Despre Utopii Si Distopii

DESPRE UTOPII ȘI DISTOPII

Cuprins

Argument

Cap. 1 Lumi utopice

Introducere în utopie

Despre Utopia lui Thomas Morus

Vizitând Noua Atlantidă

Mănăstirea Thélème

Utopia ironică sau antiutopia lui Swift

Cap. 2 Lumi distopice

2.1 Distopiile sau răul perfect

2.2. 1984

2.3 La Ferma Animalelor

2.4 Fahrenheit 451

2.5 Minunata lume nouă

Concluzii

Bibliografie

Argument

Pentru a încerca să explic de ce am ales ca lucrarea mea de licență să aibă drept temă utopiile și distopiile, consider că cel mai corect ar fi să încep prin a spune de ce am ales să urmez cursurile Facultății de Litere și nu am optat pentru altceva.

Povestea acestei alegeri se leagă de perioada în care aveam 8 sau 9 ani și de engleză. Pe atunci am început meditațiile la această limbă, iar ca profesoară aveam o tânără studentă la Litere. Îmi plăcea de dânsa, mă obișnuisem cu metodele sale de predare și învățam foarte repede. Curând, domnișoara aceasta a devenit un fel de model al meu. Așa am aflat de această facultate, care m-a atras încă de pe atunci.

În clasa a 8-a, am luat 10 la teza unică de la Limba Română. După această întâmplare, care a fost un fel de confirmare și ținând cont că de mică iubeam cărțile și adoram să citesc, am decis traseul meu – profil Filologie la liceu si Facultatea de Litere mai apoi. Până acum, planul a funcționat și sper că se va încheia cu bine.

De ce Literatură Comparată? Pe de o parte fiindcă nu sunt atrasă de problemele Lingvisticii, deci nu am vrut să studiez vreo chestiune de gramatică. Pe de altă parte, deoarece, după cum am spus, mi-a plăcut întotdeauna să citesc, mai ales literatură universală. Nu am vrut să mă limitez la o singură literatură, a noastră, de pildă, cum ar fi fost dacă aș fi ales Literatura Română, așa că am optat pentru domeniul Literaturii Comparate, care îmi permite să vorbesc despre cărți din diverse țări, din diverse culturi. Așadar, Literatura Comparată îmi oferă o mai largă perspectivă asupra subiectului pe care vreau să îl studiez.

În final trebuie să argumentez alegerea temei. Aceasta nu a fost singura mea variantă, nu a fost nici măcar prima. Mă gândisem că ar fi interesant dacă aș vorbi despre bufoni și nebuni, cu referire la Hamlet și la Don Quijote; despre ademenire și decădere în lucrări precum Portretul lui Dorian Gray, Faust, Tess d’Urberville și Paradisul Pierdut; despre receptări ale teatrului, în Iluzia Comică, Hamlet și Marile Speranțe. Ba chiar mă gândisem că Heathcliff, personajul lui Emily Brontë din La Răscruce de Vânturi ar avea trăsături de la Iago din Othello, de la Lordul Henry din Portretul lui Dorian Gray și de la Alec d’Urberville al lui Thomas Hardy și că ar fi fost frumos să le identific și să vorbesc despre fiecare în parte, având în vedere că romanele acestea mi-au plăcut foarte mult, la fel și piesa lui Shakespeare. Norocul meu a fost că i-am spus doamnei profesoare Elena Ionescu, atunci când am întâlnit-o întâmplător pe holurile facultății, că cel mai mult mi-ar plăcea să scriu despre utopii și distopii, iar dânsa a hotărât ca aceasta să fie tema lucrării de față.

De ce utopii? Pentru că ele cuprind, într-o mai mică sau mai mare măsură, ideea perfecțiunii. Întotdeauna am încercat să găsesc ceva perfect, întotdeauna am sperat că există ceva perfect, deși rațiunea îmi spunea și încă îmi mai spune că acest obiectiv este… imposibil.

De ce distopii? Pentru că, așa cum am încercat să găsesc ceva perfect, așa am și știut că există rău pe lume, un rău care este făcut oamenilor chiar de oameni. Distopiile precum 1984 a lui George Orwell încearcă să elimine răul dinăuntrul indivizilor (de fapt, ceea ce partidul conducător consideră că este rău), dar în realitate distrug chiar esența umană. Voi detalia acest aspect atunci când voi ajunge la acest text.

În concluzie, o lucrare despre perfecțiune și despre rău, despre părțile întunecate ale societății / ființei umane este cât se poate de potrivită pentru mine.

Cap. 1 Lumi utopice

Introducere în utopie

Termenul de utopie aparține umanistului englez Thomas Morus, apărând pentru prima dată în titlul cărții sale din anul 1516 – Despre cea mai bună organizare a statului și despre noua insulă Utopia. Cuvântul este compus din gr. ,,u” (=nu) și ,,topos” (=loc), care, alăturate, ne îndreaptă, de fapt, spre ,,niciun loc”, spre ,,nicăieri”.

Pentru a oferi o definiție cât mai precisă a utopiei, consider că este potrivit să încep cu o sinteză a semnificațiilor termenului realizată de Cătălin Constantinescu, în lucrarea numită Paradigme literare ale Utopiei: ,,titlul lucrării lui Morus; numele insulei respective; proiect ideal și irealizabil al unei organizări social-politice ideale; gen literar care se bazează pe astfel de proiecte.” ( 8)

Genul literar al utopiei, ce s-a dezvoltat cu precădere după secolul XVI, cuprinde anumite elemente comune fiecărei lucrări. Primul dintre ele – lumea utopică este izolată din punct de vedere geografic. În Viitorul trecutului, Alexandru Ciorănescu spune:

Totuși, izolarea nu este doar geografică, ea este impusă de structura însăși a utopiei. Aceasta are fobia contaminării, căci contactul cu sisteme diferite ar fi o nouă infracțiune față de principiul uniformității și ar putea furniza individului pretext pentru resurgența unei idei ca libertatea sau alegerea. ( 32)

Un alt element comun este modul de expunere utilizat – utopia este o descriere a unei societăți, prezentată ca fiind perfectă, fiindcă asigură, în primul rând, siguranța și fericirea deplină a tuturor cetățenilor. Această descriere este, cel mai adesea, realizată de un călător care a ajuns pe insulă, care, de cele mai multe ori, a și plecat de acolo, întorcându-se pe meleagurile natale, unde povestește concetățenilor săi „minunile noii lumi”.

Consider că este corect să spun că autorii de utopii sunt dominați de o nemulțumire față de prezent, ceea ce îi determină să imagineze noi modele de guvernare și funcționare a societății. Acest lucru reiese și din vorbele lui Ciorănescu: „A visa comportamente paralele dezvăluie deja o insatisfacție și o nostalgie, iar apetitul pentru noutăți începe cel mai adesea prin plictiseala în fața a aceea ce este deja cunoscut.” (23)

Un punct de vedere asemănător este formulat și de Cătălin Constantinescu: „ […] crearea unei utopii – adică a unei lumi în devenire – traduce sentimentul eșecului de adaptare în această lume. Utopistul mărturisește sentimentul de inadaptare în societatea timpului său și de aceea condamnă tarele acesteia. ” ( 11)

Lucrurile despre care am vorbit până acum constituie o scurtă introducere în domeniul utopiei. În paginile ce urmează, am de gând să analizez câteva utopii, iar mai apoi, câteva distopii, pentru a vedea cum se aplică principiile generale pe textele particulare. Voi proceda în acest fel pentru că doresc ca lucrarea de față să fie cât mai clară și ordonată, deși poate că niciodată nu voi scrie tot ce vreau să scriu, așa cum vreau să scriu, având în vedere că ideile și informațiile despre acest vast subiect fascinant al utopiilor și distopiilor nu se lasă prea bine transpuse pe hârtie sau mai bine zis, într-un document de calculator. Voi încerca, de asemenea, să păstrez ideea care stăruie în mintea mea încă de când am început sa citesc utopii pentru Concluzii și voi încerca să nu o dezvălui până atunci, deși sunt sigură că aluzii se vor strecura prin lucrarea mea, adunându-se și căpătând o formă bine definită.

Despre Utopia lui Thomas Morus

Un nume pe care este imposibil să nu îl menționezi atunci când analizeze utopiile este Thomas Morus (sau More), ce s-a născut la Londra în 1478. A studiat la Oxford, fiind pasionat de limbile greacă și latină, precum și de literatura antică. Din Studiul Biografic aflat la începutul unui volum Utopia aflăm că „În 1525 Morus a fost numit cancelar al ducatului Lancaster, iar în 1529 i-a succedat lui Wolsey în funcția de lord-cancelar al Angliei, devenind primul om din stat, după rege.” (Morus XII) Este vorba de regele Henric VIII. Un conflict cu acest suveran a fost cauza decapitării lui Morus – „Morus era adept al menținerii puterii papale […]”(Morus XIII) , iar Henric dorea desprinderea bisericii engleze de sub autoritatea papală. Conflictul a continuat cu demisia lui Thomas, dar regele ”[…] a obținut o lege în baza căreia el era proclamat șef al bisericii engleze.” (Morus XIII) Morus nu a fost de acord cu aceasta, fiind întemnițat și apoi decapitat în data de 7 iulie 1535. „Regele a continuat să prigonească familia lui Morus. Soția lui a fost alungată din casă și lăsată fără mijloace de existență. Fiul său a fost întemnițat câtva timp la Tower. ” (Morus XIV)

Despre contextul în care a apărut celebra lucrare a lui Morus, Cătălin Constantinescu spune:

Spus mai simplu, legislația reflectă – ea însăși fiind cauza dominația bogaților asupra săracilor. Politica externă a Angliei este tipică secolului al XVI-lea, adică belicoasă, costisitoare, generată de reaua-credință a monarhilor. Cauza generală a situației în care se zbate Anglia este, conform diagnosticului pus de Morus, prin vocea lui Rafael Hythlodeus, proprietatea privată. ( 27)

Cartea începe cu o „Precuvântare la scrierea despre cea mai bună formă de guvernământ” (Morus 7), adresată lui Petrus Aegidius, un prieten al autorului. Aici, Morus scrie că a încercat să redea cât mai fidel povestirea auzită de la Hythlodeus, rugându-l pe Petrus să îl întrebe pe acesta anumite detalii, pentru ca în carte să nu apară ceva ce nu e adevărat. Morus observă un neajuns al scrierii sale, destul de important, aș zice, ce dovedește că Utopia chiar (nu) e așezată „nicăieri”:

Căci nici nouă nu ne-a dat în minte să-l întrebăm, și nici lui să ne spună, în ce anume parte a acelei lumi noi e așezată Utopia. Și sunt gata să pun în joc mica mea avere, numai să nu las să treacă această scăpare, atât pentru că m-e rușine să nu știu în ce mare se află insula despre care am scris acea cărticică, cât și pentru că sunt unii oameni aici, la noi, și îndeosebi un dascăl de teologie, om tare evlavios, care arde de dorința să se ducă în Utopia […]”. (Morus 10)

În continuare, Morus își roagă prietenul să afle dacă Hythlodeus nu intenționa să scrie el însuși o carte despre Utopia și are îndoieli în privința publicării cărții, din cauza gusturilor diferite ale oamenilor.

Cartea I din Utopia ni-l înfățișează pe Thomas Morus la Antwerp, unde este trimis ca ambasador al lui Henric VIII. Aici, Morus discută cu Petrus Aegidius și îl cunoaște pe Rafael Hythlodeus, un om ce a călătorit mult, însoțindu-l chiar pe Americus Vespucius.

Cu ocazia scrierii discuțiilor dintre el și ceilalți doi, autorul are ocazia să facă aluzii la nemulțumirile sale față de regii Angliei, mai exact față de Henric VIII:

Oamenii își aleg un rege spre binele lor, nu al regelui, și anume pentru ca, prin truda și râvna lui, poporul să poată trăi cu înlesnire și la adăpost de orice atingeri; din care pricină e mai mare interesul regelui ca poporul, nu el însuși, să fie fericit; întocmai ca păstorul care, cât timp e baci, are datoria să-și ducă oile la păscut, nu să se ducă pe sine. […] Cine râvnește mai fierbinte o schimbare a lucrurilor decât cel prea puțin mulțumit de starea de față a vieții lui și cine, în sfârșit, se arată mai îndrăzneț în răsturnarea tuturor lucrurilor, cu nădejdea vreunui câștig, de oriunde ar veni, decât acela care nu mai are nimic de pierdut? (Morus 49)

Convorbirea lor continuă, ajungând și la problema proprietății private. More susține proprietatea de acest tip, Hythlodeus o critic, dând exemplu țara Utopia, pe care a vizitat-o în călătoriile sale, spunând că ,,[…] acolo unde domnește dreptul de proprietate și unde totul se măsoară cu bani, statul nu va fi niciodată cârmuit nici pe calea dreptății și nici pe aceea a îndestulării […]” (Morus 55). Curând după aceste cuvinte, Hythlodeus, la rugămintea celorlalți, începe descrierea în detaliu a țării al cărei exemplu Hythlodeus o critic, dând exemplu țara Utopia, pe care a vizitat-o în călătoriile sale, spunând că ,,[…] acolo unde domnește dreptul de proprietate și unde totul se măsoară cu bani, statul nu va fi niciodată cârmuit nici pe calea dreptății și nici pe aceea a îndestulării […]” (Morus 55). Curând după aceste cuvinte, Hythlodeus, la rugămintea celorlalți, începe descrierea în detaliu a țării al cărei exemplu el îl vede demn de urmat, izolata Utopie.

Până la acest punct, structura unei opere literare utopice este respectată întocmai (un călător ce povestește despre șederea lui într-o țară ce se bucură de condiții perfecte de guvernare), deși nu ar fi poate corect să spun asta, având în vedere că lucrarea lui More este adesea socotită drept piatra de temelie a genului utopic, ea oferind, prin urmare, un model ce va fi urmat de ceilalți scriitori.

Cartea II, intitulată „Din povestirea lui Rafael Hythlodeus despre cea mai bună formă de stat, scrisă de Thomas Morus”, este împărțită, spre încântarea unei iubitoare de ordine ca mine, în capitole organizate în funție de diverse domenii, precum arta, călătoriile, războiul sau religia.

Hythlodeus începe cu descrierea geografică a țării, care a primit numele unui rege din vechime, Utopus. Capitala țării, Amauroton, are un nume sugestiv, după cum putem citi într-o notă de subsol – „Această denumire provine de la cuvântul grecesc […] incognoscibil, întunecat. Negând prin acest nume existența reală a unui asemenea oraș, Morus face totodată aluzie la Londra […]” (Morus 64). Rafael descrie acest oraș, menționând însă că „Cine cunoaște unul dintre orașele lor le cunoaște pe toate, într-atât seamănă unul cu altul, dacă nu se împotrivește firea locului.” (Morus 67) Iată, deci, că o utopie este caracterizată de uniformizare, diferențele și schimbările fiind nedorite și chiar de evitat. Proprietatea fiind comună, în orașe:

Fiecare casă are o poartă spre stradă și una spre grădină. Aceste două părți se deschid printr-o ușoară apăsare cu mâna, lăsând pe oricine să intre, și se închid la loc singure. În felul acesta, nimic nu aparține cuiva îndeosebi: căci ei își schimbă chiar locuințele, la fiecare zece ani, prin tragere la sorți. (Morus 69)

În ceea ce privește conducerea țării, totul se vrea a fi făcut transparent, fără niciun fel de secret – „A se întruni în afara senatului sau a adunărilor populare pentru a ține sfat asupra treburilor obștești e o crimă care se pedepsește cu moartea. Această măsură țintește să împiedice pe principe și pe tranibori să uneltească cumva împreună împotriva libertății poporului […]” (Morus 72).

În continuare, eu tind si aș vrea să spun cât mai mult despre fiecare domeniu de organizare a Utopiei, dar cred că cel mai bine ar fi dacă m-aș ocupa doar de acele detalii care vor contura ideea finală a acestei lucrări.

Unul dintre aceste detalii se leagă de aceeași uniformizare pe care am văzut-o la nivelul locuințelor și apare, de această dată, la hainele și meseriile utopienilor. Uniformizarea, lipsa diferențierii mi se par, încă de pe acum, obsedante și cred că ele trag un semnal de alarmă – utopia nu este un loc perfect, fiindcă cetățenilor le lipsește libertatea de a fi originali –„Veșmintele, care nu deosebesc decât pe bărbați de femei și pe holtei de oamenii căsătoriți, au în toată insula aceeași formă și sunt veșnic aceleași pentru orice vârstă […] fiecare deprinde meseria pe care au avut-o părinții, căci pe cei mai mulți însăși firea lor îi împinge la aceasta.” (Morus 73)

Idealul utopienilor, ca poporul să fie fericit și ca totul din țară să funționeze cum trebuie, este de apreciat. Astfel,

[…] când e belșug prea mare, poporul, întrerupându-și munca obișnuită, e pus să refacă drumurile, dacă sunt cumva stricate, iar dacă nu e nici aici nimic de lucru, -așa cum se întâmplă adeseori – hotărăsc să micșoreze și mai mult numărul ceasurilor de muncă. Într-adevăr, cârmuirea nu caută câtuși de puțin să trudească pe cetățeni punându-i la munci netrebuitoare, de vreme ce orânduirea acestui stat urmărește mai întâi ca, după împlinirea nevoii obștești, cât mai mult timp să fie folosit de toți cetățenii, nu pentru ceea ce este o robie față de trup, ci pentru liberarea și luminarea vieții: în aceasta socotesc ei că stă adevărata fericire a vieții. (Morus 79)

În ceea ce privește călătoriile utopienilor, nu am putut să nu observ că acestea nu sunt în totalitate libere, oamenii având, de fiecare dată, nevoie de un acord de la conducători. Dacă ignoră această regulă, ei riscă să fie închiși – „Cine cu de la sine putere trece hotarul olatului său, fiind prins fără țidula principelui, e socotit răufăcător și e adus înapoi ca fugar, fiind totodată mustrat cu asprime. Dacă mai cutează încă o dată aceeași faptă, își pierde libertatea.” (Morus 87)

Prețuirea exagerată față de aur și argint este ironizată de Morus, care, prin intermediul lui Hythlodeus, spune că utopienii folosesc aceste metale prețioase la obiectele cele mai banale, nicidecum nu se împodobesc cu ele:

Din aur și din argint se fac în toate părțile vase de noapte și felurite vase de întrebuințare puțin aleasă, nu numai în clădirile obștești, dar chiar și în casa fiecărui cetățean. Din aceleași metale mai fac și lanțuri și cătușe groase pentru sclavi; în sfârșit, celor ce s-au făcut vinovați de crime rușinoase li se atârnă inele de aur la urechi, li se pun inele de aur în degete, salbe de aur la gât și, până la urmă și capul le e ferecat în lanțuri de aur. Astfel, ei se folosesc de orice mijloace ca să arunce dispreț asupra acestor metale. (Morus 89)

Este cazul să menționez o altă trăsătură generală a utopiilor, semnalată de Cătălin Constantinescu, în lucrarea Paradigme literare ale utopiei – „utopia este totalitară (nu în sensul politic al termenului, ci al aspirației spre sinteză și armonie) și umanistă (utopia se vrea creație umană, realizată fără apel la transcendență).” (56). La Morus, această caracteristică pare a fi respectată – „Pentru virtuțile și faptele noastre bune este hărăzită răsplată după moarte, iar pentru fărădelegile noastre, osândă. Deși aceste dogme țin de religie, ei socotesc că omul e mânat de judecata lui spre a crede în ele și a le încuviința.” (Morus 96) O idee contradictorie întâlnim, însă, spre sfârșitul povestirii lui Hythlodeus: […]

Utopus, în ceea ce privește credința, a ales calea de mijloc, lăsându-l pe fiecare liber să creadă cum gândește, cu îngrădirea, totuși, sub strașnică opreliște, ca nimeni să nu se înjosească până într-atat, încât uitându-și mândria lui de om, să creadă că sufletul moare o dată cu trupul sau că lumea e supusă întâmplării, fără mijlocirea unei pronii dumnezeiești. (Morus 136)

Finalul cărții ne este oferit de vocea lui Thomas Morus, care găsește multe obiceiuri ale locuitorilor din Utopia „cu totul ciudate, precum […] legea de căpetenie a felului lor de a se ocârmui, care stă, […], în viața și în traiul îndeobște, fără a întrebuința deloc banul […]” (Morus 152). Cum banul nu are nicio valoare, desigur că dispare ,,orice noblețe, orice pompă, orice strălucire și măreție” (Morus 152), adică ceea ce autorul consideră ,,adevărata podoabă și frumusețe a unui stat” (Morus 152). Consider că ar fi potrivit ca aceste cuvinte ale lui Morus să fie citite într-o cheie ironică, fiindcă sigur nu ,,pompa” trebuie să caracterizeze un popor.

