sa împiedice, pe cât posibil, ca alte tari sa aiba un arsenal atomic. Nu dorste sa cedeze organizatiilor internationale o parte a propriei sale suveranitati si este deci constrânsa sa actioneze pe cont propriu. Dar nu are încredere în angajamentele internationale, nu este dispusa sa suporte sacrificiile pe care exercitarea puterii le comporta uneori, este încântata ca are un sistem politic care poate, în multe împrejurari, sa-l paralizeze pe seful Executivului Oricine ar sta la Casa Alba trebuie sa-si conduca tara printre aceste contradictii.

Insasi constitutia Europei a fost profund modificata de sfârsitul razboiului rece. Timp de aproape patruzeci de ani, de la crearea Comunitatii Europene pentru carbune si otel, pâna la caderea Zidulu Berlinului, Europa a fost întemeiata pe raportul, inegal din fericire, dintre cele doua mari puteri continentale. Germania era un colos economic, dar afectata de servituti ce îi limitau libertatea de actiune: vina de nesters pentru cel de-al doilea razboi mondial, ocupatia militara din partea învingatorilor, divizarea, o vulnerabilitate deosebita, care deriva din faptul ca, dupa caderea cortinei de fier, devenise citadela extrema a blocului atlantic, la granita cu "imperiul raului".

Franta, pe de alta parte, era mai fragila din punct de vedere economic, dar avea unele avantaje: era membra a directoratului tripartit al ocupantilor, avea un loc în Consiliul de Securitatea, era putere nucleara, dispunea de prestigiul si autoritatea învingatorului. Intr-un an, din noiembrie 1989 pâna în noiembrie 1990, aceste avantaje au disparut, în parte. Dupa moartea comunismului si dupa colapsul sistemului sovietic, Germania reunificata nu mai reprezinta o piatra de hotar. Dincolo de granitele sale orientale, au reaparut vechile tari din Mitteleuropa, sateliti naturali ai marelui Reich economic german.

Sfârsitul razboiului rece si prabusirea sistemului sovietic au avut, bineînteles, cele mai traumatizante si mai durabile efecte în Europa comunista. Dezintegrarea U.R.S.S.-ului si disparitia comunismului au distrus cetatenia ideologica comuna care protejase statele multinationale din Europa Centrala si de Est împotriva demonilor intolerantei rasiale si ai fragmentarii etnice sau national-religioase. Unele state vechi si-au regasit independenta, altele s-au dizolvat în mod pasnic, altele s-au precipitat în haosul razboiului civil. Din aceasta deflagratie, nu mai putin grava decât aceea care a urmat primului razboi mondial, au aparut noi subiecte politice, dotate cu o suveranitate fictiva, incapabile sa actioneze pentru propia lor dezvoltare si securitate: principate si ducate în cautarea unui nou împarat binevoitor si benefic, caruia sa-i încredinteze propria lor soarta. Egocentric si provincial, Occidental a privit emotionat la televizor razboaiele ce aveau loc la usa casei sal si care aruncau valuri de refugiati pe plajele lui, dar nu a acordat foarte multa atentie la ceea ce s-a întâmplat în acesti ani la granita dintre Moldova si Ucraina, în Georgia, în Nagorno-Karabah sau în Cecenia.

