Destinul Omului din Perspectiva Enciclicei Redemptor Hominis a Papei Ioan Paul al Ii Lea

cuprins

ABREVIERI ………………………………………………………………………….. 3

INTRODUCERE …………………………………………………………………….. 4

CAPITOLUL I: HRISTOS, RĂSCUMPĂRĂTORUL OMULUI………………….. 5

1.1. Misterul lui Hristos………………………………….………………………. 4

1.2. Răscumpărarea, lucrare a lui Hristos …………….……..…………..……..10

1.3. Chemarea omului la mântuire.……………………………….…………… 17

CAPITOLUL II: OMUL, CALEA BISERICII …………………………………… 21

2.1. O Biserică deschisă spre om……………………………………………….. 21

2.2. Omul, concret, mădular al Bisericii …….…………….…………..……… 27

2.3. Biserica, solidară cu omul …………… …………………………..……….34

CAPITOLUL III: BISERICA ȘI DESTINUL OMULUI ………………………… 38

3.1. De la Hristos la creștinism ……………………………………………..…. 38

3.2. Nu există Biserică fără Hristos ………………………..……..………..…. 42

3.3. Împlinirea omului în Hristos …………….………………………….……. 45

CONCLUZIE ……….……………………………………………………………….. 52

BIBLIOGRAFIE …………………………………….……………………………… 54

Abrevieri

AG Decret despre activitatea misionară a Bisericii Ad Gentes

Cf Confer

GS Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes

LG Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium

RH Scrisoarea enciclică Redemptor hominis

Mih Miheea

Iac Iacov

Gen Geneză

In Evanghelia după Ioan

Lc Evanghelia după Luca

Mt Evanghelia după Matei

Mc Evanghelia după Marcu

Fap Faptele apostolilor

Rom Scrisoarea către Romani a Sfântului Pavel

1 Cor Prima scrisoare către Corinteni a Sfântului Pavel

Tit Scrisoarea către Tit a Sfântului Pavel

1 Tim Scrisoarea către Timotei a Sfântului Pavel

Fil Scrisoarea către Filipeni a Sfântului Pavel

Ef Scrisoarea către Efeseni a Sfântului Pavel

1 Pt Prima Scrisoare a Sfântului Petru

Introducere

Ioan Paul al II-lea se declară încă din prima sa enciclică un continuator al predecesorilor săi, fapt confirmat și de alegerea celor două nume: „Urmând exemplul venerabalilului meu predecesor, doresc, prin alegerea făcută, asemenea lui, să-mi exprim sentimentele față de moștenirea unică lăsată Bisericii de către Pontifii Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea și promtitudinea mea personală de a dezvolta și de a duce mai departe, cu ajutorului lui Dumnezeu această moștenire.”

Conciliului al II-lea din Vatican, pe care Ioan al XXIII-lea l-a deschis și care a fost finalizat cu de către Paul al VI-lea a adus în conștiința Bisericii o mentalitate cu totul nouă, necunoascută până în acel moment. Unul din principalele scopuri ale Conciliului al II-lea din Vatican a fost acela de a arăta cine este omul în raport cu Dumnezeu și care este mesajul pe care el vrea să-l ofere omenirii de astăzi.

Datorită deschiderii Conciliului al II-lea din Vatican, creștinii au ajuns la o conștiință mai deplină a misterului lui Hristos. În Hristos și prin Hristos, Dumnezeu s-a revelat pe deplin omenirii și s-a apropiat definitv de ea. În același timp, prin Hristos, omul a dobândit o conștiință deplină a demnității sale și a sensului existenței sale.

Ioan Paul al II-lea a fost cel care a aprofundat și a pus în practică învățăturile Conciliului Vatican II. Dacă înainte de Conciliu, laicatului avea un rol mai mult pasiv, la finalul acestuia se va afirma cu tărie că Biserica există pentru că Hristos vrea să răscumpere pe fiecare om. „Omul în adevărul deplin al existenței sale (…) este primul drum este primul drum pe care Biserica trebuie să meargă atunci când își îndeplinește misiunea”.

Destinul omului, afirmă Ioan Paul al II-lea în Redemptor hominis este legat într-un mod „indisolubil de Hristos”.

Capitolul I

Hristos, răscumpărătorul omului

1.1. Misterul lui Hristos

Cristologia este o parte a Teologiei Dogmatice, profund ancorată în misterul celui despre care tratează, Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul. Realitatea ei „tainică” își găsește originea în întrebarea pe care Isus a pus-o uncenicilor săi, întrebare referitoare la identificarea persoanei sale:

„Pe când se afla la o parte, în rugăciune, iar discipolii erau cu el, i-a întrebat: "Cine spun mulțimile că sunt eu?" Ei i-au răspuns: «Ioan Botezătorul», alții «Ilie», iar alții că «a înviat unul dintre profeții cei vechi»". El le-a spus: "Dar voi cine spuneți că sunt?" Atunci, răspunzând, Petru a zis: «Hristosul lui Dumnezeu!»”.

Prima confesiune cristologică a lui Petru a fost precedată de rugăciunea lui Isus. Prin aceasta, întrun oarecare fel, Isus indică necesitatea rugăciunii înaintea demersului de aprofundare a Cristologiei. Existența lui Crsitos este un mister care se poate pătrunde numai cu lumina care vine de sus, o taină care poate fi cunoascută numai după ce a fost revelată de sus.

Deși simplă, profesiunea de credință a lui Petru are o valoare unică. Ea exprimă cu exactitate cine este Isus și este definitivă, chiar dacă cel care o pronunță nu posedă încă bogăția de conținut pe care o va primi în ziua învierii.

Credinioșii mărturisesc astăzi că Isus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate au fost create, s-a făcut el însuși carne pentru ca să-i mântuiască pe toți. Hristos este ținta istoriei umane, punctul focal al destinelor popoarelor și al civilizației, centrul neamului omenesc și plinătatea aspirațiilor oamenilor. El este acela pe care Tatăl l-a înviat din morți, l-a înălțat și l-a așezat de-a dreapta sa, făcându-l judecător al celor vii și al celor morți.

Pentru a condamna erezia lui Arie, a fost nevoie ca la Niceea, la primul conciliu al Bisericii (325), să se folosească un limbaj clar, un limbaj care să nu lase loc interpretărilor ulterioare. Evident că principalul izvor al deciizilor luate a fost și a rămas Sfânta Scriptură.

Primul adevăr mărturisit este credința în unicul Dumnezeu, recunoscut ca Tatăl atotputernic, Creatorul tuturor făpturilor văzute și nevăzute. Al doilea adevăr mărturisit se referă la Fiul, care, la rândul său este Dumnezeu adevărat. Nașterea Fiului din substanța Tatălui este spirituală, fără separația substanței.

Fiul nu a fost creat din nimic: s-a născut din substanța Tatălui și este Dumnezeu adevărat. Termenul caracteristic care îl califică este „consubstanțial”, adică de o ființă cu Tatăl. Termenul a fost ales de Părinții din Niceea pentru a indica asemănarea desăvârșită, adică identitatea de ființă a Fiului cu Tatăl în dumnezeire. Între Tatăl și Fiul există o desăvârșită comuniune și identitate de ființă. Fiul este Chipul de aceeași ființă cu Tatăl, revelația desăvârșită a Tatălui și calea nemijlocită care duce la Tatăl.

Crezul de la Niceea începe prin a afirma tocmai această unitate a naturii divine: „Cred într-unul Dumnezeu”. Substanța Fiului este absolut identică cu aceea a Tatălui.

Termenul „consubstanțial”, deși nu se găsește în Sfânta Scriptură, nu face decât să precizeze ceea ce fusese afirmat în prologul sfântului Ioan: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu”. Conciliul exclude orice inferioritate a Fiului în ceea ce privește substanța sau ființa divină.

Dogma dumnezeirii lui Hristos definită de Conciliul din Niceea este întemeiată pe Revelația divină. Părinții au reafirmat clar preexistența divină a lui Hristos. Conciliul a mărturisit și definit credința Bisericii în preexistența ontologică a lui Hristos. Ea se bazează pe nașterea eternă a Cuvântului de la Tatăl.

La Conciliul din Efes (431) se afirmă că Fiul etern al Tatălui este acela care, după nașterea trupescă, s-a născut din Fecioara Maria, pentru aceasta, Maria este numită Născătoare de Dumnezeu.

Conciliul afirmă că, în Isus Hristos, firea umană desfigurată de păcat a fost readusă la plinătatea originară a chipului și a asemănării divine. Ea a fost din nou pecetluită cu pecetea dumnezeiască a Spiritului Sfânt. În Hristos, firea umană a devenit una cu firea Fiului lui Dumnezeu, adică s-au unit ipostatic, deși ambele își păstrează propriile însușiri și rămân distincte. Prin întrupare, firea omenească a lui Hristos nu este dezumanizată, ci își păstrează caracteristicile sale omenești. Cele două firi sunt unite ipostatic, fără putința de a fi despărțite, confundate sau schimbate. După unire, firea omenească rămâne fire omenească, ea nu este fire dumnezeiască, deși aparține Cuvântului Dumnezeu. Tot astfel, firea dumnezeiască este și rămâne fire dumnezeiască.

Hristos este unul și același în ambele firi, divină și umană. Firea umană a lui Hristos, prin unirea sa cu Cuvântul, ajunsă fire umană a lui Dumnezeu, nu rămâne numai umană; ea devine în plinătatea sa ceea ce este scopul tuturor oamenilor: chip desăvârșit al lui Dumnezeu.

Istoria dogmei cristologice a ajuns la punctul său culminant în conciliul din Calcedon, care s-a ținut în anul 451. Părinții sinodali au dorit să pună capăt disputelor teologice care au urmat conciliului din Efes. În urma conciliului din 431 nu a fost creată o formulă dogmatică care să exprime în termeni clari unitatea de persoană și distincția firilor în Hristos. Această misiune i-a revenit conciliului din Calcedon.

În Hristos, se afirmă la Calcedon, nu există două persoane, una divină și una umană, ci o unică persoană actualizată în două naturi. Cuvântul nu asumă un om, adică o persoană umană deja constituită, ci o natură umană, pe care asumând-o o face persoană actualizată în două naturi. În Hristos există o singură persoană: persoana etenă a Cuvântului. Cu alte cuvinte: însuși Ipostazul divin se face ipostaz al umanității, iar aceasta se face fire a Ipostazului divin.

Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, firea umană a lui Isus a fost enipostaziată în Persoana divină a Cuvântului. Fiul și-a împropriat firea umană, făcând-o a sa pentru totdeauna. Cuvântul este singurul subiect subzistent al întrupării și singurul autor al mântuirii noastre. În Hristos nu există decât un subiect, o singură subzistență, o singură persoană, Cuvântul, dar el există, subzistă în două firi: firea dumnezeiască nepătimitoare, neschimbătoare și comună întregii Treimi și firea omenească pătimitoare și schimbătoare, comună întregii omeniri. Aceste firi asumate de Cuvânt sunt unite cu el personal, ipostatic, substanțial, fiecare împlinind propria sa lucrare în comuniune cu cealaltă. Cele două naturi rămân distincte și după unire. Fiul lui Dumnezeu a murit în carnea sa, fără ca firea dumnezeiască să-și piardă nepătimirea firească. După cum întruparea nu a alterat și nu a distrus natura divină a Cuvântului, la fel dumnezeirea nu a deformat și alterat natura umană a lui Hristos.

Conciliul din Calcedon a pus la îndemâna teologilor termenii potriviți prin care să fie desemnată atât unitatea Persoanei, cât și dualitatea firilor lui Hristos. S-a introdus distincția fundamentală dintre fire și persoană. Conciliul mai învață că cele două voințe naturale nu sunt opuse, pentru că voința umană urmează voința divină atotputernică. Conciliul a răspuns astfel monoteliților care afirmau că cele două voințe ar fi incompatibile cu unitatea lui Hristos, întrucât ar implica în mod necesar o opoziție permanentă.

La Conciliul de la Niceea (325), Biserica a mărturisit pe Hristos de o ființă cu Tatăl, la Efes (431), ca pe Cuvântul făcut om și născut din Fecioara Maria, la Calcedon, ca Dumnezeu adevărat și om adevărat, iar la Constantinopol (553), ca pe unul din Treime care a suferit pentru noi și din nou la Constantinopol (681), drept Cuvântul lui Dumnezeu a cărui lucrare și voință omenească a stat până la moarte în armonie desăvârșită cu planul lui Dumnezeu. Această credință este patrimoniul viu al Bisericii pe care l-a apărat și predicat permanent de-a lungul veacurilor. Ceea ce crede astăzi Biserica nu este ceva rupt de tradiția ei, ci din contra, este preluare a Tradiției, însușire a Cuvântului lui Dumnezeu înliterat în Sfânta Scriptură, dar și respectare a ceea ce declară Biserica prin Magisteriul ei.

Aprobată și confirmată de Ioan Paul al II-lea, Declarația Dominus Iesus, reafirmă doctrina credinței catolice, fiind o nouă profesiune de credință a Bisericii de astăzi, mărturie ancorată în credința apostolică, în Simbolul de la Niceea (325), de la Constantinopol I (381), ca și în cel de la Calecedon (451).

Adevărul cristologic apărat de Declarație este că unicul Subiect care lucrează în cele două naturi, divină și umană, este unica Persoană a Cuvântului. Ca și concluzie teologică dedusă din acest adevăr, Declarația apără și unicitatea economiei salvifice voite de către Dumnezeu, Unul și Întreit.

Unicitatea Persoanei Logosului etern care lucrează în cele două naturi exclude o îndoită economie salvatoare susținută de unii teologi relatiști: o economie a Cuvântului veșnic care lucrează în afara Bisericii și fără nici un raport cu ea și a doua, economia Cuvântului întrupat limitată numai la creștini.

Această teologie reductivă separă pe Isus din Nazaret de Cuvântul Tatălui, introducând astfel o iesuologie diferită de cristologie, reactivând practic teologia lui Nestorie. Această eroare dogmatică a fost reliefată și de către papa Ioan Pavel al II-lea, în encilica Redemptor missio, unde învață că: „Isus este Cuvântul întrupat, persoană unică și indivizibilă (…) Hristos nu este altcineva decât Isus din Nazaret, iar acesta este Cuvântul lui Dumnezeu făcut om pentru mântuirea tuturor”.

După cum în Hristos nu există două persoane, ci una singură, aceea a Cuvântului care lucrează în firile asumate ipostatic, la fel nu există decât o lucrare salvatoare universală, un singur sacrificiu răscumpărător înfăptuit de Logosul întrupat în unire cu natura pe care și-a asumat-o pentru mântuirea oamenilor.

