Despre Eternul Feminin
Cuprins
ARGUMENT
CAPITOLUL I
FEMEIA – INVOLUȚIE VERSUS EVOLUȚIE
1.1. Trecut și prezent – idealul feminin în lupta cu timpul
1.2. El și Ea – Paradoxalul Noi
1.3. Despre idealul feminin în literatura română
CAPITOLUL II
UN DESTIN IMUABIL
2.1. Ana din romanul Ion, de Liviu Rebreanu
2.2. Persida din romanul Mara, de Ioan Slavici
2.3. Eșec și izbândă – Ana și Persida
CAPITOLUL III
METAMORFOZA SPIRITULUI FEMININ
3.1 Adela, de Garabet Ibrăileanu
3.2. Enigma Otiliei, de George Călinescu
3.3. Două enigme: Adela și Otilia
CAPITOLUL IV
MUIEREA ȘI DOAMNA
4.1. Ela din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu
4.2. Doamna T. din romanul Patul lui Procust, de Camil Petrescu
4.3. Sub lupa masculinului: Ela și doamna T.
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ARGUMENT
Lucrarea de față cuprinde o analiză detaliată a șase personaje feminine din literatura română: Ana din romanul Ion, de Liviu Rebreanu, Persida din romanul Mara, de Ioan Slavici, Adela din romanul omonim a lui Garabet Ibrăileanu, Otilia din romanul Enigma Otiliei, de George Călinescu, Ela din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu și doamna T. din romanul Patul lui Procust, aparținând aceluiași autor. Am ales să aduc în discuție aceste personaje deoarece, din punctul meu de vedere, ele marchează clar evoluția spiritului feminin de-a lungul timpului, permițându-ne să deosebim diferitele concepții cu privire la statutul femeii în societate, dar mai ales cu privire la evoluția raportului dintre femeie și bărbat.
Ceea ce mi-a stârnit curiozitatea pentru acest subiect a fost, în primul rând, lectura propriu-zisă a textelor, mai mult decât atât, modul în care erau construite personajele feminine în fiecare operă în parte. Am observat similarități, dar și foarte multe diferențe, tocmai de aceea am ales să privesc dincolo de ceea ce spuneau personajele feminine, să observ relațiile lor cu partea masculină, să le interpretez acțiunile și modul de a gândi, ghidându-mă doar după intuiție. Astfel am urmărit evoluția lor, capacitatea de a depăși obstacolul și de a se situa pe aceeași treaptă cu bărbatul.
Lucrarea este structurată în patru capitole. Primul capitol cuprinde scurte incursiuni în istoria legată de condiția socială și familială a femeii, o analiză a raportului dintre femeie și bărbat, dar și o ilustrare a evoluției personajului feminin în literatura română. Ultimele trei capitole cuprind analizele propriu-zise ale personajelor feminine amintite mai sus: cel de-al doilea capitol urmărește triectoria Anei și a Persidei, cel de-al treilea aduce în prim plan evoluția spiritului feminin prin raportare la acțiunile Adelei și ale Otiliei, iar ultimul capitol desăvârșește discuția despre eternul feminin odată cu cele două personaje feminine camilpetresciene, Ela și doamna T.
Prezența feminină, deși a întâmpinat de-a lungul timpului o serie de greutăți care aveau menirea de a-i încetini evoluția, a demonstrat mereu că este capabilă să își depășească condiția, indiferent de contextul social la care ne raportăm. Eternul feminin nu se subordonează masculinului, nu depinde de acesta, ci îl completează, astfel încât cele două entități ajung în situația de a fi interdependente.
CAPITOLUL I
FEMEIA – INVOLUȚIE VERSUS EVOLUȚIE
1.1. Trecut și prezent – idealul feminin în lupta cu timpul
,,Femeia face lumea. Ea e suverana: nimic nu se face decât prin ea și pentru ea’’, spune scriitorul francez Anatole France. Nu există altă modalitate de a exprima și de a sublinia cât mai clar cu putință semnificația acestui termen, femeie. Multitudinea de gânduri care derivă odată cu pronunțarea acestui cuvânt este foarte interesantă: femeia văzută ca factor primordial al existenței universului, femeia ca mamă, femeia ca iubită, femeia ca soție; sunt doar câteva accepțiuni spirituale ale acestui termen, care capătă diferite nuanțe.
