Destine Si Iubiri Intrerupte

Copyright

EDITURA

Lector: prof. Marin Șara

Copertă:

Tehnoredactare: Marian Vlad

Tipar:

Toate drepturile asupra acestei lucrări aparțin

Cuprins.

Destine și iubiri întrerupte.

1. Prefață––––––––––––––––––––-6

2. Prolog––––––––––––––––––––-8

Partea întâi.

3. Racolarea–––––––––––––––––––17

4. Puțină fericire–––––––––––––––––27

5. Îngrijorări și necazuri––––––––––––––37

6. Tragedia Elenei––––––––––––––––-49

Partea a doua.

7. Elena și pușcăriile comuniste–––––––––––82

8. Un vis și multe drumuri–––––––––––––96

9. Grațierea––––––––––––––––––-117

10.Răzbunarea–––––––––––––––––-144

11.Bibliografie–––––––––––––––––-176

Ohio/ Aprilie 2011.

Vlad Marian

Destine și iubiri întrerupte.

2012

R o m a n i a

Prefață.

După romanul ,,Călător sub soare”(2004), reeditat în 2009, și volumele de poezii ,,Speranța”(2009), ,,Încercări”

(2010) și romanul ,,Amalia” ( 2011) care l-a consacrat definitiv ca scriitor, iubitor de adevăr și cultură, autorul acestui nou volum “Destine și iubiri întrerupte” de Marian Vlad, introduce în circuitul public o carte deosebită pentru istoria și cultura poporului român. De aceea putem afirma că, ne aflăm în fața unei lucrări deosebite deoarece, aceasta abordează o pagină mai puțin cunoscută, din istoria noastră, dictatura comunistă, care ne-a luat tot ce am avut mai sfânt, credința, libertatea și adevărul înlocuite cu minciuna, cenzura, represiunea și alte metode care, au stat la baza ,,educației comuniste de formare a omului nou”.

Cartea de față, îndeamnă la reflecție pe marginea res-ponsabilității faptelor individuale și colective în istorie, mai ales a celor săvârșite în momentele de tensiuni și conflicte.

Romanul, este oglinda atrocităților săvârșite de către Securitate și, alte organe ale statului, împotriva bisericii, cu precădere ceea Catolică, Greco-Catolică, a slujitorilor ei, arestați și supuși la cele mai crunte șicane, torturi și persecuții, sub diferite forme, răs-frânte indirect, și asupra familiilor, a rudelor apropriate și a prie-tenilor.

Documentele de arhivă a fostelor penitenciare – Sighetul Marmației, Aiud, Dumbrăveni, Pitești, Miercurea Ciuc, etc. lucrările apărute pe / și, numeroasele mărturii ale supraviețuitorilor, demonstrează că, durerile și suferințele nu au fost doar ale unui om, ci ale unui neam întreg.

Volumul menționează de asemenea atrocitățile și sufe-rințele intelectualității române, a țăranilor înstăriți-chiaburii- lup-tătorilor din munți, a locuitorilor satelor, obligați să-și părăsească întreaga lor gospodărie, expulzați în Bărăgan, sau alte localități din țară, etc.

Din generația acestora face parte și eroul principal al acestei cărți, părintele Ghiță Arbore, care la vârsta de 87 de ani, și-a marturisit greutățile prin care a trecut împreună cu soția Elena, cu alți intelectuali, de diferite profesii, dați afară din serviciu, anchetați și persecutați de către securitate și alți activiști al regimu-lui comunist.

Luptător exemplar al bisericii, eroul acestei cărți un om al dreptății și adevărului, îmbină viața particulară cu credință și viață creștină, Prin bogăția și ineditul informațiilor oferite citi-torilor, lucrarea de față demonstrează că, nu ocolind adevărurile istoriei și, nici ascunzându-ne după vorbe frumoase, vom putea desprinde învățăminte pentru viitor, de aceea apreciem valoarea documenttară a informațiilor cuprinse în această ,,povestire” în-nobilată prin talentul scriitoricesc al autorului.

Cu modestie autorul ne spune că, a încercat să dea tex-tului o oarecare ținuță literară, fără a se îndepărta de originalitatea celor spuse, cât și a însemnărilor avute.

Autorul, ține să precizeze faptul că, povestirile inspiratorului acestor rânduri, sunt ale unui om, preot, informat și preocupat, cât de cât, de ceea ce,se petrece cu semenii săi.

În cele 176 de pagini, în care Prologul scris de autor, în-deamnă la reflecții privind societatea, regimul și comportamentul în perioade și epoci diferite, se menționează în același timp faptul că, cele spuse sunt fapte trăite, suferite cu răbdare și încredere în mai bine.

De aceea, consider că, lecturarea acestei cărți este be-nefică pentru toți, prin conținutul și învățămintele de care, tânăra generație și, nu numai, trebuie să țină seamă în viața de zi cu zi.

Profesor Marin Șara.

Prolog.

Îndată, după denunțarea în mod unilateral a Concor-datului cu Sfântul Scaun, la 17 iulie 1948, guvernul communist condus de Petru Groza s-a considerat dezlegat de orice obligații internationale privind Biserica Catolică din România, trecând la aplicarea Decretului 177 din 4 august 1948, denumită:,,Noua Lege a Cultelor".

Începutul dezlănțuirii prigoanei frivole împotriva Bisericii Greco-Catolice Române s-a declanșat odată cu arestarea între-gului episcopat greco-catolic, dar și a preoților credincioși ortodocși, rămași statornici în credința lor străbună. În aceiași măsură a fost prigonită și Biserica Catolică de rit latin.

La acea data Biserica Catolică din România comunistă , era formată din două ramuri principale: Greco- Catolică și Romano-Catolică de rit latin. La rândul ei, Biserica Română Unită ( Greco-Catilică) era constituită într-o provincie mitropolitană cu reședința la Blaj, având cinci dieceze: Achidieceza Blajului, Diecezele Cluj- Gherla, Oradea, Lugoj, Maramureș și Vicariatul mitropolitan al capitalei, cuprinzând aproape un milion opt sute de mii de credincioși. deserviți de o mie nouă sute de preoți, în 2400 de biserici, reprezentând 12 la sută din populația românească a țării.

Biserica Catolică de rit latin , formată din români, unguri, germani, din coloniile italiene și franceze, croați, bulgari și slovaci, cuprindea un număr de cca. Un million patru sute de mii de credincioși. Duoă sute optzei de mii dintre ei, erau români bățtinași din zona Moldovei care făceau parte din Archiepiscopia capitalei, condusă de Mgr.A. Cisar–arhiepiscop – apoi în ordine descrescătoare Episcopia de Alba Iulia, condusă de Mgr. Aron Marton-episcop, Episcopia de Timișoara în fruntea căreia se afla Mgr. A. Pacha- episcop- Episcopia de Satu Mare , cu episcopul Mgr. Ioan Scheffler și Episcopia de Iași , condusă de Mgr. A. Durcovici – episcop.

Prin legea Cultelor din august 1948, trei episcopii romano- ctolice au rămas fără titular, aceștia fiind concediați.

Este vorba despre episcopii Al. Cisar, A. Pacha și I Scheffler, rămânând, acceptați de stat, doar Mgr.Aron Marton și Mgr. A.

Durcovici, arestați și ei imediat după aceea.

Reforma învățământului din septembrie 1948, preve-dea ca, toate școlile confesionale să fie desființate.Astfel, bu-nurile lor au fost răpite iar baza educației tineretului catolic distrusă în totalitate.Voind să încadreze Biserica Catolică în subordinea statului ateu, potrivit cu prevederile Legii Cultelor din august 1948, rupând-o de orice legătură exterioară cu papa de la Roma, comuniștii au cerut episcopilor M. Aron și Anton Durcovici un ,,Proiect de statut pentru funcționarea cultului catolic în România” favorabil intențiilor antireligioase ale re-gimului,pentru a supune Biserica,spiritului marxist dominator.

Însă, cei doi episcopi catolici nu au întocmit un ase-menea proiect fiind arestați la scurt timp după aceea.

Imediat, împotriva lor s-a dezlănțuit o violentă campanie de presă calomniatoare, prin care, erau învinuiți de spionaj și, numiți dușmani ai păcii proclamate prin Apelul unic de la Stockholm prin care, se urmărea ruperea lor, de sub ascultarea Sfântului Părinte.

În data de 28 februarie 1950, Sinodul Bisericii Orto-doxe a adresat o scrisoare pastorală tuturor preoților și cre-dincioșilor catolici, cerându-le să adere la Apelul de la Stockholm, însă cei doi vicari de la Alba Iulia și de la Iași, Mgrs. Luigi Boga, și Marc Glasser, la care s-a alăturat și A. Pacha, s-au opus unei asemenea aderări.

La 27 aprilie 1950 s-a ținut Congresul de la Târgu Mureș, pre-zidat de preotul progresist Andrei Agota, urmat de altul la Gheorgheni și, de Adunarea generală extraordinară de la Cluj, prin care s-a urmărit adoptarea Statutelor Bisericii Catolice, întocmite de guvernul communist, însă nu s-a reușit nimic, de-oarece preotul A. Agota a fost excomunicat.

În luna mai 1950, Mgr. Luigi Boga a fost arestat, iar Marc Glasser, vicarul general de Iași, a fost torturat la securitate, cu mare cruzime. A murit în luna mai 1950.

Episcopul A.Pacha a rămas liber până în 18 iulie 1950 când, într-o noapte neagră ca smoala a fost arestat și întem-nițat. Dar, înainte de această acțiune în forță a ciumei roșii, A. Pacha a adresat credincioșilor săi o scrisoare pastorală în care spunea: ,,Nu vă despărțiți niciodată de episcopii voștri legi-timi, nici de pastorul suprem, papa. Nu aderați la mișcarea din Târgu Mureș, ceea ce ar însemna părăsirea Bisericii Catolice. Și, imediat ce vă dați seama că, un preot nu se sprijină pe stânca lui Petru, repudiați-l, abandonați biserica în care pre-dică, chiar dacă prin aceasta veți rămâne fără slujbă și fără Sfintele Taine…”.

Pentru a rupe orice legătură posibilă cu Sfântul Scaun, guvernul comunist a expulzat, la 7 iulie 1950, pe nunțiul apostolic G. Patrik O'Hara și pe colaboratorii săi pontificali, John Kirk și Guidodel Mestri, acuzându-i de complot împotriva sta-tului.După o lună,a urmat judecarea și condamnarea unui grup de 11 călugări franciscani din Moldova.

În 17 februarie 1951 a fost arestat Mgr.Iosif Schubert, iar du-pă el, franciscanul italian Gatti apoi, preoții I Waltner, Jean Heber, Sandor Imre, Bela Gajdaly, Ciofanda și canonicul Boroș.

Între 11 și 17 septembrie 1951 la București s-a ținut procesul înscenat Vaticanului, în care, episcopul A. Pacha al orașuluiTimișoara, a fost condamnat la 18 ani de închisoare, iar preoții Iosif Schubert, Iosif Waltner, Boroș și Gatti au pri-mit pedepse cuprinse între 10-15 ani. În paralel cu aceste arestări intempestive, guvernanții comuniști au trecut de înda-tă la exterminarea în masă a catolicilor din Moldova, socotiți dușmani ai regimului. Astfel, în data 10 mai 1949, în localitatea Fundu – Răcăciuni, județul Bacău, unde trăiau 350 de familii catolice, avându-l ca preot pe Carol Susan, au sosit camioane cu soldați înarmați cu mitraliere și tunuri, să-l ares-teze pe preot.Negăsindu-l acasă, au arestat sute de credincioși. În cele din urmă, preotul s-a predat, fiind condamnat ulterior, la zece ani de închisoare severă.

Revenind din pădure, unde a fost ascuns, învățătorul și cantorul Arbore, unchiul părintelui Ghiță din acest roman, a fost prins, bătut sălbatic și apoi, împușcat în fața soției sale.

Oamenii securității, au continuat să facă arestări și în zilele ce au urmat, iar pedepsele aplicate celor arestați au fost între cinci luni și zece ani.

La 13 martie 1949, satul Fărăoani – Bacău, a avut ace-eași soartă. Cei trei preoți ai localității au fost arestați, împre-ună cu un mare număr de credincioși. Preotul A. Damoc, a fost condamnat la zece ani de închisoare, preotul Petru Dincă la cinci ani iar preotul Anton Olaru, eliberat după câteva zile.

Tot așa au procedat cu preoții și cu credincioșii din Valea-Seacă. Preotul Andrei Gherguț a fost condamnat la doi ani iar, preotul Gheorghe Petrașcu din Luizi – Călugăra, la ani grei de închisoare și domiciliu forțat.

La Butea, preotul Gheorghe Peți a fost salvat de cre-dincioși iar la Prăjești, preotul arestat a fost eliberat sub pre-siunea credincioșilor care, au făcut prizonieri mai mulți mili-țieni. Preotul Dumitru Matei de la catedrala ieșeană, a fost arestat, torturat și judecat, condamnat la moarte și executat fără nici o vină, fiind acuzat că, ar fi acționat contra regimului. Părintele Vasile Gabor din Tămășeni – Neamț, fiind înștiințat, s-a ascuns într-o peșteră din munți, find găsit mai târziu, mort de foame.

Adalbert Boros, fost rector al Seminarului Catolic din Timișoara, episcop catolic al Diecezei de Timișoara, la 12 de-cembrie 1948, a fost arestat și condamnat la muncă silnică pe viață.

Wilhelm Ciofanda, preot în Botoșani, sfințit în clan-destinitate pentru Dieceza de Iași, a fost arestat joi, 8 martie 1951.Trecut prin torturile și anchetele groaznice ale Securității din Iași, la scurt timp după eliberare, a murit din cauza tra-tamentului inuman la care a fost supus.

Marc Glasser, vicar general de Iași, cu drepturi și pu-teri episcopale, a fost anchetat și torturat neîntrerupt, după a-restarea episcopului A. Durcovici până ce, a murit în 15 mai 1950.

În 10 februarie 1947, prin Tratatul de pace semnat de guvernul român la Paris, România s-a angajat, să ia toate mă-surile necesare și, să asigure libertatea cultului tuturor per-soanelor care cad sub jurisdicțiunea sa.

Anul următor, Ioan Scheffler, episcop catolic de Satu Mare și Oradea, s-a alăturat protestului din 7 octombrie 1948 prin care, Biserica Română Unită și cea Catolică protestau, adre-sând o scrisoare primului ministru Petru Groza, împotriva mă-surilor abuzive luate. Printre altele se arăta că, Guvernul decretase reducerea numerică a diecezelor, scoțând din funcțiune mai mulți episcopi. Din păcate, măsurile luate ulterior de gu-vern au răsturnat așezarea administrativă a Bisericii Catolice, împiedicând-o astfel, în mod sistematic să-și exercite misiu-nea ei dumnezeiacă. Pe lângă acestea, se pornise o violentă campanie jurnalistică, având că teme principale, mistificări grosolane și, folosirea unor mijloace barbare, menite să rupă pe preoți și pe credincioși, de Biserica Unită, dându-se încă o dată, dovada clară a ostilității față de Biserica Catolică.

În luna martie 1949, episcopul Ioan Scheffler a fost arestat la Mănăstirea franciscană din Baia Mare.Izbucnind re-volta în Ungaria, toți deținuții au fost transferați în diferite în-chisori, aflate la distanță de frontiera cu Ungaria.

Cu toate acestea, în primăvara anlui 1957 deținuții de la peni-tenciarul ,, Zarea”, declanșează greva foamei timp de 23 de zile. Solidar, episcopul se alătură greviștilor, fiind astfel, un model de credință și de jertfă. Pe aceiași listă, se afla trecut și episcopul Alexandru Todea din Reghin, județul Mureș, iar exemplele, ar putea continua la nesfârșit.

Așadar, cea de-a doua jumătate a secolului douăzeci, a fost un adevărat genocid pentru lumea preoțească, iar cruzimea aces-tui regim comunist nu s-a oprit numai la această categorie socială.

Pe 3 Aprilie 1958, Gheorghiu Dej, nemulțumit de rit-mul colectivizării, a ordonat ascuțirea luptei contra țărănimii. Între anii 1960-1962, colectivizarea satelor și comunelor ro-mânești, era în plină ascensiune.Țărănimea însă, căuta cu în-dârjire orice prilej să se opună distrugere proprietății private rurale, considerată pe bună dreptate o acțiune de genocid, im-pusă de conducerea moscovită și, practicată liber în țara noastră.

Întârtați peste măsură, țăranii s-au ridicat spontan cu furcile, cerând restituirea pământurilor și a cererilor de îns-criere forțată, demolând în forță sediile colectivelor înființate, luându-și înapoi animalele, atelajele și alte bunuri ce le fusese luate cu japca. Revolta lor, luase amploare, mai cu seamă, în satele situate între Argeș și Olt, unde era adevăratul grânar al țării.Într-un moment de furie,femeile, au răsturnat mașinile ac-tiviștilor de partid, veniți tocmai de la Târgoviște.

În același timp, în comuna, Sălciile-Prahova a izbucnit o ade-vărată răscoală.Țăranii, au răsturnat mașinile iar activiștii de partid, au fugit peste câmp, anunțându-și colaboratorii fideli.

Spre seară, a sosit tov. Nicolae Ceaușescu, în fruntea a 28 de camioane, cu armată și tunuri.Acolo, s-au tras clopote-le bisericilor și, s-a mers din casă în casă, ridicând mii de ță-rani, iar torturile aplicate și crimele acelei zile prin împușcare cu mitralierele, au fost îngrozitoare.

Dar, cu toate amenințările lor, răzmerițele s-au întins și în co-munele locale: Scorrnicești, Oporelu, Uliești Izvoarele, Șelaru Bălănești, Comani, Drăgănești-Olt, Jug Vânătorii Mari, Șt. cel Mare,Tătărăști, Negreni, Potlogi, Costești Vale și multe altele, confruntările, fiind asemenea, celor de pe front.

După torturile îngrozitoare și, sângele vărsat pe altarul nedreptății, bieții țărani din sudul țării, au primit grave sen-tințe, de reeducare comunistă în Penintreciarul de la Pitești, construit de curând, la cererea procurorului criminal ucrai-nian, Vâșinski și, a acoliților săi români. N-au scăpat nici sa-tele din județele Tulcea, Galați, Brăila și Râmnicul Sărat, unde țăranii și-au apărat cu dârzenie, dreptul la proprietate.

Represalii violente, au existat și în Transilvania, în comuna Boiu, dar și, în nordul Moldovei, în comuna Bosanci, de lângă Suceava și satul Drăgoiești unde, izbucnise înstan-taneu o mare răzmeriță. Răniți și arestați cu sutele, bărbați și femei au fost încătușați cu forța în beciurile întunecate ale primăriilor locale. Câteva luni după aceea, trecuți prin anchete și confruntări bestiale cu reprezentanții grupării mixte: româ-no–sovietice, având ca aliați de nădejde, bâtele inscripționate cu roșu pe care scria: ,, Calea dreptății și adevărului”, cei mai mulți dintre ei au luat drumul lagărelor de exterminare din Bălțile Dunării și din Deltă, iar mai târziu spre canalul, Dunăre-Marea Neagră.

În acești ani de groază 1957-1962, în timpul arestă-rilor studențești și rearestării deținuților politici, în România au apărut adevărați monștri ai torturii care, au schingiuit în-grozitor deținuții din celulele securității și închisorilor comu-niste. Călăii comuniști, în frunte cu Gheorghiu Dej și Alex.. Drăghici, ajunseseră la concluzia că, la baza revoluției din Ungaria stătuseră intelectualii. De aceea, pentru prevenirea unor asemenea mișcări de mase populare și în România, s-au năpustit cu avânt criminal asupra studentților, preoților și învățătorilor de la sate.Securitatea devenise superioară parti-dului, care, nu se mai putea impune prin mijloace politice și ideologice.Datorită acestei situații s-a trecut la măsuri coerci-tive, deformând realitatea raportată partidului, trecând apoi la interceptarea convorbirior telefonice, chiar și a membrilor de partid.Tot atunci, se trece la modificarea unor articole din Co-dul Penal, în special a celor de înaltă trădare, punându-se accentul pe acțiunile de spionaj, instituinduse astfel o cenzură drastică a corespondenței interne și externe, a pachetelor.

Pe lângă torturi, acești anchetatori, au înscenat procese bazate pe declarații mincinoase, scoase de la martori cu forța.

Așadar, denunțurile asigurau ordinea în stat iar româ-nilor, le mai rămăseseră lacrimile și sângele, pe care au înce-put să-l dăruiască, neprecupețindu-l de loc, în apărarea dem-nității, făcând astfel să încolțească speranța. Rezistenta împo-triva regimului comunist devenise generală și însemna reacția de apărare împotriva jafurilor, arestărilor și crimelor comise de ocupanții sovietici și de uneltele lor.Iar pentru că, România nu ajunsese o republică sovietică, mai întâi, a fost ciopârțită de Hitler și Stalin și apoi, transformată într-o mare închisoare.

Încă din1960, în paralel cu ,,reeducarea",adică cu îngenuncherea deținuților, care nu acceptaseră sistemul diabolic, și deschiderea către lumea capitalistă, România trecuse la îm-pânzirea țării cu infomatori, începând din casă, la serviciu și peste tot.Membrii de partid și ofițerii armatei erau și ei an-trenați în aceasta, ,,muncă" de supraveghere.

Dacă în 1960 existau 29.515 agenți, în 1961 numărul lor a crescut la 56.556, iar în 1963 s-a mărit la 78.124 de agenți cu angajament și, întâlniri de 2 ori pe lună cu ofițerii de securitate. Așa că, după eliberare, orice deținut era predat în supravegherea directă a securității care, prin agenții săi, îl ur-măreau pas cu pas și în familie, iar în multe cazuri securitatea, constatând că angajamentele luate în închisoare nu mai erau respectate, se trecea la șantajare sau compromitere. Oricum, în toate cazurile, numai intervenția miliției și a Securității reușea să înăbușe sângeros și nefericit revoltele spon-ane ale țără-nimii române, răvășită de putere. Mai departe, anchetatorii călăi, sovietici și rusfoni, își începeau lucrul fără tăgadă.

După încheierea colectivizării, anunțată pe 27 Aprilie 1962, de Gheorghe Gheorghiu Dej, mișcările protestatare au conti-nuat. Acesta, anunța cu mândrie la vremea respectivă că, datorită ,, aplicării învățămintelor genialului plan cooperatist al lui Lenin și a muncii politice și organizatorice vaste desfășurate de partid", peste 85% dintre țărani au intrat în colective, fără a menționa folosirea armatei, iar torturile, abuzurile excesive și umplerea lagărelor de exterminare au fost puse pe seama Anei Pauker și Teo Georgescu.

Până în 1964, închisorile comuniste deveniseră un instrument fiabil, la îndemâna torționarilor care, foloseau te-roarea de factură fizică și psihică, îndreptată cu predilecție îm-potriva opozanților politici. Hotărârile privind viața, condițiile de trai și pedepsele aplicate deținuților, le luau comandanții acestor închisoari, ajutați de ofițeri politici, fideli P.C.R. (Partidul Comunist Roman). Este important de amintit și faptul că, în această perioadă tulbure a istoriei, pentru deținuții români au fost amenajate: 44 de închisori și 72 de lagăre de muncă silnică, împărțite pe mai multe categorii: de anchetă, de tranzit pentru femei, minori, bolnavi, pentru muncă silnică, reeducare și exterminare.

Vorbind putin despre ,,traiul” în aceste penitenciare, nu-mai o minte diabolică putea pune la cale atâtea metode de-al face pe om să supraviețuiască. Lovituri în părțile vulnerabile ale trupului,la tălpi, pironirea în cuie, strivirea degetelor, scoa-terea unghiilor, smulgerea părului, arderea cu foc a anumitor părți ale trupului, munca până la epuizare totală, însoțită cu batjocuri și pedepse suplimentare, suprapopularea celulelor și foamea aplicată deținuților politici, lipsa asistentei medicale, bolile și suferințele lor trupești, toate acestea la un loc, erau metodele inumane utilizate în toate închisorile românești, cunoscute și cercetate adesea numai de Bunul Dumnezeu.

În final, trebuie spus că, închisorile comuniste din peri-oada anilor 1945-1989 au fost și rămân mai departe o tristă amintire pentru noi și întreaga lume, reprezentând perioada de organizare și implementare a sistemului penitenciarelor din Rusia Sovietică. (Vezi bibliografia)

vlad marian,

Partea întâi.

1

Racolarea.

Era în primăvara anului 1958. Fusese o iarnă lungă și friguroasă în care, natura terestră se cufundase tăcută și lent într-un somn adânc și tainic. Luna lui mărțișor se sfârșise de câteva zile, iar soarele, acest binefăcător de necontestat al pla-netei, începea să încălzească iarăși, timid și perseverent, locurile, saturate de luciul cristalin și rece al zăpezilor, încă con-sistente prin grohotișurile întunecate ale colinelor.

Asemenea unui magician îndoielnic dar priceput, prin-tr-o mișcare scurtă și fermă a baghetei, primăvara reporni ia-răși giganticul motor al naturii, oferind întregului Univers, spectacolul reînvierii, prin explozia unică și multicoloră a ve-getației, având în mijlocul ei, verdele crud al codrilor și, întin-sul nesfârșit al pajiștilor, străbătute peste tot, de păienjenișul apelor curgătoare și dulci.

În acest timp, departe, în nordul mijlociu al Bucovinei, tăcut și îngândurat, preotul romano-catolic Ghiță Arbore se pregătea să meargă la slujba de duminică.

– Elena. Astăzi, vii la biserică?, își întrebă soția, îm-brăcând peste hainele bisericești încă o scurteică groasă de lână neagră.

– Nu dragul meu. Mama mi-a telefonat că vine la noi în dimineața aceasta. Ne-om spune rugăciunea împreună, aici acasă. Te aștept la prânz, cu masa pusă.

– Bine. Am plecat. La revedere.

Fiul nelegitim al profesorului și omului spiritual A.Durcovici, părintele Ghiță îsi trăise copilăria și adolescența alături de mama sa, Ecaterina Arbore, o femeie modestă de la țară, cres-cută și educată în mare curățenie sufletească.

După terminarea liceului, adolescentul Ghiță dădu examen la Facultatea de Teologie. Cu toate că, această cale nu-l încânta de loc, a continuat să meargă mai departe pe ea, îm-plinind astfel dorința vie și nestrămutată a mamei sale.

În vara ultimului an de studii, stăpânit de dorința cunoașterii, s-a înscris la Facultatea de Psihologie. Revenit acasă cu o nouă diplomă, mama lui, trecută de curând peste șapte zeci de ani, a insistat foarte mult să calce mai departe pe urmele tată-lui său biologic. Aflând despre existența unui post vacant într-o localitate din partea de nord a Moldovei,( Cacica) își depuse candidatura, obținându-l pentru o scurtă perioadă de timp, spre bucuria mamei sale și a comunității de enoriași din localitatea amintită.

Înaintea venirii sale pe aceste meleaguri de istorie și credință, locuitorii expediaseră multe răvașe către înalții pre-lați ai bisericii romano-catolice, pentru înlocuirea preotului, plecat la tratament, peste hotare. În lipsa acestuia, slujba bisericească se ținea în ultima duminică a fiecărei luni, iar eve-nimentele deosebite, precum botezurile, nunțile și înmormân-tările, le onora un preot senectut, dintr-o localitate învecinată, adus de fiecare dată, cu trăsura sa personală, de clopotarul bi-sericii, un om înstărit al localității

După câteva săptămâni , părintele Ghiță se căsători cu Elena, o fată modestă din satul învecinat, frumoasă, inteligen-tă, bine clădită, sănătoasă, plină de viață, având în sufletul și conștiința sa, mult respect pentru soț și Divinitate.

Mai tânără cu patru ani și, licențiată de curând ca profesor de limba și literatura română, Elena fusese titularizată în aceiași localitate cu părintele Ghiță, fiind mulțumită de arealul în care își desfășura nobila sa activitate, practicată cu drag alături de colegii ei de breaslă.

Tatăl ei, Ioan Duma, născut în anul 1912, într-o familie de plugar, în Boianul Târnavei a fost învățător în mai multe localități din țară. Arestat și acuzat de „activitate împotriva clasei muncitoare", a cunoscut bine închisorile comuniste, decedând în data de 11 iulie 1957 la Sighetul Marmației.

Un destin asemănător a avut și tatăl natural al părintelui Ghiță,- Anton Durcovici. Născut în 17 mai 1888 în localitatea Altenburg din Austria, în anul 1895 se mută la Iași, împreună cu mama sa, văduvă, și cu fratele său Francisc. În România, frecventează cursurile primare la Iași și la București, cele gimnaziale și liceale la Liceul, Sf. Andrei și la Liceul, Sf. Iosif din București, promovând bacalaureatul în octombrie 1906, după care, devine student la [anonimizat].Toma de Aquino. Aici, obține licența în Filosofie, apoi la ,,De Propaganda Fide” își ia doctoratul în Teologie și, este sfințit ca preot în septembrie 1910. Revenind la București cu două doctorate și o licență în Drept canonic, este numit profesor de Religie la Liceul, Sf. Iosif” din București.

Încarcerat într-un lagăr din Moldova, ca cetățean aus-triac, este eliberat de regele Ferdinand. Revenit în capitală, este numit paroh în orașul Târgoviște, apoi la Giurgiu, dar și profesor de Religie la Liceele, Sf. Iosif și, Sfântul Andrei”din București. Din 1924 este rector al Seminarului din București până în aprilie 1948 când, este numit episcop de Iași, fiind consacrat în 5 aprilie 1948 de Nunțiul Patrik O'Hara.

A.Durcovici, a înființat revista, ,,Farul nou" având colaboratori pe Gala Galaction, Nichifor Crainic și alți oameni vrednici ai vremii. În 14 aprilie 1948, a fost numit administrator al Archidiecezei de București, iar în data de 26 iunie 1949 a fost arestat de pe stradă de o mașină a Securității, în timp ce mergea pe jos,spre parohia Popești-Leordeni, lângă București.

Închis la Sighetul Marmației, în celula numărul 13, A.Durcovici moare în noaptea de 10 decembrie 1951, flămând și gol în gerul iernii. A fost îngropat în Cimitirul săracilor din Sighet, fără nici un semn la căpătâi.

În dimineața acelei duminici, părintele,își simțea trupul, mâinile și picioarele ca, după o zi de coasă, iar în mintea sa, de altfel, destulă, sănătoasă, și bine organizată, se reciclau serioase întrebări retorice. Cu o zi înainte, fusese chemat la comandantul Miliției Județene.

Acolo, după trei ore de asteptare, doi bărbați zâmbitori, l-au invitat politicos să ocupe un loc, la una dintre mesele aflate în camera respectivă, pe care, se afla un pix și un formular alb de hârtie. Calm și stăpân pe sine, unul dintre bărbații aceia, un tip înalt, subțire, îmbrăcat într-un costum de stofă englezească, cu cravată și un debit verbal fluent, puțin exacerbat, începu discuția cu multă dispozitie:

– Bună ziua părinte Ghiță și bun venit la noi. Pentru liniștea dumneavoastră, de la început vă propunem să fiți re-laxat și fără griji în ceea ce privește locul unde vă aflați acum.

Invitația, ne aparține iar ea a fost făcută cu un anume scop. Numele meu, este Ion Chirtoacă, activist de partid, iar dum-nealui, tovarășul maior Nicodim.

Vă cunoaștem foarte bine activitatea, ca student în cele două facultăți și, în aceeași măsură trecutul familiei. Toate acestea ne face să credem și suntem convinși că, un om cu prestanța și pregătirea dumitale înțelege corect rolul major al preotului într-o societate de tip nou, ca aceasta în care trăim și muncim fiecare dintre noi. Toți avem obligația să facem ceva pentru această țară, aflată în plină ascensiune politică, economică și socială, condusă cu stoicism și grijă părintească de P.C.R (Partidul Comunist Roman) și conducătorii săi devotați, aju-tați la rândul lor de oameni onești ca noi, ieșiți din talpa acestei țări.

– Înțeleg, dar eu,… Nu am nimic de-a face cu politica, încercă să riposteze timid părintele Ghiță.

În clipa următoare interveni maiorul Nicodim.

– Părinte. Vă rog să fiți atent până la capăt și încercați să pătrundeți înțelesul spuselor noastre.

– Îmi cer scuze. Vă ascult.

– În această localitate, continuă Chirtoacă, sunt multe persoane șovăitoare, potrivnice politicii partidului și scopu-rilor noastre socialiste. Elementele acestea trebuiesc mai întâi depistate iar apoi, eliminate cât mai repede dintre noi. Ele ne fac mari necazuri. Iar, datoria noastră ca cetățeni ai acestei țări este aceea, să prevenim orice încercare de inițiere a răului și ieșirea din tiparul politic actual.Pentru acest motiv v-am che-mat aici, părinte. Să fiți alături de noi și țara întreagă.

– Bine, dar rolul meu în societatea civilă este cu totul altul. D-stră știți foarte bine acest lucru. Sunt preot. Iar, un om ca mine se ocupă de latura spirituală a vieții și mângâierea su-fletelor, nu de politică,…

– Părinte Ghiță. Sunteti un om modern. Vă rog să pri-viți partea reală a vieții. Despre ce societate vorbiți? Ce latură spirituală și mângâiere a sufletelor? Nu credeți că ideile astea sânt depășite de multă vreme iar drumul țării are un singur sens, un țel care, nu poate fi periclitat de nimeni? A trecut vre-mea poveștilor cu îngeri și sfinți. Iar dumneata ești constient de acest fapt.

– Oameni buni. În definitiv, ce doriți de la mine?

– Cum spuneam mai înainte, dumneata ca preot ne poți da o mână de ajutor.

– În ce fel? Și cum?

– Vrem informații.Informații precise despre acele persoane care, fac front comun împotriva politicii de partid și de stat. Acești indivizi au obrăznicia să ne privească în ochi. Și,… pe cât par de nevinovați, pe atât sunt de periculoși. Iar noi, avem obligația să-i depistăm și să-i trimitem acolo unde le este locul.

– Vă rog să fiți și mai concret, dacă se poate,…

– Mai simplu și concret, ce poate fi părinte? Este o activitate pe care va trebui s-o faceți mereu dar, mai ales în pe-rioada sărbătorilor creștine, cu ocazia spovedaniilor și în toate împrejurările. Dumneata v-a trebui să asculți și să notezi cu mare atenție discuțiile și mărturisirile persoanelor nomina-lizate de noi, ori de câte ori aveți ocazoia să stați de vorbă cu ei și vă solicită cine știe ce sfaturi și servicii. Apoi, cu aceste informații prețioase, veniți aici și le dați tovarășului maior Nicodim. Atâta tot.

-Bine. Acum înțeleg dar, repet. Ceia ce-mi cereți este împotriva canoanelor sfinte, bisericești. Îmi este greu să dau la o parte morala creștină. Vă dați seama…

Vădit enervat de răspunsul ferm al părintelui, maiorul Nicodim sări în sus ca ars, continuând discuția pe un ton mai înalt și grav.

– Tovarășeeee… Ghiță. Pe ce lume trăiești? Dum-neata, ai uitat că, numai prin grija partidului ai reușit să-ți definitivezi o pregătire profesională? La fel și soția dumitale. Amândoi aveți un loc de muncă în societatea aceasta. Ori, se știe: cine are drepturi, are și obligații. E ceva normal. Nu?

– Ce vreți să spuneți cu asta? Faceți-mă să înțeleg și mai bine.

– Părinte. Înțelegeți ce trebuie înțeles. Cât mai repede. Timpul trece și este prețios, continuă ofițerul.

– Altfel spus, îmi cereți să fiu informatorul dumnea-voastră?

-Ai văzut că înțelegi părinte?Asta vrem. Iar în plus, primești și ceva bănuți pentru osteneala dumitale.

– Îmi pare rău. Este, în afara firii mele.Vă rog, să pri-viți atitudinea mea, ca o regulă pe care o respect cu sfințenie.

Privindu-l cu atenție, Nicodim îl luă în derâdere.

– Auzi acolo… Cultură religioasă,…Crez personal,… Tovarășeee.. Ghiță. Dumneata, ești și psiholog pe deasupra.

Vrei să-mi spui mie că, morala creștină te împiedică să ne ajuți? Oare,…! morala partidului comunist nu înseamnă nimic pentru breasla preoțească?

– Este o amenințare?

– Ia-o cum vrei părinte. Însă, hotărăștete odată. Acolo, pe masă este un formular angajament. Complectează-l cât mai repede și-am terminat pe ziua de azi.

– Cu tot respectul, vă cer o mică favoare.

– Ce favoare, dacă nu vrei să colaborezi cu noi?

– Vă rog să-mi lăsați un timp de gândire.

– E bine și așa. Este un început bun. Bravo. Acum, sunteți liber. În curând vă rechemăm noi.

– Liber? Mă rechemați? Dar ce-am făcut? Aveți vreo acuzare împotriva mea? Un motiv plauzibil?

– Când vrem, găsim destule motive și,…știm foarte bine ce trebuie făcut, îi răspunse Chirtoacă. La revedere pă-rinte…

Discuția se întrupse brusc și, fără salutări amicale, iar securistul și activistul de partid au părăsit satisfăcuți încăperea, lăsându-l pe preotul Ghiță, singur și nelămurit la masa ro-bustă de fag.

Afară se întunecase. Cu sufletul hăituit de supărare, părintele, se ridică greoi și părăsi clădirea, îndreptându-se di-rect către gară.Trenul și ultimul autobuz plecase de câteva ore, iar până acasă, erau de parcurs cincisprezece kilometri de drum accidentat, cu multe urcușuri pieptoase și coborâșuri abrupte, sub cupola întunecată a cerului.

Spre miezul nopții, ajunse acasă, doborât de oboseală și amărăciune sufletească, mergând direct în pat, fără să-i spu-nă Elenei prin ce trecuse în ziua aceea. Întâlnirea cu oamenii aceia i-au creat un oarecare stres și neliniște sufletească, îm-piedicându-l să se odihnească normal, datorită situației în care intrase fără voia sa, situație neplăcută creată de solicitările și amenințările celor doi oameni ai legii. ,,Până unde voiau să meargă cu ele? Cum să le facă el, jocul acela murdar? Să-i spună, sau nu, Elenei?”, erau întrebări amarnic de chinuitoare frământându-l puternic în dimineața acelei dumineci de apri-lie, însorită, dar răcoroasă.

Intrând în biserică, ajunse la cele două teracote de cărămidă, zidite de o parte și alta a interiorului și reci, ca pie-trele de mormânt ale cimitirului. Lemnele de foc se termina-seră, iar răcoarea altarului se simțea mai bine, decât în partea cealaltă a iconostasului. Norocul sfinției sale era însă, tinerețea celor treizeci și trei de ani, la care se adăuga sănătatea și vigoarea trupească.

După slujbă, se întoarse liniștit către casa parohială, înconjurat de femei în vârstă, îmbrăcate în negru și câțiva bărbați uscățivi, aplecați de spate. Auzind scârțâitul prelung al portiței de la drum Elena, ieși bucuroasă pe terasa din fața casei, întrebând:

– Bună dragul meu. Cum a fost slujba de azi? Au fost enoriași la biserică?….

Tăcut și puțin misterios, preotul Ghiță, închise portița drumului apoi, se îndreptă calm către Elena, îmbrățișând-o pătimaș și înăbușind-o cu săruturi fierbinți și mângâieri las-cive a sânilor și coapselor. Înțelegând pornirile carnale ale so-țului, Elena îl trase grăbită după ea, zăvorând portița și intrarea în casă.

– Am încălzit bucatele. Nu mâncăm? întrebă bui-măcită Elena, aflată deja în brațele vânjoase ale bărbatului.

– Mama soacră a plecat?

– Da. De două ore.

– Te rog, așteaptă-mă în dormitor, mai spuse el, înfier-bântat de fiorii plăcuți ai dragostei.

– Acum în plină zi? Ți-am spus și aseară. Este riscant. Sunt în perioada aceia.

– Iubito. Vin imediat.

Spunând acestea părintele, se îndreptă vioi către cealaltă ca-meră din fața sa, în care își păstra todeauna veșmintele și o parte din lucrurile bisericești. Dezbrăcat de hainele sfinte, prin cealaltă ușă a casei se strecură pe îndelete în lumina semiobscură a dormitorului conjugal.

Aflată déjà în patul matrimonial, Elena se alinta feri-cită, într-o lenjerie potrivită trupului ei, scurtă, mătăsoasă și transparentă. Părintele, se apropie ușor de marginea patului, privind cu nesaț și plăcere formele pline, atractive și îmbie-toare ale soției sale, tăcută și puțin speriată de pornirile directe ale soțului care, încet și sigur se transforma văzând cu ochii, într-o masă venoasă de mușchi fibroși.

– Dragul meu. Așează-te lângă mine. Te rog…

Fermecat de frumusețea și glasul chemător al Elenei, părinte-le se întinse lângă ea, încordat ca un arc de oțel, încercând să-și modereze cât mai mult pornirile primitive și brutalitatea mângâierilor senzuale, oferite din belșug, trupului doritor și plin de viață al femeii de lângă el.

– Uite. Aici, am prezervativul. Trebuie să-l folosim. Te rog. Ai atâta răbdare.Te ajut, îl îndemnă grijulie Elena.

Cu fălcile încleștate și ochii închiși, părintele, ac-ceptă propunerea, însă operațiunea Elenei îl derută și mai tare. Cuprinsă de aceleași porniri firești Elena, se lăsă mangâiată cu dragoste și respect de soțul ei. După câteva minute de erotism și beatitudine, cele două trupuri fierbinți se relaxaseră în mo-duri diferite. Însă, virilitatea și plăcerea îl determină pe părin-tele Ghiță să-și continuie actul sexual cu aceiași îndârjire, fără a ține seama de regulile stricte ale jocului, în ciuda avertis-mentelor transmise cu îngrijorare de Elena:

– Iubitule. Ar trebui să verificăm prezervativul,…

– Iartă-mă dragă dar, nu pot… Nu mă pot opri…

Elena se supuse voinței sale iar părintele, tumentat bine de aburii fierbinți ai plăcerii continuă acțiunea în forță, fără decuplare, până când, liniștea și simțul sațietății carnale i-a cuprins în aceeași măsură pe amândoi. Apoi, rămași îmbrățișați în aceiași poziție, s-au mângâiat și sărutat minute în șir, într-o tăcere profundă.

