Despre Oras Si Locuinta Urbana
Bibliografie:
Bachelard, Gaston – Casa din pivnita pana in pod. Sensul colibei, Secolul 20 1-2-3/1999 – Loc-locuire poluare, [NUME_REDACTAT] din Romania si [NUME_REDACTAT] Secolul 21
Bernea, Ernest – Cadre ale gindirii populare romanesti, [NUME_REDACTAT], 1985
Biciusca, Florin – Centrul lumii locuite, Paideia, Bucuresti, 2000
Blaga, Lucian – Opere filozofice, Ed. Minerva, Bucuresti, 1985
Bratuleanu, Anca – Curti domnesti in Romania – Valahia veacurilor al XVII-lea si al XVIII-lea, [NUME_REDACTAT], Bucuresti, 1997
Choay, Francoise – Alegoria patrimoniului, Simetria, Bucuresti, 1998
Crutzescu, Gheorghe – [NUME_REDACTAT] – [NUME_REDACTAT], Bucuresti, 1987
De arhitectura nr. 10
De arhitectura nr. 4 – 2/2001
De arhitectura nr. 5 – 3/2001
Dragan, Radu – Fiinta si spatiul, Arhitectura 4/1998, Arhitectura 5/1986
Dragan, Radu – Lumile rasturnate, Ed. Paideia, Bucuresti, 2000
Eliade, Mircea – De la Zalmoxis la Genghis-Han, [NUME_REDACTAT] si Enciclopedica, Bucuresti, 1980
Eliade, Mircea – Istoria credintelor si ideilor religioase, Chisinau, 1994
Eliade, Mircea – Sacrul si profanul, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992
Gaivoronschi, Vlad – Matricile spatiului traditional, Ed. Paideia, Bucuresti, 2002
Harhoiu, Dana – Bucuresti, un oras intre Orient si Occident – [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] din Romania, ARCUB, Bucuresti, 1997
Horia, Alexandru – Vorbirea in soapta, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1995
Ioan, Augustin – Altfel de spatii, Studii de heterotopologie (Junk space si spatiul vag), Ed. Paideia, Bucuresti, 2001
Ioan, Augustin – Khora, Paideia, Bucuresti, 1998
Ioan, Augustin – O (noua) “Estetica a reconstructiei”, Paideia, Bucuresti, 2002
Ionescu, Grigore – Arhitectura pe teritoriul Romaniei de-a lungul veacurilor – [NUME_REDACTAT] RSR, Bucuresti, 1982
Lynch, Kevin – Good city form, The MIT Press, 1992
Lynch, Kevin – L’image de la cite
Manolescu, Anca – Locul calatorului, Ed. Paideia, Bucuresti, 2002
Mihali, Ciprian – Altfel de spatii, Studii de heterotopologie (Spatiul urban: diseminat, miniaturizat, polivalent), Ed. Paideia, Bucuresti, 2001
Mihali, Ciprian – Inventarea spatiului, Paideia, Bucuresti, 2001
Norgberg – Schulz, Christian – Existence, space and architecture, [NUME_REDACTAT] Limited, 1971
Norgberg – Schulz, Christian – [NUME_REDACTAT]
Octogon nr. 10
Octogon nr. 6
Povestea caselor – [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] din Romania, Bucuresti, 1999
Secolul 20 loc-locuire poluare, [NUME_REDACTAT], Bucuresti, 1999
Stahl, Henri H. – Eseuri critice, [NUME_REDACTAT], Bucuresti, 1983
Toffler, Alvin – Socul viitorului, [NUME_REDACTAT], Bucuresti, 1973
Toynbee, Arnold – Orasele in miscare, [NUME_REDACTAT], Bucuresti, 1976
[NUME_REDACTAT], Arnold – Rituri de trecere, Ed. Polirom, Iasi, 1997
Vasilescu, Virgil – [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], 1993
Atanasiu, Cristina – Biserica ortodoxa – Simbolism spatial
Atanasiu, Cristina – [NUME_REDACTAT] – calitatea spatiului public – conditie a cadrului urban flexibil
Atanasiu, Cristina – Spatiu. Loc. [NUME_REDACTAT], Romulus – [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] RSR, Bucuresti, 1985
Plan de idei
Despre spatiul urban
Diferentierea spatiala urbana
Valoarea particulara a spatiului urban
Identitate, structura, semnificatie – calitatile spatiului urban
Nodurile in cadrul orasului – concentrari de caracteristici si semnificatii
[NUME_REDACTAT]
Despre luarea in posesie a spatiului
Despre proiectarea locuintei unifamiliale urbane
Despre spatiu, timp si simboluri
Rituri ale consacrarii spatiului
Fundare, intemeiere
Practici si obiceiuri de fundare
Determinarea si marcarea centrului
Trasarea si materializarea limitelor
Finalul de edificare
Ritualuri de intrare in casa
[NUME_REDACTAT]
[NUME_REDACTAT] case
Tema dizertatie
Despre oras si locuinta urbana
Plan de idei
Despre spatiul urban
Diferentierea spatiala urbana
Valoarea particulara a spatiului urban
Identitate, structura, semnificatie – calitatile spatiului urban
Nodurile in cadrul orasului – concentrari de caracteristici si semnificatii
[NUME_REDACTAT]
Despre luarea in posesie a spatiului
Despre proiectarea locuintei unifamiliale urbane
Despre spatiu, timp si simboluri
Rituri ale consacrarii spatiului
Fundare, intemeiere
Practici si obiceiuri de fundare
Determinarea si marcarea centrului
Trasarea si materializarea limitelor
Finalul de edificare
Ritualuri de intrare in casa
[NUME_REDACTAT]
[NUME_REDACTAT] case
Despre spatiul urban
S-a afirmat despre spatiul urban ca este rezultanta actiunii tuturor fortelor creative ale fiecarei societati. Adica toti locuitorii orasului participa la formarea sa.
Daca privim orasul dintr-o perspectiva istorica, orasul – tirg, orasul care s-a format in mod spontan, adica nu ne referim la orasele rezultate in urma proiectarii de planseta, atunci cind vorbim despre locuitori ne referim de fapt la comunitati formate in timp. Aceste comunitati au anumite caracteristici. In primul rind nu sint omogene, in sensul ca membrii comunitatii sint proveniti din zone diferite, au informatii culturale si obiceiuri diferite, sau provin din categorii sociale diferite. “Orasul il atrage pe taran chiar in cazul – din ce in ce mai rar – cand are perspective in satul sau natal si nu are nici o perspectiva in orasul in care a migrat.” Acesta este motivul pentru care este foarte greu sa vorbim despre o anumita omogenitate sociala sau culturala a orasului. “Orasul, in formulea sa actuala si (tot mai) mondiala, este un proiect si un concept specific modernitatii. Desi trimite la cetatea antica ori la burgul medieval, el are prea putin de-a face in modelul si in existenta sa cu acestea.”
Pe de alta parte, in cazul iminentei unei anumite globalizari, se pune problema reala cum trebuie facut ca importul de traditii sa fie cit mai mic. “Va fi un Oras mondial in sensul ca toate megalopolisurile locale sevor contopi intr-un singur oras, ca rezultat al expansiunii zonelor rezidentiale, cat si al celor industriale”? Deci ce trebuie facut pentru pastrarea unui anumit specific national?
Orasul este foarte dinamic si foarte deschis in fata schimbarilor ai transformarilor de toate felurile, iar pe de alta parte evolueaza departe si independent de mediul rural. “[…] orasul ne obliga, prin sensurile sale unice si prin interdictiile sale, sa fim asemeni lui, povestitori si bricoleri, producand <<colaje prin alianta dintre citate ale trecutului si extrase ale prezentului, pentru a face din ele serii, (procese gestuale, intinerarii narative), in care contrariile simbolizeaza>>”.
Problema este ca cineva trebuie sa pastreze balanta in echilibru. “Arhitectul reprezinta adesa lumea certitudinii, a adecvarii, a stapanirii si a puterii, […], el trebuie sa intemeieze, sa puna fundatii solide pentru a putea inalta casa sau catedrala cunoasterii.”
Orasul nu este si nu trebuie sa fie un sat mai mare. Orasul are o complexitate foarte mare, iar caracterul lui este o rezultanta a actiunii societatii. “Orasul vazut de jos, de aproape, de la nivelul pasilor, este orasul prins in istoria sa si in istoriile sale.”
Daca vorbim despre Bucuresti si despre problema locuirii constatam ca apar o serie intreaga de probleme reale. S-a vorbit despre impactul pe care il are cadrul construit asupra omului. [NUME_REDACTAT] sint de mai multe feluri: cartierele de blocuri si cartierele nou aparute.
Se observa o tot mai mare tendinta de migratie a locuitorilor din centru spre marginile orasului, de la bloc la locuinta izolata pe lot. De ce fug oamenii? De ce fug de cartierele cu blocuri spre ceva care mimeaza locuirea in mediul rural?
Pe de-o parte pentru ca locuirea la bloc nu ofera satisfactii individului. Blocurile sint asemanatoare, apartamentele sint la fel si dorinta omului de a personaliza spatiul in care traieste este fireasca. Pe de alta parte cartierele sint foarte aglomerate, aglomerare care a rezultat si in urma politicii de indesire. Spatiile verzi sint insuficiente si, din pacate, se atenteaza si la integritatea celor care exista. Nu exista locuri de parcare, iar despre intimitate nici nu se poate discuta in conditiile in care blocurile sint foarte apropiate intre ele si fereastra este un acces fara trecere in apartamentul vecinului de peste drum. [NUME_REDACTAT] “peretii au urechi si ferestrele ochi”. Cartierele de blocuri mai au o mare problema: au rezultat spatii diferite dar foarte asemanatoare, nu exista repere, centrele de interes sint foarte aleatoare. “Sub aparenta eliberare de sit, fiinta capata mai multe determinari, pierde din gradele sale de libertate pe care le cedeaza structurilor/retelelor de putere, tutelatoare. Arhitectura ar fi urmat sa dispara in proces, deodata cu notiunile conexe locuirii, care ii dau aceasta substanta: teritorializare (prin trasarea limitelor), apartenenta (prin situl impartasit in comunitate), vecinatate (relatii orizontale), centru/periferie (relatii verticale).”
Strada joaca un rol pur functional desi este foarte greu sa vorbim despre functional in conditiile in care in cartierele aglomerate este folosita ca loc de parcare, lucru care ingreuneaza foarte tare circulatia. Pe scurt este o adevarata aventura drumul zilnic intre serviciu si casa. “Fara geniul al locului, nu mai exista iradiere (de sens), templul devine cladire, iar orasul intreg un depozit, pe care doar o retorica a pasilor,[…] mai poate sa-l anime si sa-l mai faca viabil.”
S-a vorbit foarte des despre fenomenul de masa al inchiderii balcoanelor. Balcoanele sint inchise pe de-o parte din cauza spatiului insuficient, dar se poate afirma si ca de fapt este o manifestare fireasca a omului dezradacinat, mutat de la sat la oras, in sensul ca in mediul rural acareturile si zonele de depozitare sint amplasate gradat spre spatele curtii. Tendinta dezradacinatului este sa transforme balconul in spatiu de depozitare, acesta fiind cel mai departe de intrarea in casa. Sint si voci care spun ca probabil inchiderea cu sticla a balconului ar putea fi mimarea “geamlicului” atit de prezent in Bucurestiul dinaintea demolarilor in masa din perioada comunista.
In cazul Bucurestiului s-a vorbit de nenumarate ori despre “traditia demolarilor”. Nu se poate afirma insa ca demolarea este o traditie la romani, dar se observa o tendinta de a strica tot ce este vechi, indiferent daca are vreo valoare sau nu. Rolul arhitectului este sa decida daca un edificiu trebuie demolat sau nu, daca trebuie sau nu pastrat ceva din el si ce anume. Exista o tendinta de a sterge cu buretele capitole intregi din istorie, daca acestea devin nesatisfacatoare. Daca se demoleaza fara discernamint rezultatul este disparitia traditiei. Disparitia traditiei duce la uitare. “Nici vechiul nu este superior noului (perspectiva traditionala), nici noul nu este superior vechiului (perspectiva moderna): cele doua virste au acelasi statut axiologic.”
Spre exemplu, zona cuprinsa intre lacul Vacaresti si [NUME_REDACTAT] este o zona foarte controversata. In primul rind din cauza istoriei ei foarte agitate. Conform planurilor din anul 1847, dupa manastirea Vacaresti se termina orasul. Ulterior a fost transformata in inchisoare, iar in vremea comunismului a fost demolata, lacul a fost amenajat cu diguri de greutate din pamint cu pereu de beton, dar nu a fost ulterior umplut cu apa, in ideea crearii unei zone de agrement. Initial aici erau gradini de zarzavaturi conform planurilor cadastrale ale epocii, acum pe deal este ‘’ Tirgul cu castani’’, un loc in care se vind de toate, de la incaltaminte la ‘’decodoare’’ contrafacute pentru HBO. Probabil ca la un moment dat va fi umplut, iar cei care vor ajunge in zona respectiva vor putea beneficia de oglinda de apa. Au existat diverse propuneri si idei in legatura cu ce ar trebui sa contina zona studiata. Au fost voci care au afirmat ca manastirea ar trebui reconstruita, alte voci care au spus ca zona ar trebui sa aiba destinatia de zona rezidentiala. Pe de-o parte, poate ca reconstruirea manastirii nu ar fi cea mai buna idee. Se spune ca demolarea face parte din istoria si traditia Bucurestiului (ce pacat ca s-a ajuns sa se afirme ca la romani demolarea este o traditie). Dar probabil ca nu degeaba s-a ajuns la o astfel de concluzie. S-a construit si s-a demolat tot timpul (putem sa ne amintim de istoria Ateneului. La mijlocul secolului al XVIII-lea [NUME_REDACTAT] cladeste, in 1764, in [NUME_REDACTAT] o biserica si cumpara apoi si locurile invecinate. Dupa pacea de la [NUME_REDACTAT], 1774, Cantacuzino emigreaza in Rusia. Dupa un an se intoarce in tara si daruieste biserica si locurile din jur Episcopiei de Ramnic. Si, inainte de a parasi iar tara, cladeste in curtea ctitoriei sale o scoala romaneasca, cu un dascal, pentru 12 copii. Biserica si [NUME_REDACTAT] functioneaza pana in 1848, cind incep sa se darame. Si astfel metohul devine o piata cu o biserica in ruina in mijloc. Se zvonea chiar ca biserica nu fusese niciodata tarnosita. Aici se aseaza, in 1861, [NUME_REDACTAT]. Pe la 1864 biserica arata jalnic si atunci Ulysse de Marsilac se intreaba de ce nu s-ar deschide pe locul acestei ruine o gradina cu banci, cu havuz si cu statui. In acel an, saizeci de puscariasi sunt trimisi sa darame biserica. Pe la 1890 se spune ca s-a amplasat acolo, chiar pe locul sfintei mese, o coloana de marmura, numita “chibritul lui Pache”. De fapt, se pare ca acea coloana fusese amplasata acolo in 1865, iar in 1890 a fost ridicata de acolo, in vremea cind [NUME_REDACTAT] era primar al Bucurestiului. In 1888 coloana de fapt deranja si a fost mutata si ea la rindul ei in diverse locuri. In 1977 a fost deteriorata de cutremur. Pe locul viran s-a facut o gradina, care a fost deschisa in 1870, gradina care avea o cupola bizantina, o fantana cu naiada, o stanca artificiala din care tisnea apa. Dar nici gradina nu are multe zile, caci in Bucuresti ia fiinta o societate ecvestra care propune ca pe locul bisericii darimate sa se construiasca un amfiteatru care sa foloseasca drept circ, manej, cazino, sala de baluri. Comitetul cumpara terenul si amfiteatrul incepe sa se construiasca. Dar nu prea mult, caci lipsa banilor isi spune cuvintul. Zidurile sunt parasite si locul este lasat in paragina. Atunci apare [NUME_REDACTAT], care alege acest loc pentru construirea unui camin al artelor, cu Sali de concerte, expozitii, biblioteca. Zis si facut, constructia incepe, nu-i ajung banii, se imprumuta, dar pentru ca dobinzile erau mari creditorii lui scot Ateneul la vinzare in 1886. Camera voteaza atunci o lege prin care autorizeaza Guvernul sa plateasca creditorii. Dar ca lucrarile sa fie terminate, Exarcu si prietenii lui organizeaza o cheta in toata tara, “un leu pentru Ateneu”. [NUME_REDACTAT] ridicat pe fundatiile unui circ este terminat. In gradina din fata lui sunt expuse busturile lui [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Eminescu, Urechia si bustul lui Exarcu dupa 1898. Dar dupa cincizeci de ani se vor ridica statuile, vor fi scoase florile si taiati pomii , iar in gradina Ateneului se va turna asfalt.)