Unicitatea economiei salvatoare nu-l exclude cu toate acestea pe Spiritul Sfânt de la lucrarea mântuirii și sfințirii. Spiritul Sfânt nu are o economie salvică diferită de aceea a Cuvântului întrupat, după cum nu are și nu face cunoscută o altă evanghelie decât cea a lui Isus Hristos. Conciliul al II-lea din Vatican a unit constant misterul lui Hristos cu acela al Spiritului Sfânt. Lucrarea mântuirii este de altfel comună Sfintei Treimi.

Declarația subliniază că lucrarea răscumpărătoare universală săvârșită de Cuvântul întrupat devine lucrare personală în fiecare om dacă acesta îl mărturisește pe Hristos. Lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos este universală și se extinde la toți oamenii, din toate timpurile.

Preluând învățătura Conciliului al II-lea din Vatican, Declarația reafirmă că Isus este Cuvântul întrupat, unicul Mijlocitor al răscumpărării, unicul Mântuitor al tuturor oamenilor, centrul și ținta întregii istorii umane, Creatorul și Răscumpărătorul creației, punctul central al aspirațiilor oamenilor și al civilizațiilor, judecătorul celor vii și al celor morți, omul înălțat cu firea sa umană în slava dumnezeirii.

Fiul lui Dumnezeu întrupat a împlinit planul divin de mântuire al Tatălui și a dat naștere unei omeniri filiale. Persoana Fiului lui Dumnezeu a comunicat relația sa filială omenității pe care și-a asumat-o. Isus a avut permanent conștiința de Fiu. Un semn al acestei conștiințe îl arată Isus la vârsta de doisprezece ani: „Nu știați că eu trebuie să fiu în casa tatălui meu?”. Inserându-se în comunitatea umană, Fiul comunică omului relația sa filială spre Tatăl. Isus îi pune pe oameni în contact cu Tatăl îi orientează spre el și participă cu ei la privilegiul de a-l numi Tată. Isus a așezat în inima omenirii nu o simplă funcționalitate filială, ci o ontologie filială. Isus a recreat omenirea, conferindu-i o nouă realitate care o conduce spre Tatăl, restaurând ființa omului în el însuși.

Fără întruparea Fiului lui Dumnezeu, omenirea nu ar fi fost înălțată la nivelul celei mai complete intimități cu Tatăl. Isus este cel care i-a introdus pe oameni în unitate cu Tatăl și cu Spiritul Sfânt. Comunicându-i filiația divină, Isus a dăruit omenirii cea mai înaltă valoare posibilă: îndumnezeirea.

Unicitatea, universalitatea și desăvârșirea revelației și a lucrării salvice a lui Isus provin din unicitatea Persoanei, de Fiu al Dumnezeu. Hristos, Răscumpărătorul, revelează pe deplin omul omului. Ca să se înțeleagă pe sine însuși până în adâncul ființei sale, omul trebuie să se apropie prin credință de Hristos. Numai el îi va reda demnitatea și sensul existenței sale în lume, deoarece de la el provine, cu el ființează, spre el năzuiește și în el singur își află împlinirea.

Isus Hristos este revelația finală și definitivă a ființei lui Dumnezeu și simultan, a ființei omului și a lumii. Omul nu se poate înțelege pe sine fără a înțelege acest om. Conciliul al II-lea din Vatican învață: „De fapt, numai în misterul Cuvântului întrupat se subliniază cu adevărat misterul omului (…). Hristos, noul Adam, prin însăși revelarea misterului Tatălui și al iubirii Acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om și îi descoperă măreția chemării proprii”.

1.2. Răscumpărarea, lucrare a lui Hristos

Vorbind despre creștini în general, Sfântul Pavel afirmă că „au fost cumpărați cu un mare preț”. De altfel, el folosește, în contextul răscumpărării verbul „a elibera”. Pentru că orice eliberare presupune o sclavie, în Faptele apostolilor se vorbește, cu referire la convertiți, despre o trecere „de la întuneric la lumină”. În Scrisoarea către Romani, Sf. Pavel prezintă întreaga omenire nerăscumărată, supusă stăpânirii păcatului și a morții. Apostolul exprimă universalitatea vinovăției și a morții care apasă asupra lumii lipsite de Hristos.

Răscumpărarea desemnează tot ceea ce a realizat Mântuitorul prin viața, moartea și învierea sa. Hristos a inaugurat o ordine umană care nu este sclava păcatului și a morții. În această nouă economie, oamenii au devenit prieteni ai lui Dumnezeu. Răscumpărarea a fost înfăptuită când oamenii au putut deveni drepți în Hristos.

Mântuirea este rodul morții și al învierii lui Isus. Scopul pentru care Isus s-a întrupat a fost să aducă oamenilor învierea și viața. Această nouă viață este condiționată de credința în Isus, pentru că prezența și realizarea mântuirii devin active prin credință.

Apostolul neamurilor vede realitatea mântuirii ca o nouă relație a omului răscumpărat cu Dumnezeu. Omul, datorită reconcilierii cu Dumnezeu, devine o nouă creatură în Hristos: trece de la starea de sclavie a păcatului, la starea libertății fiilor lui Dumnezeu. Trecerea de la starea de sclavie la cea de fiu este o nouă existență. Păcatul lui Adam, contractat prin naștere este șters prin meritele Răscumpărătorului Isus Hristos, merite aplicate prin Botez și celelalte sacramente ale Bisericii. Isus a reconciliat omenirea cu Dumnezeu prin patima sa. Patima lui Hristos a trecut în sacramentele Bisericii instituite de el și este cauza universală a iertării păcatelor. Sacramentul Botezului, al Spovezii și celelalte taine, primite cu credință vie, au ca scop iertarea păcatelor în virtutea patimii lui Hristos. În același timp, pătimirea lui Hristos a produs reconcilierea neamului omenesc cu Dumnezeu.

Răscumpărarea omenirii de către Hristos este o schimbare a relațiilor ostile în relații de prietenie dintre oameni și Dumnezeu. Deși dușmănia a fost provocată de om, el cu puterile sale nu se putea reîntoarce la iubirea Tatălui. Reconcilierea adusă de Isus devine operantă în viața fiecăruia în parte când este acceptată prin intermediul credinței vii în Persoana lui Hristos și în opera sa. Prin primirea efectelor reconcilierii, oamenii devin „creaturi noi”.

Răscumpărarea constă în iertarea păcatelor. Prin jertfa sa, „Hristos, acceptând pătimirea din caritate și din ascultare, i-a oferit lui Dumnezeu un bun superior celui cerut pentru a compensa toate ofensele neamului omenesc; i-a oferit o satisfacție supraabundentă pentru păcatele neamului omenesc”. Datorită credinței în Hristos omul nu mai are motive să se teamă de ceea ce a comis, deoarece puterea crucii și a învierii lui Hristos este mai mare decât răul pe care l-a săvârșit.

Așa cum toți oamenii au suportat consecințele neascultării lui Adam, toți oamenii se fac solidari, prin credință, cu ascultarea și dreptatea lui Hristos, cel de-al doilea Adam. După cum primul i-a antrenat în pedeapsa sa, moartea, la fel Hristos „împarte” viața nouă cu toți care voiesc să se unească cu el.

Pentru că ascultarea lui Hristos a fost până la moarte, membrii poporului lui Dumnezeu sunt solidari și cu moartea lui Hristos. Nimic nu putea sustrage din păcat omenirea decât moartea fizică a noului Adam prin care s-a rupt în mod definitiv raportul cu vechiul părinte al omenirii. Sfântul Pavel, amintește: „După cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, tot astfel moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit”. „Omul cel vechi” a fost răstignit împreună cu Hristos pentru ca astfel să fie nimicit trupul care aparținea păcatului.

Solidaritatea omului cu ascultarea celui de-al doilea Adam trebuie să fie în același timp o solidaritate cu moarte lui. În acest caz înțelegem necesitatea proclamată adesea de Răscumpărător a morții sale, mai mult a teribilei sale morți. Apare astfel toată logica, în planul lui Dumnezeu, a morții feroce a Salvatorului.

Așadar, sfârșitul tragic al Răscumpărătorului nu a fost pedeapsa unui răufăcător, asupra căruia ar fi fost depuse păcatele celorlalți. Scriitorii neotestamentari nu spun că Isus ar fi îndurat o pedeapsă în locul nostru. Moartea sa a fost un act pur de ascultare și iubire față de Tatăl, grație căruia a devenit posibilă solidaritatea de ispășire. Scrierile Noulul Testament vorbesc despre o moarte înfruntată de bunăvoie și din iubire. „Nimeni nu-mi ia viața, ci eu o dau de la mine însumi”.

Grație solidarității tainice cu moartea și supliciul lui Hristos, omenirea a putut ieși din situația obiectivă de vină și de condamnare în care o aruncase primul Adam. „Stăpânirea duhului vieții, grație unirii și solidarității cu Isus Hristos, te-a eliberat de stăpânirea păcatului și a morții”.

Așadar, Hristos asociindu-i la moartea sa reală, i-a putut sustrage din realitatea nerăscumpărată pe cei care erau destinați să facă parte din noua omenire. Sf. Petru învață același lucu. „Hristos, care a pătimit în trup, a terminat definitiv cu păcatul, pentru a nu mai sluji poftelor omenești, ci voinței lui Dumnezeu”. Formula curentă în scrierile neotestamentare „Isus a murit pentru păcatele noastre”, nu are sensul de a ispăși în locul nostru, ci de a obține iertarea de la Dumnezeu prin sacrificiul său.

Bunurile răscumpărării, care trebuie primite de fiecare în credință și iubire, pe de o parte sunt deja comunicate în această viață: iertarea păcatelor, darul Spiritului Sfânt, filiația adoptivă; iar pe de altă parte, sunt viitoare: învierea trupului, glorificarea, vederea lui Dumnezeu și viața veșnică.

În Scrisoarea către Tit, sfântul Pavel amintește că Isus „s-a dat pe sine însuși pentru noi, ca să ne răspumpere de orice nelegiuire și să curețe pentru sine un popor numai al său, plin de zel pentru fapte bune”. Dacă, de fapt, moartea Răscumpărătorului pe cruce a permis viitoarei omeniri să se sustragă vinovăției și pedepsei, învierea lui Hristos a fost evenimetul care a marcat intrarea omenirii într-o nouă existență.

Prin înviere s-a verificat s-a verificat noua creație escatologică, deși sacrificiul Calvarului a fost cel care a făcut-o posibilă. Dacă crucea a distrus ordinea nefericită a păcatului și a morții, numai învierea a inaugurat noua ordine, dreptatea și „viața nouă”. Împreună cu Hristos glorios, mulțimea omenilor drepți care au trăit înainte de venirea sa, și-au putut face intrarea în cer. Omenirea credincioasă, trecută, prezentă și viitoare, este marcată de o unitate al cărui principiu vital este Hristos, Capul Trupului.

Învierea lui Hristos este un exemplu pentru învierea sufletelor răposaților. Sfântul Pavel spune că „după cum Hristos a înviat din morți prin gloria Tatălui, la fel și noi trăim dintr-o viață nouă”. Asemenea lui Hristos care a înviat prin gloria Tatălui, creștinul trebuie să caute să trăiască în virtutea Botezului o nouă viață demnă de un înviat”. De fapt, în realitate, sacramentul Botezului îl transformă pe om nu numai în modul de a gândi și de a voi, ci în însăși ființa sa, așa că chiar dacă în aparență pare a fi cel dinainte, în realitate el este foarte diferit, este o persoană încreștinată în Hristos și chemată la înviere, este spiritualizată în Spiritul Sfânt și făcută capabilă să trăiască viața divină pe care Hristos a adus-o din cer pe pământ.

Pentru Hristos moartea a însemnat „trecerea” la viața transfigurată și glorioasă, viața care a devenit prin învierea din morți o stare permanentă și inalienabilă: „Acum este viu, trăiește pentru Dumnezeu”. Creștinul trebuie să rămână în această stare de viață transfigurată de har și iubire, într-o stare de opoziție radicală față de păcat, care este „moartea” sufletului. Pentru creștin „învierea sufletului” începe cu noua sa naștere la viața harului și își va atinge desăvârșirea odată cu învierea definitivă a propriului trup. Atunci trupul va fi complet spiritualizat, sustrăgându-se poftelor carnale și seducțiilor răului.

Învierea trupescă este cauza exemplară a învierii sufletelor oamenilor prin har și dreptate. Aici, sufletul, participând la viața dumnezeiască, primind iertarea păcatelor și restaurarea vieții prin har, devine fericit”.

După și prin înviere, Hristos a început viața imortală și incoruptibilă. Starea nouă a trupului lui Hristos cel înviat este nucleul realității care este patria fericiților. Hristos, prin triumful învierii și înălțării sale, a ieșit din lumea prezentă, întinată de păcat, pentru a intra în lumea nouă unde domnește Dumnezeu, unde Spiritul pătrunde cu totul materia transformată.

Înălțarea lui Hristos la cer, prin care și-a retras prezența trupească este mai folositoare pentru om, deoarece întărește credința, care are ca obiect realități invizibile. Isus însuși îi declară „fericiți pe cei care au crezut și nu au văzut”. Înălțarea lui Hristos este folositoare omului, pentru că, „înălțându-se, ne-a deschis calea înaintea noastră. Isus însuși spune: „Mă duc să vă pregătesc un loc. Și, după ce mă voi duce și vă voi pregăti un loc, voi veni și vă voi lua la mine, ca să fiți și voi acolo unde sunt eu”. Datorită înălțării la cer, sfântul Pavel îndeamnă: „Năzuiți la cele de sus, și nu la cele de pe pământ”.

Hristos, prin înălțarea sa glorioasă la ceruri, a intrat în fruntea poporului său, în împărăția cerurilor. Semnificația cea mai profundă a înălțării sale este aceea a trecerii împreună cu oamenii, membrele sale, din această lume în domeniul ceresc al lui Dumnezeu. El, capul Bisericii, intră înaintea poporului său în împărăția glorioasă a Tatălui.

Solidaritatea cu răstignirea și învierea lui Hristos, devenite personale grație Botezului, realizează în oameni trecerea de la existența nerăscumpărată la o nouă realitate creștină. Botezul , îl face pe om solidar cu răstignirea, dar și cu învierea lui Hristos. După cum învierea a însemnat pentru Isus intrarea într-o existență nouă, cerească, la fel omul intră prin Botez, într-o nouă existență, cu totul diferită de cea precedentă. Este vorba despre o existență misterioasă, viața în comuniune cu Dumnezeu și cu Hristos, o viață orientată spre eternitate și spre glorificarea chiar și a trupului. Solidaritatea cu Hristos ne asigură că prin Botez o stare nu doar se încheie, ci, în chip deosebit, începe. În momentul Botezului, după ce a beneficiat de un efect de moarte, neofitul beneficiază, de asemenea, de un efect de viață.