,,Elementul religios are o corespondență aparte cu spiritualitatea feminină’’, iar istoria femeii începe încă din perioada de dinaintea venirii Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ, acest lucru fiind explicat pe îndelete în Geneză. Acolo aflăm că ,,a zis Dumnezeu: să facem om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate animalele ce se târăsc pe pământ și tot pământul. Și a făcut Dumnezeu pe pe om după chipul Său; după chipul Lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie’’. Așadar, după ce a făcut bărbatul, Dumnezeu a creat și femeia pentru a-i alunga acestuia singurătatea: ,,Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el. […] Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam. Și a zis Adam: ,,Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea, ea se va numi femeie pentru că este luată din bărbatul său’’. Numele femeii este Eva, iar ,,Eva înseamnă chiar viață, dar Cel ce în vederea sa profetică a dat acest nume viza infinit mai mult decât o simplă continuare biologică’’.
Este mai mult decât evident faptul că putem vorbi despre o istorie, un trecut al femeii, în aceeași măsură în care putem discuta despre un trecut al bărbatului. Am preluat aceste citate din Cartea Facerii pentru a clarifica modalitatea prin care a luat naștere viața, implicit lumea.
Fiind parte integrantă a dezvoltării și a perpetuării speciei, evoluția femeii nu putea fi cunoscută lumii decât prin intermediul istoriei. ,,Cu toate că nu se găsește niciun document scris care să ateste starea străbunei noastre în timpurile preistorice, după tradiții și analogia timpurilor primitive cu starea populațiilor barbare, se poate deduce felul de trai și condițiile vieții de pe atunci’’.
După cum aflăm din cartea Mariei Buțureanu, în perioada primitivă femeile luau parte egală cu bărbații la vânătoare, la pescuit și chiar la războaie, iar relațiile dintre sexe erau dintre cele mai libere. Datorită acestei libertăți, copiii rezultați în urma comuniunii bărbatului cu femeia erau considerați ca fiind ai comunității. Datorită faptului că ei nu cunoșteau decât pe mamă, ,,purtară numele ei și dreptul de a-i moșteni avutul, iar această perioada este recunoscută pentru supremația Matriarhatului’’. Se pare că femeia este extrem de importantă în această perioadă, însă totul se încheie odată cu încetarea vieții nomade.
Urmează perioada în care bărbatul devine atotputernic datorită ,,constituirii mai temeinice a familiei’’, aceasta fiind cunoscută sub numele de Patriarhat. Femeia ajunge să fie considerată doar un mijloc de propagare a speciei, iar ,,îndată ce nu avea copii, putea fi înlocuită’’. Se pare că situația era aceeași în toate părțile, în afară de Egipt, unde dispunea de deplină libertate.
În Antichitate situația socială și conjugală a femeii este extrem de precară. Atât la greci, cât și la romani, ,,femeia era minoră – pusă sub tutelă – însă cu mici deosebiri’’. Femeile care aparțineau civilizației grecești nu aveau dreptul de a-și alege singure sortitul, iar de cele mai multe ori ele să căsătoreau fără a cunoaște dragostea. Se pare că grecii aveau parte de două tipuri de femei: ,,femeia legitimă pe care o țineau numai pentru a face copii; și femeia cu moravuri ușoare care știa să cânte și să danseze’’.
În timp ce la greci femeile măritate nu aveau voie nici măcare să iasă din casă, ele fiind nevoite în permanență să vegheze asupra gospodăriei și bunurilor, la romani lucrurile erau ceva mai diferite. ,,Femeia avea voie să iasă din casă, dar acoperită de un văl lung și însoțită de cineva. Matroana romană mai avea voie să ia parte la serbări, banchete și spectacole. Cu toate acestea, pentru bărbat, ea e tot inferioară și nu primește decât dispreț din partea lui’’.