Revenind dintr-o dată la starea de normalitate, părin-tele, se dezlipi ușor de trupul încă fierbinte și transpirat al Elenei.

– Draga mea. Ești atât de frumoasă,….

– Sunt total extenuată. Însă, parcă aș fi în al noulea cer. Te rog să verifici prezervativul.

Părintele, îl trase jos și-l arătă Elenei.

– Este ferfenițat. Ce-i de făcut acum?

– Vai Doamne. O să fac repede ce mi-a spus mătușa Mara.

– Elena. Nu știu ce ți-a spus să faci femeia aceia însă, trebuie să înțelegi bine și să-ți fie clar un lucru: dacă voia Domnului este să avem un copil, să vină acum căci, unde mă-nâncă două guri se găsește ceva și pentru a treia. Sper să fii conștientă de ceia ce faci.

– Înțeleg dragul meu dar, stabilisem de comun acord să mai așteptăm o vreme. Doar știi în ce situație materială ne aflăm. Singura noastră avere este dragostea pe care ne-o îm-părtășim unul altuia.

– Așa este însă, nu uita: voia Domnului, trebuie să fie și voia noastră, încheie discuția părintele Ghiță.

2

Puțină fericire.

Cu toate problemele lor financiare, la jumătatea lunii iunie, au plecat pentru două săptămâni în stațiunea Mamaia.

Sezonul estival abia începuse, iar litoralul se bucura de vreme bună, soare, aer curat și apă potrivită pentru baie.

Bine dispuși, către amiaza zilei au ieșit la plajă. În drum spre nisipul fierbinte și apa mării, Elena se opri să-și cumpere un suc natural și câteva fructe mediteraniene. Ajunsă pe plajă, dintr-o singură mișcare a brațului, își dezbrăcă rochia diafană de vară, intrând direct în apa caldă a mării. Mai întâi, până la glezne, stropindu-și trupul și fața cu palmele ambelor mâini, apoi, ducându-și o mână la nas, se cufundă cu nonșalanță sub luciul întins și liniștit al mării. După scufundare reveni la su-prafața apei, schimonosită radical la față. Părintele, observă încordarea nefirească pe chipul ei, întrebând-o imediat;

– Elena. Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?

– Nu știu. Am dureri mari în partea de jos a trupului. Ajută-mă, să ies din apă.

– Da dragă. Imediat.

Îngrijorat de starea neașteptată a soției o luă în brațe și alergă în forță pe nisipul silicos al plajei, așezând-o cu grijă pe pătura pufoasă din păr de cămilă, întinsă de ei, cu câteva minute îna-inte.

– Cum te simți acum? Ești mai bine?, întrebă el.

– Nu. Îmi este greață. Vai…O să vomit. Scuză-mă.

Întorcându-se cu spatele, Elena își goli bine conținutul sto-macului, tușind de mai multe ori cu lacrimi în ochi.

– Aș bea puțină apă.

– Îți aduc numaidecât. Fug la chioșcul acela.

La întoarcerea părintelui, Elena își revenise complet și intră iarăși în apa liniștită a mării.

– Mi-a trecut dragul meu.Vino lângă mine.

Apropiindu-se, părintele își îmbrățișă drăgostos soția, aducân-d-o cu spatele, către pieptul său puternic și păros. Spre interiorul mai adânc al apei, mângâierile sale tandre nu au întârziat să apară. Atunci, Elena, se răsuci zâmbitoare către el și-l să-rută ca o adolescentă.

– Mă ajuți să fac pluta?

– Da, Elena. Hai. Mișcă-ți picioarele și mâinile.

Nivelul apei îi ajunsese părintelui la umeri, iar trupul minunat al soției se mișca voluptos și îmbietor lângă bărbia sa.

Din când în când, mâna lui dreaptă, trecea ușor peste umerii relaxați ai Elenei, iar o forță lăuntrică îl îndemna să-i sărute pătimaș, ochii, obrajii rotunzi ai feței și gura, cu buzele ei sen-zuale, în lumina puternică a soarelui. Încet, încet mângâierile sale fierbinți coborau în jos, către sfârcurile tari și roșii ai sâ-nilor, continuând apoi cu aceiași răbdare și sârguință peste buric și sexul golaș al femeii, terminând cu vârful degetelor de la picioare.

Puțin mai târziu, într-un golf mai îndepărtat și nepopulat al plajei, părintele Ghiță se opri și o prinse de mijloc, aducând-o lângă trupul său înfierbântat, viguros și plin de for-ță fizică.

– Elena. Ești o femeie superbă, distinsă și deosebită. Ochii tăi misterioși, sărutul tău de roză îmbujorată și inima ta, plină de iubire, sunt tot ce mi-am dorit și iubit mereu la tine.

Puțin derutată Elena, îi răspunse cu aceiași tandrețe:

-Mulțumesc. Iar tu iubitule, ești unica mea bucurie și fericire adevărată. Știu. Sunt o norocoasă. Însă, am o întreba-re simplă, continuă fericită Elena, trecându-și degetele mâinii drepte, prin părul des, cârlioțat și ud al capului.

– Da. Te ascult.

– Spune-mi te rog: de ce iubesc bărbații femeile?

Privind departe, spre orizontul vălurit al mării, părintele se opri din mângâieri și răspunse imediat.

– Vezi tu Elena. Femeia, este mama Universului. Adevărul creației divine.Temeiul a tot ce este bun și frumos în lume, se află în ea și, tot în ea, se află germenele vieții și al morții. Ea dă naștere fiecăruia dintre noi iar prin sudoarea tâmplei sale, ne crește. Apoi, să nu uităm căci, până la moartea ei îi generăm cele mai grave neliniști. Mai mult decât atât, femeia, este unica prietenă adevărată și singurul sprijin al bărbatului pe această planetă. Ele sunt soțiile noastre și mamele de mâine, iar mai încolo, strămoașa rasei sale. Iubirea lor, înnobilează bărbații, le înmoaie inima impietrită și îmblân-zește bruta din ei. Soțiile și mama noastră, sunt așadar, comori neprețuite, dăruite de D-zeu. De aceea, femeia trebuie respectată, protejată, sprijinită, iubită, binecuvântată și venerată, căci același lucru fac și ele pentru întreaga familie.

– Da. Mi-ai dat un răspuns foarte frumos.

– Frumos? Frumos dar, eu te iubesc și te vreau. Acum.

– Bine dar, aici?….. În apă? Cum ne protejăm?, întrebă derutată Elena.

– Lasă draga mea,… În apă nu trebuie.

Soarele, trecuse de mult amiaza zilei iar acum se îndepărta obosit către orizontul îndepărtat al mării. Liniștit și satisfăcut de primul moment al zilei, părintele își luă soția în brațe, urcând cu grijă pe malul cel mai înalt al plajei, în bătaia brizei marine de seară, pornită agale către țărm.

La vremea aceea, puținii turiști, împrăștiați pe plaja marină se retrăseseră în grupuri mici, către stațiune, însă părintele Ghiță și Elena, așezați pe aceeași pătură moale, continuau să-și îm-părtășească mai departe gânduri, bucurii și sentimente fru-moase:

– Elena. Suntem împreună de trei luni. Din ziua aceea destinele noastre s-au unit iar eu, trăiesc pentru vocea și zâmbetul tău frumos, optimist.Vocea ta caldă și blândă este tot ce am mai bun în zilele nenorocoase, iar zâmbetul tău, îmi dă garanția reușitei în momentele grele ale vieții. Cuvintele și zâmbetul tău mă însoțesc clipă de clipă, dându-mi putere și încredere deplină în mine. Iar iubirea și prietenia ta mă întregesc. În timpul acesta, am învățat să iubesc un suflet minunat și să admir o floare dragă, gingașă, ce alungă din calea mea, umbra tristeței.

– Vezi dragul meu? În chip asemănător mă gândesc și eu, cum a fost viața mea înainte să te cunosc. Nu-mi amintesc mare lucru. Dar, să știi: Toate lucrurile importante și frumoase din viața mea, au apărut odată cu tine, iar viața mea, a devenit alta. Când sunt cu tine timpul, parcă zboară. Nu știu dacă, chi-pul, vocea ori atingerea ta, m-au făcut atunci, să uit de toate, lăsându-mă condusă de o toropeală dulce, devenind apoi, pen-tru todeauna a ta. Și,…uite. Chiar și acum, după această baie în mare, mă învăluie aceeași senzație de căldură, fremătare și nerăbdarea de-a cădea iarăși pradă, brațelor tale vânjoase.

– Gând la gând iubita mea. Să mergem dincolo de stabilopozii aceia.

Înserarea zilei, îi găsi pe plaja sărată a mării, mângâiați de razele tandre și reci ale astrului de noapte. Departe, în larg, un vapor însingurat, apărut din ceața albicioasă a apei, își a-nunța prezența prin numeroase semnale acustice și luminoase.

– Mergem la hotel? întrebă Elena, alintată și foarte fe-ricită.

– Da. Facem un duș și ieșim în ,, Satul de vacanță” a stațiunii.

– Mergem, dar să nu cheltuim prea mult. Doar știi, cum stăm cu banii.

– Da Elena. Știu. Asta e. Suntem fericiți în dragoste însă, nevoiași în partea materială. Ce să facem? La vârsta noastră, puține cupluri le pot avea deodată pe amândouă.

– Așa cred și eu. Deocamdată să ne bucurăm de ceea ce avem acum și, să lăsăm averile. Se știe bine căci dacă ,,dra-goste nu e, nimic nu e,” cum spunea apostolul Pavel.

-Văd că ești optimistă. Întradevăr, speranța, este ave-rea omului sărac. Să fim sănătoși, iar legătura sfântă dintre noi să rămână aceiași. Asta este important.

Sfârșind discuția aici, îmbrățișați și fericiți ca în prima zi, părintele Ghiță și Elena au plecat fericiți spre camera hote-lului, aflată în imediata apropiere a plajei.

– Unde spuneai că mergem în seara asta?, întrebă Elena.

– În ,, Satul de vacanță” a stațiunii.

– Nu am fost niciodată.

-Este un loc pitoresc, care găzduiește mai multe res-taurante românești, decorate în stil rustic, conform regiunii pe care o reprezintă fiecare. Atracția sa, o reprezintă suvenirurile din scoici.Culese în timpul iernii, acestea sunt lucrate manual și prezentate apoi turiștilor.

– Ce frumos. O să-mi cumperi și mie o scoică ?

– Cu siguranță. Sunt interesante ca formă dar, și fru-moase.

– Iar acasă, pot asculta glasul mării în ea, se bucură Elena, veselă ca o școlăriță.

Spre dimineață, îndrăgostiții noștri ajunseră în camera hotelului. Așezat pe fotoliu, părintele Ghiță, își aminti că, are o sticlă cu vin ,,Murfatlar” roșu, pusă la plecare, într-unul din buzunarele adânci ale geamantanului. Aplecându-se, peste el, scoase la iveală licoarea lui Bachus, îmbuteliată și ambalată într-o sticlă cu etichetă originală, de câțiva ani buni.

– Elena. Uite ce am aici. Să-l desfac?

-Aaa…! Înțeleg. De-aceea n-ai cumpărat la restaurant. Aș bea nițel. Sper să-mi facă bine însă, după un duș rapid.

– Bine. Te aștept.

Rămas singur, părintele desfăcu cu grijă sticla cu vin. La scurt timp, Elena se întoarse din baie într-o cămașă scurtă și transparentă de seară, cu multe pliuri adânci, meșteșugite artistic în partea de jos a tiv-ului. Cu pași de felină, încre-zătoare și răsfățată, se aplecă să-și ia paharul cu vin, aflat pe masa dintre cele două fotolii apoi, se așeză într-o poziție provocatoare, pe un alt fotoliu al dormitorului.

Din partea cealaltă, părintele, cu ochii săi de șoim pre-văzător își urmărea tăcut și atent soția, pe jumătate dezbră-cată, savurând cu plăcere formele apetisante ale acesteia.

-Draga mea. În semiîntunericul acestei încăperi, pari un înger bun, coborât din cer, ce stă cuvios și răbdător, la tai-fas cu mine. Ești proaspătă și-ți srălucesc ochii. Această imagine unică îmi amintește acum de toate momentele frumoase, petrecute împreună. Ele au fost, sunt și vor fi mereu dorințe împlinite, clipe, vise de neuitat și, amintiri renăscute din alte amintiri trecute. Dragostea mea. Să bem așadar acest pahar cu vin roșu pentru frumusețea căsniciei noastre, aflată la început, având speranța unui viitor mai frumos și îmbelșugat. Sănătate și virtute.

-Așa să ne ajute Dumnezeu, îi răspunse Elena, savu-rând parfumul fin al vinului din pahar, pe care, îl servi cu eleganță feminină până la fund.

Părintele Ghiță, nu întârzie să facă și el același lucru cu mare plăcere, după care, își dezbrăcă lejer hainele subțiri de vară.

Simțind efectul afrodisiatic al vinului Elena continuă discuția începută de soțul ei.

-Dragul meu. După cum știi, prietenia noastră, înainte de actul căsătoriei a fost foarte scurtă. Ne-am căsătorit repede, fără să ne cunoaștem prea bine sentimenttele adevărate și re-ciproce. A fost voința noastră comună, însă cu certitudine, înainte să te cunosc, cuvântul ,,dragoste” mă înfricoșa.

Era ceva, care exista doar în cărți. Desigur, am căutat definiții, citate, explicații științifice, însă răspunsurile găsite au fost nemulțumitoare, pentru că, semnificația ei este greu de înțeles, având în vedere, euforia unora dintre noi, tristețea al-tora, fericirea celor mulți și, suferința celorlalți.

Însă, după trei luni de conviețuire conjugală, acest sentiment omenesc și nobil, este déjà definit foarte clar de două elemente esențiale a vieții mele:

– Care sunt iubito?, întrebă părintele Ghiță, golind încă o dată, din conținutul sticlei cu vin.

– Faptul că, sunt alături de tine și fericirea profundă pe care o simt la auzul vocii tale. În acest timp am învățat ce înseamnă bucuria totală, iar acum, trăiesc cu maximă inten-sitate iubirea reală, adevărată. De altfel, acum șase luni, când ai apărut ca un meteorit în viața mea, de atunci, totul s-a schimbat. Atunci am aflat ce înseamnă cu adevărat cuvântul, ,,te iubesc”, cuvânt pe care nu-l spun nimănui în afară de tine.

Ce-a urmat mai departe? O știm amândoi. Ființa ta dragă, m-a învățat să iubesc, mi-a arătat ce înseamnă iubirea, încălzindu-mi sufletul cu multă dragoste. Îți mulțumesc iubitule.Te iubesc și te respect cu toată puterea ființei mele.

-Elena. Ești un orator înnăscut și o bună profesoară. Elevii tăi ar trebui să fie mândri de tine. Ai o bunătate și blân-dețe teribilă care, înalță la nesfârșit sufletul tău pur și angelic. La fel te iubesc și eu frumoaso. Trăiesc pentru tine, îngerul meu păzitor. Îmi doresc aceleași lucruri ca tine. Să fim mereu același trup, aceiași ființă unică, precum acum.

De-aceea, iubi-to…Lasă-te iarăși cuprinsă de brațele mele pri-mitoare și sigure, căci ele, îți vor aduce de îndată liniștea sufletească și trupească de care ai atâta nevoie. Te rog să ai în-credere în mine, roua dimineții mele.

– Am iubitule. Dar, înainte de toate, mai vreau un pahar cu vin. După aceea, sunt a ta dragule.

Către amiaza aceleiași zil părintele Ghiță se ridică sportiv din pat și merse spre baia din incinta dormitorului, împiedicându-se în cămașa diafană a Elenei și slipul lui, aban-donat cu câteva ore în urmă.Tocmai atunci Elena, intră pe ușa camerei.

– Ai ieșit de mult?, întrebă părintele ținând în mâna lenjeria lor intimă.

– Dormeai, prea bine să te trezesc. Am cumpărat ceva de mâncare. Este foarte frumos afară. Ieșim la apă?

– Da. Fac repede un duș și revin.

– Bine. Până atunci, pregătesc masa.

Zilele de vacanță, petrecute pe malul nisipos al mării au trecut repede, iar valul neobosit al turiștilor se îngroșa se-rios de la zi la alta, adunându-se laolaltă sub razele calde și primitoare ale soarelui dogoritor de vară.

Însă, din păcate, vacanța lor se terminase. Părăsind hotelul și litoralul însorit Elena privi cu nostalgie în spate, sub impulsul unui ușor sentiment de regret.Timpul s-a scurs așa de repede…. Ar fi vrut să-l prelungească câteva zile dar, nu se putea.

– Să mergem Elena. Peste jumătate de oră trenul va fi în gară. Aș fi vrut și eu să mai rămânem. Dar, asta e. Ce să fa-cem?, spuse cu regret și părintele.

A doua zi, spre seară, autobuzul îi lăsă în fața casei parohiale. Privind cu atenție spre cutia poștală, prinsă de mij-locul porții, părintele, observă marginea albă a unui plic.

Elena deschise portița drumului iar el luă plicul, îndosindu-l repede în buzunarul din spate al pantalonilor.

Primise o altă invitație de la Securitate. Fiori reci de ghiață îi furnică trupul, încă neliniștit de la ultima întâlnire cu ei. ,,Cine știe ce va urma? Ce-i va impune să facă? Va primi sarcini? Liste cu persoane, instrucțiuni?. Alte amenințări?”,

-S-a întâmplat ceva dragul meu, întrebă Elena deschi-zând ușa casei. Să pregătesc ceva de mâncare?

-Nu, Mulțumesc. Oricum e târziu și suntem obosiți.

– Bine. Fac imediat patul.

Cuprinsă de îngrijorare, a doua zi, spre seară, Elena, o vizită pe mătușa Mara. O femeie în vârstă, fără școală, însă cunoscută de zeci de ani, ca o moașă comunală bună și pri-cepută.

– Bună ziua mătușa Mara.

– Bună fata mea. Te-ai întors de la mare? Cum a fost. Ați avut vreme frumoasă?

– Da mătușa Mara. A fost bine. Numai că, a trecut cam repede.

– Ca de obicei. Așa-i și viața asta. Când crezi că ești copt și pregătit s-o trăiești, ea se termină. Dar, spune-mi dra-gă, cu ce ocazie pe la mine?S-a întâmplat ceva? întrebă bănui-toare femeia.

– Da mătușa Mara. Acolo la mare, mi-a fost rău. Intrând în apă m-au luat dintr-o dată niște dureri scurte în par-tea de jos a trupului. Am avut senzații de greață apoi, am vo-mitat de mai multe ori. Oare sunt gravidă?

– Cu siguranță fata mea. Părintele Ghiță ce spune?

– Nu. Nu știe. Nu cred că și-a dat seama. Însă, acest gând mă înnebunește. Dumitale, ți-am mai spus. Nu suntem pregătiți pentru așa ceva. Ne descurcăm foarte greu cu banii. Nu avem nimic al nostru. Salarul meu, este foarte puțin iar soțul, n-a primit nici un leu, de la parohie. Din când în când, ne mai ajută mama cu una cu alta. Dar, ce să mai aștept de la ea? E văduvă și pensionară. Ar trebui s-o ajut eu. Și atunci? La ce bun, să fac un copil dacă, nu sunt în stare să-i ofer cele necesare ? Nu. Mai bine renunț acum. Dumnezeu mă va ierta. O să am timp destul. Poate, se schimbă cumva lumea asta.

-Așa este fata mea. Sunt vremuri grele. Însă, te aș-teaptă o mare încercare. Iar eu, te mai întreb odată: Ești hotă-râtă? Ai discutat cu un doctor?

-Ce să discut mătușa Mara. Cu cine? Securiștii sunt peste tot. Nu mai riscă nimeni. Numai dumneata mă poți ajuta

-Elena. Îmi ceri un lucru greu de făcut. Nu mai sunt tânără. Apoi, nu știu cum va reacționa organismul tău la efor-turile pe care trebuie să le faci, și la leacurile pe care am să ți le dau. Nu știu ce să-ți spun. Am o presimțire rea. O teamă teribilă care, mă sperie, mă îngrozește.

– Ce teamă mătușa Mara? La ce te gândești?

-Este posibil ca, avortul să nu se producă așa de ușor precum îți închipui, iar suferințele tale ulterioare vor fi mari. Riscul la care te supui e mare și mă îngrijorează.

-Înțeleg ce spuneți dar, o fac pe propria răspundere. Îmi asum acest risc. Vă rog. Ajutați-mă.

– Elena. Este dorința ta, însă te-aș sfătui să te mai gân-dești. Să discuți încă o dată cu părintele Ghiță și cu mama ta. Sunt în joc două vieți. Ce spui?

– M-am gândit mătușa Mara. Nu am ce să mai discut cu nimeni. Trebuie să fac acest pas.

Văzând-o atât de insistentă, mătușa Mara o privi îndelung în lumina ochilor apoi, se întoarse și plecă gânditoare către o cameră din spatele casei. Acolo, avea amenajată o ma-gazie, un fel de farmacie secretă, în care, păstra fel și fel de ierburi, frunze, rădăcini de plante, știute numai de ea, uscate cu grijă și împachetate simandicos în pungulițe de plastic, le-gate cu sfoară la capăt, pudre și multe fierturi colorate, puse toate în sticluțe de diferite dimensiuni.

Dintr-un colț al camerei luă o plasă mare, închisă la culoare, o burduși bine și se întoarse. Apoi, jumătate de oră o sfătui pe Elena cum să folosească acele leacuri și buruieni mi-raculoase. Elena plecă bucuroasă către casă, mulțumind mătu-șii Mara care, o avertiză la plecare:

– Fata mea. Atenție, Nu cumva să afle cineva. Da?

– Fii fără grijă. Mulțumesc. La revedere, se despărți fericită Elena, îndesându-și în geanta de damă cu plantele și leacurile băbești ale moașei.

– Bine. Să-mi dai de știre. Să ai noroc, spuse la sfârșit mătușa Mara, zăvorând după ea poartă plângcioasă a drumu-lui.

3

Îngrijorări și necazuri.

După douăsprezece zile părintele Ghiță primi acasă un plic recomandat, trimis de Patriarhia Ortodoxă din București. Era o invitație oficială, de participare la Conferința Națională a Cultelor, organizată de această instituție, aflată în mare diz-grație publică și încurcătură financiară.

Pentru Elena, plecarea soțului era un prilej foarte bun să-și pună în practică hotărârea luată. Își făcuse o adevărată strategie însă, de fiecare dată când se gândea la sfaturile mă-tușii Mara îi reveneau în minte și avertizările ei sincere care, o dezarmau total. De aceea, în ultima vreme devenise foarte ră-vășită iar ceva din interior o îndemna să amâne această ope-rațiune sadică și unilaterală. Se simțea neputincioasă iar o fri-că imensă îi domina cu putere autocontrolul firesc. Avea nevoie de o încurajare, un imbold serios din partea cuiva, iar părintele Ghiță, era persoana cea mai potrivită.

Gândind astfel, cu o seară înainte de plecarea lui, Elena avu o discuție mai lungă cu el:

– Dragul meu. Ca preot și psiholog, ai o arie mai largă de cunoștințe. Aș vrea să mă lămurești într-o problemă per-sonală.

– Da Elena. Te ascult.

– Nu știu, ce se întâmplă de o vreme încoace cu sub-conștientul meu.Nu funcționează cum ar trebui. Simt asta. Cum aș putea să-l influiențez? Să-l pun la muncă? Să lucreze alături de mine? Să-mi dea curaj?

– Elena. Sunt convins că, repet ceva ce, știi și tu foarte bine. Dar, îți fac această plăcere. Iată cum stau lucrurile:

Subconștientul fiecărui om este un domeniu al conș-tiinței. Orice impuls de gândire ajuns aici, în această regiune conștientă a spiritului este clarificat și înregistrat pe loc, după care, gândurile noastre întregi pot fi reactualizate sau reactivate foarte ușor. El, primește și îndosariază impresiile senzo-riale sau gândurile, indiferent de natura lor, acțiunea lui fiind în primul rând asupra dorințelor dominante care, au fost îm-pletite cu emoție. Fiind activ zi și noapte, printr-o metodă pro-cedurală necunoscută omului, acesta convertește în mod vo-luntar dorințele personale în echivalentul lor fizic, folosind în-totdeauna cele mai practice mijloace prin care, se poate atinge acest scop. Impulsurile de gândire ajung în subconștient fără ca noi să știm. Unele dintre acestea sunt negative, altele po-zitive, având astfel posibilitatea să sprijinim și să influiențăm subconștientul prin impulsurile pozitive ale dorinței.

Întrați astfel, în posesia cheii de la ușa subconștientului, vom putea controla mai departe calea de acces a gândurilor.

– Da dragul meu. Până aici este clar. Însă, ajută-mă să înțeleg cum pot să-mi valorific emoțiile pozitive?

– Există șapte emoții pozitive majore și tot atâtea ne-gative.Cele pozitive trebuiesc injectate prin autosugestie, im-pulsurilor de gândire, pe care dorești să le transferi asupra subconștientului tău. Cele negative se implantează singure. Acest tip de emoții, sau impulsuri sentimentale, constituie ele-mentul de acțiune, ce transformă impulsurile de gândire, din stare pasivă în stare activă. Atunci când, dorești cu adevărat să-ți influențezi și să-ți controlezi ,,forul interior” al subconș-tientului, spre a-i insufla dorința de-a obține ceea ce-ți dorești, trebuie să-ți cunoști bine emoțiile pozitive și negative.

În consecință, este esențial să înțelegi metoda de abor-dare a acestui ,,for interior” fiind necesar și suficient să-i vor-bești pe limba lui, altfel, nu-ți va asculta dorința. Credința, iubirea, dorința, sexul, entuziasmul, romantismul și speranța, sunt cele mai puternice emoții pozitive, emoții care, pot fi stăpânite doar prin aplicare. Cele negative sunt: frica, gelozia, ura, răzbunarea, lăcomia superstiția și mânia. Aceste emoții nu pot popula în același timp mintea noastră. Unele, sau altele, trebuie să prevaleze. Însă, mare atenție!. Prezența unui singur element negativ este suficient pentru a distruge toate schimbările ajutorului constructiv ale subconștientului.

– Am reținut. Dar, se mai întâmplă ceva cu mine.

– Ce anume Elena?

– De o vreme încoace mă domină o frică deosebit de mare.. Și,… nu știu de unde provine. Ce se întâmplă? Cum o pot înfrunta? Cum să scap de ea?

-Frica, nu este altceva decât o stare de spirit perso-nală, care poate fi controlată și direcționată. Te înțeleg bine. Și eu am trecut prin această stare. Din păcate, frica, parali-zează rațiunea, distruge imaginația, încrederea în sine, submit-nează entuziasmul, descurajează inițiativa, și conduce la un scop nesigur. Frica anihilează farmecul personal, pune stăpâ-nire pe perseverență, nimicește puterea de voință, încețoșează memoria, și cheamă eșecul în orice formă posibilă.

Totodată, ea ucide dragostea și emoțiile rafinate ale inimii, descurajează prietenia, și provoacă dezastrul, dacă nu avem un scop bine definit. Din câte știu eu, există șase frici esențiale care, afectează profund ființa umană, făcându-l să sufere sub o formă sau alta, în momente diferite ale vieții.

Enunțate în ordine obișnuită a apariției, ele sunt: sără-cia, critica, boala, dragostea pierdută, bătrânețea și moartea. Primele trei, stau la baza grijilor esențiale ale oamenilor.Toate celelalte, sunt de importanță minoră. Frica de sărăcie este, fără îndoială, cea mai distrugătoare dintre cele șase frici esențiale pentru că, este cel mai dificil de stăpânit. La om, această frică a apărut din tendința lui, de-a râvni la bogăție și viață fără de moarte. Celelalte animale, inferioare omului sunt și ele motivate de acest instinct dar, râvna lor este de natură fizică.

În final, revin și repet faptul că: în lumea aceasta nimic nu se poate crea fără acel impuls de gândire, care se transformă imediat în echivalentul lui fizic, indiferent dacă acel gând este sau nu voluntar.

– Așadar, să înțeleg că, dinamizarea subconștientului care nu ascultă, se poate face oricând? În profunzimile sale latente, există soluții la toate problemele care mă frământă acum?

– Da. Viața este o modalitate de cunoaștere. Un nume ca oricare altul, atribuit unei miraculoase puteri invizibile pe care, de cele mai multe ori nu o înțelegem din punct de vedere al complexității ei. Apoi, asemenea unui aviator aflat la co-manda navei sale aeriene, fiecare dintre noi trebuie să dea or-dine, prin gânduri, imagini, trăiri, aspirații clare și ferme sub-conștientului.Iar acesta, care controlează, intermediază și con-duce majoritatea experiențelor vieții noastre.

Mâine seară, în lipsa mea, înainte de-a adormi, pro-pune-i spre rezolvare subconstientului tău, imagini clare și ferme, o anumită problemă, iar ulterior, odată cu răspunsul, ve-i avea și proba formidabilei sale puteri, spuse în încheiere părintele Ghiță. Dar, uite. Ne-am luat cu vorba și se face ziuă. Iar eu, trebuie să plec la ora șapte. Mi-ai pus haine de schimb și cele de trebuință?.

-Da. Ți-am pus și un pachețel cu fructe și mâncare. Mai departe, te descurci tu. Cât stai pe acolo?

– O săptămână. Duminică voi fi la slujbă.

– Destul de mult. Ce spui dacă, în acest timp o să merg la mama? Sunt în vacanță,…. Mi-i urât de una singură?

-De acord dar, sâmbătă după masă să vii acasă.

-Bine dragul meu. Așa voi face. Iar acum, somn ușor. Dormi.

Dimineață, fiind în trecere și, având cunoștință de ple-carea preotului la Bucuresti doctorul veterinar, un bărbat pu-ternic și foarte direct, aflat în vârful vieții, îl aștepta la poartă cu trăsura de serviciu a primăriei.

– Hai părinte. Să prindem trenul. Urcați lângă mine. Vă las la gară iar eu, merg mai departe.

– Dar, unde mergeți așa de dimineață?

-Azi noapte, stâna de oi a C.A.P.-ului din satul înve-cinat, a păscut otavă de lucernă, iar vietățile, s-au umflat. Nu știu dacă, voi putea face mare lucru. M-au anunțat prea târziu. Iar acum,…ploaia de la orizont, vine peste noi, mai spuse acesta, biciuind ușor spatele bidiviului.

Așezat lângă el, părintele Ghiță continuă:

– Nu vă este ușor nici d-stră. Alergați mult. Așa-i?

– Da. Noroc cu bidiviul acesta. Mă poartă pe toate co-claurile. Însă, tot degeaba. Nu am satisfacția împlinirii profe-sionale. În zilele astea, munca noastră nu este prețuită.

Dacă, nu ești membru de partid ești un nimenea în țara asta. Iar lumea… Gândești că s-a prostit de tot. Cântă imnuri pro-letare și bate din palme. Azi mâine, ne uităm și numele pro-priu. O să fim niște simple numere. Iar ciuma asta roșie s-a întins ca o umbră peste viețile noastre amărâte.A prins ră-dăcină viguroasă și, uite d-le că nimeni nu găsește un antidot pe măsură. Nu știu ce să mai spun. Ne-am înpotmolit rău în mocirla neputinței. Numai D-zeu ori, un sacrificiu național ne mai poate elibera. Nu văd altă scăpare. Dumneata ce crezi părinte?

Întrebarea directă îl surprinse neplăcut pe părintele Ghiță. Într-o fracțiune de secundă, îi apăru în fața ochilor, ac-tivistul de partid Chirtoacă și securistul, Nicodim.

Deși nu semnase încă angajamentul acela odios, cu o săptă-mână în urmă fusese chemat iarăși la ei, primind lista oame-nilor indezirabili din parohia sa. Printre acești se afla și doc-torul veterinar al comunei.

-Este o întrebare grea pentru mine d-le doctor. După cum, bine știți, preocupările mele sunt cu totul altele. Însă recunosc. Sunt vremuri dificile.

– Înțeleg. Dar psihologul din dumneata ce crede?.

-Omul zilelor noastre și-a schimbat considerabil arhi-tectura morală. Dar, așa cum este firesc, roata vieții se învârte iar istoria se repetă. Toate la vremea lor d-le doctor.

-Este adevărat, dar după ce mor și sunt la doi metri sub glie, degeaba părinte. Accept cu greu să trăiesc mai de-parte în felul acesta.Nu mai am răbdare.Trebuie să ne unim și să facem ceva. Regimul ăsta bolșevic ne-a terminat pe toți. Iar securiștii ăștia,…Prostimea s-a dat cu ei. E greu să le ții piept. Însă, avem o strategie la nivel național. Altădată, vom po-vesti noi mai multe.

Înfricoșat de cele auzite, părintele Ghiță, încercă să schimbe vorba.

– Veți reuși să salvați animalele acelea?

– Da. Sunt pregătit. Am de toate la mine.

Rămasă singură, Elena își puse pe ea câteva haine subțiri de vară, leacurile mătușii Mara și porni hotărâtă către satul natal. După o oră de drum ajunse în fața casei părintești. Mama ei Ioana, aflată în curte, privea cu mirare către autobu-zul mare, prăfuit și plin de navetiști, oprit în fața porții sale, din care, coborâ Elena.

– Sărut mâna mamă.

– Ia uite. Elena,… Tu ești? S-a întâmplat ceva draga mamii? Nu m-ai anunțat că vii azi acasă.

– Nu mamă. Fii liniștită. Deschide poarta și povestim după aceea.

Cu sufletul la gură femeia deschise portița drumului, îmbră-țișându-și fica cu multă dragoste părintească.

– Dar Ghiță unde este?, întrebă neliniștită mama sa.

– Este plecat la București. Participă la o conferință și stă acolo o săptămână. Iar eu,… am rămas singură acasă? Ce era să fac? Am venit la tine. Nu te bucuri?

-Ba da, draga mamii.. Ce bine. Hai să intrăm în casă. Mergi înainte. Ia loc și povestește-mi ce mai faceți, ce noutăți aveți, cum a fost la mare,…

– La mare, a fost bine. Păcat că, nu am putut să stăm mai mult. Însă, cu mine este o problemă.

– Ce problemă Elena ?

– Sunt însărcinată.

– Și ce dacă? E foarte bine. Ești tânără. Când vrei să faci copii? Când vei fi ca mine? Care este problema ta?. Ghiță știe?

– Încă nu dar, cum să fie bine mamă?. Suntem la înce-put de drum în viața conjugală iar noi, abia supraviețuim.

Dumneata știi prea bine câte trebuiesc unui copil. Nu-i încă momentul. Avem destul timp în față.

– Bine fata mea. Înțeleg bine ce spui. Dar acum, ce vrei să faci?

– Ce poate să facă o femeie, aflată în situația mea, decât un avort provocat?

– Elena. Draga mamii. Nu cred că este o hotărâre înțe-leaptă. Este primul copil. Crezi că, poți face singură acest avort? Ești o femeie deșteptă. Cunoști legea. Realizezi în ce te bagi?Pe de altă parte, este și un mare păcat. Mintea mea de țărancă te sfătuiește să nu faci așa ceva.

– Mamă. Îmi pare rău Dar eu, sunt hotărâtă deja. Uite. Vezi? Am aici tot ce-mi trebuie. Sper să reușesc și să scap ușor. Dumnzeu, o să mă ierte.

– Pentru asta ai venit acasă? Și eu, ce să fac?

– Stai în preajma mea. Dacă mi-i rău, îmi dai o mână de ajutor.

– N-ar fi mai bine să aștepți. Să vină acasă și Ghiță,.. Poate ajungeți la o altă părere.

– Nu mamă. Nu vreau să mai știe altcineva în afară de dumneata. Fac totul de una singură.

– Nu te mai recunosc Elena. De ce atâta îndârjire?. Dacă ți se întâmplă ceva rău, ce-o să zică bărbatul tău? Cum o să explici fapta ta? Iar eu? Ce-o să-i spun ? Cu taică-tău, am trăit vremuri și mai grele. Dar, tot ne-am dorit un copil. Așa ai venit tu pe lumea asta.

Discuția celor două femei se sfârși aici, iar mama Elenei plecă îngândurată spre camera alăturată unde, urma să doarmă fata ei. Căldura dogoritoare a soarelui ajunsese déjà în casă, iar atmosfera incintei, devenea din ce în ce mai greu de suportat. De aceea, Elena căută cu privirea ventilatorul electric, cumpărat de ea în adolescență. Îl puse în funcțiune apoi, se îmbrăcă în costumație de plajă.

– Mamă. Merg în grădină să fac o baie de soare. Este o oră potrivită. Nu sunt atâtea radiații.

– Bine fata mea.

Către apusul soarelui, urmând cu meticulozitate sfa-turile mătușii Mara, Elena se apucă să-și pregătească licoarea de plante, rugând-o pe mama ei să aprindă focul la baie și să-l întrețină mereu. Afară se întunecase bine, iar lumea rurală, hăituită de muncă și arșița zilei adormi în liniște, în timp ce, la răsărit, luna se ivea încet, mare și rotundă cât o pâine de casă. Apoi, înfășurată strâns și gros, până sub brațe, cu multe cear-ceafuri albe de bumbac se așeză pe fundul vanei de fontă, plină cu apă fierbinte. După mintea ei, sosise momentul cel mai potrivit pentru a bea licoarea, pregătită cu grijă și pusă într-o cană de porțelan, de un litru și jumătate.

Cu ochii închiși și mâna dreaptă în dreptul inimii, spuse cu voce tare:

– Doamne. Știu că fac un mare păcat însă, sunt convinsă că, există iertare și pocăință prin Sfânta Taină a Spove-daniei și Împărtășaniei. Iartă-mă Doamne, mai șopti ea cu ochii închiși. Apoi, cu mâna stângă prinse cana de porțelan, și sorbi din ea, mai mult de jumătate, iar cu cealaltă mână își introduse în vagin, o pungă consistentă, cu mirodeniile și leacurile mătușii Mara.

La un sfert de oră dupa aceea, un fior neplăcut de durere, amețeală, moliciune și nevoia de somn o dominau din ce în ce mai bine. Inima ei sănătoasă și plină de speranțe până atunci, de data asta o luase la galop iar broboane sărate de sudoare șiroiau pe vârful nasului și bărbie, găsindu-și locul în vana cu apă fierbinte. O stare ușoară de inconștiență, împăienjenire a vederii, halucinații și amorțirea totală a simțurilor se stabilizase bine în corp.

Un sfert de oră mai târziu, capul Elenei se aplecă în față, iar mâna dreaptă îi alunecă spre taburet, rostogolind cana de porțelan, al cărui conținut îl golise în întregime. Zgomotul strident al spargerii se auzi în camera alăturată, unde se odih-nea mama ei.

Speriată, femeia, sări din pat și alergă în fugă spre baie.

– Elena. S-a întâmplat ceva. Ești înăuntru? Elena, stri-gă încă o dată mama sa, bătând puternic în ușă.

Din interior se auzea doar clipocitul firav al apei și scurgerea ei monotonă către canalul de colectare. Speriată, Ioana se avântă hotărâtă spre ușa de brad. Ajunsă de partea cealaltă se îngrozi și începu să strige:

– Elena. Ce-i cu tine? Ce-ai făcut? Doamne. Cui să-i cer ajutor? Elena,…

Unul din cioburile ascuțite ale vasului de porțelan îi intră adânc în talpa piciorului drept. Uitând de durere închise robinetul de apă fierbinte și scoase capacul de golire al vanei.

Apoi, cu mâna stângă îi prinse capul, iar cu dreapta desfăcu celălalt robinet, stropindu-i trupul cu apă rece.

Atunci, Elena, scoase un geamăt firav de durere, des-chizând puțin, pleoapele grele ale ochilor. Era confuză și lip-sită de rațiune. Lucrurile din jur se roteau haotic iar privirea ei, pierdută și fixă se întuneca din când în când, urmată de senzația neplăcută a suferinței fizice care, îi cuprinse acum și capul.Timpanele urechilor îi zvâcneau puternic și repede iar venele tâmplelor, adânc bifurcate sub podoaba capilară se um-flaseră sub piele, asemenea unor rădăcini de pom.

Lăsată liberă, apa fierbinte se scurse încet, lăsând în urmă tru-pul amorțit și inert al Elenei, asemeni unei statui abandon-nate. Lângă ea, mama sa Ioana, lipsită de putere și curaj se ruga în continuare către divinitate.

– Doamne Dumnezeule. Ajut-o să-și revină. Dă-mi putere s-o scot de-aici. Fata mea, revino-ți. Fi-i puternică. Hai. Încearcă. Știu că mă auzi. D-zeule,… ce-ai făcut Elena?

-Lasă-măăă… Nu măăăă… atingeeee… șopti Elena, epuizată de durere fizică.

Înțelegându-i spusele, Ioana merse repede în dormi-tor, de unde, aduse o pătură subțire de lână, așezând-o peste ea. Apoi, în toiul nopții, se îmbrăcă și ieși în grabă pe poarta drumului. Câteva case mai încolo, locuia Saveta, prietena ei, o altă femeie în vârstă și văduvă.

Ajunsă la poartă, bătu de câteva ori în stâlpul de lemn, stri-gând ușor.

-Savetooo…Savetooo…Deschide. Sunt eu Ioana. Des-chide. Ieși afară Saveto, insistă mai departe Ioana, având grijă să nu trezească dulăii satului.

Auzind strigătele prietenei sale, Saveta ieși speriată pe ușa casei.

– Ce s-a întâmplat Ioana. Ce-i cu tine la ora asta?