Prin Botez încetează starea de păcat și de condamnare, iar omul devine o creatură nouă: „Am fost spălați, am fost sfințiți, îndreptați în numele Domnului Isus Hristos și în Spiritul Dumnezeului nostru”. Această nouă dreptate este opera exclusivă a lui Dumnezeu: „El ne-a mântuit prin baia renașterii și reînnoirii Spiritului sfânt pe care l-a revărsat din belșug asupra noastră prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru”.

Dumnezeu, „care voiește ca toți oamenii să se mântuiască”, cheamă necontenit la solidaritatea cu noul Adam. Liber fiind, omul poate să nege prin atitudine credința în Hristos. Dar când un adult nu ajunge să cunoască mântuirea și să primească botezul, dacă trăiește conform conștiinței, nu este exclus de la mântuire. Neputând primi botezul, solidaritatea cu moartea și învierea lui Hristos nu-i devine subiectiv personală împreună cu efectele sale decisive de răscumpărare. El va rămâne „nerăscumpărat” până în momentul morții, atunci când ca și drepții dinainte de Hristos, va putea să devină individual solidar cu noul Adam și să fie supus transformării decisive pe care nu i-a putut-o da botezul apei. Această considerație este valabilă și pentru copiii morți fără să fi primit botezul. Ei, neavând dispoziții contrare de solidaritate cu moartea și învierea lui Hristos obțin în momentul morții tot ceea ce ar fi putut avea prin botez. Așadar, nu oricine moare fără botez rămâne exclus de la împărăția lui Dumnezeu. Mântuirea drepților din epocile care l-au precedat pe Hristos este expres afirmată de sfântul Matei și de sfântul Pavel.

Nebotezații care nu au putut dobândi pe pământ noua realitate a mântuirii cerești, o vor obține în momentul morții când vor fi transformați în membri ai Bisericii cerești. Voința salvică universală a lui Dumnezeu, care proclamă că Isus este salvatorul lumii, pentru a fi realmente astfel, nu poate fi într-un mod atât de absolut legată de conferirea ritului baptismal, mergând până la excluderea din cer, fără vină proprie, pentru că a fost privat de botez.

După evanghelistul Ioan, mântuirea se face prezentă în Cuvântul Tatălui făcut carne, care le aduce oamenilor harul și adevărul. Scopul venirii lui Isus este să dea lumii învierea și viața. Noua viață este obținută prin credința în Hristos.

Teologiile reducționiste, care văd în Hristos doar o persoană umană sărăcesc total opera de răscumpărare. Teoriile care înceară să explice acțiunea răscumpărătoare cu ajutorul influenței umane exercitate de exemplul bun și stimul iubirii, tind să restângă puterea mântuitoare a sacrificiului lui Hristos. Dacă Isus este redus la o simpă persoană umană, nu se poate explica transformarea destinului pe care el a realizat-o pentru toată omenirea. În imnul hristologic din Scrisoarea către Filipeni, valoarea sacrificiului constă tocmai în faptul că acela care era în condiția lui Dumnezeu a devenit ascultător până la moartea pe cruce. Economia mântuirii recere persoana divină pentru că ea dă iertarea păcatelor și comunică viața divină. Toată opera mânturii și-ar pierde conținutul dacă Hristos ar fi un simplu om.

Spiritul Sfânt, actualizând necontenit prin predicarea evangheliei și celebrarea sacramentelor, mai ales a Euharistiei – „sacrament în care este conținut tot misterul mântuirii noastre” – prezența Răscumpărătorului și a operei sale, îi face părtași pe oameni la roadele misterului lui Hristos.

În concluzie, Hristos a răscumpărat integral omenirea înfăptuind voința mântuitoare a Tatălui prin misterele vieții sale, chemând la o viață dumnezeiască pe cei care au renunțat din proprie inițiativă la aceasta. Universalitatea răscumpărării și gratuitatea ei nu este rezultatul autonomiei și independenței operelor omenești, ci darul dumnezeiesc care trebuie primit prin credință în persoana lui Hristos și în opera sa pascală.

1.3. Chemarea omului la mântuire

Catolicitatea este a treia notă pe care Crezul niceno-constantinopolitan o atribuie Bisericii. Despre aceasta, Conciliul al II-lea Vatican spune:

„Toți oamenii sunt chemați în noul popor al lui Dumnezeu. De aceea, acest popor, păstrându-și unitatea și unicitatea, trebuie să se răspândească în toată lumea și în toate veacurile, pentru a se împlini planul lui Dumnezeu, care la început a creat natura umană unitară și, apoi a voit să-i adune pe fiii săi risipiți (…). În toate neamurile pământului există un singur popor al lui Dumnezeu, pentru că el își ia cetățenii din toate neamurile, cetățeni ai unei împărății care nu este pământească, ci de natură cerească (…) Acest caracter de universalitate, care împodobește poporul lui Dumnezeu, este darul Domnului însuși, prin care Biserica Catolică tinde în mod eficace și perpetuu spre Spiritul Sfânt. La această unitate catolică a poporului lui Dumnezeu sunt chemați toți oamenii (….) și pentru ea sunt meniți atât credinioșii catolici cât și ceilalți care cred în Hristos, precum și absolut toți oamenii, chmați la mântuire prin harul lui Dumnezeu”.

Catolicitatea exprimă disponibilitatea Bisericii de a-i primi și sfinți pe toți oamenii. Catolicitatea este zestrea înnăscută a Bisericii, întrucât Dumnezeu însuși a voit-o ca sacrament de mântuire pentru toți oamenii și pentru toate popoarele. Catolicitatea provine direct din personalitatea Bisericii, care are ca fundamnet harul lui Hristos, adresat tuturor oamenilor.

În virtutea naturii și originii sale, noul popor al lui Dumnezeu este un popor catolic: nu mai este restâns la o rasă, națiune, clasă și origine, ci este destinat să-i cuprindă pe toți oamenii. Evanghelia este un anunț de bucurie făcut tuturor, sacramentele sunt instrumente de mântuire pentru toți. Cultura noului popor al lui Dumnezeu este profund și esențial catolică, fără ca prin aceasta să se modifice culturile locale ale diferitelor popoare. Dimpotrivă, catolicitatea înnobilează și perfecționează culturile care o primesc.

Biserica are în vedere omul întreg, ca ființă istorică, culturală, personală și socială. Catolicitatea îmbrățișează cultura, tehnica, arta, știința, progresul și arată cacitatea Bisericii de a asimila omul în totalitatea sa.

Din nota catolicității derivă în mod direct cea a misionarității. Bisericii îi revine sarcina de a acționa pentru a face vizibilă întruparea lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Ea este cea chemată de Isus să ducă vestea mântuirii în lumea întreagă. Noul popor al lui Dumnezeu, pe care Hristos l-a adunat în jurul persoanei sale, sub acțiunea Spiritului Sfânt, este solicitat să se extindă până când va cuprinde întreaga omenire. Celor care cred în el, Isus le încredințează misiunea de a „merge în toată lumea, de a învăța toate neamurile, botezându-le, în numele Tatălui, al Fiului și al Spiritului Sfânt”.

Motivul dimensiunii misionare a Bisericii derivă din voința lui Dumnezu care „vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului. Pentru că există un singur Dumnezeu și un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Isus Hristos, om și el, s-a dat pe sine ca răscumpărare pentru toți”.

Biserica, fiind în mod intrinsec misionară, toți cei care devin membri ai ei primesc această vocație. Încorporați în Hristos, ei sunt trimiși să îmbogățească trupul lui cu alte noi membre. Îmbrăcați cu preoția regală, toți credincioșii sunt responsabili de proclamarea cuvântului lui Dumnezeu și de vestirea evangheliei.

Conciliul al II-lea din Vatican își asumă pentru prima dată misiunea de a vorbi despre problema misiunii generale a Bisericii. În acest sens, documentul conciliar notează:

„Biserica întreagă fiind misionară, iar opera evanghelizării fiind o îndatorire fundamentală a poporului lui Dumnezeu, Conciliul îi invită pe toți la o profundă reînnoire lăuntrică pentru că, având o conștiință vie a propriei responsabilități în răspândirea evangheliei, să-și asume partea ce le revine în cadrul operei misionare printre necreștini”.

În activitatea misionară, fundamentală este vestirea explicită a cuvântului lui Dumnezeu, precum și mărturia clară și edificatoare pentru ceea ce înseamnă să aparții lui Hristos.

Ca popor al lui Dumnezeu, Biserica primește structurile sale esențiale de la Fondatorul ei. El a încredințat apostolilor și succesorilor lor misiunea de a conduce Biserica. Aceasta are în fruntea ei două autorități supreme: Suveranul Pontif și colegiul episcopal. Fiecărui episcop îi revine oficiul de a învăța, de a sfinți și de a conduce Biserica sa locală, asistat în acest triplu oficiu de preoți și diaconi.

Biserica adresează tuturor chemarea universală la sfințenie. Îndatorirea de a se sfinți, conform voinței explicite a lui Dumnezeu, este comună tuturor credincioșilor, de la Suveranul Pontif la episcopi, la preoți, la simpli clerici, la laici, în toate stările de viață și pozițiile sociale. Sfințenia este posibilă pentru că Dumnezeu dăruiește tuturor lumină și har. Cei căsătoriți se sfințesc trăind viața conjugală la lumina misterului lui Hristos unit cu mireasa sa, Biserica. Cei care au îmbrățișat castitatea pot să tindă spre culmile castității integrale și ale carității eroice. Viața întregului Trup mistic este o continuă tensiune spre perfecțiune.

Hristos înviat și înălțat în slava cerurilor îl pune pe credincios în posesia mântuirii. Prin practicarea sacramentelor instituite de către Hristos, omul intră în dimensiunea escatologică, definitivă și ultimă a revelației divine. Solidaritatea cu moartea și învierea lui Hristos generează biruința asupra morții și asigură accesul în noua ordine de dreptate și de „viață”. Răstignirea lui Hrisots a făcut posibile eliberarea de păcat și viața îndumnezeită, iar învierea glorioasă le-a inaugurat de fapt.

Orice om intră personal în raport cu primul strămoș păcătos, adică devine automat personal solidar cu neascultarea și cu pedeapsa lui, suportând condamnarea. Același lucru are loc și în cazul solidarității cu Răscumpărătorul. Într-un anumit moment al existenței sale, deja solidar cu Adam, omul poate intra, grație Botezului, în raport personal cu Adam escatologic.

Toți membrii Bisericii sunt chemați de Dumnezeu la sfințenie, dar această chemare se realizează în moduri diferite. Călugării aleg calea sfaturilor evanghelice (sărăcie, castitate, ascultare) pe care se obligă să le observe prin voturile care sunt recunoscute de sacra ierarhie.

Capitolul II

omul, calea bisericii

2.1. O Biserică deschisă spre om

Datorită operei lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, se constituie un nou Popor al lui Dumnezeu, Biserica. În persoana lui Hristos, Dumnezeu reia și perfectionează vechea alianță pe care o încheiase cu Israelul pentru mântuirea întregii omeniri. După cum arată și evanghelia, prin predicarea evangheliei, Isus pune bazele noului Popor al lui Dumnezeu, care este Biserica.

„În fond ce este Biserica? Când este vorba de a defini "ce este Biserica și de a fixa care este "finalitatea Bisericii", în general Bisericile ajung relativ ușor la un acord. Astfel, se spune că Biserica este "Poporul lui Dumnezeu", "Trupul lui Hristos", "Templul Duhului Sfânt", care se bucură de privilegiul anticipării împărăției lui Dumnezeu în cult (liturgia), are misiunea de a vesti lumii Evanghelia (mărturia) și de a fi de folos oamenilor în nevoie (diaconia)”.

Prin Biserică, Hristos revelează noului Popor adevăruri despre Dumnezeu și despre el însuși. Omului, Hristos îi descoperă propria valoare, destinul său veșnic, originea sa divină și caracterul său mesianic. Isus a creat o nouă intimitate între Dumnezeu și oamenii care intră în familia noii alianțe. Prin Biserică, Isus instituie o unire mult mai strânsă și mai profundă între Creator și om.

Cât privește Biserica, realitate misterioasă din care omul face parte prin botez, dar și prin celelalte sacramente, prin ea intrăm într-o comuniune de iubire cu ceilalți credinioși. În acest sens, Sfânta Scriptură este izvorul primar de cunoaștere și criteriul fundamental al adevărului despre credință care îi unește pe toți cei care cred în autorul credinței.

Prin opera Fiului lui Dumnezeu făcut trup, Isus Hristos, Împărăția făgăduită fiilor lui Israel devine realitate. Noul Testament prezintă Biserica ca pe noul popor al lui Dumnezeu, depozitara mijloacelor de mântuire.

Ultimul imbold pentru reînoirea ecleziologiei catolice a venit din parte Conciliului al II-lea din Vatican, al cărui obiectiv a fost să aprofundeze misterul Bisericii în natura sa intimă și în raportul ei cu lumea. Mai ales prin Constituția dogmatică Lumen Gentium, părinții conciliari au trasat un cadru al complexului mister al Bisericii. Aceștia au reafirmat că Poporul lui Dumnezeu este constituit din păstori și laici, și doar prin intermediul acestora se poate vorbi de carisme și ministere diferite.

Biserica este văzută în Lumen gentium, la lumina lui Hristos și a misterului său, ca realizare deplină a planului de mântuire a Sfintei Treimi.

Vorbind despre Biserică, sfântul Pavel folosește expresia „Trupul lui Hristos”, expresie care evidențiază misterioasa identificare a lui Hristos cu credinioșii săi. Aceasta înseamnă că Biserica este formată din agregarea acelora care îl recunosc pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și sunt uniți între ei prin aceeași credință și sacramente. Principiul ontologic al unirii lor este Hristos însuși. Credința și Botezul îi inserează pe credinioși în Hristos până la moarte și înviere.

Când Sfântul Pavel spune că Biserica este „Trupul lui Hristos” sau „Hristos este capul trupului care este Biserica”, nu se referă doar la o asociație de persoane care sunt într-un anumit mod legate de Hristos, păstrându-i și transmițându-i învățăturile, ci afirmă că toți cei care cred în Hristos, îi aparțin în mod ontologic.

Biserica nu a apărut ca urmare a intereselor omenești sau din voință omenească și de aceea nu poate fi privită doar ca o adunătură de oameni care împărtășesc aceleași convingeri, care au structuri organizative comune și muncesc pentru aceleași idealuri. Biserica este, după cum reiese și din paginile Faptelor apostolilor, o comuniune de oameni chemați de Dumnezeu și uniți profund cu el prin lucrarea de mântuire a lui Hristos și sub directa călăuză a Spiritului Sfânt.