Este mai mult decât evident că lipsa culturii și neputința de a-și asigura singură un trai decent face ca femeia să fie subjugată bărbatului, să cadă victimă acestuia. Chiar creștinismul ne oferă două viziuni diferite cu privire la condiția femeii: ,,la început Biserica înălțase pe femeie, poruncind bărbatului să-și părăsească pe tată și mamă și să se lipească de soția lui; la polul opus, femeia este considerată de Biserică ca fiind o ispită a diavolului, iar preoții sunt îndemnați să se ferească de ea ca de orice chip de rătăcire’’. Încă din acea perioadă se aducea în discuție existența a două tipuri de femei: femeia religioasă, casnică, care îndeplinea numai dorințele propriului soț; și femeia de moravuri ușoare, numită și hetaire, dar uneori mult mai cultivată decât precedenta.
Odată cu trecerea timpului, mai precis în secolul al VI-lea, intervin unele schimbări în ceea ce privește relația dintre bărbat și femeie, însă și de această dată schimbările sunt menite să favorizeze partea masculină.
În primul rând, ,,divorțul intrase în obiceiu, dar numai în favoarea bărbatului’’. Dintre popoarele care consacră mai mult partea feminină se remarcă germanii: ,,ei considerau pe femeie egală lor, deosebiți fiind numai în forța musculară; de aceea cu timpul aceasta devenea tovarășa lor de lucru și de primejdie, nefiind proprietatea lor, deorece își avea avutul ei’’. Virtutea castității însă prinde contur extrem de rapid în această perioadă. În cazul în care femeia nu păstra această virtute, bărbatul era îndreptățit să o pedepsească pe aceasta într-un mod cât mai violent. Spre deosebire de perioadele discutate anterior, în Evul Mediu ,,fidelitatea se cerea deopotrivă amândurora, adulterul bărbatului fiind pedepsit precum cel al femeii’’.
Cu toate acestea, bărbatul ajunge în situația în care consideră că femeia se află sub influența divină, deoarece ,,când bărbații erau însoțiți în războaie de femeile lor, prindeau curaj mai mult și izbuteau foarte des’’. Probabil din acest motiv galanteria bărbatului se dovedește a fi atât de pregnantă încât femeile ajung să primească și dreptul de proprietate. În timpul Cruciadelor lucrurile iau o altă întorsătură: fiind plecați mai mereu în luptă, bărbații ajung să deteste tot ceea ce are legătură cu știința sau arta, în timp ce femeile ,,stând închise în fortărețele lor se înconjurau de menestreli și trubaduri, de la care câștigau foarte mult, devenind mai instruite decât bărbații lor’’.
Schimbări majore în ceea ce privește percepția asupra femeii au loc în epoca modernă. ,,Odată cu revoluția politică, care întemeiase feodalitatea cu guvernământul absolut al regilor, odată cu revoluția religioasă, care lovise în puterea Bisericei romane, avu loc și o altă revoluție fericită în ceea ce privește ideile despre femeie’’. Are loc o luptă împotriva celibatului, însă acest lucru își lasă amprenta asupra mediului cultural și social; închiderea mânăstirilor determină lipsa de educație.
Concepțiile aveau să se schimbe odată cu apariția umanismului, moment în care discuția despre femeie capătă altă semnificație. Se pare că umaniștii au remarcat femeia numai din punct de vedere fizic: ,,ei considerau pe femeie ca un capo d’operă de frumuseță, cântându-i numai grațiile și formele ei perfecte, și luând-o ca sinteza tuturor artelor; astfel femeia ajunse a fi un ideal de plăcere numai’’.
Perioada în care platonismul cunoștea o putere absolută este dominată de crezul că ,,femeile au o mare legătură cu arta’’. Încă din acest moment acestea ajung să atragă o putere mai mare, iar în momentul în care America este descoperită, iar Germania, forța economică a Europei, devine tot mai slabă, traiul îngreunat determină ,,femeile să iasă din case și să intre pe la meserii, cu toate că erau plătite mult mai slab decât bărbații’’. Acest lucru are însă și consecințe, deoarece ,,câștigând prea puțin și bărbatul neputând produce pentru doi, femeile încep a se vinde’’.