Utopia se încheie cu menționarea dorinței autorului ca obiceiurile utopienilor să devină și ale Angliei: „[…] nu pot să nu mărturisesc fără înconjur că la utopieni sunt o mulțime de întocmiri pe care mai mult doresc decât nădăjduiesc să le văd statornicite și în statele noastre.” (Morus 152)

Opinia lui Cătălin Constantinescu, conform căreia ,,Examinarea utopiilor ne divulgă faptul că rareori avem de-a face cu o ruptură de real, ci mai degrabă este vorba despre rectificarea realului. Utopistul, constatăm, este obsedat de <<datoria unei existențe mai bune>>” ( 12) pare să se potrivească perfect cu speranțele nutrite de Morus.

După cum spune Mircea Opriță,

[…] opera morescă se ridică, așa cum am mai spus-o și cu alte prilejuri, ca o piatră de hotar, veritabil monument cultural din care atât exegeza, cât și memoria comună a posterității au făcut un ,,etalon în funcție de care se măsoară eforturi ulterioare și se stabilesc obiective noi în construcția utopică”. ( 15)

Vizitând Noua Atlantidă

Următoarea utopia despre care voi vorbi este Noua Atlantidă a lui Francis Bacon. Acesta a fost un filosof englez, ce ,,a trăit la curtea engleză în timpul domniei Elisabetei I a Angliei” (Wikipedia). Alexandru Ciorănescu, în Viitorul Trecutului, spune despre autorul acestei utopii:

Succesor îndepărtat al lui Thomas Morus la Cancelaria Angliei, admirator și până la un punct imitatorul său, Sir Francis Bacon […] nu era un sfânt. I-au plăcut luxul, bogăția, efluviile parfumurilor, sclipirea pietrelor prețioase și toate celelalte lucruri pe care Morus le considera de rând și stupide și pe care le condamna la utopieni […] ( 132)

Noua Atlantidă se deschide cu un ,,Cuvânt către cititor” semnat de W. Rawley, cel care a publicat cartea lui Bacon în 1627, după ce acesta murise. Rawley scrie că scopul acestei ,,fabule” (Bacon 85) este ,,de a putea astfel înfățișa modelul sau alcătuirea unui colegiu instituit pentru interpretarea naturii și pentru realizarea unor mari și minunate lucrări, spre folosul oamenilor, sub numele de Casa lui Solomon, sau Colegiul lucrărilor celor șase zile.” (Bacon 85)

Utopia lui Bacon urmează, desigur, modelul Utopiei lui Thomas Morus, începând ca un roman de călătorii. Nu lipsesc de aici vânturile puternice, care au dus la abaterea echipajului povestitorului de la traseul stabilit și ajungerea lui pe țărmuri necunoscute. Oamenii de aici i-au întâmpinat cu un ,,sul de pergament” (Bacon 90), unde:

erau scrise, în vechea ebraică, în greaca veche, într-o corectă latină scolastică și în spaniolă, următoarele cuvinte: Nu debarcați, nici unul din voi, și promiteți să plecați de pe acest tărâm în decurs de 16 zile, cu excepția cazului în care vi se va îngădui să rămâneți mai mult. Până atunci, dacă aveți nevoie de apă, provizii sau de ajutor pentru cei bolnavi, sau dacă corabia voastră are nevoie de reparașii, așterneți în scris nevoile voastre și veți primi tot ce ține de milostenie. (Bacon 91)

Fiindcă aveau persoane bolnave pe corabie, străinilor li s-a permis să coboare, după ce au jurat cu toții că nu sunt ,,pirați” și că nu au ucis pe nimeni, ,,pe drept sau pe nedrept, în ultimele patruzeci de zile” (Bacon 94). De atunci, au locuit, pentru un timp, la ,,Casa Străinilor” (Bacon 96), unde au fost bine îngrijiți.

Acolo, șase membri din echipajul străinilor discută cu persoane importante de pe insulă (Noua Atlantidă are în centru, ca orice utopie, un loc izolat – insula). Guvernatorul Casei Străinilor, le spune că nimeni nu a mai ajuns pe pământurile lor de treizeci și șapte de ani. La următoarea vizită, străinii află numele insulei unde au poposit, ,,Bensalem” (Bacon 105). Când acesta îi vizitează pe oameni din nou, este decis să răspundă întrebărilor lor. Străinii au spus că li se pare curios faptul că nimeni nu a auzit de existența acelor meleaguri, deși locuitorii lor știu multe lucruri despre alte părți. Li se răspunde că cei din Bensalem au pierdut contactul cu americanii dintr-o întâmplare și că alte popoare nu au ajuns la ei fiindcă ,,navigația a intrat într-un declin serios” (Bacon 119) În ceea ce privește călătoriile lor ,,prin alte părți” (Bacon 121), guvernatorul le spune că un rege ce domnise cu 900 de ani în urmă, Salomona, le interzisese.

Unul dintre subiectele importante pe care Guvernatorul le abordează este ,,construirea unei instituții, a unui ordin, a unei societăți pe care o numin Casa lui Solomon […]. Ea este dedicată studiului lucrărilor și creaturilor lui Dumnezeu.” (Bacon 122). Casa lui Solomon pare a fi cea mai importantă instituție a Bensalemului, căci Francis Bacon îi dedică acesteia multe pagini, ignorând diverse alte lucruri, despre care, de exemplu, Thomas Morus nu a uitat să menționeze în Utopia sa, precum meseriile sau robii.

Nu este de ignorat însă familia, căreia cei din Bensalem îi dedică o sărbătoare specială/ Sărbătoarea Familiei ,,se organizează pe socoteala Statului, în onoarea oricărui bărbat care trăiește să vadă treizeci de persoane pe care le-a zămislit, toți peste trei ani și în viață.” (Bacon 126) Povestitorul se împrietenește cu un evreu pe nume Joabin. Acesta îi spune că ,,[…] nu există sub cer un popor mai cast decât cel al bensalemienilor, nici unul atât de departe de orice pângărire și perversiune.” (Bacon 133) Pentru bensalemieni, căsătoria nu reprezintă doar ,,un târg prin care caută alianțe, sau bani, sau reputație […]” (Bacon 135), ci ,,uniunea nupțială credincioasă dintre bărbat și femeie, așa cum a fost ea instituită la începuturi.” (Bacon 135) Evreul menționează ,,una dintre zicalele lor cele mai populare: Cel care nu-și păstrează castitatea nu se cinstește pe sine. Și mai spun: Respectul de sine, este, după religie, principala piedică în calea oricărui viciu.” (Bacon 136)

Ultimul personaj important de la care povestitorul Noii Atlantide află detalii despre insula Bensalem este unul din ,,Părinții Casei lui Solomon” (Bacon 137), care i-a spus:

Voi împărtăși cu tine, din iubire pentru Dumnezeu și pentru oameni, secretul despre adevărata stare a Casei lui Solomon. […] Scopul instituției noastre este cunoașterea cauzelor și a mișcărilor nevăzute ale lucrurilor, lărgirea granițelor stăpânirii omenești, cu scopul îndeplinirii tuturor lucrurilor posibile. (Bacon 140)

Pentru a-și atinge acest țel, membrii Casei lui Solomon dispun de mijloace variate și impresionante, precum mari peșteri, ,,o serie de îngrășăminte pentru a face pământul mai rodnic” (Bacon 143), lacuri, ,,Apa Paradisului […] care este esențială pentru păstrarea sănătății și prelungirea vieții” (Bacon 145).

În plus, Părintele adaugă: ,,Avem mari case spațioase în care imităm și demonstrăm fenomenele meteorologice […]. Avem și diverse camere pe care le numim camere de sănătate și în care producem aerul pe care-l considerăm sănătos și potrivit pentru tratarea diferitelor boli […]” (Bacon 146). Pentru o civilizație ce se vrea a fi superioară celorlalte, era normal să aibă ,,și o serie de arte mecanice care la voi nu există” (Bacon 150).

Povestitorul află și de existența a doisprezece ,,frați” ai Casei lui Solomon, care ,,călătoresc în țări străine, luând numele altor nații (pentru că pe al nostru îl ascundem) și ne aduc cărți, rezumate ale acestora, modele de experimente făcute în alte părți” (Bacon 155), iar ,,Cât despre ceremonii și rituri: avem două minunate și foarte lungi galerii. Într-una din ele ținem modele și mostre din cele mai rare și mai remarcabile invenții; în cealaltă, statui ale tuturor inventatorilor importanți.” (Bacon 157)

La sfârșitul discuției, Părintele Casei lui Solomon dă ,,dezlegare” (Bacon 159) ca povestea spusă de el să fie publicată, ,,pentru binele altor națiuni” (Bacon 159). Cartea se încheie cu mențiunea că „Restul nu a fost terminat.” (Bacon 159)

Noua Atlantidă este o utopie

guvernată de știință […]. Speculație asupra progresului tehnologic, cartea anticipează realizări tehnice precum submarinul, microscopul, alimentele chimico-sintetice, stațiunile meteorologice, plantele și animalele hibride. Noua Atlantidă ar fi o insulă […] pusă sub controlul unei tehnocrații academice aparținătoare așa-numitei Case a lui Solomon. În laboratoarele de aici se fac, în secret față de restul populației, dar în interesul ei, cele mai variante experimente științifice […] (Opriță 81).

Deși Francis Bacon nu descrie prea mult obiceiurile bensalemienilor și nu sunt multe indicii despre stilul lor de viață, ca în Utopia lui Thomas Morus, Noua Atlantidă este deosebită fiindcă reprezintă un bun termen de comparație cu o altă utopie, negativă însă (sau distopie), care are în centru proliferarea științei, Minunata lume nouă a lui Aldoux Huxley.

Mănăstirea Thélème

Pentru a putea discuta despre această mănăstire utopică, este necesar să ne întoarcem în timp, în perioada de început a Renașterii, epocă în care „ […] omul avea în față o mulțime de posibilități de a explora, de a-și satisface curiozitățile; în primul rând, dorea să se cunoască pe sine și studia […] întorcându-se către ceea ce crease Antichitatea, către valorile ei spirituale.” (Ionescu 64) De altfel, „învățații renascentiști studiau cu egal interes științele umaniste: etica, poezia, retorica, istoria, gramatica. Idealul acestei perioade era homo universalis.” (Ionescu 64)

Autorul operei care cuprinde utopia avută în vedere este Rabelais, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai Renașterii franceze.

Rabelais, medic și scriitor totodată, a publicat în anul 1532 romanul Pantagruel,sub pseudonimul Alcofribas Nasier, care era anagrama numelui său. În 1534, tipărește Gargantua, deci romanul începe, cronologic, cu cartea a doua, apoi în 1546, respectiv 1548, sunt publicate următoarele două cărți, iar postum, în 1564, apare ultima dintre cărți. (Ionescu 66)

În centrul romanului, îi găsim pe Gargantua și Pantagruel, doi uriași, care, „tată și fiu, trec prin cele mai uluitoare aventuri, într-o lume fabuloasă, care are propriile reguli. Prin ei, sunt parodiate poemele eroice, cu clișeele și motivele lor.” (Ionescu 66)

Despre mănăstirea Thélème se vorbește atunci când Gargantua, în urma unui război, decide să îl răsplătească pe fratele Ioan, care îi spune: „Dacă socotești că ți-am fost de folos – și aș putea să-ți mai fiu -, îngăduie-mi să înalț o mănăstire după gândul meu” (Rabelais 195), iar ,,rugămintea asta i-a plăcut lui Gargantua, care i-a dat în seamă întreg ținutul Thélèmei, […], iar călugărul s-a legat să întemeieze o așezare mănăstirească fără asemănare în toată lumea.” (Rabelais 195). Aceasta „este alternativa poznașă a utopiei, în care bucuria, plăcerea și fericirea nu mai rămân cuvinte goale, ci se afirmă printr-un conținut credibil, chiar dacă amuzant. ” (Opriță 16)

Mănăstirea, la cererea lui Gargantua, a fost construită fără „ziduri de cetate, cum sunt celelalte mănăstiri, dinadins întărite și de restul lumii despărțite”, fără ca vreun ceas să bată ora exactă înauntrul ei și

[…] s-a hotărât ca în mănăstirea fratelui Ioan să fie primiți numai bărbați întregi, zdraveni și frumoși, iar femeile să fie tinere, plăcute și, mai ales, bine făcute. Fiindcă în mănăstirile de maici bărbații nu puteau să pătrundă (decât fără voie și pe ascuns), s-a statornicit ca în mănăstirea fratelui Ioan femeile să n-aibă drept de intrare în lipsa bărbaților și nici bărbații, dacă nu s-ar afla pe acolo nicio femeie. Și pentru că atât maicile, cât și călugării, odată intrați în mănăstire, erau legați, după un an de încercare, să rămână monahi și călugărițe toată viața, s-a hotărât ca din mănăstirea fratelui Ioan atât bărbații, cât și femeile să poată pleca oricând vor pofti, în plină și desăvârșită voie. Și fiindcă îndeobște călugării făceau trei legăminte – de înfânare, de sărăcie și de ascultare –, s-a hotărât ca în mănăstirea fratelui Ioan fiecare să-și poată lua femeie, să aibă avere și să trăiască după bunul său plac. (Rabelais 196)

În interiorul mănăstirii, viața „nu era supusă niciunor legi, reguli ori porunci, întrucât fiecare trăia după voia lui nestingherită și după bunul plac. […] așa hotărâse Gargantua. Întreaga lege a mănăstirii se cuprindea în aceste patru cuvinte: FĂ CE-ȚI PLACE” (Rabelais 209)

Deși „mănăstirea fratelui Ioan” (aceste cuvinte seamănă cu un refren, fiind repetate de fiecare dată când o nouă caracteristică a abației este dată în capitolul „Cum a ctitorit Gargantua mănăstirea din Thélème pentru fratele Ioan”) pare să fie definită printr-o libertate totală, nu putem să nu obsevăm că ea are anumite restricții, dacă e să citim lucrurile invers – așadar, niciun om care nu este tânăr și frumos nu poate intra și, poate,nici nimeni care nu vrea să strângă avere, de exemplu.

În spiritul devizei, „în primii ani de la întemeierea mănăstirii, femeile își croiau rochiile după pofta și plăcerea lor lor” (Rabelais 205), dar, în spirit utopic, acest aspect al vieții din abație s-a schimbat – „Apoi, la buna lor voie, au hotărât să se îmbrace toate la fel.” (Rabelais 205) Normal, îmbrăcămintea identică, oricât de frumoasă ar fi ea, este valabilă și pentru bărbați. Iată cum intervine și în acest caz uniformizarea pe care am întâlnit-o la Utopia lui Thomas Morus. Se pare că, în concepția celor doi autori, o lume perfectă, în care toată lumea este mulțumită, trebuie să se debaraseze de individualitate, de ideea de a fi diferit.

În lucrarea Paradigme literare ale utopiei, Cătălin Constantinescu se întreabă însă:

Câtă conștiință au locuitorii unei astfel de societăți, în care armonia și ordinea socială nu sunt periclitate de legea bunului plac? Care este rolul unei astfel de legi? Care este scopul reformei sociale? Nu crearea unei societăți ideale? Ce principii guvernează o societate ideală? Cinstea, ordinea socială, bunăstarea, morala. Coruperea acestor idealuri este sursa conflictelor sociale și motorul reformei sociale. Înseamnă că trebuie reformulat sistemul care favorizează producerea de consecințe nefaste. Telemiții au reușit să identifice sursa dezechilibrelor: lucrul interzis. De aceea, constituția unei societăți ideale trebuie sp permită totul. ( 69)

Într-adevăr, în mănăstirea fratelui Ioan, construită de Gargantua, nimic nu pare să fie interzis și, „lăsați în voia lor, telemiții se împăcau între ei atât de bine încât, dacă unul singur arăta o dorință, toți ceilalți se grăbeau a-i face pe plac. Era de ajuns ca oricare dintre ei să spună: <<Hai să bem!>>, și toți se apucau de băut.” (Rabelais 209) O asemenea solidaritate și bună înțelegere mie mi se pare de necrezut, ceva prea frumos ca să fie adevărat, deci destul de imposibil de realizat.

Alexandru Ciorănescu consideră, de asemenea, că libertatea telemiților nu este deplină –

Libertatea atât de ridicată în slăvi în interiorul abației încât ajunge să dea impresia răzvrătirii și a anarhiei, nu este decât o iluzie, iar absența zidurilor este un simbol: utopia a trecut mai întâi pe aici, cu compresorul ei care a dat tuturor indivizilor o formație identică, gusturi și tendințe comunitare. Nici măcar nu mai este vorba de disciplină consimțită, deoarece aici acceptarea este spontană și dobândită dinainte. Mai mult încă, acordul nu se face la nivelul reacțiilor, ci la acela al dorințelor. (114)

Consider că „acordul la nivelul dorințelor” este periculos, fiindcă oamenii din mănăstire nu par să fi trecut doar printr-un proces de uniformizare, ci chiar printr-unul de automatizare, fiindcă se comportă asemenea unor roboți.