Biserica este o realitate supranaturală, „într-un fel, prelungirea misterului întrupării: a Fiului lui Dumnezeu făcut om”. Noul popor este format de cei care, prin opera lui Hristos și datorită meritelor sale, au devenit fiii lui Dumnezeu.

Un creștin este membru „funcțional” al Bisericii, când participă la viața acesteia, mai ales prin participarea activă și profundă la celebrarea sacramentelor.

Biserica reflectă misterul întrupării nu numai prin ființa și în acțiunea ei, ci și în misiunea ei. Așa cum trupul lui Hristos a fost sacramentul, semnul vizibil și eficace, prin care a lucrat pentru mântuirea noastră, tot la fel și Biserica este semnul și instrumentul prin care Dumnezeu îl face pe om părtaș la propria sa viață dumnezeiască, Ca și în Hristos, tot la fel și în Biserică, divinul și umanul se întâlnesc; divinul este cauza, umanul este instrumentul viu.

Biserica este umană, pentru că este compusă din oameni și este îndreptată către oameni. Totodată, cei din care este constituită, participă la această unitate în mod uman, ca ființe libere și responsabile. Membrii ei nu sunt prizonieri, ci oameni liberi care au răspuns afirmativ la chemarea de a deveni fii ai lui Dumnezeu. Biserica este constituită „din cei care prin credință privesc spre Hristos, înfăptuitorul mântuirii și principiul unității și al păcii”. Nașterea omului în Biserică, după cum relatează și Faptele apostolilor, se produce prin adeziunea liberă și spontană la Hristos prin Botez, apoi prin trăirea credinței.

Caracterul uman al Bisericii nu se referă atât la ființa fiecărui credincios, cât la dimensiunea ei socială: Biserica este o formă nouă, divină, supranaturală, care asumă societatea umană. Ea reprezintă transformarea societății care are loc când în venele acesteia începe să curgă viața divină.

Din adevărul că Biserica este societatea care a dobândit forma supranturală a vieții divine rezultă că „adunarea vizibilă și comunitatea spirituală, Biserica de pe pământ și Biserica plină de bogății cerești, nu trebuie considerate ca două entități, căci formează o singură realitate, complexă, constituită dintr-un element uman și un element divin”. Biserica, așadar, este poporul care tinde spre un obiectiv supranatural, folosind mijloace supranaturale, fiind sub ascultarea unei autorități care își trage puterea din supranatural.

Dimensiunea umană este prezentă în Biserică împreună cu întreaga zestre a tot ceea ce este propriu omului: componenta spirituală și corporală. Preocuparea față de ceea ce este uman, social, economic, precum și participarea la evenimentele istorice în care este angajată omenirea, nu constituie un abuz din partea Bisericii și nici un amestec într-o sferă care nu-i aparține. Implicarea Bisericii în toate sectoarele vieții este o îndatorire fundamentală care provine din structura ei ontologică originară.

Dimensiunii politice și sociale i-au dat o mare atenție teologiile recente (teologia speranței, teologia politică, teologia eliberării, teologia muncii etc). În ultimele veacuri, forțele laice, pe baza separării nete dintre stat și Biserică, au pretins să limiteze acțiunea acesteia din urmă doar la sfera sufletelor. Biserica, prin dimensiunea ei umană, îmbrățișează întreaga sferă umană, ca atare și aspectul ei social și politic. Tocmai aceste domenii trebuie să fie transformate prin acțiunea Bisericii, pentru că ea este în mod esențial, transfigurarea trupului social uman în „Trupul lui Hristos”. Biserica se naște din întâlnirea cu Hristos și, prin el, a Treimii cu întreaga omenire. Ca urmare a acestei uniri, între membrii Bisericii se crează o nouă legătură socială care este dată de caritate.

De dimensiunea socială și politică a Bisericii s-a ocupat îndeosebi Conciliul al II-lea din Vatican II:

„…să nu fie în nici un fel puse în opoziție activitățile profesionale și sociale, pe de o parte, și viața religioasă, pe de altă parte. Creștinul care își neglijează îndatoririle pământești își neglijează îndatoririle față de apropaele și chiar față de Dumnezeu însuși și își pune în primejdie mântuirea veșnică”.

Membrilor Bisericii le revine datoria de a alege soluțiile juste la marile probleme care afectează umanitatea și datoria de a-și orienta propriul comportament după acea legătură de caritate care îi unește cu Dumnezeu și între ei.

O altă dimensiune care derivă din dimensiunea umană a Bisericii este nota istoricității. Biserica, constituită din oameni, este o realitate istorică, adică o ființă supusă timpului. Din acest punct de vedere, omul se realizează pe sine în mod progresiv, în timp, și fiind responsabil de propriile acțiuni, este și artizan al istoriei.

Biserica este o realitate istorică însă de o natură aparte, pentru că atât în ființa cât și în comportamentul ei intervine, pe lângă elementul uman, și cel divin. Din acest motiv istoria Bisericii stă sub semmnul sacrului. Biserica este istoria cristificată, încorporată în Hristos.

Asemenea oricărui organism social, noul Popor al lui Dumnezeu acționează și se dezvoltă în sitonie cu circumstanțele benefice ale momentului și ale timpului. În timp ce în cadrul istoriei pur omenești, elementul evoluției se mișcă fără instrumente de control, în istoria Bisericii elementul transformării trebuie să opereze într-o armonie constantă cu învățătura lui Hristos și cu elementul Tradiției. Doar așa Biserica va reuși să fie continuarea și extensiunea întrupării.

În întâlnirea ei cu timpul și istoria, Biserica se vede permanent amenințată de două extreme: o inserare pre-profundă în istorie sau absența inserării. În primul caz, când Biserica își însușește modul de gândire și de acțiune, specifice unui anumit moment istoric, riscă să-și piardă identitatea. În al doilea caz, când Biserica se izolează de lume, pentru a se sustrage riscurilor corporalității, este expusă pericolului de a nu-i mai înțelege pe oamenii pentru care a fost rânduită să fie sacrament de mântuire și de a nu-i mai primi în rândurile noului Popor al lui Dumnezeu.

Constituția dogmatică Lumen gentium prezintă Biserica ca sacrament universal de mântuire, „ca sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc”. Poporul mesianic, deși nu cuprinde în fapt pe toți oamenii și nu o dată apare ca o turmă mică, este totuși, un simbol al unității, speranței și mântuirii pentru întreg neamul omenesc.

Aspectul specific care deosebește Poporul lui Dumnezeu de oricare alt popor constă tocmai în funcția sa sacramentală. Biserica nu este asemenea celorlalte societăți omenești, un scop în sine. Biserica este o realitate simbolică ce trimite la ceva diferit de ea însăși, iar termenul de referință depășește tot ceea ce omenește poate fi perceput sau gândit. Valoarea sa nu constă în aparatul vizibil: societatea eclezială, ci valoarea noului Popor al lui Dumnezeu este dată de dimensiunea mistică care face din toți membrii ei o singură persoană. Dacă Biserica nu este înțeleasă ca sacrament, nu este pe deplin înțeleasă.

Sacramentalitatea Bisericii nu este sacramentalitatea originară, ci continuarea și lărgirea sacramentalității lui Hristos. Nu Biserica este cea care produce mântuirea. Biserica transmite și proclamă mântuirea primită de la Hristos. Biserica continuă sacramentalitatea lui Hristos pentru că mântuirea oamenilor nu se realizează fără participarea lor, ci printr-o mediere umană. Biserica este comunitatea acelora care îl recunosc pe Hristos ca înfăptuitorul și garantul mânturiii. Este numită sacrament pentru că este izvorul semnelor harului pe care ea le-a numit astfel din totdeauna.

Botezul a fost poarta de intrare, el este sacramentul prin care omul este inserat în Trupul mistic al lui Hritos și prin urmare trece de la moarte la viață. Din voința lui Hristos, cel care este botezat în numele Sfintei Treimi, primește harul incomensurabil de a deveni fratele lui și copil al lui Dumenzeu. Prin baia Botezului, sufletul eliberat de păcat, devine templul Spiritului Sfânt.

Euharistia este un alt sacrament fundamental al Bisericii. În ciuda faptului că mulți nu cred, ea este Trupul și Sângele lui Isus Hristos, prezent cu adevărat, în mod real și substanțial. Botezul este cel care actualizează și manifestă ceea ce Biserica este efectiv: trupul lui Hristos, întâlnirea lui Hristos cu omul, răspândirea vieții și a iubirii sale între oameni. Euharistia este momentul prin excelență expresiv al realității ecleziale. Comunitatea eclezială se constituie prin și în jurul Euharistiei, de aceea unde nu există Euharistie nu se poate constitui nicio comunitate eclezială autentică.

Sub aspect fenomenologic și ontologic, dimensiunea euharistică este o notă esențială a Bisericii. Sub aspect fenomenologic, pentru că Biserica se descoperă atunci când un grup de creștini se adună pentru a celebra banchetul euharistic. Tocmai acest banchet îi deosebește pe creștini de orice alt grup religios. Sub aspect ontologic, pentru că primind Trupul și Sângele lui Hristos, creștinii sunt cu adevărat încorporați în el, iar prin participarea la harul său, comunică între ei și devin „una”.

Fără sacramente nu există comuniune între membrii noului Popor al lui Dumnezeu, nici deosebire între ei și alte popoare. Sacramentele sunt una din trăsăturile caracteristice ale „culturii” noului Popor al lui Dumnezeu.

Isus Hristos a legat mântuirea dăruită de Sfânta Treime de realitatea Bisericii. Revărsarea harului lui Hristos către omenirea întreagă nu numai că are loc prin mijlocirea Bisericii, ci este chiar Biserica însăși.

Economia mântuirii înregistrează maxima sa concentrare în umanitatea lui Hristos, care devine astfel sacramentul primordial al mântuirii. Din Hristos mântuirea se răspândește la toate popoarele prin Biserică, care la rândul ei este sacramentul universal de mântuire. Astfel, sacramentalitatea originară a lui Hristos se revarsă mai întâi în Biserică și, prin aceasta, în toți membrii ei vizibili.

Sacramentalitatea Bisericii este continuarea sacramentalității lui Hristos. Biserica transmite și proclamă mântuirea primită de la Domnul ei: „Biserica nu este sacrament de mântuire prin ea însăși și în ea însăși, ci în virtutea unirii sale cu Hristos, în absolută dependență de el. Valoarea sacramentală care i se atribuie înseamnă tocmai că Biserica nu are în sine scopul ei, iar necesitatea de a-i aparține nu-și găsește fundamentul în Biserică, ci în împărăția lui Dumnezeu, locul mântuirii împlinite, față de care Biserica nu este decât vestirea și instrumentul de pregătire”.

Economia mântuirii a fost concepută și voită de Dumnezeu ca un legământ între el și omenire. Acest pact a dobândit valoare defintivă pentru că el a fost semnat în numele omenirii de Hristos care este Fiul lui Dumnezeu făcut om, pact lăsat omenirii prin Biserică și celebrat prin sacramente.

2.2. Omul concret, mădular al Bisericii

Dacă în trecut, în special din cauza concentrării culturii și uneori și a puterii, în mâinile clerului, acesta a devenit treptat "Biserica", astăzi, mai ales după cel de-al doilea Conciliu din Vatican, laicatul și-a redobândit locul și importanța în cadrul Poporului lui Dumnezeu. Laicii nu mai sunt doar participanții pasivi ai sacramentelor, ci sunt actorii, participanții activi care depășesc simpla turma de păstorit, de instruit și de sfințit.

Pe lângă importanța pe care o dă episcopatului, problemă amânată timp de un secol, Conciliul al II-lea din Vatican a corectat această abordare afirmând că laicul, făcând parte din poporul lui Dumnezeu, prin Botez primește preoția baptismală și deci participă în mod profund și activ la celebrarea sacramentelor, alături de preoția ministerială. „Într-adevăr, cei botezați sunt consacrați prin regenerarea și ungerea Spiritului Sfânt pentru a fi lăcaș spiritual și preoție sfântă, pentru a oferi, prin toată activitatea lor de creștini, jertfe spirituale și pentru a vesti puterea Aceluia care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină”.

Laicii, prin Botez, sunt consacrați: ei nu mai aparțin lumii, nu mai sunt profani. „Botezul este cel care îl înalță pe om la comuniunea cu Hristos”. Cei botezați primesc harul lui Hristos, sunt părtași la moartea și învierea sa, fac parte din Trupul său, care este Biserica. De aceea, laicatul, participă în felul său la preoția lui Hristos, deși nu face parte din preoția ierarhică.

Bucurându-se de carisma preoției regale, laicul este chemat să vestească Evanghelia în această lume.

„Credincioșii, încorporați în Biserică prin Botez, devin apți, în virtutea caracterului baptismal, pentru cultul religiei creștine și, renăscuți ca fii ai lui Dumnezeu printr-o nouă naștere, trebuie să mărturisească înaintea oamenilor credința pe care au primit-o de la Dumnezeu prin Biserică. Prin sacramentul Mirului sunt legați mai desăvârșit de Biserică, sunt întăriți cu o putere specială a Spiritului Sfânt și prin aceasta au obligația mai strictă de a răspândi și de a apăra, prin cuvânt și faptă, credința, ca adevărați martori ai lui Hristos. Participând la Jertfa euharistică, izvor și apogeu al întregii vieți creștine, ei oferă lui Dumnezeu victima divină și pe ei înșiși o dată cu ea. Astfel, atât prin oferire cât și prin sfânta Împărtășanie, toți, nu în mod identic, ci fiecare în felul său, își împlinesc rolul propriu în acțiunea liturgică. Hrăniți cu Trupul lui Hristos în adunarea sfântă, ei manifestă concret unitatea Poporului lui Dumnezeu care este în mod adecvat semnificată și minunat realizată prin acest sacrament sublim”.

Pe temeiul participării în grade diferite la apostolatul și preoția lui Hristos, în Biserică se face distincție de poziție, misiune și autoritate între slujitorii hirotoniți și mireni. Aceste slujiri nu se exclud, ci se completează și se susțin reciproc. Printr-o comparație foarte sugestivă a organismului Bisericii cu corpul omenesc, sfântul Pavel arată că toți membrii Bisericii au rol și o misiune specifice. După cum, pentru realizarea scopului corpului omenesc, toate membrele acestuia sunt angajate în acțiune, la fel și pentru realizarea scopului Bisericii, toți membrii, fiecare după poziție, darul și slujirea sa, trebuie să lucreze la „zidirea Trupului lui Hristos”. Această creștere este atât intensivă, înțeleasă ca o creștere în desăvârșire a creștinilor în comuniune cu Hristos, cât și extensivă, căci „Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiească și să vină la cunoștința adevărului”.