Este cert că industrializarea are mai multe consecințe asupra vieții unei femei: pe de o parte, ,,face ca femeia să-și lase casa, să-și neglijeze copiii și bărbatul, să-și piardă sănătatea, însă invențiile industriale ușurează gospodăria mult și femeile din altă categorie, cele mai cu dare de mână, încep a citi și a face chiar studii mai serioase’’. Tocmai de aceea în secolul al XVII-lea, atât în Franța, cât și în alte țări, femeile încep să devină puternice. Reale influențe feminine se resimt în literatură, ,,camera albastră a Marchizei de Rambouillet e primul Salon în care se adună elita intelectuală a timpului și leagănul Prețioaselor, serioase’’.
Secolul al XVIII-lea este extrem de important pentru elita feminină, deoarece femeile din America obțin drepturi importante pentru femei. Spre exemplu, se acordă admiterea femeilor în școlile publice, egalitaea socială a sexelor; iar cu toate că fusese cerută și egalitatea politică, acest drept este respins momentan. Este un avânt extrem de important pentru femeile din toată lumea, deoarece acestea își recapătă încrederea în sine, demnitatea și conștientizează că nu este imposibil să obții ceea ce dorești. Astfel că ele ajung să înțeleagă cât este de importantă politica, atât pentru ele, cât și pentru copiii lor. ,,Intrând în scena lumii, femeile săvârșesc multe fapte eroice și inteligente, arătându-se capabile în aceiași măsură ca și bărbatul în actele mari ale vieții publice; de atunci pentru mulți, femeia devine egală bărbatului’’.
Se pare că nici acest context social nu este perfect potrivit unei femei, deoarece activitatea pe care aceasta o desfășoară în afara căminului conjugal, departe de casă, de familie, o face să uite noțiunea de maternitate. Rezultatul este simplu: copii care cresc în preajma doicii sau, în cel mai bun caz, al bunicilor.
Imaginea idealului feminin se concretizează în decursul secolului al XIX-lea, secol în care ,,femeile, înflăcărate de ideile de dreptate și fraternitate, cer drepturi egale cu bărbații, drepturi pe care nu le căpătară pentru moment, dar strigătele lor au răsunat și spiritul de revoltă pătrunse în toate părțile’’. Asta demonstrează că femeile nu mai erau dispuse să îndure niciun fel de umilință, ele nu doar că voiau să ajungă pe aceeași treaptă cu bărbații, ci îndrăzneau chiar să îi depășească pe aceștia.
Astfel că odată cu Revoluția din 1848 drepturile femeilor pentru o viață mai bună sunt readuse în discuție și chiar dacă nu toate cererile lor sunt acceptate, ,,unele partide politice le devin favorabile, cum a fost în Germania și Anglia; chiar și parlamentul danez face mai multe reforme cu privire la situația femeii’’. Se pare că dorințele lor ajung să devină realitate. Anii care urmează servesc femeii pentru meditație, elita feminină căutând să-și organizeze mișcarea cu totul pe alte baze, pentru a nu se îndepărta de la adevărata cale – a înfrățirii și a dreptății și nici de la menirea naturală a femeii.
În anul 1878 are loc primul congres de femei, iar în 1888 se organizează Consiliul Internațional al lor. Noua Zeelandă este prima țară care, în anul 1893 acordă dreptul politic femeilor. Iată că sfârșitul secolului al XIX-lea se dovedește a fi extrem de benefic pentru reprezentantele sexului slab, acestea reușind să ducă la bun sfârșit idealul de a se afla la aproximativ același rang precum bărbații. Nu este vorba neaparat de un conflict izbucnit între cele două genuri, ci mai degrabă o revelare a adevăratelor valori morale și intelectuale ale femeilor.
Lupta continuă și în secolul XX, dar de această dată femeia pășește demnă într-o altă epocă a civilizației. Este momentul în care femeile ajung să aibă aceleași drepturi precum bărbații, constatând astfel că acțiunile lor au dat roade. În anul 1920 comunitatea de femei de pe teritoriul Americii primește dreptul deplin de vot. Un alt aspect important este legat de locurile de muncă care deveneau accesibile în cele din urmă și femeilor, astfel că acestea și-au câștigat dreptul de a deveni polițiste, avocate sau chiar au ajuns să practice medicina veterinară. Un alt aspect pozitiv era faptul că munca depusă de ele, indiferent că era aceeași cu a unui bărbat, era răsplătită echitabil, spre deosebire de perioada anterioară. Cu toate acestea, cele Două Războaie Mondiale clatină puțin lumea înfloritoare și în continuă emancipare a femeilor, însă le fac pe acestea mult mai încrezătoare și puternice.