– Am nevoie de ajutorul tău, Îmbracă-te și vino cu mine. Acum.

Baba Saveta, uscățivă și adusă de spate, își trase în gra-bă pe ea un halat subțire de vară, ieșind desculță la poartă.

– Vino cu mine Saveto. Fata mea este pe moarte, continuă Ioana foarte agitată.

– Doamne ferește. Dar unde este?

– Acasă la mine. Hai repede. Să nu fie prea târziu.

Rămasă singură, Elena, își ghemui trupul, având sentimentul unei eliberări totale, urmată de o senzație continuuă de cald în partea de jos a coapselor. O dâră roșie și consistentă se îndrepta încet către scurgerea vanei iar orice mișcare în plus accentua și mai mult debitul acelei scurgeri, ieșit din tru-pul opărit și istovit al Elenei.

Ajunse la locul faptei, cele două femei se năpustiră asupra ei.

– S-o prindem de subsiori,…. Odată, amândouă,…

– Stai să iau pătura de pe ea, spuse Saveta.

– Bine, ia-o, zise Ioana ravășită.

Trăgând pătura, Saveta văzu balta de sânge, închegat la gura de scurgere a vanei.

– Doamne Dumnezeule. Ce-ai făcut Elena?

– Hai Saveto. Prinde de partea cealaltă. S-o așezăm pe covor.

– Am nevoie de-o perină, niște cârpe și o foarfecă bu-nă. Hai odată, strigă Saveta, gâfâind ca o locomotivă în pantă.

-Da. Imediat, răspunse Ioana, dând buzna în dormito-rul ei.

Dintr-o scurtă privire Saveta localiză scurgerea violentă de sânge.

– Vai Elena. Acum văd. Ți-ai provocat singură avor-tul. Ce-ai facut fătuță dragă? Hai, odată Ioana,….Unde ești?

– Sunt aici Saveto nu mai striga atâta. Uite foarfeca, perina și cearceafurile. Ce să fac ?

– Pune-i perinuța sub cap…. Doamne. De unde să în-cep cu tăiatul bandajului ăsta? Uite ce strâns este.

– De-aici Saveto. De sub sutien…

– Da. Dar, dă-mi și tu o mână de ajutor …

Secționând câțiva centimetri în jos, bandajul umed de bum-bac slăbi imediat din strânsoare, iar desfacerea lui mai depar-te, deveni o manevră ușoară și rapidă. Sub el, trupul sănătos al Elenei se sufocase grav, înroșindu-se puternic iar orice atin-gere, devenea un chin insuportabil, văzut în ochii înlăcrimați ai femeii.

-Ioana? Fică-ta pierde mult sânge. Nu știu ce trebuie făcut. Mă tem Ioana. S-o învelim repede într-un cerceaf și anunță salvarea. Este foarte grav. Nu știu ce-o să iasă de aici. Oricine își dă seama că este vorba de un avort. Eu, plec acasă. Mi-e frică.

– Saveta. Nu pleca . Rămâi cu mine, isistă Ioana.

– Mă bagă la pușcărie Ioana. Și, sunt femeie bătrână. N-am nevoie de asemenea necazuri la vârsta mea. Te rog să mă înțelegi. Uite. Stau aici până auzim că vine salvarea. Apoi, dispar. Dă telefon acuma. Eu, mă ocup mai departe de Elena.

Speriată, și tulburată rău, Ioana ridică receptorul tele-fonului, formă numărul de la salvare și, anunță evenimentul nefericit din casa ei. Din păcate, serviciul de ambulanță avea în dotare o singură mașină, iar aceasta era plecată la un caz asemănător, în altă localitate, reușind să vină la fața locului, după două ore.

Starea Elenei devenise incertă. Își pierduse cunoștința, pulsul devenise abia perceptibil, iar speranțele de viață erau spre sfârșite. Ințelegând situația, șoferul salvării se grăbi către maternitate. Acolo, Elena a fost preluată, ca un caz de maximă urgență și internată la secția de reanimare unde, i-a fost admi-nistrată o mare cantitate de sânge și multe perfuzii.

4

Tragedia Elenei

Ziua următoare, doctorița care preluase cazul, o feme-ie înaltă, subțire, trecută de vârsta a doua, se afla lângă Elena, împreună cu ofițerul de securitate Nicodim. Aceasta, își recă-pătase pulsul normal al vieții. Privind-o din capătul celălalt al patului, ofițerul Nicodim deschise dialogul:

-Bună ziua. Sunt maiorul Nicodim. Tov-șa Elena, ce-ați făcut, de-ați ajuns în această stare? Unde v-a fost mintea? Spuneți-mi. V-ați provocat singură avortul?

– Este epuizată tov-șe maior. Nu poate vorbi. Îi facem un mare rău dacă insistăm să vorbească acum, interveni doc-torița, vădit îngrijorată de starea Elenei.

– Și atunci? Când se poate vorbi cu ea?, întrebă ofițerul, iritat la maxim de grija excesivă pe care o arăta doctorița față de pacienta sa.

– După opt sau zece ore.

– Așa de mult? Trebuie să-i iau o declarație.

– Cum doriți. Dar, vă repet: această femeie nu este în stare să vorbească mai repede. Adineauri, am reușit cu greu s-o stabilizăm și s-o scoatem din lumea morților. Dar, chiar și așa, șansele ei de supraviețuire sunt minime. Eu vă las. La revedere.

-Nu. Nu plecați doamna doctor. Spuneți-mi o oră când pot vorbi cu ea.

– În cel mai bun caz, după zece ore.

-Am înțeles. Asta înseamnă ora șaisprezece, după masă. Am să fiu aici.

– Da. Dar n-o să fiu eu.

– Cu dumneata, pot vorbi și mâine, mai spuse secu-ristul, sigur pe el.

– Așa este. La revedere.

După plecarea acestuia, doctorița îi spuse asistentei să meargă la alt salon, iar ea, se opri în dreptul Ioanei, aflată pe holul maternității, epuizată dar, fericită că, fata ei își revenise din starea gravă în care intrase cu câteva ore în urmă.

– Securistul, revine după masă. Spuneți-i Elenei să declare, c-ați ridicat împreună, ceva greu, acasă la d-ta, iar în timpul nopții s-a pornit înstantaneu sângerarea. Să fim pe-o vorbă cu toții.

– Bine d-na doctor. Vă mulțumesc.

– Lăsați mulțumirile. Aveți grijă ce faceți și mai cu seamă, ce declarați amândouă.

– Bine. Acum, pot să merg la ea?

– Da.Însă, nu stați prea mult.Lăsați-o să se odihnească.

– Își v-a reveni d-na doctor?

– Da. Fiți liniștită.

Aflată sub perfuzii, Elena avu puterea să întrebe:

– Am scăpat de sarcină mamă? Ce ți-a spus doctorița?

– Nu mi-a spus nimic despre sarcină însă, vezi că, du-pă masă vine iarăși securistul acela. Să declari c-am ridicat împreună cada cu murături, iar seara, ai făcut baie și ți-a fost rău. Asta, să fie cauza ajungerii la urgență. Să ții minte. Eu plec acasă să golesc cada cu murături. Securistul acela o să vină la mine să vadă. Acum, te las să te odihnești. Ai grijă ce faci și ce spui. Ne revedem mâine.

– Bine mamă.

Cum era de așteptat, în aceiași zi securistul s-a reîntors la patul Elenei.

– Bună ziua tovarășa Elena. Acum, sunteți mai bine? Puteți răspunde la câteva întrebări?

– Îmi pare rău dar, nu știu despre ce este vorba. Cine sunteți?

– Sunt maiorul Nicodim. Am fost și azi dimineață aici. Nu vă amintiți?

– Nu. Nu știu exact unde mă aflu și ce-i cu mine.

– Atunci vă spun eu. Sunteți internată la serviciul de urgență a maternității, datorită unui avort provocat. Pentru aceea sunt aici. Să-mi spuneți, ce motiv va determinat să fa-ceți acest avort și cine va ajutat în această acțiune macabră. Cunoașteți decretul 740?

– Tovarășe maior. Nu știu la ce se referă decretul sau legea respectivă, iar ceea ce mi s-a întâmplat mie azi noapte, nu are nici o legătură cu întrebarea d-stră, privind avortul de care vorbiți. Ieri după masă, am ajutat-o pe mama să golim un vas cu murături. M-am forțat mai mult decât trebuia și,.. pro-babil, aceasta este cauza stării mele actuale. Nimic altceva.

– Deci, așa stau lucrurile? Amândoauă sunteți pe ace-iași vorbă. Și mama dumitale, a declarat la fel deși, știu că nu-i așa. O să vedem noi ce scrie tovarășa doctor în raportul me-dical. Semnați această declarație? întrebă nervos ofiterul.

– Nu semnez nimic. Nu sunt în stare.

Maiorul Nicodim închise carnețelul său albastru, smulse hârtia din fața Elenei, se întoarse rapid la stânga și ieși nervos pe ușa salonului.

Prezentă la această discuție, asistenta medicală părăsi salonul, odată cu intrarea discretă a doctoriței.

– Te-ai descurcat Elena? Ce-ai declarat.

– N-am semnat nimic. Securistul a plecat nervos și amenințător. Așteaptă raportul d-stră.

– Ei bine.Va avea și raportul. Și, încă ceva. Să ai grijă la asistenta aceasta. Este omul lor.

Calmă, dar îngrijorată, doctorița se așeză pe scaunul de lângă pat și continuă discuția pe un ton blând, părintesc:

Iar acum Elena, spune-mi, cum ai putut face o asemenea prostie? Ce a fost în capul tău?. Ești nevastă de preot și profesoară. Femeie cu pregătire. Frumoasă, tânără. Știi în ce încurcătură te-ai băgat?

– Doamna doctor. Am scăpat de sarcină?, întrebă dis-perată Elena.

– Nu. Din păcate, a fost doar o rupere de ligment, cu mare sângerare, o infecție acută cu iod și, ce ai mai pus tu acolo. Atât doar. Embrionul, se dezvoltă mai departe. De azi înainte, va trebui să vii periodic la control pentru a urmări evoluția bebelușului. Acum, este prea devreme să-mi pot da seama dacă, vor fi urmări negative privind sănătatea lui dar, peste o lună de zile o să știm mai multe. Roagă-te lui D-zeu, să-ți de-a putere, să treci cu bine peste această trauma. Iar cu, hăbăucii ăștia de securiști, nu-i de glumit.

Auzind spusele doctoriței Elena, începu să plangă.

-Ce se întâmplă Elena?. Ce-i cu depresia aceasta?

-Doamna doctor. Sunt tare dezamăgită.Cum voi putea privi copilul în ochi, știind bine, ce-am vrut să fac cu viața lui? Voi putea scăpa vreodată de gândul acesta?

Privind-o părintește în disperarea ei, doctorița se apro-pie de ea și o mângâie călduros spunându-i:

– Elena. În viață, facem cu toții greșeli.Acest copil se va naște. După el, vor veni alții. Cu siguranță, așa va fi iar ochii tăi frumoși vor avea aceiași culoare.

Nu uita câteva lucruri importante : la naștere, D-zeu a dat omului, Gândul și, Uitarea. Dacă, Gândul este părintele faptei, Uitarea este o virtute. Căci, uitând defectele și greșelile proprii oamenii devin mai îndrăzneți în viață, consolându-și mai ușor ființa. Așadar, uită și tu această greșeală a tinereții. Liniș-tește-te. Capul sus și mergi mai departe pe calea vieții.

Iar în ce mă privește, voi face tot ce-mi stă în putință să te însănătoșesc cât mai bine și repede. Curaj draga mea. Viața merge înainte. Nu ești nici prima, nici ultima femeie care tre-ce prin asemenea încercări ale vieții

Spusele doctoriței s-au adeverit. După zece zile de îngrijiri medicale Elena părăsi maternitatea spitalului la brațul prietenos al părintelui Ghiță, având pe trup câteva răni des-chise, pudrate și bandajate iar în suflet, un regret amarnic al omului eșuat și expediat dintr-o dată la marginea comunității.

Pe de altă parte, intrată direct în colimatorul lenticular și atent al Securității, Elena avea de explicat două lucruri importante : atitudinea ei singulară față de morala creștină, iar maiorului Nicodim, fapta sa penală.

Reveniți acasă, părintele Ghiță deveni tăcut și gân-ditor.

– Ai ceva să-mi reproșezi?, întrebă grijulie Elena.

– Draga mea.Toate cuvintele sunt de prisos. Fapta este consumată. Asta a fost voința ta. Dar, de la vorbă la faptă este o distanță mare. Iar eu, n-am crezut că ajungi atât repede din-tr-un capăt în altul. Este întradevăr o performanță dar, una ne-gativă, regretbilă care, sper să nu afecteaze într-un fel sau altul sănătatea ta și viitorul copilului. Rămâne de văzut. Acum însă, trebuie să anticipăm cu precizie toate mișcările pe care le vom face mai departe, și să fim uniți. Ne așteaptă zile grele. În primul rând, n-o să fim ocoliți de bârfa și răutatea localnicilor la adresa ta, ca soție de preot, iar maiorul Nicodim, te are la mâna sa dreaptă. Omul acesta se va ține ca scaiul de tine.

– Ce să fac Ghiță? Dă-mi un sfat.

– Nu știu. Mi-ar fi plăcut să nu ai de loc tangență cu acești ticăloși îndoctrinați. Să-ți trăiești liniștea ta de femeie, soție, viitoare mamă. Dar, văd că nu se poate. De-acum, vor încerca să te șantajeze cât pot de mult. Nu va fi deloc ușor.

– Și-atunci ? Ce-i de făcut?

– Ei. Vezi tu? Întrebarea aceasta mă sperie cel mai mult. Ea mă duce cu gândul la părinții noștri. La tragedia tră-ită de ei.

– Crezi că se va ajunge așa de departe?

– Nici nu vreau să mă gândesc acolo.

-Dacă este așa, atunci, planurile noastre de perspec-tivă sunt spulberate. Ce-o să facem? întrebă încă o dată Elena, speriată de moarte.

– Noaptea, este un sfetnic bun. Mâine, s-ar putea să găsim o soluție.

– Crezi asta?

– Trebuie să avem încredere în noi. Să privim cu dem-nitate și curaj înainte iar tu, să-ți îngrijești sănătatea. Săptă-mâna aceasta voi primi retribuția pe șase luni. Așa ne-a promis la București. Cu banii aceștia, și cu cei pe care îi mai avem în casă, putem să ne mișcăm puțin în față. În felul acesta, ve-i putea merge la doctor, să-ți faci toate analizele și tra-tamentele necesare, iar faptele petrecute zilele astea să le uităm. Să dăm sufletelor noastre hrană curată, sănătoasă și să ieșim cumva din marasmul acesta, în care ne aflăm acum.

– Mulțumesc. Ești foarte bun cu mine…!

– Elena. Nu trebuie să-mi mulțumești. Este normal să fiu lângă tine în momentele grele ale vieții. Într-un fel sau al-tul și eu sunt părtaș la fapta ta. De aceea, trebuie să fim uniți în suflet și în gând iar dragostea și iubirea care ne-a unit atât de frumos să dăinuiască mai departe.

Clepsidra anului își golise cu mare repeziciune conținutul, iar iarna, coborâse năvalnic peste sate. Sub albul misterios și grandios al florilor de nea, căzute agale în timpul nopții, pomii roditori ai livezilor, coroana nesfârșită a codri-lor, silueta timidă a tufișurilor,vegetația uscată a pășunilor și cușmele albicioase ale caselor, creau împreună o dantelărie de toată frumusețea sub razele strălucitoare ale soarelui, adesea prizonier în spatele draperiilor de nori grei și amenințători ai cerului. Un câmp de cristal, un peisaj mirific, un covor moale și pufos de zăpadă domina cu desăvârșire pământul, trezind emoție și bucurie în același timp. Totul părea încremenit și fără de sfârșit. Singurele urme de viață le reprezentau copii zglobii ai satului și fumul înnecăcios al sobelor, care se ridica alene deasupra caselor.

Se apropiau sărbătorile creștine de iarnă. Elena in-trase de câteva zile în concediul de maternitate, iar acum, la prima oră a dimineții, în căldura plăcută a casei, se așezase la fereastră, așteptând să vină și părintele Ghiță cu îmbrățișarea să îmbietoare .

– Dragul meu. Vino aici să vezi ceva. Uite: la fereastra noastră au apărut câteva flori de gheață, iar afară, totul este acoperit cu mărgăritare sclipitoare peste care, se aude glasul monoton al vântului de iarnă. Ascultă, cum ne șoptește poves-tea lui, iar norii, au început să cearnă iarăși steluțe argintii.

Iată, fulgul acela, ca o petală de primăvară – mică și rotundă. O minune de-o secundă. De ce, numai atâta?

– Se spune că, în timpul iernii îngerii năpârlesc, iar fulgii din aripile lor, cad pe pământ. Dar, pentru că nu aparțin acestei lumi, se topesc repede.

– Ce frumos…! Îmi plac aceste zile reci, cenușii de iarnă. Ele îmi permit să savurez o autentică stare de melan-colie. Iar atunci când zăpada se așterne peste pământ, îmi în-chipui că pășesc peste nori.

Privind mai departe, prin geamul încețoșat al ferestrei, părintele Ghiță își cuprinse soția pe după umeri.

– Știi Elena? Uneori, destinul nostru se aseamănă cu cel al unui pom, în plină iarnă.

– Cum așa?

– Cine poate crede că, acele ramuri golașe vor înverzi în primăvară și vor purta din nou flori? Și totuși, așa se în-tâmplă căci, fiecare anotimp are perioada sa: bună și rea.

– Nu înțeleg. Te rog să fii mai explicit.

– Între ramurile acelea și viața omului există o similitudine și interdependență. Dacă nu ar fi iarnă, primăvara n-ar fi atât de plăcută. Iar noi,…dacă n-am trece din când în când prin pe-rioade neprielnice, prosperitatea, nu ar fi atât de binevenită.

Venirea acestei ierni ne aduce în sfârșit confortul personal, timpul potrivit pentru atingerea unei mâini prietenoase, o discuție în jurul focului, o vreme potrivită pentru reînvierea amintirilor de aur și, lansarea într-o călătorie sentimentală, un timp în care ne putem bucura de fiecare oră în parte.

Din fericire, această iarnă nu va fi un anotimp, ci, o ocupație pentru noi, încheie părintele Ghiță, trecându-și mâna dreaptă, peste mijlocul dezvoltat al Elenei.

– Când crezi că ve-i naște?, mai întrebă părintele.

– Peste cateva zile. Se va schimba ceva între noi?

– Nu. Dimpotrivă. Relația conjugală se va consolida și mai mult în jurul copilului. Să-ți dea Dumnezeu sănătate și multă putere. Să ai o naștere ușoară. Vreau să vă știu sănătoși pe amândoi. Îmi doresc mult acest copil. El este rodul dra-gostei noastre. Nașterea sa v-a fi un mare eveniment în viața noastră căci, odată cu venirea lui pe lume eu, devin tată iar tu, mămica lui. Poate fi ceva mai bun și frumos?

– Ce-ai vrea să fie? Băiat sau fetiță?

– Să fie orice. Îl primesc cu aceiași bucurie și dra-goste părintească. Doar este copilul nostru.

– Eu cred că, va fi băiat. Așa simt. Mâine, mergem să-i cumpărăm pătuț, haine și scutece?

– Pentru băiețel?

– Da.

– Să te-audă Dumnezeu.

Douăzeci și cinci decembrie. Sărbătoarea bucuriilor, păcii și liniștei sufletești. O perioadă de veselie și iertare, o zi măreață în care s-a născut Domnul Isus Hristos, Mântuitorul acestei lumi. Sărbătorită la două zile după echinocțiul de iar-nă, în pragul Crăciunului, oamenii cumpără din abundență ca-douri celor dragi. Peste tot, dar mai cu seamă la sate, bătrânii se întâlnesc adesea cu nepoții lor și povestesc îndelung despre această minunată zi a anului, zi din an care, se bucură de o specială și laborioasă pregătire.

În dimineața acelui Ajun de Crăciun locuitorii satului se treziseră mai devreme, deoarece din înaltul cerului curgeau încontinuu mormane uriașe de zăpadă.

La fel ca toată lumea, părintele Ghiță și Elena s-au pregătit din timp să întâmpine colindătorii, cu cele mai gustoase prăjituri, fructe și bomboane alese.

– Dragul meu. Vezi dacă este deschisă poarta la drum. Imediat vor veni copiii cu colindul. Îi aud déjà.Sunt la vecini.

– Este deschisă de azi dimineață. Dar, ce se întâmplă? Ce te precipiți așa? Parcă nu ești în apele tale,..

– Am emoții. Todeauna mi se întâmplă așa de Crăciun și Anul Nou. Auzi colindătorii? Au intrat în curte. Hai. Vino lângă mine, să-i ascultăm.

Spectacolul celor cinci copii, a fost impresionant. La plecarea lor Elena s-a ridicat să-i conducă afară însă, în acel moment simți o căldură în partea de jos a corpului, oprindu-se în loc.

– Dragul meu. Gata. Mi-a venit sorocul. Cheamă salvarea.

– Elena glumești?

– Nu. Nu glumesc de loc..Sunt udă toată. Privește.

Puțin speriat, părintele Ghiță o sprijini pe Elena, până la marginea patului apoi, puse mâna pe telefon și chemă mașina sal-vării care, apăru în scurtă vreme.

– Curaj draga mea. Să-ți dea Dumnezeu putere. Vin și eu din urmă.

– Bine iubitule. Te aștept,…

Rămas singur, părintele Ghiță își anunță soacra:

– Alo. Mamă soacră. Acum cinci minute, Elena a fost dusă la maternitate.

– I-a fost rău? A luat- o durerile?

– I s-a rupt apa. Atâta doar.

– Bine. Ne întâlnim acolo. O să vin si eu cât pot de repede.

– Te aștept. La revedere.

În acest timp, un alt grup de colindători cu, ,,capra” au intrat în casă. Părintele, s-a alăturat grupului de copii, colindând îm-preună, după care, a plecat grăbit către maternitate.

Pe hol, se întâlni cu mama Elenei.

– Sărut mâna. Ați ajuns de mult? Știți ceva?

– Nu. Abia am sosit. M-a adus vecinul cu mașina .

– Așa am ajuns și eu. E sărbătoare. Oamenii s-au așe-zat la casele lor. În ce salon o fi?

– Nu știu. Să așteptăm. Doamne, ajut-o să scape repe-de și să fie sănătoși amândoi, se ruga agitată Ioana, făcându-și semnul crucii pe piept.

– Mamă soacră. Vino lângă mine. Să facem loc bran-cardiștilor. Aduc o altă femeie în chinurile facerii.

Strigătele femeii se auzeau în toate ungherele maternității. Dintr-un salon ieși de îndată două asistente. Una dintre ele preluă femeia sosită iar cealaltă, rămase în urmă și întrebă:

– Este cineva din partea Elenei Arbore?

Părintele Ghiță sări în picioare.

– Da. Noi doi, răspunse acesta, arătând către soacra sa, Ioana.

– Rămâneți acolo. Vă chem mai târziu, spuse asisten-ta, părăsind imediat holul.

Nerăbdarea creștea cu fiecare minut trecut. După o oră de așteptare aceiași asistentă îl invită pe părinte în biroul doctorului ginecolog.

-Poftiți înăuntru. Ocupați un loc. Doctorul, vrea să vorbească cu dumneavoastră. Vine imediat.

Acesta sosi în câteva minute iar asistenta părăsi încăperea, trăgând după ea ușa biroului.

– Bună seara părinte. De la bun început vă previn că, veștile pe care vi le dau acum nu sunt deloc îmbucurătoare. Soția d-stră, a născut un băiețel de trei kg și opt sute de grame. Din păcate, acest copil nu a supraviețuit după naștere iar soția este într-o stare deosebit de gravă. Are nevoie de o intervenție chirurgicală. De aceea v-am chemat aici. Este nevoie de acor-dul d-stră.

– Dar,.. este așa de grav? V-a supraviețui?, întrebă pă-rintele Ghiță, zdrobit de vestea primită.

– Încercăm să facem tot ce este posibil. Dacă sunteți de accord, vă rog să semnați aici. Timpul este foarte prețios pentru noi și Elena, îi răspunse doctorul privind către for-mularul tipizat din fața sa.

– Da. Semnez. Vă rog,… ajutați-o. Aduceți-o la viață. Am nevoie de ea. Nu vreau s-o pierd.

Doctorul, împături în două formularul, ieșind grăbit către sa-lon unde, Elena intrase deja în agonie.

După el, mama Elenei intră în birou privind năucită către ginerele ei.

– Ce a spus doctorul ? Cum se simte. A născut?

Părăsit de putere și curaj părintele Ghiță se ridică anevoie de pe scaun și ieși tăcut afară, cu lacrimi în ochi.

– S-a întâmplat ceva Ghiță?. Hai spune-mi,… Nu mă ține așa,.. întrebă Ioana, din ce în ce mai agitată și speriată de muțenia ginerului.

Continuând să meargă tăcut mai departe, Ioana îi blocă calea, strigând la el cât putu de tare.

– Stai în loc omule . Ce a spus doctorul?

– Copilul a murit, iar Elena este grav bolnavă.

Trebuie să-i facă o intervenție chirurgicală. Mi-am dat acordul pentru operație. A promis că va face tot ce este posibil s-o salveze.

– Doamne ferește și apără. Salveaz-o Doamne,.. dă-i putere. Ad-o la viață, bolborosea într-una Ioana, izbucnind adesea în hohote de plâns.

Durerea și tristețea lor se resfrânse imediat și asupra viitorilor ,,tătici”, înșiruiți disciplinat pe holul aglomerat al maternității, îngrijorați pentru consoartele lor, aflate în sa-loanele alăturate. După o altă oră de așteptare febrilă aceiași asistentă reveni pe hol, chemându-l în salon pe părintele Ghiță și soacra sa.

– Haide-ți înăuntru. Elena dorește să vorbească cu voi. Veniți după mine, repetă asistenta, mergând grăbită către salonul Elenei.

Lângă patul ei părintele se așeză în genunchi. Apoi, îi prinse mâna dreaptă în palme, sărutând-o mereu.

– Elena. Greul a trecut. Ai scăpat de griji. În câteva zile vii acasă. Deschide ochii și privește-mă. Te rog.

Este și mama Ioana cu mine.

Obosită, palidă și cu ochii închiși, Elena făcu un efort maxim și întrebă:

– Ai văzut copilul?. Este băiat? Unde l-au dus?

– Da Elena. Liniștește-te. Nu te forța Este băiat. L-au dus în altă cameră, minți părintele Ghiță.

– Dragul meu. Nu știu cum să-ți spun. Am o senzație ciudată. Simt, c-am ajuns la poarta cerului, iar în fața acestei porți sunt o mulțime de scări.

– Elena. Ești sub influiența sedantivelor. Suntem aici lângă tine. Să ne bucurăm.

– Te rog să-l rogi și tu pe bunul Dumnezeu să mă lase încă o clipă aici, să zăbovesc în fața acestei minunate porți. Să-mi trag suflul și să mai văd odată totul, de aici de sus.

– Fata mamii.Încetează cu vorbele astea. O să fie bine. Ve-i vedea,..

Ultimile cuvinte, au însemnat și ultimile ei puteri. Leșinase. Electrocardiograma, deveni dintr-o dată mai agita-tă, iar doctorul intră grăbit pe ușă. O liniște apăsătoare cuprin-se întreg salonul în timp ce, părintele Ghiță vorbea în șoaptă cu sine.

,, – Doamne Dumnezeule. Închide poarta albastră a cerului. Nu mă lăsa singur acum, când avem atâta nevoie unul de altul și atâtea planuri de viitor. Doamne sfinte. După cum știu, Dragostea este sentimentul cel mai puternic pe care l-ai dat oamenilor, iar Ura, sentimentul cel mai sincer, un sen-timent care, n-ar trebui să existe în inimile noastre. Iar eu, mă aflu acum între ele.Trăiesc această clipă și iată, nu știu ce să fac. Să rămân mai departe cu credința și dragostea mea pentru Tine, ori să să te urăsc. Doamne. Trimite-mi un semn și luminează-mi calea vieții căci, acum, am mare nevoie de aceas-tă lumină a Ta, caldă și călăuzitoare. Pe copil, așează-l între îngerii Tăi dragi, iar pe Elena, las-o să vină înapoi lângă mine.”

Sora medicală și doctorul se apropie de el și-i spuse în șoaptă:

– Așteptați pe hol.

După o săptămână, Elena își reveni. Se întoarse acasă, îndurerată și șocată de tot ce i se întâmplase. Faptul că, se în-sănătoșise și ieșise iarăși printre prieteni, apoi comunicarea bună cu părintele Ghiță și încurajările mamei sale, toate acestea o făceau să depășească mai ușor starea de anxietate și pierderea copilului.

A doua zi, factorul poștal aduse cu el un plic reco-mandat, pe numele Elenei. Fiind la poartă, părintele Ghiță semnă pentru primirea lui, apoi îl duse în grabă Elenei, aflată la ora aceea în bucătărie. Citind repede conținutul textului Elena zâmbi anemic în colțul gurii.

– Despre ce este vorba?, întrebă curios părintele.

– Este o invitație trimisă de Inspectoratul Școlar.

– Ai cunoștință despre ce-ar fi vorba?

– Cred că da. În primăvară, am solicitat o mărire de salar. S-ar putea să aibă legătură directă cu această cerere. M-aș bucura. Ar fi foarte bine să primesc niște bani în plus.Odată cu mine, au depus cereri încă patru colegi. Toți am cerut susținerea examenului de grad.

– Când trebuie să fii la Inspectorat?

– Poimâne la ora 12.00.

– În regulă. O să mergem împreună. Am și eu puțină treabă la județ.

– Cu atât mai bine. Mă bucur. Acum, trebuie să plec la școală Uite. Ți-am pregătit micul dejun. Savurează-l cu plă-cere. Am plecat. Te iubesc . Pa.

– Mulțumesc Elena. O zi bună.

Rămas de unul singur părintele Ghiță luă în mână scrisoarea trimisă soției sale și o citi atent. Ultima propoziție, ,,Prezența este obligatorie” îi atrase atenția. Același text și, aceiași propoziție de final, era scrisă și pe cele trei invitații tri-mise pe numele său. Erau identice, pentru că, fuseseră tipărite, de aceiași mașină de scris. Asemănarea, îl puse pe gânduri, iar presimțirile sale îi întuneca mintea. Era foarte clar. Elena intrase în atenția acelorași persoane șantajabile.,,Să aibă legă-tură cu avortul? V-a rezista Elena în fața acelor brute?”, se întreba părintele în gândul său, așteptându-se nu-mai la rău.

Obosită și îngrijorată, spre orele amiezii, Elena se în-toarse acasă. Sunetul metalic al porții de la drum, atrase aten-ția părintelui. Aflat la masa de lucru se ridică și merse în întâmpinarea ei.

– Bună Elena?. Cum a fost ziua de azi?

– O zi normală. Dar tu? Mai ai de lucru la biografia aceea?, întrebă ea, aruncându-și poșeta pe unul din fotoliile încăperii.

– Încă puțin. Finalul este aproape. Dar,.. Ce-i cu tine? Te văd abătută. Sunt probleme ?

– Nu dragul meu. Sunt puțin debusolată.

– Cum așa? Despre ce este vorba?

– Sunt două motive:

– Care sunt, întrebă precipitat părintele.

– Unul din ele, sunt gleznele picioarelor. Mă dor și, nu știu care este cauza. Al doilea motiv, este legat de invitația de ieri. Colegii mei nu au primit așa ceva. Mi-a confirmat directorul școlii. A rămas și el uimit. Ceva nu-i în regulă. Am văzut în ochii lui un fel de îngrijorare, o spaimă ascunsă. M-a rugat să merg neapărat la această întâlnire și, să-i spun și lui despre ce este vorba. A insistat. De la el, am aflat că, examanele de grad se dau la sfârșitul anului. Mi-a mai spus și alte lucruri dar,… să lăsăm asta. Ce facem după masă?

– Ajută-mă să termin biografia aceasta. Te plătesc dublu, spuse în glumă părintele Ghiță.

– Cu mare plăcere dragule. Însă, aș vrea să ne odihnim puțin. După aceea te ajut. Da?.

– Aaa,…! Vrei plată înainte? Bine frumoaso. Mergi în dormitor. Vin și eu imediat.

A doua zi, sub cupola aceleiași umbrele de ploaie Elena și părintele Ghiță au plecat către gara C.F.R, cufundați într-o tăcere monotonă, preocupați cu gândurile și problemele lor comune și individuale. În apropierea Inspectoratul școlar, Elena deschise discuția:

– Nu știu ce să mă fac cu picioarele astea. Apoi, am o presimțire rea. Sper să nu fie o zi proastă. Iar ploaia asta baco-veniană, rece, măruntă și deasă, mă face să fiu și mai pesi-mistă.

– Din păcate, plâng și inimile noastre Elena. Să vin și eu înăuntru ?

– Nu. Așteaptă-mă aici, pe banca asta.

– Bine. Dacă întârzii mult intru la secretariat și întreb de tine.

Legănându-se pe picioare, Elena intră în clădire și merse direct la secretariat.

– Bună ziua.

– Bună ziua. Poftiți vă rog. Cu ce vă pot ajuta, întrebă secretara, privind curioasă spre Elena.

– Am o invitație la d-stră pentru ora doisprezece.Iat-o.

Citind-o, secretara întrebă foarte nedumerită:

– Când a-ți primit această invitație?

– Alaltăieri. A adus-o poștașul.

– Îmi pare rău tov-șa profesoară. Această invitație nu este trimisă de mine.

– Vă cred dar, este ștampila unității și are o semnătu-ră pe ea.

– Am văzut și repet: Nu este trimisă de noi. Luați loc, Vreau să-l întreb pe tovarășul director.

– Vă rog, insistă Elena, puțin buimăcită.

Secretara se ridică și merse vioaie la ușa directorului. Bătu discret de câteva ori apoi, dispăru ca o nălucă după ușa ins-cripționată și capitonată cu piele neagră.

Reîntoarsă la biroul ei, zâmbetul prietenos al feței dispăru dintr –o dată.

-Doamnă. Îmi cer scuze. A-ți avut dreptate. Întra-devăr. Ați fost chemată aici pentru o problemă care, nu are tangență directă cu activitatea de dascăl. Tovarășul director, mi-a spus să vă conduc în camera alăturată și să așteptați. V-a veni cineva să aibă o conversație interesantă cu d-stră. Poftiți înăuntru..

Foarte rece și stăpână pe ea, secretara închise cu fer-mitate ușa, apoi puse mâna pe telefon și formă un număr.

– Alo. Aici Inspectoratul Școlar. Bună ziua.Tovarașe comandant. Profesoara Elena Arbore este la noi….Am înțeles. Îi aștept. La revedere.

După oră de așteptare, Elena simți nevoia să meargă la baie. Se ridică, deschise ușa și întrebă:

– Tovarășa secretară. Pe unde se poate merge la o toaletă?

– Înainte și la dreapta.

La revenire, întrebă deznădăjduită:

– Vine cineva să stea de vorbă cu mine? .

– Vă înțeleg, Mai așteptați puțin. Intrați în cameră, o îndemnă secretara foarte preocupată cu mașina de scris și minicentrala telefonică din fața ei.

Vădit deranjată, după plecarea Elenei, ridică receptorul și formă același număr.

– Alo.Tovarășe commandant.Oamenii d-stră n-au venit iar tovarășa Elena vrea să plece. Ce să fac?,…. Da? Sunt pe, drum?,… Am înțeles,… La revedere tovarășe comandant.

În câteva minute, ușa secretariatului se deschise larg, intrând pe ea doi bărbați.

– Acolo. În camera aceea, îi îndrumă secretara.

Pășind amândoi spre interiorul camerei, Elena se ridică în picioare, privind nedumerită fețele noilor sosiți.

– Bună ziua tov. profesoară. Luați loc, o îndemnă unul din bărbați.

– Tovarășa Elena. O să intrăm direct în subiect căci, suntem în mare întârziere de timp.

– Vă rog să nu vă supărați. Cu cine am onoarea? între-bă cu politețe Elena.

– Da. Scuzele noastre. Cu graba asta și timpul pierdut am și uitat să ne prezentăm. Numele meu este Chirtoacă Ioan, din partea Comitetului Județean de partid, iar colegul meu, este maiorul Nicodim. De altfel, cu dumnealui, a-ți mai avut câteva confruntări directe cu ceva vreme în urmă.

– Da Mi-amintesc. Insă, pe tema respectivă nu avem ce discuta. Lucrurile sunt foarte clare.

– Sunt clare din punctul d-stră de vedere. Nu același lucru spun organele de anchetă penală. Însă, scopul întâlnirii noastre de azi este altul. V-am invitat aici în speranța ajunge-rii la un compromis, favorabil ambelor părți.

– Despre ce compromis e vorba?

-Unul simplu, iar în cazul în care, ve-ți da curs demer-sului nostru, dosarul dumitale v-a fi închis.

– Și ce trebuie să fac pentru aceasta?

– Un mic efort pentru dumneata dar, un serviciu mare pentru noi. Priviți. Aici, avem o listă cu numele câtorva per-soane importante din anturajul în care vă desfășurați activi-tatea de dascăl. Uitați-vă peste ea și, spuneți-ne dacă îi cu-noașteți și în ce relații sunteți cu ei? Nu vă grăbiți, Avem destul timp la dispoziție. Iat-o.

Maiorul Nicodim se apropie și-i puse hârtia în față. Primul nominalizat era directorul școlii apoi, lista continua cu numele câtorva colegi și persoane din alte școli ale județului. Elena, citi cu atenție apoi, împinse hârtia spre marginea mesei spunând:

– Da. O parte din ei sunt colegii mei de serviciu. Pe ceilalți îi cunosc din vedere. Cu aceștia din urmă mă întâlnesc rar, cu ocazia ședințelor de la Inspectorat. Însă, așa cum îi cu-nosc eu, sunt oameni cu prestanță profesională, adevărați in-telectuali. Fac cinste instituției la care lucrează.

– Desigur. Dacă îi privești din exterior, așa par. În realitate, fiecare dintre ei este o bombă cu focos activat. Asta sunt, continuă Nicodim, arătâdu-și rânjetul său de copoi.

– Nu am de unde să știu acest lucru. Activez de puțin timp la această unitate școlară.

– Dumneata, ca profesoară de limba română ai o comunicare foarte bună cu ei.

– Este adevărat dar, ca să afli ceva de la un om, tre-buie să-i pui niște întrebări. Ori eu, ce întrebări să le pun? Despre ce?

– Nu vă faceți griji tov. profesoară. Avem chestionare gata pregătite. Trebuiesc doar citite și să memorați o parte din ele, continuă Nicodim privind-o direct în față: ,, Frumoasă, cultă, elegantă, sexi, stăpânește foarte bine arta conversației. Ar fi minunat să fie un informator al meu. Să conversez cu ea între patru ochi. Iar acum, pare interesată de propunerea mea. Cu o doamnă ca ea, nu te întâlnești în fiecare zi. Ce-ar fi s-o mai chem o dată? Să n-o presez de la prima întâlnire", gândi în sinea sa Nicodim, sorbindu-și din priviri interlocutoarea.

– Tov. Elena. E prea repede să luați o decizie acuma. Vă lăsăm un timp de gândire. Rămâne pentru altă dată. Rugă-mintea noastră este, să păstrați confidențialitatea discuțiilor noastre, chiar și, față de soțul dumitale.Vă contactăm noi, con-tinuă ofițerul, folosind un ton cald, prietenos.

– Nicodim. Am și eu o întrebare. Se poate tov. pro-fesoară?, înterveni activistul Chirtoacă.

– Da.

– Aș vrea să știu dacă, sunteți membru de partid.

– Încă nu. M-ar ajuta cu ceva?

-Foarte mult. Întregind rândurile partidului nostru, că-pătați un fel de imunitate, iar calea spre ascensiune v-a fi mult mai ușoară. Porțile acestui drum, vor fi deschise larg și, to-deauna pentru d-stră.

– Interesant. O să iau în calcul și aceasta propunere, răspunse Elena, zâmbind cu înțeles.

– Aveți, cu ce merge acasă?, întrebă grijuliu ofițerul Nicodim.

– Mulțumesc. Mai am de rezolvat și alte probleme prin oraș.

– Bine tov. profesoară. Deocamdată vă mulțumim. Puteți pleca. O zi bună.

– La revedere, răspunse Elena, simțind în urma sa pri-virile arzătoare și pătimașe ale lui Nicodim.

Afară, părintele Ghiță aștepta nerăbdător.Dintr-o dată, Elena apăru în ușă, coborând apoi treptele de la intrare.

– În sfârșit, ai ieșit.Ce-ați discutat acolo?, întrebă curios părintele Ghiță.

– Să plecăm de-aici. Vorbim acasă.

– Bine Elena.Ploaia a stat. E frumos.Unde vrei să mer-gem acum?

– La cinematograf. Rulează un film cu Jean Gabin și Alain Delon. Clanul Sicilienilor.

– Perfect. Avem gânduri comune.

De la film, soții Arbore au plecat direct la gară. Se înserase de curând. O adiere sublimă a vântului, venit de departe, anunța sosirea primaverii. Totul prindea viață: firicele subțiri de iarbă, ghiocei plăpânzi și mici, flori multicolore și elegante, mugurii pomilor, toate, îndrăzneau să iasă la lumină, colorând timid natura înconjurătoare.

– Primăvara este aproape, îi simt parfumul de salcie înflorită, deschise discuția Elena.

– Da. Se simte peste tot. Cel mai așteptat și înduișător anotimp al anului. Anotimpul cu cea mai multă mișcare.

– De 8 Martie, în cinstea femeii se organizează o pe-trecere la școala noastră.. Mergem și noi?

La această întrebare, părintele Ghiță nu răspunse direct. Făcu o mică pauză. În ziua aceea, la orele optsprezece, avea o altă invitație la Securitate. Iar Elena, nu știa nimic despre întâlnirele sale secrete cu Nicodim. De aceea întrebă:

– La ce oră începe?