Creștinii sunt în Biserică într-o comuniune vie cu Hristos, întocmai precum sunt mlădițele viței cu vița însăși: „Eu sunt vița, voi, mlădițele”. Precum mlădițele nu pot aduce rod, dacă nu sunt în vița, nici creștinii, dacă nu rămân în Domnul. „Rămâneți întru mine și eu întru voi”, este un impertativ și o condiție pentru îndeplinirea misiunii la care creștinul este chemat. Ca mlădițe ale viței, creștinii sunt membre ale trupului lui Hristos, Biserica și ca atare în comuniune vie și permanentă cu Domnul, împărtășindu-se din viața lui Hristos, care însuflețește Trupul lui tainic. Credinioșii sunt părtași ai acestei vieți care lucrează și pune în lucrare și-n acțiune pe toți membrii trupului. Niciunul nu poate fi pasiv, căci în acest caz devine o mlădiță uscată, care își pierde comuniunea vitală cu viața lui Hristos.

Botezul și Hirotonia, ca de altfel toate Tainele modifică raporturile între clerici și mireni, și între mireni, astfel încât în Biserică nu există rang superior și inferior, în sens de subordonare, ci numai slujiri distincte, care se află într-un raport de interdependență în unitatea trupului. Prin Botez, omul se naște la viața cea nouă în Hristos: „câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat”. În sacramentul Mirungerii, cel botezat este întărit prin harul Spiritului Sfânt pentru a crește împreună cu Hristos, în comuniune cu el. Odată sădit împreună cu Hristos, prin Botez și mirungere, creștinul se angajează într-o luptă spirituală continuă „până ce Hristos va lua chip în voi”. Prin Euharistie se desăvârșește și înnoiește continuu comuniunea creștinului cu Hristos și cu semenii: „De vreme ce este o singură pâine, noi cei mulți, un singur trup suntem, fiindcă toți dintr-o singură pâine ne împărtășim”. Astfel, Biserica este o comunitate autentică de frați și surori care posedă împreună o identitate nouă în Hristos: „Fiindcă toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Isus Hristos. Nu mai este iudeu, nici elen, nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Isus”.

Alienarea mirenilor de la viața și misiunea Bisericii este contrară stării lor de creștini și membrii ai trupului lui Hristos. Mărturisirea lui Hristos prin cuvânt și faptă face parte din lauda și mulțumirea pe care trebuie să le aducă lui Dumnezeu orice creștin pentru mântuirea dăruită în Hristos: „Pe cel ce mă va mărturisi pe mine în fața oamenilor, îl voi mărturisi și eu în fața Tatălui meu care este în ceruri, dar de cel ce se va lepăda de mine în fața oamenilor, de acela mă voi lepăda și eu în fața Tatălui meu care este în ceruri”.

Mirenii au, nu numai dreptul, ci și datoria de a participa la misiunea integrală a Bisericii. Nu trebuie confundată preoția, care are în Biserică o misiune apostolică specială, cu misiunea Bisericii însăși. În acest sens, mirenii nu sunt excluși de la dreptul și de la datoria de a mărturisi în orice timp și în orice loc credința lor. Întreg „Poporul lui Dumnezeu” este chemat și consacrat să participe la misiunea lui Hristos în calitate de „împreună lucrători” cu apostolii la zidirea Bisericii: „Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu; voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. Fiecare să ia seama la felul cum zidește; că o altă temelie nu poate nimeni să pună în afara celei puse, care este Hristos”.

Încorporați în Hritos prin Botez, Mirungere și Euharistie și constituiți ca „Popor al lui Dumnezeu”, mirenii participă în modul lor propriu la slujirea profetică, preoțească și împărătească a lui Hristos, exercitându-și partea lor din misiunea încredințată întregului popor creștin în Biserică și în lume.

Chemarea specifică a mirenilor este să caute Împătăția lui Dumnezeu: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui și toate acestea vi se vor adăuga”. Mirenii au în mod deosebit datoria să lumineze și să orânduiască toate realitățile vremelnice în care sunt puternic implicați, în așa fel încât, acestea să fie necontenit realizate în spiritul Evangheliei lui Hristos.

Inițiativa creștinilor laici este deosebit de necesară în descoperirea și inventarea mijloacelor de a impregna realitățile sociale, politice și economice cu exigențele învățăturii și vieții creștine. Credincioșii trebuie să aibă o conștiință tot mai clară că, nu numai că aparțin Bisericii, ci că ei sunt Biserica și sub călăuzirea lui Hristos, capul Bisericii și sub directa îndrumare a episcopilor și a preoților, organele văzute ale lui Hristos, au de îndeplinit un apostolat în lumea întreagă și evident și în Biserică.

Fiind însărcinați de Dumnezeu cu apostolatul, în virtutea sacramentelor de inițiere, toți credinioșii se bucură de dreptul de a cunoaște mesajul lui Hristos și au obligația individual sau grupați în societăți, pentru ca acest mesaj al mântuirii în Hristos să fie cunoscut de toți oamenii. Această obligație devine și mai pregnantă în condițiile în care doar prin ei, oamenii pot să audă Evanghelia și să-l cunoască pe Hristos.

A învăța pe cineva pentru a-l aduce la credință este sarcina nu numai a preotului, ci a ficărui credincios: „Frații mei, dacă unul dintre voi se va rătăci de la adevăr și cineva îl va întoarce, să știe el că cel ce l-a întors pe păcătos din rătăcirea căii lui își va mântui sufletul din moarte și mulțime de păcate își va fi acoperită”.

Mărturia cuvântului lui Dumnezeu constituie o exigență internă a credinței: „Crezut-am pentru aceea am grăit; și noi credem, și de aceea și grăim”. Mărturisindu-l pe Hristos, omul își mărturisește propria filiație divină, recunoaște că nu este autonom, ci dependent de Dumnezeu, cu privire la începutul, viața întreagă și sfârșitul său. Prin mărturia și transmiterea credinței, omul arată dependența sa față de Dumnezeu Tatăl, Fiul, pe care îl primește ca pe Mântuitor, care desăvârșește și sfințește viața și Spiritul Sfânt, care îl conduce spre Împărăția lui Dumnezeu.

Mirenilor li se oferă nenumărate ocazii de a exercita apostolatul evanghelizării și al sfințirii. Însăși mărturia vieții creștine și faptele bune săvârșite din „credința lucrătoare prin iubire” au puterea de a-i atrage pe oameni la Dumnezeu. Tuturor le revine datoria de a-l mărturisi pe Hristos în fața oamenilor, nu numai ca pe o declarație de credință personală, ci ca pe o mărturisire de credință publică, prin cuvânt și faptă. Această exigență este atât de categorică, încât Mântuitorul nu spune numai afirmativ: „Pe cel ce mă va mărturisi în fața oamenilor …”, ci revine și la modul negativ, spre a o întări: „dar de cel ce se va lepăda de mine în fața oamenilor, mă voi lepăda și eu în fața Tatălui meu care este în ceruri”.

Un rol determinant în vestirea și trăirea Cuvântului lui Dumnezeu îl are și familia. Deoarece Dumnezeu a așezat comuniunea dintre bărbat și femeie la temelia societății umane, apostolatul soților și al familiilor este foarte important pentru misiunea Bisericii și pentru societate. Educația și instrucția creștină în cadrul familiei sunt cruciale pentru copii și tineri. Părinții sunt pentru copiii lor cei dintâi vestitori ai credinței, prin cuvântul și exemplul lor, în spirit creștin și apostolic. Familia este o prelungire a Bisericii în lume și o aducere a lumii în Biserică.

Familia creștină își îndeplinește misiunea creștină dacă, prin iubirea și respectul membrilor ei unii față de alții, prin mărturisirea credinței și prin rugăciunea în comun, va apărea ca celula casnică a Bisericii și dacă familia se va insera în cultul liturgic al Bisericii și va promova virtuțile creștine în societate.

Întotdeauna și pretutindeni, dar mai ales în zonele în care Evanghelia lui Hristos nu a devenit încă o realitate umană concretă sau unde Biserica se află în mari greutăți, familiile creștin, aderând la Evanghelie cu toată viața lor, dau în fața lumii o mărturie prețioasă pentru Biserică.

Încă din timpul activității publice a Mântuitorului n-au lipsit cei care mărturiseau și răspândeau cuvântul Evangheliei, iar Isus nu i-a oprit. Când apostolul Ioan îi aduce la cunoștință că cineva scoate demoni în numele lui, „Isus a zis: Nu-l opriți că nu este nimeni care să facă o minune în numele meu și după aceea să poată degrabă să mă vorbească de rău. Fiindcă cel ce nu e împotriva noastră, este cu noi”. Multora dintre cei pe care i-a vindecat Isus îi trimite să vestească credința: „Mergi la casa ta, la ai tăi și spune-le câte a făcut Domnul pentru tine și cum te-a miluit. Iar el a plecat și a început să vestească în Decopole câte a făcut Isus pentru el; și toți se minunau”.

Timpurile noastre nu pretind mai puțin angajament din partea credincioșilor laici. Dimpotrivă condițiile actuale cer ca ei să desfășoare un apostolat mai intens și mai vast. Progresul științei și al tehnicii, relațiile complexe dintre oameni, nu numai că a lărgit sfera apostolatului laic, ci a și ridicat probleme noi, a căror rezolvare în spirit creștin pretinde un efort și un angajament deosebit din partea credincioșilor laici.

Fiind propriu stării credincioșilor laici să-și ducă viața în mijlocul lumii, ei sunt chemați de Dumnezeu, ca însuflețiți de spirit creștin, să-și exercite apostolatul în mijlocul lumii, activând pentru evanghelizarea și sfințirea oamenilor și străduindu-se să pătrundă ordinea socială cu spiritul Evangheliei, astfel încât activitatea lor să dea o mărturie despre Hristos și să slujească la mântuirea oamenilor. Fiecare pe măsura darurilor și a competenței lui, este chemat să participe activ la aprofundarea și apărarea principiilor creștine, precum și la aplicarea lor problemelor lumii contemporane.

Apostolatul în mediul social, adică preocuparea de a pătrunde de spirit creștin mentalitatea și moravurile, legile și structurile comunității în care trăiește fiecare, este misiunea și obligația creștinilor laici. La nivelul domiciliului, al locului de muncă, al studiului sau al timpului liber, laicii sunt în măsură să-și ajute frații și surorile și să-l vestească pe Hristos.

O contribuție importantă și-o aduc laicii la dialogul, atât de necesar astăzi, dintre teologie și știință, astfel încât știința, păstrându-și autonomia să fie promovată în spirit creștin, iar credința să fie sprijinită științific.

Laicii participă în mod activ la viața sacramentală în virtutea preoției lor regale.

„Chemarea specifică a laicilor este să caute împărăția lui Dumnezeu ocupându-se de cele vremelnice și orânduindu-le după voința lui Dumnezeu. Ei trăiesc în mijlocul lumii, angrenați în toate îndatoririle și activitățile din lume și în condițiile obișnuite ale vieții familiale și sociale din care le este țesută existența. Acolo sunt chemați de Dumnezeu pentru ca, îndeplinindu-și menirea proprie, călăuziți de spiritul evangheliei, să contribuie dinlăuntru, ca o plămadă, la sfințirea lumii și să-l arate astfel celorlalți pe Hristos, mai ales prin mărturia vieții lor, prin iradierea credinței, speranței și iubirii lor. Ei sunt așadar cei care au în mod deosebit datoria să lumineze și să orânduiască toate realitățile vremelnice, în care sunt puternic implicați, în așa fel încât ele să fie necontenit realizate în spiritul lui Hristos, să crească și să fie spre lauda Creatorului și Răscumpărătorului”.

Căutarea soluțiilor concrete pentru rezolvarea problemelor societății civile nu este îndatorirea specifică a clerului, ci a laicilor. Aceștia pot aduce mântuirea creștină în situațiile concrete, pentru că fiind în contact direct cu lumea, au o mai mare experiență în problemele ce privesc sfera seculară.

Creștinul poate contribui în mod eficient la soluționarea problemelor societății civile. Celui care face parte din Biserică îi revine sarcina de a colabora la proiectele și mișcările deja existente, propunând soluții în acord cu valorile promovate de Biserică. În societate, creștinul este promotorul proiectelor inspirate din concepția creștină despre lume. În virtutea vocației sale de preot și profet, creștinul este în măsură să elaboreze doctrine politice, sociale, economice și culturale care să contribuie la cristificarea lumii și la răspândirea împărăției lui Dumnezeu în istorie.

2.3. Biserica, solidară cu omul

Biserica participă la planul de mântuire a lui Dumnezeu, fiind realitatea în care opera lui Hristos cel înviat rămâne prezentă și eficace în lume și în istorie, prin puterea Spiritului Sfânt. Realitatea Bisericii este posibilă și necesară pentru că Isus și crucea sa nu sunt ceva care s-au sfârșit odată pentru totdeauna, ci continuă să însoțească existența oamenilor de-a lungul istoriei. Biserica trăiește din puterea învierii lui Isus.

Mântuirea adusă de Hristos a rămas prezentă în Biserică și, prin ea în lume și în istorie, fiind transmisă mai departe prin cuvânt și sacramente. Sacramentele, în calitate de semne salvifice, ocupă un loc central în Biserică. Cuvântul și sacramentele sunt semnele vii ale Bisericii, ele răsar din ea ca dintr-o rădăcină și realizează din nou Biserica.

Ca bază și condiție a credinței, Biserica face posibilă mărturisirea: eu cred. Ea are misiunea de a mijloci credința, de a deschide posibilitățile credinței.

Crezul niceno-constantinopolitan afirmă: „Cred într-una sfântă, catolică și apostolică Biserică”. Mărturisirea Bisericii nu este un al patrulea articol de credință, ci face parte din mărturisirea de credință în Spiritul Sfânt. Spiritul este accesibil în Biserică și prin Biserică. Ea este cea care păstrează spiritul viu și conduce opera lui mai departe în istorie. Când în Crez este mărturisită Biserica, aceasta se referă în primul rând, nu la o realitate umană, percepută juridic și social, ci la opera Spiritului Sfânt, prin care Hristos este prezent în lume.

Biserica este o realitate a credinței pentru că s-a născut din inițiativa divină. Ea mijlocește credința și este drumul spre mântuire. Astfel văzută, Biserica este o realitate dată de Dumnezeu, comuniunea sfinților, trupul lui Hristos și nu o simplă adunare de oameni care au aceeași credință. Ea se fundamentează pe economia divină și nu pe o decizie omenească. Totuși, Biserica este în același timp și popor, comuniune a oamenilor.