Este momentul în care se remarca personalități precum: ,,Eleanor Roosevelt, cea care s-a implicat în activitatea Comisiei ONU pentru Drepturile Omului; Ayn Rand, inițiatoarea curentului literar numit obiectivism în literatură; Simone de Beauvoir, remarcată pentru filosofia ei existențialistă, dar și pentru morala feministă; Indira Gandhi, cea care a condus cea mai populată democrație din lume, India, fiind ministru al Comunicațiilor și apoi premier; precum și Marie Curie, prima femeie care câștigă premiul Nobel, precum și singura persoană care primește premiul Nobel în două domenii diferite, fizică și chimie’’.
Femeia secolului XXI vine să detroneze toate prejudecățile cărora a fost nevoită să le facă față de-a lungul perioadei. Este sigură pe ea, inteligentă și dornică să redobândească valorile morale și sociale caracteristice. Este un efort considerabil dacă luăm în calcul faptul că femeia reușește să fie o mamă și o soție model, dar și să atingă culmile succesului pe plan profesional. Un lucru este cert, încă mai există în lume femei care trăiesc după legi vechi care le îndeamnă să respecte cu strictețe regulile impuse de partea masculină, mă refer aici îndeosebi la femeile islamice. Se pare că ,,religiile monoteiste, cum sunt islamul războinic sau Iudaismul în curentele lor strict ortodoxe, sunt exemple frapante ale excesivei masculinități’’. Putem spune că vorbim despre două modele feminine care trăiesc în ,,două lumi care, deși există în același timp istoric, nu se vor cunoaște niciodată și, cu atât mai mult nu se vor îmbina’’. Ceea ce au în comun cele două entități feminine este darul de a procrea, însă sunt despărțite de religie, tradiție și prejudecăți. În timp ce femeia aparținătoare ,,lumii noastre” este plină de viață, mereu în pas cu moda, preocupată de evoluția spirituală și intelectuală a propriei persoane, femeia islamică este condusă de rigorile impuse de bărbați, de nenorocul de a trăi într-o societate în care părerea unei femei nu contează, deoarece cel care are primul și ultimul cuvânt este bărbatul.
Probabil controverse vor exista în permanență între cele două genuri, dar ceea ce trebuie să avem în vedere este faptul că de la un nivel destul de scăzut, de la o stimă de sine deloc ridicată, femeile au ajuns să reprezinte în secolul XXI o adevărată forță socială și intelectuală. Dominate de un puternic avânt pentru menținerea acestei poziții, femeia a ajuns chiar să își depășească condiția obișnuită. Acel Yes, we can!(Da, noi putem!) specific americancelor în anii 20’ a devenit astăzi We can and we will do more! (Noi putem și vom face mai mult!).
1.2. El și Ea – Paradoxalul Noi
Relația inerentă dintre femeie și bărbat își are obârșia, după cum am specificat și anterior, în trecutul îndepărtat, adică în momentul în care Dumnezeu a creat bărbatul, iar mai apoi din coasta acestuia a creat femeia. Episodul care atrage după sine izgonirea Evei și a lui Adam din grădina Eden, adică momentul în care Eva alege să mănânce din pomul cunoștinței Binelui și Răului, este extrem de significant pentru raportul viitor dintre el și ea.
Deși avertizați să nu se apropie de pomul cunoștinței Binelui și Răului: ,,Să nu mâncați din el, nici să vă atingeți de el, ca să nu muriți’’, atât Eva, cât și Adam gustă din fructul interzis. Ceea ce este însă înteresant e faptul că cea care îl convinge pe Adam să guste este chiar Eva. Putem spune deci că bărbatul păcătuiește din cauza femeii? Dar păcatul în sine nu reprezintă o acțiune a propriilor sale gânduri și dorințe? Nu putem trece cu vederea faptul că în momentul respectiv a mânca din fruct echivala cu a cunoaște binele și răul, iar ,,elementul cosmic, (fructul) și demonicul (încălcarea poruncii) intră în firea umană’’. Așadar, totul s-a întâmplat cu un motiv. Odată săvârșit, păcatul nu mai poate fi ignorat și iată că tocmai din acest motiv lumea există și femeia procrează.