François Mitterand si Margaret Thatcher nu doreau reunificarea germana, dar nu au avut puterea sa o împiedice. Nu ramânea decât o singura cale: ca Germania sa fie strâns legată de celelalte tari ale Comunitatii si sa nu poata profita de recucerirea independentei sale pentru crearea unui mare Commonwealth german de la Rin la Nipru, de la Marea Baltica la Adriatica. Uniunea monetara s-a nascut din aceste angoase si de atunci a devenit obiectivul strategic al Europei Occidentale. De aceea Uniunea trebuie sa-si concentreze toate eforturile asupra monedei comune, euro, si sa lase pe planul al doilea celelalte obiective care, la sfârsitul razboiului rece, apareau drept posibile: extinderea catre tarile din Europa Centrala si de Est, un raport politico-militar mai echilibrat cu Statele Unite. Consiliul Europei si Comisia Europeana declara ca depun toate eforturile în vederea aprofundarii si extinderii. Dar tocmai aceasta aprofundare devine, la începutul anilor ’90, preocuparea dominanta a Europei comunitare. S-a nascut astfel, în cursul deceniului, o Europa schioapa si neputincioasa. Are o piata unica, o moneda unica si, dupa semnarea tratatului Schengen, o frontiera unica. Dar nu are un ministru de Externe, un ministru de Finante, un ministru de Interne si nici un ministru de Justitie. Are un ministru al Apararii, dar el se afla la Mons, sediul al Comandamentului integrat al organizatiei militare a Pactului atlantic, si poarta uniforma militara a armatei Statelor Unite.

Solicittata de propria opinie publica si de dorinta de a evita contraloviturile crizei balcanice, aceasta Europa, pe drept sau pe nedrept, se simte datoare sa intervina în treburile vecinilor sai, dincolo de Marea Adriatica. Dar nu dispune de sufiecnte mijloace. Industriile sale de aparare sunt strict nationale, deci incapabile sa înfrunte împreuna provocarile noilor tehnologii. Cheltuielile sale militare, masurate în functie de produsul intern brut, echivaleaza cu circa doua treimi din cheltuielile americane. Logistica sa si serviciile de informatii depind aproape exclusiv de bazele, de avioanele si de satelitii americani.

După încheierea războiului rece, fiecare țară europeană a blocului socialist a fost confruntată cu problemele dificile și dureroase ale tranziției. Într-o țară obișnuită tranziția a însemnat trecerea de la totalitarism la democrație și de la economia centralizată la cea de piață. În cazul Rusiei, tranziția a însemnat și trecerea de la statul imperial la cel post imperial. Dacă în planul dificultăților reale trecerea de la economia centralizată la cea de piață se dovedește foarte complicată, mai ales în cazul Rusiei unde amploarea transformării adaugă elemente de dificultate suplimentare procesului, în planul percepției, cea mai delicată problemă este totuși cea a trecerii de la statul imperial la cel post imperial. Este delicată pentru că de 300 de ani rușii trăiesc în minte cu ideea imperială, care le oferea un gen de compensație la greutățile și lipsurile vieții cotidiene. De data aceasta, prăbușirea imperiului a fost însoțită de o prăbușire a nivelului de trai, chiar a securității personale. A dispărut și “aroma ideologică” pe care o răspândea, totuși, existența imperiului: suferim, dar cel puțin suntem mari și chiar temuți. De aceea, populația este tentată să privească dispariția imperiului ca o pierdere, ca o tragedie, mai mult ca un “complot” deliberat pentru a dezmembra un guvern și o națiune .

2.2. Ultima încercare de a salva Uniunea

            În scopul de a-l răsturna pe Gorbaciov din postul de Secretar General al PCUS și de Președinte al URSS, aripa reacționară a PCUS și aparatul de partid au planificat pentru septembrie 1991 organizarea congresului extraordinar al PCUS și al Congresului deputaților poporului din URSS. Gorbaciov s-a adresat liderilor republicilor unionale pentru a obține sprijinul acestora, promițându-le lărgirea radicală a atribuțiilor și semnarea în cel mai scurt termen posibil a unui nou acord unional în august 1991. Pentru a-l devansa pe Gorbaciov, liderii republicilor unionale au întreprins o încercare de lovitură de stat pe calea CSSI.

            Însă în ciuda opiniilor divergente, CSSI nu a fost cauza principală, ci ultima picătură care a înclinat balanța în direcția scindării URSS. Devenind un rod al aparatului central de partid și al structurilor regionale ale PCUS implicate în transformări, CSSI a determinat destrămarea partidului, a făcut ca procesul reformării acestuia să fie imposibil, iar acest lucru, la rândul său, a eliminat posibilitatea oricăror încercări de reformare treptată a statului unional.