Înainte de Conciliul al II-lea din Vatican imaginea Bisericii Catolice este prezentată ca fiind una statică, defensivă și tradiționalistă. Biserica se înțelegea pe sine ca o cetate întărită în mijlocul unei lumi rele, iar confruntarea cu lumea se făcea sub semnul neîncrederii. Lupta curentelor spirituale ale epocii moderne pentru libertate și demnitate, apărea orientată împotriva ordinii divine.

Cu pontificatul Papei Ioan al XXIII-lea această perspectivă s-a schimbat în mod semnificativ. Biserica a apărut ca prietenoasă față de lume, conștinentă fiind de originea și responsabilitatea ei față de prezent. Biserica nu mai căuta cu teamă un adăpost în lume, ci căuta să asculte în semnele timpului chemarea lui Dumnezeu. Schimbarea a devenit clară în cuvintele de început ale Constituției pastorale Gaudium et Spes:

„Bucuriile și speranțele, tristețea și neliniștile oamenilor de astăzi, mai ales ale săracilor și ale tuturor acelora care suferă, sunt și bucuriile și speranțele, tristețea și neliniștea ucenicilor lui Hristos. Și nu este nimic cu adevărat uman care să nu aibă ecou în inima lor. Comunitatea lor este compusă de fapt din oamenii care, reuniți împreună în Hristos, sunt conduși de Spiritul Sfânt în pelerinajul lor spre împărăția Tatălui și au primit un mesaj de mântuire pe care să-l propună tuturor. De aceea, ea se simte cu adevărat și intim solidară cu neamul omenesc și cu istoria”.

Biserica nu mai are astăzi aceeași poziție în societate ca mai înainte. Procesul secularizării a eliminat din prim plan concepția creștină despre lume. În societatea modernă, o comunitate religioasă este privită ca un grup de persoane ce au aceleași interese. Chiar și în ceea ce privește problemele etice, Biserica este considerată doar una dintre diferitele sisteme de valori, religii și concepții despre lume.

Mulți creștini înțeleg și experimentează Biserica, nu ca pe o cetate, ci ca pe o casă fără pereți. Ei vor să facă parte din Biserică, să se angajeze în ea, însă fără să mai fie legați de toate învățăturile și prescrierile ei. De exemplu, angajamentul social al Bisericii atrage consensul și admirația multora, însă morala sexuală este adesea respinsă. În locul unei acceptări generale, apare o alegere subiectivă. În plus această alegere a creștinilor nu mai apare ca o îndoială de credință, ci oarecum ca o consecință logică a modernismului care arată un laicat matur și liber în deciziile pe care le ia.

Noul Popor al lui Dumnezeu, Biserica, este format din persoane libere care aderă la învățătura lui Hristos. Celor care aleg calea Bisericii, Hristos le oferă o libertate eliberată de lanțurile păcatului și orientată spre iubirea necondiționată față de Dumnezeu și față de aproapele. Toți cei care îl urmează pe Isus trebuie să devină membri activi ai Poporului lui Dumnezeu, cooperatori săi în realizarea Împărăției lui Dumnezeu în această lume. De aceea, creștinii,

„având daruri diferite trebuie să colaboreze la evanghelizare, fiecare după posibilitățile, mijloacele, carisma și slujirea pe care le are; prin urmare toți cei care seamănă, cei care seceră, cei care sădesc și cei care udă, trebuie să fie una pentru ca aspirând împreună în mod liber și organizat spre același scop, să-și folosescă unitar puterile spre zidirea Bisericii”.

Poporul lui Dumnezeu este un trup viu, în care fiecare parte este stâns legată de celelalte.

„Dar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiți în lume bunătățile celui ce v-a chemat din întuneric la lumina sa cea minunată”. Aceste cuvinte ale sfântului apostol Petru arată cu o evidență incontestabilă vocația misionară a tuturor membrilor Bisericii, clerici și credinioși.

Trimis în lume, Hristos a împlinit o întreită slujire: de profet-învățător, arhiereu și împărat. Ca profet a dus oamenilor revelarea desăvârșită a lui Dumnezeu, a voii și lucrării lui mântuitoare. Ca arhiereu, a refăcut comuniunea omului cu Dumnezeu, prin jertfa sa supremă. Ca împărat, a biruit puterile răului și l-a condus pe om spre ținta sa finală și adevărată, comuniunea vieții veșnice cu Dumnezeu în împărăția sa.

Hristos își continuă întreita sa slujire în Biserică până la sfârșitul veacurilor. „Drept aceea mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Spiritului Sfânt, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Și iată, eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacurilor”.

Hristos cel înviat și înălțat, exercitând în Biserică cele trei slujiri, se adresează unei comunități de persoane chemate la comuniunea liberă cu Dumnezeu. „Iată, eu stau la ușă și bat; de-mi va auzi cineva glasul și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el”.

Biserica este formată din persoane înzestrate cu libertate și chemate la libertate și iubire. Pe de-o parte, Biserica primește învățătura, jertfa și conducerea lui Hristos, pe de altă parte, ea este chemată să răspundă la acestea în mod liber, învățând ea însăși, dăruindu-se și conducând lumea spre Împărăția lui Dumnezeu.

Continuând întreia slujire în Biserică, Hristos întreține cu aceasta și cu fiecare membru al ei un dialog progresiv în care nici el, nici membrii ei nu sunt într-o stare pasivă. Acesta este sensul preoției tuturor credincioșilor, chemați să vestească în lume mântuirea lui Hristos.

Biserica este constituită ca trup al lui Hristos, care are multe mădulare cu slujiri diferite: „Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte”.

În Biserică se disting: preoția generală și preoția sacramentală. Prima se referă la starea harică a tuturor creștinilor, primită prin sacramentele de inițiere: Botez, Mirungere și Euharitie. Preoția generală aparține tuturor celor botezați. Slujirea preoțească propriu zisă, a fost instituită de Hristos și este acordată în sacramentul hirotonirii, prin succesiune apostolică.

Încorporați în Trupul lui Hristos, toți membrii Bisericii se află într-o stare harică deosebită, având o preoție generală. Toți cei botezați și „unși” devin membri ai Trupului lui Hristos. Sfântul evanghelist Ioan scrie Bisericilor din Asia că Mântuitorul „ne-a făcut pe noi împărăție, preoți Dumnezeului și Tatălui său”.

Făcând comparație între preoția Vechiului și cea a Noului Testament, sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că preoția generală decurge din preoția lui Hristos:

„Preoția s-a schimbat dintr-o seminție în altă seminție, din preoție ieratică (sacrificală), în preoție împărătească, pentru ca astfel, aceeași să fie și împărătească și sacerdotală (…). Întâi este cea împărătească și numai după aceea a devenit sacerdotală, după cum s-a petrecut și cu Hristos”.

Capitolul III

biserica și destinul omului

3.1. De la Hristos la creștinism

Creștinismul este religia întemeiată pe învățătura, persoana și viața lui Hristos. Această religie s-a născut în secolul I, în Imperiul roman și este cunoscută de la origine până în prezent din scrierile discipolilor lui Isus. Cuvântul creștinism este derivat din numele Hristus, Unsul, adică cel uns să fie Mântuitoruul lumii. „Dar creștin? Ce înseamnă să fii creștin? A fi creștin înasemnă să înțelegi cuvântul lui Dumnezeu și să te lași călăuzit în toată viața și în toate faptele tale de acest cuvânt unic. A fi creștin mai înseamnă să lucrezi cu speranță la zidirea Bisericii, căci Biserica este comunitatea omanenilor care îl mărturisesc pe Dumnezeu drept Tată”.

Cele patru Evanghelii de la Matei, Marcu, Luca și Ioan, recunoscute de creștini drept „Sfânta Scriptură” sunt o mărturie despre viața, faptele, moartea și învierea lui Isus Hristos. „Chiar dacă există anumite texte din evanghelie care sunt proclamate cu emfază, dar care sună a fi ceva misterios”, este conțin în esență însăși cuvintele Domnului, de aceea ele constituie esența creștinismului.

Potrivit relatărilor din evanghelii, Isus Hristos este Fiul Tatălui ceresc, care s-a întrupat și s-a născut din Fecioara Maria. Isus s-a născut și a trăit în Betleem până la vârste de 30 de ani. Încă din copilărie, Isus poseda înțelepciunea, astfel încât, la 12 ani, s-a arătat plin de marea putere de a tâlcui și de a învăța pe cărturarii de la Templul din Ierusalim.

La vârsta de 30 de ani, Isus se duce pe malurile Iordanului, locul unde Ioan, vărul său, fiul lui Zaharia și al Elisabetei, boteza oamenii în apă, în semn de purificare și îi invita pe oameni la convertire. Isus insistă să fie și el botezat, iar atunci Spiritul Sfânt se pogoară sub forma unui porumbel asupra lui și din cer se face auzit un glas: „acesta este fiul meu iubit, întru care bine am binevoit”. Ioan Botezătorul îl numește pe Isus „Mielul lui Dumnezeu cel care ridică păcatul lumii” și „Fiul lui Dumnezeu”.

După această scenă, care dezvălui identitatea sa, Isus și-a ales un grup de 12 apostoli și s-a retras în deșert timp de patruzeci de zile, unde a înfruntat ispitele fundamentale: bunurile acestei lumi, puterea și gloria. Din loc în loc, Isus a vestit: „S-a plinit vremea și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în evanghelie”. Prin parabole, Isus a evocat împărăția lui Dumnezeu oferită oamenilor pentru a le împlini aspirațiile.

După trei ani de misiune publică, axată pe iminența venirii împărăției lui Dumnezeu și după ce i-a trimis la propovăduire pe cei 12 Apostoli și pe încă 70 de ucenici, Hristos a pecetluit cu jertfa proprie pe cruce păcatele oamenilor de până la el și a făgăduit eliberarea tuturor celor care țineau la dreptate, sfințenie și la porunca iubirii de Dumnezeu și de aproapele.

Având putere dumnezeiască și fiind Dumnezeu adevărat și om adevărat, Hristos a făcut minuni asupra firii înconjurătoara, asupra oamenilor și a propriei persoane, cea mai mare dintre toate fiind învierea sa din morți, a treia zi după răstignirea și moartea sa pe cruce.

Hristos s-a înălțat la cer la 40 de zile după înviere, iar a Cincizecea zi a trimis pe Spiritul Sfânt care s-a pogorât în chip de limbi de foc asupra apostolilor, întărindu-i în misiunea lor.

Așadar, credința într-un om, Isus cel înviat, Fiul lui Dumnezeu se află la baza creștinismului. Această credință s-a răspândit și continuă să se extindă, căci mesajul lui Isus rămâne același, indiferent de cultură. Mesajul lui, clar formulat, se adresează celor mai simpli, mai săraci și mai slabi. Cei însetați de putere sunt avertizați: forța și aroganța care au succes pe pământ blochează accesul la viața veșnică: „Da nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor”.

Punctul culminat al învățăturii lui Hristos se regăsește în predica de pe munte:

„Fericiți cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăția Cerurilor.

Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.

Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor.

Fericiți veți fi voi când va vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri”.

Încă de la începutul misiunii sale, Isus a adunat mulțimi, a atras ucenici, i-a ales pe cei pe cei doisprezece apostoli. Procedând astfel, Hristos și-a manifesta voința de a construi un popor, căci simbolic, cifra doisprezece amintește de cele doisprezece triburi care alcătuiesc poporul lui Israel. Adunarea oamenilor începe cu fiii lui Israel, dar ea se extinde la fii națiunilor. Noul popor al lui Dumnezeu este Biserica, care îi cheamă pe toți, care prin credință devin ucenicii lui Hristos. În Atiohia, unde păgânii convertiți se alătură evreilor convertiți, „întâia oară, ucenicii s-au numit creștini”.

Începând cu Cincizecimea, Biserica se înfățișează ca o comunitate de credincioși, însuflețiți de Spiritul lui Hristos: în jurul Mariei se întâlnesc ucenicii, care se roagă să se împlinească făgăduința care le-a fost făcută: „Ci voi, când va veni Spiritul Sfânt asupra voastră, veți lua putere și îmi veți fi mie martori”.

După pogorârea Spiritului Sfânt, însărcinați să continue opera lui Hristos, cei doisprăzece apostoli anunță Evanghelia și adună Biserica „în Ierusalim, în toată Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului”. Cei care acceptă cuvântul primesc botezul și acești noi ucenici „stăruiau în învățătura apostolilor și în viața frățească, în frângerea pâinilor și în rugăciune”.

Cei doisprezece apostoli întemeiază comunități creștine și le organizează. Devenit apostol după converirea sa pe drumul Damascului, Pavel se alătură celor doisprezece și va străbate Siria, Asia Mică, Gregia, ajungând până la Roma, unde va întemeia Biserici în principalele orașe.

Se constată la începutul secolului al II-lea o structură care se generalizează, după cum urmează: episcopul, urmașul apostolilor, căpetenia Bisericii; preoții, colaboratorii episcopului și diaconii, care îndeplinesc diverse servicii în comunități. Pe unde mergeau apostoli și mai apoi urmașii acestora, propuneau Botezul în numele lui Hristos.

Botezul este prin excelență sacramentul credinței, prin care omul atașându-se lui Hristos, începe o viață nouă. „De nu se va naște cineva din apă și din spirit, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu, îi spune Isus lui Nicodim. Pornind de la ritul cufundării în apă, sfântul Pavel explică: „Deci ne-am îngropat cu el, în moarte, prin botez; așa încât după cum Hristos a înviat din morți, prin mărturia Tatălui, tot așa și noi umblăm întru înnoirea vieții. Că dacă ne-am făcut cu el o singură tulpină, întru asemănarea morții lui, atunci vom fi la fel și în învierea lui”. Prin Botez, creștinul face, în mod misterios, trecerea de la moarte la viață, astfel încât este „mort păcatului, dar viu pentru Dumnezeu în Hristos Isus”. Asimilat lui Hristos mort și înviat prin Botez, ucenicul devine astfel un mădular al trupului său, care este Biserica. Încă din dimineața de Rusalii cei care primesc cuvântul, sunt botezați și se alătură comunității.

Încă de la început creștininii se remarcă prin celebrarea sfintei Euharistii, care este înainte de toate un act de mulțumire. La cina pe care a luat-o cu apostolii, înainte de patima sa, pentru a marca împlinirea proiectului Tatălui, Isus a instituit Euharistia. Isus pecetluiește cu sângele său Noul legământ care i-a forma Bisericii, care îi va aduna în Împărăția lui Dumnezeu pe toți cei care au credință.