Varianta de utopie a lui Rabelais este una specială, în sensul că trăsăturile genului nu apar – Mănăstirea nu se află pe o insulă, niciun călător ce a supravieșuit unei furtuni pe mare nu a ajuns aici ca să ne povestească despre noua organizare, iar „Republica de la Thélème este o ficțiune literară fără autonomie logică și care nu rezistă la o examinare pentru care nu este făcută.” (Ciorănescu 115)

Utopia ironică sau contrautopia lui Swift

Jonathan Swift este un scriitor englez care a arătat în cel mai faimos roman al său, Călătoriile lui Gulliver, o preocupare pentru principiile Iluminismului, ce reprezintă „o doctrină filosofică burgheză, cristalizată în secolul al XVIII-lea în Franța și extinsă în central și estul Europei.” (Ionescu 93)

Călătoriile lui Gulliver este o carte specială, pe care o analizez la capitolul dedicat utopiilor, fiindcă nu are în centru dezumanizarea oamenilor, așa cum vom vedea că se întâmplă în cazul distopiilor. Nici alți autori nu o consideră o distopie. Mircea Opriță consideră romanul lui Swift o utopie negativă:

Jonathan Swift (1667-1745), cu ale sale Gulliver’s Travels (Călătoriile lui Gulliver, 1726), deschide cu adevărat calea utopiei negative. Din cele patru cărți alegorice cuprinse în structura volumului, abia ultima se angajează într-o construcție utopică propriu-zisă, punând-o însă intenționat nu sub stăpânirea omului, considerat nedemn de o asemenea lume ideală, ci sub cea a cailor. Parodiile umane pe care, poreclindu-le yahoo, Gulliver le descrie în toată ticăloșia lor dezgustătoare ocupă treapta cea mai de jos a utopiei swiftiene. Utopia pozitivă este la Swift doar aparentă, fiindcă, excluzându-se perspectiva cailor înțelepți și judecând scrierea prin atitudinea ei față de om și omenesc, sensul satiric al fabulei se dezvoltă în direcția unei contrautopii evidente. Cât privește celelalte călătorii ale lui Gulliver, și mai ales a treia (în Laputa, Balnibarbi și Luggnagg), ele conțin elemente antiutopice din abundență. Savanții insulei zburătoare, înmormântați ca nilte larve ale eternității în inutilitatea științei lor somnolente și în ridicolul invențiilor pe care le produc; yahoo-ii stagnați în deplorabilul lor primitivism animalic; chiar și ființele atinse de gigantism din Brobdingnag sau cele miniaturizate din Liliput se înscriu în țesătura modelului utopic negative, construit pe imagini șocante și, uneori, pe un pesimism plin de cruzime. ( 29)

Prin acest citat, în care am găsit o a doua și o a treia denumire pentru utopia lui Jonathan Swift, am anticipat puțin lucrurile descrise de Gulliver în călătoriile sale. Să pornim acum, în ordine, pe urmele eroului și să vedem cât anume este (contra)utopic în lumile noi descoperite de acesta.

Prima parte a cărții, „Călătoria în Liliput”, începe cu povestirea despre originea naratorului, Gulliver, care, în jurul vârstei de 40 de ani, pornește pe mare spre Indiile Răsăritene, dar drumul îi este intrerupt de o furtună. Socotindu-se singurul supraviețuitor și crezând că toți colegii săi au murit, el ajunge pe un țărm necunoscut. De oboseală, adoarme, iar când se trezește observă că este legat fedeleș și că nu se poate mișca. Zărește, de jur-împrejur, numeroase ființe omenești în miniatură.

În scurt timp, Gulliver ajunge la curtea regelui acelui ținut. I se construiește o locuință pe măsura lui, i se aigură hrană, cu mari cheltuieli, desigur, învață limba liliputanilor și chiar este stimat de rege, găsind mijloace să îl distreze pe monarh. Problemele sale apar atunci când încalcă regula conform căreia nimeni nu are voie să urineze în interiorul zidurilor palatului, iar el face asta pentru a stinge un foc ce izbucnise acolo și atunci când spune că nu dorește să îl ajute pe rege să stăpânească țara vecină , Blefuscu. Despre acest aspect, el menționează: „Ambiția monarhilor este într-atât de nemăsurată, încât împăratul Liliputului se gândea să prefacă întreaga împărăție Blefuscu într-o simplă provincie […]” (Swift 47). Astfel, Gulliver se convinge cât „de puțin cîntăresc în ochii împăraților cele mai mari servicii aduse coroanei, atunci când în celălalt taler al balanței atârnă refuzul de a li se satisface patimile.” (Swift 48)

Ca un autor de utopii respectabil, Jonathan Swift, descrie, prin vorbele (ironice ale) personajului său, Gulliver, câteva dintre aspectele vieții celor din Liliput. De exemplu,

La ei, acela care poate face dovada că vreme de șaptezeci și trei de luni a respectat cu sfințenie legile țării are dreptul la anumite privilegii, potrivit cu rangul și poziția sa socială, pe lângă o sumă proporționalî de bani dintr-un fond destinat acestui scop; totodată, el primește titlul de snilpall sau om al legii, care îi însoțește numele, dar care nu se transmite urmașilor. Oamenii aceștia, în urma relatărilor mele, au considerat ca o mare lipsă a politicii noastre faptul că la noi legile sunt respectate numai de frica pedepselor și că nicăieri nu se face nicio mențiune cu privire la răsplată. (Swift 55)

În cazul celor din Liliput, „nerecunoștința este socotită drept o crimă capitală, […] căci ei judecă în felul următor: oricine se poartă rău cu binefăcătorul său este un probabil dușman al celorlalți oameni […]” (Swift 56). Se pare că, deși este o crimă capitală, regele și regina ținutului sunt și ei nerecunoscători – sau poate că la ei legea aceasta nu se aplică.

Gulliver află, neoficial, că este acuzat de trădare, iar că pedeapsa, „îndulcită”, este aceea de a i se scoate ochii, așa că se refugiază în țara vecină, la Blefuscu. Când conducătorul aceului loc află de la un sol despre situația periculoasă în care se află uriașul, se oferă să îl ajute, dacă va rămâne „în serviciul său” (Swift 77). Gulliver, neîncrezător de acum încolo în regi, refuză. Găsește o barcă, pe care o repară, pe mare întâlnește un vas care îl ajută să se întoarcă în Anglia.

În postfața romanului, Leon D. Levițchi sintetizează, în câteva cuvinte, adevărul despre Liliput, spunând că:

[…] suntem spectatorii unui joc de oglinzi. În sensul acelorași efecte, optice, putem spune că, în cursul primei călătorii a lui Gulliver, Swift folosește binoclul, dar pus invers la ochi. În Liliput, oamenii sunt mici – și nu numai la trup, ci și la suflet. La început, Gulliver își face iluzii cu privire la regele-pitic și curtea lui; treptat-treptat însă, el își dă seama tot mai mult de adevăr, înfățișându-i cititorului întregul alai de vicii ale curții și aristocrației engleze din epoca lui Swift: vanitatea […]; ambiția nemăsurată […]; nerecunoștința […]; pompa deșartă (paradele ordonate de rege); intrigile, lupta pentru putere […]; cruzimea (adoptarea propunerii ca lui Gulliver să i se scoată ochii […]); corupția, lingușirea, ipocrizia etc. (Swift 347)

După doar două luni de stat cu soția, pleacă din nou pe mare. O (altă) furtună teribilă îi obligă pe Gulliver și pe noii săi tovarăși de drum să debarce pe un țărm necunoscut. Ceilalți sunt alungați de un uriaș, iar Gulliver privește scena și este, desigur, speriat de moarte. Fugind, ajunge într-un lan de orz, unde lucrează secerători la fel de mari. Când pericolul de a fi călcat de unul dintre ei devine iminent, piticul, de această dată, Gulliver lasă deoparte orice precauție și țipă. Secerătorul îl duce în casa unui fermier, unde Gulliver își va petrece o bună perioadă de timp, fiind îngrijit mai ales de fiica acestuia, Glumdalclitch, care îl învață limba din Brobdingnag.

Gulliver devine imediat o atracție pentru vecinii fermierului, căruia îi vine apoi ideea să îl ducă la târg și să câștige bani de pe urma lui. Mai apoi, „reprezentațiile” piticului se mută acasă la stăpânul său – „[…] așa că, o bucată de vreme, deși nu m-au mai dus la târg, n-am avut răgaz în nicio zi a săptămânii (afară de miercuri, care e ziua lor de odihnă). ” (Swift 102)

Eroul lui Swift vizitează capital uriașilor, „Lorbrulgrud sau Mândria Universului.” (Swift 103) Acolo, fermierul îl vinde reginei, iar Glumdalclitch rămâne să aibă grijă de el. Gulliver ajunge să stea de vorbă și cu regele: „Regelui îi făcea plăcere să stea de vorbă cu mine, întrebându-mă despre obiceiurile, religia, legile, forma de guvernământ și învățătura din Europa, iar eu mă străduiam să-l lămuresc cât puteam mai bine.” (Swift 111)

Deorece Călătoriile lui Gulliver au o construcție mai mult sau mai puțin utopică, Swift dă și câteva detalii despre izolarea geografică în care se află insula uriașilor: „În tot regatul nu există niciun port la mare, iar coastele unde fluviile se varsă în ocean sunt, mai totdeauna, bântuite de furtuni și presărate cu sumedenie de stânci ascuțite, așa încît nici cele mai mici corăbii nu se încumetă să se avânte în larg […]” (Swift 118). În aceste condiții, e de la sine înțeles că „oamenii aceștia nu au nicio legatură cu restul lumii.” (Swift 118)

Pe parcursul Călătoriilor, mai ales al primelor trei, întâlnim diverse dovezi cum că Swift nu înfățișează țări perfecte, al căror model să fie urmat de europeni sau, mai ales, de englezi (de exemplu, se vorbește mai mult despre Anglia decât despre țările noi vizitate). Una dintre acestea este faptul că regele îl roagă pe Gulliver să-i descrie „cât mai exact cu putință felul în care e guvernată Anglia; căci, deși monarhii țin îndeobște atât de mult la obiceiurile țării lor (aceasta e părerea ce și-o făcuse el despre ceilalți monarhi în urma celor spuse de mine), totuși era bucuros să audă lucruri care ar merita să fie imitate.” (Swift 136) Așa cum am văzut până acum, utopiile au la bază, în general, principiul uniformizării și se consideră că totul merge exact cum trebuie în interiorul societăților utopice, deci schimbarea sau imitarea obiceiurilor celor din alte părți nu ar trebui să valoreze nimic.

Gulliver îi vorbește despre parlamentul englez, iar când vine vorba despre Camera Comunelor, spune „[…] cu toții gentilomi de seamă, aleși în mod liber chiar de popor pentru virtuțile lor deosebite și dragostea de țară, ca să reprezinte înțelepciunea întregii națiuni.” (Swift 137). Dacă citim fraza în mod ironic, reiese clar cât de mult îi apreciază autorul pe politicienii din țara sa.

Regele din Brobdingnag a fost surprins de cele povestite de Gulliver – „Mirarea lui n-a mai cunoscut margini când a auzit că istoria țării noastre din ultimul secol, susținând că nu este altceva decât un șir de conspirații, războaie, asasinate, masacre, exiluri, adică cele mai dăunătoare urmări pe care le poate avea furia, nebunia, ura, invidia, desfrâul, răutatea și ambiția” (Swift 141), deși călătorul spune „cât am putut am ascuns slăbiciunile și metehnele Angliei, în timp ce virtuțile și frumusețile ei le-am înfățișat în lumina cea mai prielnică.” (Swift 143)

De remarcat este modul în care uriașii își alcătuiesc legile:

În țara lor, nicio lege nu poate fi exprimată într-un număr de cuvinte mai mare decât numărul literelor din alfabetul lor – douăzeci și două cu totul. Adevărul e că numai foarte puține legi au această lungime. Ele glăsuiesc în cuvintele cele mai simple, iar oamenii nu sunt destul de ageri la minte pentru a-i da mai mult decât o interpretare; a scrie un comentariu la vreo lege oarecare este o crimă capitală. (Swift 146)

A spune că oamenii nu sunt suficient de isteți pentru a interpreta legile este o altă dovadă că Swift nu socotește Brobdingnag o țară utopică, demnă de imitat. Gulliver stă în această țară doi ani; pleacă de acolo într-un mod accidental, atunci când, în timpul unei călătorii, un vultur apucă de inelul cutiei în care era el transportat și îi dă drumul pe mare, unde are norocul să fie găsit de un vas, apoi ajunge înapoi în Anglia.

Despre a doua parte a cărții, Leon D, Levițchi scrie:

[…] Swift pare să recurgă la aparate optice măritoare – lupa, microscopul. Ca o respectare riguroasă a proporțiilor, de data aceasta oamenii întâlniți de Gulliver sunt adevărați uriași. Au însă uriașii aceștia un suflet mare? Dintre personajele caracterizate mai complet, numai Glumdalclitch […] – întruchiparea nevinovăției de copil – și regele din Brobdingnag – monarhul ideal preconizat de iluminiști – sunt mari la suflet. În schimb, fermierul înstărit în casa căruia Gulliver găsește adăpost – și împotriva lui pare să se îndrepte tăișul satirei din această parte a lucrării – este meschin și avid de bani și, nededându-se îndărăt de la nimic, ăl istovește pe Gulliver prin reprezentațiile de bâlci puse de el la cale pentru a stoarce un câștig cât mai mare. (Swift 347)

După un timp, Gulliver pleacă din nou pe mare. Trece prin diverse peripeții și ajunge în Balnibarbi, o țară izolată guvernată de o insulă zburătoare, Laputa. Despre locuitorii acelei insule zburătoare, pe care o vizitează, Gulliver spune:

Se pare că mințile acestor oameni sunt atât de absorbite de speculații avântate, încât ei nu pot nici să vorbească, nici să asculte ce spun alții dacă nu li se atinge gura sau urechea, fiind astfel aduși la realitate; de aceea, oamenii cu dare de mână își angajează un pocnitor […]; ei nu ies niciodată din casă fără acest servitor și nici nu fac vizite fără el. […] De asemenea, pocnitorul trebuie să-și însoțească stăpânul pretutindeni în preumblările acestuia și, atunci cînd se ivește prilejul, să-l lovească încetișor peste ochi, deoarece stăpânul este veșnic atât de cufundat în meditații, încât la tot pasul e în primejdie să cadă în prăpastie sau să se lovească la cap de vreun stâlp – iar când se află pe stradă, să-i îmbrâncească pe ceilalți sau să fie el însuși îmbrâncit în vreun șanț. (Swift 173)

Tipic pentru niște indivizi care sunt atât de cu capul în nori, „oamenii aceștia nu au o clipă de astâmpăr și nu cunosc liniștea sufletească, iar frământările lor provin din cauze care îi neliniștesc prea puțin pe ceilalți muritori. Așa, de pildă, […] ei se tem că în urma apropierii continue a Soarelui de Pământ, acesta din urmă va fi […] mistuit […].” (Swift 179) Ba mai mult, „dimineața când se întâlnesc doi oameni, prima întrebare se referă la sănătatea Soarelui, cum a arătat când a apus și când a răsărit și ce speranțe au ei în legătură cu evitarea celei mai apropiate comete.” (Swift 180)

Toate aceste descrieri sugerează cât de ridicoli îi socotește Swift pe oamenii ce nu pot rămâne cu picioarele pe pământ, fiind preocupați, într-o manieră falsă, de lucruri inutile.

Nici Laputa nu este un adevărat loc utopic, având în vedere că Gulliver mărturisește la un moment dat: „[…] după ce am văzut toate ciudățeniile insulei, ardeam de dorința de a o părăsi, căci oamenii aceia mă plictiseau de moarte.” (Swift 189)

La îngăduința regelui, Gulliver coboară de pe insula zburătoare în țară și locuiește la o persoană ce i-a fost recomandată, Munodi, care „era de neam mare și fusese câțiva ani guvernatorul capitalei, însă, datorită intrigilor urzite de miniștri, fusese îndepărtat din slujbă pentru nepricepere.” (Swift 191)

El vizitează cu Munodi Lagado, capitala țării și nu este deloc plăcut impresionat, așa cum sunt, de obicei, martorii utopici – „[…] nicicând nu-mi fusese dat să văd un pământ mai prost lucrat, case mai prost construite și mai dărăpănate și un popor a cărui înfățișare și îmbrăcăminte să trădeze atâta mizerie și lipsuri.” (Swift 191) Pe de altă parte, peisajul dezolant se schimbă în drumul spre conacul de la țară al lui Munodi, devenind încântător, dar asta nu înseamnă că lucrurile sunt bune asa, fiindcă gazda îi mărturisește „că va trebui să-și dărâme conacul și casa de la oraș, pentru a le reclădi după moda zilei; […] de nu, va fi socotit un om îngâmfat, plin de ciudățenii, prefăcut, prost și capricios, riscând să-l supere și mai mult pe rege.” (Swift 193) Găsim aici o aplicare a principiului uniformizării din societățile utopice, în care originalitatea este aproape o crimă.

Gulliver ajunge și în Academia din Lagado, de care nu este foarte impresionat. De pildă, unul dintre cercetători „[…] lucra la un proiect de extragere a razelor de soare din castraveți. Razele astfel extrase urmau să fie puse în fiole închise ermetic, iar fiolele lăsate afară pentru a încălzi aerul în timpul verilor aspre și reci.” (Swift 197) Eroul lui Swift a mai fost surprins și de „[…] un arhitect ingenios care născocise un nou sistem de a construi casele, începând cu acoperișul și mergând spre temelie, sistem pe care mi l-a justificat amintind de procedeele asemănătoare ale celor două insecte înțelepte: albina și păianjenul.” (Swift 198) Tot aici a asistat la o discuție referitoare la impozite – se putea pune impozit pe viciu, pe nebunie sau chiar pe frumusețea fizică, dar „Cât despre cinste, dreptate, înțelepciune și învățătură să nu fie supuse la niciun fel de impozit, deoarece acestea sunt însușiri atât de rare, încât niciun om nu le va recunoaște vecinului său și nu le va prețui la el însuși.” (Swift 210) Tonul ironic indică faptul că înusușirile pozitive sunt atât de rare, încât un impozit pe ele nu ar aduce niciun profit.