            În legătură cu evenimentele din 19-21 august 1991, secretarul general al CC PCUS Mihail Gorbaciov, pe data de 25 august 1991, a demisionat din funcția de Secretar general și a îndemnat CC PCUS “să ia dificila, însă justa decizie de a se autodizolva”. Începând din 22 august și până pe 6 noiembrie 1991, și-au încheiat existența partidele comuniste din toate republicile unionale și respectiv PCUS, ca organizație a întregii uniuni.

            A fost absolut firesc, ca practic odată cu scindarea structurilor PCUS să se destrame în avalanșă statul unitar. În august 1991, a fost făcut proclamație de independență statală, adică de ieșire din componența URSS (în ciuda nerespectării procedurii juridice), Azerbaidjanul, Belarusia, Kirghizstanul, Moldova, Turkmenistanul, Uzbekistanul, Ucraina, Estonia. În septembrie au fost urmate de Armenia, Tadjikistan. Anterior, în 1990 și în primăvara lui 1991, Letonia, Lituania, Georgia. Astfel, în decembrie 1991 au ieșit din componența URSS practic toate republicile unionale, cu excepția Rusiei și a Kazahstanului.

Sfârșitul URSS a fost definitivat de către liderii republicilor slave

            Ultimul element al acestui proces de distrugere a fost reprezentat de referendumul ucrainean din 1 decembrie 1991, atunci când majoritatea absolută a cetățenilor republicii au sprijinit proclamația de suveranitate a Ucrainei.

            Fostul adjunct al președintelui G. Carter Zbignev Bjezinskii a relevat în repetate rânduri, că strategii americani din Ucraina au avut un rol hotărâtor în destrămarea URSS. “Anume acțiunile Ucrainei, declararea independenței de către aceasta în decembrie 1991, insistența acesteia în timpul importantelor negocieri purtate în pădurea Belovejskaia în favoarea înlocuirii Uniunii Sovietice cu o comunitate mai liberă, formată din state independente … nu au permis ca CSI să devină o simplă nouă denumire a unui URSS mai federal. Independența politică a Ucrainei a surprins Moscova și a reprezentat un exemplu, care a fost urmat de alte republici Sovietice, cu toate că la început nu cu prea multă fermitate.

            Astfel, pe 8 decembrie 1991, acordul semnat de șefii celor trei state slave – Rusia, Belarus și Ucraina, a dat o formă oficială definitivă sfârșitului URSS care avusese deja loc. Cu toate că majoritatea populației continuă să considere că doar o singură declarație a fost suficientă ca să zdruncine o putere nucleară cu o mare armată și cu structuri puternice de securitate de stat, la Kiev, la Minsk și în alte capitale ale fostelor republici unionale se știe cu claritate că soarta URSS-ului unitar a fost decisă cu timp înainte.