– La ora optsprezece. V-a fi frumos. Așa ne-a promis directorul.

– Vom merge Elena. Suntem tineri. Ne mai dezmorțim trupurile.

– Mulțumesc dragule. Uite că vine trenul.

Ajunși acasă, părintele Ghiță nu uita să întrebe .

– Ce a durat așa de mult acolo la inspectorat?

– Fleacuri de-a lor. Vor să mă facă membru de partid. Un activist mi-a îndrugat verzi și uscate, despre avantajele pe care le pot avea în carieră, ca membru P.C.R, răspunse Elena, fără să amintescă nimic de propunerea lui Nicodim.

– Le-ai dat vreun răspuns? Știi ce înseamnă asta?, întrebă iscoditor părintele Ghiță.

– Da, dar fii sigur că, știu să mă port cu criminalii pă-rinților noștri.

– Mă bucur că realizezi acest lucru, încheie discuția părintele Ghiță.

Două săptămâni după aceea, părintele Ghiță plecă iarăși la București. În lipsa lui, factorul poștal îi aduse Elenei o altă invitație, făcută direct de Nicodim. Întâlnirea urma să aibă loc în biroul său, la ora optsprezece. Îngrijorată, Elena se prezenta mai întâi ofițerului de serviciu, iar acesta, o conduse mai departe. Ușa biroului era întredeschisă.

– Vă rog tovarășa profesoară. Sunteți punctuală.Mese-ria de dascăl impune această corectitudine. Iar d-stră, o respectați. Luați loc și faceți-vă comodă. Afară este frig însă, la noi, e cald și bine.

– Vă mulțumesc tov maior.Am însă o rugăminte, dacă, îmi este permis.

– Cum să nu? Spuneți,..

– E o oră târzie. N-aș vrea să dureze prea mult.

– Am înțeles. O să fiu scurt, direct și la subiect.

– Mulțumesc. Vă ascult.

– Data trecută v-am povestit pe scurt, despre ce este vorba.Acum, vom detalia puțin activitatea mea dar, ajungem repede la finalul discuției.

– Foarte bine, se relaxă Elena.

– Vreau să știți că, munca pe care o prestez eu este una dificilă și foarte epuizantă. Ea începe dimineața și se ter-mină seara târziu. Iar cazurile de care mă ocup sunt din cele mai grele. Anchetele mele țin ore în șir. Apoi, le reiau de câte ori este nevoie, până la descoperirea adevărului.

Însă, pentru a dovedi faptele unor inculpați de talia lui Maniu ori Mihalache și alți dușmani declarați ai acestui neam, am nevoie de informatii multe și, din toate domeniile de acti-vitate. De multe ori primesc informații de la foști deținuți. Accept acest fapt deoarece, pentru mine, o informație, fie ea cât de scurtă, este ca pâinea caldă a zilei. Dar, informatiile valoroase, nu le obțin decât, de la oameni lucizi, de încredere și bine intenționați. Cu alte cuvinte, rezultatele muncii mele sunt un cumul de forțe umane care, converg spre același punct, slujind în cele din urmă țara aceasta, aflată la mare răscruce de drumuri istorice.

– Întradevăr. Din câte spuneți și înțeleg, se pare că aveți dreptate. Dar, nu uitați un lucru foarte important: omul este cel mai dificil animal al planetei. Are conștiință, iar a-ceasta, îl duce cu gândul la dreptate și drepturi, bazate pe prin-cipiile constituționale, fie că vorbim de o dreptate distributivă, corectivă ori procedurală. Este corect ca, individul înzestrat nativ, cu calități deosebite, care muncește mai mult și mai bine, să fie recompensat de către societate, cu o cantitate mai mare de bunuri și servicii. D-stră aveți această satisfactie?

Puțin descumpănit de afirmația și întrebarea pro-fesională a Elenei, Nicodim răspunse prompt:

– Da. Am această satisfacție despre care vorbiți.Poate, chiar mai mult dacă, adaug și plăcerea pentru această meserie.

– Să înțeleg că, neglijați o bună parte din bucuriile vieții pentru interesele țării?

– Se poate înțelege și așa. Dar, am totuși viața mea particulară pe care, o trăiesc din plin în preajma unor persoane educate, emancipate și deosebite, așa ca dumneata.

– Credeți asta despre mine?

– Da. Și sper să nu greșesc. Încerc să intuiesc ascen-siunea profesoarei Elena. Membru de frunte al partidului și colaborator fidel al Securității. Delegații și schimburi de ex-periență prin țară unde, vom putem fi mereu împreună. O via-ță ca-n basme. Lipsită de griji pecuniare și teme pregătitoare pentru elevi. Ei,.. Ce spuneți? Sună frumos? Putem face un pact amândoi? Tov-șa profesoară. Pot sa vă tutuiesc?

– Știu eu?. Dar, delegații, schimburi de experiență, bani mulți și, împreună? E prea mult dintr-o dată. E posbil așa ceva în țara asta? Cum, și cine îmi poate garanta mie că, vorbele astea nu sunt baliverne?

– Eu Elena. Am destulă putere să te conduc și să fiu alături de tine pe drumul luminos al comunismului.

,,Insecta asta a luat-o razna. Vorbește cu mine la persoana întâia. Ce-ar fi să-l tutui și eu, să văd unde îl duce mintea”, gândi Elena în sine. Apoi continuă:

– Bine. Dar familia ta ce v- a spune?

– Care familie dragă. N-am așa ceva. De ce îmi pui asemenea întrebări?

Spunând acestea, Nicodim trase un sertar înalt, din care scoase la iveală o sticlă de wiski scoțian și două pahare frumoase de cristal.

– Elena dragă. Dacă tot suntem aici, amândoi și sin-guri, putem servi un pahar de băutură fină, în cinstea viitoarei noastre colaborări. De acord?

– Nu știu. S-a făcut târziu. Cu ce merg acasă?

– Să mergi acasă? La cine? Soțul tău este plecat.

,, Ia uite d-le. Găgăuzul ăsta știe tot. Ce tupeu la el,.! Poate deveni agresiv. Trebuie să ies repede de aici, altfel încurc rău ițele " , se gândi a doua oară Elena.

– Nu e bine Nicodime. Te grăbești. Avem destul timp pentru fanteziile tale. Lasă-le pentru altă dată. Nu vreau să te refuz. O să gust puțin din licoarea aceea dar, te rog să-mi dai o mașină, să mă ducă acasă.

,,Ești o zână, un înger bun, frumoasă doamnă.Cu tine merg pe orice drum, La bine și la rău, Din toamnă-n toamnă”, gândi și Nicodim, de unul singur.

– Vrerea ta e o poruncă. Șoferul meu, este la dispoziția ta. Iar acum, la mulți ani frumoaso, continuă cu voce tare securistul Nicodim.

-La mulți ani, închină cu jumătate de gură Elena.

Nicodim, se înclină pe spate apoi goli intempestiv conținutul colorat al paharului care, alunecă rapid în adâncurile bahice ale stomacului său.

– Încă unul, spuse el.

– Nu. Pentru mine e destul și atât, Nu pot să beau așa de repede. Cheamă mașina te rog.

Repetând gestul, Nicodim puse mâna pe telefon:

– Alo. Dumitre. S-o duci pe tovarășa profesoară acasă, apoi revino în biroul meu.

,,Doamne, în ce m-am băgat Să dispar odată de aici", se gândi a treia oară Elena.

– Prezența ta, mi-a făcut o mare plăcere O să te chem iarăși. Data viitoare, trimit mașina după tine.

– Fără să spună ceva, Elena, dispăru în grabă după ușa tapițată a biroului, pe care era inscripițonat cu litere mari, ,, Anchete penale".

Câteva luni mai târziu, liniștea și fericirea familiei Arbore, deveni foarte incertă. Amândoi duceau un război se-cret și greu cu Securitatea, fără să-și spună unul altuia o vor-buliță. Nici unul dintre ei nu acceptase munca de informator, iar Elena nu devenise membru de partid. Toată acțiunea securiștilor se transformase într-un joc banal de-a șoarecele și pisica în care, ambii adversari se plictisisiră. De aceea, în ultima vreme, Elena și părintele Ghită, erau tratați cu mare dispreț de Securitate, însoțiti adeseori, de injurii și amenințări din cele mai deprimante.

În data de 30 noiembrie 1959, factorul poștal aduse două invitații, pe numele fiecăruia. Erau chemați amândoi la același Inspectorat Scolar, în camere diferite și la ore diferite: Elena, la ora cincisprezece, camera 13 iar, părintele Ghiță, la ora optsprezece, camera 26.

Ambele camere, erau situate la etajul unu al clădirii, despărțite între ele printr-o încăpere mare, unde își desfășura activitatea aceiași secretară în vârstă și tare morocănoasă.

Din pacate, destinul, făcuse ca în ziua aceea, familia Arbore să plece la județ, la ore diferite, cu mijloace diferite, fără să-și facă cunoscute unul altuia locul și motivele plecării.

Primul intervievat a fost Elena. De partea cealaltă, aceleiași persoane: activistul de partid Chirtoacă și maiorul Nicodim. Așezat în capătul unei mese lungi din stejar, ofițe-rul, plictisit și rușinat în sinea sa pentru refuzul repetat și ca-tegoric al Elenei, de-a da curs avansurilor sale amoroase, des-chise dialogul vorbind la persoana a treia:

– Ați adus ceva material tov. profesoară? V-am rugat de atâtea ori, să ne dați sprijnul în acțiunea noastră. Așteptăm de atâta vreme. Ce aveți de gând? Credeți că întâlnirile astea le facem de dragul dumitale? Înțelegeți desigur că, totul are o limită?

Elena, îi ascultă cu răbdare ultima întrebare, după care, se ridică în picioare, enervată de atitudinea duplicitară a lui Nicodim, folosind aceiași persoană:

– Știți ceva?

– Nu știm. Dar, vă ascultăm cu mare interes, răspunse imediat Nicodim.

– Să vă fie rușine. Îmi cereți să-mi trădez cu ticălo-șenie colegii? Să vă fac vouă jocul meschin de zi cu zi? Ce-aveți în capetele voastre seci? Unde vă este adevărata pu-tere?Bărbăție? În tocul pistolului de la brâu? Cu puterea glon-țului vreți voi să construiți această țară? Iată, ce-ați făcut cu puterea voastră. În câțiva ani ați distrus complect poporul acesta. Voi sunteți elita partidului? În voi, stă soarta și secu-ritatea acestei țări? Pușlamale de doi bani. Asta sunteți. Iar acum,.. arestați-mă. Faceți ce vreți cu mine. Gorile staha-noviste. Torționarilor.

Schimonosit la față, maiorul Nicodim se apropie de Elena și o prinse ușor de bărbie.

– Oprește-te cucoană. Ești curajoasă? Așadar, să în-țelegem că, nu vrei să colaborezi cu noi?

– Doar moartă. Și nici atunci. Iar acum,…ce faceți cu mine? Mă arestați sau mă lăsați să plec? Nu mai pot sta.

– Ai răbdare femeie. Îți spunem noi, când să pleci. Mai întâi află rezultatul investigațiilor,. Continuați tovarășe maior, interveni și Chirtoacă

Nicodim își trase un taburet la masa Elenei și continuă scrâș-nind din dinți:

-Ascultă aici muiere afurisită? Ai noroc că suntem în această instituție. Altfel, te-aș tăvăli pe jos de te-ar lua toți dracii. Ai uitat fapta ta criminală de anul trecut?. Până la ur-mă copilul a murit căci, nu avea cum să trăiască. Femeie ordi-nară, mamă criminală ce ești,…

– Cine vă permite să vorbiți așa cu mine? De unde scoateți asemenea bazaconii?

– Bazaconiile acestea, sunt fapte reale.

– Ce informații aveți? De la cine?

– De la persoanele care te-au ajutat în acțiunea furi-bundă pe care, ai pus-o în practică. Nu încerca să mă minți, deoarece îți îngreunezi și mai mult situația în care te afli.

Amintește-ți bine cu cine ai colaborat și ce ai consumat atunci. Ce ți-ai băgat în cur, de-ai sângerat ca o scroafă înjun-ghiată?

– Nu este nimic adevărat. Încetați cu asemenea acu-zații nefondate. Nimeni nu este implicat în cazul acesta decât persoana mea.

– Nefondate? Nimeni? Dar numele Mara, moașa aceea comunală și foarte pricepută, baba Saveta, și mama ta, Ioana, nu-ți spun nimic? Câte buruieni și leacuri ai fiert în oală aceia mare de aluminiu? Dar doctorița care te-a îngrijit și sfătuit ce, și cum să faci? Persoanele acestea sunt fantome? Nu trăiesc printre noi? Ori, ai crezut c-am lăsat lucrurile la voia întâm-plării? Nu cucoană. Avem aici declarațiile lor și dovezi concrete care te acuză foarte grav.

Auzind numele moașei Mara, Saveta și Ioana, Elena își schimbă imediat atitudinea, încercând să dreagă puțin lucrurile.

– Da. O parte a spuselor voastre sunt adevărate.Însă, în ziua aceea nu mă simțeam bine.Am fost la mătușa Mara, să-mi dea câteva sfaturi. Apoi, mi-a dat câteva ceaiuri pe care le-am consumat în anumite momente ale zilei.

– Iar rezultatul a fost cel pe care îl știm cu toții.

– Dar,..acest caz este epuizată de multă vreme. Mai aveți și alte întrebări? Nu mai pot sta. Îmi este rău, spuse Elena scârbită.

– Deocamdată, ve-ți rămâne la dispoziția noastră. Nu am terminat, o avertiză Chirtoacă.

– Să reluăm discuția. Povestiți-ne filmul acțiunii.Sau, ați uitat? Reamintiți-vă firul întâmplărilor, interveni brusc Nicodim.

– N-am nimic de adăugat. Înțelege-ți odată.

-Bine. Dacă, nu ai nimic de adăugat , îți voi reaminti eu. Iată cum s-au petrecut lucrurile: în ziua aceea, cu lea-curile și buruienile moașei Mara, ai mers acasă la mama ta, iar acolo, ai pus în practică sfaturile primite. Chemată în ajutor, baba Saveta și-a dat seama că este vorba de un avort provocat, cu urmări foarte grave. Speriate de starea critică în care te aflai, au anunțat salvarea. Iar la spital, doctorița v-a spus ce să declarați amândouă. Este adevărat până aici?

Văzând că Nicodim cunoaște în detaliu toate miș-cările din ziua aceea, Elena simți dintr-o dată cum, o părăsesc puterile, iar camera în care se afla începea să se învârte cu ea. Își puse capul pe masă și izbucni în plâns.

– Hei,.. Târfulițo. Lăsă scenele de genul acesta. Este un teatru ieftin, jucat de voi, muierile, când ajungeți în această situație. Răspunde-mi la întrebarea pe care ți-am pus-o, căci pierdem timpul cu smiorcăielile tale, se răsti furios Nicodim.

Adunându-și puterile Elena se ridică iarăși și răs-punse bărbătește, fără resentimente:

– Ei bine trepădușilor.Vipere otrăvite. Șacali deșirați și înfometați de sânge proaspăt. Lingăi și teroriști ordinari. Sclavii ciumei roșii ce sunteți. Jigodiilor. Ce vreți de la mine?

– Ai grijă cum vorbești desfrânat-o. Ce ne poți spune de drogurile pe care le consumați seara, în patul conjugal? Bărbatul tău este cu adevărat un bărbat viril sau, drogurile îl fac să fie așa potent? De unde le aveți.Cine este persoana care vă vinde etnobotanicele?

-Droguri? Etnobotanice? Despre ce vorbiți?N-am vă-zut în viața mea așa ceva. De unde ați scos aceste acuzații? Ce urmăriți?.Unde vreți să ajungeți? Nenorociților.

– Vezi obrăznicătură? Uite că știm și asta. Azi di-mineață, în lipsa voastră am făcut o percheziție la casa în care locuiți.

– Ați fost la casa parohială? În dimineața aceasta?

– Da. Iar acolo am găsit aceste pachețele și pungulețe cu praf, în geanta ta de serviciu. Ia privește. Acestea sunt? De la cine le-ai cumpărat?

– Doamne D-zeule. Mincinoși ordinari și perfizi ce sunteți.,…

– Oprește-te impertinent-o și, spune-ne sursa. Aștept răspunsul.

– De câte ori să vă spun că, n-am habar de unde pro-vin acele droguri și cum au ajuns ele în casă? Eu și soțul meu trăim o viață normală. Nu folosim așa ceva.

– Existența drogurilor la fața locului te contrazic.

– Voi le-ați pus cu mâna voastră. N-au fost niciodată acolo.

– Eu și tovarășul Chirtoacă am participat efectiv la această percheziție. Avem si martori. Nu există îndoială. Acolo a fost și Ioana, mama ta.

– Mama a fost acolo?

– Da. Am adus-o noi. Am vrut să fie și ea de față. Să vadă cu ochii ei.

– Doamne ce se întâmplă cu mine? Mi-i rău. Vreau puțină apă… Nu mai am aer. Aduceți ceva că mor aici.

Aflată în spatele ușii, secretara se grăbi să aducă repe-de o cană mare cu apă rece, ajutând-o pe Elena să-și revină. Directorul Inspectoratului își făcu și el apariția în pragul ușii.

– Ce se întâmplă aici? Tovarășa profesoră are nevoie de ajutor?

– Da. Se pare c-a cedat nervos, la ultima întrebare. Dar, așteptăm să-și revină. Terminăm imediat, răspunse maio-rul Nicodim.

– Bine. Vă aștept în biroul meu.

Secretara, se ridică tăcută și plecă tiptil spre ieșire, în timp ce, activistul Chirtoacă plecă în biroul directorului. Rămasă fără replică Elena, puse mâna pe pix și, răspunse în grabă între-bărilor scrise. Apoi, se ridică, încercând să plece. Zâmbind dușmănos, maiorul Nicodim ridică chestionarul. Apoi, por-nind către ușă, spuse:

– Încă nu cucoană. Îți voi spune eu când pleci.

Secretara, închise ușa în urma lui iar liniștea, se așternu din nou în partea aceasta a clădirii.

A doua persoană intervievată a fost părintele Ghiță, aflat în aripa cealaltă a clădirii. Aceiași comisie, aceiași oameni.

-Părinte. Azi, este a șaisprezecea oară când, ne întâl-nim în diferite locuri. Ai ceva informații pentru mine?

– Îmi pare rău tovarășe maior.Oamenii vizați de dum-neavoastră sunt foarte precauți. Nu reușesc să aflu nimic din ce vă interesează pe d-stră. Însă,voi încerca mai departe.

– Nu reușesc,…Voi încerca,…Doar promisiuni deșarte. Ascultă aici…..M-am săturat de palavrele tale. De tertipurile tale prostești. De greața pe care mi-o provoci. De slăbăciunea ta spirituală și profesională. De nimicnicia și parfumul tău de intelectul retardat. Cum a fost posibil ca, un prost ca tine să ajungă preot, chiar aici, în județul unde îmi desfășor eu acti-vitatea? Ce dracu, faceți voi acolo la seminariile acelea?

Atâția ani de zile? Care este scopul și rodul acestei munci duhovnicești? Ce învățați voi acolo? Despre marea minciună a lumii? Despre Dumnezeu și fariseii săi? Despre aventurile lui Hristos cu Maria Magdalena? Despre homosexuallitate și șmecheriile pe care le faceți zi de zi. Asta învățați?

Gunoaie de oameni, ce sunteți.Șleahtă de cerșetori autorizați, mizerabili, mincinoși și vulgari? Voi, popii sunteți un pericol pentru societate. La pușcărie. Acolo este locul așteptării veș-nice și împlinirea rugăciunilor voastre slugarnice.

Plimbându-se cu mâinile la spate , după o scurtă pau-ză, Nicodim reluă amenințările și jignirile la adresa părintelui Ghiță.

– Uită-te în oglindă, orătanie încăpățânată, incompetent și leneș. Asta ești. O scârnăvie. Piei drace din fața mea. Să nu te mai văd pe aici. Ia-ți curva din camera alăturată și dispăreți de-aici. Vă aranjez eu, cât de curând. Hai. Mișcă-ți fundul din fața mea, saltimbac nenorocit. Pleacă. Dispari odată, pocitanie neagră.

Transpirat, cu ochii injectați și plin de ură maiorul Nicodim privi cu răutate în urma părintelui, apoi, ieșind vije-lios pe cealaltă ușă a încăperii, dispăru spre alte încăperi din clădirea Inspectoratului.

Obișnuit cu jignirile și amenințările maiorului părin-tele, trase ușa după el și ieși pe holul clădirii.

– Din scaunul său secretara îl fixă dur apoi, îi spuse:

– Soția dumitale este în camera alăturată.

Uimit de spusele secretarei, părintele deschise ușa camerei de vizavi:

– Elena. Ce- i cu tine aici?

Extenuată de interogatoriul anterior, Elena amuți, dar părin-tele Ghiță își prinse soția de mână și ieși repede pe ușa meta-lică a clădirii. Câțiva pași mai încolo, Elena întrebă dezorientată:

– Dragul meu. Ce se întâmplă cu noi? Ce facem? Ne mințim unul pe altul? Ne ascundem unul de altul?

– Da Elena. Am fost amândoi niște proști, ascultând amenințările lui Nicodim. Iată ce a făcut din noi.

– Dar, cum ne-a lăsat să plecăm așa de repede? Ce tactică o mai fi și asta? Ce-ai discutat cu Nicodim, continuă Elena.

– Mai nimic. I-am spus același vorbe. Se pare că, nu-l mai interesează persoana mea. Așa am înțeles din ,,mulțumi-rile" pe care, mi le-a adresat la urmă. Cu tine cum s-au purtat?

Zdrobită în suflet, Elena, nu-i răspunse la direct la întrebare.

– Au făcut percheziție acasă la noi. Mi-au spus c-au găsit droguri în geanta mea.. A fost și mama de față.

– Când au făcut asta? Ce droguri?

– Azi dimineață. În lipsa noastră au întrat în casă. Mai înainte mi-au arătat niște pliculețe și câteva pungi mici cu praf alb. Apoi, m-au pus să răspund la un chestionar foarte lung. Au fost și întrebări în dreptul cărora n-am scris nimic.

,, Doamne. Cât mai ține acest coșmar?" se întrebă în sinea sa părintele Ghiță, foarte abătut și preocupat de Elena care, continua să plângă în hohote.

– Elena dragă. Oprește-te. Vor trece toate.Nu suntem vinovați. N-au ce să ne facă. Iar drogurile, au fost puse de ei. Doar știi. Este o intimidare.

– Nu știu, ce să mai cred. Ani la rând familiile noastre au fost terorizate de oamenii Securității.Tații noștri, au murit amândoi în închisorile comuniste iar noi,.. suntem atât de vul-nerabili… Cum să înțeleg această stare de fapt? Să fie oare un blestem?

– Sunt încercări ale vieții. Trebuie să rezistăm și să trecem peste ele cu bine. Liniștește-te draga mea.

Ioana, îi aștepta cu mare frică și disperare în curtea casei parohiale,.

– Vai dragii mei. Bine c-ați venit. Unde ați fost până acuma? Doamne. Ce-au făcut ticăloșii ăștia cu casa, hainele și toate lucrurile voastre. Le-au întors pe dos. La urmă de tot, m-au chemat să-mi arate niște plicuri și pachețele mici cu praf.

Spuneau că, sunt droguri. Erau tare bucuroși. Au fost șase per-soane. M-au pus să semnez niște hârtii, amenințându-mă cu pușcăria.

– Au făcut asta? , întrebă nedumerit părintele.

– Da. La fel, ca-n anii ‘50, când a fost arestat bărbatu-meu. Ăștia v-au pus gând rău dragii mei.

– Deocamdată să revenim la liniștea de dinaintea fur-tunii, Să vedem ce-au făcut cu lucrurile noastre, spuse liniștit părintele Ghiță, încercând să tempereze atmosfera tensionată din jurul lor.

– Dar, uite Elena, ? Cotrobăitorii nu s-au atins de ves-timatația și lucrurile bisericești, iar biografia la care lucrez este la locul ei. E bine. Nu-i nimic grav. Facem ordine și gata.

– Eu, o să plec acasă, spuse Ioana. Vedeți voi dacă vă lipsește ceva din lucruri.

– Nu cred să lipsească ceva pentru că, nu prea avem mamă. Nu deținem lucruri de valoare. Iar drogurile, au fost puse de ei, spuse Elena, adunând haine și lenjerie de corp, aruncate peste tot.

– Nu vrei să rămâi la noi în seara asta?

– Chiar așa, insistă și părintele Ghiță.

– Nu. Nu pot. Am lăsat casă deschisă. Trebuie să merg. Vă sun când ajung. Rămâneți cu bine.

– Bine. Dacă așa dorești. La revedere mamă și… cal-mează-te.

Epuizată, Elena se așeză pe fotoliu moleșita și tristă.

– Doamne ce mă dor picioarele astea.

– Odihnește-te Elena. Voi face eu ordine, se angajă părintele, apucându-se de lucru.

– Pregătesc și mâncarea.

După o oră, terminând cu dereticatul casei, părintele se stre-cură ușor în dormitor. Elena adormise. Așezându-se lângă ea, în câteva minute, îl prinse somnul.

Dimineață, Elena se trezi mai devreme și merse la baie. Durerile picioarelor dispăruse.Revenită în pat, se apropie de soțul ei și-i sărută cu drăgălășenie fața și ochii. Pe jumătate treaz, acesta o cuprinse ușor.

– Elena. Draga mea.Mă bucur, c-am revenit la nor-malitate!. Mărețul Soare, n-a răsărit încă, dar noi, avem des-tulă lumină în suflet, să găsim în inimile noastre, ceea ce, ne refuză oceastă lume întoarsă pe dos.

– Așa este dragul meu. Moarte dușmanilor noștri.

Vom învinge. Ve-i vedea. Împreună suntem o avalanșă ce acoperă și distruge toate obstacole. Optimismul și entuziasmul nostru va călca în picioare prejudecățile și opozițiile tuturora, alungând din jurul nostru tot pesimismul. De azi înainte, fie-cărei zile pe care o trăiesc am să-i dau o șansă, astfel ca, fiecare din ea, să fie cea mai frumoasă zi din viața mea iar, speranța nu va pleca niciodată din mine, căci ea, este ca soa-rele care, pe măsură ce ne ridicăm spre el, micșorează umbra poverii, din spatele nostru.

– Elena. Trandafirul meu drag. Norocul vieții mele. Suflet candid. Prietenă bună și dragă. Cât de feminină ești în dimineața asta…! Așează-te lângă mine.

Partea a doua.

1

Elena și pușcăriile comuniste.

Iarna anului 1962. Ultima fică a anului și ,,Stăpâna înghețurilor” revenise iarăși cu aceleiași obiceiuri ancestrale. De-a lungul veacurilor, superstițiile legate de acest anotimp și elementul ei principal, ,,zăpada" au însoțit mereu oamenii iar, transformarea radicală a anotimpurilor, a fost tot timpul pri-lejul unor credințe adânc înrădăcinate și împreunate, cu expe-riențe pline de învățăminte.

Venit de câteva zile din închisoare, și aflat din nou în altarul bisericii, în ziua Ajunului de Crăciun, părintele Ghiță continua să ceară ajutor bunului D-zeu.Valul năprasnic al pri-goanei și anchetelor diversioniste făcute de Securitate se înde-părtase puțin dar, societatea comunistă își instalase deja o te-melie puternică, peste care construia mereu zidurile sociallis-mlui, urmând apoi să fie acoperite de o mare Cortina de Fier.

În urmă cu trei ani, în noaptea de 27 februarie 1959, părintele Ghiță fusese arestat, împreună cu Elena apoi, jude-cați în câteva zile și condamnați fiecare separat.

El primise trei ani de inchisoare la penitenciarul din Aiud, pentru necolaborare cu securitatea, iar Elena fusese acuzată în trei dosare: unul pentru tentativa de omor premeditat, finalizat cu o sentință de condamnare de patru ani, al doilea pentru necolaborare cu Securitatea, de trei ani, și cel cu droguri, cu o pedeapsă, între cinci și zece ani. Odată cu ea, a fost condamnată și doctorița de la maternitate, la doi ani de închisoare, moașa Mara la un an și mama ei, Ioana, la un an și jumătate.

În partea cealaltă, la închisoare, Elena, se ruga în ce-lula ei, anotimpului alb care, tocmai venise, amintindu-i încă o dată de tragedia trăită de ea, cu trei ani în urmă:

– ,, Iarnă dragă. Anotimpul malefic al vieții mele. Nu-mi doresc bogății de la tine. Însă, aș vrea ca, bunătatea mea, să cadă, asemenea fulgilor de zăpadă, în sufletele celor pe care, îi cunosc și-i iubesc atât de mult. Nu-mi doresc faimă, însă aș vrea să fiu iubită sincer de oamenii, care au trecut prin sufletul meu și au rămas acolo. Nu vreau căldură din partea ta însă, îmi doresc ca, dintre țurțurii tăi grei, lungi, ascuțiți și transparenți, să pot zâmbi cald tuturor. Tu regină, cu trena albă și lungă.

Știi prea bine, că-mi este greu să le spun tuturor ceea ce simt. Sunt un copil nevinovat, ce-ar dori să zburde prin zăpada ta imaculată. Te rog să le spui prietenilor mei dragi, că-i iubesc, iar prin tine le trimit o rază puternică, ce poate străpunge norii albi, imaculați și mumificați pe cerul înfrigurat încât, să ajungă la inimile lor, iar Ghiță al meu, să fie primul dintre toți.

Te rog, să nu răcești cumva dragostea mea și, să nu-mi pretinzi un tribut pentru tot ceeea ce ți-am cerut.Vreau să fie un cadou pe care, ai uitat să mi-l dăruiești cu ani în urmă, pe aceiași vreme când, mâinile tale uriașe pluteau în văzduh, mângâind tot ce-ți plăcea să atingi. Atunci, primul nostru copil ne-a părăsit în grabă, iar tu i-ai înghețat pentru todeauna sufletul, lăsând în urmă o familie disperată, șocată și secată de frumusețile albului imaculat al hainelor tale. Poate așa, ascultând rugămințile mele, vei ști că, ai dăruit prima dată ceva, fără să ceri nimic în schimb.”

Rugăciunile lor în locuri diferite și la mare distanță erau lungi și zădarnice. Însă, soarta, le fusese pecetluită, iar lumea în care trăiau acum devenise indiferentă și ingrată cu ei.Iubirea, dragostea, visurile, scopul și speranțele lor frumoa-se, legate de viață, se spulberarseră dintr-o dată iar drumul co-mun, cândva larg, însorit și nesfârșit în față, se blocase ire-mediabil pentru multă vreme.

Internată în închisoarea pentru femei de la Miecurea Ciuc, Elena se zbătea cu înverșunare să conviețuiască într-un anturaj încarcerat, coleric și lipsit în mare parte de morala creștină. Cu toate acestea, în ciuda condițiilor de trai și re-presaliilor de tot felul, după trei ani de detenție continua să-și păstreze mai departe frumusețea ei naturală și prospețimea feminină. Lângă ea, colegele de celulă erau niște umbre șterse, prigăjite, scheletice, chipuri șterse, abandonate de vreme, lip-site de dragoste, personalitate, speranță și demnitate.

În aceste împrejurări nefericite, Elena și încă opt de-ținute din penitenciar au fost numite să supravegheze în tim-pul zilei, starea de sănătate a deținutelor duse la muncă.

Seară de seară, ele erau obligate să prezinte un raport simplu directorului, chiar dacă, gardienii penitenciarului le supravegheau cu bastoane și arme tot timpul zilei. O idee ticăloasă perversă, inventată de minți bolnave, dornice să producă umilință și cât mai multă durere fizică. Dar, ce putea face o femeie lipsită de drepturi, apărare, introdusă forțat într-o celulă întunecată, umedă și înghesuită?

Pentru oricare dintre ele, celula, era singurul loc unde, după o zi de muncă, pe câmp ori la marginile năclăioase ale satelor și orașele învecinate, reușea să-și odihnească câteva ore oasele firave, lovite și bolnave de o osteoporoză avansată. Lipsite de putere și, pedepsite cu ură la surghiun și îndobito-cire aceste suflete ofilite nu știau niciodată unde merg a doua zi.Trăiau într-o mare necunoscută a vieții. Un șir întreg de sur-prise neplăcute, umilințe și barbarisme masculine primitive. Nici un respect. Un zâmbet. O mică drăgălășenie umană pen-tru mama vieții noastre. Nimic din toate acestea însă, erau destule avertismente pline de ură și indecențe prigonitoare.

Un calvar satanic. O zi fără sfârșit. Nopți lungi, reci, îngrozi-toare și pline de surprise neplăcute.

Pentru Elena însă, cea mai mare problemă o reprezenta, întâlnirea față în față și seara de seară cu gardienii, acele brute desfigurate psihic, și tare pofticoase de trupuri femeiești.

Într-una din seri, directorul închisorii a lipsit din penitenciar, iar raportul femeilor a fost primit de gardianul șef.

Uitându-se atent la toate, privirea acestuia s-a lipit de Elena. Apropiindu-se de ea, îi spuse discret, să raporteze ultima.

,,Oare ce vrea ticălosul ăsta de la mine? Doamne, ajută-mă să scap cu bine de aici", se rugă în sine și cu îngrijorare Elena.

Rămasă în încăpere, doar ea și cu gardianului șef, acesta îi spuse:

– Iar acum, să auzim ce ne spune ultima raportoare,… Ia uite d-le, ce bine arăți. Cum a fost ziua de azi?

– Astăzi, nu au fost probleme deosebite, Am aici lista deținutelor care…

– Dacă nu sunt probleme, cu atât mai bine însă, te întreb a doua oară:

– Cum a fost pentru tine ziua de azi?

– O zi, ca toate celelalte.

– Și,… n-ai vrea să aibă un alt sfârșit?

– Nu tov. gardian șef. E bine așa. Acum,… pot să merg la dormitor?

– Care este numele tău mic? întrebă iarăși gardianul șef, clătinându-se pe picioare.

– Elena.

– Ce frumos…. Elena. Nume de împărăteasă… Auzi fătuco?. Colo, în camera cealaltă, este o baie. Mergi, repede, și fă un duș fierbinte.

– Nu înțeleg. De ce trebuie să fac un duș aici?

– Ba, înțelegi foarte bine.Că, nu ești de ieri, alaltăieri…

– Tovarășe gardian șef. Ce vreți de la mine?

– Vreau să ți-o trag în seara asta, mânzoacă frumoasă ce ești. Și tu ești dornică. Se vede pe tine.

– Tovarășe gardian șef. Nu face-ți glume din astea.

– Asta nu e o glumă femeie. Te vreau și gata. Hai, repe-de. Ai la dispoziție un sfert de oră.

– Tovarășe gardian șef. Sunt destul de nenorocită și așa. Vreți să distrugeți și cea mai rămas din mine? Sunt feme-ie căsătorită. Am și eu un soț care mă așteaptă acasă. Vă rog din suflet…

– Nu mă ruga femeie. Pofta mea este o poruncă pentru tine. Trebuia să știi acest lucru.

– Tovarășe gardian șef. Atunci, lăsați-mă să merg mai întâi la dormitor, să-mi iau un săpun mai bun și o lenjerie in-timă, mai sexi…

– Săpun bun?Este și aici. Dar, nu am lenjerie sexi pen-tru tine. Bine gagicuțo. Ai în plus cinci minute. Grăbește-te.

– Da. Am plecat. Revin imediat.

Ieșită din birou, Elena alergă într-un suflet la dormitorul co-mun, așteptată cu înfrigurare de prietena ei Cornelia.

– Ce vrea gardianul?, o întrebă în șoaptă aceasta.

– Of Doamne. De ce trebuie să mi se întâmple tocmai mie?

– Ce s-a întâmplat ?

– Nenorocitul, vrea sex. Spune-mi Cornelia ce să fac? Cum să scap de boul ăsta. E și beat pe deasupra?

Cornelia, avea cea mai mare condamnare dintre toate deținutele. Fusese și ea profesoară de matematică apoi, con-damnată la temniță grea, pentru fratele ei, un anticomunist convins. Starea ei de sănătate se deteriorase grav în ultima pe-rioadă. Avea ciroza hepatică avansată însă, cu toate acestea, mergea în fiecare zi la lucru și erau mereu împreună.

Exasperată, Elena insistă mai departe:

– Cornelia. Ești mai veche ca mine prin pușcăriile astea comuniste, și-ai trecut prin multe încercări ale vieții. Te rog. Dă-mi un sfat. Nu mai sunt în stare să gândesc. Mai am la dispoziție câteva minute.

– Elena. Îmi pare rău dar, de data asta ești ghinionistă. Ai de trăit un moment foarte greu al vieții tale. Din păcate, nu-l poți ocoli.

– De unde știi?, întrebă speriată Elena.

– Acum cinci ani, acest ticălos ordinar și-a bătut joc și de mine. Iar de data asta, face același lucru și cu tine. Nu ve-i scăpa.

– Și-atunci? Ce să fac Cornelia?

– Sunt două variante: ori te culci cu el și ești liniștită o vreme ori, să-l omori.

– Cornelia! Cum să omor un om? Ce se va întâmpla cu mine?

– Draga mea. Aici, nu trebuie să ai mustrări de conș-tiință deoarece, ăștia nu sunt oameni cu noi. Acest lucru, tre-buia să-l fac eu mai de mult dar, am fost îndepărtată, alegând-o pe Carmen.. Uită-te la ea. Este aici lângă noi. Să-ți spună cu gura ei ce-a pățit. Ticălosul acesta practică acest obicei de ani de zile, continuând mereu în nimicnicia sa, iar astăzi, te-a luat pe tine.Toate femeile, trecute involuntar prin patul său mizerabil de fier, îi cunosc bine brutalitatea animalică.

Însă, nu putem vorbi căci, viața noastră stă în mâinile acestui nemernic. Pentru el, o femeie ca noi este un simplu trup fără apărare, de care, poate dispune cum vrea, și când îi poftește mintea să bolnavă. Asta e realitatea.

– Și,….. cum să procedez Cornelia? Spune-mi,…

– Mai întâi trebuie să te hotărăști. Ce vrei să faci?

– Nu mă culc cu el. îl omor. Dar cum?

– E simplu draga mea. Așteaptă puțin să-mi scotocesc bocceluța.Uite. Asta, este o pastilă de cianură. Știi ce este cia-nura?.

– Da.

– O păstrez pentru mine de multă vreme. Dar, dacă așa stau lucrurile, ți-o dau ție. De-aici încolo faci cum crezi de cu-viință. Dumnezeu să fie cu tine. Iar acum mergi. Nu cumva să întârzii.

Sub impulsul răzbunării, Elena lua pastila albă din palma Corneliei, deschise valiza ei ponosită, își lua repede lenjerie intimă, apoi se strecură ca o umbră pe holul îngust și întunecat al pavilionului administrativ.

Ajunsă în birou, sub privirile încetoșate ale gardianului șef, se furișă în baie și intră sub dușul fierbinte de apă. La sfârșit, privindu-se în oglinda înaltă din baie, observă cu satisfacție, că-și păstrase încă, destul de bine formele inițiale, strălucirea părului și pielea întinsă, iar îmbrăcată cu lenjeria intimă, părea că, nu se schimbase mai nimic din ceea ce adula cândva părintele Ghiță.

Atunci,un zâmbet amar îi apăru în colțul drept al gu-rii. Apoi, se răsuci pe călcâie și păși timidă spre interiorul bârlogului. În acest timp gardianul șef, tolănit în scaunul său mare, privea cu gura căscată și fără cuvinte jocul ei fatal.

– Stai pe loc femeie. Răsucește-te încet. Acum, vino mai aproape. Rămâi acolo. Frumos. Ai un corp sexi. Ești bună gagico. Aoleu, ce fac cu tine în seara aceasta!…

– Îți plac formele mele tovarășe gardian șef?

– Da.Vino mai aproape să te mângâi, continuă gar-dianul, duhnind puternic a votcă rusească.

– Vin, tovarășe gardian șef. Cum să nu? Dar, am și eu o mică dorință.

– Aici, numai eu am dorințe. Nu știi asta?

– Ba da.Însă, mă gândeam că, dacă aș bea și eu un pa-har de votcă, v-aș putea oferi o plăcere mai mare.

– Mda…Poate că ai dreptate. Mergi în camera ală-turată. Vin și eu imediat.

Timidă și înspăimântată, Elena prinse cu putere clanța ușii metalice și intră hotărâtă în camera alăturată. Un miros greu de încălțăminte cazonă, vodkă rusească și mujdei de us-turoi, amestecat cu fum de țigară îi înnăbuși respirația.

Privind spre colțurile semiobscure ale camerei văzu mai multe sticle goale de vodkă, iar pe masa din mijloc, câteva pahare ciobite și nespălate. Patul de fier era îmbrăcat într-o lenjerie zdrelită și jegoasă, iar pardoseala era acoperită de un covor țărănesc, îmbâcsit de praf și resturi alimentare.

Acesta era de fapt, ,,cuibușorul de nebunii” în care, gardianul șef al pușcăriei își petrecea o bună parte de timp, cu deținute alese pe pofta să animalică. Uimită de simplitatea je-nantă și mizerabilă în care se complăcea acest personaj, Elena rămase înțepenită locului, pipăindu-și pliul mascat al cămă-șuței, în care își ascunsese pastiluța salvatoare.

Gardianul șef, nu se lasa prea mult așteptat și intră pe ușă, clătinându-se și mai bine.

– Hei gagico. Nu te-ai pus încă în pat.

– Vă așteptam tovarășe gardian șef. Să spăl paharele acestea?

– Lasă-le încolo de pahare., Ce să mai speli. Se dezin-fectează singure, când pui vodka în ele. Hai, pune-ți și ție. Să prinzi curaj și să faci treabă bună.

– Le clătesc doar. Atât.

– Bine. Dar repede că mă dor boașele.