Însărcinândi-și apostolii să celebreze Euharistia, Hristos le încredințează nu evocarea unei amintiri, ci memorialul noii credințe. Împărtășinsu-se din trupul și sângele celui înviat, care devine astfel prezent în mijlocul lor, ucenicii retrăiesc jertfa lui, săvârșită o dată pentru totdeauna și trec, în mod misterios, de la moarte la viață.

Alegerea unei mese simple, a împărțirii vinului și pâinii pentru a celebra unirea lui Dumnezeu cu omul, arată în ce măsură Dumnezeu dorește să fie accesibil tuturor și în orice clipă. Prezența lui Hristos pe pământ se prelungește în istorie prin Euharistie, celebrată în cadrul Liturghiei. Euharistia este prin excelență sacramentul noii credințe, sursă și culme a vieții Bisericii.

3.2. Nu există Biserică fără Hristos

Sfântul Pavel descrie Biserica ca fiind „trupul lui Hristos”. Formula exprimă misterioasa identificare a lui Hristos cu toți cei care fac parte din Biserică. Profunzimea legăturii dintre Biserică și Hristos este redată și de altă formulă a Apostolului: „Hristos este capul Trupului care este Biserica”.

Plănuită și voită încă din veșnicie de întreaga Sfântă Treime, Biserica începe să existe în istorie prin opera lui Hristos. Acesta, la plinirea timpurilor, a dus la îndeplinire în mod plenar planul de mântuire al Sfintei Treimi. Dându-și viața pentru oameni, Hristos i-a eliberat de păcat și i-a scos din sclavia Diavolului, iar trimițându-l pe Spiritul Sfânt, a încheiat între Dumnezeu și omenire o nouă alianță, universală și definitivă, comparativ cu cea din Vechiul Legământ. Prin toate aceste inițiative, Hristos a dat naștere Bisericii, a făcut-o să crească și o ține în viață. Pe plan istoric, cauza eficientă principală este Isus Hristos; de aceea Biserica poate fi numită hristică. În fond, „Biserica îl duce oamenilor pe Hristos”.

Pentru creștini Isus din Nazaret nu este numai un personaj istoric strălucit, ci Fiul lui Dumnezeu cel viu, care s-a făcut om și și-a asumat natura umană cu scopul precis de a duce la îndeplire planul de mântuire voit de Dumnezeu încă din veșnicie: planul de a încheia cu omenirea o nouă alianță.

Biserica are o origine hristică înainte de toate prin ceea ce Isus Hristos este: Fiul lui Dumnezeu întrupat. În el, omenirea este deja unită personal cu Dumnezeu. Este vorba de o omenire individuală și nu universală. Hristos este omul nou, întâi stătătorul unei noi omeniri, ba chiar mai mult, este capul noii omeniri și al noului Popor al lui Dumnezeu, care este Bisericii. Tocmai prin ceea ce Hristos este, Fiul lui Dumnezeu întrupat, între Dumnezeu și oameni poate fi încheiată o alianță nouă, iar oamenii pot intra din nou în comuniune cu Dumnezeu. Umanității lui Isus i se poate uni, i se poate încorpora și omenirea, astfel toți oamenii putând fi introduși în circuitul vieții trinitare.

Grație a ceea ce Hristos este în persoana sa, și anume Dumnezeu, el a putut să realizeze ceea ce nici un alt om nu ar fi putut face: să plătească prețul răscumpărării omenirii, să o elibereze de lanțurile păcatului și de sub stăpânirea Diavolului, astfel a dat naștere noii omeniri, noului Popor al lui Dumnezeu. Este vorba de un mister pe care Biserica îl celebrează ori de câte ori celebrază Liturghia sau Cina Domnului, memorial în care amintește patima, moartea și învierea lui Hristos. Cina Domnului sau liturghia, așa cum subliniază Conciliul al II-lea din Vatican, este celebrată în comun, de Hristos, de Poporul lui Dumnezeu și de ierarhia bisericească.

Părinții Bisericii, în analogie cu originea Evei din coasta lui Adam, au văzut nașterea Bisericii în sângele care țâșnește din coasta străpună a lui Hristos de pe cruce.

Isus din Nazaret este cauza principală a originii Bisericii, nu numai prin ceea ce este în persoana lui și prin ceea ce a făcut ca mijlocitor între Dumnezeu și oameni, acceptând să sufere și să moară, ci și pentru ceea ce dăruiește noii omeniri: sacramentele, ministerele, noua lege, valorile. Toate sunt elemente esențiale, însă dimensiunea hristică este condensată în sacramentul Botezului și al Euharistiei, pentru că prin aceste două sacramente Biserica este unită cu capul ei, fiind astfel consacrată și hrănită mereu.

În Biserică totul vine de la Hristos și este al lui Hristos. Originea, statutele, ministerele, structurile, învățătura, mijloacele de sfințire, legile. Tot de la Hristos provine: iubirea, credința și speranța, adică valorile specifice noului Popor al lui Dumnezeu.

Biserica este continuarea acțiunii mântuitoare a lui Hrsitos de-a lungul veacurilor. El este păstorul care continuă să păstorească turma sa prin păstorii care urmează apostolilor. La fiecare Liturgheie, Isus se oferă Tatălui și mijlocește pentru oameni prin miniștrii care celebrează.

Relația dintre Hristos și opera sa, Biserica, este aceea dintre un tată și un fiu. Așa cum între părinți și fii există o identitate de natură, tot astfel între oameni și Hristos există quasi-identitate de natură: prin har și oamenii sunt fii ai lui Dumnezeu, deși fii adoptivi.

Conciliul al II-lea din Vatican scoate foarte bine în evidență dimensiunea hristică a Bisericii, însă fără să o identifice cu Hristos. Desigur, Biserica este „Trupul lui Hristos”, dar asta nu înseamnă că ea este pur și simplu un „alter Hristus”. Biserica este un instrument în slujba capului. Organismul social al Bisericii slujește lui Hristos așa cum trupul fizic al lui Hristos este în slujba Cuvântului. În concluzie, biserica este suborbonată lui Hristos ca propriului ei cap.

Biserica este contituită din „cei care privesc cu credință la Isus, autorul mântuirii și principiul unității și al păcii”. Din Biserică fac parte, reafirmă și Ioan Paul al II-lea, cei care îl urmează pe Isus și acceptă învățătura sa: „Biserica se naște din răspunsul de credință pe care îl dăm lui Hristos. Într-adevăr, prin primirea sinceră a Veștii celei bune, cei care cred în numele lui Isus se adună pentru a căuta împreună împărăția lui Dumnezeu, pentru a o construi și pentru a o trăi”.

Ceea ce conferă noului Popor al lui Dumnezeu, Bisericii, un statut unic este harul lui Hristos. Acesta este principiul formal care îi unește într-un singur trup pe cei care participă la el și îi face capabili să acționeze în mod supranatural și, prin urmare, să săvârșească acțiuni proprii și specifice fiilor lui Dumnezeu.

Harul pe care Hristos îl revarsă în inima oamenilor este esența Bisericii creștine. Biserica este, de aceea, personificarea circuitului harului lui Hristos, adică a iubirii Sfintei Treimi. Biserica, datorită harului lui Hristos care circulă în toate membrele sale, are un caracter supranatural.

Biserica este o prelungire a misterului întrupării lui Hristos. Biserica înseamnă cei care prin opera lui Hristos și datorită meritelor sale, au devenit fii ai lui Dumnezeu. Astfel, în Biserică și în toți membrii ei, se reflectă cele două trăsături esențiale, care constituie figura lui Hristos, cea divină și cea umană.

Pentru că și Biserica are o ființă teandrică, ea acționează ca și Hristos în mod teandric, adică îndeplinește acțiuni care sunt, în același timp, umane și divine. Astfel sunt sacramentele, predica, rugăciunea, caritatea etc. Așa cum prin întrupare, Cuvântul a luat asupra sa toate slăbiciunile omenești, în afară de păcat, tot la fel și Biserica primește în ea însăși toate slăbiciunile omului. Prin urmare, Biserica reflectă misterul întrupării. Așa cum trupul lui Hristos a fost sacramental, adică semnul vizibil prin care a lucrat pentru opera de mântuire, tot la fel și Biserica, în planul lui Dumnezeu și prin voița sa, este semnul și instrumentul prin care el îi face pe oameni părtași la propria sa viață dumnezeiască, realizând mântuirea și lucrând la unificarea totală a omenirii și a cosmosului.

Biserica se proiectează în permanență în sus, spre Sfânta Treime, spre Domnul ei, Isus Hristos, spre împărăția lui Dumnezeu, care va fi realizarea deplină a aspirațiilor înscrise în inima oricărei creaturi. Născută din inițiativa trinitară, susținută neînceptat de memorialul evenimentelor mântuirii, Biserica este ajutată de acestea să se deschidă către viitorul promisiunii. „Așadar, desăvârșirea făgăduită, pe care o așteptăm, a și început în Hristos; ea înaintează prin trimiterea Spiritului Sfânt și, prin el, continuă în Biserică, a cărei învățătură de credință ne arată și sensul vieții pământești, în timp ce noi ducem la bun sfârșit, în speranța bunurilor viitoare, lucrarea care ne-a fost întredințată în lume de către Tatăl și lucrăm la mântuirea noastră”.

Chemarea Sfintei Treimi, a lui Hristos cel înviat și înălțat la ceruri, a împărăției mesianice copleșește Biserica de speranță și bucurie. Socotind că „nu se pot măsura suferințele ceasului de față cu mărirea viitoare ce se va arăta în noi”, tari în credință, credinioșii așteaptă „nădejdea fericită și arătarea slavei marelui Dumnezeu și Mântuiror al nostru Isus Hristos”.

3.3. Împlinirea omului în Hristos

Papa Ioan Paul al II-lea a denunțat criza morală a societății contemporane, cauzată de lipsa valorilor perene, care dau sens existenței umane. În scrierile sale, în special în enciclicele: Redemptor Hominis, Laborem Exercens, Sollicitudo Rei Sociales și Centesimus Annus, Suveranul Pontif propune noi perspective pentru soluționarea problemelor generate de contradicția dintre progresul științific și exigențele moralei. Nu o dată el afirmă că „Evanghelia reprezintă confirmarea cea mai deplină a tuturor drepturilor omului“ și ca atare, inclusiv a egalității dintre oameni.

La începutul Pontificatului său, spunea: „Inechității trebuie să-i spunem pe nume, la fel exploatării omului de către om sau exploatării lui de Stat sau de către mecanismele care sunt ascunse în sisteme și regimuri. Trebuie să-i spunem pe nume oricărei inechității sociale, oricărei discriminări, oricărei lovituri date omului, trupului, spiritului, conștiinței, demnității umane sau vieții sale. Eliberarea în sens social se trage din conștiința și prezentarea curajoasă a adevărului…“.

În problemele sociale, ale dezvoltării democrației, Papa a trecut de pe postul de observator al lumii contemporane în poziția de critic autorizat, înzestrat cu autoritate morală. Papa susține că dezvoltarea autentică este întemeiată pe valorile morale și nu vizează doar profitul economic.

Laureatul premiului Nobel în științe economice pe anul 1998, Armartya Kumar Sen, s-a impus tocmai prin sublinierea valențelor eticii în economie. Kumar Sen s-a aplecat asupra a ceea ce timp de decenii a meditat și Karol Wojtyła, iar profesorul de la Harvard, cu lucrările sale: Sărăcie și foame, Etică și economie sau Despre inegalitățile economice, a încercat să răspundă la chemările și întrebările pe care Papa le adresa în direcția eradicării lor.

Nu există economie prosperă fără valori morale, sublinia și Ioan Paul al II-lea. „Creșterea economică, cu tot ceea ce aparține doar modului său de acțiune propriu și adecvat, trebuie să fie planificată și realizată în mod constant în interiorul unei perspective de dezvoltare plenare și solidare a oamenilor și a popoarelor, după cum amintea cu putere predecesorul meu, Paul al VI-lea, în Populorum progressio, fără de care, singura categorie superioară care subordonează întreaga existență umană exigențelor sale parțiale, sufocă omul, îl izolează de societate și sfârșește prin a se afunda ea însăși în propriile sale excese”.

„Cunoaștem bine cadrul civilizației de consum care constă într-un anumit exces de bunuri necesare omului, societăților întregi – și este vorba aici despre societăți bogate și foarte dezvoltate – în timp ce celelalte societăți, sau, cel puțin, cea mai mare parte dintre ele, suferă de foame, iar multe persoane mor în fiecare zi de inaniție și de subnutriție. În paralel, unii abuzează oarecum de libertate, care este legată direct de o poftă de consum necontrolat de morală, iar acest abuz limitează chiar libertatea celorlalți, adică a celor care suferă lipsuri importante și sunt târâți în condiții de mizerie și de sărăcie încă și mai mari.”

Ioan Paul al II-lea a fost mereu susținătorul valorilor dreptății, toleranței și adevărului, iar opera sa a contribuit la afirmarea demnității ca valore definitorie a existenței umane. În enciclica Redemptor hominis (Răscumărătorul omului, publicată in 1979), Ioan Paul al II-lea susține că moralitatea se bazează pe adevăruri fundamentale despre natura umană și despre lume, iar nu pe opțiuni individuale ori pe consens social.

El reafirmă ca fundamentală și imuabilă învățătura Bisericii împotriva tuturor atacurilor directe îndreptate asupra vieților umane inocente. Suveranul Pontif a aprofundat și dezvoltat poziția Bisericii asupra unor vechi probleme morale. A abordat noile și complexele probleme legate de viață ridicate de noile biotehnologii, apreciind progresele științifice, dar susținând un tip de „progres” ce ține cont de om. El a regândit problema vieții umane, punând-o în centrul evanghelizării lumii.

Suntem chemați nu doar să respectăm viața, ci și să ne deschidem în iubire față de cei care depind de noi pentru a trăi, consideră Ioan Paul al II-lea, care acuză parlamentele care autorizează întreruperea sarcinii, permițând astfel uciderea fătului. Suveranul Pontif s-a ridicat împotriva legilor care permit abuzul față de o ființă nevinovată și, mai ales, lipsită de posibilitatea de a se apăra.

Reflecția catolică privind obligația morală de a sprijini viața este veche de secole și a progresat mult prin inițiativele papei Pius al XII-lea, dar și a altor papi care i-au urmat. Dintre aceștie, Ioan Paul al II-lea a aprobat primul document doctrinal extensiv pe acest subiect, Declarația privind eutanasia din 1980, și a rămas personal angajat în acest domeniu în întregul său pontificat. Aplicând distincția dintre dominarea vieții și grija respectuoasă față de viață la aceste probleme, el a vorbit despre o cale de mijloc între „încăpățânarea terapeutică” (insistența asupra tratamentelor agresive până acolo încât fac mai mult rău decât bine) și eșecul de a asigura o îngrijire normală celor neputincioși.