Am folosit istoria Ateneului ca argument pentru cele ce urmeaza.
Se pare ca locuirea este o problema, pe de-o parte din cauza unei rupturi cu traditia, traditie care mai poate fi intilnita partial la sat, pe de alta parte din vina locuirii la bloc. Toti cei care vor sa isi construiasca o casa pe pamint vor ca aceasta sa fie mare si sa nu aiba conditiile de viata de la bloc. Oamenii nu mai vor sa stea la bloc, vor autonomie.
[NUME_REDACTAT] este o zona cu potential deosebit, si probabil ca cel mai bine ar fi ca, daca va fi transformata in zona de locuinte, acestea sa satisfaca cererea beneficiarilor. Ar insemna ca trebuie sa aiba suprafata locuibila mai mare si sa nu fie prea inalte. Desi ideal ar fi ca locuintele sa fie individuale, cite o locuinta pe lot. Bucurestiul se tot extinde, zonele cu locuinte individuale se constituie in comunele invecinate. Pe de alta parte, librariile gem de greutatea cartilor despre [NUME_REDACTAT], carti pe care de cele mai multe ori cei care vor sa isi construiasca o casa cred ca este datoria lor sa le citeasca si sa ii impuna si arhitectului sa proiecteze dupa litera cartii. Acesta este departe de a fi un lucru bun. Motivul este ca oamenii simt nevoia sa fie protejati de spirite, de zeitati, de divinitate. Fiecare simte nevoia sa aiba o divinitate protectoare, numai a lui. Povestile despre sarpele casei si despre proceduri de fundare care sunt intilnite la noi, au fost date uitarii. Lucrurile sunt mult mai simple in cazul in care locuirea se desfasoara in casa stramoseasca, acolo unde exista amintirea stramosului protector si amintiri. Problema este ca lasind la o parte traditia si uitind legendele ajungem sa nu stim ca exista si zeitati autohtone bune despre care se spune ca protejeaza caminul si orice alta constructie noua. Ajungem sa ne insusim principii care nu au nici o legatura cu zona noastra geografica si cu atit mai putin cu traditia autohtona. Astfel apar si superstitiile. Intrebarea este cum faci sa lecuiesti oamenii de superstitii si de teama de fortele raului, cum faci sa le spui ca nu au nevoie de Valentine’s day cind exista Dragobetele autohton, ca de [NUME_REDACTAT] se deschid cerurile, ca spiritele rele circula liber in noaptea de sfintul Andrei si multe alte lucruri ?
“Poate fi «con-locuit» un spatiu, asadar putem ridica o cladire noua fara a elimina prin acest gest trecutele stari prin care va fi trecut deja acel sit si fara a elimina in proces timpul continut in ele?”
Cum amplasezi aici locuinte, cum alegi locul, daca locul are o istorie agitata si a fost martorul nefericirii ? Spalarea se poate face in primul rind printr-o slujba, astfel poti imblinzi spiritul locului. Pina la urma reusesti sa construiesti locuinte in zona studiata. Dar ce faci ca istoria locului sa nu fie data uitarii cu timpul ? Pentru ca atunci sacrificiul a fost zadarnic. Pentru ca cel mai important ar fi sa nu mai uitam.
Solutia ar fi ca in primul rind sa invete cei care sunt pusi sa ii invete pe ceilalti. Poate ca cel mai bine ar fi sa folosim potentialul locului pentru a amplasa aici un centru cultural care studieze trecutul si care sa spuna adevarul, caci adevarul este cel care ne poate salva. O solutie ar fi ca punctul central, polarizator, al acestui asezamint sa fie amplasat pe locul fostei manastiri Vacaresti. Locuintele pot fi construite la baza dealului. Se poate crea un asezamint cultural, dar trebuie creat astfel incit sa poata fi prezent in viata cotidiana a omului. Oamenii trebuie atrasi si informatia trebuie tinuta la vedere. Cuvintul potrivit ar fi: transparenta. Iar legatura cu trecutul nu trebuie rupta, ci mentinuta vie, pentru ca se ajunge intr-un punct ca urmare a parcurgerii unui traseu, iar cel mai important este sa nu intervina iarasi uitarea. “Primul mod de coprezenta: o cladire noua pe un sit dat, care este deopotriva «acum» si «atunci». Co-prezenta atunci implica prezenta in acelasi timp, pe acelasi amplasament si, mult mai important, in aceeasi interventie (cladire noua, amenajare urbana, conversie a unei cladiri existente, restaurare) a cit mai multora din ipostazele semnificative prin care a trecut acel sit si, acolo unde este cazul, acea cladire.”
Zona poate fi in acelasi timp si zona rezidentiala, pentru ca “locul” nu ar trebui considerat un “loc rau”. Demolarea a fost poate sacrificiul de intemeiere.
Pe de alta parte nici cartierele nou constituite, nu sint cu mult mai satisfacatoare. In primul rind sufera la capitolul servicii si risca sa se transforme in cartiere dormitor. Se construieste destul de haotic. Aspectul general este acela de colaj. Apar case diferite din zone diferite una linga alta. Zonelor construite le lipseste coerenta. Viata la curte mimeaza traiul de la tara. Proprietatile sint mari ca reactie fireasca la spatiul insuficient de la bloc, gardurile sint inalte si opace fara vreo legatura cu delimitarea proprietatii in mediul urban unde gardul inalt cu uluci apare doar in cartierele sarace marginase. Apare celebrul “barbecue” ca o manifestare fireasca a lipsei spatiilor verzi urbane si a zonelor de recreere.
Diferentierea spatiala urbana
Diferentierea spatiala este o rezultanta in procesul de constituire al formei urbane. Forma urbana este o exprimare spre finalitate a fenomenului urban.
Orasul este un act de sinteza al formei urbane. Orasul poate fi o opera de arta sau putem vorbi despre criza orasului, criza formei ubane cind ne referim la orasul ca produs. Orasul este manifestarea organizata a formei urbane. Astfel rezulta doua modalitati de intelegere a orasului. Pina la revolutia industriala orasul este inteles ca opera de arta. Piata era un obiect de manifestare artistica a omului ca individ. Dupa aparitia premiselor industriale orasul a devenit un produs. Capata valoare de intrebuintare si astfel isi pierde valoarea artistica.
Diferentierea spatiala urbana este o modalitate de a explora existenta in cadrul oricarei situatii urbane a unor spatii diferite intre ele. Spatiile urbane pot fi omogene sau heterogene (rezultat firesc din desfasurarea fenomenului urban). Spatiul heterogen este un spatiu diferentiat in interior sau fata de un alt spatiu din cadrul aceluiasi organism urban.
Dintr-o abordare strict functionalista, nediferentiativa sau segregativa, orasul risca sa devina afunctional prin dezumanizare.
Dupa al doilea razboi mondial aproape toate locurile au suferit o schimbare profunda: calitatile traditionale care caracterizau orasul au fost iremediabil alterate, iar schimbarile efectuate au condus la un tesut urban desirat, fara continuitate, fara coerenta. Nodurile, parcursurile, zonele si-au pierdut identitatea. Caracterul predominant este monoton. Mediul modern ofera prea putine surprize.
Sensul locului s-a pierdut. Nu mai exista foyerele urbane ca centru de viata sociala, nici edificiile capabile sa transmita individualitate si apartenenta. La fel si raportul cu cerul si cu pamintul s-a pierdut. Cladirile moderne se inalta fara nici un raport cu peisajul sau cu un sistem urban coerent. Astfel va rezulta o viata abstracta intr-un spatiu matematico-tehnologic.
Un spatiu uman convinge si atrage, presupune un centru de interes. Prin diferentierea spatiului rezulta imaginea spatiului urban – o imagine caracteristica sau specifica, semnificativa chiar, care are valori informative (obtinute prin contactul direct), selective-concluzive si memorative (prin suprapunerea imaginilor partiale contactate in timp).
Imaginea urbana este suportul aproprierii spatiului de catre om pe cale senzoriala. Diferentierea spatiala e implicata direct in determinarea starii de confort in spatiul urban, influentind mai ales latura psihologica a acestuia.
Educatia omului, vazuta ca educatie prin arta, trebuie sa se bazeze pe locul care ii confera identitate. “De ce ne atrag spatiile insolite, spectaculoase, neobisnuite? De ca cautam o emotie in parcurgerea spatiului? Nu cumva nazuim o apropiere de acea realitate interioara catre care drumul cel mai verificat este emotia – o emotie primara, care sa ce apropie de Fiinta?”.
Valoarea particulara a spatiului urban
Valoarea particulara a spatiului urban este data de o trasatura sau un grup de trasaturi care-l deosebesc in cadrul formei urbane, inscriindu-se astfel intr-o anumita tipologie spatiala ca generalitate de grup sau ca singularitate. Valoarea particulara a spatiului urban este o rezultanta a interferentei in contextul generalitatii functionale si formale majore, a unor participari de natura unei generalitati restrinse conferind caracter si a unor participari de natura singularului conferind specificitate.
Caracterul se determina prin descoperirea trasaturilor si elementelor functionale spatial volumetrice si comportamentale care, delimitind o anumita grupare tipologica, restring sfera de analiza si de apreciere, contribuind la incadrarea spatiului sau a zonei in cauza.
Specificitatea nu este rezultatul unei existente singulare. Elementele de specificitate sunt elementele care subordoneaza functional, spatial – volumetric si comportamental – asigurind astfel unitatea ansamblului. Exista spatii urbane evidentiind o specificitate printr-un element unic, ca in spatiile in care specificitatea rezulta ca sinteza a elementelor componente, de natura izotopica sau heterotopica. Specificitatea spatiului urban, fundamentata gnoseologic se situeaza pe drumul de la functie la simbol, impunind atit spontaneitatea cit si premeditarea logica, atit creativitatea artistica cit si cea tehnico-stiintifica, insa trecute prin filtrul selectiei topice.
Strada este un spatiu semnificativ, simbolic. Strada exprima complexitatea vietii urbane contemporane, fiind spatiul urban de cea mai larga diversitate, rezultata din multipla ei interpretare: functionala, economica, estetica, etica si psiho-sociala. Imaginea strazii contribuie la crearea sentimentului de apropiere si de apartenenta. Strada trebuie sa impuna o compozitie care sa porneasca in primul rind de la criteriile calitative ale convietuirii, criterii care implica necesitati bilogice si spirituale, dar si tehnologice.
Piata joaca un rol esential de reper, de “salon”, uneori de monument, putind adaposti activitati specifice. Ea este un element fundamental in lectura orasului. Rolul sau in organizarea perceptiei este fundamental, este unul din punctele care permite locuitorilor sa structureze si sa se orienteze in spatiu. Situarea pietii in tesutul urban si lectura sa in peisaj are doua aspecte: prin raport si in relatie cu orasul si prin raport la propriul sau spatiu. Imaginea particulara a pietii este conferita de situatii diferite in oras: poate fi traversata de axe importante, poate fi in afara circulatiilor principale cuprinsa in tesutul urban, punctele de acces pot fi frontale axiale sau laterale dind nastere la perspective diferite, parcursul genereaza continuitatea sau discontinuitatea frontului, natura omogena sau heterogene, opacitatea sau transparenta, raportul plin-gol. “O constelatie de arhetipuri determina configuratia spatiului. Arhetipurile pot fi privite ca vectori si relatii: sus-jos, aproape-departe, relatia dintre plin si gol, dintre inchis si deschis. Ele redau relatia sinelui cu lumea si raporturile dintre ele. Rareori arhitectul opereaza constient cu aceste arhetipuri, care nu sint formale, spatiale, ci vectori”. Relatia dintre structura urbana si forma urbana implica o relatie de conditionare intre sistemele texturilor urbane si convergentelor prezentelor si faptelor urbane care se intretes spatial in tiparul acestei texturi.
Identitate, structura, semnificatie – calitatile spatiului urban
Motto: “Ce ramine dupa parcurgerea unui spatiu? Memoria spatiului.
Experienta vizuala devine un dat psihologic,o creanta nedefinita.” [NUME_REDACTAT]
“Universul se poate organiza in jurul unui ansamblu de puncte focale, sau poate fi divizat in regiuni carora la dam un nume, sau brazdat de itinerarii cunoscute. Pe cit de inepuizabile par indiciile pe care un om le poate alege pentru a diferentia universul sau, pe atit de variate sint metodele de orientare, acestea lamurind intr-un mod interesant mijloacele pe care le folosim astazi pentru a ne regasi (repere) in propria noastra lume urbana.” [NUME_REDACTAT] Lynch.
Imaginea mediului se poate analiza cu ajutorul a trei componente: identitate, structura, semnificatie.
Identitatea, in sensul individualitatii, unicitatii; imaginea trebuie sa poata fi distinsa de altele. Identitatea se releva ca element de coeziune fundamental pentru valoarea de semnificatie a spatiului urban, opunindu-se instrainarii care rezulta din lipsa sentimentului de apartenenta generat de anonimat.
Structura – imaginea trebuie sa inteleaga relatia spatiala a obiectului sau spatiului cu observatorul si cu alte obiecte sau spatii.
Semnificatia – spatiul trebuie sa aiba o semnificatie, fie practica, fie emotiva pentru observator. Semnificatia unui oras pentru indivizi este extrem de diversa, chiar daca forma se comunica cu usurinta.
Imaginea trebuie sa fie deschisa, sa se poata adapta schimbarilor, sa lase indivizii sa organizeze realitatea. Ea trebuie sa poata fi comunicata indivizilor. Imagibilitatea este calitatea unui obiect sau spatiu cu ajutorul careia acesta poate provoca o imagine puternica oricarui observator, din aceasta caracteristica rezultind lizibilitatea, vizibilitatea. Un oras cu o puternica imagibilitate trebuie sa fie bine format, distinct, remarcabil, un oras pe care sa-l putem percepe ca o structura continua, compus din numeroase elemente in acelasi timp distincte si clar legate intre ele.
Proprietatile fundamentale ale unui spatiu urban frumos sint semnificatia, forta sa de expresie, trebuie sa fie relaxant pentru simturi, ritmul, caracterul stimulant, ambiguitatea. Sintem pe cale sa construim rapid o noua unitate functionala, regiunea metropolitana, dar trebuie sa intelegem ca acea unitate trebuie sa aiba o imagine care sa-I corespunda.
Nodurile in cadrul orasului – concentrari de caracteristici si semnificatii
Unitatea spatiului urban este o stare caracteristica in teritoriul urban. Se realizeaza prin particularitatea de textura, prin noduri si prin repere. Orasul modern cere continuitate, dar in acelasi timp el procura si o mare placere prin contrastul si specializarea caracterelor individuale.