– Doar câteva secunde și vin,

În baie, Elena strivi rapid pastiluța de cianură. În acest timp, gardianul șef, rămas pe marginea patului de fier își dezbrăcă pantalonii și cămașa, aruncându-le pe spătarul unui scaun.

Intrată iarăși în camera,, desfătărilor”, Elena prinse sticla de vodcă și, umplu pe jumătate cele două pahare. Apoi, se așeză grațios pe genunchii butucănoși ai gardianului, și-i întinse acestuia, paharul cu vodkă, înbunătățit cu cianură.

– Să trăiți tovarășe gardian șef. În seara aceasta sunt la dispoziția dumneavastră.N-am mai făcut de mult dragoste.

Îmbrățișând-o pofticos, gardianul șef, amețit bine de aburii nă-valnici ai alcoolului, dădu peste cap jumătatea de vodkă ru-sescă, apucând să mai spună câteva cuvinte;

– Să bem și,…. hai la treabă manzoaco. Ești bună,..

În clipa următoare, gardianul se prinse cu mâna de gât, iar Elena se desprinse ușor din îmbrătișarea lui, retrăgându-se către ușă. Cuprins de ghiarele morții, victima încerca din răsputeri să strige după ajutor însă, puterea otravei îl doborâ sa-dic, pentru todeauna la marginea patului.

Speriată și îngrijorată, Elena își îmbracă hainele vărgate, luă paharul gardianului și dispăru în noapte, pe ușa din spate a biroului.

Afară, începuse o ploaie torențială, iar vântul o îm-prăștia cu putere în toate părțile. Razele albastre și străluci-toare ale unui fulger îndepărtat, îi lumină pentru câteva se-cunde silueta grăbită, aflată déjà la ușa dormitorului. De partea cealaltă, Cornelia o aștepta foarte temătoare.

– Bagă-te repede în pat. Te-a văzut cineva?

– Nu m-a văzut nimeni.

– Bine. Încearcă să dormi, mai șopti Cornelia.

A doua zi, a urmat o dimineață normală. Programul peniten-ciarului s-a respectat întocmai iar deținutele apte de muncă, ieșite pe platou, au fost îmbarcate în camioane descoperite și duse la muncă. Pe câmp, Cornelia continuă discuția începută în timpul serii.

– Ești sigură c-a murit ticălosul acela?

– Da Cornelia. S-a dus de tot. Fii sigură de asta.

– Atunci, de ce nu s-a știut nimic dimineața?

– Cine știe? Probabil, obișnuiește să se trezească mai târziu, iar subalternii lui nu îndrăznesc să-l deranjeze, îi răs-punse Elena cu oarecare reținere in voce.

– Așa să fie Elena, altfel e vai de capul tău.

Liniștea interioară a celor două femei s-a instalat abia la reîn-toarcerea din câmp. După raportul de seară, câteva femei bă-trâne și bolnave, rămase la dormitoare pe timpul zilei, au îm-prăștiat tuturor vestea, cum că, gardianul șef al penitenciarului a fost găsit mort în camera lui de, ,,protocol”, iar doctorii au refuzat să-i mai facă autopsia, întrucât, spuneau ei, ,,moartea s-a datorat unui consum exagerat de alcool".

Acesta a fost motivul pentru care, apelul de seară nu s-a mai ținut ca altădată, iar Cornelia și Elena, privindu-se scurt, au plecat tăcute către paturile lor de fier.

Două zile mai târziu, părintele Ghiță se prezentă la poarta penitenciarului pentru a vorbi cu soția sa.Trecuseră trei ani și o lună de la despărțirea lor. Legea prevedea acest drept, iar acum, pentru cei doi soți, se prefigura o întâlnire plăcută, chiar dacă, era scurtă ca timp și, într-o închisoare comunistă.

În partea cealaltă a zidurilor, Elena trăia emoții in-tense. Nu știa ora la care trebuia să meargă la vorbitor iar, drumul către locul de întâlnire cu soțul ei, trecea prin biroul, fostului gardian șef. Își spălase hainele, se aranjase și aștepta să fie chemată de gardian. Acesta, nu întârzie prea mult și deschise geamul celulei, strigând-o pe nume.

– Deținuta Elena Arbore. În cinci minute, să se prezinte la biroul tov-lui gardian șef.

– Am înțeles, tovarășe gardian, răspunse Elena tremu-rând din toate încheieturile corpului.

Cuvintele gardianului, îi răsunară în cap, asemenea dangătelor asurzitoare, iește din clopotnița bisericii. ,,Ce se va întâmpla? Va ajunge oare să vorbească cu soțul ei? Ori, v-a fi izolată și, transportată într-o altă închisoare mai grea?”!

Stăpânită puternic de aceste gânduri sumbre, deschise ușa, prin care, cu trei seri în urmă intrase la fel de speriată. Însă, de data aceasta, la aceiași masă, era un alt gardian șef.

-Dumneata știai că ai vorbitor astăzi, întrebă acesta foarte autoritar.

– Da tov. gardian șef.

– Bine. Ai la dispoziție un sfert de oră.

– Mulțumesc tov. gardian șef.

Primele emoții panicante trecuseră. Urmau cele sentimentale, mult mai bune și recomfortante. Ieșită cu bine din vizorul noului gardian șef, în câteva secunde ajunse la locul întâlnirii și ridică telefonul:

– Bună dragul meu. Arăți bine. !

– Bună iubita mea.Și tu. Ești la fel. Nu te-ai schimbat. Ești sănătoasă?

– Deocamdată da. Dar tu?

– Sunt bine Elena.

– Cum te descurci de unul singur. Îți este greu?

– Nu mă plâng însă, îmi lipsești tare mult, iar uneori mă curtează singurătatea.

– Ai grijă mare. Ferește-te de depresii. Ce-i cu paro-hia? Când te-au eliberat?

-Acum două săptămâni. Iar cu parohia, sunt probleme. Primăria, mă presează să închid biserica și, să părăsesc casa parohiala, Vor să înființeze o grădiniță de copii acolo.

– De mama, ce mai știi?

– Mama ta este bine, sănătoasă dar, suferă mult pentru tine. Săptămâna trecută am vizitat-o și pe doctoriță. Au anga-jat-o iarăși la aceiași maternitate. M-a rugat să-ți transmit urări de bine și sănătate. Nu este supărată pe tine.

– Dragul meu. Am atâtea să-ți spun. Iar acum, nici nu știu ce să te mai întreb.

– Să ai grijă de tine Elena. Păstreză-ți moralul ridicat. Te voi aștepta. De azi înainte putem comunica prin scrisori, o dată la două luni. Îți voi scrie.

– Iar eu îți voi răspunde imediat…

– Rezistă mai departe cu tenacitate și nu te da învinsă. Ai fost interogată în ultimul dosar?

– Încă nu. Dar știu că, voi fi transferată în alt peniten-ciar. Nu știu unde, și când.

– Cum stai cu psihicul?

– Încă nu am probleme. Faptul că, ieșim la muncă în fiecare zi, mă avantajează. Fac mișcare, respir aer curat, co-munic cu celelate deținute iar așa, timpul trece mai ușor. La acest penitenciar, nu este chiar așa de rău. Nu știu ce va fi mai departe.

– Dar tu? Ce vei face atâta timp de unul singur?

– Deoacamdată sunt bine. Mă alătur speranței și cre-dinței în Dumnezeu. Te rog să faci și tu la fel.

Discret, gardianul de serviciu se apropie și-i atrase atenția să încheie discuția.

– Ghiță.Timpul a expirat. Te iubesc, spuse Elena în final, reușind cu greu să nu izbucnească în lacrimi.

– Pe curând, Elena. Așteaptă scrisoarea mea.

Gardianul, se apropie iarăși, trase oblonul, apoi trecu în cea-laltă cameră, și-i spuse părintelui, să părăsească incinta clă-dirii.

Crăciunul anului 1963 și Anul Nou 1964, o găsi pe Elena la închisoarea de tranzit de la Dumbrăveni. Acolo, se aflau încarcerate peste trei sute de deținute politic și de drept comun. Toate, se aflau împreună într-o baracă de lemn, construită de curând, cu priciuri pe două rânduri, cu ușile încu-iate, ferestrele bătute în cuie și acoperite cu pături și rogajini pe dinafară.

Timp de două săptămâni în interiorul acelei băraci a morții n-a reușit să pătrundă nici o rază de lumină iar aerul din interior, se schimba doar atunci când, trebuia golită, ,, tineta”, acea putină înaltă de un metru, pe care, nu te puteai așeza de-cât susținută de două persoane. De data asta, Elena devenise ținta permanentă și batjocurătoare a deținutelor de drept comun. În disprețul lor, acestea i-au acordat, ,,cinstea” să scoată de fiecare dată, putina plină cu dejecții umane la wc- ul din curte. Plină ochi, de fiecare dată o parte din conținutul acesteia, se răsturna pe jos, fiind nevoită să curețe de una singură, deversările urât mirositoare. Din acest motiv, se întâmpla ade-sea să renunțe la gamela cu arpacaș, cu mațe și copite de animale, în schimbul unei clipe de răgaz, pentru a-și spune o rugăciune ori, să retrăiască o frântură de amintire.

Dar, evenimentele cele mai neplăcute se petreceau de obicei în preajma sărbătorilor religioase. Așa s-a întâmplat în noaptea de înviere, când, deținutele au fost încolonate și, ținu-te în poziție de drepți mai multe ore în șir, timp în care, le-au fost perchezitionate toate lucrușoarele.

La ieșire, le-a așteptat un grup impresionant de milițieni, conduși de ofițerul politic al penitenciarului de la penitenciarul Dumbrăveni. Acesta, avea o voce clară, puternică, dură dar, nu lipsită de stil, ceea ce era neobișnuit. În scurt timp deținutele au fost îmbarcate în mai multe dube închise și pornite fiecare spre necunoscut. Elena, și încă patru femei, selec-ți-onate în timpul zilei, au pornit în miez de noapte spre Sighetul Marmației, locul, unde se afla unul dintre cele mai oribile pe-nitenciare, cunoscut sub numele de ..colonia Dunărea”, și prin duritatea gardienilor torționari și nervii de fier ai anchetatorilor. Construită în 1897 ca închisoare de drept comun, penitenciarul Sighet era o ,,unitate de muncă specială" pentru oamenii incomozi ai regimului, trimiși aici, să moară printr-un program sistematic de exterminare, asemeni celui de la Auschwit și Normandia.

Elisabeta, una din cele patru femei alese, fusese ares-tată și încarcerată cu două luni înainte apoi, adusă direct la penitenciarul din Dumbrăveni. Născută în Iași, absolvise fa-cultatea de chimie, lucrând câțiva ani în industria farmaceutică a orașului. Ea urma să fie interogată în zilele următoare. Cu o seară înainte, la apelul de seară, îi spuse Elenei în șoaptă:

– Zilele astea voi fi supusă unui interogatoriu sever dar, se pare că, voi fi dusă la alt penitenciar. Însă, n-am să le spun nimic din ceea ce știu. E posibil să fiu maltratată, muti-lată ori, să-mi curme viața.

– De unde știi lucrul acesta?

– De la ultima confruntatre. Procurorul principal, care m-a arestat și anchetat cunoaște multe lucruri despre mine și activitatea mea. În libertate, m-a urmărit doi ani la rând. La un moment dat mi-a propus să am o relație intimă cu el, refuzându-l. Acest fapt, se pare că i-a rănit grav orgoliul de securist. Iar acum, fiind la mâna lui, are posibilitatea să se răzbune pe mine. Vrea să mă distrugă de tot. Presimt. De fapt, mi-a promis solemn.

– Un securist renumit? Știi cumva cum îl cheamă? Ce grad are?

– Nu cunosc prestanța lui și cât de renumit este dar, știu că-l cheamă Nicodim. Un maior de securitate venit de un-deva din Moldova.

– Un tip înalt, brunet cu părul creț și flegmatic?

– Da. Cam așa arată. Dar,…. de unde-l știi?!

– Cred că, este una și aceiași persoană. El m-a anchetat și pe mine înainte de-a fi condamnată în cele două dosare. Sunt tare curioasă să aflu. O să-mi spui după întâlnirea cu el.

Ajunse în dormitor , Elisabeta reluă dialogul în șoaptă.

– Elena. Repet. Mâine, s-ar putea să fiu adusă inconș-tientă aici.

– Elisabeta. Nu fi atât de temătoare și pesimistă.

– Să dea Dumnezeu să ai dreptate. Însă, până una alta vreau să-ți arăt ceva. Privește: Aici, am o gentuță ponosită, în care, păstrez mai multe feluri de substanțe chimice. Le folosesc doar atunci când, îmi este rău. Am s-o las în grija ta.

– Dar, Elisabeta. De ce m-ai ales tocmai pe mine? Nu prea știu ce să fac cu ele.

– Am încredere în tine.. Dar, nu te îngrijora; în fieca-re pliculeț sunt instrucțiuni de folosire. Le citești, înainte de folosire căci, unele sunt sunt adevărate otrăvuri. Într-unul din ele, se află și adresa fratelui meu, fugit din țară, de frica aces-tui securist groaznic .

– Elisabeta? Pentru ce faci lucrul acesta? Și,…cum să-ți mulțumesc?

– Am doar o singură rugăminte: În caz că, nu voi mai fi în viață iar tu, supravietuiești acestui coșmar, te rog să-mi anunți fratele.

– Mulțumesc Elisabeta. Promit c-așa voi face. Dar, repet. Nu cred, să se întâmple ceea ce crezi tu, încheie opti-mistă Elena.

2

Un vis, și multe drumuri.

În anul 1964, Biserica și Cultul Religios se aflau în con-tinuare sub lupa factorilor de represiune comunistă, inițiind și punând în practică numeroase acțiuni de adversitate fățișă față de această instituție, prin închiderea școlilor de tradiție, prin desființarea congregațiilor religioase și închiderea institutelor patronate de acestea: școli, spitale, clinici, opere de caritate, azile, prin desființarea presei și a tuturor asociațiilor laice de tradiție, dar și prin confiscarea proprietăților mobile și immobile: clădiri, terenuri, biblioteci, arhive etc. deținute de aceste biserici.

O perioadă de dramatism, de fapte eroice și martirice de diferite forme ale rezistenței anticomuniste, o perioadă a persecuției, a brutalității autoritătilor comuniste împotriva ie-rarhiei bisericești, a preoților călugărilor și călugărițelor.

Pe de altă parte, cei care au reușit să scape de represiunea sa-dică a Securității, reprezentanți ai unor instituții de prestigiu care făcuseră istorie aici, au părăsit în acea perioadă România, trăindu-și fiecare chemarea lui Dumnezeu.

Persecuțiile au continuat, în diferite forme, și după anul 1964, anul grațierilor politice, prin faptul că, punerea în libertate nu echivala, conform legilor comuniste, cu reabilitarea persoa-nelor în cauză.

Ziua de Paște, îl găsi pe părintele Ghiță acasă, depă-nând de unul singur clipele acelea puține, dar fericite, trăite lângă Elena, cu cinci ani în urmă. Timpul, trecuse pe nesim-țite, lăsând în urma lui racile dureroase și, foarte puține amin-tiri frumoase. În seara aceea, se culcă mai devreme ca altă-dată, adormind în câteva minute. În somn, un vis lung, obositor și foarte apropiat de realitatea cotidiană îl chinui îngrozitor de tare. Un mare om de afaceri îl angajase ca slugă și avea în grijă sa, o ciurdă de vaci cu lapte, pe care, le mulgea de trei ori pe zi. Laptele muls, trebuia depozitat în vase uriașe și, în-cărcate apoi pe un vapor mare și alb, urmând să fie transportat într-un port îndepărtat, situat pe malurile unui lac întins și limpede.La destinație, trebuia aruncată o ancoră uriașă iar vaporul, se oprea liniștit la rampa portului. În ultima zi de lucru, după acostarea vasului și întinderea punții, zeci de pisici albe, frumoase, dar, înfometate, au invadat vaporul, reușind cu greu să le închidă într-o cameră din chila vasului.

Chinuindu-se cu zăvorârea vietăților, spre dimineață, se trezi transpirat și foarte confuz, de visul serii.

Fire colerică, la cei treizeci și șase de ani ai săi, pă-rintele Ghiță era un bărbat prezentabil, puternic, hotărât, păs-trând vioi pasul și ritmul cu lumea contemporană. Dar, era și un bun ticluitor al viselor. În adolescență, avusese un dicționnar al viselor, pe care, îl utiliza destul de des.

Stând în pat, cu fața în sus și cu ochii închiși, încerca să-și reamintescă încă o dată visul, și să-l interpreteze după cum știa el: ,,Vaci cu lapte înseamna companie, tovărășie într-o afacere. Apa limpede, simboliza fericirea. Ancora mare a va-porului, și aruncarea ei în apă, semnifica speranțe împlinite iar pisicile, prevesteau sume mari de bani.”

În viața cotidiană se spune că, oamenii care nu au pro-bleme grave psihologice, visează, doar ceea ce văd și cunosc în timpul zilei. În visele noastre, sunt adesea oameni pe care nu i-am cunoscut, locuri în care nu am fost vreodată, ori situații halucinante, toate acestea, făcând parte din realitatea noastră. Se mai spune deasemeni că, toate persoanele pe care le visăm sunt adevărate. Și, deși nu le recunoaștem ele sunt de fapt oameni pe care i-am văzut pe parcursul vieții.

Criminalul care ne urmărește în vis de exemplu, poate să fie un farmacist pe care l-ai văzut în copilărie, și exemplele ar pu-tea continua. De obicei, jumătate din visele acestea, de-a drep-tul uimitoare, se uită în primele cinci minute după trezire, iar după zece minute, nouăzeci la sută din ele se șterg complet din memoria noastră. Acum însă, visul părintelui Ghiță era întreg și parcă, aievea de la capăt la coadă.

Preocupat de grijile cotidiene din ultima vreme, visele erau lăsate în seama uitării. Dar, de data aceasta se ridică din pat și merse la biroul său de lucru. Luă un creion, și scrise șase cifre, venite la întâmplare în minte.

Dimineață, se îmbracă în hainele preoțesti, să meargă la bise-rică. În drumul său se opri la Loteria din localitate, de unde, cumpără un singur bilet loto, cu o singură variantă de joc, apoi îl împachetă în două și-l puse împăturit în buzunarul interior al sutanei.

Două săptămâni mai târziu, Primăria locală îi trimise acasă, o somație, prin care, îl obliga să elibereze casa parohială și, să predea cheile bisericii. Supărat peste măsură de acțiunile insistente ale acestei instituții, părintele Ghiță se ho-tărâ să se înfățișeze cu primarul și să discute cu el aceasta problemă. Înainte să plece, își aminti de biletul loto.

După rugăciune, în drumul său către Primărie se opri la Loterie. Urcă mai multe trepte, bătu în tocul ușii și intră înăuntru, dând binețe:

– Bună dimineața doamna Ana.

– Bună dimineața părinte. N-ați mai trecut de mult pe la noi. Am auzit vești neplăcute pentru toți. Se zvonește că, biserica greco-catolică v-a fi închisă. Este adevărat? Ori sunt vorbe lumești?

– Este adevărat doamna Ana. Primăria a hotărât acest lucru.

– Și,.. ce ne-om facem noi fără biserică părinte?. Cât de rău a fost în perioada asta în care, ați fost plecat? Că sun-tem oameni și trebuie să ne rânduim viața asta după legile strămoșești în care ne-am născut și crescut. Suntem o mulțime de oameni în această parohie. Și,… știți prea bine cât de greu am reușit să vă aducem aici. Iar acum, să plecați iarăși? Unde vom merge? La ce biserică? Ce treburi sunt astea? Cine hotă-răște în numele nostru? Am auzit că, vor să facă o grădiniță în casa parohială .

-Doamna Ana. Îmi pare rău.Sunt întrebări la care nu am răspuns. Este o hotărâre venită de sus. Iar legile și hotărâ-rile superiorilor trebuiesc respectate întodeauna.

– De acord. O respectăm atunci când, este o lege ade-vărată. Hotărârea aceasta nu este o lege bună pentru noi. Dar mă rog. Sunt faptele altora. Cu ce vă pot fi de folos părinte?

– Doamna Ana. Acum două săptămâni am cumpărat un bilet loto de la soțul dumneavoastră? Astăzi, mi-am amintit de el, și vreau să-l verificați dacă este ceva de capul lui.

– Cu mare plăcere . Să-l văd părinte.

– Poftiți doamnă.

Femeia, își scoase tacticos pixul, agățat în buzunarul halatului, puse biletul pe tejghea apoi, se întinse după Registrul Loto, asezat pe primul raft din fata sa.

– Ia să vedem, ce noroc aveți azi, părinte Ghiță. Numerele câștigătoare au fost extrase săptămâna trecută, mai spuse femeia, deschizând anevoie registrul cu numerele câș-tigătoare.Uitându-se cu atenție, și comparând numerele câști-gătoare cu cele scrise pe bilet, doamna Ana începu să facă fețe, fețe, privind când la registru, când la bilet, când la părin-tele Ghiță. Părea speriată. Intrase într-o febră acută a emoții-lor. Ochii îi străluceau puternic iar graiul și-l pierduse de tot. Vroia să spună ceva și nu reușea.

Părintele Ghiță se uita nedumerit la femeia panicată din fața sa dar, nu îndrăznea s-o întrebe ce se întâmplă cu ea. Într-un final, femeia își reveni și reuși să spună cu voce tare:

– Părinte. Se vede că aveți credință în Dumnezeu. Biletul acesta este câștigător. Doamne cât noroc și,… ce bănet…! O excursie în Franța și o sută de mii de lei…

Un fior cald, plăcut și recomfortant străbătu din tălpi și până în vârful urechilor, trupul vânjos al părintelui. Apoi, se aplecă, lua biletul, se uită la el, și nu-i venea să creadă ochilor că, acel petec colorat de hârtie poate să-i aducă atâta bucurie și un câștig atât de mare?. Se mai uită odată, și încă o dată la el, apoi, se puse în genunchi cu fața către cer spunând:

– Doamne. Părintele nostru spiritual. Facă-se voia ta. Îți mulțumesc. Pentru bunătate și înțelepciune. Pentru, puterea și voința pe care, ne-o dai, să ducem mai departe crucea vieții. Slavă ție Doamne. Amin.

De partea cealaltă a tejghelei Ana, făcea același lucru, spunâd încet Tatăl Nostru. Apoi, ridicându-se amândoi reluară dialogul.

– Părinte Ghiță. Vă felicit și vă doresc sănătate în pri-mul rând. Să-i folosiți cu spor și, s-o scoateți pe doamna Elena de-acolo. S-aveți noroc de ei părinte.

– Mulțumesc doamna Ana. Mi-ați făcut o mare bu-curie astăzi.

– Să dea Dumnezeu numai bine. Iar acum, să vă fac actele. Însă, să știți. Aici, nu am atâția bani. Sunt foarte mulți.

De aceea, v-a trebui să mergeți cu ele la București.Procedura, e simplă și scurtă.

Un sfert de oră mai târziu, doamna Ana îi înmâna părintelui toate actele doveditoare ale câștigului. Din clipa aceea în mintea și viziunea părintelui Ghiță, apăru înstantaneu un ocean de liniște sufletească, un orizont nou, un soare mai vesel și o poartă deschisă către universul speranțelor dar, și o ieșire spectaculoasă din impasul în care se afla.

Euforic și încrezător în forțele sale și-a continuat drumul către Primăria localității, bătând la ușa secretarului.

– Bună ziua tovarășe secretar.

– Bună să fie. Ce doriți părinte? Ați primit ordinul de evacuare? Veți fi nevoit să vă conformați de îndată dispozi-țiilor noastre. Gata cu biserica voastră. Cu slujbele și rugăciu-nile voastre seci. S-a terminat. La muncă. În comună, va ră-mâne doar o singură biserică, Cea ortodoxă. E destulă pentru toată lumea. Ce atâtea biserici și iar biserici? Cunoașteți mai mulți Dumnezei în ceruri? Cine vă dă de mâncare, haine și cele necesare vieții? Domniile lor, sau noi?. Ia spuneți.

– Tov, secretar. Îmi pare rău,… Dar eu, am venit pen-tru altceva,…

– Spuneți despre ce este vorba. Dar repede că,.. trebuie să plec pe teren.

– Aș vrea să facem un inventar al bunurilor din bise-rica noastră. Căci, știți și d-stră. Sunt câteva piese de valoare. Și n-aș,…

– Nu facem nici un inventor. Preotul de la biserica Ortodoxă v-a prelua tot inventarul. Iar dumneata, ai la dispo-ziție o săptămână să predai biserica și casa parohiala.Altceva?

– Ar mai fi ceva dar, dacă așa stau lucrurile,…

Voi pleca…. Cu bine și sănătate tov. secretar.

-Hai. Pleacă odată și lasă-mă în pace cu salutările tale. O să văd eu, ce-o să faci de-acum înainte.

Umilit în felul acesta, părintele, se întoarse îngândurat la biserica unde, avea să spună pentru ultima dată o rugăciune de mulțumire.

A doua zi, șeful de post al localității bătu la poarta casei parohiale.

– Bună ziua părinte. Îmi deschideți?

– Da. Cu toată bunăvoința. Poftiți înăuntru.

– Nu mai intru în casă. Rămân afară. Sunt în misiune. Primarul, m-a trimis, să vă evacuez din casă, și să-mi predați cheile bisericii.

– Dar tov. secretar mi-a spus ieri că, am o săptămână la dispoziție.

– Îmi pare rău. Primarul a insistat să fac acest lucru astăzi.

– Atunci, va trebui să vă cer o favoare dumneavoastră.

– Ce anume? întrebă prevăzător milițianul.

– Să-mi acordați un timp de două ore pentru împa-chetarea lucrurilor personale. Atâta doar.

– Bine părinte. Se aprobă. Vin peste trei ore.

– Mulțumesc.Sunteți generos.

– N- aveți pentru ce.

Conform înțelegerii făcute, plutonieul se prezentă la timp și, preluă simultan cheile ambelor lăcașuri, fără să semneze pro-cesul verbal de predare–primire, încheiat de părintele Ghiță.

În seara aceleași zile acesta, părintele, părăsi cu mare regret localitatea și Parohia Romano- Catolică.

În București, se înfățiță la Loteria Națională, recent înființată în România. Vestea câștigului la loto, a surprins o țară întreagă dar, mai ales organele securității, acestea, intrând imediat în alertă.Însă, cel mai interesat de soarta fericitul câș-tigător, a fost un reporter de la cotidianul,,, Scânteia", un veritabil informator al Securității. Zelos superiorilor săi, acesta avu grijă să fie prima persoană care, intră în contact direct cu părintele.

După câteva convorbiri telefonice cu recepționerii câtorva hoteluri din capital, și cu una din stațiiile de taxime-tre, coborâ în grabă scările interioare ale clădirii, în care se aflau și birourile Loteriei Naționale.

La intersecția direcțiilor, ziaristul ridică privirea și exclamă bucuros, întinzându-i mâna dreaptă, părintelui.

– Aaa.!Uite un om fericit.!Bună ziua părinte Ghiță. Cum vă simțiți în această nouă postură?!

– Bună ziua. Ne-am cunoscut undeva?! Puteți să-mi spuneți, de unde îmi știți numele?

– Dar cine nu-l știe părinte? Căci, sunteți primul om din țară care, a primit vreodată un câștig atât de mare, de la Loteria Romană. Luați ziarele ori, ascultați radioul. Chiar nu știți? Se vorbește peste tot de dumneavoastră…Numele meu este Simionescu Ioan. Sunt reporter la ziarul, ,,Scânteia”.

Am fost anunțat că, sunteți aici, și-am venit în grabă să-mi dați un mic interviu. Așa se obișnuiește. Și iată, am ajuns în timp util, chiar la fix.

– Da. E firesc, Cu atâtea surse de informații. Dar, nu sunt pregătit…

– Ei,… Lăsați, că nu trebuie cine știe ce pregăteală. Aveți, un anume program astăzi?

– Am destule lucruri de rezolvat însă, prioritar ar fi o cameră la hotel. Bagajele sunt cu mine.

– Doriți să locuiți mai multă vreme în București?

– Da.

– Atunci,… să vă ajut. Văd că aveți bagaje mari.

– Sunt mari, dar ușoare. Mă descurc.

– Lăsați-mi această plăcere părinte. Să mergem la sta-ția aceea de taxi. Luăm o mașină care, ne duce direct la hotel.

– N-ar fi mai bine să iau un mijloc de transport în comun?

– Nu. Se ocolește foarte mult și vă lasă departe de hoteluri. Cu taxiul mergem la fix.

Mai departe, umăr la umăr, părintele și reporterul au luat fiecare câte un geamantan, plecând la pas spre stația de taxi din apropiere. Acolo, un taximetrist atent le sări imediat în ajutor:

– Bună ziua,… Vă rog. Unde vreți să mergeți?

– La un hotel, se grăbi să răspundă reporterul.

– La revedere d-le Simionescu. Vă mulțumesc. Ați fost tare amabil cu mine, spuse părintele Ghiță, încercând să urce de unul singur în mașină.

– Nu. Părinte. Vă rog. Vin și eu cu d-stră. V-am spus. Vreau doar un scurt interviu. Se poate tov. taximetrist?

– Cum să nu? Urcați tovarășe reporter.

– Puțin descumpănit, părintele intră în spatele mașinii, urmat de Simionescu, iar taximetristul se ocupă de cele două valize.

– Este un eveniment important Nu se poate trece așa de ușor peste el, continuă Simionescu foarte degajat.

– Mă rog. Dacă așa spuneți. Așa să fie, dar,… nu vreau reclamă prea mare.

La recepția primului hotel, Simionescu prelua inițiativa mer-gând înaintea preotului .

– Să vedem mai întâi dacă au locuri, și după aceea să aducem bagajele.

-Bine, încuviință părintele.

-Bună ziua tov. recepționer. Cum stați cu camerele? Dumnealui dorește una bună și liniștită. Ce ziceți?, întrebă re-porterul, trăgând discret cu ochiul.

– Ne pare rău dar, nu avem niciuna. Sunt ocupate.

– Nici dacă plătim bine?

– Nu. Chiar nu am, răspunse hotărât recepționerul, pri-vind în registrul de evidență a camerelor.

– Atunci vom merge la altul.

În mașină, taximetristul interveni;

– Nu știu dacă ve-ți găsi un hotel liber zilele astea. Este o perioadă de vârf. Sunt ocupate.

– Să încercăm și la Turist. Poate, găsim acolo.

– Bine. Mă îndrept acolo, zise șoferul.

La Turist, același lucru. Nu aveau camere libere.

– Părinte, se vede că, avem puțin ghinion la ora asta însă, este o altă soluție mult mai bună.

– Da? Vă ascult.

– Aici, în apropiere am un apartament cu două ca-mere. Este mobilat și are toate dotările. Dacă doriți, vi-l pot pune la dispoziție. Chiar acum. Nu locuiește nimeni în el de ani de zile. Haideți să-l vedeți. În cazul că vă place, rămâneți dacă nu, căutăm în altă parte.

– În regulă. Să mergem la apartamentul dumitale, se bucură părintele Ghiță.

– Taximetrist. Facem la stânga și înainte. La 107.

– Da. Am înțeles.

La destinație, părintele Ghiță plati taximetristul, apoi urcară cu bagajele la etajul doi. Apartamentul era curat și mobilat corespunzător.

– Ei. Ce spuneți?, întrebă Simionescu.

– Este frumos. Îmi place. Trebuia să-mi spuneți de la început. Accept să rămân aici. Pot plăti înainte?

– Nu părinte. Nu pentru bani v-am adus la mine. Îmi dați interviul și rămâneți cât vreți.

– Nu. Așa nu accept.

– Bine. Atunci, plătiți la urmă.

– Așa da. Mai merge. Oricum, banii aceștia se duceau în altă parte. De ce să nu-ți rămână dumitale?

– Bine. Faceți-vă comod. Putem începe?

– Da.

La sfârșit Simionescu spuse:

-Părinte vă mulțumesc foarte mult. Așadar, rămâneți mai departe în apartament. Puteți să locuiți aici cât vreți.

Înainte de plecare, cu o zi sau două, vă rog să-mi dați un tele-fon scurt. Poftiți numărul meu de la birou. Telefonul casei vă este la dispoziție..

– Mulțumesc tovarășe Simionescu. Vă sunt recunos-cător. Fiind redactor la un ziar așa de renumit, sunteți desigur un om bine informat, și cu multe relații. Mi-ar face plăcere să am o conversație mai lungă cu dumneata. Poate găsim su-biecte comune.

-Da părinte. Accept propunerea. Dacă aveți vreodată această plăcere, vă rog să mă sunați. Acum vă las. La reve-dere.

– La revedere. S-auzim de bine.

Zâmbindu-i rafinat, părintele Ghiță îi întinse politicos mâna,

apoi închise ușor ușa, observând în comportamentul acestuia o buimăceală, și graba de-a părăsi apartamentul și subiectul dis-cuției.

Spre seară, făcu un duș fierbinte apoi se puse în pat cu oarecare bucurie sufletească. Avea senzația că este un alt om. Mai liniștit și echilibrat interior, cu multă siguranță de sine și o anumită libertate intelectuală și de cunoaștere. Simțea că știe ce vrea. Era fericit și mulțumit, iar speranțele și visele sale de odinioară prindeau contur. Dar, gândul său rătăcitor se opri la Elena. Dorul de ea, îl cuprinse iarăși cu tărie. Atunci, în-chise ochii, strânse perina în brațe și spuse în șoaptă:

– Ooo…Elena. Petală de nea. Mi-ai atins iarăși sufletul meu cald, și m-ai făcut să tresar. Te-ai topit în ființa mea, și mă făci să plutesc.Te caut în fiecare clipă prin gândurile mele dar, te găsesc doar în vise.Acolo, te iubesc, te sărut și te strâng la piept ca pe un buchet de flori cu multe miresme. Apoi, te pierd și, iar te caut. Mă sperii și, într-o clipă, iarăși te simt… Ești tu, numai tu iubirea mea. Îngerul meu alb din noaptea vieții, acel înger ce-mi luminează calea spre fericire.

Elena, draga mea. Tu, ai fost tot ce-am cerut de la viată iar Dumnezeu ne-a concretizat într-o singură ființă. Ai fost și rămâi idealul de frumusețe și noblețe, întruchipate în persoana visurilor mele! Te rog să rămâi mai departe, raza de soare ce pătrunde în sufletul meu și-mi dăruiește un pic de sperantă și alinare.

Copleșit de intensitatea puținelor amintiri frumoase, adormi ca un prunc legănat, trezindu-se dimineață, învăluit de lumina puternică a soareleui care, năvălea grăbită, pe una din ferestrele dormitorului. Se ridică sprinten și merse la baie. Oglinda din perete îi arăta un bărbat puternic, cucernic și plin de ambiții.Terminându-și siesta, se îmbracă și ieși în oraș.

Intenționa să-și viziteze prietenul cel mai bun din studenție. Pe Lucian Ionescu, zis, Gigantul”.Așa îl porecliseră colegii, datorită înălțimii sale impresionante. Prin profesionalism și felul său de-a comunica cu oamenii, acesta a urcat mai multe trepte ale carierei iar acum, ocupa o funcție important în Min. de Externe.

În Piața Universității, părintele își scoase carnețelul cu notițe, apoi formă numărul de telefon a lui Lucian.

– Alo. Bună ziua. Sunt părintele Ghiță. Aș dori cu tov. Lucian Sofronie dacă se poate.

– Da. Imediat.Vă rog să așteptați puțin, răspunse o doamnă.

După câteva secunde, în casca telefonului se auzi vocea tare și clară a lui Lucian.

– Alo. Ghiță tu ești?

– Da Lucian.

– Salut prietene. Unde te afli acum?

– Sunt în Piața Universității. Pe colț.

– Rămâi acolo. În câteva minute vin după tine.

– Bine Lucian. Te aștept.

Nu se întâlniseră de mulți ani. Simțea déjà căldura emoțiilor care, îl învăluia ușor. ,,S-a schimbat bunul meu prieten? Și-a păstrat oare spiritul de glumă, inițiativa și agerimea minții?” , se întreba părintele Ghiță.

Soarele zilei se ridicase sus pe cer iar părintele, reze-mat de cutia poștală din apropierea Universității privea îngân-durat către cele patru monumente istorice: Ion Heliade Rădu-lescu, Mihai Viteazul, Gheorghe Lazăr și Spiru Haret, ampla-sate în rând, pe locul unde, cândva s-a aflat clădirea cu altarul mănăstirii Sf. Sava.

În scurt timp, peste mulțimea străzii apăru o mână lungă, în care, flutura revista ,,Tehnium”. Era prietenul său, Lucian. Ușor de recunoscut, părintele se îndreptă către el.

– Salut Lucian. Prietenul meu drag.

– Bine te-am întâlnit Ghiță. Ce mai faci omule? Cum merge relația ta cu Dumnezeu?

– Mulțumesc de întrebare. Relația cu Domnul este bună.

– Tot acolo ești? Ce noutăți îmi aduci din provincie?

– Am noutăți dar, nu așa de bune cum am dori amân-doi.. De atunci s-au întâmplat multe. Să mergem undeva și să stăm de vorbă.

– La mine acasă. Copiii sunt la cămin, iar soția la ser-viciu.

– Deci, te-ai căsătorit până la urmă? Ai copii?

– Doi. Un băiat și o fetiță. Soția este farmacistă. Dar tu Ghiță?

– Îți povestesc acasă Lucian.

– Înțeleg. E o poveste mai lungă. Luăm troleibuzul. Ne lasă în fața blocului. Ai ceva bagaje cu tine?

– Nu. Le-am lăsat la un apartament.

– Unde?

– Către Casa Scânteii.

– Eu locuiesc pe Ștefan Cel Mare. Aici aproape.

Povestind cu voce tare Lucian, întinse mâna peste umărul prietenului său și porniră amândoi către stația de troleu din apropiere. Peste tot, era o aglomerație de nedescris. Mașinile obosite ale RATB-ului circulau greoi dintr-o stație în alta, împovărate de mulțimea covârșitoare a călătorilor. Un adevă-rat calvar, trăit de locuitorii capitalei.

Lucian locuia la etajul trei. O locuință obisnuită, cu trei camere, amplasată către orizontul estic al capitalei.

– Intru eu înainte, spuse acesta, deschizând ușa apar-tamentului.

– Da. Te rog.

– Fă-te comod Ghiță și așează-te unde vrei.

– Mulțumesc Lucian. Pare un apartament sănătos. L-ați mobilat cu gust. Îmi place…

– Da. L-am cumpărat acum trei ani. Îl plătesc în rate. Și mie îmi place. Este amplasat într-o zonă liniștită. Mobila și celelalte lucruri din casă au fost alese de nevastă-mea. Apre-ciez și eu imaginația ei. Dar, ia spune. Cu ce să te servesc ? O cafeluță, un ceai, orice,..

– N-am pretenții. Sunt om de la țară, spuse părintele, admirând ordinea lucrurilor și curățenia din apartament.

– Am din toate câte puțin. Și totuși, îmi lipsește ceva.

– Ce anume?

– O mașină. Iar soția, mă tot bate la cap să strângem bani și să ne luăm una nouă. Îmi surâde și mie gândul acesta, însă, sunt bani mulți. Iar viața de București nu-i chiar atât de ușoară. Copii cresc, iar cheltuielile la fel.

– Fii liniștit Lucian. O să ai și mașină. Vine și vremea aceea. Ești un bărbat puternic și descurcăreț. Iar bunul D-zeu, este în preajma ta, chiar dacă, situația actuală te-a obligat într-un fel sau altul să te abați de la calea credinței.

– Dar,… Ghiță. Fratele meu bun. Nu m-am abătut de loc. În sufletul meu nu s-a produs nici o schimbare. Am rămas același om. Cu aceleași concepte de viață și credință. Însă, privește în jurul tău. Destinul lumii preoțești, este pecetluit deocamdată. Suntem a doua generație de preoți, zdrobită de valul murdar, agresiv, și ateu al bolșevismului. Am fost nevoit să mă orientez cumva. Să trăiesc, să am o familie, o casă a mea. Așa am ajuns aici. Nu fac politică. Muncesc constiin-cios, zi de zi și, aștept cu multă răbdare, să treacă odată tăvă-lugul istoriei. Căci, v-a trece cu siguranță. Însă, reabilitarea lumii noastre, va fi lungă și grea. Și totuși. Câțiva dintre noi au avut mai mult noroc.

– Despre cine vorbești Lucian?

– De pildă, tu Ghiță. După ce-ai terminat a doua fa-cultate ai găsit postul acela vacant. Așa ai putut să profesezi și să-ți duci credința mai departe. De altfel, tu ai fost todeauna norocos. Știm noi despre ce vorbim.

– Întradevăr sunt un om norocos. Însă,… încercările Domnului sunt multe și grele.

– Ia-o încet și deschide-ți sufletul. Avem suficient timp. Uite. Am aici o palincă ardelenească. Am primit-o și eu. Să-i încercăm aroma. E tare bună. Avem și apă minerală.

– Mulțumesc Lucian.

Ciocnind discret, părintele Ghiță închise ochii, golind dintr-o singură înghițitură palinca de prună, cu multe mărgele, înșirui-te pe buza interioară a paharului. Lucian făcu aceiași mișcare.

– Iar acum, aștept să-mi povestești ceva despre tine și familia ta, continuă Lucian, puțin răgușit de tăria licorii.

– Într-adevăr este bună palinca asta, confirmă părin-tele, privind halucinat către prietenul său. Turnându-și puțină apă minerală, acesta continuă:

– Lucian. Povestea mea e lungă și tristă.

– Ia să auzim frate. Ce ți s-a întâmplat?

– Înainte să fiu nominalizat pe post, m-am căsătorit cu Elena. Ne-am cunoscut în autobuzul, care ne ducea pe amândoi, către aceiași localitate. Abia absolvise facultatea de filologie.

– V-ați văzut și,…. gata?