Gulliver părăsește apoi țara, ajungînd în Glubbdubdrib. Aici, guvernatorul îl invită să invoce „[…] spiritul oricărui mort de la facerea lumii și până în clipa de față […]” (Swift 217), cu permisiunea de a îi întreba orice despre vremea în care au trăit. I se va răspunde numai cu adevărul, „[…] deoarece minciuna era un talent fără nicio noimă în lumea de dincolo.” (Swift 218) Astfel, Gulliver vorbește cu Alexandru cel Mare, Hannibal. Cezar, Pompei, Homer și alte personalități importante ale trecutului. După aceste discuții, el scrie: „Aici mi-a fost dat să descopăr ticăloșia și neștiința celor care pretind că scriu memorii sau istorie secretă, a celor care trimit atâția regi în mormânt cu ajutorul unei cupe de otravă, care repetă discuțiile dintre un monarh și sfetnicul său, când nimeni nu a fost de față […]” (Swift 234).

În continuare, Gulliver ajunge la Luggnagg, unde trebuie să lingă praful dinaintea tronului regelui! După cum aflăm dintr-o notă de subsol a paginii, „Swift satirizează favoritismul și servilismul care domneau la curtea regelui George I și la alte curți europene […]”

În această țară se remarcă oamenii, foarte rari, care nu mor niciodată. Gulliver este entuziasmat, la început de această idee, gândindu-se că ar folosi veșnicia în scopuri bune, investind foarte mult în educație, dar află curând că a trăi pentru totdeauna nu e atât de bine precum se gândise el, fiindcă nemuritorii „Nu sunt numai încăpățânați, arțăgoși, lacomi, îmbufnați, vanitoși și guralivi, ci incapabili de orice simțământ de prietenie și lipsiți de orice afecțiune […]. Pizma și dorințele deșarte sunt cele mai mari păcate ale lor.” (Swift 238) Totuși, „[…] ceea ce invidiază cu deosebire sunt viciile tinerilor și moartea bătrânilor.” (Swift 238)

După Luggnagg, Gulliver ajunge în Japonia și, apoi, înapoi în Anglia.

Levițchi consideră că:

În Laputa și Lagado, oamenii duc o viață atât de ruptă de rosturile ei firești, încât jocul de persperctive amintește de folosirea caleidoscopului. Zugrăvindu-i pe savanții academiei din Lagado, care extrag razele de soare din castraveți sau construiesc case pornind de la acoperiș în jos, Swift (imitându-l pe Rabelais), parodiază scolasticismul și speculația stearpă, cu gândul la o serie de manifestări ridicole ale Societății Regale din Londra […] Este interesant de notat că exact cu un secol înainte, în „Atlantida” (1626), Bacon închina un adevărat imn științei, în care vedea o izbăvire a omului din ghearele mizeriei și suferinței. Câte nădejdi sunt prefirate printre rândurile cărții lui Bacon și câtă dezamăgire ghicim în sufletul lui Swift, după un veac de răstălmăciri ale menirii științei! (Swift 347)

Într-adevăr, vom vedea că autorii distopiilor din secolul XX tind să îi dea dreptate lui Swift, nu lui Bacon, în ceea ce privește știința.

Ultima călătorie a lui Gulliver este în Țara Houyhnhnm-ilor. Aceasta pare să fie o adevărată utopie, fiindcă multe dintre aspectele descrise sunt pozitive, dar este guvernată nu de oameni, ci de cai – o altă ironie. Pe această insulă, el întâlnește prima dată niște creaturi ciudate, îngrozitoare – asemănătoare oamenilor, dar cu piele cafenie, păr pe cap și piept și „gheare ascuțite și încovoiate.” (Swift 252)

Gulliver ajunge să locuiască, pentru trei ani, în casa unui cal, unde învață încet-încet limba lor și află câte ceva despre societatea lor. Caii sunt surprinși să vadă că Gulliver este o „ființă rațională” (Swift 262) , fiindcă ei îl consideră pe acesta aproape un yahoo – yahoo fiind numele creaturilor ciudate, sălbatice. El explică gazdei sale diverse lucruri din lumea oamenilor. De exemplu, îi spune „stăpânului său” (Swift 266), că ființele umane folosesc hainele pentru a se apăra de vremea rece sau fierbinte și că există anumite „[…] părți ale trupului pe care natura ne-a învățat să le ascundem.” (Swift 266) Calul se arată foarte surprins: „Mi-a răspuns că vorbele mele i se par ciudate din cale-afară, și mai cu osebire ultimele cuvinte, căci el nu putea pricepe de ce ne-ar învăța natura să ascundem ceea ce tot ea ne-a dăruit; că nici el și nici ai lui nu se rușinau de vreo parte a trupului lor […]” (Swift 266).

Gulliver îi povestește înțeleptului cal și despre războaiele cauzate de „ambiția monarhilor […], corupția miniștrilor” (Swift 278), dar și de „deosebirile de păreri” (Swift 278). Și faptul că niște ființe asemeni lui Gulliver este surprinzător pentru houyhnhnm, pentru că observându-i corpul, consideră că nu are arme (gheare sau dinți ascuțiți) care să provoace altora rău. Atunci Gulliver îi spune despre gloanțe, despre praful de pușcă, despre tunuri și alte echipamente folosite de oameni în război, iar houyhnhnm-ului i se face silă de ce aude.

Deși lucrurile spuse despre Anglia nu sunt tocmai de bine, Gulliver afirmă: „Mă mângăi totuși la gândul că am căutat să micșorez scăderile lor în măsura în care puteam să o fac în fața unui ascultător atât de sever, dând mereu lucrurilor întorsătura cea mai favorabilă cu putință.” (Swift 294) Cu toate acestea, gazda sa constată că, într-adevăr, oamenii sunt asemănători yahoo-ilor din țara lor:

[…] yahoo-ii se urăsc între ei mai mult decât se urăsc orice alte animale, iar mortivul pe care-l invocau, de obicei, era înfățișarea hidoasă a semenilor lor – hidoșenie pe care fiecare dintre ei o descoperea la celălalit, dar niciodată la el. […] Continuă să-mi arate că de-abia acum își dădea seama că certurile dintre dobitoacele din țara lui aveau aceleași pricini ca și certurile noastre, după cum i le zugrăvisem eu. Căci, zicea el, dacă arunci în mijlocul a cinci yahoo-I hrană care ar îndestula cincizeci, lighioanele acestea, în loc să se apuce să mănânce în liniște, se vor lua la bătaie, fiecare dorind să aibă toată mâncarea numai pentru sine. (Swift 295)

Așadar, oamenii sunt în stare să observe lucrurile negative numai la semenii săi, „niciodată” la ei înșiși.

Pentru houyhnhnm-i, în spirit illuminist, rațiunea este cea mai importantă, ei „au o înclinare firească spre virtute și nu-și pot face o idee măcar de ceea ce înseamnă răul la o creatură rațională. Principiul lor în viață este de a cultiva rațiunea și de a se lăsa, întru totul, călăuziți de ea.” (Swift 303)

În anii petrecuți în Țara Houyhnhnm-ilor, Gulliver uită

[…] ce înseamnă trădarea sau nestatornicia unui prieten, loviturile ascunse sau fățișe ale unui dușman. Nu aveam prilejul să mituiesc sau să lingușesc, să fiu slugarnic pentru a câștiga bunăvoința vreunui mare dregător sau a favoritului său. Nu eram nevoit să mă apăr împotriva înșelătoriei sau asupririi, aici nu se găseau nici doctori care să-mi ruineze trupul, nici avocați care să-mi distrugă averea; […]; nu existau pedanți nătângi și plini de ei înșiși, nu existau prieteni inoportuni, aroganți, certăreți, gălăgioși, vanitoși, înfumurați, veșnic cu înjurătura pe buze; nu existau ticăloși ridicați din noroi, datorită viciilor lor, sau oameni nobili aruncați în noroi, datorită virtuților […]. (Swift 316)

Întregul citat poate fi interpretat atât ca un panegiric la adresa houyhnhnm-ilor, cât și ca o diatribă la adresa societății engleze, deoarece reiese că din țara cailor înțelepți lipsește tot ceea ce este rău în lumea condusă de oamenii mai puțin raționali.

Gulliver este nevoit să plece din acest loc minunat, când alți cai reproșează gazdei sale că ține în casă un yahoo, pe care îl tratează ca un houyhnhnm. Întoarcerea acasă nu îi pricinuiește mare bucurie: „Soția și toți ceilalți ai casei m-au primit cu nespusă uimire și bucurie, deoarece mă credeau mort de mult. Dar trebuie să mărturisesc cinstit că, văzându-i, m-am simțit năpădit de ură, dezgust și dispreț […]” (Swift 330), fiind rușinat de faptul că devenise „tatăl altor yahoo-i […]” (Swift 331).

Despre această ultimă parte, Leon D. Levițchi scrie: „Tabloul grotesc-sumbru, oferit de caleidoscop în Laputa, pregătește utopia din partea a patra a Călătoriilor […]. Suprema pildă de înțelepciune ne-o dau caii, stăpânii degeneraților yahoo-i, iar yahoo-ii devin, până la urmă, oglinda lui Gulliver și, prin ei, a întregii umanități.” (Swift, 348) Într-adevăr, acesta „E ultimul instrument optic folosit de Swift și, totodată, ultima sa generalizare.” (Swift 348)

După cum afirmă Mircea Opriță, „Exegeza a făcut un loc comun din afirmația că doar ultima călătorie, în țara cailor înțelepți, reprezintă o utopie veritabilă, în vreme ce primele trei […] corespund tiparului de narațiune antiutopică.” (249) În toate părțile Călătoriilor lui Gulliver, însă, „Swift își bate joc cu duritate și condamnă fără milă […]” (Ciorănescu 213).

Cap. 2 Lumi distopice

Dacă ți se dă o hârtie liniată, scrie printre rândurile ei.

Juan Ramon Jimenez

2.1 Distopiile sau răul perfect

Utopia, ca gen literar, s-a transformat, treptat-treptat, în distopie. Aceasta din urmă are la bază, asemeni utopiei, o descriere a unei societăți. La nivel de suprafață, asemănările se opresc aici, fiindcă societatea distopică înfățișată este una în care domnesc răul și dezumanizarea și este proiectată, de cele mai multe ori, într-un viitor mai mult sau mai puțin clar, iar cel prin ochii căruia privim în interiorul acestei societăți este un insider, nu un străin venit în vizită.

Mircea Opriță susține că „[…] distopia descrie societăți ipotetice, conținând imaginile unor lumi, prin definiție, mai rele decât cea contemporană autorului.” (213)

În opinia lui Cătălin Constantinescu, antiutopia echivalează cu distopia, acest gen de scriere având trăsături și scopuri clare, indiferent de nume – „Antiutopia continuă tradiția utopiei din punct de vedere al invenției și tehnicii, dar diferă în privința intenției. În locul bunăstării, disperare și mizerie, în locul înfloririi, sfârșitul umanității.” (106) Aici este importantă însă precizarea că distopiile nu arată sfârșitul întregii umanități, al întregii omeniri, ci al fiecărui individ în parte, care trebuie să se plieze perfect pe modelul omului dorit de societatea în care trăiește și care îl controlează.

În ceea ce privește raportul dintre autorii de utopii / distopii, autorul lucrării Paradigme literare ale utopiei afirmă: „[…] în timp ce utopiștii propun soluții, antiutopiștii descriu (cu o anumită atitudine) viitorul modelat de soluțiile imaginate.” (Constantinescu 107) Așadar, „Utopia negativă, adică distopia […], este îndreptată nu neapărat împotriva utopiei, ci înspre demontarea prospecției idilice a viitorului utopic. Ea denunță nu principiul utopiei, fericirea, ci modalitatea de înfăptuire a societății <<utopice>>.” (Constantinescu 107)

Genul distopic s-a dezvoltat, mai ales, pe parcursul secolului al XX-lea, perioadă în care lumea a avut de înfruntat și de suportat diverse evenimente înfiorătoare, printre care se numără, bineînțeles, cele două Războaie Mondiale. În aceste condiții, era normal ca un număr mai mic sau mai mare de scriitori să înfățișeze viitorul în culori sumbre, întunecate. Astfel, antiutopia / distopia, după cum am precizat,

[…] în loc să anunțe binele ce urmează a fi instaurat, denunță disperarea și mizeria, sfârșitul umanității și nu înflorirea sa. Acest pesimism este tributar circumstanțelor istorice: nașterea dictaturilor moderne, opoziția dintre marile fronturi politice, ideologice, experiențele concentraționare, „războiul rece”, arta manipulării și abrutizării maselor de către regimurile totalitare. (Constantinescu 134)

Pesimism vede și Alexandru Ciorănescu la autorii de distopii. Așadar, nemulțumirea față de prezent a autorilor de utopii a fost înlocuită de o lipsă de speranță în viitor, în știință și în capacitatea oamenilor de a se guverna, fără să-și încalce unul altuia drepturile naturale, cum ar fi cel la libertate (de orice fel) și la căutarea fericirii (iarăși, de orice fel, fiindcă fericirea are definiții diferite pentru fiecare om). Conform lui Ciorănescu, utopia negativă „[…] nu construiește pentru a construi, ci pentru a demola. Edificiul ei servește drept exemplu negativ și arată ceea ce n-ar trebui să existe. […] Soluțiile nu-i interesează pe utopiștii negației.” (203)

Într-o lucrare numită Individual versus society in the dystopian fiction of the first half of the XXth century, Gabriel Roman–Bărbuți vorbește despre nașterea distopiei:

Dystopian literature drew its inspiration from the fears and anxieties of its age. Born as a subgenre and stylistic mechanism of utopian literature […], anti-utopia developed a powerful voice of its own during the first half of the XX-th century [….]. Dystopia has not only superseded utopia in popularity, but, throughout its evolution in the past century, it seems to have condemned the latter to a state of latency and decay. […] The actual disastrous realization of the utopian ideals (communism, fascism, Nazism) and the science which seemed to get out of control (from the usage of gas in the First World War to the atomic bombs of Hiroshima and Nagasaki) brought about the literary condemnations of utopia. The road towards nightmare was open. (24)

Se poate spune că nu oamenii au creat distopiile din nimic, ci distopiile au apărut ca modalități de a arăta cum nu trebuie să funcționeze o societate și pericolele acțiunilor întreprinse împotriva semenilor.

În continuare, voi analiza diferite distopii, încercând să urmăresc, pentru fiecare în parte, felul în care este alcătuită societatea, politica, atitudinea față de război (unde este cazul), controlul, supravegherea și manipularea indivizilor. Sunt importanți și martorii distopici, dar și cei care guvernează lumea de coșmar, pe care îi numesc, asemeni lui Roman-Bărbuți, Mari Inchizitori.

2.2 1984

1984 este un extraordinar roman (în opinia mea), scris de autorul englez Eric Arthur Blair, cunoscut drept George Orwell, în anul 1948. Cartea lui se află printre primele opere citate atunci când vine vorba despre distopii valoroase.

Ioana Zirra vorbește, în cartea sa, despre subiectul general al distopiilor, de la care 1984 nu se abate:

Dystopian literary plots systematically subject the main characters to adverce circumstances, isolate, then annihilate them, because a battle is waged between systems of ideas turned into suspicious ideologies or dogmas, on the one hand, and people, on the other hand. There is a demonstrative, didactic, single-minded reduction of life to ideas, and of people in victims in dystopias, which deal with whatever downgrades and torments people. (61)

Acțiunea romanului 1984 este plasată în Oceania – una dintre superputerile care controlează lumea la acea vreme, alături de Estasia și Eurasia. Între acestea are loc un război fictiv permanent, adversarul Oceaniei fiind când Estasia, când Eurasia. “Society is segmented intro three classes: The Inner Party, which constitutes the elite upper class and numbers less than 2 per cent of the population; the Outer Party, composed of educated workers and represents about 15 per cent; and the Proles, or proletariat, […] the working class.” (Tyner 133)

Politica statului este dictată de Partidul SOCENG, în fruntea căruia se află un personaj ce ar trebui să fie iubit și temut de toți cetățenii, Fratele cel Mare. În viziunea lui Orwell, oamenii din 1984 trebuie să suporte controlul extrem, supravegherea atentă și manipularea ce se vrea a fi completă. Toate acestea sunt realizate de Partid cu ajutorul oamenilor ce lucrează în patru ministere, ale căror nume sunt ironice în raport cu lucrurile pe care le guvernează în realitate –

Ministerul Adevărului, care se ocupă cu știrile, cu distracțiile, cu educația și cu artele frumoase; Ministerul Păcii, care se ocupă cu războiul; Ministerul Iubirii, care se ocupă cu menținerea ordinii și disciplinei, și Ministerul Abundenței, care răspunde de treburile economice. În Nouvorbă, numele lor sunt Minadev, Minipax, Miniiub și Minabund. (Orwell 10)

Războiul de care are grijă Minipax este fictiv, după cum am spus, fiindcă adversarul poate fi azi Eurasia, iar mâine Estasia, în funcție de dorința SOCENG-ului. Oamenii acceptă schimbările fără să pună întrebări, de multe ori, fiindcă abia se pot încrede în propria memorie, iar pe documentele oficiale nici atât nu se pot baza, fiindcă acestea sunt modificate de Minadev. Aici lucrează personajul principal al cărții, Winston Smith, fiind martor la felul în care, la ordinele Partidului, oamenii sunt făcuți să dispară din acte ca și cum nu ar fi existat niciodată sau la cum se scrie despre o persoană care nu a fost niciodată născută. Munca lui Smith explică principiul: „Cine controlează trecutul controlează viitorul; cine controlează prezentul controlează trecutul.” (Orwell 275) Pe fațada clădirii acestui minister se află cele trei lozinci ale SOCENG-ului: „RĂZBOIUL ESTE PACE. LIBERTATEA ESTE SCLAVIE. IGNORANȚA ESTE PUTERE” (Orwell 10). Prin urmare, războiul a devenit ceva atât de obișnuit încât se aseamănă cu perioadele de pace, iar ignoranța este putere deoarece un ignorant este în siguranță, pe când un om de o inteligență remarcabilă ar atrage atenția autorităților.