Textura este directionalitatea de baza pe care se aseaza constructia urbana. Directionalitatea este data de trama stradala.
Nodurile sint punctele focale si strategice aflate la intersectiile de directii, si care presupun concentrarea unor anumite caracteristici. Nodurile pot fi piete, forme liniare intinse, cartiere centrale. Acolo unde spatiul are o forma impactul este mai puternic: nodul devine de neuitat. Nodul trebuie sa fie unic in felul sau, sa transmita o caracteristica a mediului inconjurator. Esential pentru nod este ca el sa fie intr-un mediu distinct, de neuitat, pe care sa nu-l putem confunda cu nici un altul. Utilizarea intensa a caracteristicilor mediului amplifica identitatea lui.
Punctele de reper sint elemente simple. Calitatea fizica cheie care caracterizeaza acesta categorie de elemente este singularitatea, aspect prin care se detaseaza de context. Astfel el apare ca unic, memorabil. Punctul de reper trebuie sa fie usor de identificat printr-o forma clara si semnificativa. Este esential si contrastul cu planul din spate, cu decorul, acesta fiind factorul principal pentru a fi un bun punct de reper.
Nodurile se produc in marile intersectii sau in punctele terminale, iar prin forma lor trebuie sa dea mai multa importanta acestor puncte critice (pasaje) ale unui parcurs. Aceste noduri capata forta prin prezenta punctelor de reper, furnizind un cadru care garanteaza atragerea atentiei. Mai mult – drumurile primesc identitate si ritm nu numai prin forma lor sau intersectiile nodale, dar si prin regiunile pe care le traverseaza si prin punctele de reper dispuse de-a lungul traseului. Recunosterea unui obiect depinde in aceeasi masura de context ca si de forma obiectului.
Imaginile schimbatoare – imaginile pot diferi nu numai prin structura zonei, dar si din punctul in care ne gasim, in functie de ora zilei sau de anotimp.
[NUME_REDACTAT]
Orasul depinde in mod absolut de locul unde s-a constituit si desavirsit. El contine acele elemente care, la un moment dat, s-au manifestat ca decisive in procesul de fiintare a asezarii si si au continut acele informatii si potente care au impulsionat dezvoltarea urbana. In acelasi timp locul constituie mediul fizic pe care se cladeste orasul si care ghideaza cu ajutorul elementelor sale de forta din teritoriu directiile de dezvoltare, precum si cadrul metafizic care induce societatii constientizarea sentimentului de aparteneta si integrarii in peisajul caruia ii apartine.
Structura si forma spatiului sau a timpului este data si hotarita in fiecare clipa de textura ca atare a peisajului, material sau psihologic. Luarea in posesie a spatiului inseamna crearea de locuri, formarea de puncte particulare in spatiu cu intelesuri speciale; ocuparea spatiului este prima dovada de existenta. Locul este ceva care, apropriat unei fiinte si culturii ei, o face constienta de comunitatea sa, de trecutul, de felul de viata si de universul spatial si temporal in care acestea sint continute. Un loc este situat intr-un context mai larg, el nu poate fi inteles in izolare, iar legaturile sale cu vecinatatea genereaza directii. A fi inauntru este intentia primara din spatele conceptului de loc, ceea ce inseamna a fi undeva, departe de ceea ce este inafara. In timpul procesului de insusire a locului experientele omului si memoriile sale sint localizate si interiorul spatiului devine o expresie a inauntrului personalitatii sale. Identitatea este strins legata de experienta locului. Unele locuri au caractere puternice, astfel incit acestea ajung sa determine proprietatile imaginii acestuia. Omul are nevoie de un peisaj urban care sa-i faciliteze crearea de imagini, are nevoie de locuri cu caracter particular, directii care sa conduca undeva, puncte care sa se constituie ca locuri distincte si memorabile. Imaginea se bazeaza pe simple relatii topologice, dar acestea variaza in functie de pozitia individuala in structura sociala.
Orice structura urbana presupune o continuitate generala a spatiului natural, a peisajului. Aceasta conditie de baza era in special respectata in trecut. Astazi – o distribuitie imprastiata a cladirilor a devenit normala si peisajul a fost spart in fragmente, avind ca rezultat un haos vizual general.
Problemele nu sunt altele. Ele au ramas probabil aceleasi, relatia intre forma si context a devenit alta. Pentru ca ea presupune adaptare, iar nevoile si aspiratiile societatii sint acum altele, conceptia formei si-a modificat peremetrii, si ca urmare acceptarea ei de catre context determina alte moduri de interactiune peisaj natural – peisaj antropizat. Pentru ca relatiile omului cu locul si-au schimbat natura.
Asistam la o dematerializare a economiei si, o data cu ea, la o deteritorializare a societatii. Distanta nu mai are acum importanta de pe vremuri. Niciodata relatiile omului cu locul nu au fost atit de numeroase, de fragile si de temporare. In societatile avansate din punct de vedere tehnic, si in special pentru cei caracterizati ca “oameni ai viitorului”, a se deplasa, a se transfera dintr-un loc in altul, mutindu-si regulat si familia, a devenit o a doua natura. Vorbind la figurat, ne folosim de locuri si le aruncam. Vedem cu ochii nostri cum locul isi pierde tot mai mult insemnatatea in viata omului. Aceasta discontinuitate – traind intr-un loc, lucrind in altul si facind cumparaturi in al treilea, pare a fi ca o tranzitie instantanee de la un ecran la altul, fie televizor, fie monitor de computer. A devenit o structura mentala izomorfica, o lume in bucati, incomprehensibila, frumoasa si provocanta in unele aspecte.
Conceptia actuala a orasului ca raspuns, pe de o parte la necesitatea articularii sistemelor tehnice, iar pe de alta parte la satisfacerea nevoilor sociale, implica o analiza care include retelele in dezvoltare ale caror referinta teritoriala este intreaga planeta. Reteaua multimedia ignora notiunea fizica de oras. Reorganizarea teritoriala a spatiului urban se face prin subterfugii de noi infrastructuri, sateliti si fibre optice, care modifica peisjul oraselor noastre. Problemelor traditionale li se adauga dificultatile de generare a noilor forme de delocalizare teritoriala. Nu mai sintem capabili sa stapinim ruptura orasului ca sistem coerent spatiu – timp. Conceptul de multiteritorialitate si de deteritorialitate duce la pierderea memoriei orasului.
Despre luarea in posesie a spatiului
Motto: “Luarea in posesie a spatiului este prima manifestare a
vietuitoarelor, o fundamentala manifestare de echilibru si trainicie;
ocuparea spatiului este prima dovada de existenta” [NUME_REDACTAT]
Luarea in posesie a spatiului, crearea de locuri, reprezinta piatra de temelie a arhitecturii si implicit a existentei. Luarea in posesie a spatiului inseamna crearea de locuri, formarea de puncte particulare in spatiul cu intelesuri speciale. De-a lungul istoriei peisajul a fost marcat de doua structuri, respectiv fortaretele si sanctuarele, care exprima doua aspecte de baza ale orientarii umane: nevoia de securitate si nevoia de identitate fizica. Identitatea locului este strins legata de identitatea personala: “eu sunt aici” inseamna “eu sunt”. Locul este ceva care, apropiat unei fiinte si culturii ei, o face constienta de comunitatea sa, de trecutul, de felul de viata si de universul spatial si temporal in care acestea sunt continute.
Conceptul de loc implica un inauntru si un in afara, iar spatiul existential cuprinde de obicei mai multe locuri. Un loc este situat intr-un context mai larg, el nu poate fi inteles in izolare, iar legaturile sale cu vecinatatile creeaza directii. A fi inauntru este intentia primara din spatele conceptului de loc, ceea ce insemna a fi undeva, departe de ceea ce este in afara. In timpul acestui proces de insusire a locului, experientele omului si memoriile sale sunt localizate si interiorul spatiului devine o expresie a inauntrului personalitatii sale. Identitatea, de aceea, este strins conectata cu experienta locului. Diferite locuri au diferite caractere si identitati – concept denumit genius loci. Acest caracter este adeseori atit de puternic incit ajunge sa determine proprietatile primare ale mediului inconjurator generind sentimentul de apartenenta la acel loc. Genius loci s-a dovedit deseori destul de puternic astfel incit sa domine orice schimbare politica, sociala sau culturala.
Omul l-a cautat tot timpul pe Dumnezeu in natura. Dovada – legenda intemeierii Bucurestiului de catre Bucur – ciobanul care a zidit o biserica pe locul unde isi pastorea oile – element simbolic care, corelat cu fortele manifeste in teritoriu, a generat aparitia orasului. In sine, luarea in posesie a spatiului inseamna crearea de locuri, formarea de puncte particulare in spatiu cu intelesuri speciale. Locul este ceva care, apropiat unei fiinte si culturii ei, o face constienta de comunitatea sa, de trecutul, de felul de viata si de universul spatial si temporal in care acestea sunt continute.
Bisericile au constituit dintotdeauna in tesutul urban nuclee – spatii cu potente informationale si energetice (simbolice) care au generat in jurul lor, prin motivatie, spatiul urban, iar prin aparitia nevoii de apartenenta la aceste nuclee – spatiul public.
Pe parcursul istoriei Bucurestiului, zonele rezidentiale s-au format in jurul bisericilor, enoriile. Biserica, la nivel urban, se constituie ca element ce raspunde nevoii de simbol – semnificatie, contribuind la formarea identitatii urbane, care, la rindul ei, este factorul principal la crearea sentimentului de apartenenta. Ca proces firesc in constituirea organismului urban, in legatura cu biserica apare scoala; din relatia lor se contureaza spatiul public care, atit din punct de vedere al functiunii urbane cit si al structurii de semnificatie, este un spatiu cultural – simbolic, care concentreaza energiile la nivelul fenomenului urban si informatiile la nivelul formei urbane. Elementele astfel configurate isi definesc un rol determinant in sustinerea vietii urbane prin generarea de interese si motivatii. Mai mult, spatiul public primeste o serie de elemente atit la nivel functional, cit si formal si ambiental, astfel incit el devine nu numai un loc simbolic si semnificativ, ci si un mijloc de intermediere a relatiilor interumane, conturindu-se rolul sau social in viata orasului.
Spatiul public astfel constituit devine, pe parcursul istoriei orasului, generator si in acelasi timp rezultat al organismului urban; se instaureaza in evolutia lui o relatie de determinare si de potentare reciproca, de interconditionare intre spatiul public si spatiul urban din care acesta face parte.
Vorbind despre unele cartiere bucurestene construite in urma proiectarii de planseta si urmarind procesul prin care acestea incearca acum sa isi creeze propria identitate, aproape fara sanse de reusita, apare intrebarea daca proiectarea unor asemenea cartiere nu ar trebui sa fie o elaborare studiata a procesului organic si firesc de constituire a organismului urban. Oare nu existe anumite legi pe care orasul, in evolutia lui, le-a urmat si care ar trebui studiate? Handicapul acestor cartiere este acela ca le lipseste motivatia, sacrul; exista semnificatul (spatiul urban proiectat), dar lipseste semnificantul (spatiul public ca esenta informationala a spatiului urban). Astfel probabil ca se explica aparitia, in spatiile ramase libere, a unor mici biserici din lemn – nevoia de apartenenta este strins legata de simbol. Scolile puncteaza, la rindul lor, o absenta, aceea a motivatiei in relatia spatiu-functiune. Informatia este prezenta la nivelul tensiunii generate de energii care asteapta sa se manifeste. Astfel incit, prima conditie pentru revitalizarea cartierelor este sacralizarea spatiilor publice, introducerea semnificantului, a motivatiei, ca raspuns la nevoia de ambient si la necesitatea sentimentului de apartenenta – deci revizuirea calitatii spatiului public.
Ar fi bine sa se urmareasca crearea unui cadru urban real, cu elemente simbol care raspund nevoii de apartenenta a individului; ea se contureaza ca intentie de a restabili relatia individ – spatiu public (cadru urban), de a conferi motivatii de apropiere a spatiului, de identitate. Spatiul public necesita astfel o potentare la nivel de sacralitate, la nivel social–uman, functional, spatial–formal si comportamental, urmarind o viziune flexibila, care sa confere adaptabilitate ca raspuns la procesul de evolutie a nevoilor in spatiul urban.
Structura si forma spatiului sau a timpului esta data si hotarita in fiecare clipa de textura ca atare a peisajului, material sau psihologic. Apare astfel in peisajul european un dialog intre doua tendinte, una de centralitate care simbolizeaza nevoia de apartenenta la un spatiu, si una de miscare longitudinala, expresia unei anumite deschideri spre lume, un dinamism care poate fi fizic si spiritual. Pe cind centralitatea isi are radacinile in Orient si exprima ideea “eternei reintoarceri”, longitudinalitatea a fost introdusa de evrei care au imaginat viata ca un drum.
“De ce ne atrag spatiile insolite, spectaculoase, neobisnuite? De ce cautam o emotie in parcurgerea spatiului? Nu cumva nazuim o apropiere de acea realitate interioara catre care drumul cel mai verificat este emotia – o emotie primara, care sa ne apropie de Fiinta?”.
Despre proiectarea locuintei unifamiliale urbane
Lucrarea de fata a rezultat in urma cautarii unui mod de a face arhitectura buna, sau macar decenta. Pentru ca proiectarea de locuinte si biserici in zilele noastre este inca intr-o faza de pionierat. “Cu alte cuvinte, nu vom gresi daca vom pune semnul identitatii intre arhitectura si locuire, caci nu pare a exista arhitectura in afara locuirii.”
Proiectarea de locuinte pare mult mai facila, dar se poate constata ca de fapt nici locuinte nu prea se proiecteaza cum trebuie.
In primul rind dialogul cu clientul schioapata, de cele mai multe ori, in absolut toate fazele, incepind de la partea de conceptie, atunci cind arhitectul deseneaza primele linii, si pina la sfirsit, cind casa este gata si beneficiarul constata ca ba nu e bine pusa faianta, ba nu-i place culoarea, ba i se pare nepotrivit chitul, ba iluminatul este insuficient (in conditiile in care a renuntat la jumatate din corpurile de iluminat care fusesera prevazute prin proiect), ba e spatiul prea mic si prea jos (desi el a fost convins in faza de proiectare ca exact asa il vrea), ba e casa prea mare pentru nevoile lui, ba e prea galbena, ba verdele e prea verde, ba nu are spatii de depozitare destule, ba nu-i place scara, sau podul, sau pivnita, sau regreta ca nu si-a ascultat arhitectul si a facut cum l-a taiat capul, ba ii reproseaza arhitectului ca nu si-a impus punctul de vedere, asta dupa ce i-a imputat arhitectului ca incearca sa isi impuna punctul de vedere fara sa ii asculte doleantele.
Lucrarea de fata nu isi propune sa ridice osanale arhitectului, pentru ca in mod cert el este acela care poarta o mare parte din vina. El ar trebui sa formeze gustul clientului, sa capteze exact ceea ce trebuie din spusele lui, sa detecteze imaginea iconica pe care clientul o are in fata ochilor, caci de la icon porneste totul.