– Despre dragoste, așa cum știi și tu, se spune că, este aripa pe care Dumnezeu a dat-o omului pentru a se ridica la El. În cazul nostru, sâmburul magic al dragostei a apărut ins-tantaneu. S-ar putea spune c-a fost o dragoste la prima vede-re, fără o cunoaștere prealabilă, o înțelegere, prietenie, ori sen-timente profunde. După câteva schimburi de cuvinte și priviri directe am atribuit Elenei propriile mele calități.

Recunosc totuși că, nobilul sentiment al dragostei purta în ziua aceea jobenul aspectului ei fizic și plăcut care, m-a miș-cat din toate rădăcinile vieții.

– Scuză-mă că te întrerup. Așadar, atracția și dragos-tea la prima vedere, chiar dacă înseamnă cu totul altceva, au funcționat în cazul tău?, întrebă Lucian.

– Da. Privind-o în ochii ei căprui i-am văzut noblețea și măreția sufletului curat și deschis către mine. Apoi, ne-am căsătorit. Abia după aceea am început să ne cunoaștem mai bine. Iar acum, spre bucuria mea, după atâția ani, afirm cu tă-rie că, nu regret nimic din ceea ce s-a întâmplat, întrucât toate calitățile ei, descoperite de mine atunci, au rămas aceleași.

– Vrei să spui c-o iubești și acum la fel de mult?

– Acesta este adevărul. Elena, a fost titularizată pe post, eu am luat în primire parohia din localitate, iar casa pa-rohială a devenit lăcașul nostru familial. Viața se depăna normal iar fructul dragostei noastre se pârguia încet și frumos, ceas de ceas și zi de zi, până când, dintr-o dată, oamenii Securitații mi-au cerut să devin informatorul lor. Văzând că, nu reușesc cu mine, au început s-o hărțuiască pe Elena.

Între timp, ea rămăsese însărcinată, iar situația materială pe care o aveam atunci, nu ne permitea să avem un copil. Și astfel, cu încuviințarea mea tacită, și-a provocat un avort.

În lipsa unui specialist, avortul nu s-a finalizat profesional, iar sarcina a evoluat mai departe însă, foarte anemic.

Cum era de așteptat, Securitatea a intrat pe fir iar Elena, mama ei, doctorița și celelalte persoane care au încercat s-a ajute și s-o salveze de la moarte, au fost condamnate la ani grei de închisoare. De aici, au pornit toate necazurile noastre, neca-zuri care, continuă, iată și azi.

– Ce s-a întâmplat cu copilul?, întrebă Lucian, mișcat sufletește pentru suferințele prietenului său.

– Imediat după naștere, pruncul a decedat, iar la câteva luni după aceea un securist a reluat ancheta în cazul avortului. Văzând că, nu ne poate convinge să devenim oa-menii lor, ne-au arestat în aceeași zi.

– La câți ani a fost condamnată Elena?

– Cincisprezece ani ea și, trei ani eu.

– Nu se poate. E o greșeală. Și-ai lăsat lucurile așa?, întrebă revoltat Lucian.

– Da. N-am avut ce face. În dosarul ei sunt trei acu-zații: una pentru avort premeditat, cealaltă pentru insultă și necolaborare cu Securitatea, iar ultimul, pentru consum și tra-fic de droguri.Pentru primele două acuzații, există sentințe definitive,respectiv patru și șase ani, iar ultimul dosar este ne-finalizat, însă legea prevede minimum cinci ani de închisoare.

-Dar, cum s-a ajuns la droguri? Și,.. cine s-a ocupat de voi?, întrebă mirat Lucian.

– În urma unei percheziții făcută în lipsa noastră, un securist a adus cu el mai multe pachetele cu droguri, pe care, le-au plasat în geanta de serviciu a Elenei.

– Doamne, câtă ticăloșenie. Și când s-au întâmplat toate astea?

– Acum trei ani.

– Ghiță. Tot ce spui, pare o glumă proastă?. Nu-mi vine să cred. Ai trecut prin atâtea încercări oribile și n-ai spus nimic în timpul acesta.

– Da Lucian. Din păcate, așa s-a întâmplat. Iar acum, sunt singur și foarte derutat… N-am casă, familie, serviciu. Sunt la voia sorții.

– Ți-ai pierdut și slujba?

– Da. De două zile.

– Atunci e și mai grav. Dar, nu-ți face griji Ghiță. Ai în schimb prieteni. Mă ai pe mine, pe Sofronie și mulți alții, Imediat trebuie să vină și soția acasă. O să-i spunem și ei tra-gedia ta. Împreună, vom găsi o soluție de moment. Să te ajutăm. Ți-am spus mai inainte. Avem câțiva bani puși deoparte. Pentru mașină.Ți-i dăm ție, să te descurci.

În plus, voi folosi relațiile mele. Am și eu oamenii mei, mai spuse Lucian, șocat de cele auzite.

– Înțeleg, Lucian, și-ți mulțumesc foarte mult pentru omenia și bunătatea sufletului tău sincer și curat. Ești un ade-vărat prieten. Dar, ca un norocos ce sunt, sper să depășesc acest coșmar al vieții mele cât de curând.

– Cum Ghiță?

– Cu ajutorul bunului Dumnezeu.

– Prietene. Aș vrea să nu te superi de întrebare. Dar tu, mai crezi într-o minune după câte ți s-au întâmplat?

– Lucian. Nu mă supăr pe tine, pentru că, n-aș putea s-o fac, dar minunea s-a produs déjà. Iar lucrul acesta mă face să mă simt un alt om.

– Despre ce vorbești Ghiță? Ce minune?

– Lucian. Am intrat în posesia unei mari sume de bani. La tragerea loto de zilele trecute am câștigat o sută de mii de lei și o excursie în Franța.

– Nu mai spune! Tu erai persoana despre care se vorbea la radio? Norocosule. De aceea ești acum aici?

– Da Lucian. Iar primul gând, mi-a fost la tine. Aveam numărul tău de telefon de la Sofronie. Prietenul nostru comun.

– Da. El lucrează la Departamentul Culturii. O duce bine acolo.. Dar cum v-ați întâlnit și unde?

– Acum patru ani. De ziua armatei. Mă aflam la Iași cu treburi, iar Sofronie, a ținut un discurs frumos în fața Palatului Culturii. Acolo ne-am întâlnit, și-am povestit mai multe. El mi-a spus de tine.

– Ei bine Ghiță. Ar trebui să te cert. Ai știut unde lu-crez și, în tot timpul acesta nu mi-ai dat un telefon, sau să-mi scrii o scrisoare. Dar, să continuăm discuția. Ce intenționezi să faci mai departe? Vei pleca în Franța?

– Ca să fiu sincer, nu prea am chef de plimbare. Am trei luni la dispoziție să stabilesac data plecării. Iar în cazul că, nu plec, voi primi contravaloarea excursiei. Însă, acum, interesul meu este altul.

– Ce interes Ghiță?

– Vreau s-o eliberez pe Elena. Este singura dorință de moment. Luna trecută mi-a scris o scrisoare. Îi este foarte greu și-i disperată. Cu o săptămână în urmă au transferat-o la Penitenciarul din Sighet, pentru a fi anchetată în ultimul dosar.

O închisoare oribilă. Dacă, nu reușesc s-o eliberez în cel mai scurt timp, o pierd pentru todeauna. Nicodim, urmează s-o interogheze în ultimul dosar. Securistul acesta se ține de capul ei.Vrea s-o termine.

– Doamne. Oprește-te puțin în loc și întoarceți pri-virea către Ghiță și Elena, spuse cu voce tare, abătut și plin de tristețe Lucian.

– Așadar, astea sunt problemele mele actuale. Am ajuns aproape la capătul puterilor însă, acum am în mână, pu-terea perfidă a banului. Acum, este momentul propice să-mi dai și tu o mână de ajutor, bunul meu prieten.

– Cu mare plăcere, îi răspunse promt Lucian, reve-nindu-și din nostalgia în care se cufundase brusc. Dar,… cine spuneai că este acest Nicodim? Căci, n-am reținut prea bine.

– Este ofițerul politic care m-a racolat pe mine și după aceea pe Elena.Un individ fără prieteni, familie, lipsit de scru-pule și sentimente umane, un torționar renumit, o mână de fier a Securității și o mare amenințare pentru Elena.

– Ce mai știi despre el?

– Nu am prea multe informații dar, știu c-a lucrat mul-tă vreme în cadrul miliției județene a Iașului, făcându-se re-marcat prin brutalitate și răutate umană.

– Bine Ghiță. Mâine o să aflu cine este acest ofițer și în ce ape se scaldă. Îți promit. Dar răbdare și iar răbdare. Un pas greșit și totul se duce de râpă. Sunt mulți borfași. Datorită lor, am ajuns aici, unde suntem acuma, iar lupta cu ei este grea și inegală, întrucât au la îndemână toate pârghiile puterii. Dar, uneori, se găsește ac și pentru cojocul lor.

– Înțeleg. Dar cine este acea persoană care poate face aceasta verificare?. Și,… cum ne-ar putea ajuta un asemenea de-mers?

– Fii liniștit. Între ei se dușmănesc de moarte. Găsesc ușor persoana respectivă. Iar Șofronie, colegul nostru de la Iași, ne-ar putea da o mână de ajutor. Pentru noi, este important să deținem cât mai multe informații despre acest călău. Apoi, ne folosim de propriile lor strategii comuniste.

– Mă bucur de cele auzite. Să dea D-zeu să fie așa.

– Așa va fi. Dar, până una alta, să mai servim o palin-că. Imediat sosește și soția cu copiii. Se va bucura. Hai noroc Ghiță.

– Doamne ajută-ne.

Discuțiile, se întinseră până târziu în noapte. Lucian și soția sa au insistat să rămână la ei în seara aceea însă, părin-tele Ghiță, găsi suficiente argumente plauzibile să meargă la apartamentul închiriat.

– Ținem legătura Lucian. Am numărul tău de telefon.

– Nu. Lasă-mi numărul de telefon al apartamentului unde stai. O să te caut eu. Să ai grijă cu cine stai de vorbă. Cu cine vorbești. Deasemeni, nu purta bani mulți asupra ta. Fii foarte precaut.

– Am înțeles. Vă mulțumesc pentru toate. Noapte bună. Pe curând.

Coborând în stradă, aerul umed și rece de aprilie îl re-vigoră de îndată, pășind mai departe, lung și apăsat. Peste tot, cerul înseninat al nopții își arăta cu mândrie podoaba stelară, iar luna plină, se retrăgea agale și tristă către asfințit.

Un tramvai, obosit de truda zilei, cu două vagoane vechi și câțiva călători în ele se târa anevoie spre locul lui de parcare, însoțit pe ambele părți de câteva mașini grele, poluante, tulburând zgomotos liniștea trotuarelor și străzilor înguste și în-tortocheate ale orașului, adormit de câteva ore.

Ajuns la colțul străzii, însoțit doar de umbra sa lungă și ștearsă își ridică gulerul paltonului.Câțiva pași mai încolo, dintr-o altă străduță, de vizavi, îi ieși în față patrula de noapte a orașului. Era un IMS albastru.

Prins în lumina farurilor, mașina se opri brusc, iar din ea, coborâ trei bărbați în uniforme, înconjurându-l din toate părțile.

– Actele la control, spuse direct unul dintre ei.

Părintele Ghiță, își duse mâna la buzunarul interior al pal-tonului vrând să-și scoată buletinul de identitate. Însă, toate documentele îi rămăseseră la apartamentul închiriat. Vădit încurcat le răspunse:

– Îmi pare rău; nu am la mine nici un act de identitate.

– Cum așa? Umblați în plină noapte pe străzile capi-talei fără documente de identitate? E foarte grav.

-Vă rog,.. Să vă explic,.. Sunt din provincie. Iar acum, vin de la un prieten,… Dar sunt în regulă,…

– Unde locuiți.

– Pe strada Ghica, bloc G, ap 23, et. 2.

– Urcați în mașină.

Prins forțat de ambele brațe părintele, urcă în mașină fără comentarii iar șoferul IMS-ului ambală motorul la ma-xim, pornind vijelios către adresa indicată. În fața apartamentului, unul dintre milițieni spuse în șoaptă celorlati doi:

– Locuința aceasta aparține tov. Simionescu. Ce caută ăsta aici? Se cunosc.? Sunt prieteni? Nu cumva să facem vreo boacănă. Să-l întrebăm.

Părintele Ghiță apucase deja să deschidă ușa aparta-mentului când, același bărbat, îl întrebă:

-Vă cunoașteți cumva cu tov Simionescu?

-Vorbiți despre un reporter de la Scânteia”?

Nedumeriți, milițienii i-au răspuns deodată:

– Da, da,da…Tov. reporter de la, Casa Scânteia,…

– Dacă vorbim de aceiași persoană, atunci așa este. Dumnealui mi-a închiriat apartamentul. Dar, poftiți înăuntru să vă arăt actele, continuă relaxat părintele Ghiță.

Ușa apartamentului rămase deschisă, iar acesta merse la unul dintre geamantane revenind în următoarea clipă.

– Iată buletinul de identitate.

Tonul amenințător și privirile bănuitoare al milițienilor dis-păru dintr-o data, iar același bărbat îi spuse:

– Da. Văd că sunteți în bună regulă. Iar relatia d-stră cu tovarășul Simionescu spune tot. Vă rugăm, să înțelegeți. Noi, ne-am făcut doar datoria. Atâta tot. Bună seara

3

Grațierea.

30 aprilie 1964. În ziua aceea, îmbrăcată într-o rochie cusută cu ace de gheață și împodobită cu steluțe argintii, iarna se pregătea să plece petru o bună bucată de timp, iar primăva-ra, cu parfumul ei caracteristic, cobora grăbită din caleașca timpului, înveșmântată cu grație în minunatele culori ale curcubeului. Soarele, apăru pios în spatele câtorva nori înfumurați, puși pe fugă, revărsându-și în valuri, razele sale aurii și calde, asupra întregii naturi, intrată în hibernare după sărutul de ghiață al iernii.

Odată cu transformarea vioaie a naturii, dincolo de porțile penitenciarului de la Sighet se întâmplau lucruri intere-sante. Printr-un ordin dat de Ministrul Internelor, personalul administrativ al penitenciarului urma să fie schimbat în tota-litate. Faptul acestea se petrecea ca urmare a Convenției de la Geneva și aderarea României la ONU, autoritățile române fiind obligate să transforme pe parcurs toate penitenciarele pentru deținuți politici, în închisori de drept comun.

Cu această ocazie, o parte dintre aceștia erau eliberați iar alții, dispersați în alte închisori și colonii de munca din țară.

Spre ora șapte a dimineații, duba albastră, pornită din Dumbrăveni, intra deșirată pe poarta de metal a penitenciaru-lui din Sighet, fiind dirijată spre interiorul curții.

Gardienii însoțitori, două femei zdravene, au coborât încet treptele de metal ale dubei, îndreptându-se apoi spre intrarea pavilionului administrative. Acolo, patrula un gardian local.

– Bună dimineața. Venim de la Dumbrăveni. Trebuie să lăsăm aici două deținute, petru interogatoriu. Avem și do-cumentele însoțitoare. Cine le preia?, întrebă una dintre feme-ile gardian.

– Am anunțat deja prin sonerie sosirea d-stră, însă v-a dura ceva mai mult deoarece conducerea penitenciarului este în curs de schimbare, continuă același gardian, privind înde-lung femeile din fața sa, doborâte de oboseala drumului.

– N-o să putem sta prea mult căci avem și alte des-tinații mai îndepărtate. Urgentați să vină cineva, insistă mai hotărâtă cealaltă femeie.

În timpul acesta, telefonul de la intrare zbârnâi prelung. Gardianul îl ridica grăbit și răspunse:

-Alo. Sunt gardianul de serviciu. Am înțeles tov-răse colonel. Le spun acum. Să trăiți, răspunse acesta cu vocea tre-murândă.

– Haideți repede. Vă conduc eu înăuntru.

Auzind discuția, șoferul autodubei porni motorul așezând-o la intrarea principală. Apoi, folosind o cheie specială, deschise ușile din spate a mașinii.

– Voi două,…. Coborâți,… ordonă o femeie gardian.

Încătușate, Elena și Elisabeta au pornit șchiopătând către celu-lele din interiorul clădirii, situate față în față, pe acelasi hol , pregătite din timp pentru ele.

Presimțirile sumbre ale Elisabetei, avute cu două zile înainte, s-au adeverit. În zori, doi gardieni au scos-o brutal din penitenciar, conducând-o într-un loc cunoscut doar de ei.

După șase ore, aceiași gardieni au readus-o pe targă, cu oasele zdrobite și plină de sânge.Sfârșită de puteri și abandonată pe hol, în fața celulei, femeia și-a trăit ultimile clipe de viață, reu-șind să mai spună doar câteva cuvinte greu de înțeles:

– Elena. El m-a omorât cu mâna lui. Mai întâi m-a violat și batjocorit după bunul plac apoi, mi-a frânt oasele și su-fletul din mine. Acest criminal a venit special la Sighet, să ne ancheteze pe noi, și câțiva intelectuali, sosiți azi noapte. El se v-a ocupa de toți. Ai grijă Elena. Nicodim, nu glumește.

Acestea, au fost ultimile ei cuvinte. Momentul tragic și avertismentul Elisabetei au marcat-o profund pe Elena.

În sufletul ei, cândva măreț și blând, s-a născut dintr-o dată un sentiment de frică, ură și multă răutate. O răutate calculată care, îi transformase orgoliul într-o forță a răului, iar ura, pe care nu o cunoscuse niciodată în viața ei, de data asta se afla în așteptarea unui prilej de răzbunare. Iar acum, avea déjà un motiv serios să-și dea drumul.

Faptul că, acest Nicodim ajunsese iarăși atât de aproa-pe de ea, era o intrigă absolută iar dorința răzbunării pe el, uitată departe în timp, apăru iarăși la orizontul ei mental.

Nu înțelegea prea bine ce se întâmpă în jurul ei, dar avea impresia că, omul acesta îi sulfa mereu în ceafă.

Îl cunoscuse foarte bine cu ocazia audierilor lungi și plictisitoare, în momente de furie avansată, când arunca vorbe grele și amenințări de tot felul dar, nimic din toate astea nu-l arătau a fi un criminal atât de înverșunat și sadic.

Însă, nimic nu era de mirare într-o societate care, năștea în fiecare zi, monștri adevărați.

După trei zile, aceiași gardieni s-au prezentat la ușa Elenei.

– Ia-ți bagajul și vino cu noi, spuse unul dintre ei.

În clipa aceea, ființa ei matură se transformă dintr-o dată într-un suflet de copil neajutorat și amenințat din toate părțile.

Ideea morții n-o încânta de loc, încercând să fie nepăsătoare și coerentă în fața ei, chiar dacă, nu era o entitate fizică, s-o vadăori, s-o pipăie. O singură dată s-a confruntat cu o asemenea neliniște. După sinapsa avută la naștere. Multă vreme după aceea, moartea în sine îi răpise somnul și liniștea, panicându-se frecvent din pricina ei. Iar faptul acesta, o secătuiau de ori-ce concentrare asupra lucrurilor care necesitau atenție și rezolvare. Mai târziu, aceasta temere a asemuit-o unui fenomen inevitabil și firesc. Însă, de data aceasta, după o experiență avută, apăru frica de durere, acea durere care implică moartea, ca ,, ghid" responsabil în călătoria de ,,dincolo".

Puținele secunde, avute la dispoziție, treceau prea repede dar ea, încerca să reziste acestei, ,,frici", gândindu-se la idealurile pe care le are de atins acum, poate, mai multe ca niciodată.

Ajutată de subconștientul propriu, își ridică valiza și ieși hotă-râtă din celulă, articulând în gând: ,,Nimic fărăTine Doamne".

– Încătușeaz-o. Iau eu valiza, spuse celălalt gardian.

Drumul către maiorul Nicodim a fost scurt. După prima intersecție a holurilor, au coborat câteva trepte de beton. În capătul opus al holului se afla camera acestuia. Acolo, unul dintre gardieni bătu discret în tocul de fier al ușii.

– Puteți intra, se auzi o voce stridentă și plină de ură. Gardianul deschise ușa și spuse încet:

– Tovarășe colonel, v-am adus deținuta.

– Eliberează-i mâinile și adă-mi valiza ei.

– Am înțeles. Să trăiți.

Elena, își frecă încheieturile mâinilor, ștrangulate de răceala inconfundabilă a cătușelor, pășind greoi și legănat spre interiorul acelei camere semiobscure, îndepărtată mult de zidurile exterioare ale clădirii.

– Ia loc, porunci Nicodim arătându-i scaunul metalic cu spătar, așezat în apropierea mesei sale.

– Și,.. relaxează-te, mai spuse acesta, răsfoind grijuliu dosarul trimis de penitenciarul Dumbrăveni.

După o pauză de câteva minute, începu un scurt tir al între-bărilor:

– Îți amintești de prima noastră întâlnire?

– Da.

– Câți ani au trecut de-atunci?

– Cinci ani și cincizeci și trei de zile.

-Ai memorie bună. Nici cu fizicul nu stai rău. Ești încă sănătoasă. Cum, ai reușit să te păstrezi atâta vreme în sta-rea asta?

– Nu știu. Probabil constituția mea robustă,…

– Așa ai fost todeauna? Cu cine semeni din părinți?

– Mai mult cu tata.

Nicodim, continua să răsfoiască calm, dosarul Elenei. La un moment dat se opri și spuse:

– Ia să vedem; Ioan Duma: Învățător. Condamnat la douăzeci și cinci de ani. Decedat: la penitenciarul Sighet. Da. E clar. Țandura, nu sare departe de butuc. Frumoasă lecție te-a învățat taică-tău. Îi calci pe urme.

– Eram o copilă pe atunci. Nu-mi amintesc prea bine.

– Dar, de droguri îți amintești?

-Tovarășe colonel. Știți prea bine că, acele droguri, n-au existat niciodată.

– De ce n-ai vrut să colaborezi cu noi? Ce te-a împie-dicat ?

– N-am vrut. Pur și simplu. De aceea, sunt acum aici. Iar dumneata, cunoști adevărul.

– Adevărul, a fost dovedit în cele două dosare. Ai de adăugat ceva la spusele mele?

– Nu. Doar că,… pedeapsa e prea mare.

– Asta au hotărât judecătorii.

Elena, privi către el și înghiți în sec: ,,Da, dar numai cu con-cursul tău, criminal ticălos ce ești”, iar fi plăcut să-i răspundă cu voce tare.

Revenind la starea de normalitate continuă:

– Gândul că, cei mai frumoși ani ai tinereții îi voi petrece în pușcărie, mă v-a ucide într-o zi.

– Ce-și face omul cu mâna lui, e lucrul manual. Dar,… spune-mi ce știi despre fratele Elisabetei? Fugarul acela care a scăpat de mine ca prin urechile acului.Trebuie să-ți fi spus. Doar, ați fost prietene. Colege de celulă. Unde se ascunde?, întrebă securistul, închizând brusc dosarul.

– Nu știu la ce vă referiți. Elisabeta nu mi-a povestit că are un frate.

– Nu ți-a spus și nu știi nimic. Mă așteptam la răspun-sul acesta.

Privind-o întrebător, securistul luă receptorul și formă un număr scurt pe discul de plastic al telefonului:

– Colonelul Nicodim la telefon. Ați primit instruct-țiunile de aplicare a Decretului 711?. La ce oră a fost con-firmate? Mulțumesc.

Folosind a doua oară discul telefonului, formă un alt număr și spuse:

– Să vină, gardianul de serviciu.

Acesta, sosi în câteva clipe.

– Să trăiți tovarășe colonel.

– Lasă deținuta, să-și facă igiena corporală și pune-o în altă celulă. Ia și valiza aceasta. Nu mai are nici o valoare.

– Am înțeles. Să trăiți.

Uluită de atitudinea și eleganța dialogului, Elena se ridică tă-cută, îndreptându-se către ieșire.

– Să vină următorul deținut, spuse Nicodim gardia-nului.

Anul 1964, a fost anul, ,,cheie", al doilea moment cru-cial în istoria societății românești, după 1948. Atunci, P.M.R. (Partidul Muncitoresc Roman) prin reprezentanții săi, a schimbat rapid și foarte discret politica partidului, anunțând-o oficial prin ,,Declarația" făcută în luna aprilie, același an.

Începând cu această dată, ordinea priorităților propagandei co-muniste a fost cu totul alta, creându-se un climat diferit de pâ-nă atunci, în toate domeniile de activitate; politic, economic, social, încercându-se recuperarea timpului irosit în vremea marii rătăciri socialiste. În felul acesta s-au câștigat noi teritorii, iar modernizarea, face progrese impresionante, ajungân-du-se la o restabilire a normalității, în domeniul creației literare și artistice. O bună bucată de vreme, până în 1971, protagoniștii entuziaști ai acestui domeniu, nu s-au mai confruntat în direct cu privirea rece și necrutătoare a criticilor de partid, scăpând de obligativitatea temelor majore, chiar dacă, cenzura preventivă continua să se exercite peste tot.

Mulți partizani ai vremii au crezut cu toată puterea într-o schimbare a climatului, într-o zodie luminoasă, guvernată de speranțe și profunde schimbări de structură. Însă, spre dezamagirea lor tardivă, Ceaușescu, nu i-a contrariat prin ges-turi inhibatoare în comportamentul lor optimist, sugerându-le dimpotrivă, să-și continuie activitatea și s-o racordeze la valorile europene și internaționale.

Și astfel, în peisajul general al României Socialiste, au început să apară, elite politice" fără o pregătire profesională sau intelectuală corespunzătoare, fripturiști cuibăriți pe cele mai înalte vârfuri ale îngrengăturii stufoase a partidului. Dominate de beția puterii, dobândită peste noapte, în 1946, aceste elite, au promovat cu sârg lupta dintre vechi și nou, clădind cu multă sudoare, cultul deșanțat al noului conducător de țară.

Trecuseră patru zile de la ultima confruntare cu maio-rul Nicodim, iar Elena, fusese mutată într-o altă celulă, mult mai curată decât cealaltă de la parter.

Spre amiază, în incinta penitenciarului se auzi multă forfotă, zgomote și, multă vorbărie. Se întâmpla ceva acolo, însă ea, nu avea de unde să știe. Vânzoleala a continuat până în dimi-neața următoare, când, un gardian tânăr deschise larg ușa ce-lulei și-i spuse:

– Elena. Te rog să mă urmezi, în liniște.

,,Doamne?. Am vedenii?. Aud bine? Ce se întâmplă cu mine? Ce-i cu amabilitatea și respectul acesta așa, dintr-o dată?. Fără cătușe și bruschețe masculină? Nu cumva aiurez ?", se întreba nedumerită Elena, urmând gardianul pe scările întunecate ale pentenciarului, până în holul parterului.

Acolo, se aflau în jur de douăzeci de bărbați, neîncătușati și aliniați în rânduri de câte doi. La apariția gardianului, grupul de deținuți se întoarse brusc și holbat către Elena.

– Încolonați-vă și urmați-mă, se adresă politicos gar-dianul, pășind hotărât în fața lor, lucru neîntâlnit vreodată în acest penitenciar.

În spatele lui, se auzi o ușoară rumoare.

-Ce-i cu femeia asta aici? Ce se întâmplă cu noi.? Doamne? Ne împușcă?,…

La capătul holului, gardianul se opri, deschise o ușă și spuse calm și rar:

– Vă rog să intrați în ordine. Ocupați loc pe bănci și așteptați în liniște.

Camera respectivă, până ieri, magazia de alimente a penitenciarului, fusese transformată peste noapte într-o încă-pere iluminată, cu pereți albi, pavoazați peste tot cu tablouri mari, înfățișând realizările epocii socialiste, dar și activitatea criminală legionară. Peretele din față, era acoperit pe jumătate de chipurile mari și grele ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și de mentorii socialismului și comunismului: Marx, Engels, Lenin și Stalin.

La scurtă vreme, pe aceiași ușa intră un bărbat subțire, îmbrăcat într-o costumație lejeră de vară. Trecând printre bănci, se opri la masa de brad, așezată din timp la locul ei, pa-tronată de un jilț înalt, vopsit de curând. Sprijinindu-se de spă-tarul lui, privi cu înduioșare prefăcută chipurile obosite, sco-fâlcite și înfometate din fața sa și spuse:

– Bună ziua tovarăși și, bine v-am găsit. Cu siguranță, vă întrebați cu mirare, pentru ce suntem adunați acum, în a-ceastă încăpere? Ei bine.Răspunsul,vi-l pot da eu.Chiar acum. Însă, nu înainte de-a vă îndemna să priviți cu mare atenție acest montaj fotografic unde, puteți vedea, o mică parte din activitatea socio- eonomică a patriei, dar și acea lume care, a făcut mult rău acestei țărișoare.

De atunci s-au schimbat multe. Gândirea, traiul, viața în general. Afară, este o lume nouă, plină de entuziasm și pro-speritate. Avem o țară frumoasă și bogată, un popor minunat. Iar toate astea, datorită politicii înțelepte promovată de către Partidul Comunist Roman și conducătorii săi, devotați trup și suflet cauzei socialismlui și comunismului. Avem realizări va-loroase, care ne fac să fim mândri dar și responsabili față de această țară și poporul ei; de fiecare individ în parte, oriunde ar fi și orice ar face. În viziunea partidului țăranul, muncitorul, intelectualul și deținutul, toți împreună, sunt cetățenii acestei țări. Ca atare, fiecare dintre ei trebuie să beneficieze de aceleiași drepturi, chiar dacă, a comis o greșeală și este supus ei, iar exemplul cel mai bun îl constituiți chiar dumneavoasstră.

După o oarecare experiență, partidul nostru a devenit mai tolerant, chiar și cu cei care, au vrut să facă rău acestui neam. Despre această toleranță și omenie aș putea vorbi ore în șir, însă, ar fi mai interesant să aflați vestea cea mare.

În sală, printre deținuți se auzi o rumoare ușoară, înțelegându-se o singură întrebare:

– Ce veste? Ce veste?………

– Începând cu ziua de azi, sunteți amnistiați de restul pedepsei. Puteți merge la casele și familiile voastre. Așa a ho-tărât partidul și conducătorii noștri. Ei,.. Ce spuneți?

– Deținuții, cei mai mulți, intelectuali și politicieni de seamă, s-au privit cu mare uimire, murmurând mai departe între ei.

– E cumva o păcăleală ca celelalte?, se auzi o voce fi-ravă ieșită din gura unui deținut bătrân, așezat pe aceiași ban-că cu Elena.

– Am înțeles întrebarea. Nu.Nu avem timp pentru ban-curi și păcăleli. Afirmația mea este adevărată, și se poate ve-rifica imediat. Dar, trebuie să știți câteva lucruri esențiale:

Atunci, din murmurul general se înțelese o altă întrebare:

– Ce trebuie să știm?

– Părăsind penitenciarul, nu aveți voie să spuneți la nimeni, ce ați pătimit, pe unde ați fost, ce ați văzut și cu cine ați stat de vorbă. De asemeni, nu trebuie să denunțați numele cadrelor din Ministerul de Interne pe care le-ați cunoscut de-a lungul timpului.

– Când putem pleca acasă?, întrebă alt deținut.

– Din clipa aceasta. La ieșire, vă așteaptă gardianul. El, vă spune concret, ce aveți de făcut mai departe, pentru a părăsi cu acte în regulă penitenciarul. Așadar, din această cli-pă sunteți liberi tovarăși. Ce-aș putea eu să vă doresc pe mai departe, decât sănătate, succes și multă liniște în familiile voastre. Cu bine și, nu uitați să mulțumiți din suflet partidului conducător.

Spunând acestea, necunoscutul privi încă o dată asis-tența sa, flămândă, obosită și, neîncrezătoare în spusele lui apoi, nebăgat în seamă, se strecură tiptil printre deținuți, lipiți încă de băncuțele acelea înguste, reci și instabile.

În urma lui, Elena se ridică și părăsi încăperea. Pe hol, gardianul o opri pentru ultima dată și-i spuse:

– Mergi în celula ta, ia-ți lucrurile, apoi, revino să te conduc la biroul de evidență.

– Da tovarășe gar….dian, rrr..revin imediat, se bâlbâi Elena.

Dincolo de zidurile reci și tenebroase ale închisorii, sub un cer senin ca ,,floarea, de nu mă uita", vara, cu genele ei firave de mărar, ochi de mărgăritar, cercei de cireșe și obraji de caisă, își dezvăluia laborios frumusețea ei naturală.

Era o zi minunată de vară. Încă din zori, privind îngăduitor spre pajiștile odihnitoare, cu flori fermecătoare, parfumate și întinsul vălurit al colinelor, încărcate de multă lumină și culoare, soarele își arunca pătimaș mănunchiul strălucitor al ra-zelor, către câmpia aurie din vale și pădurile umbroase din munții Gutâiului, respirând apoi cu nesaț și multă plăcere, văzduhul local, încărcat cu mirosul proaspăt al ierbii, scăldată în roua dimineții și mireasma plăcută a grâului copt de vară.

Spre orele amiezii, îmbrăcată într-o rochie subțire de primăvară, Elena, părăsi incinta închisorii, având cu ea valiza ponosită, în care sălășuiau câteva mărunțișuri vestimentare și bocceluța Elisabetei. Ieșind pe poarta penitenciarului, o adiere ușoară de vânt o îmbrățișă cu căldură, îmbărbătând-o parcă, să plece cât mai repede și departe de locul acela sinistru.

Lipsită de orice resursă financiară și mâncare se grăbi spre autogara din localitate, unde spera să găsească un oarecare mijloc de transport.

În fața sa, strada era pustie. Dar, după câteva sute de metri, dintr-un drum lăturalnic de țară, apăru încet o mașină albă, lăsând în aer rotocoale subțiri de praf.

Apropiindu-se de ea, șoferul întrebă:

– Mergeți departe?

Descumpănită, Elena răspunse:

– La autogară. Mai este mult până acolo?

– Autogara se află în drumul meu.Vă rog să urcați. În câteva minute ajungem.

Deschizând portiera, Elena se așeză pe bancheta din spate iar valiza și-o puse la picioare.

– Încotro călătoriți doamnă?

– Departe de locul acesta. Cât mai departe, răspunse ea, privind cu ochii minții peste culmile împădurite ale mun-ților Gutâi și Tibles, până în Bucovina istorică a Moldovei.

În aceiași vreme, la București, părintele Ghiță se trezi dis de dimineață, făcându-și nenumărate planuri pe ziua res-pectivă. Se apropia ora opt. Pornit din timpul nopții, aparatul de radio difuza în surdină melodia formației Phoenix ,, Știu că mă iubești" de Moni Bordeianu.

După ora exactă, începu difuzarea primului buletin de știri a zilei. Anunțând mai întâi câteva știri legate de realizările mă-rețe ale partidului, la sfârșit prezentatorul emisiunii anunță decretul, privind marea grațiere a deținuților din România.

Aflat în fața oglinzii din baie, părintele Ghiță prinse din zbor doar ultimile două cuvinte ale știrii.

Șocat de cele auzite pe post, se apropie îndată de radio, mărindu-i volumul la maxim. Din păcate, emisiunea continua cu transmiterea știrilor sportive iar buletinul de știri ur-ma să fie redifuzat la ora nouă. Însă, în timpanele urechilor îi răsunau aceleași cuvinte magice: grațierea deținuților, grați-erea deținuților.

Din acel moment o frământare puternică și perma-nentă îi domina trupul și mintea, gândindu-se dacă nu cumva, îl înșeală auzul ori, știrea a fost o greșeală a prezentatorului de știri. Neavând suficientă răbdare puse mâna pe telefon și for-mă numărul lui Lucian .

– Salut Ghiță. Ce faci așa de dimineață?. N-ai somn?

– Lucian. Ai ascultat știrile de la ora opt?

– Nu. Despre ce este vorba?.

– Ieri, a fost dat un decret de grațiere a deținuților. Am prins ultimile două cuvinte din conținutul știrei.

-Nu știu dar, pot afla de la ziarul, Scânteia".

Așteaptă puțin. Te sun înapoi.

– Da. Bine.

Foarte intrigat, Lucian, puse mâna pe telefon. Autorul artico-lului, Simionescu Ioan, confirmă valabilitatea știrei, recoman-dandu-i să asculte, buletinul de știri, de la ora nouă.

Fiind convins de spusele acestuia, Lucian își sună prietenul:

– Ghiță. Știrea este reală. La ora nouă se v-a relua di-fuzarea știrei. Vorbim după aceea. La revedere norocosule.

– Bine. Mulțumesc Lucian.

Peste zi, știrea deveni cea mai importantă veste a deceniului. Părintele, ieși în oraș, la cofetăria Capșa unde, se întâlni cu Lucian.

– Începând cu ziua de azi, vor fi eliberați mulți deți-nuți politici. Sunt, urmările Convenției de la Geneva, deschise discuția Lucian.

– Tu ce crezi? Elena va fi eliberată?, întrebă reținut părintele Ghiță.

-Cu siguranță. Deoarece și-a executat prima pedeap-să.

– Oare, cum putem afla?

– Prin telefon. Sunăm direct, la penitenciar. Uite, chiar aici lângă noi este un telefon. Să văd ce număr are peniten-ciarul Sighet.

În câteva minute Lucian avu legătura :

– Alo. Peniteciarul Sighet?

– La telefon Lucian Ionescu din Ministerul de Exter-ne. Fiți amabilă și spuneți-mi dacă aplicați instrucțiunile De-cretului 411/1964.

Femeia îi răspunse tranșant:

– Da. Începând cu ziua de ieri. Deținuții care au avut cele necesare, bani și îmbrăcăminte au fost puși deja în liber-tate.

– Vă mulțumesc.

– Care e situația?, întrebă cu sufletul la gură părintele Ghiță.

– Decretul a intrat în vigoare de ieri dimineață iar o parte dintre deținuți au fost deja eliberați. Elena a avut ceva bani, sau haine cu ea?

– Doar câteva haine de primăvară.

– Atunci, nu mai sta pe loc. Mergi cât poți de repede și aduți femeia acasă. Veniți aici la București. Apoi, vedem noi ce facem mai departe. Drum bun.

În dimineața următoare, părintele Ghiță, coborâ sprin-ten din mașină, la poarta penitenciarului. Gardianul de serviciu îl întrebă direct:

– Ați venit după cineva?

– Da.

– Vă rog să lăsați buletinul aici. Cu acest bilet vă pre-zentați la biroul din față. Acolo, mai sunt câțiva oameni care așteaptă.

– Mulțumesc, zise părintele, intrând direct în curtea inte-rioară a penitenciarului.

Acolo, un ofițer tânăr și foarte activ îi ceru biletul:

– Care este numele persoanei ?

– Elena Arbore.

– Elena Arbore? Așteptați să verific.

Ofițerul, deschise un registru albastru și răsfoi câteva pagini, spunând:

– Întradevăr. Cu zece zile în urmă penitenciarul de la Dumbrăveni a trimis aici două femei pentru un interogatoriu. Una dintre ele a fost transferată la spital. Din păcate, femeia a decedat, iar Elena Arbore, a plecat ieri dimineața la ora uns-prezece și treizeci de minute.

– Nu se poate,… Cu ce a plecat? Nu avea bani haine suficientă mâncare,…sări părintele Ghiță.

– Îmi pare rău.Verificați și la poartă.Ieșirea ei s-a evi-dențiat și acolo.

Ofițerul, avea dreptate. Gardianul de serviciu facuse corect ieșirea, înregistrând toate datele ei de identificare.

Rămas de unul singur în fața penitenciarului părintele privi cu amărăciune și dezamăgire, spre mijlocul bombat al șoselei, umplută de curând cu piatra concasată de râu, în șerpuirea ei anevoioasă printre casele posomorâte din față. O întrebare firească și fără răspuns îi revenea mereu în minte: ,,Unde să te caut Elena?”

– Colac peste pupăză, șoferul taxiului îi puse aceiași întrebare, de parcă i-ar fi citit gândurile.

– A ieșit ieri, răspunse vag părintele Ghiță.

– Cum așa?, întrebă încă o dată șoferul, frecându-și ochii, obosiți în timpul nopții.

– Nu știu.Să mergem la gară, autogară, în oraș, la poș-tă, oriunde. Poate aflăm ceva. O să dau și câteva telefoane.

Către amurgul zilei, părintele trecuse deja prin toate locurile unde s-ar fi putut afla Elena, însă fără nici un rezultat. Neliniștea și amărăciunea se așternuse iarăși în sufletul lui.

Pe de altă parte, taximetristul îi spuse:

– Părinte. Este prematur să vă îngrijorați. A trecut doar o zi de la părăsirea penitenciarului, iar până acasă are de parcurs peste 300 de kilometri.

Întors la Bucuresti, părintele Ghiță avu prima discuție și întâlnire cu Simionescu. Folosind numărul lui de telefon îl sună:

– Bună ziua tovarășe Simionescu. Astăzi după masă sunteți dispus să avem o discuție amicală?

– Da părinte. Spuneți-mi o oră la care pot veni.

– Să zicem ora optsprezece. Ar fi potrivită?

– Da. Voi fi acolo.

– Vă aștept. La revedere.

– Cu bine.

Punctualitatea, a fost punctul forte al reporterului. La ora opt-sprezece fix apasă butonul soneriei.

– Vă rog să intrați, îl invită amabil și zâmbitor părin-tele Ghiță.

– O cafea? Un ceai? O apă minerală?.

– Mulțumesc. Oricare dintre ele este bună.

– Ce mai faceți tov-șe Simionescu? Ce noutăți aveți? întrebă părintele, invitând musafirul să stea pe unul dintre fotoliile salonului.

– Am multe pe cap. Dar d-stră? Nu v-ați plictsit de București? E zgomot și aglomerație mare.

– Încă nu. Mai am câteva lucruri de rezolvat.

– Vă pot fi de folos cu ceva?, întrebă direct și volubilSimionescu.

,, Ai putea să-mi spui unde il pot găsi pe Nicodim", îi răspunse în gând preotul.