2.3. Moștenitorul URSS- ului- CSI

            Însă din ce motiv totul s-a produs tocmai la Belovejskaia și atât de rapid și neașteptat, încât au existat zvonuri privind “un complot secret organizat în spatele lui Gorbaciov”? În realitate, nu a existat nici un secret. Serviciile speciale, care au protejat Visculi, au înaintat rapoarte exacte președintelui URSS. La început, Boris Elțîn și Stanislav Pușkevici au continuat să spere că-l pot convinge pe Leonid Kravciuk să păstreze într-o oarecare manieră Uniunea. (Căci, după cum se știe, la timpul respectiv, Elțîn nu a spus doar “Trăiască Uniunea!”, ci pe 17 august 1991 a parafat chiar un proiect de Acord Unional și a planificat semnarea acestuia pe 19 august 1991). Însă președintele ucrainean nici nu a vrut să audă de cuvântul “Uniune”. În sfârșit au găsit formula “Comunitate”, ca mod de coexistare a statelor într-un spațiu unic economic, politic și militar. Președinții i-au însărcinat pe experți să pregătească documentele în conformitate cu modelul comunității. Sensul general a fost clar, însă era important să se găsească pentru acesta forma juridică necesară. Totul a fost determinat de faptul că la Visculi au fost prezente trei dintre cele patru republici care s-au aflat la baza apariției URSS în 1922: Rusia, Belarus, Ucraina. A patra era Federația Transcaucaziană (ZSFSR), care și-a încheiat existența la scurt timp după crearea URSS, iar toți membrii fostei ZSFSR ieșiseră deja din componența Uniunii (Georgia pe 9 aprilie, Azerbaidjanul pe 30 august, Armenia pe 21 septembrie 1991. Este evident, că trei dintre cei patru “părinți fondatori” aveau dreptul de a discuta soarta Uniunii. În final, a apărut formula acordului, care era compus din două părți. Prima: statele-fondatoare constată dispariția statului creat de acestea – URSS. Al doilea: Rusia, Ucraina și Belarus (din nou în calitate de fondatoare) declară crearea unei noi uniuni – Uniunea Statelor Independente. După semnarea acordului, Elțîn, Kravciuk și Șușkevici s-au hotărât să-i telefoneze lui Gorbaciov și lui G. Bush-tatăl. Telefoniștii “centralei telefonice speciale” l-au căutat destul de mult timp pe șeful Kremlinului, însă legătura cu Casa Albă s-a obținut aproape imediat. În cele din urmă, o parte a convorbirilor s-a desfășurat în paralel: Elțîn cu Bush, Șușkevici cu Gorbaciov.

            Aflând despre cele petrecute, Gorbaciov s-a adresat imediat armatei. Acesta până la demisia sa benevolă, pe care și-a dat-o pe 26 decembrie 1991 lua legătura telefonică în permanență cu comandanții diferitor districte, îi cerea ajutor mareșalului Șapoșnikov. Însă militarii nu au reacționat. Toate acestea aminteau foarte mult de istoria lui Nikolai II din 1917, atunci când țarul, în calitate de comandant suprem s-a adresat armatei, iar militarii au fost unanim în favoarea renunțării la tron de către acesta.

            Sovietele supreme ale Rusiei, Ucrainei și Belarusiei au definitivat destrămarea URSS-ului din punct de vedere juridic, ratificând practic în unanimitate Acordul de creare a Comunității Statelor Independente. La scurt timp după aceea, toate celelalte republici, cu excepția celor baltice și a Georgiei au aderat la CSI.

CONCLUZII

Am avut în cursul secolului trei razboaie mondiale sau, mai degraba, trei episoade ale aceluiasi razboi, întrerupt de un lung armistitiu (1919—1939) si de o scurta pauza (1945—1947). "Marele razboi al secolului XX" izbucneste la 28 iulie 1914, dar se sfârseste lent si progresiv, între caderea Zidului Berlinului, în noiembrie 1989, si moartea Uniunii Sovieticice, în decembrie 1991.

Caderea zidului Berlinului, in noiembrie 1989, reunificarea Germaniei in octombrie 1990, dezintegrarea Uniunii Sovietice in decembrie 1991 si schimbarile spectaculoase survenite in Europa Centrala si de Est au marcat sfârsitul razboiului rece, ce a modificat situatia politica din Europa si a schimbat fundamental imperativele de securitate ale membrilor Aliantei. Evenimentele ce au avut loc ulterior au dovedit ca pericolele si amenintarile la adresa pacii si stabilitatii se mentin. In urma hotarârilor luate de catre sefii de stat si de guvern ai tarilor aliantei in cadrul reuniunilor la vârf de la Londra (iulie 1990), Roma (noiembrie 1991), Bruxelles (ianuarie 1994), Madrid (iulie 1997) si Washington (aprilie 1999), Alianta Atlanticului de Nord si-a adaptat strategia sa globala, in raport cu schimbarile produse in contextul strategic si politic. In urma deciziilor luate la Madrid trei state central europene, Polonia, Cehia si Ungaria au fost invitate oficial sa se alature aliantei, fapt finalizat prin deciziile luate la Summit-ul de la Washington care, nu numai ca a marcat aniversarea a cincizeci de ani de la crearea Aliantei Nord-Atlantice, dar pentru prima data in istoria acesteia a admis includerea de noi membri din rândul statelor ce in urma cu nu mai mult de zece ani erau considerate adversare ale acesteia .