Daca pui un copil sa iti deseneze o casa, imaginea este mereu aceeasi: un patrat, cu ferestre simetrice de-a dreapta si de-a stinga usii, niciodata in fila cu aceasta, de unde putem deduce ca de fapt casa are etaj si nici o fereastra la parter, usa pe centru, mare, acoperis tringhiular, cos de fum, de cele mai multe ori asezat perpendicular pe panta acoperisului, adica inclinat, din care iese fumul, trei trepte la intrare dispuse piramidal, un gard inalt cu uluci de-a dreapta si de-a stinga casei, care este imaginea centrala a desenului. Uneori apar si pomii fructiferi dispusi simetric, axa de simetrie fiind axul vertical al casei, de cele mai multe ori cu mere rosii, coapte. Uneori mai apare si un ciine cu coada covrig si obligatoriu legat linga casa, ca sa nu muste trecatorii si musafirii. Nori pe cer si soarele ca un disc din care se deprind razele. Poate si pasari pe cer. Poate si o alee serpuita care pleaca de undeva din spatele casei si nu duce de cele mai multe ori nicaieri, sau poate duce la alte case care sint dispuse de-a dreapta si de-a stinga aleii, uneori inclinat, vertical sau chiar culcat, urmarind linia aleii. Remarcabil este ca toate casele care se vad in departare respecta exact regula casei din prim plan, “casa mea”, adica par a fi colate. Si ca sa incheiem imaginea, uneori exista o alee serpuita care pleaca din prim plan si duce exact la intrarea in casa, in dreptul treptelor dispuse piramidal.
Am descris imaginea care apare cel mai frecvent in desenele copiilor, pentru ca la ei este cel mai evident simbolul iconic. Timpul trece, oamenii cresc, incep sa deseneze blocuri si orase, poate ca nu vor mai desena niciodata casa ca in copilarie, dar semnul iconic ramine intiparit in mintea adultului.
“1. Casa este imaginata ca o fiinta verticala. Ea se inalta. Ea se diferentiaza in sensul verticalitatii ei. Ea este una dintre chemarile adresate constiintei noastre de verticalitate;
2. Casa este imaginata ca o fiinta concentrata. Ea ne cheama la o constiinta de centralitate.”
Ne intrebam de multe ori: si totusi de ce casa cu pivnita si pod? De ce pod? De ce nu etaj? Probabil ca podul are ceva aparte. Foarte multi oameni vor pod, indiferent cit este el de chinuit. Podul este pentru refugiu, concentrare, relaxare, activitati placute sau depozitare – aici se string lucruri nefolosite de ani, adica podul stringe in el istoria, este extrovertit. Pe de alta parte pivnita are rol de depozitare a hranei, aparare, este introvertita, este plina de mister, este legatura cu pamintul, in pivnita ai senzatia ca toata apasarea casei se stringe aici. Semineul este pe de-o parte varianta moderna a vetrei, este locul unde se spun povesti. Bucataria este o alta atractie: trebuie sa fie mare ca sa poata aduce impreuna pe toti membrii familiei la masa. Camera de oaspeti este la intrare – aici stau lucruri reprezentative. Intr-un fel se mimeaza configurarea spatiala a casei rurale.
Putem discuta asadar despre case de tot felul, nu despre blocuri, case de mici dimensiuni, pline de viata, in care poti sa locuiesti fericit. Dificultatea apare in momentul in care incerci sa implantezi casa in tesutul urban, pentru ca orasul s-a dezvoltat departe de traditii, de satul romanesc. Ar trebui oare ca locuintele urbane sa mimeze casa de la tara, eliberata de balast, de inflorituri, de elemente rurale? “Argumentul meu este acela ca o arhitectura care se poate auto-sustine, accesibila ca pret, contemporana ca expresie, deopotriva adecvata zonei urbane ca si celei rurale, poate fi in intregime conceputa astazi din materiale naturale (cu exceptia zgirie-norilor si a arhitecturii «monumentale», fireste). Intre pamintul nears (chirpiciul) si piatra naturala (sau recompusa), trecind prin intreaga zona de paminturi arse, de la caramida la ceramica pe de o parte, respectiv intre lemn si sticla pe de alta parte, intreaga gama de materiale, fiecare cu propria expresie contemporana care, asa cum am vazut, nu este doar posibila, ci si extrem de sugestiva, sta la dispozitia arhitectilor care au uitat-o.”
Problema este ca in urma studiilor, a cartilor citite, a muncii de proiectare de ani grei in birouri de arhitectura, uitindu-ne cu jind la revistele japoneze, tinjim sa punem in opera materiale la fel de pretioase, visam la case manifest, si uitam de imaginea iconica a casei si privim de cele mai multe ori cu dispret pe cei care inca mai vad casa la fel ca in copilarie.
Ca sa nu mai vorbesc de marea problema a proiectarii in ziua de azi: lipsa traditiei. Lipsa traditiei are acelasi efect si in cazul proiectantului, ca si in cazul clientului. Astfel apar case nemtesti, japoneze, sau mai rau casa de turta dulce americana, case care nu se potrivesc cu spiritul locului. Sau, mai rau, casa [NUME_REDACTAT]. “Incetind sa mai faca loc caselor prin eliminarea «adversarului», arhitectii par sa inteleaga ca timpul trecut este esential in arhitectura si, deci, in viata caselor pe care le creeaza. Arhivarea straturilor unui sit este asadar un proces simbolic: casele vechi continua sa existe si sa imprumute din longevitatea lor (intotdeauna calitate asociata cu intelepciunea, cu seriozitatea si, in arta, chiar cu valoarea estetica) caselor celor noi care li se adauga sau in care sunt ele insele transformate. De partea lor, edificiile noi fac vizibile si prezente (inclusiv in sensul duratei) casele vechi linga/in care stau. Un gest, un obiect sau doar o mireasma arunca deodata un con de «lumina» inapoi in timp, extragind de acolo ceea ce putea sa para uitat si care, astfel, devine parte integranta a prezentului, din nou si din nou. Este chiar modul in care, totdeauna nostalgica, functioneaza memoria.”
Si pentru ca nu mai avem vreme sa citim, din pacate, caci munca de proiectare ar trebui sa fie dublata si de munca grea cu coatele pe masa si cu cartea in fata, deoarece alergatura pe santiere si enervarea inerenta din primarie in urma discutiei cu niste functionari opaci pe care nu-i intereseaza citusi de putin partea frumoasa si filozofica a proiectarii, ci rotunjirea buzunarelor proprii, tot ce se intimpla de la discutia initiala cu clientul si pina edificiul este gata lipsa traditiei si lipsa de studiu si informare fac ca terenul sa nu fie sigur. Se poate gresi foarte tare. Asa ca nu are rost sa pomenim despre furia arhitectului care nu este nici foarte bine pregatit sa faca fata capcanelor proiectarii de locuinte sau razboiului cu spiritul locului, sau luptei indirjite cu autoritatile, cu clientul iarasi, cu constructorul, toate acestea pina la final, final pe care il vede sau nu, final in urma caruia constata cu tristete ca se putea mult mai bine.
Sigur ca initial se poarta o discutie cu clientul, se semneaza un contract, se fac niste partiuri pe baza carora se poarta prima discutie, partiuri care de cele mai multe ori sint exact ca nuca in perete, spre furia clientului si nedumerirea lui totala, pentru ca el a inteles ca a angajat un profesionist. De fapt asta este faza de tatonare, dansul cu lupii. Proiectarea de cele mai multe ori tine de niste termene, care sint scurte, discutii nenumarate cu clientul pe centimetri patrati. Sigur ca nu este bine sa proiectezi din birou, sau din bucatarie – cum se spune, ci initial trebuie sa mergi pe teren si sa te lasi inspirat. Cine si ce te inspira? Poate ca lumina, vecinatatile, un arbore, relieful terenului sau, poate, chiar spiritul locului.
Se discuta frcvent despre analiza sitului, cu imprejurimi. Este vorba despre regimul de inaltime, despre ce si cum au construit vecinii, despre ridicari topo si studii geo. Impresionant este faptul ca spiritul locului, geniul locului, este mult mai evident prezent in zonele construite rarefiat, nu in zonele industriale, desi uneori si acolo se face simtit. “Daca pentru arhitectul contemporan, a se raporta si a interpreta aceste coordonate de mediu pot dobandi uneori chiar valoare simbolica si poetica, pentru omul traditional raportarea tinea de insusi modul sau de viata. In acest sens, spatiul simplu figurat organic al omului traditional este un spatiu “orientat”, cardinalele sale avand puternice valori simbolice apartinand unui sistem cosmologic si cosmogonic coerent.“
Poate ca el se materializeaza in sarpele casei, cel care trebuie prins cu primul tarus batut, sarpele caruia ii lasi pe prag lapte, stima casei, cea pe care nimeni nu a vazut-o, despre care se povesteste ca exista cu certitudine. Poate ca este frecvent uitata pentru ca nu a fost vazuta, iar batrinii care vorbesc despre ea traiesc la tara, acolo unde s-a nascut vesnicia, iar citadinii nu mai au timp sa ii asculte.
“Implicit, arhitecturi ce nu constituiau subiect pentru istorie si teorie au fost aduse in discutie si au devenit repere, nu atat stilistice, cat la un nivel al generarii limbajului spatial. Punerea in relatie si comparatie cu acestea a generat o mai corecta intelegere a cauzelor unor fenomene tipice pentru spatiul dublu de reprezentare a omului modern, civilizat, respectiv:
lipsa de identitate a noilor locuri si obiecte;
disolutia identitatilor individuale si colective traditionale;
standardizarea acestora, in conditiile globalizarii si al dezvoltarii societatii de consum.”
Problema reala, pe care nu prea reusim sa o percepem, este ca negind traditiile – din nestiinta sau din lipsa reala de cultura – locuim in niste spatii impersonale, in care nu prea reusim sa ne simtim bine, de care fugim frecvent, unde nu ne simtim sub nici o forma acasa, ne simtim amentintati, si care, orice le-am face, ramin reci, urite, neprimitoare. Adica ajungem ca si acasa sa jucam in deplasare. Si cei care au casa bunicii sau casa parintilor, unde pot fugi, sint cei mai fericiti. “Regasirea are loc intr-un spatiu in care, in mod esential si elementar, lucrurile sunt la locul lor, raspund in modul cel mai fidel unei ordini investite pragmatic si afectiv, functional si simbolic. Casa este locul prin excelenta in raport cu care sint decupate apoi celelalte locuri si lucrurile lor, ea este etalonul stabilitatii si al ordinii lumii, in forma cea mai concentrata si mai intensa.”
Pentru ca acolo este prezent spiritul locului. Adica spatiul traieste, are o istorie, are povesti de spus, trezeste amintiri, creeaza intimplari placute sau inspaimintatoare, sau misterioase. “Iar casa amintirii devine psihologic complexa. Adaposturilor singuratatii li se se asociaza camera, sala in care au domnit fiinte dominate. Casa natala este o casa locuita. Valorile intimitatii aici se disperseaza, ele se stabilizeaza cu greu, sunt supuse unor dialectici. Cate povestiri din copilarie – daca povestirile din copilarie ar fi sincere – nu ne-ar spune da , fiindca nu are o camera, copilul se duce bosumflat in coltisorul lui!”
Casele unde este viu sarpele sint invaluite in mister, au un miros aparte, reactioneaza la agresiune. Cei care au trait perioada demolarilor povestesc ca au auzit zidurile vaitindu-se, iar povestile pe care le ascultam in copilarie in podul bunicii spun ca intotdeauna casele reactioneaza la evenimente importante din viata omului, ceea ce nu se intimpla de cele mai multe ori in casele noi.
Cum faci sa creezi o legatura intre spiritul locului, despre care nu pot sa afirm ca este viu sau nu, ca exista sau nu, si cererea clientului care vrea sa isi construiasca casa visurilor? Casa a visurilor care uneori are o legatura foarte mare cu imaginea iconica despre care vorbeam la inceput sau care nu are nici o legatura cu ea. “O casa nu ar trebui sa aiba o (singura) functiune si, mai ales, cu nici un chip nu trebuie ca aceasta (singura) functiune sa se intipareasca in forma spatiului. ”
Cred ca, de fapt, fiecare isi doreste ca locuinta lui sa aiba o anumita imagine, ori pentru ca a vazut ceva ce i-a placut, ori pentru ca a fost intr-una identica unde s-a simtit bine ca musafir. Adica, pe scurt, spiritul a fost viu si i-a spus o poveste care i-a placut si nu i s-a sters din memorie. Ce nu stiu oamenii este ca fiecare loc are un spirit care nu seamana cu celalalt si ca fiecare spirit reactioneaza diferit, ca poate ca locuinta unde te-ai simtit bine ca oaspete nu este locuinta in care ti-ar placea sa traiesti.
Intr-un final, ce confera o anumita specificitate locuintei? In primul rind discursul unei constructii tine de coerenta limbajului arhitectural, de priceperea arhitectului, de capacitatea acestuia de a fi concis. Povestile lungi nu au ce cauta in arhitectura. In al doilea rind o constructie nu ar trebui privita obligatoriu ca un manifest. Trebuie ca arhitectul sa fie in primul rind corect fata de fondul construit. Pe de alta parte, casa se naste si isi traieste o parte din viata hranindu-se din energia si entuziasmul arhitectului. Cind este gata edificata, specificitatea ei rezulta si din modul in care este locuita si asimilata de proprietari.
Si daca ne gindim la casa bunicii, acolo a fost tot timpul foarte bine. Dar ce sa facem? Sa reconstruim casa bunicii asa cum este ea in cu totul si cu totul alt loc? Probabil ca nu se va potrivi. “In ce priveste natura spatiului, lucrurile sunt deja limpezi: casa este si ea continatoare de sacru.”
Asa ca oamenii, probabil ca din lipsa de povesti, incearca sa coleze o poveste intr-un loc unde nu se potriveste. De aici si aparitia traditiei [NUME_REDACTAT]. Pentru ca nu tot timpul teoriile importate, mai ales cele care se refera la traditii, sacru, locuire, sint cele mai bune.
Asa ca incepind cu prima linie ar trebui sa le dam oamenilor povesti. Ar trebui sa le povestestim cum se naste casa cu prima linie, cum vor trai acolo, cum va fi lumina, ce culoare va avea, daca vor avea intimitate sau nu, cam ce petreceri vor putea da, unde si cum vor dormi oaspetii, unde isi vor bea berea, unde se vor retrage cind vor avea nevoie de liniste. Odata cu povestea initiala, cu scenariul, devin mult mai receptivi si mai povestesc si ei cum traiesc, cum locuiesc, care le sint tabieturile, ce le place, ce nu le place, ce vor si ce nu vor. De aici ar trebui sa porneasca munca de proiectare. De la cunoasterea celor pentru care proiectezi casa. Pentru ca ei trebuie sa se simta bine, dincolo de orgoliile de arhitect si de visurile despre inox, metal, pereti cortina, betoane, granit, scari si alte asemenea. “Asadar trebuie construite mai intii adaposturi oneste, carora, daca este cu adevarat necesar, sa li se adauge, ca un surplus, simboluri -ca/in loc de- decoratii. Semnul si, implicit, semnificatiile casei pot fi asadar decuplate de actul edificarii propriu-zise.”
Este foarte adevarat ca, daca esti capabil sa prinzi exact imaginea iconica pe care clientul o are despre ceea ce inseamna casa, este mult mai usor si il poti ajuta, daca asta iti propui, sa pastreze ceea ce este de fapt important si sa renunte la o serie de elemente de limbaj care nu isi au sensul intr-un anumit context. Problema este ca oamenii nu prea te lasa sa sapi in mintile lor, li se pare chiar ciudat cind ii intrebi de ce nu le place un anumit lucru, desi acesta este un exercitiu pe care poti sa il faci cu copiii si foarte greu cu adultii. Bine este sa iti spuna de ce nu le place ceva, axioma ca nu le pace si gata fiind inacceptabila. Din pacate oamenii nu prea vorbesc despre ceea ce le este lor sacru – in sensul de intim, apropiat, propriu sau misterios – si este mare pacat, pentru ca pina la urma neavind toate datele problemei rezolvarea se face pe ghicite. Tu nu stii exact ce vor si poti gresi mult, iar ei nu prea inteleg cum sta treaba cu liniile pe hirtie si ca atare nu te pot ajuta sa indrepti greselile. Si crezi ca daca le faci modelari 3d ii ajuti, dar nu este adevarat. Isi fac o idee si cam atit. Isi dau seama de dimensiunile reale ale obiectului atunci cind este gata. “Intoarcerea acasa este in primul rind intoarcere la sine, simbol al regasirii unei identitati temporar (poate ca si temporal, ori chiar spatial) amenintate.”