Tocmai atunci, sbârnâi telefonul. Era Lucian.

– Salut Ghiță. Unde ești?

– Sunt la apartament.

– Ce faci acolo?. Meditezi?. Ori ești cu cineva?

– Cu domnul Simionescu .

– Da. Mi-ai povestit ceva. Securistul din departamen-tul meu, se întâlneste frecvent cu el. Un om amabil și, foarte abil. Este un frate de-al nostru, trecut de mult și definitiv de partea cealaltă a Iordanului. N-ai de unde să-l știi pentru că a terminat Teologia cu trei ani înaintea noastră. Ai grijă ce vor-bești cu el.

– Îți mulțumesc prietene. Reluăm discuția mâine. Cu bine, încheie scurt părintele privind cu discreție colțurile de sus ale apartamentului și câteva obiecte din jur, legate între ele cu fire subțiri de cablu și lipite discret cu banda invizibilă.

– A fost Lucian, un prieten bun. Vrea să ne întâlnim mâine spre amiază, se scuză părintele Ghiță reluându-și locul de dinainte.

– Lucian Ionescu?. Lucrează cumva la Ministerul de Externe?

– Doamne ce mică e lumea asta. Vă cunoașteți?

– Din vedere. Ca reporter, umblu mult pe la ei. Dar tov. Lucian este un om inteligent, apreciat și foarte bun.

Privindu-se reciproc, așteptau amândoi ca unul dintre ei să reia dialogul. Acoperindu-și ochii cu palma dreaptă, părintele Ghiță continuă:

– Știți? Bunătatea omului, este divină. Ea derivă din iubirea nemărginită cu care D-zeu a creat lumea, conferind omului propriul stil de viață. Iar compasiunea, blândețea, dărnicia și admirația sunt doar câteva calități mai semnificative.

La naștere, caracterul fiecăruia dintre noi este o pagină albă, modelele urmate, atitudinea și educația, având o mare impor-tanță mai departe. Deși nu se poate spune că este mai ușor să fii bun, decât rău, din fericire cei mai mulți oameni se pun în slujba binelui și a bunătății, indiferent de eforturi, echilibrând astfel balanța lumii.

– Așadar, între viață și moarte, noi nu avem de făcut altceva, decât să alegem de care parte ne situăm. D-stră de care parte vă așezați părinte Ghită, întrebă direct Simionescu.

– De partea celor care, mai au puțină credință în Dumnzeu. De partea celor care, pot face bine și nu rău oame-nilor. De partea dreptății adevărate. De partea oamenilor cu carater. De partea celor mulți, încheie părintele Ghiță, privindu-și cu îndoială interlocutorul.

Stăpânindu-și cu greu declamația, schimbă subiectul discuției.

– Apropo. Ca reporter la un cotidian atât de mare, cum apreciați d-stră activitatea Justiției române?

– Își fac datoria. Zilele trecute au pus în aplicare un decret de lege. Am scris un articol despre asta.

Ascultându-l, părintele Ghiță concluzionă retoric în mintea sa: ,, Ești acel Simionescu pe care, îl cunoaște securistul prietenului meu Lucian.Nu cumva ești prieten și cu Nicodim?"

Turnându-și puțină cafea părintele continuă:

– Umblați mult prin țară și cunoașteți multe persona-lități. Numele Nicodim, vă spune ceva? Un ofițer renumit. Lucrează la Securitatea din Iași.

– De unde îi știți numele? Ați colaborat cu el?

– O perioadă scurtă de timp.

– Da. Îl cunosc. Un adevărat patriot.Un om de mare factură profesională. Am scris câteva articole despre activita-tea dumisale.

– Aș fi dorit să-l întâlnesc. Colaborarea noastră a fost tare bună, minți cu bună știință părintele Ghiță.

– Acum, câteva luni, a fost avansat la gradul de colonel. Atunci, am fost și eu acolo. I-am luat un interviu. Dacă doriți vă pot pune în legătură cu el.

,, Ți-a ieșit porumbelul din gură" gândi în sinea sa părintele Ghiță apoi, spuse cu voce tare:

– V-aș rămâne îndatorat. Mi-ar face mare plăcere să-l reîntâlnesc. Am păstrat câteva documente importante. Aș putea să i le dau. La ultima noastră întâlnire nu le-am avut la mine. Iar dumnealui a fost transferat.

Telefonul sună a doua oară cu același sbârnâit. Părin-tele Ghiță ridică receptorul. În telefon se auzi o voce de fe-meie:

– Alo. Bună seara. Cu tovarășul Simionescu?

– Vi-l dau imediat.

– Vă rog, insistă femeia.

Părintele, îi întinse peste masă receptorul. Acesta se ridică și răspunse încet și sigur pe el:

– Da. Vă ascult. În douăzeci de minute sunt acolo.

Punând receptorul în furcă spuse;

– Părinte. Îmi pare tare rău. Sunt așteptat la redactie. Dar, nu uitați:Vă pot pune oricând în legătură cu col Nicodim.

– Ce bine. Vă mulțumesc anticipat.

– Pentru puțin. La revedere.

Spunând acestea, Simionescu ieși în grabă pe ușa aparta-mentului. La parter, îl aștepta o Dacie 1100, albă, cu număr mic de București. Era șoferul lui.

Urmărindu-l cu privirea, părintele își spuse în gândul său:, ,,Mulțumesc Simionescule. Mi-ai întins a doua oară mâna".

Inspectând în voie camerele apartamentului, afirma-țiile lui Lucian se confirmau a doua oară. Peste tot era insta-lată aparatură de înregistrat.

,, Ce bine că m-a avertizat Lucian" se bucură părintele, mergând încet către patul desfăcut al dormitorului.

Dimineață, se trezi voios și plin de încredere. Puse mâna pe telefon și formă numărul lui Lucian. De partea cea-lalată, secretara îi făcu legătura directă.

– Lucian. Am câteva noutăți. Unde ne putem întâlni?

– La Capșa, răspunse scurt Lucian.

În afara apartamentului, vara se desfăta aiurită de abundența proprie. Pafumuri necunoscute de flori, mirosuri de ierburi cosite și mireasma fructelor aurite, coapte și dulci, îți stimu-lau plăcut, simțurile olfactive și retina lenticulară a ochiului. În același timp capitala țării radia de spleendoare și măreție socialistă. Străbătând agale acest peisaj, Lucian ajunse la Capșa. Un vânzător ambulat, îl îmbie să cumpere ediția de dimineață a ziarelor, ieșită proaspăt de sub tiparnița redacției.

Așezat la una dintre mese, răsfoi în grabă primele pagini ale ziarului Scânteia. Tocmai atunci, părintele Ghiță își făcu apa-riția pe ușa cofetăriei.

– Salut Ghiță. Ia loc și spune-mi ceva interesant.

– Lucian. Simioneascu îl cunoaște și știe unde se află Nicodim.

– Ce urmărește? Ce vrea de la tine omul acesta?

– Nu mi-a cerut nimic. Însă, m-a întrebat de câteva ori, în ce dată vreau să plec în Franța.

– Știe ceva de Elena?

– Nu. Nu i-am povestit nimic. L-am mințit, spunându-i că, am colaborat foarte bine cu Nicodim și aș vrea să -l în-tâlnesc.Doar atât.

– Spune-mi dacă mai știi ceva despre Elena, întrebă Lucian, deschizând iarăși ziarul.

– Nu. Absolut nimic. Parcă a intrat în pământ. Miliția o caută peste tot. Am dat anunțuri, dar degeaba. Am deja o presimțire sumbră.

Răsfoind mai departe paginația ziarului, Lucian, ajunse la rubrica ,,Anunțuri". Dintre toate, unul singur, părea inte-resant.

Anunțul, făcea cunoscut descoperirea unui cadavru feminin, în apa râului Iza, din Maramureș iar mai jos, o foto-grafie alb-negru, înfățișa trupul neînsuflețit al unei femei.

– Ai citit ziarele astăzi, întrebă scurt și grav Lucian?

– Nu. N-am avut timp.

– Citește articolul acesta.

Părintele Ghiță lua ziarul și privi fotografia. Un fior rece ca ghiața îi furnică trupul, silabisind cu greu câteva cuvinte:

– Ea este. Elena mea este moartă.

– Poza nu este clară. Cum ți-ai dat seama?

– După îmbrăcăminte.

– Ghiță liniștește-te. Mai întâi să dăm un telefon la miliția locală. Ei știu despre ce este vorba. Să mergem la bi-roul meu.

Zicând acestea au părăsit în grabă cafeneaua. După cincisprezece minute aveau legătura directă cu miliția locală de la Sighetul Marmației.

– Miliția Sighet? Bună ziua. Sunt Ionescu Lucian, de la Ministerul de Externe. În legătură cu cadavrul pe care l-ați găsit ieri după masă. L-ați identificat?

La telefon răspunse plutonierul Covrig Ioan:

– Să trăiți. Deocamdată nu se cunoaște numele persoa-nei respective. Trupul femeii, se afla la morga spitalului din localitate. Doctorii vor afla cauza decesului.

– Vă mulțumesc.

– Ce vrei să faci acum?, întrebă Lucian.

– Mă urc în mașină și merg la Sighet.

– Grăbește-te Ghiță. Ținem legătura. Drum bun. Vezi ce informații poti avea de acolo.

Drumul către Sighet îl făcu cu același taximetrist însă, de data asta s-au prezentat la Miliția orașului. Plutonierul Covrig era la locul lui.

– Bună dimineața. Cu ce probleme pe la noi?

– În legătură cu cadavrul femeii.

-Da. Mi-amintesc. Veniți cu mine.

La mijlocul holului milițianul se opri și deschise o ușă.

-Tov căpitan. Dumnealui se interesează de cadavrul acelei femei.

– Să intre, spuse căpitanul, scotocind agitat într-unul din sertarele mesei.

– Ocupați loc. Mai întâi, vreau un act de identitate. Apoi ne deplasăm la morga spitalului. Ieri au făcut autopsia, iar azi ne dau rezultatele. Mergem împreună, continuă căpi-tanul, pregătit de plecare, după ce, trânti cu putere sertarul mesei de birou.

Mașina Miliției îi lăsă în parcarea spitalului.

Căpitanul Drăghici, merse în față, urmat la mică distanță de părintele Ghiță, tăcut și frânt de durere. Raportul de expertiză medicală era terminat. O asistentă, îi înmână căpitanului un plic gros, iar acesta semnă în trei locuri diferite pentru pre-luarea lui.

– Trebuie să recunoașteți cadavrul, adaugă căpitanul, ieșind grăbit pe o altă ușă din apropiere.

La morgă, părintele Ghiță se apropie încet de cadavrul femeii, ajuns déjà într-un stadiu avansat de putrefacție. Rochia înflorată a Elenei, se afla alături. Era, primul pas spre recunoaș-terea cadavrului. Ridicându-i brațul drept, semnul de mamă, se afla la locul lui însă își schimbase radical culoarea.

– Este soția mea, spuse părintele, izbucnind în lacrimi.

Atunci, căpitanul se apropie și spuse:

– Îmi pare rău părinte. În cazul acesta nu se mai poate face nimic. Condoleanțe. Să mergem la Miliție.

Acolo, căpitanul Drăghici deschise un sertar și scoase la iveală o poșetuță neagră.

-Recunoaște-ți acest obiect?

– Da. Este poșeta nevestei mele.

– Despre conținutul ei discutăm după citirea ra-portului de expertiză medicală.

Ofițerul trecu repede peste partea introductivă și cu-prinsul detaliat al raportului, oprindu-se la concluziile finale:

1. Cadavru: Femeie în jur de 30-34 de ani.

2. Starea de sănătate înainte de deces: sănătoasă.

3. Cauza decesului: Viol și moarte prin asfixiere.

Căpitanul Drăghici se opri din citit, îl privi cu atenție pe părinte, apoi îl întrebă direct:

– Scuzați părinte. Dar, cum a ajuns soția dumitale, de una singură prin aceste locuri?

– În urma Decretului 411.

– Da, înțeleg. Fostă deținută. Cineva i-a făcut pon-tul.Va trebui să deschidem o anchetă. Iar dumneata, ve-i scrie o declarație. Abia acum, putem trece la poșetă. A găsit-o un cetățean local. Bănuind că apartine victimei, am sigilat-o, fără să-i verific conținutul. O putem deschide, spuse ofițerul, golindu-i conținutul pe masă.

– Iată. Mai nimic. Ce poți să găsești la un deținut ieșit de pe poarta penitenciarului. Buletinul de identitate, câteva scrisori de la dumneata, și câteva nimicuri femeiești. Lucruri nesemnificative. Puteți să le strângeți. Vă aparțin, mai spuse acesta, scuturând cu putere gentuța ponosită, de parcă, ar fi vrut să mai iasă ceva din interiorul ei.

Cunoscut prin superficialitatea sa crasă, căpitanul Drăghici îl îndemnă pe părinte să-și ia soția de la morgă și s-o îngroape în cele creștinești. După aceea, să înceapă o anchetă.

Rămas fără cuvinte, părintele semnă declarația, luă poșeta Elenei și toate mărunțișurile împrăștiate pe masă apoi, plecă spre morga spitalului, unde, primi aprobarea de scoatere a cadavrului. Între timp, luase legătura cu Lucian și-i spuse locul și data înmormântării. Apoi, cu inima frântă de necaz și durere, la o săptămână după înmormântare plecă la București. Suferința lui se transformase într-o durere complicată, o stare cronică, amplificată, de doliu, concentrându-se obsesiv asupra pierderii și amintirilor legate de Elena.

Într-o dimineață de duminică, telefonul, sună lung și tare. Era Lucian.

– Alo. Ghiță tu ești?

– Da Lucian.

– Dar, pe unde umbli măi omule? Nu mai dai nici un semn de viață. Au trecut două săptămâni. De ce nu mă suni? S-a demarat ancheta?

– La ce folos bunul meu prieten? Orice aș face, pe Elena n-o mai pot aduce lângă mine.

– Ghiță. Ce vorbe-s astea? Soția ta a fost ucisă. Rămâi pe loc căci vin până la tine.

– Bine. Te aștept.

Într-o jumătate de oră Lucian bătu la ușa apartamentului.

– Salut Ghiță.

– Te rog să intri.

– Ai slăbit. Ești palid și abătut. Nu-i bine ce se în-tâmplă cu tine, îl certă Lucian.

– Asta e, Ce să fac?

– De ce nu demarezi o anchetă în cazul Elenei?

– Mai aștept un timp.

– Dar, știi bine. Cu cât ancheta începe mai târziu cu atât v-a fi mai greu. Nu crezi?

– Nu. Nu v-a fi târziu Lucian. Știu cine a ucis-o pe Elena.

– Cum așa? De unde știi?

– Am o dovadă foarte plauzibilă.

– Despre ce dovadă vorbești?

– Așteaptă puțin. O să vezi imediat.

Părintele Ghiță, aduse poșeta Elenei.

– Uite Lucian. Aici, am dovada.

– Ce dovadă? Să văd, se interesă Lucian, neîncrezător în vorbele prietenului său..

Așezându-se, deschise poșeta Elenei. Dintr-un buzunar as-cuns, scoase la iveală o bucățică de hârtie, ruptă din manșeta unui ziar, pe care, erau scrise câteva fraze, greu lizibile.

– Privește.Te rog să citești.

Luând petecul acela de hârtie, mâzgălit cu creion chimic, Lucian citi:

Ghiță.

Sunt disperată. Un individ cu o Dacie 1100, albă, cu nr. 2-B -235 m-a acostat în apropierea penitenciarulu, apoi m-a sechestrat într-un apartament din apropiere. Azi noapte, securistul Nicodim m-a violat și schingiuit mai multe ore la rând. La fel a procedat și cu Elisabeta, prietena mea din închi-soare. Din discuțiile lui telefonice, am reținut un nume: – cpt. Drăghici. Acum, sunt abandonată de patru ore într-un alt apar-tament, păzit pe dinafară. Urmează o altă noapte. Presimt ceva rău,… Foarte rău. S-a auzit ușa de la intrare.Vine cineva,… Adio dragul meu. " Elena,

– Doamne Dumnezule. Câtă decădere morală,.! Cine o fi acest căpitan Drăghici? Dar omul care a sechestrat-o pe Elena?. Ai aflat?

– Da. Drăghici, este ofițerul care se ocupă de caz. Iar, celălalt, șoferul lui, Dinu Pașcan. Pe acesta din urmă l-am cu-noscut. Am discutat cu el. Nea Luca, taximetristul, l-a urmărit câteva zile la rând apoi, a intrat în contact cu el. L-a invitat la un restaurant de lux, unde am fost și eu de fată.

Individul, este o marionetă fidelă a Securității și ahtiat după bani. A povestit cu lux de amănunte despre aventurile amoroase pe care le-a avut și le are în continuare, alături de superiorii lui: capitanul Drăghici și colonelul Nicodim, lăudându-se că, îi are la mâna pe amândoi. Are, un dinte ascuțit împotriva superiorilor săi, întrucât în competiția lor grotească, cu fum, multă băutură și femei el, rămâne todeauna pe ultimul loc. La sfârșit, nea Luca la întrebat dacă știe ceva de cadavrul găsit în dimineața acelei zile de vară. Ascultă te rog, înregistrarea făcută de mine pe casetofon:,

Dinu: Stați așa. Despre ce cadavru vorbim?

Luca: Am citit în ziar. Despre o femeie la 30- 34 de ani.,… Găsită pe malul apei,…

Dinu: Aaa,… Da. Cazul acesta e secret tovarășe,… Ca om al Securității,… știți nu pot vorbi,… Dar știu despre ce e vorba. Căci,… fără mine Drăghici e mort. Eu sunt mâna lui dreaptă. Numai că,.. e prea zgârcit. Nu prea plătește. Iar el,… are prea mult. Nu-i corect. Dacă suntem egali, atunci să fie așa dar,… mă rog. Eu, mai trec cu vederea unele fapte de-ale lui. Dar cu femeia asta,… a fost rău de tot.

Luca: Cum? Ce s-a întâmplat? Poți să continui. Ne-ai făcut curioși.

Dinu: Nu știu,… îmi cereți cam mult. Este o informație care costă. Am patru copii. Pentru ei muncesc, trăiesc,…

Luca: Dinule. Chiar ai nevoie de bani? Te pot ajuta.

Dinu: Cine, nu are nevoie de bani?

Luca: Uite Dinule. Ia banii ăștia.

Dinu: Nu,…Sunt cam mulți. Dar,.. dacă mata vrei să mi-i dai,… Sigur. Asta i-a fost soarta. Păcat,… Era frumoasă. Ieșise din închisoare și nu știa unde este autogara. La ordinul tov-lui căpitan am luat-o în mașină și am dus-o la apartamentul lui de ,,nebunii". Acolo, aștepta col. Nicodim. Zicea că, trebuie s-o ancheteze. Dar, n-a fost așa. S-a distrat toată noaptea.

A făcut ce-a vrut cu ea. Iar eu am păzit la ușă. Spre dimineață a venit și cpt. Drăghici. I-am lăsat acolo pe amândoi. Altceva nu știu. Păcat. Mare păcat tovarășeee…"

-Asta a fost înregistrarea. Acum, înțelegi ce legătură există între ei?

– Criminali cu acte în regulă. Trebuie pedepsiți pentru fapta lor.

– Pedepsiți? E prea puțin spus, încheie părintele Ghiță, gândindu-se la chinurile atroce prin care trecuse Elena.

– Iar acum? Ce ai de gând Ghiță? Te întreb pentru că, mă îngrijorează pasivitatea și comportamentul tău retras.

– Toate la timpul lor Lucian, căci haita acestor crimi-nali nu este una oarecare.

– Da, Ghiță. Acum, înțeleg atitudinea ta contemplatoare și singulară Iar eu, mă voi gândi la un plan foarte simplu și eficace?

– Tu Lucian, să stai tot timpul în umbra mea și să intervii doar dacă v-a fi nevoie de ajutor.

– Pot face acest lucru cu ușurință.

– Sunt convins.

– Bine. Ai reușit să mă liniștești. Dar, uite. Afară a stat ploaia. Iar eu am să te las cu gândurile și preocupările tale. Mă asteaptă soția și copii. Ai grijă Ghiță. Să-mi spui despre orice deplasare în afara capitalei.

– Da. Voi ține minte acest sfat. Mulțumesc.

Rămas singur, părintele puse mâna pe telefon și formă numărul lui Simionescu.

– Bună ziua. Părintele Ghiță la telefon,…

– V-am recunoscut părinte. Bună ziua. Sunteți în București?

– Da. Sunt la apartament. Ne-am putea întâlni puțin astăzi?

– Bineînțeles. După masă. La aceiași oră.

– În regulă. Vă aștept.

La ora optsprezece Simionescu sună la ușă.

– Poftiți înăuntru și luați loc. De data asta am pregătit cafea și ceai. Vă puteți autoservi, îl invită călduros părintele Ghiță.

– Vă mulțumesc.

– Data trecută a trebuit să plecați în grabă. Acum, sper să putem discuta mai multe.

– Da. Rămăsesem la colonelul Nicodim, dacă mi-aduc bine aminte.

– Întradevăr. Aveți memorie bună. Discutam despre o întâlnire cu dumnealui. Ar fi posibil așa ceva?

– Acum, o lună de zile l-am contactat telefonic. Era plecat undeva prin Transilvania. V-am căutat și pe d-stră prin telefon. Am fost și aici, la apartamaent însă, nu v-am dat de urmă.

– Așa este. Atunci, am fost plecat în provincie. De aceea nu m-ați găsit.

– Cum vă spuneam, acest om este greu să-l poți întâlni și să stai de vorbă cu el deoarece, este foarte ocupat.

Însă, dacă mai doriți acest lucru, am să încerc să-l contactez zilele astea. Iar d-stră să fiți în capitală.

– Voi fi aici d-le Simionescu. Mi-am rezolvat aproape toate treburile.

– Când plecați la Paris?

– În curând. Să-mi rezolv pașaportul și tot ce este legat de această excursie.

– Aici, tovarășul Lucian vă poate ajuta foarte bine. Cât ve-ți sta în Franța?

– Maxim trei luni. Atât permite legislația în vigoare.

Vă interesează ceva anume? Vă rog să nu vă jenați. Suntem doar noi doi.

– Toți ne dorim câte ceva când e vorba de Paris.

– Am înțeles.Plăcerea e de partea mea.Știți, vorba ace-ia românească? O mână, spală pe cealaltă, iar amândouă, obrazul.

– Vă mulțumesc anticipat.Înainte cu o zi, am să vă spun despre ce este vorba, încheie Simionescu.

Apoi, discuția lor despre literatură, istorie, problemele cotidiene ale României și viitorul acestei țări s-a întins până târziu în noapte când, Simionescu se ridică și plecă acasă, iar părintele se retrase liniștit în patul singuratec din dormitor.

4

Răzbunarea.

În ultimile luni de domnie Gheorghe Gheorghiu-Dej, a dat faimoasele decrete, 767/1963, 176 și 411/1964 cu efect major în următoarele luni ale anului. Pentru comuniști, mo-mentul ales a fost o mutare excelentă de șah: proiectul de ex-terminare a elitei politice românești își atinsese ținta. Însă, pentru lumea torționarilor de toate felurile: robot, carierist și rafinat, de la cei voluntari până la profesioniști, punerea lor în practică, a adus în rândurile acestora, multă supărare și o ne-liniște permanentă.

Pentru acest motiv, mulți dintre ei s-au retras discret din structurile Securității, schimbându-și peste noapte numele, meseria și domiciliul, o parte au fugit din țară iar alții, au în-cercat să promoveze în structurile superioare, sub mâna ocro-titoare a partidului.

Unul dintre aceștia a fost și torționarul Nicodim. El își dorea din tot sufletul să ocupe un post călduț pe scara ierarhică a carierei. Meritele sale erau arhicunoscute. Trebuia să completeze doar o cerere, în care să solicite transferul în in-teresul serviciului.

Faptul acesta s-a întâmplat la două săptămâni după punerea decretelor în vigoare și astfel, colonelul Nicodim se așeză co-mod într-un fotoliu moale, la Ministerului de Interne.

Aflând peste noapte acest lucru, Simionescu se grăbi să-l felicite personal și să poarte o nouă discuție cu el.

În dimineața următoare, după câteva minute de așteptare, secretara îl introduse în biroul acestuia:

– Bună dimineața tov. colonel. Și,… felicitări. Iată-vă în sfârșit într-un loc pe care îl meritați de multă vreme.

– Să trăiești Simionescule. Mai băiatule. Ești cumva umbra mea, iar eu, nu știu? Cum m-ai găsit așa de repede?

– Ei,… Meseria tov. colonel.

– Și profesionalismul, îl pieptănă ușor Nicodim.

– Vrei un interviu? Ori, ai venit cu alte probleme?

-De data asta vă scutesc de interviu. Timpul d-stră este limitat. Am însă o întrebare scurtă și directă, după care, vă las în pace.

– Te ascult Simionescule.

– Vreau să vă ofer serviciile mele. Ați fi de acord?

– Dar tu,… lucrezi cu colonelul Grecu Vasile, de la Ministerul de Externe. Mi-ai povestit odată. De ce vrei să schimbi corabia?

– Pentru că,… ăștia de la Externe mă,… cam umilesc.

– Aha. Înțeleg. Cu cine ai probleme? Cu colonelul sau cu șeful de cabinet?. Cum îl cheamă?

– Lucian Ionescu.

– Îl cunoști? Ce informații ai despre el?

– Un tip înalt, solid, inteligent și foarte muncitor. A terminat mai întâi Teologia, apoi a continuat facultatea de drept. Vorbește fluent trei limbi, este căsătorit, are doi copii, nevasta lui este farmacistă și are multe relații cu lumea ex-terioară.

– Auzi colo.!Un preot, ajuns în Ministeul de Externe a României.! Curioasă ascensiune,…Dar,….Simionescule. Si tu ai fost preot. Am dreptate?

– Da tov. colonel. Dar eu,.. Stiti,.. Am trecut printr-un mare proces de metamorfozare. Si,.. cu toate astea sunt doar un amărât de reporter.

– Ei, lasă,.. că,.. nici tu n-o duci așa de rău. Dar, spu-ne-mi, ce fel de relație este între Lucian și Grecu?

– Foarte tensionată.

– Dar tu, cum te înțelegi cu Grecu?

-În ulimul timp, nu-l mai interesează informațiile mele. Le aruncă la coșul de gunoi.

– Auzi colo. S-a domnit,… Nu-l mai interesează,… le aruncă. Simionescule. Lasă-mă câteva zile să mă obișnuiesc cu atmosfera de aici. Am să te sun eu. Bine?

– Vă mulțumesc tov. colonel. Am plecat. O zi bună.

– La revedere.

Spre amiaza aceleiași zile, părintele Ghiță se întâlni cu nea Luca, taximetristul lui.

– Să trăiești nea Luca. Cum merge treaba?

– Nu prea bine părinte. Sunt clienți puțini la ora asta. Poate pe seară ,..

– Pe seară, vrei să vii cu mine în Maramureș?.

– Cu mare plăcere părinte. Mergem iar la hăbăucul ăla de șofer?

– La el și căpitanul Drăghici.

– Când plecăm?

– La zece.

-Voi fi acolo mai devreme.

– Bine nea Luca. La revedere.

Ajuns în dreptul CEC.-lui, preotul se opri și scoase o sumă mai mare de bani. Apoi, oprindu-se la Poșta Română formă un număr de telefon.

– Alo. Bună ziua. Cu căpitanul Drăghici, vă rog.

– La telefon. Vă ascult.

-Sunt preotul Ghiță. Vă caut în legătură cu uciderea soției mele. Vreau să deschidem ancheta.

– Părinte. Veniți încoace să discutăm, să vedem ce pu-tem afla. Poate reușim să dăm de urma criminalului. Deși, mă îndoiesc. Oricum vă aștept. Când vreți să veniți?

– Maine la ora opt, voi fi la biroul d-stră.

– Bine. O să fiu aici.

Folosind același telefon părintele Ghiță îl anunță și pe Lucian de plecarea sa.

Către dimineață, nea Luca parcă mașina în apropierea Miliției orășenești. Stinse farurile, apoi opri motorul încins al mașinii.

– Am ajuns părinte. E cam devreme. O să trag și eu un pui de somn până la ora opt.

– Bine nea Luca. Eu am dormit tot timpul. Meriți din plin această pauză.

– D-stră ce faceți?

– Rămân de veghe.

– Cum doriți părinte. Dacă aveți nevoie de mine să mă treziți.

– În regulă.

La ora opt fără un sfert, mașina de serviciu a căpitanului Drăghici se opri în parcarea din față. Din ea, coborâ doar Dinu, grăbit să intre pe poarta clădirii.

– Nea Luca. Trezește-te.

– A venit omul nostru? Da. Îl văd. Rămâneți în mași-nă. Merg să-l aștept.

– Invită-l la restaurant. Promite-i bani.

– Lăsați pe mine.

Nea Luca tuși puternic de câteva ori, să atargă atenția, apoi plecă direct în parcare. Cinci minute după aceea, Dinu se în-drepta furtunos către mașină.

– Aaa,… Salut nea Luca, ce faci pe aici așa de dimi-neață?

– Sunt în trecere. Dar unde ți-ai lăsat șeful?

– Dă-l în p***a măsii de bețivan. Azi noapte a chefuit iar acuma, m-a trimis să semnez condica de prezență în locul lui.

– Deci nu-i la birou?

– Da de unde? Doarme ca un porc ghiftuit în apar-tamentul de nebunii. Mi-a ordonat să-l trezesc pe la ora șai-sprezece, iar dacă întreabă cineva de el, să-i spun că este pe teren.

– Tu, ce faci acuma? Ai treabă?

– Nu. Am de așteptat încă opt ore. O groază de timp. Dar, o să fac eu ceva.

– La fel și noi. Am călătorit toată noaptea. Ne-am odihnit câteva ore iar acum, vrem să mergem la restaurant. Mâncăm ceva bun, mai povestim una, alta. Apoi, plecăm mai departe. Nu vii și tu? Trece timpul.

– Sunteți cu părintele Ghiță?

– Da. Este în mașină.

– De acord. Veniți după mine, răspunse Dinu, încântat la propriu, de-o așa ocazie matinală.

Dinu, trase la același restaurant. Bine dispus, coborâ din mașină și, întinse jovial mana părintelui .

– Bună părinte. Ce mai faceți?

– Mulțumesc Dinule. Ne mișcăm. Umblăm dintr-un loc în altul. Asta ne este misiunea.

Întrați în restaurant Dinu, făcu un semn șmecheresc către chelner.Acesta, sosi numaidecat să ia comanda. Până să vină bucatele, dar și după aceea, nea Luca, îl infundă bine cu coniac pe Dinu și-l provocă la discuție.

– Așadar, care sunt noutățile săptămânii Dinule?

– Ce să vă spun? Zilnic se întâmplă câte ceva. Săptă-mâna asta am avut un caz cu droguri. Căpitanul Drăghici are de furcă cu doi tipi. Unul dintre ei, i-a oferit multă valută. Dar șeful, nu vrea să-i ierte. Până la urmă, se va ajunge la o înțe-legere.

– Sunt români?

– Nu. Sunt doi italieni din Corsica. Bandiți mari. Am văzut eu. Ăștia, au legătură cu penitenciarele. E treabă seri-oasă.

Aici, Dinu se opri și-l privi în ochi pe Luca.

– Am înțeles Dinule. Eu, n-am valuta străină dar, îți pot oferi valuta românească. E bine?

– Cum să nu?

Privind scurt pachetul de bancnote albastre, Dinu îl introduse repede în buzunarul de la spate și continuă:

– Da. E bine. Bandiții ăștia au legătură cu deținuții politici. Vin și-i scot din pușcărie. Plătesc o multime de bani pentru ei. Mama lor de capitaliști zâgrciti. Sunt plini de toate. Iar eu, îl pup în c*r pe șefu, să-mi dea câțiva lei amărâți. Nu știu ce-i cu el. Nu se mai satură odată. Și,.…n-are familie, nimic. Bea, mănâncă și f**e. Să mă iertați părinte. Are, relații mari acolo sus. Ei îl țin. Dar,…are noroc și cu mine. Îl acopăr todeauna, mai ales, când se îmbată. Am grijă, să nu lase urme pe unde trece. Și data trecută, cu femeia aceea. A doua zi, am fost acolo și-am curățat toate mizeriile lor. Când, au dus-o, au uitat de bagajul ei. Era o valiză din piele, ponosită, cu câteva boarfe în ea. Am dat-o la șefu, crezând că-i de trebuință în anchetă dar, mi-a spus s-o arunc…. Dar eu,…N-am aruncat-o. O port și acum în portbagajul mașinii. Nu știu ce să fac cu ea? Poate am s-o arunc la gunoi,…

Oprindu-se din povestire, se ridică anevoie:

– Trebuie să merg la toaletă. E vremea.

– Să te ajut?, sări imediat nea Luca.

– Nu-i nevoie. Mă descurc.

Rămas în picioare, nea Luca așteptă ca Dinu, să intre în toa-letă. Apoi, alergă direct la mașina acestuia.

Din fericire, portbagajul era deschis, iar valiza Elenei, se afla acolo, acoperită cu două cauciuri uzate. Fără să stea pe gânduri, o transferă în taxiul lui. Apoi, se întoarse grăbit la masă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

– Ai reușit? întrebă părintele Ghiță.

– Da. Am avut noroc.

– Foarte bine. Cu asta, am terminat misiunea pe ziua de azi. Vă aștept afară, spuse părintele, ridicându-se de la masă.

Clătinându-se pe picioare Dinu, uită de chelneri, prie-teni și masa la care se ospătase atât de bine și ieși în grabă din restaurant. Ajuns la mașină, se urcă în ea, apoi dispăru în trombă după colțul arcuit al restauranttului.

– Oare de ce-o fi plecat așa de repede?!, Fără să-și ia rămas bun de la noi? se miră părintele Ghiță.

– Și-o fi adus aminte de Drăghici. Omul ăsta face sa-crificii serioase pentru șeful lui, zâmbi nea Luca, deschizând portbagajul mașinii.

– Iată valiza pe care o căutați. Veniți s-o vedeți.

Surprins, părintele Ghiță se apropie cu pioșenie de ea, o mân-gâie cu ambele palme apoi, o deschise. Lucrurile împachetate de mâna Elenei se aflau acolo. Puțină lenjerie intimă, ciorapi, câteva tricouri, scrisori primite de acasă, și punga cu plicu-lețele date de Elisabeta.

Oftând adânc, închise valiza la loc apoi o puse în portbagaj.

– Să plecăm nea Luca. Avem mult de mers.

– Dar, părinte. Nu vă întâlniți cu cpt. Drăghici?

– Ce să discut cu el dacă, ținem seama de spusele lui Dinu. Ce-am căutat, am găsit.

-Am înțeles părinte. Așadar, să încălecăm pe cai și,… la drum. Doamne ajută, mai spuse nea Luca, pornind motorul mașinii.

Ieșit din Ministerul de Interne, Simionescu plecă direct la Externe. Către mijlocul holulului de la etaj, bătu discret în ușa secretariatului și intră.

– Bună dimineața tov secretară. Se poate intra la tov. Lucian Ionescu?

– Un moment vă rog.

Secretara ridică receptorul și spuse în cască:

-Tov Simionescu de la ziarul Scânteia, vă caută.

Vocea baritonală a lui Lucian se auzi foarte clar:

-Dacă, e vorba de un interviu, astăzi nu este momen-tul, potrivit.

– O întrevedere scurtă, șopti Simionescu.

– În regulă. Intrați, îl îndemnă secretara.

De partea cealaltă a ușii Lucian, terminase de semnat docu-mentele zilei. Vizita lui Simionescu nu-l încânta de loc. Însă, o presimțire mai veche îl îndemna totuși la răbdare și prudență. De aceea, se ridică și făcu câțiva pași în întâmpinarea sa.

– Bună dimineața tov Simionescu. Astăzi, sunteți foar-te matinal.Vă rog să luați loc.

– Întradevăr. Dar, cine se scoală de dimineață, departe ajunge.

-Iar astăzi, până unde v-ați propus să ajungeți?, zâmbi formal Lucian.

-Nu trec de d-stră. De aici, mă reîntorc la redacție.

– Despre ce este vorba tov. Simionescu, întrebă direct Lucian.

– Despre tov. Grecu.De o vreme încoace, nu-l mai interesează informațiile mele. Mă ocolește, nu stă de vorbă cu mine. Nu cunosc cauza. De aceea sunt aici. Să aflu dacă, sun-teți la curent cu acest lucru.

– Dumneata știi. Grecu este puțin arogant dar și recalcitrant. S-ar putea să răspundă comenzilor date de superiorii lui. Nu știu. Iar despre atitudinea pe care o are față de dum-neata, recunosc, nu am cunoștință.

Lucian se opri puțin, în așteptarea unei replici din partea lui Simionescu. Într-o fracțiune de secundă, prin cap îi trecu o ideee fulgerătoare: ,,Ce-ar fi să-i dau puțină apă la moară? Să văd cum reacționează. Ce urmărește".

Văzând că Simionescu rămâne mai departe în aștep-tarea unui răspuns, continuă:

– Nici relația mea cu el nu este una bună. Comuni-carea noastră este foarte dificilă. Am de gând să propun trans-ferarea dumisale la un alt departament al ministerului. Iar în privința dumitale, voi avea o discuție mai amănunțită cu el.

Va promit. S-ar putea să mă ajute în propunerea pe care, in-tenționez s-o fac mai departe.

– Aici, ar fi bun tov. colonel Nicodim.

– Colonelul Nicodim?,… Nicodim?,.. Cine este această persoană?

– A fost promovat de curând la Ministerul de Interne. Puteți să-i verificați fișa.

– Vă cunoașteți?

– Da. Așa, ca și cu d-stră .

– Mulțumesc pentru sugestie. Am s-o cer.

– Ve-ți vedea imediat alte rezultate, adaugă pătimaș și plin de încredere Simionescu, ridicându-se din fotoliu.

– Toamna se număra bobocii, zâmbi Lucian, urmă-rind cu privirea interlocutorul, pornit deja către ieșire.

– Pe curând tov Lucian.

– La revedere. O zi bună.

La sfârșitul programului de lucru, în drum spre casă, Lucian se opri la părintele Ghiță. Acesta, tocmai intrase de curând înăuntru și verifica valiza Elenei.

– Salut Lucian. Intră și vino să povestim.

– Ce faci Ghiță. Cum, te-ai întors așa de repede?

– Lucian. Iată ce-am adus de acolo.

– Este cumva valiza Elenei?

– Da. Iar astea, sunt lucrurile pe care le-am găsit în ea. Le pipăi și eu pentru prima dată. Să le verificăm împreună.

Felul în care erau împachetate și aranjate hainele și ordinea scrisorilor dădea de înțeles că, nimeni nu fusese inte-resat de valiză, în afară de Dinu care, o aruncase scârbit în portbagajul mașinii. Punga cu pliculetele Elisabetei, le-au desfăcut ultima dată.

– Ce-o fi în ele?, întrebă Lucian.

– Săruri minerale și medicamente, spuse părintele, ci-tind formulele chimice scrise caligrafic pe fiecare din ele.

– Dar, uite și un plic normal, pe care nu scrie nimic. Să văd ce are înăuntru.

Desfăcându-l cu grijă, în interiorul lui găsi o coală de hârtie, împăturită în patru, pe care, era trecută o adresă, iar mai jos, câteva rânduri:

Dăscălăescu Ilarion Victor, Vileneuve d'Alier, Rougeac 43380. France.

Elena,

Buna mea prietenă. Dacă ve-i reuși să ieși în viață din acest penitenciar, te rog din sufet să-mi anunți fratele.

Povestește-i despre prietenia noastră curată și ororile prin care am trecut împreună la Dumbrăveni. Despre glumele noastre deșănțate, neliniștea și dorul meu, nemărginit de soră pentru el. Scrie-i despre viața de aici și nenorocirea prin care am trecut. De Nicodim, securistul torționar. Îndeamnă-l la pru-dență, față de persoanele cu care intră în contact. Să stea cât mai departe de România de azi. Scrie-i, că-i doresc o viață mai frumoasă, lipsită de amărăciune, mândrie, ură, invidie, frică, irascibilitate și stres.

P.S. Elena. Îmi doresc ca, finalul scrisorii, să fie fru-mos. Te las pe tine să-l faci. Știu că te pricepi.

"

Îți mulțumesc. 16 iunie 1964.

Elisabeta Dăscălescu,

– Așadar, cunoaștem foarte bine ucigașii Elenei.

Mai mult decât atât. Avem și dovezi concrete împotriva lor, spuse trist Lucian, privindu-și prietenul îndurerat și cu lacrimi în ochi.

A urmat o scurtă pauză de așteptare după care, Lucian a con-tinuat:

– Uneori, trăim momente dificile, fără putință de-a face ceva concret pentru liniștea noastră. Cu toate acestea, firea omenească reușește să meargă mai departe. Liniștește-te Ghiță. Acceptă situația în care te afli. Ești nevoit s-o faci. Așează lucrurile Elenei la locul lor și hai să ne gândim ce avem de făcut mai departe. Căci, vezi tu? Situația se precipită de la o zi la alta. Criminalii se întâlnesc între ei și pun la cale alte fapte urâte. Nu trebuie să-i lăsăm. Avem la îndemână toa-te probele.Să cugetăm împreună. Căci astfel, vom găsi mai ușor calea bună și dreaptă a răzbunării .

Rezemat de spătarul unui scaun, părintele Ghiță plân-gea în hohote.

– Plângi Ghiță. Plânsul e bun.

În cele din urmă, liniștea se așternu cât de cât în sufletul pă-rintelui, revenind la starea de normalitate.

– Scuză-mă Lucian. Nu pot trece așa de ușor peste acest moment. Elena este o pierdere uriașă pentru mine. Dispariția ei m-a marcat pentru totdeauna. Acum, subconștientul mă îndeamnă la răzbunare. O voi face, cu toată puterea din mine.