Sentimentul cel mai puternic care determină legătura strânsă dintre el și ea este chiar dragostea. Însă dragostea, în sensul cel mai adânc al cuvântului, are accepțiunile ei. Cu toate că prezența masculină în viața unei femei asigură acesteia încrederea în sine, dar și perpetuarea speciei umane, Dumnezeu a creat bărbatul și femeia pentru a fi complet diferiți, pentru ca aceștia să gândească distinct, să iubească cât mai variat, dar și pentru a avea comportamente și atitudini diferite. Mai mult decât atât, cei doi au fost creați pentru a fi liberi, lucru oarecum paradoxal, dacă e să ne gândim la ceea ce presupune de fapt, o relație.
În cartea intitulată Dubla flacără. Dragoste și erotism, Octavio Paz punctează o idee extrem de importantă cu privire la libertatea în cuplu, subliniind faptul că ,,elementul constituitiv al dragostei eterne, unice, îl reprezintă chiar libertatea’’. Libertatea asociată cu misterul persoanei reprezintă ,,paradoxul dragostei unice’’. Pentru a ajunge la dobândirea acestei forme finale a dragostei, este nevoie de parcurgerea mai multor etape în această călătorie dintre el și ea. Implicit dragostea are diferite conotații. Spre exemplu, putem discuta despre ,,exclusivitatea’’ acesteia, mai exact, după cum ne spune și Paz, ,,linia care trasează granița dintre dragoste și teritoriul mai vast al erotismului’’, erotismul fiind ,,un element social care apare peste tot și în toate epocile’’. Dacă observăm cu atenție, ,,erotismul în artă este prezent încă din Antichitate și se putea întâlni în nudurile de la Pompei’’, iar ,,în timpul Renașterii, nudurile greco-romane redescoperite influențează arta italiană și pe cea germană’’. Îndeosebi în secolul al XIX-lea are loc ,,o explozie a erotismului artistic’’.
Exclusivitatea dragostei presupune, în primul rând, ,,reciprocitatea, acordul și voința celuilalt’’, și mai mult decât atât, ea este extrem de exigentă. Se întâmplă de multe ori să ne gândim de ce iubim o anumită persoană sau de ce iubim una singură? Acest aspect reprezintă un adevărat mister, încă nedescoperit. Un lucru e cert, îl\o iubim pe cel\cea ne trezește adevărate pasiuni, iar dincolo de asta, rămâne enigma. Este o noțiune cheie: ,,tu al meu acționează asupra mea, exact cum acționez eu asupra lui’’.
Ceea ce m-a frapat cu adevărat în cartea lui Octavio Paz este discuția despre ,,dominație și supunere’’, cele două particularități fiind văzute ca elemente constituitive ale dragostei. Așadar, dacă iubești totodată domini? Dacă ești dominat trebuie să te supui? Dacă ținem cont de ceea ce ne prezintă istoria despre raportul de supunere care exista între bărbatul rege și soția sa regină am putea spune că această regulă se aplică deoarece a fost impusă de normele sociale care între timp au căpătat altă nuanță. Acum ideea de supunere nu mai are aceeași semnificație, bărbatul nu domină femeia și aceasta nu se supune. Este vorba mai mult despre dominație și supunere din partea ambilor parteneri. Fiecare dintre ei, la rândul lui domină doar cu ajutorul dragostei, nimic altceva. Supunerea este indubitabil legată tot de sentimentul care îi unește pe aceștia, dragostea.