Despre Winston, Mircea Opriță scrie „Martorul utopic al lui George Orwell, […], e un disperat al sistemului, o rotiță ieșită din angrenajul monstruos al societății distopice, pentru a-și striga în felul său protestul, într-o dramă cu final tragic[…].” (251)

Sistemul politic din 1984 este cu adevărat monstruos, fiindcă Partidul reușește să elimine orice emoție (pozitivă) din oameni. Printre tehnicile de control cu ajutorul cărora se întâmpla asta se numără: supravegherea fiecărui om printr-un „tele-ecran” (Orwell 11); „Programul celor Două Minute de Ură” îndreptate împotriva lui Emanuel Goldstein, un presupus trădător al Partidului; privarea oamenilor de diverse alimente (cum ar fi ciocolata) sau obiecte (lamele de ras, de exemplu), fiindcă „În orice moment se găsește câte un produs de strictă necesitate pe care magazinele Partidului nu-l pot oferi” (Orwell 57); modificarea limbii, apoi a gândirii; lipsa relațiilor intime, susținută, într-o oarecare măsură, de „Liga Tineretului Anti-Sex” (Orwell 16). Căsătoriile sunt permise, dar oricând membrii familiei te pot trăda, în cazul în care te observă făcând lucruri interzise, iar în acest univers distopic, nu puține sunt acestea. Indivizii nu au voie să cunoască limbi străine, să aibă amintiri sau să păstreze lucruri legate de trecut (dacă trecutul din mintea lor este diferit de trecutul despre care Partidul spune că a existat), este interzis să ții un jurnal, să citești cărți care nu sunt aprobate de Ministerul Adevărului și, cel mai important, este interzisă nesupunerea (cu fapta sau cu gândul) – nu este voie să ai o opinie sau un comportament dezaprobat de Partid.

Minutele de Ură constituie un prilej pentru ca oamenii să își manifeste furia și frustrarea într-un mod aprobat și încurajat de către SOCENG și nu prin intermediul relațiilor intime cum ar fi, poate, normal. Winston Smith explică de ce acestea sunt înfricoșătoare, oferind adevărate motive de îngrijorare:

Ce este realmente îngrozitor la cele Două Minute de Ură nu este nici măcar faptul că fiecare trebuie să-și joace rolul, ci, dimpotrivă, că nimeni nu se poate abține de la a intra în joc. După prima jumătate de minut, orice prefăcătorie devine lipsită de sens. Un extaz hidos al fricii și al dorinței de răzbunare, pofta de a ucide, de a tortura, de a zdrobi capete cu barosul s-a scurs, ca de obicei, prin întregul grup de spectatori ai Urii, ca un curent electric, transformându-l pe fiecare, chiar împotriva voinței sale, într-un dement care se schimonosea și zbiera. (Orwell 20)

Despre lipsa afecțiunii și a relațiilor normale între parteneri sau în familie, Roman-Bărbuți scrie:

Sexual intercourse is strictly contained inside the traditional structure of the married couple. The family structure exists here, but the place of sexual love has been taken by the love for the Party and for Big Brother, with the family becoming but […] a promoter of Ingsoc ideals. Members of the family are practically turned one against the other and all relationships of love and devotion are discouraged. Sexuality becomes only a way of procreating, of doing your duty for the Party and any sort of promiscuous behaviour ultimately leads to the death penalty. […] The ultimate goal of all this becomes the Party’s desire to transform all these sexual frustrations into warring energies against the enemies of Big Brother (see here the daily ”two minutes hate”) and into blind devotion for the Party. (43)

Supravegherea în distopia orwelliană se face printr-un tele-ecran plasat în fiecare casă, pornit zi și noapte, pe care doar membrii Partidului Interior îl pot opri, din când în când. Acesta are același rol precum Panopticon-ul lui Bentham, despre care Michel Foucault scrie în A supraveghea și a pedepsi: „[…] acela de a induce în deținut o stare conștientă și permanentă de vizibilitate ce garantează funționarea automată a puterii. De a face ca supravegherea să fie permanentă în efectele sale, chiar dacă e discontinuă ca acțiune […].” (285)

Am spus deja că un alt mijloc de control este modificarea limbii. Pentru a lămuri această problemă, Orwell a notat într-un Appendix Principiile Nouvorbei. Astfel, autorul explică: „Scopul Nouvorbei nu este doar acela de a oferi un mijloc de exprimare concepției despre lume și obceiurilor mentale proprii adepților devotați ai SOCENG-ului, ci, în același timp, de a face imposibil orice alt mod de gândire.” (Orwell 331) De asemenea, această restructurare a limbii ajută și la uniformizarea indivizilor, care este căutată de Partid, eliminându-se treptat spontaneitatea și originalitatea în gândire.

Nouvorba se deosebește, într-adevăr, de aproape orice altă limbă, prin faptul că vocabularul ei scade cu fiecare an, în loc să sporească. Fiecare nouă reducere este un câștig, pentru că ispita de a te cufunda în gânduri este cu atât mai slabă, cu cât ai mai puțin de unde alege. (Orwell 342)

Noul mod de a vorbi/gândi caută să elimine sensurile secundare, înțelesurile nefolositoare Partidului ale unor cuvinte precum egalitate, libertate, iar „Toate cuvintele care sunt legate de obiectivitate și raționalism intră în sfera unicului termen crimăgîndi.” (Orwell 337) Aceste modificări afectează, bineînțeles, și percepția asupra trecutului și asupra literaturii:

Iar o dată cu înlocuirea totală și definitivă a Vechivorbei, va fi tăiată și ultima legătură cu trecutul. Istoria a fost deja rescrisă, dar fragmente din literatura epocilor trecute mai supraviețuiesc ici și colo, nefiind bine cenzurate; atâta timp cât omul își mai păstrează cunoștințele din Vechivorbă, el are și posibilitatea să le citească. În viitor, asemenea fragmente, chiar dacă, din întâmplare, ar mai supraviețui fizic pe undeva, vor fi de neînțeles și de netradus. Este imposibil să traduci orice text din Vechivorbă în Nouvorbă, cu excepția cazului în care se referă la ceva pur tehnic sau la vreo activitate foarte simplă de fiecare zi […].” (Orwell 342)

Tehnica supremă de control este, în opinia mea, frica – frica de a fi prins spunând ceva ilegal (chiar și în somn) îi face pe oameni să se cenzureze, să aibă permanent grijă de vorbele și comportamentul lor. Nu cred, însă, că toți oamenii din Oceania se tem că vor fi prinși, ci doar aceia care își dau seama, într-o anumită măsură, că lumea lor nu este în regulă sau aceia care vor să fie ei înșiși măcar puțin, cum este cazul lui Winston Smith.

În încercarea de a găsi stabilitate și o viață privată , Smith decide să își cumpere un jurnal și să închirieze o cameră într-o zonă locuită de proli. Totuși, este dominat de o spaimă constantă că va fi descoperit și aproape că își prevede finalul.

Fie că scrie JOS FRATELE CEL MARE, fie că nu scrie, este totuna. Fie că își ține jurnalul în continuare, fie că-l lasă baltă, este același lucru. Poliția Gândirii tot o să pună laba pe el. A comis deja – ar comite-o oricum, chiar dacă n-ar scrie niciodată nimic pe hârtie – crima esențială care le conține în ea pe toate celelalte. Crimăgândit, așa se numește. Crimăgânditul nu este ceva ce poți ascunde la infinit. Te poți eschiva cu succes o vreme, poate chiar câțiva ani, dar, mai devreme sau mai târziu, tot pun ei laba pe tine. Întotdeauna noaptea – arestările au loc invariabil în toiul nopții. Câte o mână brutală te smulge brusc din somn, îți scutură umărul, o lumină îți orbește ochii, în jurul patului vezi un cerc de fețe împietrite. În marea majoritate a cazurilor, nu se face proces, și nici raport de arestare. Oamenii dispar pur și simplu – întotdeauna noaptea. Numele ți se scoate din arhive, orice urmă a tot ce ai făcut vreodată se șterge, însăși existența îți este negată și, până la urmă, uitată cu totul. Ești abolit, anihilat – vaporizat este termenul uzual. (Orwell 25)

Jurnalul nu este singurul lucru care a dus la cumplita pedeapsă a lui Smith. El a început o relație secretă cu Julia, membră a Ligii Tineretului Anti-Sex și amândoi au dorit să intre, cu ajutorul unui membru din Partidul Interior, O’Brien, în Frăție, conspirația organizată, chipurile, de Emanuel Goldstein împotriva SOCENG-ului. O’Brien s-a dovedit a fi însă un agent al Poliției Gândirii, care i-a arestat pe cei doi.

În arest, Winston este torturat – bătut, înfometat. Are parte de multe discuții cu OBrien, care îi spune câte ceva despre Partid, cum își dorește acesta puterea absolută și cum are capacitatea să controleze tot. Smith rămâne însă la convingerea că cineva, cândva, îl va învinge și rămâne la convingerea că este om. O’Brien îi răspunde tăios: „Dacă tu, Winston, ești om, atunci ești ultimul dintre oameni. Faci parte dintr-o specie dispărută; noi suntem moștenitorii acelei specii” (Orwell 299) și îl pune să se uite în oglindă, pentru a vedea cum a ajuns: „Winston se oprește pentru că s-a speriat. Vede o ființă adusă de spate, cenușie ca un schelet, care vine către el din oglindă. […] Ființa are fața ieșită înainte, din cauza poziției aplecate a corpului […]. Obrajii îi sunt brăzdați de răni, iar gura, băgată parcă înăuntru.” (Orwell 300) Mai rău, „Coșul pieptului i-a ajuns la fel de îngust ca al unui schelet, iar picioarele i s-au uscat atât de mult, încât genunchii îi sunt acum mai groși decât coapsele.” (Orwell 301)

În ciuda tuturor acestor suplicii, Winston nu o trădează pe Julia, în sensul că „Nu a încetat să o iubească; sentimentele pe care le avea pentru ea nu s-au schimbat” (Orwell 303), așa că este dus în locul pe care majoritatea ar face orice ca să îl evite, camera o-sută-unu. Reacția unui alt deținut la auzul veștii că va fi dus acolo este concludentă:

Faceți-mi orice! […] De săptămâni întregi nu mi-ați dat nimic să mănânc. Mergeți până la capăt și omorâți-mă! Împușcați-mă, spânzurați-mă, dați-mi douăș’cinci de anu. Vreți să mai înfund pe cineva? Arătați-mi numai pe cine și vă spun orice vreți despre el. Nu-mi pasă nici cine e și nici ce-i faceți. Am o nevastă și trei copii. Cel mai mare nu are nici șase ani. Luați-i pe ei și spintecați-i în fața mea și promit să stau si să mă uit. Da’ nu camera o-sută-unu! (Orwell 263)

Prizonierul demonstrează că oamenii sunt capabili, la un moment dat, să trădeze pe oricine pentru a se salva, pentru a evita durerea fizică. Asta depinde, bineînțeles, de capabilitatea lor de a iubi și de a suferi, deoarece, cu cât iubești mai mult, cu atât suporți mai mult și faci orice numai ca să nu îi vezi pe cei dragi răniți.

În camera o-sută-unu, care este atât de înfricoșătoate, se află „cel mai rău lucru din lume” (Orwell 313), care, după cum explică O’Brien, „[…] diferă de la individ la individ. Poate fi îngropatul de viu, moartea prin ardere […] , sau cincizeci de alte feluri de moarte. În unele cazuri, cel mai rău lucru din lume este câte ceva absolut banal, care nici măcar nu provoacă moartea, sau nu neapărat.” (Orwell 313) În cazul lui Winston, „[…] cel mai rău lucru din lume se întâmplă să fie șobolanii.” (Orwell 314)

Sub amenințarea șobolanilor, Winston renunță la cea mai importantă persoană: Julia – „Pe Julia!! Pe Julia!! Nu pe mine! Pe Julia! Nu-mi pasă ce-i faceți! Să-i sfâșie fața, s-o roadă pân’ la os!” (Orwell 317) Prin urmare, deși Winston a ținut atât de mult, pe tot parcursul romanului, să-și păstreze umanitatea, nu a reușit – o trădează pe Julia, deci nu a iubit-o cu adevărat. Relația lor a fost doar o altă formă de a se revolta împotriva Partidului.

Cedarea a adus sfârșitul chinurilor – a fost eliberat, deoarece, după cum spune O’Brien, devenise deja o cu totul altă persoană:

Ceea ce ți se întâmplă aici este pentru totdeauna. Trebuie să conștientizezi acest lucru dinainte. Te vom strivi până la acel punct de unde nu mai există întoarcere. Ți se vor întâmpla lucruri din care nu-ți vei mai reveni în vecii vecilor, nici dacă ai trăi o mie de ani. Niciodată nu vei mai fi capabil să iubești, să ai un prieten, să te bucuri de viață, să râzi, să fii curios, sau curajos, sau integru. Ai să fii găunos. Noi aici te stoarcem de tot ce ai în tine și pe urmă te umplem cu noi înșine. (Orwell 284)

A-i face pe oameni să devină goi, găunoși, a-i face pe oameni să se supună Partidului în întregime, a-i face să creadă că tot / orice spune acesta este adevărat și a-i face să îl iubească în mod sincer doar pe Fratele cel Mare, acestea sunt lucrurile pe care SOCENG-ul vrea să le obțină, pentru care investește atât de mult în controlarea și tortura membrilor. Interesul Partidului? Puterea. O’Brien însuși îi spune asta lui Smith – „Noi știm că nimeni nu pune mâna pe putere cu intenția de-a o mai preda vreodată altcuiva. Puterea nu este un mijloc, este un scop în sine. […] Scopul persecuției este persecuția însăși. Scopul torturii este chiar tortura. Scopul puterii este puterea. ” (Orwell 292)

După citirea romanului lui Orwell, dar și a altor distopii, este imposibil să nu observăm că acestea, pe langă faptul că descriu sisteme politice totalitare, pun mare accent pe explorarea sufletului uman, spre deosebire de utopiile mai vechi. Această opinie este susținută de afirmația lui Roman-Bărbuți:

[…] dystopia is based not on society but rather on the individual and its reactions towards society. It is a man-centered narrative; in the typical vein of modernist literature, its focus is not on the social construct, but rather on the individual searching for an identity in this unfriendly world and its instinctive opposition to the impersonal and illogical crowd. Dystopia is thus, in its structure and choice of subject, highly typical for the literary development of the Modernist age. (26)

Ioana Zirra precizează:

Dystopias allow the proliferation of evil by adapting circumstances to the project of defeating good. Dystopian novels are – just as utopias – complete radiographs of social and human universes and a didactic kind of literature. Dystopias teach the contrary of exemplary lessons because they provide irreproachable rational models of imperfect, crushing, threatening societies inimical to man’s best aspirations. (62)

Într-adevăr, societatea imaginată de Orwell în 1984 este un exemplu absolut perfect de societate imperfectă, de unde nu există scăpare. Lipsurile, chinurile trupului și ale sufletului, deopotrivă, provocate indivizilor de către SOCENG, duc la îndepărtarea completă de esența umanității – ce poate fi redusă la iubirea adevărată și la puterea de sacrificiu pentru o pesoană dragă sau pentru un țel.

2.3 La Ferma Animalelor

Romanul lui George Orwell, Animal Farm, a apărut în 1945, cu câțiva ani înainte de publicarea cărții discutate anterior (1984) și nu poate să rămână nemenționat atunci când subiectul de discuție este legat de distopii, fiind „[…] considerat de numeroși comentatori […] cea mai bună realizare pe plan literar a lui Orwell.” (Constantinescu 138)

Această carte „este o alegorie în care animalele de la ferma Manor („Conacul”, apoi „Ferma Animalelor”), declanșează o revoluție, instigate de bătrânul Senior” (Constantinescu 138) și reprezintă o distopie aparte, fiindcă ne este prezentat procesul de preluare a puterii, și nu vedem societatea controlată de un grup totalitar care a venit în fruntea acesteia de o oarecare perioadă de timp.

La „Conacul”, răscoala este pornită de către porcul Senior, care ține în fața celorlalte animale un discurs înflăcărat, spunându-le:

Să privim lucrurile în față: viețile noastre sunt mizere – scurte și pline de trudă. Ne naștem, primim exact atâta hrană cât să nu murim, iar aceia dintre noi care sunt apți de muncă sunt obligați să muncească până la ultima fărâmă de energie. Iar, în momentul în care foloasele pe care le aducem se sfârșesc, suntem măcelăriți cu o cruzime îngrozitoare. […] Viața oricărui animal înseamnă mizerie și sclavie – iată adevărul curat! (Orwell, Ferma Animalelor 10)

El îi convinge că inamicul lor comun este omul – „Numai dacă scăpăm de Om, numai atunci produsul muncii noastre o să ne aparțină. Aproape peste noapte putem deveni bogați și liberi. Întrebarea este: Ce trebuie să facem? Iată ce: să muncim zi și noapte, trup și suflet, pentru răsturnarea rasei omenești” (Orwell, Ferma Animalelor 11), îndemnându-i la „REVOLUȚIE!” (Orwell, Ferma Animalelor 11)

Senior oferă și niște principii după care celelalte animale să se ghideze:

Oricine merge pe patru picioare sau are aripi este prieten. Oricine merge pe două picioare este dușman. […] Chiar după ce l-ați învins, nu-i adoptați viciile. Niciun animal nu trebuie să locuiască vreodată în casă, sau să doarmă în pat, sau să poarte haine, sau să bea alcool, sau să fumeze tutun, sau să se atingă de bani, sau să se apuce de comerț. Toate obiceiurile Omului sunt rele. Și, mai mult decât orice altceva, nici un animal nu trebuie să ajungă vreodată stăpân peste alte ființe ca și el. […] Nici un animal nu trebuie să ucidă vreodată vreun alt animal. Toate animalele sunt egale.” (Orwell, Ferma Animalelor 15)

În mod ironic, aceste principii vor fi încălcate rând pe rând de porcii ce vor prelua puterea, fiindcă, așa cum spunea O’Brien în 1984, „Nu instaurezi o dictatură ca să aperi o revoluție, ci revoluția o faci ca să instaurezi dictatura.” (Orwell, 1984 292)

Urmând îndemnurile lui Senior, animalele preiau puterea, alungându-l pe domnul Jones, proprietarul „Conacului”. În fruntea celorlalți vin porcii, conducători fiind Snowball și Napoleon. Noua organizare se va baza, teoretic, pe șapte precepte:

ORICINE MERGE PE DOUĂ PICIOARE E DUȘMAN

ORICINE MERGE PE PATRU PICIOARE SAU ARE ARIPI E PRIETEN

NICI UN ANIMAL NU VA PURTA HAINE

NICI UN ANIMAL NU VA DORMI ÎNTR-UN PAT

NICI UN ANIMAL NU VA BEA ALCOOL

NICI UN ANIMAL NU VA UCIDE UN ALT ANIMAL

TOATE ANIMALELE SUNT EGALE (Orwell, Ferma Animalelor 33)

Încă de la început, între cei doi guvernanți apar neînțelegeri – „Snowball și Napoleon erau de departe cei mai activi în dezbateri. Dar era limpede ca bună ziua că aceștia doi nu erau niciodată de acord: indiferent ce propunere făcea unul dintre ei, celălalt automat se opunea.” (Orwell, Ferma Animalelor 41) Comportamentul lor sugerează că nu contau ideile aduse în discuție, fie ele rele sau bune, ci doar ca celălalt să nu aibă dreptate, să nu fie văzut într-o lumină favorabilă.