– Iar eu, te voi sprijini Ghiță. De mâine, ascuțim să-biile și trecem la acțiune. A fost destul. Mai mult, nu se poate. Ajunge, spuse ferm și hotărat Lucian.

Spunând acestea, își verifică ceasul de pe mână.

– Ghiță. E târziu. Ne vedem mâine. Rămas bun.

– La revedere Lucian.

La prima oră a dimineții, Lucian, îl chemă pe Grecu în cabi-netul său, fiind foarte tranșant cu el.

– Tovarășe Grecu. V-am chemat la mine pentru o întrevedere scurtă care, pune capăt relației noastre pe linie de serviciu. Atitudinea bizară și relația neprofesională pe care o aveți în ultima vreme cu subordonații, colaboratorii d-stră și, chiar față de mine, este regretabilă. Știți bine la ce mă refer. V-am atras atenția de câteva ori, verbal și scris, iar efectul a fost zero. Ca atare, pentru evitarea altor neplăceri în depar-tamentul nostru, vă sugerez să vă cereți de bună voie trans-ferul, începând cu data de azi. Formularul, este în fața mea. Iată. Îl semnez în alb. Vă rog să-l luați.

– Am înțeles tov.Lucian. Așa voi face.Nici mie nu mi-a plăcut relația noastră, însă finalul,nu mi l-am închipuit altfel.

– Vă mulțumesc. Succes mai departe tov. Grecu.

Simțind răutatea și avertismentul discret al acestuia, Lucian, avu grijă să întocmească un raport detaliat și bine documentat despre activitatea securistului Grecu.

Câteva ore după aceea, secretara, stabili legătura tele-fonică cu Ministerul de Interne, solicitând biroul colonelului Nicodim.

– Bună ziua. Col. Nicodim?

– În persoană. Cu cine am onoarea?

– Sunt Lucian Ionescu de la Departamentul Consular al M.A.E. Ați fi dispus să treceți pe la noi zilele astea?

– Cu mare plăcere, răspunse Nicodim verificându-și agenda de lucru. Azi e luni. Pe miercuri aș putea veni. E bine?

– Vă aștept tov. Nicodim. O zi bună.

– Cele bune.

În continuare, secretara îi făcu o altă legătură telefonică.

– Alo. Ghiță?

– Da Lucian.

– Ești ocupat cu ceva?

– Nu.

– În două ore, să fii la mine. Să aduci actele de iden-titate, documentele de la Loterie, privind excursia în Franța, două fotografii, tip pașaport și lei, pentru schimb valutar.

– Am reținut Lucian. Voi fi acolo în timp util.

– Te aștept. La revedere.

Același an, 1964 a fost un an de bun augur în privinta legăturilor diplomatice romano- franceze. Regimul de la București își manifesta în mod vizibil independenta față de Moscova, după ce, ani de zile fusese aliniată la politica aces-teia. Pe fondul dezghețului intern, în perioada 27 iulie- 3 august 1964, o delegație a guvernului român, condusă de minis-trul Ion Ghe. Maurer, vizitează Franta.

Înaintea acestei vizite, Guvernul României a încercat o deschidere evazivă spre occident, concretizată prin ,,Decla-rația din aprilie 1964", iar mai târziu, prin alte acțiuni diplo-matice precum: stabilirea de relații cu Germania Federală, menținerea relațiilor cu Israelul și libertatea de emigrare a everilor.

Franta, vedea astfel în țara noastră un aliat posibil în geopolitica să europeană și mondială, iar drept consecință, a decis să inițieze contacte directe la cel mai înalt nivel.

Vizita delegației romane, a fost pregătită minuțios, cu două luni înainte, iar persoanele participante, au fost selectate cu mare atenție din toate domeniile de activitate.

Spre satisfacția sa, pentru securitatea curierului diplomatic, Lucian, a avut ultimul cuvânt, nominalizandu-l pe colonelul Nicodim, cu toate că nu stăpânea prea bine limba franceză.

– O mare onoare, o recunoaștere a meritelor, un triumf absolut și multe, multe speranțe de viitor, avea să-i spună Simionescu a doua zi lui Nicodim.

La rândul său, Nicodim a insistat la Lucian ca, Simionescu să fie numit reporter și ziarist al delegației.

Până pe 27 iulie, data zborului către Paris, mai rămă-seseră cinci zile.Timp suficient, pentru părinte, să zboare li-niștit în Franța, la Victor, fratele de sânge al Elisabetei.

Călătoria, a fost lungă și grea, iar localitatea în care trăia aces-ta, un cătuc de munte, situat în sudul mijlociu al Franței, era departe de lumea civilizată a Parisului. Câteva zeci de case, înșiruite de-a lungul unui rău năvalnic cochetau tăcute în căl-dura toridă a verii.Casa lui Victor, se afla în capătul de nord al a localității, sub tutela stufoasă și verde a codrului din împrejurimi, la câteva sute de metri, de locul unde fusese lăsat de autobuz.

Trecuse puțin de mijlocul zilei. La ora aceea, o parte a localnicilor se aflau pe câmp alții, prin pădure iar cei mai vârstnici dereticau grădinile și curțile caselor, împrejmuite cu garduri înalte de scandură.

Oprindu-se în dreptul porții, părintele, văzu tăblița dreptun-ghiulară, incripționată cu adresa pe care o cauta: Vileneuse d' Alier, Rougeac 43380. Apoi, privind printre spațiile înguste dintre scânduri apăsă butonul negru al soneriei.

Un dulău mare, ciobănesc năvăli către el, lătrând rar și apăsat.

La scurtă vreme o bătrânică scundă, cu părul alb și ochelari pe nas se grăbi să ajungă la poarta drumului.

– Bonjour dame. Mon nom est Arbore Ghiță. Puis-je parler à Victor? (Bună ziua doamnă. Numele meu este Arbore Ghiță. Pot să vorbesc cu Victor?

– Je suiș désolé monsieur. Victor n'est pas la maison. Mais, vous pouvez parler à să femme, Jana. S'il vous plaît entrer. (Îmi pare rău domnule.Victor nu este acasă. Dar, puteți vorbi cu soția sa, Jana. Vă rog să intrați.)

Bătrânica, prinse dulăul de zgardă și-l duse la cușcă. Apoi, reveni și-l conduse pe părintele Ghiță în casă. Acolo o întâlni pe Jana. O femeie subțire la trup, înaltă, cu ochii verzi, cu un zâmbet prietenos și atractiv. Înțelegea, și vorbea cursiv românește.

– Bună ziua domnule. Sunt Jana Dăscălescu. Bănuiesc că sunteți un prieten bun de-al soțului dacă, ați reușit să ne găsiți în acest cătun singuratec. Doar câțiva prieteni ne cunosc adresa.

– Da doamnă. Numele meu este Arbore Ghiță… Sunt preot și vin din România. Vă rog să fiți liniștită. Cunosc situ-ația lui Victor. Soția mea a fost prietenă cu Elisabeta.

– Dar, Elisabeta,.. este arestată și condamnată la ani grei de închisoare. Niciodată nu ne-am întâlnit față în față. O cunosc dintr-o fotografie. Dar, vă rog să luați loc.Victor tre-buie să apară din clipă în clipă. Lucrează ca silvicultor, aici aproape. Până atunci, povestiți-mi despre Elisabeta. Ce-i cu ea?. Ce știți?

– Este o poveste lungă și tare urâtă răspunse părintele Ghiță, așezându-se comod într-un fotoliu.

Tocmai atunci, un bărbat, deschise ușa casei. Era Victor.

– Dumnealui, a venit din România. Are vești de la Elisabeta, zise Jana, ieșind în întâmpinarea sa.

Părintele Ghiță se ridică în picioare. De partea cea-laltă, Victor părea confuz și nehotărât.

– Domnule. Nu vă cunosc. Cum de-ați ajuns aici?

-Dacă vă liniștiți și aveți puțină răbdare ve-ți vedea că, sunt prietenul d-stră. Sunt preot. Nu sunt securist, dimpo-trivă am fost și sunt hăituit de ei în continuare. Iată cum stau lucrurile.

Și așa, după două ore de ascultare, întristat și cu ochii în lacrimi Victor întrebă:

– Cum te-ai gândit să procedăm?

– Astăzi este joi. Sâmbătă la amiaza delegația română v-a fi la Paris. Până duminică, noi trebuie să ne organizăm și să fim acolo. Însă, avem nevoie de o doamnă care vrea să participe la dineu și să-l atragă în cursă pe omul nostru.

– Doamna aceea sunt eu. Vi-l aduc unde vreți voi, numai să am acces în sala dineului, sări Jana foarte hotărâtă.

– Am pregătit și acest lucru. Iată. Aici am o invitatie în alb, dată de Consulatul Roman din Paris. Se poate completa oricând.

– Când v-a avea loc dineul, întrebă Victor.

– În seara zilei de 2 august. Câteva avansuri nevino-vate din partea Janei îl vor aduce cu siguranță pe Nicodim în plasa noastră. Este un afemeiat.

– Bine. Am să-l scot afară. Mai departe ce se în-tâmplă?, întrebă Jana.

– Victor, vă așteptă pe amândoi la volanul unei limu-zine luxoase. Acțiunea trebuie să fie scurtă și discretă. Iar eu, vă aștept undeva într-o casă pe care trebuie s-o găsim împreună.

Comform înțelegerii, duminica următoare, la prima oră a diminetii, Victor, Jana și părintele Ghiță s-au urcat într-un Renault 12, plecând către Paris. Aveau de parcurs opt sute de kilometri. În apropierea metropolei, Victor opri mașina într-o parcare .

– Să facem o pauză. Am condus întruna.

– Foarte bine. Am amorțit și eu. Iar acum, dacă tot am oprit, să ne uităm pe hartă. Să vedem, în ce cartier, putem în-chiria un apartament sau o casă.

– În districtul 13- Austerlitz. Imediat intrăm în el. E la marginea orașului și este în drumul nostru. Cunosc foarte bine locul.

– Minunat. Ne oprim acolo și pregătim dormitorul lui Nicodim, alături de Jana, spuse în glumă părintele Ghiță.

Avionul cu Președintele Consiliului de Miniștri, Ion Ghe. Maurer aterizase sâmbăta dimineața la ora opt. Grupul de specialiști romani, avea la dispoziție șase zile de lucru, timp în care, urmau să aibă loc întâlniri cu omologii lor fran-cezi. Din fericire, delegația s-a bucurat de un mare succes eco-nomic, punându-se astfel, bazele unei cooperări solide, în avantajul ambelor guverne.

Pe de altă parte, întâlnirile cu marile personalități fran-ceze, generalul De Gaule și succesorul său de atunci, Giscard d' Estaing, au avut un răsunet internațional. La final, așa cum se întâmpla de fiecare dată cu ocazia unor asemenea eveni-mente, a fost dat obișnuitul dineu.

Printre invitați a apărut și doamna Dăscălescu Jana, în calitate de ziarist.

Îmbrăcată într-o rochie spleendidă de seară, doamna, strălucea prin zâmbetul ei inconfundabil și silueta ei de trestie, foarte sexi. Însă, nu-și cunoștea victima. De-aceea, se așezase în apropierea intrării principale a sălii, privind zâmbitoare către fiecare bărbat cu ecuson în piept.

Câteva minute mai târziu, din holul înalt și larg al clădirii, apăru un grup numeros de bărbați. La intrarea în sala de recepție unul dintre ei, rămase în urmă.

Era, ,,înalt, brunet și cu părul creț", așa cum fusese descris de părintele Ghiță. Apropiindu-se și mai mult, Jana putu desluși fără dificultate numele sau mic -Nicodim- iar dedesupt, abre-vierea țării: R.P.R. ,,Tu ești criminalul. Ești al meu libi-dinosule. În seara asta sunt umbra ta, jigodie securistă", își spuse în gând Jana.

În sală, Nicodim se îndreptă către bar. Acolo, privi mai multe sticle cu băuturi spirtoase, oprindu-se la coniacul franțuzesc. Apoi, relaxat și sigur pe el, turnă licoarea într-un pahar de cristal, înalt și cu picior.

Sorbind cu nesaț câteva înghițituri bune, se întoarse către sala imensă din fața sa, plină de personalități, franceze, românești și alte naționalități. Peste tot lume bună, frumoasă, deschisă către dialog, educată și foarte veselă. ,, Mama voastră de capitaliști. Știți să trăiți, nu glumă", gândi Nicodim, sorbind cu plăcere din coniacul roșiatic al paharului. ,, Și,..băutura asta fină,..Cât de bine se potrivește cu moravurile voastre.

Dar iată. Acum fac și eu parte din această elită.. Ce-aveți de spus imperialiștilor?", gândi mai departe Nicodim, golind și cealaltă jumătate a paharului.

În acest timp, Jana era cu ochii pe el. Nu vroia să se apropie mai mult. Era prea devreme. Nicodim se desprinse ușor de bar și făcu un tur complet printre invitați, revenind apoi în compania unui alt bărbat, dialogând detașat și tare cu el. Mânuind cu aceiași dexteritate sticla, umplu două pahare cu coniac și ciocni;

– Noroc Simionescule.

– Sănătate tov. colonel. Eu am să gust puțin. E tare și, nu sunt obișnuit cu băutura. Mai târziu o să beau un pahar cu vin.

– Ia și bea omule. Acasă, nu te întâlnești în fiecare zi cu așa ceva, insistă încă o dată Nicodim.

În acest timp, Jana se apropie încet de vitrinele cu expo-ziții culturale din România și Franța, ampalasate în apropierea barului.

– Ia uitați-vă tov. Nicodim. Ce bucățică bună,…

– Da Simionescule. Văd și eu. Numai că,… nu știu să vorbesc bine franțuzește. Și,.. nu vreau să mă fac de rușine. Știi cum e. La onoarea și gradele mele, strică rău. Dar tu,.. Ai putea face ceva pentru mine.

– Am înțeles tov. Colonel. Încerc s-o racolez. Sper să nu fie și bărbatul ei pe-aici.

Jana intuise toată discuția dintre ei. Sosise momentul intrării în acțiune. Fără grija de-a greși, se răsuci pe călcâie și se îndreptă încet către bar.

– Privește Simionescule. De data asta, oaia, vine sin-gură către lup.Vorbește cu ea. E tare bună. Nu vreau s-o pierd, spuse Nicodim, sorbind-o pe Jana din ochi.

Simionescu, se întoarse cu spatele la bar, privind în-mărmurit minunăția de femeie care, venea hotărâtă spre el.

În mintea lui se gândea ce vorbe alese să-i spună, s-o im-presioneze cu ceva iar, în final, să-i propună o aventură de-o noapte cu colonelul Nicodim.

– Monsieur. Parlez-vous français? (Domnule. Vorbiți franceza?), întrebă Jana direct.

– En plus bien, mais à peine parler.(Înțeleg bine, dar, vorbesc mai greu.)

– Atunci să vorbim românește.

Simionescu rămase perplex.

– Dar, unde ați învățat așa de bine doamnă?

– Aici, în Franța. Numele meu este Nicoleta.

Auzind-o, Nicodim intereveni imediat.

– Iar al meu Nicodim. Ce frumoasă sunteți,..

– Mulțumesc domnule. Și dumneata arăți bine.

– Doamnă scumpă. Dacă îmi îngăduiți,.. Vă servesc c-un coniac franțuzesc. Știți,.. E de-al casei.

– Mulțumesc domnule. Deși agreez o altă marcă, savurez cu plăcere și acest coniac dar, puțin mai târziu.

Apoi, ridicând intenționat mâna dreaptă privi cu atenție în adâncimea sălii.

– Vă rog să mă scuzați. Am văzut o prietenă. Vom avea ocazia să discutăm mai multe în seara asta, continuă Jana lăsându-se admirată de ochii lacomi și strălucitori ai secu-ristului Nicodim.

– Ah Simionescule. Câtă gingășie și frumusețe la un loc. Ce noroc în seara asta. Este a mea. De-aici încolo, las pe mine, se bucură Nicodim, radiind de fericire.

-Să fiți cu ochii pe ea tov Nicodim. Femeile sunt înșe-lătoare.

– Femeia te ridică, Femeia te coboară, Femeia îți dă viață, Femeia te omoară, spune un cântec de pahar. Am grijă Simionescule. Nu sunt de ieri, alaltăieri. Doar mă știi.

– În regulă. Așadar, misiunea mea s-a încheiat. Eu, o să merg printre oameni, continuă Simionescu, pornind camera de filmat.

– Mergi și fă-ți treaba. Ne întâlnim mai târziu, îl sfătui Nicodim.

Organizatorii dineului au avut în vedere ca, plasa-mentul invitaților să fie făcut după ordinea de precădere, atât a bărbaților cât și a femeilor, ținându-se cont și de perspectiva cea mai largă a fiecărui ocupant.

Respectându-se regulamentul de organizare a dineurilor, locurile lui Nicodim și Jana, fusese fixate la o masă dreptun-ghiulară, numită masa personalului de serviciu, lungă de câ-țiva metri și amplasată în apropierea ieșirei principale a sălii. Presa, radiourile, televiziunile, revistele de tot felul, paza și securitatea generală, toate acestea aveau reprezentații lor, iar acum, se aflau așezați la aceiași masă.

Nicodim, își ocupă locul în capătul din stânga a me-sei, iar Jana, de partea cealaltă, cu câteva scaune spre dreapta. O ocazie unică și deosebită pentru el, să poată conversa cu ea, oricand și orice îi dorește suflețelul.

Simionescu, se afla de aceiași parte cu colonelul Nicodim dar, la capătul opus al mesei.

Meniul serii cuprindea desertul principal, două feluri de mâncare consistentă iar la sfârșit, un desert mai ușor, compus din salate de fructe și înghețată.

,,Suficient timp să te pot cuceri frumoaso", gândi în sinea sa Nicodim , terminâd de citit Cartea Meniului.

După consumarea deșertului principal, stropit cu cele mai fine băuturi spiroase, Nicodim se simțea în cea mai bună formă. Omologul sau francez încercă de câteva ori să inițieze un dialog professional cu el dar, de fiecare dată, Nicodim îl copleșea cu licoare superdistilată.

A urmat felul doi, stropit și acesta la rândul său cu vinuri roșii și albe. La un moment dat, Jana, se ridică gratioasă de pe scaun și ieși afară. Câteva minute după aceea, Nicodim, încălzit de aburii focoși ai alcoolului, făcu același lucru.

Pășind îngândurată pe hol, Jana, se opri în spatele unui tran-dafir japonez. Își scoase oglinda și rujul, așteptând emoționată să iasă și Nicodim. Acesta, nu întârzie să apară, pășind cu fer-mitate masculină către ieșirea din clădire.

Atras ca un magnet de silueta subțire a Janei, se opri în drep-tul ei și exlamă extaziat:

– Ooo,.. doamna Nicoleta. La ce folos rujul acela când, buzele gurii sunt frumoase și dulci ca mierea.

– Frumoase da, dar dulci? De unde știți?

– Bănuiesc.

– Și ce preferați mai mult?

– Ambele.

– Găsiți interesantă această discuție?

– Ea poate deveni și mai interesantă dacă eliminăm suspiciunea și distanța dintre noi, spuse Nicodim, apropiindu-se și mai mult de Jana. ,, Criminal ordinar. Fiară comunistă ce ești. Știi să vorbești și frumos cu femeile. Oare, tot așa te-ai purtat cu Elena și Elisabeta?", gândi electronic Jana.

– Să zicem că sunt de acord cu propunerea făcută.Care este următorul pas? întrebă Jana, cu voce tremurândă.

– Să-mi dai dulceața buzelor tale senzuale.

Ca un adolescent, Nicodim îi puse mâna pe brațul drept și încercă să-i fure un sărut. Ea se retrase un pas în spate :

– Doar o îmbrățișare. Mierea o consumăm în dor-mitor.

Intrigat de atitudinea Janei și încălzit de aburii licorii roșiatice, Nicodim se puse în genunchi și-i îmbrățișă pătimaș gleznele picioarelor, încercând astfel să facă o declarație de dragoste: – Ooo, drăguță și frumoasă,

Cât de gingașă ești,!

Zână bună, tu crăiasă,

Ca Ileana din povești,!

Sclavul tău voi fi printesă,

Azi și mâine, cât trăiesc,

Spune-mi cum, unde Alteță?

Liniștit să te iubesc?

Așa cum ți-am spus, iubită,

Chiar din clipa asta, zău,

Te ador ca pe-o zeiță,

Vreau să mor la sânul tău.

– Nicodime, nu deveni pesimist. E prea devreme, spu-se șăgalnică Jana.

– Ai dreptate. Stăm prea mult aici. S-ar putea să ne vadă cineva. Nu-i bine.

Ridicându-se în picioare, acesta deveni dintr-o dată foarte lucid.

– Nicoleta. Uite cum facem păpușico: După ce servim felul doi, părăsești sala, la fel cum ai făcut și acuma. La scurt timp, te voi urma și eu. Apoi ne urcăm în mașina Consulatu-lui și mergem la hotelul unde sunt cazat.

-Nu cred că este bine. Sunt o persoană publică. Nu vreau la hotel.

– Atunci? Unde, în altă parte?

– Acasă la mine. Sunt singură. Fratele meu este plecat la țară. Se întoarce peste câteva zile.

– Bine. Să zicem că, ar fi o soluție deși, am restricții severe în acest sens. Dar, cum ajungem până acolo? E depar-te? Luăm un taxi?

– Nu-ți face probleme de transport. Mașina com-paniei la care lucrez, mă astepată afară, cu soferul în ea. El te v-a aduce înapoi.

– Perfect. Așa vom face. Iar acum, să mergem înăun-tru, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic între noi.

Reîntors la masă, discuțiile între omologi deveniseră mai aprinse. Nicodim se duse la Simionescu și-i spuse:

– Vezi că, imediat după ce se servește felul doi, voi pleca la hotel. Renunț la desert. Sunt obosit. Coniacul și vinul roșu m-au parfumat cam mult în seara asta.

– Am înțeles tov. colonel. Lipitura, s-a făcut?

– Din păcate nu. Bărbatul ei este consilierul ministrului de finanțe francez. Femeia e glumeață. A flirtrat puțin cu noi. Îți povestesc mâine, minți Nicodim.

– Dacă, întreabă cineva de mine, tu ai răspunsul la fiecare întrebare.

– Se poate tov. colonel? Pentru d-stră,..

– Bine. Mulțumesc Simionescule. Ești un băiat de treabă.

Ocupându-și locul, Nicodim servi de unul singur câteva pahare cu vin, apoi o privi discret pe Jana. Felul doi se servise. Urma o pauză lungă apoi, salată de fructe și înghețată. Jana înțelese mesajul. Ultima carte a jocului era Nicodim. Însă, în mintea ei se rostogolea mereu, o singură întrebare: ,, Va veni după mine colonelul Nicodim, ori v-a renunța"?

Stresată mai mult de gândul acesta, Jana se ridică ne-observată și părăsi clădirea, urcându-se în mașină, la volanul căreia se afla Victor.

– Unde-i Nicodim?, întrebă acesta în șoaptă.

– Așteaptă. Trebuie să apară imediat. Să-i deschizi portiera. El știe că ești șoferul meu, trimis de compania la care lucrez. Iată-l că vine.

Victor coborâ din mașină apoi, salutând reverențios în franceză, deschise portiera, invitându-l pe bancheta din spate, alături de Jana.

– Hai. Repede. Să nu fiu văzut, porunci Nicodim.

Jana traduse lui Victor în franceză.

– Obtenez rapidement. (Pleacă repede).

Victor, se supuse ordinului, pornind în trombă pe stră-zile întortocheate ale Parisului. Au urmat câteva minute de stress. Nicodim, puse mâna dreaptă pe umerii Janei iar cu stânga, îi mângâia obrajii fetei. Lipit de ea, instinctele prima-re, amplificate de aburii alcoolului făceau din Nicodim un animal perfect.

Simțind aceste porniri vulcanice, Jana încercă să-l potolească.

– Nicodim. Ai răbdare. Ne vede șoferul.

– Mai avem mult? întrebă Nicodim, privind peste umerii lați și puternici ai șoferului.

– Încă puțin, îl liniști Jana.

După câteva sute de metri, Victor opri mașina, deschise por-tiera lui Nicodim și spuse în franceză:

– Nous sommes arrivés monsieur. Maintenant, vous pouvez le bas. (Am ajuns domnule. Puteți coborâ).

– Merci monsieur. Matin, à cinq d'être pour moi (Vă mulțumim domnule. Dimineața la cinci să fiți aici), traduse Jana după ce, Victor, îi deschise și ei portiera.

Stăpân pe situație și foarte încântat Nicodim mângâie febril mijlocul subțire și ispititor al femeii de lângă el.

Casa în care, urma să se distreze Nicodim și Jana era de fapt o locuință veche, departe de centrul civic al Parisului. Ea fusese proprietatea unui pictor, dispărut cu câțiva ani în urmă, într-o excursie pe Nil, împreună cu toată familia sa.

Victor se cunoscuse bine cu această familie. Locuise la ei o perioadă lungă de timp. Fiind urmărit de securiștii romani, și-a schimbat domiciliul, părăsind locuința în grabă. Păstrase însă, un rând de chei, cu care deschise ușile de la intrare.

Amplasată pe o stradă înfundată, mărginită pe ambele părți de arbori ornamentali, înalți și umbroși, umbrele tăcute și lungi ale acestora acopereau casa, adâncind-o și mai mult în tăcerea mormântală a nopții. Trotuarul pavat al străzii se termina brusc, dincolo de o poartă metalică, prinsă solid în zidul gros de cărămidă din jurul casei, iar în spate, un parâiaș vioi, de munte, se strecura zgomotos la vale, către luciul înstelat al unui lac de acumulare, populat cu diferite soiuri de pește.

Nicodim o prinse de mână pe Jana, pornind înainte, pe trotuar. După câțiva pași făcu făcu o primă remarcă cu voce tare;

– Ce zid înalt,…! Iar în jur, nici o casă! Și,…câtă liniște este aici,…!

– A fost ideea părinților mei deși, nu i-am văzut niciodată utilitatea.

– Pe unde intrăm?

– Pe poarta aceasta. Este singura intrare. O iau înain-te. Vino după mine .

Nicodim, trecu de partea cealaltă a porții, pășind ca un motănel în urma Janei. Scrutând cu greu fațada casei se opri brusc și făcu a doua constatare în mintea sa, mult mai gravă ca prima: ,, Ceva nu-i în regulă. Aici, nu locuiește ni-meni”.

Simțindu-i bănuielile, și tremurînd de frică Jana îl prinse de mână, îndemnându-l s-o urmeze;

– Hai. Vino. Doar câțiva pași și ajungem în dormitor. De ce te-ai oprit tocmai aici.?

Nicodim își duse instinctiv mâna dreaptă la șold. Pistolul nu era la locul lui. Fusese reținut la intrarea în sala de recepție. ,, Ei drăcie. Ce greșeală. Unde m-a adus femeia asta?", se îngrijoră Nicodim.

– Șoferul, a plecat? , se grăbi să întrebe Nicodim.

– Nu cred. Dar de ce?

În clipa aceea, fără să spună ceva, Nicodim se desprinse ful-gerător de Jana, pornind militărește spre poarta de ieșire.

Tocmai atunci, Victor apăru în poartă, mascat și cu o bâtă de basebal în mână. Înțelegând pericolul, printr-o mișcare spor-tivă, Nicodim se aruncă spre Victor, încercând să-l anihileze.

Asemenea unui arc, Victor făcu un pas lateral, poziționându-se în spatele adversarului. Nicodim se răsuci iute, blocând cu ambele mâini, bâta de basebal, pornită vijelios asupra sa.

Apoi, printr-o altă mișcare controlată, Nicodim se aruncă pe Victor, lovindu-l puternic în față. Rostogolindu-se amândoi, pe iarba înaltă din fața casei, și ajuns deasupra sa, Nicodim scoase recipientul cu spray paralizant și stopi abundent fața și ochii deschiși ai lui Victor.

Năucit de lovitura puternică aplicată în față și acțiunea chi-mică a spraiului, acesta, își duse instinctiv ambele mâini la ochi. Atunci, printr-o altă mișcare gândită, ofițerul, își trase cureaua pantalonilor, înfășurând-o cu putere în jurul gleznele lui Victor.

Îngrijorată, Jana se arunca orbește asupra lui Nicodim.

– Ce faci? De ce trebuie să vă bateți?

– Mă apăr, nu mă bat. Ce are de împărțit șoferul tău cu mine? M-a atacat pe la spate. Doar ai văzut.

Privind cu răutate spre Victor, Nicodim se întoarse și-l lovi de câteva ori cu pantofii:

– Să-ți fie învățare de minte, șofer nenorocit ce ești. Ai vrut să-ți arăți fideltatea.? Foarte bine. Iată răsplata pe care o meriți.

Uitându-se împrejur, observă o bucată de cablu electric, felexibil, lung de câțiva metri. Îl luă în grabă apoi, răsu-cindu-și victima cu fața în jos îi legă ambele mâini la spate.

– Aici să stai până te caut eu. Nemernicule. Cu mine nu-ți merge, adaugă supărat Nicodim.

– Iar acum, să trecem la fapte Jana. Nu cumva, să faci cine știe ce lucruri urâte, o avertiză Nicodim, imobilizându-i ambele brațe cu mâna stângă, iar cu dreapta mângâindu-i ușor ambele fese.

– Ușa e închisă. Dă-mi drumul să-mi iau cheile din geantă, îngăimă speriată Jana.

Nicodim se liniști dintr-o dată.

– În regulă. Scoate cheile și deschide. Trebuia să faci asta de la început.

– N-am știut că, se v-a ajunge aici.

– În regulă. Să intrăm.

Jana, deschise ușa, făcu câțiva pași în interior apoi aprinse candelabrul din hol. Mergând mai departe, deschise o altă ușă. Intrând în living de una singură, aprinse filamentul unui bec minuscul de veioză.

– Te rog să intri. Fă-te comod. Aduc ceva de băut. Barul este aici. Ce dorești? Coniac franțuzesc sau vin roșu de Bordeaux?

– Un vin roșu, demisec, dacă ai în casă.

– Avem. Aduc și ceva de mâncare.

– Bine. O să stau în fotoliul acesta.

Turnând în pahare, Jana întrebă încet:

– Nicodim. Spune-mi te rog. Își v-a reveni șoferul până dimineață?

– N-are nici pe dracu. Căteva ore o să-l doară ochii, nasul și coastele. Atâta doar. E mare cât un elefant și prost ca o cârtiță. Și totuși. Cine mă va duce cu mașina la hotel?

– Eu Nicodime. Dar, până atunci, să ciocnim un pahar și să uităm incidentul din seara asta. Apoi, aș vrea să fac un duș fierbinte. Ești de acord?

– Da iubito. Dar, cât mai repede.

– Promit. Simte-te bine până mă reîntorc.

Nicodim luă paharul cu vin. Îl goli dintr-o dată apoi își puse altul, urmărind-o pe Jana să intre sub duș.

,, Se pare că, am exagerat puțin în seara asta. Dar, el a vrut-o. Trebuie să fiu preventiv în continuare”, gândi Nicodim în lipsa Janei.

Jana, apăru în living, înfășurată într-un prosop mare și alb. Trecând prin fața lui Nicodim, lăsă în urmă o dâră consis-tentă de parfum floral, spunând:

– Sunt gata iubitule.Te aștept în dormitor.

Urmărindu-și victima, ca un leu înfometat, Nicodim se ridică după ea, dezbrăcându-și haina și cămașa lui de mătase.

– Ooo puicuțo. De când aștept momentul acesta.

– Mai întâi vreau un pahar cu vin, îl rugă Jana, încer-când să amâne cât mai mult pornirile lui primitive.

Ascultând-o întocmai Nicodim, se întoarse, aducând la pat, paharele și sticla cu vin.,,Trebuie să fiu galant cu ea. E franțuzoaică. Nu vreau să creadă că sunt un necioplit", se sfă-tuia în sine, Nicodim.

– Uite dragă mea. A sosit și vinul. Să-l savurăm în li-niște ca doi prieteni. Poftim. Să fim sănătoși și să ne bucurăm de momentul serii.

– Așa să fie Nicodim, zâmbi Jana, ajunsă cu bine la finalul rolului, jucat în această acțiune, reală și periculoasă.

Nicodim, ridică paharul, sorbindu-l pe jumătate apoi își dezbracă pantalonii de stofă englezească și sări sprinten în pat, lipindu-și trupul mare și muschiulos de cel al Janei, înfă-șurat într-un prosop pufos, de bumbac.

Servind puțin vin, Jana puse paharul pe noptieră :

– Nicodim, vreau să cred că, un bărbat la vârsta ta știe să pregăteasacă o femeie.

Spunând acestea, Jana se așeză rapid pe burtă, astep-tând următoarea mișcare a lui. Puțin descumpănit și îngrijorat de lumina obscură a camerei Nicodim, se așeză în genunchi peste Jana și începu masajul umerilor. Excitat la maxim, desfăcu brutal prosopul protector al Janei apoi, răsucind-o forțat sub el, o cuprinse în brațe, acoperind-o cu săruturi pătimașe pe gât, umeri și piept. Apoi, uitând de toate, își dezbrăcă grăbit lenjeria intimă, hotărât să treacă direct la fapte concrete.

Însă, dintr-o dată, o lumină orbitoare, ca de trăsnet, îi învălui puternic orbitele oculare, iar simțurile de bază au încetat să existe. Ieșit din spatele perdelei de catifea a geamului, părintele Ghiță, înarmat cu o bâtă sănătoasă de basebal, îl lovi cu putere, o singură dată, în creștetul capului, după care, privindu-și înfricoșat victima, devenită inofesivă, aprinse candelabrul dormitorului, îi legă strâns mâinile și picioarele, acoperindu-l cu prosopul pufos al Janei.

Lovitura aplicată cu multă virtute, lasase în urmă, un cucui mare și roșu cât oul de găină, care se lăfăia frumos și țanțoș în varful chelit al creștetului.

Ieșită afară, Jana îl dezlegă pe Victor. Dus în casă, acesta își spală de mai multe ori ochii și fața, încercând să eli-mine efectul toxic al gazului. Problema serioasă rămânea în continuare, nasul tumefiat la bază și durerile acute la nivelul pieptului, cauzate de loviturile violente.

Dimineața, părintele Ghiță, merse la patul lui Victor. Îi revenise vederea.

– Victor. Îmi pare rău pentru pentru suferința ta. Însă, criminalul este în mâinile noastre.

– N-a murit? L-ai lăsat în viață?

– L-am păzit toată noaptea. Începe să-și revină. Geme greu și spune ceva nedeslușit. Acum o oră, i-am pus leucoplast pe gură. Respiră normal pe nas. Iși revine în câteva ore. După amiază, mergem să-i punem câteva întrebări.

– Ce-ați făcut cu mașina? întrebă Victor.

– A dus-o Jana, imediat după ce l-am imobilizat. Fii liniștit. Nimeni nu știe nimic.Totul a funcționat perfect. Iar Jana, a fost deosebită.

Terminând discuția, părintele Ghiță porni televizo-rul. Postul național de televiziune franceză prezenta în direct plecarea delegației romane către țară. Diverși analiști politici și economici vorbeau foarte frumos despre importanța istorică a acestei întâlniri la nivelul înalt și profesional al omologilor români, în abordarea problemlor ridicate de ambele guverne. Însă, nu anunțau nimic despre dispariția misterioasă a colonelului Nicodim.

Durerile lui Victor deveneau din ce în ce mai mari și insu-portabile. Observându-i suferința Jana îl întrebă:

– Vrei să mergem la un doctor?

– Cred c-ar fi bine. E posibil să am coaste rupte Sunt prea mari durerile.

– Mergeți acum, îi îndemnă părintele Ghiță.

După alte două ore, reîntorși acasă de la doctor, părintele, îi aștepta cu îngrijorare:

– Ce-a spus doctorul?

– Are trei coaste rupte. A lovit animalul, cât a putut de tare, zise Jana, plină de amărăciune.

– Iar acum, să-i facem și noi o vizită lui Nicodim.

O lăsăm pe ,, Nicoleta” să intre prima dată. Să vedem ce reac-ție are.

Ajunși în fața dormitorului, Jana avu o mică reținere însă, amintindu-și emoțiile trăite în seara trecută împinse cu putere ușa din fața ei. Legat fedeleș, Nicodim se zbătea între viață și moarte. Eliberându-i gura, strigă înduioșător:

– Apăăă,… apăăă,..Mi-i seteee,…Nu mai pot,…Dă-mi apă Nicoleta… Ce s-a întâmplat cu mine. Mă doare capul. Tu m-ai lovit așa de rău?

– Destinul. Nu eu. El te-a lovit, pocitanie comunistă. Animal scârbos și perfid. Ce-ai crezut despre mine? Bidiganie libidinoasă ce ești.

– Nicoleta. Înțeleg supărarea ta. Dar, ce vrei să faci? Mi-i tare sete. Dă-mi drumul.Trebuia să fiu de multă vreme la hotel. Delegația mea pleacă peste câteva ore.

– Îmi pare rău dar, nu eu hotărăsc.

– Dar tu m-ai adus aici. Cine poate dispune de liber-tatea mea, tarfă ordinară? Care sunt acele persoane?

Auzindu-i întrebarea și insultele aduse Janei, părintele Ghiță intră foarte calm în dormitor:

– Iată una din ele. Îți mai aduci aminte de mine?

-Ia uite,.. Oare visez? De unde ai apărut drace împie-lițat? Popă ordinar. Ce cauți tu aici? Ce vrei de la mine?

– Să-ți recunoști criminele săvârșite. Ce-ai făcut cu Elena?

– Ce crime? N-am făcut nimic. Am respectat legea. Iar nevastă-ta ta a fost eliberată. I-am anulat ultimul dosar. Asta a fost greșeala mea.

– Pe Elisabeta Dăscălescu ai cunoscut-o, întrebă și Victor alăturându-se părintelui Ghiță. Legea de care vorbești, te-a învățat s-o violezi, iar apoi, s-o ucizi mișelește?

– Dar tu, de unde ai apărut fugarule? Trădător de țară. Sânge împuțit de burghez. Ai reușit să scapi printre degete. Cu soră-ta, n-am avut nimic tâmpitule. N-am nici o legătură cu moartea ei. S-a sfârșit într-un spital, răpusă de boală.

-Văd că, ai răspunsuri la toate întrebările noastre, însă nu vrei să-ți recunoști faptele. Te crezi nevinovat? Nu regreți nimic?, întrebă calm părintele Ghiță.

– Nu recunosc și nu regret nimic pentru că, sunt nevinovat, minți cu nerușinare Nicodim.

– Te temi de moarte?

– Nu mi-e frică, însă mă tem de prostia vostră, proș-tilor,…

– Iar acești proști , te întreabă dacă, crezi în viața de apoi.

– Nu cred în așa ceva tâmpiților, farseorilor,…

– E treaba ta ce crezi de-acum înainte. Până una, alta, o să te ducem în baie. Afară e tare cald iar tu, miroși ca o cadă plină cu tescovină, continuă părintele.

În acest timp, Jana, părăsi scârbită încăperea. Legat bine la mâini și picioare, și gol pușcă, Nicodim a fost dus în vana din baie.

– Victor. Te rog să desfaci cele două cutii cu detergent. Golește-le conținutul în vană. Iar eu, o să dau drumul la apa fierbinte, spuse părintele.

– Sunteți nebuni. Ce faceți cu mine. Nenorociților. Ați uitat cine sunt eu? Pușcăria vă mănâncă, trădătorilor. Am eu grijă de voi.

– Tocmai că, știm cine ești. De aceea, îți acordăm tot respectul pe care îl meriți. Iar de noi, nu-ți face griji prea mari. Câinele, moare de drum lung, iar prostul de grija altuia. Gân-dește-te la tine cretinule.

– O să răspunzi în fața legii, popă afurisit ce ești, drace,..

– Victor. Nu ne murdărim mâinile cu sângele unui criminal. Nu merită. Lipește-i pe gură, banda aceea de scoci și să mergem.

– Îți lăsăm timp de gândire colonele. Adio. Și,.. nu uita: poate că, viața de apoi există cu adevărat, îl avertiză la plecare părintele Ghiță.

– Dacă ți-i sete, ai apă în vană. Ai băut destul alcool până acum. O dezintoxicare și abstinență mai mare îți va prinde bine. Ședere plăcută veteran al răului, adăugă și Victor.

– Poarta iadului, îți este deschisă, încheie părintele Ghiță..

Lipsit de putere și abandonat de toți, Nicodim înghiți gălușca fierbinte a sorții, privind îngrijorat în urma judecă-torilor săi , zăvorând meticulos închizătorile acelei case.

Situația lui devenise dintr-o dată incertă. Drumurile vieții și speranțele sale, până mai ieri aievea, s-au năruit brusc și iremediabil, într-o vană de fontă, undeva la marginea liniștită a Parisului.

Din clipa aceea, timpul său cosmic începu să picure constant și tenace, în hăul veșniciei. Încet și sigur, prezentul de-venea trecut, iar umbrele palide și posomorâte, dispăreau ușor în sfârșitul întunecat al zilei. Melancolia și regretul n-au întârziat să apară, însă era prea târziu. Pentru el, zarurile feseseră déjà aruncate.

Arkansas. S.U.A 3 aprilie 2012. ora 22,00.

Bibliografie

1. Viața episcopului de Iași A Durcovici ( 05. 12 2008) Studiu despre viața episcopului martir Anton Durcovici apărut la Editura "Presa Bună" în anul 1993 Autor: Prof. dr. Florian Muller.

2. Viața lui A. Durcovici, de Doboș D. și Despinescu A.

3. Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului.

4. Conferința dr. Marius Oprea, președintele A.M.V.C. și co-ordonatorul Centrului de Investigare a Crimelor din România în conferinta sa: În căutarea victimilor comunismului .

5. Documente din arhiva fostelor penitenciare: Sighetul Marmației, Aiud Dumbrăveni și Miecurea Ciuc.

6. Mărturia părintelui Ghiță la data de 12 aprilie 1982.