Din păcate, de-a lungul timpului, subiectul legat de legătura care există între două persoane dincolo de clișeul căsătoriei (putem discuta și despre un clișeu al căsătoriei, deoarece încă din străvechi timpuri relația dintre proaspeții căsătoriți părea că decurge respectând un anumit tipar) a fost privit ca un subiect tabu. Chiar dacă un astfel de raport se bazează clar pe o relație de interdependență, văzându-se așezat deasupra tuturor, ,,bărbatul își dezvoltă mai ușor toate facultățile și astfel devine mai puternic, iar pe măsură ce constată acest lucru, își lasă tovarășa în urmă’’, bineînțeles, la modul figurat. Asta înseamnă că în timp ce el se află într-o continuă evoluție, femeia stagnează. Pentru el femeia este și va fi ,,minoră toată viața, convins fiind de inferioritatea ei’’.
Nu putem spune că ,,inferioritatea femeii este efectul unei legi naturale și originale, adică așa a fost să fie, ci mai degrabă este produsul istoric al dezvoltării sociale; prin excluderea femeii de la orice manifestare culturală și civilă, sexul femeiesc a devenit sexul slab’’. Fiind supusă timp îndelungat acestor presiuni, femeia își pierde încrederea în sine și ,,înăbușirea sufletului femeiesc dă naștere unei dușmănii tacite între bărbat și femeie, iar deși lupta continuuă, nu este la fel de aprigă precum era odată’’.
Într-adevăr, ceea ce devine fiecare individ este ,,rezultatul condițiilor în care a trăit’’, iar tocmai din acest motiv, ,,fiindcă femeia a trăit într-o lume și bărbatul într-alta, ei nu au putut ajunge decât a fi deosebiți’’. Dar ce anume îi deosebește pe aceștia? Maria Buțureanu, într-un studiu social legat de femeie identifică o serie de analogii între aceasta și bărbat: din punct de vedere intelectual, social, moral și chiar psihologic.
Astfel că din punct de vedere intelectual femeia se deosebește profund de bărbat, dar nu din cauză că nu ar dispune de o capacitate intelectuală, ci din cauza faptului că ,,nu are spirit critic, spiritul de îndoială, femeia fiind credulă’’. Chiar și la Schopenhauer întâlnim astfel de concepții misogine cu privire la capacitatea unei femei: ,,Femeia este un animal cu păr lung și idei scurte’’. Asta înseamnă că incapacitatea femeii de a concura cu inteligența bărbătească rezultă din faptul că aceasta nu contestă ceea ce i se spune, mai mult decât atât, ,,ea a fost silită să accepte de bun tot ce i s-a pus înainte’’.
În aceste condiții, se pare că femeii îi lipsește spirtitul de inițiativă, spiritul creator. Acest lucru nu este total adevărat, deoarece numeroase minți feminine care au adus inovații în diferite ramuri ale industriei, spre exemplu, nu sunt recunoscute pentru meritele lor. Fiind concentrată mai mult pe însemnătatea lucrurilor mici, ,,femeia nu are spiritul de dreptate și nu cunoaște adevărul, iar nestatornicia ei iese la iveală’’. Această nestatornicie a femeii a derivat de la lunga perioadă în care acesteia nu îi erau atribuite decât treburile casnice, iar inconștiența aceasta și abrutizarea spiritului numai într-o direcție fără niciun control, fără nicio îndrumare sănătoasă, a făcut ca femeia să nu cugete niciodată la lucrurile de ordine mai înaltă.
Acestea evenimente aveau loc în timpul în care bărbatul excela pe aproape toate planurile, iar femeia stătea acasă respectând cu strictețe niște reguli total eronate, dar care stăteau la temelia oricărei familii normale în vremurile respective: ,,în domeniul strâmt al casei nici nu i-a fost cu putință să-și desvolte spiritul și să-și îmbogățească mintea; pe când bărbatul s-a învârtit întotdeauna într-un cerc larg, a avut un schimb de idei cu tovarășii lui, s-a ocupat de interesele mari și împrejurările grele i-au ascuțit mintea’’. Așadar, aflându-se în permanență între cei patru pereți ai casei și doar în compania copiilor sau a rudelor, femeia nu dezvoltă spiritul critic, însă devine o mamă exemplară pentru copiii săi. Ceea ce este ciudat este că tatălui, și el parte integrantă a familiei, nu îi sunt cerute aceleași lucruri: el este liber și capabil de a lua orice decizie, în timp ce o mama nu reține nimic pentru ea: ,,ceea ce știe, spune; ceea ce are, dă; ceea ce crede, arată’’.