Este de remarcat că, deși toate animalele trebuia să fie egale și să aibă parte de bunuri în mod egal, merele și laptele erau consumate în special de porci. Porcul Squealer, un fel de avocat, cel care convingea restul animalelor că porcii au mereu dreptate, le oferă un argument irefutabil:

Tovarăși, […] doar nu vă imaginați, sper, că noi, porcii, facem acest lucru din egoism și din spirit de castă? Multora dintre noi, dacă vreți să știți, nici nu ne plac laptele și merele. Nici mie nu-mi plac. Singurul motiv pentru care luăm aceste produse este acela de a ne păstra sănătatea. […] Pentru voi, tovarăși, bem noi acel lapte și mâncăm acele mere. Știți ce s-ar întâmpla dacă noi, porcii, am da greș în misiunea ce o avem? Jones s-ar întoarce înapoi! Da, da – Jones ar veni înapoi! (Orwell, Ferma Animalelor 47)

Auzind despre această posibilitate, eventualele revolte au fost din start înlăturate – „Dacă problema se punea în această lumină, nu mai aveau ce discuta: importanța faptului de a-i ține pe porci sănătoși era mai mult decât evidentă.” (Orwell, Ferma Animalelor 48)

Problemele noului stat nu se sfârșesc însă aici. Construirea unei mori de vânt stârnește noi controverse – Snowball este încântat de idee și face planuri, pe când Napoleon se declară împotriva. Celelalte animale par să nu aibă vreo opinie, pentru că „[…] nu se puteau hotărî cine avea dreptate; adevărul este că întotdeauna se arătau de acord cu cel care vorbea în momentul respectiv.” (Orwell, Ferma Animalelor 69) Rezultă de aici ignoranța și servilismul animalelor.

La ședința în care trebuia să se decidă dacă moara se va construi sau nu, Napoleon îl alungă din Fermă pe Snowball cu ajutorul unor uriași câini fioroși, preluând astfel complet puterea. În noua postură de dictator, el le ia celorlalte animale dreptul la opinie, la alegere:

El a anunțat că, de atunci înainte, Ședințele de duminica dimineața se desființau. Nu erau necesare […]. Pe viitor, toate problemele legate de munca la fermă aveau să fie rezolvate de un comitet de porci, prezidat de el însuși. Aceștia urmau să delibereze cu ușile închide și apoi să le comunice și celorlalte animale hotărârile adoptate. Animalele urmau să se întrunească în continuare duminica dimineața […]; dar dezbaterile se desființau. (Orwell, Ferma Animalelor 73)

Mai apoi, Napoleon decide chiar că vrea să se implice în comerț, partenerii find, nici mai mult, nici mai puțin, decât oamenii de la fermele vecine – aceasta fiind ceva ce bătrânul Senior a interzis. Ba mai mult, porcii se mută în casa fostului proprietar. Iapa Clover, ce „[…] parcă își amintea de o reglementare împotriva folosirii paturilor […]” (Orwell, Ferma Animalelor 90) verifică preceptele. Muriel, una dintre capre, îi citește: „Nici un animal nu va dormi într-un pat cu așternuturi.” (Orwell, Ferma Animalelor 90) Prin urmare, porcii și-au permis să modifice legea astfel încât să nu pară că o încalcă.

După un timp, un alt precept, poate cel mai important, va fi încălcat. Premisele acestui fapt sunt ruinarea morii de vânt din cauza unei furtuni și acuzația că Snowball ar fi făcut, de fapt asta. Urmarea – Napoleon îl condamnă la moarte și, din acel moment, tot ce mergea rău la Fermă va fi din cauza trădătorului. Se trece la vărsare de sânge, câinii de pază ai lui Napoleon ucigând niște găini și patru porci ce au recunoscut că sunt complicii lui Snowball. Încă o dată, Muriel îi citește lui Clover preceptele. Încă o dată, descoperă o schimbare – „NICIUN ANIMAL NU VA UCIDE UN ALT ANIMAL FĂRĂ MOTIV” (Orwell, Ferma Animalelor 119).

Timpul trece și puține animale care au prins revoluția rămân în viață. În ciuda promisiunilor și a vorbelor minunate, viața nu a devenit însă mai bună pentru animale –

Numai bătrânul Benjamin afirma că el își amintea fiecare amănunt al vieții îndelungate pe care o dusese până atunci și că știa că lucrurile nici nu fuseseră vreodată și nici nu aveau să fie vreodată cu mult mai bune ori cu mult mai rele – foamea, greutățile și dezamăgirea fiind, zicea el, legile de neclintit ale vieții. (Orwell, Ferma Animalelor 170)

Când porcii apar mergând pe picioarele din spate, toată lumea este extrem de surprinsă. Cu acest prilej, Benjamin merge să citească preceptele, dar acum nu mai există decât unul: „TOATE ANIMALELE SUNT EGALE DAR UNELE ANIMALELE SUNT MAI EGALE DECÂT ALTELE” (Orwell, Ferma Animalelor 175)

În final, o delegație de fermieri vecini vin să viziteze ferma, care acum este „Ferma <<Conacul>> care, nu-i așa?, parcă era numele ei corect și originar.” (Orwell, Ferma Animalelor 182) Uitându-se pe fereastra casei, animalele observă că s-a iscat o ceartă aprinsă – „Douăsprezece voci urlau furioase și toate erau la fel. Ce se petrecuse cu fețele porcilor nu mai era de-acum o dilemă. Ființele de afară își mutau privirile de la porc la om și de la om la porc și din nou de la porc la om: deja era imposibil să mai spui care era care.” (Orwell, Ferma Animalelor 184)

În societatea de la „Conacul”/Ferma Animalelor, în care controlul celor mulți, dar slabi în rang, se realizează cu ajutorul unor câini fioroși ce nu îngăduie nimănui să aibă o părere diferită de cea a liderilor, se remarcă tiranul Napoleon. El este personajul central al alegoriei, portretizând, în opinia mea, un Mare Inchizitor. Despre acest tip de personaj vorbește Roman-Bărbuți:

[…] in all dystopian fiction there exists an antagonist typological character that might be called the puppeteer, tyrant, dictator, administrator or more generally termed, the Grand Inquisitor. The term of Grand Inquisitor has been coined by the Russian existentialist writer Fyodor Mikhailovich Dostoevsky (1821-1881) in his work “The Brothers Karamazov” and more precisely in his allegorical parable “The legend of the Grand Inquisitor”. In this tale, Christ comes back to earth in Seville at the time of the Inquisition. […] The people recognize Him and adore Him, but He is arrested by Inquisition leaders and sentenced to be burned to death the next day. […] the Grand Inquisitor of the city comest to visit Christ in the dungeon and explains to him why he must be killed again: He is no longer needed; the church has replaced him […]. In his opinion, Christ has misunderstood what the people really want. They do not want to be free, they only desire to be happy. (Roman-Bărbuți 55)

În capitolul cu pricina, Dostoievski, cu vocea Marelui Inchizitor spune despre oameni că: „Deplina independență, gândirea liberă și știința îi vor afunda într-o junglă atât de încâlcită […], încât unii din ei – cei răzvrătiți și aprigi – își vor face singuri seama, alții […] se vor nimici unii pe alții, iar restul – cei bicisnici și nefericiți – se vor târî la picioarele noastre […]” (377) De asemenea, el afirmă, adresându-i-se lui Hristos, că

[…] vor fi toți fericiți, milioane de făpturi omenești, toți în afară de cei o sută de mii, în mâinile cărora se află destinele lor. Fiindcă numai noi, deținătorii secretului, noi singuri vom fi nefericiți. Vor fi mii de milioane de prunci fericiți și o sută de mii de martiri care-și vor lua asupra lor povara blestemată a cunoașterii binelui și răului. Ei vor muri în pace, se vor săvârși din viață în numele tău, și dincolo de mormânt nu vor găsi decât moarte. (Dostoievski 378)

Așadar, ”The image of the Grand Inquisitor as portrayed by Dostoevsky is that of a tragic and noble tyrant taking upon him the weight of the world, a frustrated utopian that has been brought back to reality […]” (Roman-Bărbuți 56). Tocmai ca pe un ”noble tyrant” îl prezintă Squealer pe Napoleon:

Nu vă închipuiți, tovarăși, că este o plăcere să conduci! Dimpotrivă, este o profundă și dificilă responsabilitate. Nimeni nu este mai convins decât tovarășul Napoleon că toate animalele sunt egale. Nimic nu i-ar face o bucurie mai mare decât să vă lase să luați singuri hotărârile. Dar uneori s-ar putea să luați hotărâri greșite, tovarăși – și atunci unde am ajunge?! (Orwell, Ferma Animalelor 75)

Squealer, ca și liderii totalitari, de altfel, încalcă dreptul oamenilor de a hotărî pentru ei înșiși, de a face greșeli și de a-și asuma consecințele propriilor alegeri.

Cele două texte, discutate până acum, ce aparțin lui George Orwell (ca și alte opere literare ce constituie distopii) reprezintă o critică la adresa regimurilor totalitare și mai ales la adresa comunismului.

Statele totalitare promovează interesul de grup sau de clasă, care în raport cu societatea sunt în minoritate, excluzând opțiunile și voința majorității, interesele, aspirațiile acestora. Unicitatea puterii, exercitarea ei în mod discreționar și absolut, forța, teroarea, frica sunt doar câteva din caracteristicile acestor tipuri de state. (Grecu 19)

Conform lui Cătălin Constantinescu, „Mesajul lui Orwell este că toate societățile ale căror conducători au putere absolută sunt condamnate definitiv la eșec, deoarece este inevitabilă manipularea puterii de către conducători în interes personal.” (41) Într-adevăr, tentației unei puteri atât de mari, depline, nu i se poate rezista ușor și este cel mai probabil ca liderii să ajungă, mai devreme sau mai târziu, niște tirani.

2.4 Fahrenheit 451

Cartea lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451, reprezintă o distopie oarecum atipică, dar specială, care descrie, mai mult decât se întâmplă în cazul romanelor lui George Orwell analizate până acum sau în cazul cărții Minunata lume nouă, ce urmează să fie discutată, gândurile și sentimentele unui martor distopic, Guy Montag.

Fiecare distopie pare a reprezenta un decupaj din viața unei societăți, iar autorul prezintă cât mai multe aspecte – legate de politica statului, de felul în care se poartă războiul, de felul în care se realizează controlul / supravegherea cetățenilor etc. Fahrenheit 451 nu acordă importanță conducerii statului, concentrându-se doar pe o practică totalitară (cenzura cărților), pusă în aplicare de către pompieri, a căror funcție nu mai este aceea de a stinge focul, ci de a îl aprinde. Despre război se menționează doar spre sfârșitul romanului, identitatea adversarului fiind însă neclară. Poate că nici nu contează atât de mult, dacă ținem cont de felul în care adversarii Oceaniei se schimbau de pe o zi pe alta, în 1984, de pildă.

Titlul cărții lui Bradbury reprezintă „temperatura la care hârtia din care sunt făcute cărțile ia foc și se mistuie…” (9) Să dea foc cărților este meseria lui martorului distopic Guy Montag. Montag nu a avut șansa de a se apuca de vreo altă meserie – „Dar ce, am avut de ales? Bunicu-meu și taică-meu au fost pompieri. Până și-n vis mă vedeam pompier!” (Bradbury 58). Un timp, a trăit chiar cu impresia că munca lui îi face plăcere.

Pe parcursul romanului, vedem cum Guy Montag devine din ce în ce mai uman (contrar aspirațiilor conducătorilor distopici), cum renunță, încet-încet, la a se comporta ca un robot, care își face doar datoria și trece absolut nepăsător pe lângă toate lucrurile simple și frumoase care se ivesc în calea sa.

Montag începe să fie atent la detalii de când o întâlnește pe Clarisse, o nouă vecină, în vârstă de 17 ani. Ea îi pune întrebări directe și oarecum nepotrivite. De exemplu: „Ai citit vreuna din cărțile pe care le arzi?” (Bradbury 13) Montag râde și zice că „E interzis!” (Bradbury 14). Ea îl intreabă, de asemenea: „E adevărat, oare, că pe vremuri pompierii stingeau focul, în loc să-l aprindă, ca acum?” (Bradbury 14) Sigur de răspuns, Montag spune: „Aș, de unde!? Casele au fost întotdeauna neinflamabile, poți să mă crezi pe cuvânt.” (Bradbury 14) Într-adevăr, Montag îi spunea ceea ce credea el că e adevărat, fiindcă exista chiar și „[…] un scurt istoric al Companiei pompierilor din America […]” (Bradbury 41), în care scria:

Compania a fost înființată în 1790 cu scopul de a arde cărțile cu influență engleză în Colonii. Primul pompier: Benjamin Franklin.

REGULI

Răspunde grabnic la semnalul de alarmă.

Dă foc repede.

Arde tot.

Raportează imediat la stația de pompieri.

Fii pregătit pentru alte alarme. (Bradbury 41)

Iată o dovadă că America în care trăiește Montag este, într-adevăr, o distopie (deși nu există detalii despre organizarea politică) – istoria este modificată, cu nerușinare, aș spune, pentru a se potrivi intereselor anumitor grupuri / oameni.

Guy realizează, în urma conversației avute cu fata, că „Nu era fericit! Vorbind cu sine însuși, recunoscu deschis că acesta era adevărul. Își purta fericirea ca pe-o mască, iar fata aceea fugise cu masca prin curtea casei ei și nu era chip să se ducă să i-o ceară înapoi.” (Bradbury 18)

De fiecare dată când o întâlnește pe Clarisse, vorbesc despre lucruri curioase:

-Salut! […] Ce mai pui la cale?

-Sunt tot nebună. Îmi place să merg prin ploaie, mă simt bine în ea.

-Nu cred că mi-ar plăcea, zise el.

-Poate că da, dac-ai încerca.

-N-am încercat niciodată. (Bradbury 27)

Oricât de surprinzător ar părea, Montag chiar ascultă vorbele lui Clarisse, iar la un moment dat încearcă să se bucure și el de ploaie. Deși nu știe asta, fata observă că Montag este, în ciuda faptului că meseria lui e aceea de pompier, un om deosebit:

„Dumneata nu ești la fel ca toți ceilalți, i-am văzut eu pe câțiva, mă pricep la oameni. Când îți vorbesc, te uiți în ochii mei. Aseară, când ți-am pomenit de lună, te-ai uitat la ea; ceilalți n-ar face una ca asta nici în ruptul capului. Ceilalți m-ar lăsa să vorbesc și ar pleca, sau m-ar amenința. Nimeni nu mai are timp de pierdut cu alții. Dumneata ești unul dintre puținii care mă iau în serios. De aceea mi se pare atât de ciudat că ești pompier, parcă nu ți s-ar potrivi, zău.” (Bradbury 29)

Un episod important, ce pare că îl marchează pe pompier este un caz atipic de incendiere: merge împreună cu echipa de pompieri să ardă niște cărți, dar proprietara nu vrea să plece și preferă să ardă împreuna cu bunurile ei. Înainte, era ușor să își facă treaba: „Nu te atingeai de nimeni, numai de lucruri! Și cum lucrurile nu suferă, nefiind simțitoare, și nu pot nici să țipe, nici să geamă – cum ar putea […] femeia asta […] – nimic nu-ți râcâia conștiința după aceea. Nu făceai decât curățenie.” (Bradbury 43) Ca tacâmul să fie complet, Montag mai fură și o carte de la aceasta. După asta, se întreabă: „Cum ajungi atât de gol pe dinăuntru? […] Cine te golește?” (Bradbury 50) Dialogul pe care îl are cu soția este concludent în ceea ce privește gândurile lui Montag, care spune că:

– Trebuie să fie ceva în cărțile astea, ceva pe care nu ni-l putem închipui, dacă o femeie e-n stare să rămână, de dragul lor, într-o casă în flăcări! Nu rămâi de florile mărului într-o astfel de casă.

– Era pesemne o proastă, o anormală.

– Ba era la fel de normală ca tine și ca mine, dacă nu și mai mult, și totuși noi am lăsat-o să ardă de vie!

– O să treacă și asta și-ai să uiți.

– Nu, așa ceva nu se uită! (Bradbury 57)

Când Montag lipsește de la serviciu pe motiv că e bolnav (deși l-a afectat vestea că vecina lui, Clarisse, a murit), căpitanul Beatty vine în vizită. Îi spune că „Mai devreme sau mai târziu fiecare pompier trebuie să treacă prin asta.” (Bradbury 60) și îi vorbește despre meseria lor. Din spusele acestuia reiese că pompierii nu au ars dintotdeauna: „[…] n-a mai fost nevoie de pompieri pentru vechile scopuri. Li s-a încredințat o nouă misiune, aceea de apărători ai liniștii noastre sufletești […]. Noi suntem, așadar, niște cenzori oficiali, niște judecători și executori […]!” (Bradbury 66) Să fie oare o neatenție a autorului sau ceva intenționat, care sugerează că Beatty îl manipulează, într-un fel, pe Montag?

Adevărata revoltă a lui Montag, care deja ascundea cărțile pe care reușea să pună mâna în spatele ventilatorului de la aparatul de aer condiționat, începe odată cu amintirea despre un bătrân întâlnit în parc, fost „[…] profesor de engleză, scos la pensie, mai bine zis aruncat pe drumuri în urmă cu patruzeci de ani, când ultima universitate de umanistică își închisese porțile [….]” (Bradbury 80).

Pompierul îl vizitează pe bătrân, Faber, care îi spune că „Nu e nimic magic în cărți; magic e doar ceea ce spun cărțile [….].” (Bradbury 89) El sugerează planul pe care cei doi bărbați îl vor urma pentru a-i combate pe cenzori: „Dacă mi-ai propune de pildă să tipărim un număr de exemplare și să le ascundem în casele pompierilor din întreaga țară, astfel încât sămânța bănuielii să fie aruncată în mijlocul acestor incendiatori, atunci aș spune: bravo!” (Bradbury 92) În final, Faber îi dă niște dispozitive asemănătoare cu niște căști, pentru a se putea auzi unul pe celălalt în permanență.

Curând, Montag decide, în mod surprinzător, dar oarecum previzibil, să citească versuri unor vecine venite în vizită. Mildred, soția pompierului, înnebunită de primejdia situației, găsește un pretext pentru nesăbuința lui Montag: „Dragele mele, o dată pe an, fiecare pompier are voie să aducă acasă o carte de pe vremuri, ca să arate familiei sale ce tâmpenie era și cât de mult te poate scoate din sărite un asemenea lucru.” (Bradbury 107) O anumită doamnă Phelps izbucnește în lacrimi când aude poezia lui Matthew Arnold, Plaja Dover, dar aceasta nu este singura urmare a acțiunii lui Guy – mai apoi, la secție, este dată alarma și pompierii pornesc să ardă chiar casa lui Montag.