8 Mai 1945, sfârsitul celui de-al doilea Razboi Mondial în Europa. A urmat împartirea Europei în Est si Vest prin Tratatul de la Yalta din 4-11 Februarie 1945, semnat de Stalin, Churchill si Roosevelt. A aparut apoi Revolutia industriala, cu transformarile tehnologice si sociale în cursul secolului al XX-lea. Al doilea Razboi Mondial a scos în evidenta amploarea de resurse materiale si intelectuale puse în serviciul de arme de distrugere. Într-o lume profund divizata între EST si VEST, dominata de doua super-puteri care erau Statele Unite si URSS, marite State continuând de a sustine masiv eforturile de Cercetare-Dezvoltare, creând institutii specializate ca NASA americana sau Centrul National de Cercetare Stiintifica în Franta. Revolutia industriala, caracterizata prin stapânirea informatiilor si comunicatiilor gratie electronicii si a informaticii (inventia tranzistorilor în 1948, si a micriprocesoarelor în 19770), în toate sectoarele progresele tehnice se multiplica, în special în fizica (energia nucleara militara si civila) în biologie (descoperirea ADN în 1953), în chimia organica (materiale plastice, fibre sintetice, coloranti, detergenti, medicamente, insecticide …) Cucerirea spatiala ilustreaza sinergia care caracterizeaza acest pasaj catre un nou sistem tehnic: chimia carburantilor, metalurgia aliajelor la înalta rezistenta, puterea calculului de sisteme de ghidaj, toate împreuna necesare pentru cucerirea spatiului (primul satelit sovietic Sputnik în 1957, primul om în spatiu de origine rus Youri Gagarin în 1961, apoi primii pasi pe Luna – Neil Armstrong, în 1969).

Patru ani după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, nu mai există nici o indoială că o nouă revoluție cu aspect pasnic zguduie Uniunea Sovietică.Cum să nu începi să speri că se va încheia capitolul perioadei de după război si, o dată cu el divizarea Europei, teama de război si spectrul unei distrugeri a civilizației ca urmare a unei confruntări cu arme nucleare ?

Dispariția Uniunii Sovietice s-a dovedit a fi la fel de neasteptată si de bruscă, dar si controversată, ca si apariția ei. Urâtă, dar si admirată în timpul celor trei sferturi de secol ale existenței sale, părea să fie recunoscută universal ca puternică si durabilă după victoria sa asupra Germaniei din cel de-al doilea război mindial, ea având poziția uneia dintre cele două superputeri din lume. Uniunea Sovietică urma să se alăture statelor democratice ca un partener major, care poate avea mult de oferit. Foarte puțini se asteptau la o destrămare si la o prăbusire totală. Si totusi unii s-au asteptat. Încă din primii ani ai regimului, unii economisti au atras atenția asupra punctelor slabe ale sistemului economic sovietic, iar această critică a fost continuată de János Kornai, Grigori Grossman si Vladimir Treml. În prezent, observatorului celui mai optimist îi este greu să discearnă semnele unei schimbări în bine a situației economice. Astfel, la baza crizei tehnologice a Uniunii Sovietice se afla logica fundamentală a sistemului de stat: prioritatea covârsitoare acordată puterii militare, controlul politico-ideologic al informațiilor de către stat; principiile birocratice ale economiei planificate central; izolarea de restul lumii si incapacitatea de a moderniza tehnologic unele segmente ale economiei si ale societății fără modificarea întregului sistem, în care astfel de elemente interacționează reciproc.