De fapt actul de creatie, de captare si de imblinzire a spiritului locului incepe cu primele linii. Sarpele casei este prins odata cu stabilirea centrului casei inca din faza de proiectare. Si asta se face in urma unui studiu serios al locului si al istoriei locului si in urma discutiei cu clientul. Se spune ca spiritul casei, spiritul locului, este contaminat cu spiritele celor care au trait acolo, adica spiritul locului este in continua transformare. Se pare ca incepem sa ne simtim acasa odata cu trecerea timpului si probabil odata cu imblinzirea spiritului locului. Spiritul locului cere si sacrificii pentru a fi imblinzit. Asa ca, de fiecare data cind o parte gresita a fundatiei ramine ingropata fara a fi folosita, desi clientul este disperat ca a bagat bani in pamint, i se spune in gluma ca este sacrificiul cerut de spiritul locului.
Am vorbit despre faza de proiectare si putem vorbi si despre faza de executie, atunci cind se ridica edificiul. Mai in gluma, mai in serios, imi amintesc despre nenumaratele conflicte, care se manifesta de cele mai multe ori prin violenta verbala. Si aici putem vorbi despre spiritul locului care, ca in [NUME_REDACTAT], incearca cu disperare sa zadarniceasca efortul de constructie.
Si mai putem vorbi despre spiritul locului si efortul lui disperat de a goni oamenii care incearca sa locuiasca in casa lor cea noua. Nu o data am auzit povesti despre obiecte care dispar si nu mai apar niciodata, despre umbre, despre cum scirtie lemnul prin casa, despre cum cad obiecte in mod inexplicabil. Si nu o data le-am numit in gluma spiritul casei. Si nu putem sa nu ne amintim de bunica si cum intorcea ea paharul cu gura in jos in speranta ca va gasi obiectele disparute. Sau descintecele cu basmaua legata de piciorul scaunului. Si uneori spiritul se indura si inapoiaza lucrurile luate.
De fapt ce inseamna spiritul locului? La ce ne referim cind vorbim despre spiritul locului? Vorbim despre vecinatati si modul in care s-a construit, despre discursul arhitectural, despre elementele de limbaj care sint prezente in zona, despre materialele folosite. Este foarte important ca fondul construit al zonei sa aiba o anumita coerenta. Pentru ca spre exemplu o constructie de munte nu se va potrivi la mare, sau la ses. Va fi dezradacinata si se va comporta ca atare. In plus strica armonia intregului. O constructie socanta amplasata intr-un mediu in care celelalte constructii nu au o anumita expresivitate nu va face altceva decit sa impiedice integrarea proprietarilor in comunitate. Comunitatea ii va respinge, ii va trata ca pe niste venetici si va refuza asimilarea lor. Pe de alta parte spiritul locului se refera la simboluri, semne, traditie, la modul in care sint percepute spatiul si timpul.
Despre spatiu, timp si simboluri
Motto: “Nu l-a cautat intodeauna omul pe Dumnezeu in natura?”
Un peisaj de natura simbolica a constituit pentru populatiile stravechi baza pe care ele au construit mituri importante, idealuri pentru societatea lor. De unde provine acesta caracteristica simbolica a unui spatiu? Din lumea platoniciana a ideilor, a arhetipurilor. Timpul si spatiul coboara din universal, din absolutul newtonian si devin creatii ale realitatii, obiectele, fenomenele isi elaboreaza propriile lor spatii, nu se dezvolta intr-un timp exterior, ci isi desfasoara propriul lor timp. In spiritul dezabsolutizarii, astazi se vorbeste de timp biologic, timp geologic, ca intervale de manifestare a acestor componente care isi scriu timpurile lor in timpul planetei, iar aceasta in cel al sistemului solar – ierarhia sistematica rezolvind relatiile dintre multitudinea de timpuri proprii diverselor entitati naturale. Spatiul geografic planetar care se prezinta ca un continuu cuprinde in diversitatea sa urmele spatiale ale tuturor evenimentelor paleogeografice care au contribuit la formarea lui, ale timpurilor care sunt proprii succesiunii de cicluri care au dus la formarea Terrei.
Procesul de constituire, fizic si spiritual, al unui loc urmareste anumite etape de devenire: corelarea sa cu corespondentul sau arhetipal, constientizarea lui si implementarea sensurilor si a semnificatiilor instituite spatio-temporal la nivelul constiintei umane.
Satul romanesc este un zacamant de date de o foarte mare importanta stiintifica. Gandirea omului de la sat are o istorie, ea cunoaste mai multe forme care sunt si etape in dezvoltarea sa pana la mentalitatea de azi. “Din acesta perspectiva hermeneutica si fenomenologica, traditia nu este un obiect al trecutului, ci este mereu prezenta si, in acest sens, matricile se regasesc in sanul unei anumite parti a modernitatii, in aceeasi masura in care sacrul nu este o categorie a profanului, ci este acel <<cu totul altul>> ce se gaseste camuflat in profan. Semnificatiile lui <<genius loci>> tin de capacitatea de integrare organica in cadrul contextului, intre obiect si subiect, intre mediul natural si om, impreuna cu intemeierile sale, stabilindu-se o consonanta, o consubstantialitate.”
Problema spatiului nu poate fi detasata de celelalte probleme invecinate, asa cum sunt timpul si cauzalitatea. De exemplu, in satul romanesc timpul apare in doua moduri: timpul ca fenomen pozitiv si timpul ca fenomen legat de credinte si obiceiuri, inseparabil de observarea stricta a randuielilor impuse de traditie.
Problema spatiului ca matrice spirituala apare tratata mai pe larg de [NUME_REDACTAT]. El pleaca de la ideea ca “inconstientul poseda orizonturi proprii” si sustine ca “la baza asa-numitului sentiment specific al unei culturi sta un orizont sau o perspectiva pe care si-o creeaza inconstientul uman ca prim cadru necesar existentei sale”. Astfel el ajunge sa afirme: “cultura romaneasca populara poseda si ea o viziune spatiala specifica, care ia forma determinata a <<infinitului ondulat>>”. Acest cadru specific el il numeste spatiu mioritic.
Mitologia in spatiul satului romanesc priveste o categorie de fapte si un mod particular de a interpreta lumea si viata. Spatiul in satul romanesc poate fi o intuitie, o reprezentare si uneori chiar o conceptie. Trait interior, el poate deveni calitativ; reprezentat sau conceput, el devine un fenomen concret pozitiv, dar nu eliberat complet de elementele emotionale.
Spatiul terestru in satul romanesc se numeste loc, iar locul pentru omul de la sat poate fi bun, rau sau ferit. In satul romanesc la rascrucea de drumuri se pune o troita sau o fantana. Drumurile pot fi si ele de mai multe feluri. Drumul drept e bun, cel serpuit este viclean. Iar pentru taranul roman “ceru sta boltit si nu se frange; sta cu soare, cu luna, cu stele si nu se frange”. Pentru taranul roman lumea este bine facuta, ea are randuiala ei. Si in aceasta rinduiala intra si viata si moartea. “In alegerea locurilor conta si <<trecutul>> acestora. In traditia noastra populara, dar si in alte culturi, locurile de la rascruci sau dobandite in mod ilicit, locurile <<jurate>> (luate prin juraminte false), locurile pustii sau blestemate, casele parasite sau cele cu un trecut incarcat – crime etc. – erau considerate locuri <<rele>>, foarte rar incercandu-se sacralizarea lor.”
Si nu putem vorbi despre spatiu la romani fara sa facem referiri si la timpul satului romanesc. Pentru ca aceste doua concepte nu pot exista unul fara celalalt. In satul romanesc traditional se poate crede ca accentul cade pe trecut. In filosofia romaneasca trecutul reprezinta un fond generator initial.
Trecutul are calitatea de a inmagazina tot felul de lucruri care s-au intamplat si care au ramas in memoria oamenilor, iar in trecut isi au radacinile prezentul si viitorul. “ Trecutu e ce-o fost, da’ tot mai e; din trecut ne vin toate: si samanta de oameni si randuielile. Asa, cu trecutu, mergem pana la facerea lumii, ca de-acolo se trag toate”.
Menirea omului este aceea de a nu trai degeaba, ci de “a ramane in veac”, adica de a ramane viu in amintirea colectivitatii. Omul satului traditional romanesc nu isi propune sa traiasca vesnic, pentru ca asta inseamna ca “nu il iarta Dumnezeu”, ci de a-si duce la indeplinire destinul.
Inainte de a tine de domeniul artei, simbolul a apartinut religiei si apoi stiintei. Cu cat isi pierde intelesurile sale ascunse si cu cit ochiul si mina omului s-au obisnuit sa il vada si sa il prelucreze, simbolul a intrat in domeniul artei. Ulterior se transforma in motiv si ornament si incepe sa faca parte din compozitii.
La inceputuri, simbolul a aparut dintr-o necesitate spirituala. In timp se transforma intr-o necesitate estetica.
In cadrul unei naturi ostile omul a crezut ca poate indeparta actiunea nefasta a fenomenelor dusmanoase prin amulete si talismane sau folosind simboluri magice. Initial desenul a avut semnificatie magica si rituala. Ulterior ajunge sa fie utilizat in scopuri profane. S-ar putea ca simbolistica artei populare sa aiba legatura cu scrierea ideografica.
Sa ne amintim o serie de simboluri grafice. Dupa unii cercetatori simbolul coloanei a traversat paleoliticul. Specific acestui simbol ramane verticalitatea, tendinta spre inaltimi. Privirea spre inaltimi, cresterea ca fenomen al dezvoltarii biologice, ridicarea fumului, au sugerat coloana, calea spre fortele binelui. La polul opus au stat fortele raului, identificate cu vartejul apelor, cu adancurile de orice fel, cu intunericul, vantul, rascrucea sau cu podurile.
Coloana in zig-zag este prezenta in cea mai veche cultura ceramica din spatiul carpatic (cultura Cris-Starcevo). A fost pictata pe un bol la Carcea (Oltenia) in urma cu opt mii de ani. In aceeasi perioada la Let (Covasna) modelatorii lutului imprimau coloana, impodobind vasele rituale. [NUME_REDACTAT] (Oltenia) acelasi zig-zag vertical era imprimat pe vasele de lut ars in uma cu sapte mii de ani, ca si la Poiana in Pisc (Sibiu) in urma cu aproape sapte mii de ani. Acelasi semn considerat sacru se regaseste si in Baragan cam in aceeasi perioada. Este posibil ca spirala culturii Cucuteni sa fi derivat tot din coloana. Coloana, investita cu puteri divine, a legat pamintul de cer.
Cercul – simbol al regenerarii – miscarea vesnica pe o traiectorie care nu are nici inceput si nici sfirsit este samanta, lentila, bobul de linte sau oul. “Poate ca observatiile directe asupra miscarii corpurilor ceresti au condus la crearea acestui simbol, acolo, in zona noastra, la Portile de Fier, in urma cu mult peste zece milenii. Acolo, pe malul Dunarii l-au incrustat in os si corn, l-au rotunjit in margele tubulare, l-au batut cu talpile picioarelor in jurul focului proaspat imblanzit, l-au slavit in dansuri rituale, in libatii”.
“Redobindirea insusirilor pierdute si pretuirea simbolurilor ar putea echivala cu o benefica «intoarcere acasa».”
Rituri ale consacrarii spatiului
“Pentru cercetatorii romani, influentati de gandire lui [NUME_REDACTAT], sacrul este realitatea absoluta ce se manifesta, in cazul lui Eliade se camufleza in lumea profana. Din perspectiva fenomenologica mitul este esenta experientei religioase, iar ritualul insasi celebrarea sa. ”
In cadrul spatiului lumii traditionale dainuirea este cea care caracterizeaza locuirea. Fundarea, intemeierea unui edificiu se face in urma consacrarii rituale a spatiului. “Arhaismul imaginilor si simbolurilor prezente in balade este din abundenta confirmat de practicile si credintele in legatura cu sacrificiile de constructie. Se stie ca asemenea credinte se gasesc aproape peste tot in Europa cu toate ca ele n-au dat nastere unei literaturi populare comparabile cu cea din sud-est.”
Intre conceptul de mit si ritual exista o interdependenta si o continuitate. “Casa traditionala era ceea pe care am numit-o candva cu prispa in hora, pentru ca prispa inconjura constructia pe toate cele patru parti ale ei. Prispa in hora (deschisa fara balustrada sau inchisa cu balustrada) nu era numai un element arhitectonic de protectie exteriora a peretilor la intemperii, ci si un spatiu mitic de tranzitie intre afara si inauntru, de trecere din curte in casa (sau invers), unde aveau loc cateva activitati magico-mitice periodice sau ocazionale. Acest spatiu de tranzitie al prispei circulare simboliza pamantul care intra in casa si care isi intinde domeniul in afara incintei zidite. Dintre activitatile magico-mitice ce aveau loc pe prispa semnificative sunt cele referitoare la ciclul familiei: nastere, nunta si moarte, mai ales vara pe prispa; dar si la activitatile referitoare la unele date calendaristice: la urarile de sarbatori iarna, cand gazdele primeau pe prispa pe colindatori, cand aruncau noaptea farmece si vraji de pe prispa in directia urmarita.”
Mitul contine aspecte simbolice, iar ritul pune accent pe cele functionale. Pentru lumile arhaice, miturile si riturile alcatuiau cultura acestora. Riturile pot fi intelese ca modalitati de manipulare ale sacrului. Miturilor le sunt specifice cuvintele, riturile se caracterizeaza prin gesturi, actiuni, ritm. Rolul lor este acela de a povesti originile – in cazul mitului, sau de a repeta gestul originar – ritul. Esenta mitului, ca si a ritului, este semnificarea. Ritul este o materializare a gindirii magice cu valente de semnificant, el se refera la forta si la putere. Ritualul face posibila trecerea semnificatiei din domeniul abstract in cel real. Ritul tine de domeniul experientei colective, familiale sau de o complexitate mai mare, caci el izvoraste din valorile comune ale comunitatii, astfel fiind un simbol al vietii comunitatii. Ritualul este cel care defineste, limiteaza si consacra spatiile, el avind si rolul de a le da viata.
Procesul de intemeiere va fi privit ca repetare a nasterii Lumii, act care trebuie infaptuit in prezenta sacrificiului. Sacrificiul este la baza fiecarei intemeieri.
Fundare, intemeiere
Edificarea insasi presupune delimitarea si ocuparea spatiului. Acest spatiu apartine unor forte supranaturale. Rolul ritualurilor este acela de a imblinzi fortele supranaturale si de a obtine de la acestea acordul folosirii spatiului. Ritualul are ca scop luarea in stapinire a spatiului prin recrearea cosmogoniei. Spatiul construit este replica Universului exemplar locuit de zei, el tine de sacralitatea lucrarii zeilor.
“La nivelul tarii noastre, numeroasele anchete de teren scot in evidenta aceasta aceasta etapa a consacrarii, obiceiurile practicate la capriori si acoprisuri fiind generale, in mare parte similare, cu mici diferente de nuanta zonala.
Sunt mentionate crucea de lemn in jurul careia se lega creanga de brad, de mar etc. Apar ofrande precum painea, seminte specifice, colacii, stiuletii de porumb si sunt oferite mesterilor stergare sau prosoape, inlocuite mai tarziu cu obiecte de imbracaminte si sticle cu bautura(tuica, vin etc.).