După ce își ucide șeful, pe Beatly, Montag capătă un nou statut – acela de fugar. Urmărit de autorități, el reușește să ajungă la casa lui Faber, care îl îndrumă spre un loc unde mai sunt și alți proscriși. Autoritățile, pierzându-i urma, răstoarnă situația, arătând la televizor ca fiind Montag un om ce se întâmpla să se plimbe pe stradă. Această găsire a unui țap ispășitor pare a fi tipică pentru un sistem totalitar, care nici în ruptul capului nu recunoaște vreodată că greșește (situația este asemănătoare cu cea din Ferma Animalelor, unde tot ce mergea prost era pus, de la un anumit punct, în cârca lui Snowball).

Sfârșitul acestei distopii aparte nu este unul care sugerează degradarea definitivă a umanității, ca la 1984 sau la Ferma Animalelor, unde oamenii nu se mai pot distinge de animale în final. Deși orașul este bombardat, Montag și ceilalți scapă cu viață și cu un scop măreț – să memoreze cărți, „iar după ce s-o termina războiul, […] cărțile să poată fi scrise din nou și oamenii aceia să fie chemați unul câte unul ca să recite ce-au memorat. Și cărțile au să fie din nou tipărite, până ce o să vină un nou Ev Mediu, când s-ar putea să luăm totul de la început. (Bradbury 163) În loc să fie dezamăgit de oameni, cum sunt, poate, alți autori de distopii, Bradbury găsește ceva minunat la ei: „Dar tocmai asta e trăsătura cea mai frumoasă a omului: el nu se descurajează și nu se scârbește niciodată într-atâta încât să renunțe să ia lucrurile de la început, deoarece știe că e important și merită s-o facă.” (Bradbury 163)

Martorul distopic al lui Bradbury, Montag, lasă deoparte latura sa transformată într-un robot care știe doar să ardă cărți, devenind un om care le memorează pentru a le transmite generațiilor viitoare.

2.5 Minunata lume nouă

Romanul lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă, apărut în 1932, este un text, cred eu, indispensabil dintr-o lucrare în care se analizează distopiile, pentru că este o distopie aproape perfectă, din care aproape că nu există șanse de scăpare pentru un cetățean care nu este mulțumit de societatea în care trăiește.

Minunata lume nouă creionează ”[…] the bourgeois, hedonistic, care-free and art-free society, […] with its perpetual obsession of finding happiness” (Roman-Bărbuți 28).

Conducătorii noii lumi par a fi foarte interesați ca oamenii guvernați să fie fericiți. În Civilizații de sticlă, Ștefan Borbely pune însă o întrebare interesantă: „[…] ce te faci cu aceia care nu vor sau nu pot să fie fericiți? Care au inerții, blocaje, […] fiind incapabili […] să răspundă programelor de ameliorare? Avem noi dreptul să dăm buzna în viața lor, […] orientându-i cu forța spre fericire? Are […] statul acest drept?” (131 – 132) Huxley răspunde că da, cei care controlează „noua lume” controlează și fericirea tuturor cetățenilor, fără însă ca acesta să fie un drept, ci un abuz.

În capitolele legate de distopii, urma să discut despre cum este alcătuită societatea, politică, atitudinea față de război (unde este cazul), controlul, supravegherea și manipularea indivizilor. Pentru început, menționez că „noua lume” nu are nevoie să poarte vreun război cu absolut nimeni, fiindcă toate zonele sunt subordonate Controlorilor Mondiali, ce stăpânesc „Statele Unite ale Lumii.” (Huxley 7)

Societatea este în strânsă legătură cu celelalte elemente – controlul și manipularea indivizilor. Supravegherea oamenilor „minunatei lumi noi” nu este atât de strictă ca în 1984 a lui Orwell, unde oamenii nu aveau parte de intimitate și liniște nici în interiorul propriilor locuințe, dar cetățenii sunt supravegheați chiar de ei înșiși, practic, deoarece sunt supuși proceselor de condiționare și hipnopedie.

În societatea descrisă de Aldous Huxley, indivizilor le este atent controlată chiar și venirea pe lume, nașterea, iar manipularea începe încă de când sunt bebeluși, pentru o maximă eficiență și pentru evitarea oricăror revolte, deci a pericolului schimbării, având în vedere deviza Statelor Unite ale Lumii: „COMUNITATE, IDENTITATE, STABILITATE” (7).

În anul „632 al Erei Ford” (Huxley 9) – numărătoarea anilor fiind începând cu „lansarea pe piață a primului automobil Model T al Domnului Nostru Henry Ford” (Huxley 30), oamenii se nasc în urma unor „procese moderne de fertilizare” (Huxley 9), iar cu ajutorul celui numit Bokanovski „Se obțin nouăzeci și șase de ființe umane, acolo unde înainte creștea doar una” (Huxley 10). Firește, aceste zeci de ființe umane sunt gemeni – iată prima lovitură dată de controlorii „noii lumi” identității persoanelor, care se presupune că sunt ființe unice nu numai ca personalitate, ci și ca aspect exterior (desigur, cu excepția gemenilor, tripleților etc.).

Societatea este împărțită pe clase, dar criteriul nu este unul financiar, material, ci mai degrabă unul genetic, în funcție de modificările aduse embrionilor în incubatoare. Clasele sunt denumite Alfa, Beta, Gama, Delta și Epsilon.

În funcție de rolurile pe care urmează să le joace în societatea lor „perfectă”, embrionii din diferite categorii sunt supuși unor diferite condiționări, ce reprezintă, bineînțeles, forme de manipulare și control: de exemplu, prin „oxigenare precară” (Huxley 19), Epsilonilor le este afectat creierul, fiindcă „la Epsiloni nu avem nevoie de inteligență umană!” (Huxley 20) De asemenea, Epsilonii sunt condiționați să agreeze căldura, fiind „predestinați să emigreze la tropice, pentru a deveni mineri, filatoare la fabricile de mătase artificială și oțelari.” (Huxley 21) Directorul incubatorului îi lămurește pe studenți, aflați în vizita cu care se deschide romanul, spunând că: „[…] acesta este secretul fericirii și al virtuții: să-ți placă ceea ce ești obligat să faci. Acesta este țelul întregii condiționări: să-i facă pe oameni să-și îndrăgească destinul social implacabil.” (Huxley 21) În vorbele sale găsim elemente specifice distopiilor – obligația și implacabilitatea destinului (social).

Bebelușii Delta sunt supuși unor procese de „condiționare neo-pavloviană” (Huxley 24), fiind învățați să aibă „o ură <<instinctivă>> față de cărți și flori” (Huxley 27), fiindcă „S-a luat […] hotărârea de a se interzice dragostea de natură, cel puțin în rîndurile castelor de jos [..].” (Huxley 28)

O altă formă de manipulare, ba chiar una de coșmar, aș spune, este „principiul hipnopediei, al educației în timpul somnului” (Huxley 30). Cu ajutorul hipnopediei, copiilor le sunt… inoculate prejudecăți legate de membrii altor clase sociale decât cea din care ei fac parte, dar și numeroase slogane și poezioare pe care să le folosească, în mod prostesc aproape, atunci când vor fi adulți. Cu mândrie, Directorul incubatorului le explică și acest aspect studenților: „[…] mintea copilului se contopește cu aceste sugestii și suma sugestiilor formează mintea copilului. Și nu numai mintea copilului. Și mintea adultului – pentru toată viața. Mintea care judecă, și dorește, și decide – alcătuită din aceste sugestii. […] Sugestii din partea Statelor Unite ale Lumii.” (Huxley 34)

Conform hedonismului, „concepție etică potrivit căreia scopul vieții este plăcerea” (Dex 448), în societatea din „noua lume”, relațiile inter-umane se bazează pe o libertate (mai ales de ordin sexual) imensă, spre deosebire de vremurile de dinaintea Erei Ford, când „[…] jocurile erotice între copii fuseseră considerate ceva anormal[…] și nu numai anormal, ci de-a dreptul imoral […], fiind, prin urmare, interzise cu desăvârșire.” (Huxley 37) Aceste afirmații ale Directorului sunt primite de studenți cu hohote de râs, care arată cât de absurde le găsesc tinerii . Când în scenă intră chiar Mustafa Mond, unul dintre cei zece Controlori Mondiali, și le vorbește despre faptul că înainte exista „Familie, monogamie, idile romantice. Pretutindeni exclusivism, pretutindeni o concentrare a interesului, o canalizare îngustă a impulsurilor și energiei” (Huxley 45), el nu uită să menționeze însă faptul că „toți suntem ai tuturor celorlalți” (45), proverb hipnopedic / afirmație pe care studenții „[…] auzind-o repetată prin întuneric de peste șaizeci și două de mii de ori – ajunseseră s-o accepte nu numai ca adevărată, ci și ca axiomatică, evidentă de la sine, absolut indiscutabilă.” (Huxley 45) Pentru tinerii din „noua lume”, sexul nu reprezintă un tabu, ci familia, rușinându-se și încurcându-se complet atunci când vine vorba de cămin, de naștere, de tată și mai ales de mamă sau alăptare.

Pe lângă extraordinara libertate în ceea ce privește relațiile sexuale, cetățenii „minunatei lumi” au la dispoziție, pentru a rămâne fericiți, un drog numit soma, care „alungă orice sentiment sumbru” (Huxley 65). Soma nu este vreo substanță ilegală, luată pe furiș, ci una pe care fiecare individ este invitat, îndemnat și uneori chiar forțat (pentru a se potoli eventuale revolte) să o consume.

După cum este și cazul romanului lui Bradbury, Fahrenheit 451, nici în „minunata lume nouă” arta nu este privită cu ochi buni. Tot ceea ce ține de creațiile și autorii clasici este interzis, ridiculizat, iar partea cea mai rea este că oamenii nici măcar nu mai sesizează că e ceva în neregulă cu acest lucru. La biblioteca unei școli, aflăm că „Dacă tinerii noștri elevi au nevoie de distracție, o capătă la filmele senzoriale. Noi nu încurajăm distracțiile solitare.” (Huxley 174) Bineînțeles – „distracțiile solitare” îi fac pe oameni să se gândească, iar gândurile lor ar putea să reprezinte un pericol pentru unul dintre principiile de bază ale „noii lumi”, principiul stabilității.

În „Statele Unite ale Lumii” există totuși o zonă care a rămas, mai mult sau mai puțin, neatinsă de tentaculele sistemului Controlorilor Mondiali, fiindcă „[…] din pricina condițiilor climaterice sau geologice nefavorabile ori din cauza caducității resurselor naturale, nu a meritat cheltuiala necesară civilizării.” (Huxley 172) Această zonă este reprezentată de Rezervația pentru Sălbatici – așa-zișii sălbatici sunt oameni asemănători nouă – oameni care au o familie, care cunosc, acceptă și nu se rușinează atunci când vine vorba de noțiuni precum mamă, tată, alăptat, care nu consideră fidelitatea o prostie și care citesc (unii dintre ei, desigur) literatură de calitate – pe Shakespeare, de exemplu.

Înainte de a aduce în discuție un personaj care este un reprezentant mai mult sau mai puțin tipic pentru lumea noastră / pentru Rezervația Sălbaticilor, este necesar ca martorul distopic principal al „noii lumi” să fie prezentat. El este Bernard Marx – până și numele lui este deosebit, stârnind ecouri legate de filosofia marxistă și legătura ei cu ideologia comunistă, comunismul fiind un regim prin excelență totalitar și… distopic!

Bernard Marx este, într-adevăr, un personaj deosebit – dacă la început poți simpatiza cu el, fiindcă gândurile și comportamentul său îl fac să pară un inadaptat la societatea în care trăiește, pe parcurs se observă că dorința sa de a fi faimos și respectat, ce provine dintr-un complex de inferioritate, îl determină să fie insensibil și chiar să cauzeze, indirect, să spunem, sinuciderea unei adevărate victime a „minunatei lumi noi”, John Sălbaticul.

Bernard este un Alfa-Plus, dar de o statură nu prea impunătoare, așa cum ar trebui să fie bărbații Alfa (de aici și complexul său de inferioritate). Se vorbește că „ […] cineva a făcut o greșeală când Bernard era încă în flacon – a crezut că e vorba de un Gama și i-a turnat alcool în surogatul sanguin. Cică de-aia ar fi așa pirpiriu” (Huxley 52), iar „batjocura îl făcea să se simtă străin, un outsider, dar se și purta ca atare, ceea ce sporea prejudecățile împotriva lui și întețea disprețul și ostilitatea stîrnite de defectele lui fizice.” (Huxley 70)

Marx este interesat de Lenina Crowne (da – și numele ei trimite la un reprezentant al comunismului), voind parcă să aibă parte de ceva mai mult decât de o simplă noapte cu ea, fiindcă îi judecă într-un mod atipic (pentru „lumea nouă”) pe cei care vor doar o aventură cu ea: „Ăștia vorbesc despre ea de parcă ar fi o bucată de carne […] Cică s-o aibă, s-o posede. Parc-ar fi vorba să guste niște carne de oaie. O înjosesc socotind-o doar o halcă de carne.” (Huxley 51) Problema este însă faptul că hipnopedia și principiul „toți suntem ai tuturor” funcționează perfect, deci, după cum gândește și Bernard – „[…] ceea ce-i mai grav e că și ea se consideră doar o bucată de carne.” (Huxley 58) Acest aspect îmi întărește convingerea că distopiile trag semnale de alarmă asupra unor domenii variate din societate – cea a autorilor, care devine, treptat, asemănătoare cu lumea zugrăvită în utopiile negre.

Un alt lucru care face ca Bernard să poată fi considerat, inițial, un personaj pozitiv (deși în Minunata lume nouă este oarecum greu să găsești un personaj prin excelență negativ – majoritatea gândesc cum gândesc și acționează cum acționează din cauza condiționării, iar până și Mustafa Mond, unul dintre Controlorii Mondiali se salvează cumva de la a fi demn de dispreț total) este nevoia lui de singurătate, de independență și autonomie: „Vreau să admir în tăcere marea. […] Așa ajung să mă simt parcă… […] Să mă simt de parcă aș fi mai mult eu […]. Mult mai independent, nu atît o parte componentă a altei entități. Nu doar o celulă din organismul social.” (Huxley 97) Marx îi împărtășește aceste gânduri Leninei, care este oripilată de ce aude, ea fiind profund, profund influențată de condiționarea / hipnopedia la care a fost supusă încă de când era mică. Bernard este însă disprețuitor față de replicile învățate de fată pe dinafară, spunând chiar: „Și să mă ia naiba dacă mi-ar părea rău să nu mai fiu util celorlalți!”

Lumea lui Bernard se schimbă când / după ce merge în Rezervația Sălbaticilor cu Lenina, aici întâlnindu-l pe John – fiul necunoscut încă al Directorului de laborator, care îl amenințase că îl va trimite în Islanda, dacă nu își face bine treaba. Mama sa fusese o Beta – Minus, fata cu care Directorul se vedea când a vizitat, în urmă cu aproximativ 20 de ani, Rezervația Sălbaticilor și care s-a pierdut în timpul unei furtuni năprasnice (chiar Directorul îi povestește lui Marx aceste detalii, oferindu-i astfel șansa de a se răzbuna). Bernard îi ia pe John și pe mama sa, Linda, înapoi în lumea civilizată, idee ce i-a apărut în minte de îndată ce a făcut legătura între povestea zisă de Linda cât timp el și Lenina au fost în Rezervație, numită Malpais (span. = țară rea), și povestea Directorului.

În timpul unei adunări, în care șeful său vorbește tuturor despre greșelile lui Bernard – „[..] vederile sale eretice în ceea ce privește sportul și soma, prin viața sexuală scandaloasă, neortodoxă, prin refuzul său de a se supune învățăturilor Domnului nostru Ford […], el s-a dovedit un dușman al Societății […] ” (Huxley 159) – el își aduce în scenă armele secrete, reunind familia (noțiune cu adevărat tabu în „minunata lume nouă”), pe Linda și apoi pe John, spre surprinderea și amuzamentul tuturor celor prezenți, cu excepția Directorului.

Bineînțeles, acum

John era cel după care se dădeau în vînt londonezii. Și John nu putea fi văzut decât prin mijlocirea lui Bernard, paznicul său autorizat. Drept care, acum Bernard se văzu pentru prima dată în viață tratat nu pur și simplu normal, ci ca o persoană de importanță deosebită. Nimeni nu mai spunea că a avut alcool în surogatul sanguin, nimeni nu mai glumea pe seama înfățișării lui. […] Cît despre femei, era suficient ca Bernard să facă o aluzie la posibilitatea unei invitații și imediat putea s-o aleagă pe oricare-i plăcea. (Huxley 166)

De aici încolo, Marx nu mai este, cel puțin în opinia mea, un personaj agreabil:

Succesul i se urcă lui Bernard la cap ca șampania și treptat-treptat îl împăcă pe deplin[…]cu o lume care până atunci nu-i oferise deloc satisfacții.[…]Dar, deși împăcat datorită succesului, tot mai refuza să renunțe la privilegiul de a critica[…] Căci însuși actul critic îi sporea sentimentul propriei importanțe[…]. (Huxley 167)

Gloria lui nu ține mult însă, fiindcă John nu este dispus întotdeauna să fie un animălut la o expoziție. Ba chiar, la un moment dat, Sălbaticul încearcă să îi facă pe muncitori de la un spital să nu mai ia soma, stârnind o adevărată revoltă. Bernard și amicul lor comun, Helmholtz, merg acolo, dar când ordinea este reinstaurată, iar cei trei sunt duși în fața autorităților, Bernard încearcă să se furișeze de acolo, ca să scape nepedepsit.

Punctul culminant al cărții, după părerea mea, este scena următoare, în care Helmholtz, John și Bernard discută cu Mustafa Mond, unul din cei zece Controlori Mondiali, care dă cărțile pe față – întocmai cum face O’Brien când îl torturează pe Winston Smith în 1984. Când Mond pomenește de trimiterea pe o insulă, Bernard își iese din minți, reacționând, „de bunăvoie și nesilit de nimeni”, așa cum se dorea și i s-a impus, prin grave abuzuri fizice și psihice, lui Winston – dă vina pe alții pentru a-și salva pielea: „Să mă trimiteți pe o insulă? Tocmai pe mine? […] Pe mine nu mă puteți trimite. N-am făcut nimic. Ceilalți au fost de vină. Jur că ceilalți au fost.” (Huxley 239) Reacția lui este, culmea, de neînțeles pentru Mond, care spune:

Parcă ar fi vrut cineva să-i taie capul, așa de tare se văicărește […]. Pe cînd, de fapt, dacă ar avea măcar un pic de minte în cap, ar înțelege că pedeapsa aceasta e în realitate o răsplată pentru el. E trimis pe o insulă, adică într-un loc unde va întîlni grupurile cele mai interesante de bărbați și femei care pot fi găsiți undeva pe lume. Toți oamenii care, dintr-un motiv sau altul, au devenit prea individualiști, prea plini de sine pentru a se mai încadra în viața unei comunități. Toți oamenii care nu sunt mulțumiți de ortodoxie, care au idei proprii, independent. Cu alte cuvinte, toți cei care sînt cineva. (Huxley 240)

Se poate spune că John Sălbaticul are, la fel ca și Bernard Marx, un statut de martor distopic, deoarece asistă la toate neregulile din „minunata lume nouă”, fiind adus în această societate aparent perfectă de către Marx, pe post de pion care să îl ajute în răzbunarea contra Directorului de laborator.