Tehnologia modernă îi punea pe cetățenii sovietici în contact cu restul lumii. Cursa înarmărilor continua să coste Uniunea Sovietică de două ori procentul capacității sale productive, mult mai mic decât în cazul S.U.A. Grossman a sugerat de mai multe ori, că numai un export masiv de petrol si gaze naturale a salvat Uniunea Sovietică, timp de 15 ani (1970-1985), de la o cădere rapidă si de la o stagnare totală.

Au existat mai multe greseli. Probabil cea mai mare greseală a fost incapacitatea de a vedea realitatea altfel decât prin prisma ideologiei. Naționalismul a fost gresit apreciat, până când acesta a distrus Uniunea Sovietică. Cât despre contribuția lui Gorbaciov, aceasta a fost deosebit de importantă din toate punctele de vedere, deși nu a fost ceea ce el planificase. Cel mai mult au fost impresionați cei care credeau în marea putere a totalitarismului si în imposibilitatea unei societăți fragmentate de a-l combate cu succes si care credeau că un sistem totalitar se poate destrăma numai începând de sus. În Uniunea Sovietică, asa s-a întâmplat. În orice caz, glasnost si perestroika si alte măsuri menite să întărească sistemul au dus la colaps total. De fapt, marea reusită a lui Gorbaciov nu este în fața poporului său, ci în ochii opiniei publice occidentale. Totul se petrece ca si cum seful statului sovietic ar miza pe occidentali pentru a-l ajuta să-si rezolve problemele, adică pentru a câstiga timp.

Nici un alt fenomen nu a influențat atât de mult sistemul internațional creat după cel de al doilea război mondial precum confruntarea dintre cele două supraputeri: SUA și URSS; până astăzi, ca de altfel și în viitorul apropiat, antagonismul dintre cele două puteri ca și blocurile și sistemele de alianțe datorate acestora, vor constitui datele esențiale ale politicii internaționale, dorința bilaterală de destindere devenind pe cât de necesară pe atât de greu de înfăptuit. În aceste condiții, vor trebui elucidate „noile probleme” internaționale, ca de exemplu: raportul nord-sud, criza creșterii și repartizarea transnațională a conflictelor.

BIBLIOGRAFIE

Braudel, F., „Gramatica civilizațiilor”, Meridiane, București, 1994.

Kissinger, H., „Diplomacy”, Simon and Schuster, New York, 1994.

Savițki, P.N., „Evraziiskaia Hronika”, Cronica Euroasiatică, Ed a V-a, Paris, 1926, reprodus din vol. Metamorfozî Evropa, Metamorfozele Europei, Moscova, Ed. Nauka, 1993.

Thom, F., „Eurasisme et neo-eurasisme”, Comentaire, nr. 66, vara, 1994.

Vadrat, C. M., „Ou va la Russie”, Editions Generalles First, 1896.

Ефимоâ А.Â. Пути разâития капитализма: оимпериалистическиe период.. М., 1969

Retegan, Mihai, și Dumitru Preda. 1989. Principiul dominoului: Prabusirea regimurilor comuniste europene [1989, The Domino Principle: The Fall of European Communist Regimes]. București: Fundatia Culturala Rom?a [Bucharest: Romanian Cultural Foundation], 2000.

Oprea, Marius. "Ghidul arhivelor comunismului" [A Guide to the Communist Archives]. Revista de Istorie Militara, no. 2 (2001): 5-12.

Olteanu, Constantin. "Furtuna in Tratatul de la Varsovia" [Storm Inside the Warsaw Treaty]. Dosarele Istoriei, no. 2 (2001): 12-22.

Henri Bonnet, Dominique Berthet, Les institutions financičres internationales, PUF, Paris, 1987.

Vezi lucrarea lui Gerard Bossuat, L’Europe Occidentale ŕ l’heure américaine 1945-1952

Magazin istoric, nr.1-7/1997