Simbolistica ofrandelor este legata de dubla lor functie, aceea a asigurarii protectiei fata de fortele malefice si aceea a asigurarii unui destin norocos pentru cei ce urmeaza a locui.
Este interesanta si importanta observatia [NUME_REDACTAT] referitoare la “paralelismul spatial” al inceputului si al sfarsitului edificarii, legat de punerea ofrandelor la inceputul fiecarei etape rituale (la temelie si la acoperis) in partea de rasarit.
Imolarea acelorasi elemente la temelie si la acoperis, la care se refera autoarea, este aproximativ valabila. Daca daca scopul lor era ecelasi, elementele comune sunt relativ reduse: seminte, paine, vin etc.
Nu se regasesc (si nici studiile de teren nu le mentioneaza) ingroparea in temelii sau ziduri a crucilor sau ramurilor de brad si nici sacrificiile animale la riturile de acoperire.
Rezulta cu claritate faptul ca riturile de fundare si cele de acoperire nu sunt simetrice ci complementare, chiar daca au numitori comuni.”
Exista o foarte mare varietate de ritualuri in functie de functiunea cladirii edificate: locuinta, spatiu de cult, cetate.
Ritualurile sunt diferite si in functie de caracterul edificiului: efemer sau peren.
In general, rolul ritualului este acela de a asigura durabilitatea constructiei. Incepind cu alegerea locului, obiceiurile rituale se desfasoara pe parcursul intregului proces de construire, respectiv definirea si sacralizarea centrului si limitelor, la fundatii si la elevatie, pina la obiceiurile practicate la acoperisuri. Ritualurile se continua pe toata durata existentei constructiei, incepind cu cele de intrare in spatiu si se desfasoara pe tot parcursul anului precum si de-a lungul vietii indivizilor.
Practici si obiceiuri de fundare
Fie ca este vorba de spatii efemere sau durabile, ritualurile de intemeiere se bazeaza pe texte fondatoare si acte fondatoare. “Trasarea, fundarea, si intemeierea unei asezari locuinte, etc. nu erau un act strict topografic si ingineresc. Momentul ales pentru intemeiere impreuna cu ritualurile si obiceiurile practicate la acest inceput, cat si pe parcursul edificarii, erau determinate de o conceptie specifica tuturor societatilor traditionale, aceea a edificarii conform imaginii universului.”
Textele fondatoare se materializeaza, in cadrul societatii traditionale, sub forma blestemelor care insoteau trasarea limitelor. Blestemele ar fi urmarit pe toti cei care ar fi incalcat limita cu sau fara voie. Preotii redactau hirtii, iar judecatorii puteau sa convinga astfel martorii sa spuna adevarul. “In cultura noastra populara, textele de fundare sunt regasite sub forma blestemelor ce insoteau trasarea limitelor la adresa celor ce le-ar fi incalcat fara voie. Recursul la blesteme era un procedeu juridic curent, preotii redactand hartii cu acestea, pe care judecatorii le aveau aspra lor in scopul spunerii adevarului de catre partile aflate in cauza. Aceste texte erau eficace, martorii refuzand sa sprijine cauze false de frica consecintei blestemelor.”
Actele fondatoare sunt un complex de de actiuni si incep cu alegerea locului si materialelor destinate intemeierii, continua cu determinarea, consacrarea si edificarea centrelor si limitelor spatiale. Unul dintre ele este acela in care alegerea locului este lasata pe seama divinitatii. La romani locul era ales prin amplasarea de alimente la colturile viitoarei constructii si daca acestea erau gasite neatinse atunci locul ales era bun. Locurile nu erau alese, ci descoperite de multe ori cu ajutorul unor intelepti sau cu ajutorul revelatiei. [NUME_REDACTAT], de exemplu, daca locul destinat construirii unei case era ocupat de furnici era considerat benefic. De multe ori intilnim animale care indica locurile bune. Sau vinatoarea rituala prin uciderea animalului chiar pe locul favorabil intemeierii (intemeierea Moldovei). Tragerea cu arcul sau aruncarea ciomagului sunt numite “vinatori simulate” astfel se descopereau centrele viitoarelor intemeieri.
Unele marturii considera ca unele sate au fost intemeiate in locul indicat de anumite animale. Vinatoarea caprioarei exista si in ceremoniile de casatorie. Intemeierea unei familii are un ritual foarte asemanator cu cel al intemeierii unui sat, sau al unei case. Mitul si ritualul manipuleaza concepte.
Stincile, arborii, cursuri de apa erau sacralizate.
In alegerea locurilor conta si istoria acestora, locurile fiind bune, rele sau ferite.
Batrinul intemeietor – acesta identitate care sta la baza legaturii dintre spatiu si neam are o importanta care iese din cadrul mitului. La romani astfel se stabileste sistemul de proprietate. Un teritoriu apartine unei comunitati daca aceasta comunitate este formata din rude descendente din acelasi stramos care a luat in posesie teritoriul. Acest stramos nu este neaparat o persoana care a existat si din care descinde toata populatia unui sat, el este o imagine mitologica. Batrinul nu trebuie sa fie un intemeietor, dar el trebuie sa fi fost primul pe paminturile mostenitorilor. Batrinul este o constanta a unui intreg sistem. El este un element fundamental al solidaritatii unui grup.
“Pentru a dura, o constructie (casa, lucrare tehnica dar si opera spirituala)trebuie sa fie animata, adica trebuie sa primeasca in acelasi timp viata si suflet. “Transferul” sufletului nu este posibil decat pe calea unui sacrificiu; in alti termeni, printr-o moarte violenta. Se poate spune chiar ca victima isi urmeaza existenta dupa moarte, nu in corpul sau fizic, ci in cirpul cel nou – constructia – pe care a animat-o prin jertfa ei; se poate vorbi chiar de “un corp arhitectonic” substituit corpului carnal. Transferul ritual al vietii prin intermediul sacrificiului nu se limiteaza numai la constructii (temple, cetati, poduri, case) si la obiectele utilitare: se imoleaza de asemenea victime umane pentru a asigura succesul unei operatii, sau chiar durata istorica a unei intreprinderi spirituale.”
Prin sacrificiul de intemeiere se urmareste crearea unui spirit care sa fie pazitorul casei sau al altarului sau al orasului. Sacrificiul are ca scop crearea unui spirit protector sau imblinzirea duhului pamintului. Astfel se stabileste o comunicare intre lumea profana si lumea sacra. Obiectul sacrificat trebuie incorporat constructiei, astfel incit sa formeze un tot. “Sotia care accepta sa fie imolata, pentru ca un edificiu sa fie ridicat pe propriul ei corp, reprezinta, fara indoial, scenariul unui mit primordial; primordial in sensul ca ne restituie despre o creatie spirituala care precede cu mult epocile protoistorice si istorice ale popoarelor din sud-estul european.”
Se sacrifica orice, de la fiinte pina la obiecte. Obiectele sacrificate sunt incarcate cu valoare simbolica. In tarile romane sacrificiul cel mai obisnuit este acela al gainii. Gaina, cel mai adesea neagra, era ingropata in unghiul de S-E al viitoarei case, alteori se stropeau fundatiile cu singele sau, sau se ingropau capete de cocosi. Se sacrifica ori o fiinta prin ingroparea de vie, sau omorita pentru a-I folosi singele, sau o fiinta si bani sau doar bani. [NUME_REDACTAT] Manole. “Sa precizam ca asemena credinte si legende faceau parte dintr-un scenariu ritual: fie ca este vorba despre o efigie umana sau de “umbra” unei victime, fie ca s-a recurs la una din nenumaratele forme de sacrificiu prin substituire (imolarea unui animal pe fundatii sau cand se patrundea pentru prima oara in casa), un sacrificiu sangeros asigura intotdeauna soliditatea si durata unei constructii. “
De fapt cu ritualurile de fundare incepe adevarata istorie a casei. Casele noi nu au o istorie proprie, ea trebuie sa inceapa de undeva. Si imblinzirea spiritului se poate face simplu prin sfintirea locului. Iar sacrificiul de intemeiere poate fi pina la urma masa care se da la inceput de drum. Vorbim despre niste actiuni cu caracter pozitiv.
Determinarea si marcarea centrului
Etapa urmatoare alegerii locului era determinarea si trasarea centrului si limitelor. “Edificarea oraselor si edificiilor societatilor traditionale, in conceptia sa, imita si repeta creatia Lumii, ele fiind croite conform imaginii Lumii (Universului). Indiferent de scara de marime a edificarii, acestea se regasesc in “[NUME_REDACTAT]”, costruirea nefiind posibila decat prin abolirea spatiului si timpului profan in favoarea spatiului si timpului sacru. Ritualul are ca scop, deci, luarea in stapanire a locului prin recrearea cosmogoniei, fie ca este vorba de ocuparea unui teritoriu salbatic, fie de cucerirea acestuia de la alti oameni. Prin intermediul ritualurilor de intemeiere, spatiile, teritoriile astfel consacrate devin centre. La scari diferite, orasele devin [NUME_REDACTAT], iar casele, fiecare in parte, se transforma in cate un microcosm cu cu holul, spatiul central asimilat ca centru al acestuia. Vatra focului este un astfel de loc privilegiat. Stalpii centrali ai locuintelor popoarelor primitive (arctice, nord-americane, ainu etc.) sunt asimilati cu <<axe cosmice>>. ”
Un centru se defineste prin verticalitate si concentrare.
Centrul se caracterizeaza nu doar prin faptul ca este determinat de punctul care constituie intersectia celor trei axe, ci si printr-o serie de alte elemente. Adica simpla intersectie a celor trei axe nu este suficienta pentru a defini un centru. Centrul trebuie sa inglobeze in afara locului unde se produce acesta intersectie si o serie de semnificatii. Intersectia celor trei axe se refera strict la amplasament.
Dar centrul nu se poate defini doar prin prisma celor trei dimensiuni. La intersectia celor trei axe poate fi plasat un reper, sau ea poate constitui un nod, dar pina la conceptul de centru e drum lung. Centrul are si valente temporale, el existind in timp in memoria oamenilor.
Semnificatiile pe care le capata tin de traditie, traditia avind o foarte importanta legatura cu memoria colectiva de-a lungul timpului. “Pentru societatile traditionale, locuinta era o imago mundi, reiese clar ca orice munca de constructie reproducea simbolic cosmogonia. Semnificatia cosmica a locuintei umane este intarita de simbolismul Centrului; caci, cum a inceput sa se inteleaga mai bine astazi, orice casa – a fortiori, orice palat, templu, cetate – era considerata ca aflandu-se in [NUME_REDACTAT].”
In general, cea de-a treia axa apare implicit cind se intersecteaza doua, pentru ca traim intr-un spatiu care poate fi reprezentat ca fiind tridimensional.
Axele nu sint de sine statatoare, in momentul in care este desenata o linie, ea se transforma implicit intr-un vector, adica se caracterizeaza printr-o origine, o directie si un sens. Parcurgerea liniei se desfasoara in timp, deci spatiul in care traim, perceput ca spatiu vectorial, este un spatiu mai mult decit tridimensional. El poate avea patru sau chiar mai multe dimensiuni.
Este posibil ca trasarea axei verticale sa fie datorata pozitiei bipede a omului, sau sa fie intr-o legatura strinsa cu sacrul. Primele manifestari arhitecturale, daca ne amintim de menhiri, s-au constituit prin incercarea de ridicare in pozitie verticala a unui obiect care prin caracteristicile lui ar fi stat mai comod la orizontala. Sfidarea gravitatiei, incepind cu tendinta fireasca a fiecaruia de a determina un obiect sa stea in picioare si pina la zbor, poate sa aiba legatura cu tendinta de a comunica sau de ce nu de a ajunge cit mai aproape de o divinitate care este acolo sus.
Daca asimilam suprafata pe care ne desfasuram existenta cu un plan orizontal, despre care ne imaginam ca stim tot, dorinta omului este de a sti ce se gaseste acolo sus, sau dedesubt. Pina la urma axa verticala incearca sa fixeze puncte din lumea care se afla in zona de plus si puncte din lumea din zona de minus fata de planul orizontal.
Pe de alta parte, tendinta generala este ca intr-un spatiu plan intins sa se fixeze un reper in centru. Pentru ca omul are nevoie de repere el aflindu-se permanent in miscare. Insa verticala din centru poate sa nu se materializeze intr-un reper – simbol. Verticala poate fi virtuala, sau poate fi marcata prin lumina sau culoare.
Centrul este de fapt o intersectie a unor vectori. In realitatea imediata directiile de miscare sint determinate si de natura locului, sau de conditiile de sit.
Pentru om, prima materializare a centrului este conceptul de acasa. Sau mai precis acasa inseamna primul centru pe care si-l defineste fiinta umana. Aceasta inseamna ca centrul trebuie intii de toate sa reprezinte ceea ce omul stie, cunoaste si ii da acestuia un sentiment de siguranta. Acesta este complementar necunoscutului, potential periculos, aflat in afara limitelor cunoscute. Sigur ca se remarca o tendinta fireasca de a impinge limitele tot mai departe, de a le forta. Putem vorbi despre limite nu doar din punct de vedere spatial.
In viata cotidiana, in permanenta miscare, centrul nu este neaparat legat de un punct fix – raportat la suprafata terestra pe care o consideram sistem de referinta, ci si mobil, dinamic.
Spre exemplu daca vom considera casa, locul de munca, magazinul de la care facem piata, terasa din parc centre fixe, putem incerca sa consideram masina personala tot un centru, de asta data mobil, ele polarizind, pe rind, existenta noastra. Deci centrul, in societatea cotidiana, poate sa se defineasca prin intermediul laturii lui dinamice – temporale tot la fel cum se defineste prin intermediul laturii statice – temporale. Exista si spatii pe care le parcurgem in fiecare zi in drumul spre ceea ce ar putea fi un centru, aceste spatii insa se dematerializeaza, de multe ori omul nereusind sa le mai perceapa. Accidentele care se intimpla il fac pe om sa devina cind si cind constient de existenta acestor spatii de trecere (de exemplu un element care isi schimba culoarea peste noapte sau care apare sau dispare). Intr-o societate in continua miscare exista nevoia de a transforma spatiile de trecere in drumuri expres, si nevoia de a ignora caracteristicile spatiale ale acestora. Pina la urma conteaza doar finalitatea intr-o existenta care se desfasoara contra cronometru.
Situatia se schimba intr-o lume virtuala. Spre exemplu daca ne referim la filme sau la simularea pe calculator a spatiului, una din dimensiuni (adincimea) dispare fizic. Ceea ce vedem este de fapt o conventie. Si noi stim ca suprafata ecranului este bidimensionala, dar prin conventie o asimilam cu una tridimensionala.
Nu prea stiu cum stam cu lucruri care nu au o materialitate a lor cum ar fi memoria, amintirea, imaginatia. Pentru ca ele nu au o reprezentare geometrica, iar despre spatiu si axe ne-am obisnuit sa vorbim foarte des in strinsa legatura cu geometria, in incercarea de a cuantifica fiecare element care are o cit de mica legatura cu viata noastra. Si daca acceptam faptul ca memoria, amintirea sau imaginile care se succed in imaginatia noastra au doar o dimensiune cunoscuta – timpul – atunci deja am intrat intr-o alta lume, o lume in care totul este conventional, care este construita dupa tipicul lumii stiute, dar in care ceea ce vedem noi este ca un fel de proiectie greu de definit matematic. Si sigur ca in lumea asta, daca ea are doar o dimensiune, se poate face si un nod. Iar centrul este de fapt un punct care se constituie la intersectia unui infinit de axe. Problema este ca aceste axe nefiind palpabile, acest centru se poate asimila cu un punct virtual, punctul pur, ideea, care are o singura dimensiune. Dar acest punct, transpus in lumea materiala, va avea o serie intreaga de valente, semnificatii, va avea un loc definit prin cele trei axe. Si odata materializat, in timp, el poate deveni un centru.