John este naiv și inocent, trăsături datorate și poveștilor idilice pe care mama sa i le spune despre „Lumea de Afară” (Huxley 136), despre „[…] filmele pe care le puteai auzi și simți și mirosi, […] și de copilașii în flacoanele acelea frumoase și curate […] și oamenii care nu rămâneau niciodată singuri, ci trăiau împreună și erau atât de veseli și fericiți, […] fericirea era acolo zi de zi, zi de zi….” (Huxley 136)

Pasionat de operele lui Shakespeare, John folosește una dintre vorbele Mirandei din Furtuna când Bernard îi spune că vor pleca împreună din Rezervație, citatul acela reprezentând chiar titlul romanului.

Băiatul se îndrăgostește, cu adevărat, din nefericire, de Lenina – o respectă așa cum nici măcar Bernard nu o face și nici nu îndrăznește să o atingă, comportamentul lui fiind astfel total opus bărbaților obișnuiți din Statele Unite ale Lumii. Această purtare o nedumerește, bineînțeles, pe Lenina, care îi răspunde unei prietene astfel, când aceasta o întreabă dacă John o place: „Uneori mi se pare că da și uneori, parcă, totuși, nu. Întotdeauna se străduiește să mă evite; iese din cameră când intru eu; nu vrea să se atingă de mine; nu vrea nici măcar să se uite la mine. Pe de altă parte, uneori, dacă mă întorc brusc, îl surprind stând cu ochii țintă la mine […]” (Huxley 176). După un timp, John îi mărturisește totuși fetei că o iubește, iar Lenina, purtându-se absolut normal pentru o femeie din „minunata lume nouă”, i se oferă, dar Sălbaticul o respinge și se simte profund dezgustat de gestul ei, strigându-i: „Piei din ochii mei, că te omor!” (Huxley 206)

În timpul discuției cu Mustafa Mond, după ce stârnise revolta de la spital, John își exprimă nemulțumirile față de „minunata lume nouă”, spunându-i Controlorului: „Scăpați de toate neplăcerile, în loc să învățați să le faceți față.” (Huxley 254) John adaugă: „Eu unul nu vreau confort. Îl vreau pe Dumnezeu, vreau poezie, vreau primejdie adevărată, vreau libertate, vreau bunătate. […] Cer dreptul la nefericire.” (Huxley 255)

Finalul romanului îl găsește pe John scârbit de civilizație, care l-a „otrăvit”, l-a „pângărit” (Huxley 257). Singura soluție este să plece, să evadeze. Pleacă să trăiască într-un far, în sihăstrie. Pentru a se pedepsi, ajunge chiar să se biciuiască. Nu este lăsat însă în pace, fiind spionat de un reporter care fac un film cu el – devine iarăși o celebritate, mulți oameni vin în vizită. Vine și Lenina, iar asta e mai mult decât putea el suporta – vrea să o biciuiască pe fată, dar apoi se biciuiește pe sine: „Ah, carnea, carnea! […] Ucide carnea, ucide-o!” (Huxley 274) Cartea se încheie cu scena când un vizitator intră în far, căutându-l pe Sălbatic, pe care îl găsește spânzurat.

După ce am discutat despre Bernard și John, martorii distopici (alături de ei poate fi amintit și Helmholtz, prietenul lui Bernard, un om cu o gândire mai mult sau mai puțin independentă, atipică pentru „minunata lume nouă”, dar care un este întru totul „sălbatic”), este important să menționez o altă categorie de personaje, Marii Inchizitori. În „minunata lume nouă” aceștia sunt zece în total, dar în carte apare numai Mustafa Mond.

Deși umbra sa planează cam asupra întregii cărți, cititorul ajunge să îl cunoască destul de bine pe Mond când acesta discută cu Bernard, Helmholtz și John, reușind astfel să afle principiile după care se ghidează cei care conduc „noua lume”.

În ceea ce privește arta (veche, din Antichitate și până în secolul XXI al nostru), mai ales cea frumoasă, Mond spune: „Frumusețea e atrăgătoare și noi un vrem ca oamenii să fie atrași de lucrurile vechi. Noi vrem să le placă cele noi.” (Huxley 232)

Nici știința, deși pare paradoxal pentru o societate ai cărei indivizi sunt creați în eprubetă, nu înseamnă prea mult pentru Controlor: „Fiecare schimbare reprezintă o amenințare la adresa stabilității. […] Orice descoperire în domeniul științei pure este potențial subversivă; până și știința trebuie uneori să fie tratată ca un posibil inamic.” (Huxley 238)

Opinia lui referitoare la artă și știință este extremistă: „Nu numai arta este incompatibilă cu fericirea, ci și știința. Știința e periculoasă; trebuie să avem multă grijă, s-o ținem în lanț și cu botniță.” (Huxley 238) Arta este periculoasă deoarece, dacă este bună, te pune pe gânduri, iar gândurile acestea pot să nu se conformeze regulilor sociale stricte, pe când știința poate fi oricând pusă în slujba unor idei revoluționare, care pot duce la răsturnarea regimului.

Este clar că Mond este un Mare Inchizitor, un”noble tyrant” (Roman-Bărbuți 56) atunci când vine vorba de exilarea pe o insulă și îi mărturisește lui Helmholtz că „aproape” (Huxley 241) îl invidiază. Întrebat de ce nu este și el pe vreo insulă, Mustafa răspunde: „Pentru că, în cele din urmă, am preferat locul ăsta.” (Huxley 241) El este conștient că, în „minunata lume nouă”, adevărul este modificat, dar spune că: „[…] fericirea a avut numai de câștigat. Nu poți căpăta totul pe gratis. Fericirea are și ea un preț, care trebuie plătit.” (Huxley 242) Când John îi atrage atenția că el nu a ajuns pe o insulă, Mustafa spune: „Tocmai așa am plătit. Alegându-mi să slujesc fericirea. Altora – nu a mea.” (Huxley 243)

Deși spune, la un moment dat, că a ales să nu plece pe nicio insulă, ca să poată avansa spre postul de Controlor Mondial, Mustafa Mond nu este (în totalitate) avid de putere și nepăsător la dorințele celorlalți – el îi trimite pe Helmholtz și pe Bernard în exil, unde aceștia, cred eu, vor fi destul de fericiți, dacă prețuiesc suficient libertatea, și nu îi pune, după cum glumește, în „camera de exterminare.” (Huxley 243)

Minunata lume nouă a lui Huxley este o distopie importantă și o carte extrem de interesantă. Consider potrivite cuvintele lui Holden Caulfield din De veghe în lanul de secară pentru situația mea: „Ce mă dă pe bune pe spate e o carte care, după ce-ai terminat-o de citit, te face să-ți dorești ca autorul să-ți fie prieten la cataramă și să poți să îl suni ori de cîte ori ai chef să stai de vorbă cu el” (Salinger 27), deoarece, cu siguranță, mi-ar fi plăcut să pot vorbi cu Aldous Huxley, pentru a vedea ce se ascunde în spatele distopiei sale, care sunt sentimentele și ideile lui la un oarecare număr de ani după scrierea cărții.

Bineînțeles, a discuta direct cu Huxley este imposibil, dar autorul a oferit totuși unor cititori curioși ca mine prilejul de a intra puțin în mintea sa scriind eseul Reîntoarcere în minunata lume nouă, eseu ce răspunde la diverse întrebări cu care cineva ar putea rămâne după încheierea lecturii Minunatei lumi noi. Cuprinsul eseului indică problemele din minunata lume nouă, ca de exemplu: suprapopularea, spălarea creierelor, persuasiunea subconștientă sau pe cale chimică, hipnopedia ș.a.

Pentru început, Huxley aduce în discuție cauzele ce pun libertatea în pericol. Una dintre acestea este natalitatea ce nu poate fi controlată, care duce la suprapopulare. În „minunata lume nouă”, problema fusese rezolvată, prin menținerea unui număr optim de oameni, dar în realitate „[…] ea devine tot mai gravă și amenințătoare cu fiecare an ce trece.” (Huxley, Reîntoarcere în minunata lume nouă 15) El atrage atenția că „Suprapopularea duce la nesiguranță economică și la neliniște socială. Neliniștea și nesiguranța duc la un control mai puternic exercitat de guvernele centrale și la sporirea puterii lor. În lipsa unei tradiții constituționale, această putere sporită va fi probabil exercitată într-o manieră dictatorială.” (Huxley, Reîntoarcere în minunata lume nouă 19-20)

De la acest punct încolo, este dificil să selectez doar câteva aspecte memorabile din Reîntoarcere în minunata lume nouă, deoarece toată cartea merită să fie citită și discutată pe îndelete. De exemplu, nu pot să nu menționez „[…] divertismentele non-stop de cele mai fascinante feluri (filmele tactile, orgia-beția, jocurile centrifuge) […]”(Huxley, Reîntoarcere în minunata lume nouă 52) care „[…] sunt folosite în mod intenționat, ca instrumente politice, în scopul de a-i împiedica pe oameni să dea prea mare atenție realităților situației sociale și politice” (Huxley, Reîntoarcere în minunata lume nouă 52), deoarece această practică poate fi considerată reprezentativă pentru o lume distopică. De asemenea, pentru reprezentanții lumilor distopice nu există decât contrarii, de tipul permis/interzis, potrivit/nepotrivit în cadrul regimului: „Propagandistul demagog trebuie să fie în mod consecvent dogmatic. Toate afirmațiile sale sunt făcute fără niciun fel de rezerve. Nu există niciun fel de nuanțe de gri în tabloul lumii pe care îl prezintă el; totul este fie diabolic de negru, fie de un alb celest.” (Huxley, Reîntoarcere în minunata lume nouă 62)

Despre tehnicile de condiționare a bebelușilor, autorul spune că acestea „[….] sunt încă de domeniul unui viitor îndepărtat, de peste câteva generații” (Huxley, Reîntoarcere în minunata lume nouă 92), iar despre hipnopedie menționează că, „[…] dacă se dovedește eficace, ar deveni un instrument înspăimântător în mâinile oricărei persoane aflate în situația de a impune sugestiile sale unui auditoriu captiv.” (Huxley, Reîntoarcere în minunata lume nouă 119) Din aceste vorbe reiese că autorul se cam aștepta ca societatea să se îndrepte către una distopică – ceea ce s-a și întâmplat, oarecum, sub forma regimurilor totalitare ce au fost înlăturate din unele țări după câteva decenii de la instaurare. Huxley era conștient că „[…] forțele care amenință acum libertatea sunt prea puternice pentru a li se putea rezista multă vreme. Și totuși, este de datoria noastră să facem tot ce putem pentru a ne împotrivi lor.” (Huxley, Reîntoarcere în minunata lume nouă 162)

Concluzii

Ajunsă la această ultimă parte a lucrării mele, mărturisesc că misiunea de a formula niște concluzii mi se pare oarecum dificilă, pentru că domeniul utopiilor și al distopiilor este vast și fiecare carte în parte este mult mai complexă față de aspectele pe care le-am semnalat eu – dar poate că datorită acestui fapt sunt atât de interesante, pentru mine și nu numai, cu siguranță.

Am spus la început că pe parcursul lucrării se va contura o idee – ei bine, vorbeam despre faptul că, în opinia mea, utopiile sunt distopii. Nu puteam să scriu asta de la început, pentru că nu puteam vorbi mai întâi despre distopii și apoi să arăt asemănările cu utopiile. Utopia a devenit (sau poate că a fost de la început), de-a lungul timpului, distopie. Nu puteam nici să îmbin scrisul despre utopii cu cel despre distopii, deoarece am considerat necesară o prezentare separată a celor două categorii.

Acum însă, după ce am analizat elementele specifice utopiei, dar și pe ale distopiei, în diferite cărți de bază, ce nu puteau să lipsească dintr-o lucrare având această temă, pot indica elementele comune, fundamentale, care mă fac să cred că între cele două tipuri se poate pune semnul egal.

Vorbeam în argument de ideea perfecțiunii, ca și cum ar fi specifică numai utopiilor, care descriu societăți perfecte, în fruntea cărora stau conducători minunanți, raționali (sau, eventual, fără conducători, cum este cazul mănăstirii Thélème din Gargantua și Pantagruel), preocupați numai de progres și de fericirea oamenilor. Dar nu sunt acestea niște trăsături care se pot aplica perfect și distopiilor? Cel mai bun exemplu este Minunata lume nouă – chiar titlul sugerează cât de fermecătoare este societatea erei Ford, conducătorii par să fie și ei interesați numai de fericirea oamenilor, iar știința evoluează din ce în ce mai mult.

De fapt, toate aceste perfecțiuni sunt aparente! Cele două categorii diferă atunci când vine vorba de contrastul dintre aparență și esență. În cazul distopiilor, cititorul se așteaptă de la bun început ca acesta să fie semnificativ, pentru că se știe că ele ’’[…] provide irreproachable rational models of imperfect, crushing, threatening societies inimical to man’s best aspirations” (Zirra 62), dar este oarecum mai greu de observat în ceea ce privește utopiile. Și acolo perfecțiunea este doar o aparență: dincolo de aceasta, un cititor atent își poate da seama că fericirea utopienilor nu are cum să fie autentică, din cauza uniformizării (pe care se pune accent mai ales în distopii) – toată lumea ori se îmbracă la fel, ori ajune să se îmbrace la fel (din proprie inițiativă, teoretic). Toată lumea vrea același lucru, ori ajunge să vrea același lucru etc. Ceea ce îi face pe oameni să fie diferiți, deci deosebiți, deci speciali, este anulat, nefiind ceva de dorit.

Ar fi fost interesant dacă autorii de utopii s-ar fi concentrat și ei, asemeni celor de distopii, pe gândurile și sentimentele unor martori, ale unor oameni care nu fac parte din elita societății, pentru a vedea dacă ei erau conștienți că binele de care se presupune că sunt înconjurați nu este atât de bine. Dacă s-ar fi întâmplat asta, însă, e foarte probabil ca fiecare utopie să fie considerată o distopie – având în vedere că acestea pun accentul pe interioritatea personajelor.

Așadar, după cum am menționat – ori utopiile au devenit încet, încet, distopii, această transformare fiind una firească, ținând cont mai ales de evenimentele nefericite care și-au pus amprenta asupra secolului XX (războaiele mondiale, instalarea regimurilor totalitare), secol în care distopiile au înflorit, ori au fost așa de la bun început, fără ca asta să fie prea clar, din cauza lipsei martorilor (să le spunem) utopici și datorită speranțelor pe care poate că unii autori le mai aveau în omenire.

În încheiere adaug, pe un ton aproape didactic, ideea că fiecare ar trebui să citească măcar o distopie, pentru că distopiile cuprind o analiză complexă, de cele mai multe ori minunată, a sufletului și a minții oamenilor, care nu sunt făcuți pentru a fi rotițe într-un mecanism social riguros, ci pentru a fi ei înșiși, cu o mie de diferențe (având în vedere că fiecare persoană este absolut unică) de care trebuie să fie mândri și pe care trebuie să și le scoată în evidență, pentru a străluci.

Bibliografie

Bibliografie primară:

Bacon, Francis. Noua Atlantidă. Trad. de Dana Jalobeanu. București: Adevărul Holding, 2011

Bradbury, Ray. Fahrenheit 451. Trad. de Petre Solomon. București, Art, 2013

Dostoievski. Frații Karamazov. Trad. de Ovidiu Constantinescu și Isabela Dumbravă. București:

Corint, 2014

Huxley, Aldous. Minunata lume nouă. Trad. de Suzana și Andrei Bantaș. Iași: Polirom, 2011

Huxley, Aldous. Reîntoarcere în minunata lume nouă. Trad. de Suzana și Andrei Bantaș. Iași:

Polirom, 2013

Morus, Thomas. Utopia: cartea de aur a lui Thomas Morus, pe cât de utilă pe atât de plăcută,

despre cea mai bună întocmire a statului și despre noua insulă Utopia. Trad. de Elefterie

și Șt. Bezdechi. București: Editura Mondero, 2003

Orwell, George. Ferma Animalelor. Trad. de Mihnea Gafița. Iași: Polirom, 2011

Orwell, George. O mie nouă sute optzeci și patru. Trad. de Mihnea Gafița. Iași: Polirom, 2012

Rabelais, François. Gargantua și Pantagruel. Traducere și note de Alexandra Poenaru. București:

Adevărul Holding, 2009

Salinger, J. D. De veghe în lanul de secară. Trad. de Cristian Ionescu. Iași: Polirom, 2011

Swift, Jonathan. Călătoriile lui Gulliver. Traducere și note de Leon Levițchi. București: Adevărul

Holding, 2009

Bibliografie secundară:

Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), coord. Ion Coteanu, Ion Dănăilă, Nicoleta

Tiugan, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Univers Enciclopedic, București 1998.

Borbély, Ștefan. Civilizații de sticlă. Cluj-Napoca: Editura Limes, 2013

Ciorănescu, Alexandru. Viitorul trecutului: utopie și literatură. București: Cartea Românească,

1996

Constantinescu, Cătălin. Paradigme literare ale Utopiei. Iași: Ed. Universității „Alexandru Ioan

Cuza”, 2004

Foucault, Michel. A supraveghea și a pedepsi: nașterea închisorii. Traducere din franceză și note

de Bogdan Ghiu; control științific al lucrării: Marius Ioan. Prefață de Sorin Antohi.

București: Humanitas, 1997

Grecu, Maria, Elena Grecu. Istorie: Sinteze pentru examenul de bacalaureat și admiterea la

Facultate. București: Editura Didactică și Pedagogică, 2011

Ionescu, Elena. Limba și literatura română. Literatura comparată. Ministerul Educației și

Cercetării. Proiectul pentru Învățământul rural, 2007

Opriță, Mircea. Discursul utopic. București: Cartea Românească, 2000

Roman-Bărbuți, Gabriel. Individual vs. Society in the Dystopian Fiction of the first half of the

XXth century. Iași: Lumen, 2008

Tyner, James A. ’’Self and space, resistance and discipline: a Foucauldian reading of George

Orwell’s 1984.” Social & Cultural Geography. Vol. 5. 1 (2004): 129-149.

Zirra, Ioana. British Literature in the Twentieth Century: Themes, Paradigmes, Authors,

Approaches. București: Editura Universității din București, 2014