Problema asigurării hranei și a lichidelor, în special pentru pacienții diagnosticați a fi într-o „stare vegetativă persistentă”, a devenit subiectul unor intense dezbateri catolice în anii 1980. Unii teologi susțineau că hrănirea unor astfel de pacienți este inutilă, deoarece susține doar o „funcționare fiziologică” care nu poate împlini scopurile spirituale ale vieții. Însă acest argument i-a fost străin acestui Papă, care a dorit ca noi să nu judecăm potențialul spiritual al altor persoane, ci să ni-l împlinim pe al nostru slujindu-i pe cei mai nevoiași. În martie 2004, când el însuși era deja prea slăbit pentru a-și susține în întregime un discurs oral, a afirmat într-unul dintre discursurile sale demnitatea umană inerentă a acestor pacienți și a insistat asupra faptului că hrana și lichidele sunt parte a „îngrijirii normale” pe care le-o datorăm

Contribuția sa la mărturia pro-life a Bisericii a mers însă dincolo de reafirmarea unor învățături străvechi:

„A refuza viața celor mai slabi și handicapaților este o adevărată insultă la adresa tuturor celor care, din diferite motive, trăiesc în astfel de situații. Acest lucru constituie o eugenetică nemărturisită. Pe lângă aceasta oricare ar fi prognoza, nu pot fi justificate niciodată opțiunile terapeutice radicale, în funcție de o arbitrară și subiectivă definiție a calității vieții și nu numai pe criteriile medicale sau științifice”.

Conciliul al II-lea din Vatican califică avortul drept „o crimă odioasă”. Papa Ioan Paul al II-lea, în baza faptului că știința confirmă caracterul uman al embrionului, aplică și în cazul embrionilor porunca lui Dumnezeu: „Să nu ucizi!” În majoritatea statelor lumii avortul este văzut ca un drept al femeii de a alege ce face cu propriul trup. Ioan Paul al II-lea rafirmă nevoia respectărea vieții fiecărui om: „…respectarea vieții este fundamentul oricărui alt drept, inclusiv cel la libertate”.

Biserica Catolică a afirmat dintotdeauna că viața este un dar al lui Dumnezeu și niciun om nu are dreptul să suprime viața pe cale de a se naște. „Dreptul inalienabil la viață al oricărui individ uman nevinovat este un element constitutiv al societății civile și al legislației ei”.

Legitimarea avortului pune la îndoială însuși statutul de stat de drept al unei țări:

„…în momentul în care o lege pozitivăprivează o categorie de ființe umane de ocrotirea pe care legislația civilă trebuie să i-o acorde, Statul ajunge să nege egalitatea tuturor în fața legii. Când Statul nu-și pune puterea în slujba dreoturilor fiecărui cetățean și, în special, a celor mai slabi, sunt subinate înseși fundamentele unui Stat de drept.”

Conform papei Ioan Paul al II-lea, iubirea autentică este întotdeauna o iubire responsabilă. Soții care se iubesc cu adevărat sunt responsabili în fața lui Dumnezeu și îi împlinesc planul. Părinții responsabili sunt deschiși către viața și îi educă pe copii pentru a deveni buni cetățeni și buni creștini. „O paternitatea responsabilă implică nu numai a aduce copii pe lume, ci și a lua parte personal și responsabil la creșterea și educarea lor”.

Doctrina socială a Bisericii se caracterizează prin aplicarea cuvântului lui Dumnezeu la viața oamenilor și a societății, precum și la realitățile pământești legate de ele, oferind „principii de gândire”, „criterii de aplicare” și „linii directoare pentru acțiune”. Învățătura socială a Bisericii îi orientează pe oameni în drumul spre descoperirea adevărului. Omul creat după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu” este protagonist în construirea societății.

Ioan Paul al II-lea semnalează nedreptățile de ordin social cauzate de repartizarea inegală a mijloacelor de subzistență, care, la origine sunt destinate tuturor oamenilor. Suveranul Pontif observă că țările în curs de dezvoltare sunt mult mai numeroase decât cele dezvoltate, iar oamenii lipsiți de bunurile constituie majoritatea covârșitoare a omenirii. La baza multor războaie a stat riposta victimelor nedreptății.

„Creșteți, înmulțiți-vă și stăpâniți pământul”. Dacă lucrurile nu sunt stăpânite după voia și planul lui Dumnezeu se produc grave devieri, atrage atenția Ioan Paul al II-lea. Sfântul Pavel propune solidaritatea ca mod de a depăși diferențele ce provin din condițiile de loc și de timp: „Nu e vorba să fie altora ușurare, iar vouă necaz, ci ca să fie egalitate. Prisosința voastră să împlinească lipsa acelora, pentru ca prisosința lor să împlinească lipsa voastră, spre a fi egalitate”.

Exercitarea solidarității în interiorul unei societăți are eficiență atunci când membrii acesteia se recunosc unii pe alții ca persoane. „Aceia care au cea mai mare influență pentru că dispun de un mai mare număr de bunuri și servicii, trebuie să se simtă răspunzători de cei mai slabi și să fie gata de a împărtăși cu ei ceea ce au”.

În aceși timp, atenționează Ioan Paul al II-lea:

„cei mai slabi (…) nu trebuie să adopte o atitudine pur pasivă sau distructivă a ordinii sociale, ci, chiar când își revendică propriile drepturi, să împlinească ceea ce le revine pentru binele tuturor. Grupurile intermediare, la rândul lor, nu trebuie să-și vadă în mod egoist numai de interesele lor particulare, ci să respecte și interesele celorlalți”.

Tot el prezintă solidaritatea ca pe o virtute creștină și o cale reală spre pace și, totodată spre dezvoltare. În lumina credinței, omul nu este numai o persoană înzestrată cu drepturi și libertăți, ci este chipul viu al lui Dumnezeu. Conștiința paternității comune comune a lui Dumnezeu conferă o nouă perspectivă de abordare a lumii.

Criteriul solidarității și al binelui comun să fie așezat și în centrul vieții economice, consideră Ioan Paul al II-lea. Pentru a fi just, profitul trebuie supus unor ctiterii morale, în special celor legate de principiul solidarității. Pacea este văzută de către Papa ca o condiție necesară pentru relațiile frățești între popoare.

Isus Hristos este centrul istoriei și al universului. Prin Întrupare, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioara Maria s-a unit cu fiecare om în parte. El a fost om, asemănător nouă în toate, în afară de păcat. Întruparea lui Hristos este evenimentul care oferă omului șansa îndumnezeirii.

Aspirația cea mai profundă a spiritului uman se exprimă prin cătarea lui Dumnezeu. Hristos apare ca cel care dă omului adevărata libertate, care este condiționată de adevăr. În mod eronat se crede că este liber cel care face ce vrea. Creatorul îi dă omului libertatea pentru ca prin intermediul ei să înfăptuiescă binele. Libertatea este un dar atunci când este folosită cu înțelepciune pentru a realiza fapte cu adevărat bune. „Hristos ne-a făcut liberi” pentru a fi mai buni. Acționând cu scopul de face binele în viața personală și familială, în plan economic și politic, în cadru național și internațional, omul își înfăptuiește propria libertate în adevăr. Sistemele totalitare sunt un exemplu de libertate care au sfidat adevărul. Libertatea este libertate în măsura în care realizează binele.

Dacă libertatea încetează să mai fie legată de adevăr și începe să fie independentă, se constituie premisele unor consecințe morale dăunătoare. „Foarte adesea se confundă libertatea cu instinctul interesului individual sau colectiv, sau cu instinctul de luptă si de dominație, indiferent care este culoare ideologică spre care se tinde”. Papa Ioan Paul al II-lea denunță pericolul care stă în spatele înțelegerii și folosirii libertății ca privilegiu în vederea realizării scopurilor a căror finalitate nu este binele. În acest caz, prin bine se înțelege mântuirea sufletului, intrarea în comuniune cu Dumnezeu. În consecință, nu există libertate fără adevăr.

CONCLUzie

Întreg pontificatul lui Ioan Paul al II-lea a fost marcat de grija pentru om. A reclamat inechitatea socială, slcavia, discriminarea, nerespectarea demnității omului și a observat că toate aceste disfunționalității își au rădăcina în separarea omului de Hristos.

Isus Hristos, afirmă Ioan Paul al II-lea nu este doar revelația finală și definitivă a lui Dumnezeu, ci este revelația ființei omului. Omul nu se poate înțelege pe sine fără a-l înțelege pe acest om. Conciliul al II-lea din Vatican învață: „De fapt, numai în misterul Cuvântului întrupat se subliniază cu adevărat misterul omului”. Cristos, prin însăși revelarea iubirii lui Dumneu, îl dezvăluie pe deplin omului pe om și îi descoperă măreția chemării proprii.

Papa Ioan Paul al II-lea reafirmă că Isus este centrul și ținta întregii istorii umane. Prin Întrupare, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioara Maria s-a unit cu fiecare om în parte. Întruparea lui Hristos este evenimentul care oferă omului șansa îndumnezeirii. „Hristos Mântuitorul îl dezvăluie pe deplin pe om lui însuși”.

Opera de Răscumpărare îl repune pe om în comuniune cu Dumnezeu înainte, precum și după moarte. Prin Euharistie omul se apropie de Hristos și astfel, regăsește valoarea propriei umanității, chiar și a dimensiunii morale din el. Deplina înțelegere de sine se petrece doar în Hristos, capabil să umple de sens existența umană. Doar din persepectiva darului făcut de Dumnezeu omenirii, viața capătă o valoare inegalabilă. Voia Tatălui de a răscumpăra lumea prin Jertfa Fiului Său arată valoarea pe care omul o are în ochii Creatorului. Mântuirea care a avut loc pe cruce a redat definitiv omului demnitatea și sensul existenței sale în lume.

Prin Hristos, Cuvântul întrupat a început o nouă creație. Conciliul al II-lea din Vatican reafirmă că Biserica este Trupul mistic al lui Hristos. Toți cei care formează acest trup sunt pătrunși de suflul vieții care vine de la Hristos. Din această unire, a lui Hristos cu fiecare membru al Bisericii, se naște „omul nou” care ia parte la viața lui Dumnezeu. Interiorul omului este transformat într-o viață nouă, orientată spre viața veșnică. Această viață oferită fiecărui om de către Tatăl în Isus Hristos este împlinirea finală a vocației omului. „Eu sunt învierea și viața; cel care crede în mine, (…) nu va muri în veci”.

Hristos este cheia înțelegerii măreției și destinului omului. Dacă el este exclus viața omului și istoria omenirii își pierd sensul.

Răscumpărarea lui Hristos este izvorul divinității omului, care, eliberat de păcat, devine fiu al lui Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

Angelini, F., Între oameni, Sapientia, Iași 2001.

Bișoc, A., Sacramentele. Semnele credinței și ale harului. Presa Bună, Iași 1998.

Bulai, A., “Euharistia: memorial, aducere de mulțumire”, in A. a. V.v., Dialog Teologic. Euharistia, medicamentul nemuririi, Anul III, 6, 2000.

Catehismul Romano-Catolic, Editura ARCB, Buzău 2001.

Catehismul Bisericii Catolice, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București 1993.

Congrerația pentru Doctrina Credinței, Declarația Dominus Iesus, Despre unicitatea și universalitatea salvifică a lui Isus Hristos și a Bisericii.

Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes (7.12 1965).

Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium.

Conciliul al II-lea din Vatican, Decret despre activitatea misionară a Bisericii Ad Gentes.

Congregația Pentru Doctrina Credinței, Instrucțiunea Donum vitae.

Congregația Pentru Doctrina Credinței, Instrucțiunea Libertas conscientia.

Dancă, W., “Cine este Biserica?”, in A. a. V.v., Dialog Teologic. Biserica, una, sfântă, catolică și apostolică, Anul IV, 7, 2001, 11.

Dancă, W., “Constituția Dogmatică despre Biserică Lumen gentium”, in A. a. V.v., Dialog Teologic. Moștenirea Conciliului al II-lea din Vatican, I. Liturgia și Biserica, Anul VIII, 16, 2005, 143.

_________, Fascinația adevărului de la Toma de Aquino la Anton Durcovici, Sapientia, Iași 2005.

Ferenț, E., Cristologia. Isus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului, Presa Bună, Iași 1998.

Ioan Gură de Aur, Omilia a XIII-a la Evrei, (trad. de T. Atanasiu), București, 1923.

Ioan Paul al II-lea, Să trecem pragul speranței, (trad. de S. Mărculescu), Humanitas, București 1995.

Ioan Paul al II-lea, Discurs ținut la Puebla (28 ianuarie 1979).

Ioan Paul al II-lea, Să trecem pragul speranței, Humanitas, București 1995.

Ioan Paul al II-lea, Discursul de început al pontificatului (22 octombrie 1978).

Ioan Paul al II-lea, Către Episcopii regiunii centrale și de est a Franței la vizita Ad limina apostolorum, 28 martie, 1992.

Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Evangelium vitae.

Ioan Paul al II-lea, Rugăciunea „Îngerul Domnului”, (14 august 1994).

Ioan Paul al II-lea, Planul lui Dumnezeu, Editura Enciclopedică, București 1999.

Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Solicitudo rei socialis.

Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptor missio.

Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptor hominis, (4 martie 1979.

Leon cel Mare, Tomus ad Flavianum.

Lupu, Ș., “Decretul privind activitatea misionară a Bisericii Ad Gentes”, in A. a. V.v., Dialog Teologic. Moștenirea Conciliului al II-lea din Vatican, II. Cuvântul și lumea, Anul IX, 17, 2006, 96.

Lupu, Ș., Misterul Bisericii, Institutul Teologic Romano-Catolic, Iași 2006.

Paul Al VI-Lea, Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens.

Piolanti, A., Il mistero Eucaristico, Pontificia Accademia Teologica Romana, Vaticano 1996.

Ratzinger, J., Benedict al XVI-lea, Dumnezeu și lumea. A crede și a trăi în epoca noastră. O convorbire cu Peter Seewald, Sapientia, Iași 2009. LG 11.

Risso, P., Drum spre Hristos (trad. de B. Cazimir), Centrul Salezian de Pastorație pentru tineret, Iași 1984.

Spidlik, T., Izvoarele luminii, Ars longa, Iași 1994.

Stăniloaie, D., Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I, Cristal, București, 1995.

Toma de Aquino, Summa theologica, III, q 48 a 2.

STAN, A., RUS, R., Istoria religiilor, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1991.