Din punctul de vedere al arhitectului, intotdeauna vom desena o linie, si inca una care sa o intersecteze, pentru ca in viata de zi cu zi lucrurile interactioneaza si isi pun amprenta unul asupra celuilalt, se stabilesc o serie de cercuri de influenta. Si odata intesectia desenata, nimic mai firesc decit amplasarea unui fir vertical in centru, fir care poate fi material sau virtual, fir de legatura intre centrul astfel desenat si, de ce nu, alte centre.
Intotdeauna exista un punct de pornire si un alt punct final, pentru ca nimic nu porneste fara un scop sau fara o finalitate, spre nimic.
Foarte importanta in definirea centrului este identificarea. Identificarea se refera la caracter.
Dar daca de la stadiul de idee nu se trece la materializare, aceasta poate sa ramina la stadiul de idee. Si daca in materializare nu se tine seama de mai mult decit de cele trei dimensiuni, atunci rezultatul poate fi dezastruos.
Determinarea centrului prin infigerea tarusului era o etapa foarte importanta a sacralizarii spatiului. Arborele cosmic este un arhetip care poate fi gasit la aproape toate societatile arhaice. In lumea crestina el devine arborele-cruce. Implantarea stilpului are rolul de a determina axis mundi, legatura intre sub-pamint, pamint si cer si de a facilita transferul de forte intre aceste lumi.
Nu se poate vorbi despre centru daca el nu este definit de un punct plasat la intersectia unor axe.
Conform definitiilor din dictionar, centrul este un punct care poseda anumite proprietati (importante) in raport cu o figura geometrica sau cu un corp (ex. centrul de simetrie sau centrul cercului). Poate fi un punct de mijloc, al unui spatiu sau al unei suprafete. Poate fi punctul de aplicatie al rezultantei unui sistem de forte (centrul de greutate). Poate fi un loc unde este concentrata o anumita activitate. Sau poate fi toate acestea la un loc. Axa este o dreapta orientata care are o origine. Punctul este o figura geometrica plana reprezentata prin partea comuna a doua linii care se intilnesc.
Daca ne referim la centru ca punct polarizator, el are mai multe caracteristici. Se poate defini spatial, ca punctul din intersectia celor trei axe. Pina la urma, sistemul de axe a aparut din nevoia de a avea o reprezentare standard pe care fiecare sa o poata intelege. Dar simpla intesectie a celor trei axe defineste la scara mica un centru – centrul ca punct de intersectie. De fapt el se afla la intersectia unor axe, punctul fiind unitatea din care se constituie linii, suprafete si volume, in miscare sau nu. Dar daca lumea reala este constituita din puncte, marcarea centrului inseamna de fapt fixarea unui singur punct ca centru. Intersectia axelor se refera insa la latura geometrica, spatiala si statica a centrului. Iar cea de-a treia axa apare implicit in urma intesectiei a doar doua axe. Si daca asa stau lucrurile, inseamna ca centrul are probabil si alte proprietati, caci odata fixat, el va fi punctul de intersectie a mai multor axe sau vectori.
Incepem sa vorbim despre vectori, pentru ca asa cum lume-punct (o dimensiune), sau lume-plan (doua dimensiuni), sau chiar simpla lume-spatiu (trei dimensiuni) sint niste lumi foarte greu de definit, iar conform celor cunoscute de noi ele nu pot exista in stare pura, caci peste toate timpul isi pune amprenta lui. Timpul este imaterial, iar viata omului se defasoara in timp. Asta din punct de vedere fizic. Deci este greu sa vorbim despre spatiu, izolindu-l de timp. Este ca si cum am incerca sa fotografiem o secunda.
Lucrurile exista atita vreme cit au si o componenta entropica. Daca entropia este mare, ele exista. Disparitia entropiei duce la moartea lor.
Centrul se defineste prin loc. El este consacrat ca fiind centru, insa, de constiinta colectiva, constiinta care se alimenteaza din traditie. Traditia este un fel de rezervor al memoriei colective. Daca din diverse motive actiunile omului conforme cu traditia sint obstructionate, acestea incep sa dispara in timp pina la uitarea lor definitiva. Spre exemplu, daca un loc nu mai poate fi frecventat un timp indelungat, din motive istorice (economice, sociale, politice sau culturale), semnificatia si obisnuinta frecventarii lui sint date uitarii. Resuscitarea ulterioara a locului poate sa dea gres, caci acesta si-a pierdut semnificatia.
Centrul se mai defineste si prin directia si sensul in care este parcurs spatiul spre sau dinspre el. Spatiul de parcurs are o anumita incarcatura simbolica este un spatiu tensionat, acesta tensiune fiind mai puternica pe masura apropierii de centru. Daca nu discutam despre centru ca fiind un concept abstract, pentru ca ar fi greu daca nu imposibil de perceput de mintea umana, acesta trebuie sa poata fi definit spatial. Iar daca este definit spatial ca fiind centrul a ceva, atunci acel ceva trebuie sa aiba si limite. Ce este in interiorul limitelor, inauntru, este cunoscut, in afara lor “sunt lei”.
Centrul se mai poate referi si la o evolutie a locului in timp. De fiecare data centrul are o dubla valenta: aceea de acumulator si de generator. El acumuleaza informatii, dar le si imparte. Acesta poate fi un fel de efect de bumerang.
In zilele noastre “Casei i-a ramas doar rolul de adapost peste noapte; acestea fiind conditiile, casa nu mai reprezinta Centrul familiei, nu mai este pastratoarea traditiei si nu mai este un simbol al continuitatii.”
Centrul, in afara binomului spatiu-timp, mai are si o latura sacra ( si cu asta cred ca deja am mai atins inca o dimensiune) si inca una istorica.
“Vatra si hornul indeplineau un rol capital in activitatile magico-mistice domestice, mai ales in zonele de munte. Pe vatra se nastea prima data ca sa aduca noroc, se bolea pe vatra sau pe cuptorul vetrei, se faceau vraji de dragoste pe prichiciul vetrei ridicate, se blestemau oamenii rai ca sa nu mai aiba parte de binefacerile vetrei. [NUME_REDACTAT] de sud colindatorii numiti pitarai cantau colindul in casa scormonind taciunii din vatra libera cu bastonasele lor inflorate.”
Un centru traieste atita vreme cit acumuleaza energie si genereaza energie, cind aceste lucruri nu se mai pot petrece, centrul moare sau mai precis dispare din constiinta societatii, nefiind neaparata nevoie sa dispara fizic, material.
Daca punctul central este marcat printr-o verticala, aceasta ne duce cu gindul la latura deloc neglijabila a sacrului. “Hornul nu era numai un rasunator al vetrei, numai un orificiul prin care iesea fumul si se afumau suncile, ci si borta mirifica prin care circulau vrajitoarele, zburatorii si demonii in incursiunile lor nocturne. Tot prin hornuri se creadeu ca ieseau si sufletele celor care mureau pe vatra. Pentru a impiedica intrarea pe horn a tuturor fapturilor dusmanoase omului si casei lui, se atarnau in horn talismane: un cap de cocos, o piele de sarpe, un rat de mistret.”
Verticala reprezinta cucerirea naturii, aspiratia spre inaltimi. Iar unii o numesc “axis mundi”.
“[NUME_REDACTAT] se suprapune peste [NUME_REDACTAT], negasindu-se in acelasi plan; legatura intre ele se face pe verticala, prin intermediul [NUME_REDACTAT].
In planul ce-si are Centrul in [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] nu exista, asa cum nici in planul asezarii [NUME_REDACTAT] nu se raproteaza si nici nu se subordoneaza [NUME_REDACTAT]. Nu exista “centre secundare” sau “centre zonale”, caci toate sunt strabatute de [NUME_REDACTAT] si, din acest motiv, nu exista un Centru mai important decit altul; ele se pot plasa, cel mult, mai aproape de macrocosmos sau mai aproape de microcosmos.”
Centrele erau marcate de stilpi, coloane, vetre, pietre, care erau sacralizate prin ritual. Edificarea centrelor era de cele mai multe ori insotita de sacrificii. Se pare ca in societatea romaneasca traditionala baterea tarusului mai avea si o alta semnificatie si anume aceea a actului nuptial.
Prin aceste practici se credea ca viata intemeietorului se transmite constructiei. Se spunea ca cel care bate tarusul nu mai are mult de trait. Acest act poate fi vazut ca o nastere. Stilpul era si simbolul proprietatii, al durabilitatii si de cele mai multe ori marca un centru sacru.
Daca orice intemeiere este un act religios, atunci Crucea lui Hristos intemeieaza noua religie tot asa cum tarusul intemeieaza teritoriul unei cetati.
Se pare ca pentru populatiile arhaice lemnul era vazut ca un corp viu si era tratat ca atare. Taierea lemnului pentru constructie se facea doar in anumite momente si avea sens de sacrificiu. Romanii credeau ca pomii sunt vii si nu puteau fi taiati pe luna plina sau vara. Primele lemne erau taiate spre a apara constructia. “M. Budis scoate in evidenta faptul ca in credinta impamantenita si la romani pomii sunt insufletiti, ei nu puteau fi taiati pe luna plina, nu se taiau vara, cand aveau seva, viata, ci numai toamna, iarna sau in prima parte a primaverii. De asemenea, cercetatoarea specifica semnificatia taierii primelor lemne: de apara viitoarea constructie de cataclismele cosmosului; tot in acelasi scop al protectiei este inteles si obiceiul lasarii copacilor pe locul unde au fost taiati, in vederea parasirii “trupurilor” lor de catre fortele necurate. Ca si in cazul locurilor cu trecut incarcat, folosirea unor lemne de constructii vechi, in care avusesera nenorociri, nu era posibila.”
Dupa o legenda din Maramures, crucea asezata pe locul destinat intemeierii unei manastiri a disparut si a reaparut in virful unui alt deal. Acolo oamenii au zidit biserica. Acest gen de legenda a fost incurajat de biserica. Crucea care se muta sau icoana care cade din cer consacra spatiul prin interventia divina directa.
Daca ne amintim de toiagul lui Aaron, sau de legenda care spune ca insasi crucea Mintuitorului a fost facuta dintr-un arbore care crescuse din coroana de maslin din Rai cu care a fost ingropat Adam, s-ar putea ca legendele de intemeiere se refera la un pacat care trebuie iertat. Astfel rivna pacatosului face sa infloreasca un lemn uscat, cum tarusul este cel care da nastere spatiului. In primul caz se spala impuritatea pacatosului, in al doilea caz locul este curatat de prezente impure: demoni, genii rele. Prin mijlocirea ritului, puritatea generata de sacrificiul de sine este transferata spatiului.
Stilpul si caminul reprezinta legatura dintre lumea oamenilor si lumea zeilor.
“La costructia boerdeiului medieval, ca si a casei obisbuite aveau loc rituri de consolidare a temeliei prin sacrificarea unui cocos, pentru consolidarea in ansamblu a casei, (in trecutul indepartat) se zidea de viu un om (vezi respectarea datinei transfigurate metafizic in legenda [NUME_REDACTAT]), in evul mediu se zidea masura umbrei furate a unui om in puterea varstei, sau se zideau inscrisuri apotropaice cu valoare de talismane. In exteriorul bordeiului oltenesc aveau pe fruntar sculptate mascarone antropomorfe (mutrele stilizate ale stramosilor sau mosilor mitici) incizate: palme deschise ridicate, sarpele casei alaturi de insemne astrale (soare, luna, stele) consemnate si in cantec: “ridicai bordei in soare,/ cu manute de-nchinare,/ cu caluti de aparare,/ cu stele de luminare,/ cu ochi de-nfatisare,/ pe fruntare si pridvoare.” Capetele de cai erau sculptate si in cele doua cosoroabe ale tindei bordeiului, in dreapta si stanga intrarii (ca la bordeiele din Muzeul satului din Bucuresti), dar si pe acoperisurile bordeielor ca si a caselor obisnuite, erau traforate si asezate in bolduri, afonate sau adosate dupa semnificatia magico-mistica directiei si sensului apotropaic al rostului lor. Erau ornamentate cu capete de cai si fantanile anexe de casa, ca si cele viale (terfeloagele), ridicate de gospodari ca pomana de apa pentru drumeti.”
Trasarea si materializarea limitelor
Era o actiune la fel de importanta ca cea a determinarii centrului. Frontierele au fost consacrate in mod ritual.
“Pragul casei indeplinea si el un rol complex in riturile de trecere. La constructia casei sub prag se ingropau bani de metal ca sa atraga prin magie simpatetica in casa cat mai multi bani. Pe prag se cumpanea cu un pietroi ultimul nascut (dintr-o serie de copii morti la nastere). Inauntrul casei fatul era asezat pe o scandura cumpanita pe prag si, in afara, de prispa, se pune pe aceiasi scandura un pietroi. Dupa cumpanirea pietroiului cu fatul, pietroiul era dus in fundul curtii sau in afara curtii, jelit si inmormantat ca un mort.”
Limitele vizibile sau invizibile erau evidentiate prin ceremonii si ritualuri, precum si de riturile de trecere. “ Pe prag erau primiti mirii de socri si nasi. Tot pe prag se oprea in Oltenia sicriul cand se scotea cu mortul din casa. Cei care purtau sicriul pe umeri, simulau pe prag ca trag sicriul cand inauntru in casa, cand in afara pe prispa.” O foarte mare importanta ii era acordata si ferestrei. ”Fereastra casei servea si ea in dese rituri de impiedicare a unei predestinari. “ “Pe o fereastra a casei ultimul copil nascut era vandut de mama si cumparat de o ruda apropiata sau un strain si dupa cateva ore era rascumparat de mama cu bani de la cumparator. Rascumpararea se facea pe prispa casei, vanzatorul dupa ce schimba prenumele copilului se tocmea cu mama si cand convenea, copilul era luat in brate si mama fericita intra cu el in brate pe usa principala, unde era intampinata de rude care-I urau sa-I traiasca, numindu-l dupa numele schimbat.”
“Schema celor doi poli ai casei evidentiaza rolul unghiurilor de N-V si de S-E. Ele impart spatiul locuit in doua zone care sunt legate de structura familiala: vatra intretine o legatura pozitiva cu femeia, in timp ce stapanul casei este asociat cu unghiul de S-E el doarme aici, cu capul sub icoane, exact deasupra locului unde a fost asezat sacrificiul de zidire”
Limitele vetrei satului precum si ale teritoriului satului erau extrem de importante. In unele cazuri acestea erau trasate in functie de sunetul toacei care se batea in vatra satului. Unii cercetatori considera ca forma satului romanesc era rotunda, conform transmiterii undelor sonore. “Asa cum vatra casnica isi regaseste corespondentul la scara comunitatii in cadrul vetrei comune, tot asa practicile rituale se institutionalizeaza, trecand din domeniul practicilor de reprezentare strict religioase catre domeniul practicilor sociale, solidare cu cele religioase”
In afara de juramintele si blestemele care stateau la hotarele dintre proprietati, mai existau si alte obiceiuri cum ar fi “bataia rituala” care era administrata copiilor cu un singur scop: acela al aducerii aminte a hotarului.
Riturile sacrificiale aveau o foarte mare pondere in stabilirea centrelor si a limitelor.
Finalul de edificare
“Casa a devenit pentru roman centrul microcosmic al ctivitatii lui spirituale magico-mitice, in care se reflecta randuiala macrocosmosului intreg.”
Riturile referitoare la o constructie nu se practica doar pe orizontala (centre, limite) ci si pe verticala – acoperirea constructiei. Mentionam crucea de lemn in jurul careia se leaga creanga de brad sau mar. Se aduc ofrande: piine, seminte, colaci, porumb si li se ofera mesterilor stergare sau, mai tirziu, haine sau sticle de bautura. “De rostul casei este deci legat cu toate radacinile lui etnoistorice, etnologice si spirituale magico-mitice. In casa se rasfrange ecosistemul lui cultural, atmosfera domestica a cestui ecosistem cultural generator de mituri, legende si basme. De aici izvaraste cea mai mare parte din riturile si ceremoniile lui domestice in economia mitologiei romane.”
Ofrandele au rolul de a asigura protectia constructiei si de a conferi un destin norocos celor care vor locui.
Ofrandele se pun de regula in partea de rasarit, adica in zona considerata sacra.
Discutam iarasi despre o actiune pozitiva la inceputul vietii omului in casa cea noua.
”Noua schema face sa apara o noua bisectoare a spatiului, care delimiteaza cele doua zone. Intrarea casei este asezata invariabil la sud, in unghiul de S-V. aceasta latura a casei este prevazuta de foarte multe ori cu galerie acoperita, servind de adapost impotriva soarelui si a timpului urat (aici se doarme adesea vara). Fereastra este la rasarit, o a doua este asigurata adesea la sud. Se spune ca o casa are o fata si un dos, insa partile laterale nu sunt denumite prin termeni precisi. Nu exista fereastra la nord, si foarte rar spre vest. Asezarea usii, in unghiul de S-V, nu se poate explica decat prin corespondenta cu sistemul cosmologic in vigoare: casa se orienteaza dupa soare, ca si oamenii. “
Ritualuri de intrare in casa
Casa, odata ce s-a intrat in ea, va intra intr-un circuit de consacrari repetate. Obiceiurile legate de intrarea in casa marcheaza finalul ritualurilor de intemeiere si inceputul vietii casei.
Putem sa vorbim despre adalmasuri, slujba de sfintire. Slujba de sfintire este adresata viilor si mortilor.
Intilnim o serie de rituri care au legatura cu portile, pragul, ferestrele si se refera la trecerea dintre doua lumi.
”Fartatul nu s-a gandit sa-i creeze omului un adapost, pentru ca cerul era aproape de pamant si astrele (soarele, luna, stelele, luceferii) umblau printre oameni calauzindu-i. Odata cu supararea Fartatului pe oameni si ccu ridicarea in rate a cerului si a astrelor de pe pamant tot mai sus, in slavi, oamenii au inceput sa resimta nevoia de adapost impotriva intemperiilor. S-au adapostit natural in paduri, in vagauni, sub steiuri, in pesteri, insa treptat cu inmultirea lor au simtit nevoia de a se adaposti artificial. [NUME_REDACTAT] le-a sugerat amenajari subterane (colibe) sau supraterasate (case).
La romani, ca de altfel la toate popoarele lumii, casa a devenit in cadrul pamantului un micro-spatiu sacru. Se intelege ca in varianta romaneasca, casa reflecta pe langa particularitati de constructie, care o faceau sa aiba un profil arhitectonic specific imprimat de ocupatii si gradul de spiritualitate etnoistorica. Dintre aspectele arhitectonice ale casei, ne intereseaza acelea care antreneaza activitatea spirituala de tip magico-mitic in structura mitologiei romane.”
Casele capata suflet, iar riturile de final al constructiei au rolul de a fixa geniul casei. Aceste rituri au rolul de a identifica viitorii locuitori cu spiritul casei.
O casa nou construita va fi locuita doar dupa slujba de sfintire, iar un strain sau cel mai batrin membru al casei va dormi prima noapte inauntru. Se crede ca acela nu va mai trai mult, iar casa va fi platita astfel. Uneori, in prima noapte este lasat un animal sa doarma inauntru.
Cel mai adesea se imagineaza ca locuinta este protejata de un sarpe care ramine nevazut. El este pus in legatura cu femeile si copiii prin intermediul laptelui. Sarpelui i se lasa mincare aproape de pragul casei sau in pivnita, acolo unde se presupune ca se adaposteste. El nu trebuie sa fie omorit. Uneori este identificat cu orologiul casei. Este personificarea spatiului locuit. Daca familia se muta o urmeaza, iar daca toti mor si casa ramine nelocuita el nu pleaca pina atita vreme cit acesta nu se darima. Sarpele este un duh protector binefacator.
Spatiul locuit primeste toate insusirile obiectului sacrificat si dupa accea el devine locuibil.
Concluzii
“Casa ramine spatiul non-contradictiei si al lipsei de paradox, de mister, de necunoscut, in timp ce lumea isi da sensul din impletirea perpetua de revelare si ascundere, de evidenta si non-evidenta.”
Concluziile ar fi urmatoarele: este bine sa construim, dar nu oricum.
In primul rind pusi in fata deciziei de a demola sau nu ar trebui sa fim corecti. Ar trebui sa conservam memoria locului, fara sa fie nevoie sa reconstruim edificii care au fost demolate. Ar fi suficient daca am reusi sa ne amintim de ele si de cauzele care au dus la disparitia lor, astfel ca acest lucru sa nu mai fie posibil. Ar trebui sa fim corecti cu istoria si prin aceasta implicit cu noi. “Morminte, temple, catedrale, case si castele, poduri, uzine aerogari si centrale electrice nu mai au valoare in sine, ci pentru ca noi le-am construit. Ele nu mai semnifica fiecare pentru sine, ci se constituie ca material fragmentar a unei reprezentari generice despre noi insine. Adaugarea fiecarui nou fragment extras dintr-un trecut indepartat sau apropiat si abia inchegat face sa se confunde inca si mai mult duratele si tehnicile si da acestei reprezentari narcisitice mai multa soliditate, maretie si stralucire. Astfel, ea devine cu siguranta mai linistitoare, mai apta sa conjure incertitudinile si anxietatea unei societati care nu-si poate struni nici transformarile, nici accelerarea lor. Aceasta reprezentare pare sa constituie azi sensul valorii de vechime si al cultului care este, de fapt, contemplarea si celebrarea omului credincios propriului destin.
[NUME_REDACTAT] moare din neputinta de a se smulge de sine, pentru ca nu vrea, nici o clipa, sa uite de sine. Chipul pe care imaginatia noastra il deseneaza in oglinda patrimoniului, chiar daca e facut din obiecte reale, nu e mai putin iluzoriu. El este rezultatul unei reculegeri pioase care a eliminat diferentele si calitatile. Tocmai datorita reducerii fictive a conflictelor si intrebarilor carora nu reusim sa le facem fata, acest chip este un mijloc de aparare eficace intr-o situatie de boala si de criza, dar nu mai pentru un moment. Ca functie narcisistica, cultul patrimoniului nu se poate justifica decat un timp: pentru a ne recapata suflul in cursul prezentului, ragaz pentru reasumarea unui destin si a unei reflectii. Odata trecut acest timp, oglinda patrimoniului ne-ar dauna prin falsa constiinta, fictiune si repetitie.”
In al doilea rind daca trebuie sa construim un edificiu intr-un cadru urban trebuie sa fim corecti cu ceea ce exista astfel incit imaginea finala sa fie coerenta, sa nu fie de tip colaj. “Trebuie redescoperit spatiul proximitatii, reanvatata producerea si locuirea – ceea ce e similar cu locuri articulate, diferentiate, proportionate, intemeiate. Aceasta intreprindere nu este putin lucru. Ea implica un destin, o viziune asupra lumii si alegerea unui tip de societate.
Interpretarea sindromului patrimoniului ne permite sa masuram graba cu care se impune aceasta optiune care, repetam, nu este incompatibila cu dezvoltarea tehnicii. Daca o facem, patrimoniul arhitectural si urban al erei pre-industriale regaseste o functiune proaspata si de neanlocuit. El ne ajuta in mod direct la inventarea viitorului nostru. Intr-adevar, de ce alt instrument mai dispunem, care sa ne poata re-invata sa vedem (altceva decat imagini), sa ne faca sa redescoperim cum sa implantam, articulam, diferentiem, proportionam edificii in spatiu, sa ne faca sa intelegem, la ora gigantismului si ca Dumnezeu este un detaliu?”
Trebuie sa nu uitam ca “«Acasa» nu se mai reduce la protectia fizica a unor ziduri sau garduri, ea insasi insuficienta, ci exprima mai degraba un sentiment, de a fi cu sine (in franceza «chez soi», «etre chez soi») si cu ai sai, ca proprietate non-materiala si relatie intima si imediata.”
Si nu in ultimul rind, daca oamenii simt nevoia ca ceva sacru sa le protejeze locuinta sa ii ajutam si sa le dam povestile de care au nevoie. Ei isi vor umple golul oricum, iar in lipsa unei zeitati autohtone vor importa zeitati straine care nu isi vor gasi locul aici. Poate ca maniera “folclorista” de construire nu este depasita si in mod sigur resursele locuintei traditionale sint foarte mari. Ar trebui explorate si nu respinse din start.
“La limita […] concluzia […] este aceasta: timpul casei trebuie sa fie preocuparea centrala a gestului de proiectare, lui trebuind sa i se adreseze modul in care este configurat spatiul.”
Lucrarea nu este insa o pledoarie pentru constructia cu caracter specific romanesc, dar nu trebuie respinsa din start posibilitatea studierii acestei posibilitati in cazul in care cererea expresa este aceea de casa cu pivnita si pod. Ar trebui sa nu uitam sa folosim materiale “de pamint”, adica lemn, ceramica, piatra. In cazul in care cererea este ca locuinta sa aiba o linie moderna ar fi bine sa nu exageram cu sticla si metalul si sa ne amintim ca exista materiale cu texturi variate, care nu sint perimate si care ar putea sa confere un aspect uman constructiei, iar geometria trebuie sa fie simpla si concisa.
In plus, daca nu avem repere, presupunind ca trebuie sa amplasam o constructie in cimp deschis, sa nu construim la munte ca la mare si nici la ses ca la padure, iar casa japoneza sau americana de import sa fie amplasata doar dupa un studiu foarte atent. Poate ca cel mai bine ar fi sa evitam importul fara o analiza atenta, caci acest gest poate foarte usor sa aiba un rezultat nedorit: kitch-ul. O casa gata edificata poate fi remodelata greu si acest lucru cere un efort foarte mare si intr-un final gestul de a planta iedera cataratoare pentru a ascunde uritenia constructiei este jalnic.
Adica trebuie sa nu uitam ca de fapt construim pentru oameni si nu pentru gloria noastra. “In aceste conditii, daca am fi intrebati care ar fi binefacerea cea mai pretioasa a casei, am spune, casa adaposteste reveria, casa il ocroteste pe visator, casa ne ingaduie sa visam in pace. Doar gandurile si experientele sanctioneaza valorile umane. Reveriei ii apartin valori care il marcheaza pe om in adancime. Reveria era chiar un privilegiu de autovalorizare. Ea se bucura nemijlocit de fiinta ei. Atunci, locurile unde am trait reveria se restiruie de la sine intr-o noua reverie. Locuintele din trecut sunt in noi nepieritoare pentru ca amintirile vechilor locuinte sunt retraite ca reverii.”
Oamenii vor sa edifice o casa care sa dureze generatii intregi, dar poate ca nu ar trebui sa uitam, dincolo de orgoliile profesionale, ca si casele imbatrinesc si ar trebui sa le lasam sa imbatrineasca frumos. “Cladirile moderne inainteaza in virsta, dar nu imbatrinesc cu nobletea cu care isi asuma conditia pieritoare celelalte. Asa se face ca, desi numara abia decenii, casele moderne par cu mult mai inadecvate la prezent decit cele vechi, care, murind, le supravietuiesc celor dintai.”
Bibliografie:
Bachelard, Gaston – Casa din pivnita pana in pod. Sensul colibei, Secolul 20 1-2-3/1999 – Loc-locuire poluare, [NUME_REDACTAT] din Romania si [NUME_REDACTAT] Secolul 21
Bernea, Ernest – Cadre ale gindirii populare romanesti, [NUME_REDACTAT], 1985
Biciusca, Florin – Centrul lumii locuite, Paideia, Bucuresti, 2000
Blaga, Lucian – Opere filozofice, Ed. Minerva, Bucuresti, 1985
Bratuleanu, Anca – Curti domnesti in Romania – Valahia veacurilor al XVII-lea si al XVIII-lea, [NUME_REDACTAT], Bucuresti, 1997
Choay, Francoise – Alegoria patrimoniului, Simetria, Bucuresti, 1998
Crutzescu, Gheorghe – [NUME_REDACTAT] – [NUME_REDACTAT], Bucuresti, 1987
De arhitectura nr. 10
De arhitectura nr. 4 – 2/2001
De arhitectura nr. 5 – 3/2001
Dragan, Radu – Fiinta si spatiul, Arhitectura 4/1998, Arhitectura 5/1986
Dragan, Radu – Lumile rasturnate, Ed. Paideia, Bucuresti, 2000
Eliade, Mircea – De la Zalmoxis la Genghis-Han, [NUME_REDACTAT] si Enciclopedica, Bucuresti, 1980
Eliade, Mircea – Istoria credintelor si ideilor religioase, Chisinau, 1994
Eliade, Mircea – Sacrul si profanul, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992
Gaivoronschi, Vlad – Matricile spatiului traditional, Ed. Paideia, Bucuresti, 2002
Harhoiu, Dana – Bucuresti, un oras intre Orient si Occident – [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] din Romania, ARCUB, Bucuresti, 1997
Horia, Alexandru – Vorbirea in soapta, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1995
Ioan, Augustin – Altfel de spatii, Studii de heterotopologie (Junk space si spatiul vag), Ed. Paideia, Bucuresti, 2001
Ioan, Augustin – Khora, Paideia, Bucuresti, 1998
Ioan, Augustin – O (noua) “Estetica a reconstructiei”, Paideia, Bucuresti, 2002
Ionescu, Grigore – Arhitectura pe teritoriul Romaniei de-a lungul veacurilor – [NUME_REDACTAT] RSR, Bucuresti, 1982
Lynch, Kevin – Good city form, The MIT Press, 1992
Lynch, Kevin – L’image de la cite
Manolescu, Anca – Locul calatorului, Ed. Paideia, Bucuresti, 2002
Mihali, Ciprian – Altfel de spatii, Studii de heterotopologie (Spatiul urban: diseminat, miniaturizat, polivalent), Ed. Paideia, Bucuresti, 2001
Mihali, Ciprian – Inventarea spatiului, Paideia, Bucuresti, 2001
Norgberg – Schulz, Christian – Existence, space and architecture, [NUME_REDACTAT] Limited, 1971
Norgberg – Schulz, Christian – [NUME_REDACTAT]
Octogon nr. 10
Octogon nr. 6
Povestea caselor – [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] din Romania, Bucuresti, 1999
Secolul 20 loc-locuire poluare, [NUME_REDACTAT], Bucuresti, 1999
Stahl, Henri H. – Eseuri critice, [NUME_REDACTAT], Bucuresti, 1983
Toffler, Alvin – Socul viitorului, [NUME_REDACTAT], Bucuresti, 1973
Toynbee, Arnold – Orasele in miscare, [NUME_REDACTAT], Bucuresti, 1976
[NUME_REDACTAT], Arnold – Rituri de trecere, Ed. Polirom, Iasi, 1997
Vasilescu, Virgil – [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], 1993
Atanasiu, Cristina – Biserica ortodoxa – Simbolism spatial
Atanasiu, Cristina – [NUME_REDACTAT] – calitatea spatiului public – conditie a cadrului urban flexibil
Atanasiu, Cristina – Spatiu. Loc. [NUME_REDACTAT], Romulus – [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] RSR, Bucuresti, 1985
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Despre Oras Si Locuinta Urbana (ID: 1457)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.