Chiar și factorii psihici influențează diferit cele două ființe. Pe de o parte, femeia este văzută ca ,,un produs artificial și încă departe de legile naturii’’, deoarece mediul social din care aceasta a făcut parte de-a lungul timpului i-a transformat calitățile în defecte. Spre exemplu, o femeie căreia i s-a refuzat orice fel de contact cu oricare sferă culturală, dar în schimb i s-a cerut să fie o gospodină exemplară nu poate scoate la iveală decât frustrări și neîmpliniri. Dacă ar fi existat de la început o ,,alianță’’ între cele două sexe, totul ar fi fost diferit astăzi; nu am mai fi adus în discuție vanitatea femeii sau lipsa individualității acesteia.
Fiind o marfă care se vinde ușor, femeia a profitat de-a lungul timpului de capacitatea ei de a se face plăcută, în principiu pentru a face pe plac bărbaților. În timp ce bărbatul era protectorul familiei, mereu ocupat cu producerea banilor și asigurarea unei vieți trainice, femeia era obișnuită să se rezume la treburile stricte ce țineau de casă. Timiditatea femeii este născută din aceeași frică de a nu plăcea, ne spune Maria Buțureanu. Astfel că femeilor le este teamă să scoată la iveală ceea ce ascund ele de fapt, din simplul motiv că atitudinea lor ar putea contrazice așteptările unora.
Sunt femeile mai perfide decât bărbații? Se pare că în ceea ce privește relațiile de prietenie dintre două femei deseori iese în evidență ,,spiritul de rivalitate care a domnit și domnește încă între cele două; acest spirit fiind pornit tot din grija de a fi susținută în viață de un bărbat’’. Un fenomen cu totul și cu totul interesant îl constituie relația de prietenie dintre o femeie și un bărbat. Potrivit Mariei Buțureanu, ,,femeile și bărbații care au prieteni în celălalt sex câștigă prin schimbul de idei și sentimente ce se stabilesc între ei’’. Tocmai de aceea alegerile se fac în mod corect: ,,femeile cultivă prietenii cu bărbați care au în spiritul lor vederi mai largi, iar bărbații care prețuiesc prietenia unei femei câștigă oarecare delicateță, măsură și gingășie în apucăturile lor’’. Montaigne nu admite ideea de prietenie dintre un bărbat și o femeie din pricina faptului că o consideră pe aceasta din urmă incapabilă de prietenia de acest fel, iar spre deosebire de acesta, Nietzsche ,,o admite, dar numai cu condiția unei mici antipatii fizice’’.
Nu putem ignora faptul că prietenia bazată pe idei poate coexista între un bărbat și o femeie, cu toate că lumea e obișnuită să vadă, chiar și în cea mai sfântă legătură sufletească dintre un bărbat și o femeie, altceva decât ceea ce poate fi într-adevăr; iar femeia până acum n-a fost considerată ca persoană morală – nici un act al ei nu a putut fi luat în afară de sex.
Probabil și din acest motiv femeia se află în pierdere când vine vorba despre principiile morale alea celor două genuri, ,,bărbatului dându-i-se cea mai mare licență, iar femeii cerându-i-se castitate absolută’’. La baza acestor neînțelegeri stă tot sistemul de căsătorii care obișnuia să se practice cândva. Femeii i s-au impus atât de multe lucruri, încât aceasta a fost nevoită să reziste presiunilor numai din dorința de a-și păstra demnitatea și de a fi socotită morală. Pe de altă parte însă, bărbatul nu datora explicații, el profita de deplină libertate și nu era subjugat nimănui. Ei bine, în prezent, elita masculină suferă din cauza evenimentelor din trecut, deoarece constată că spiritul femeii este în deplină ascensiune, iar din punct de vedere moral, femeia este mult mai încrezătoare și mai dornică de reușită decât era vreodată. De aceea tind să cred că, momentan, cei care întâmpină probleme la acest capitol sunt bărbații.
Aceste prejudecăți legate de relația de prietenie dintre o femeie și un bărbat au fost, sunt și vor fi prezente în lumea reală, atâta timp cât indivizii nu reușesc să-și depășească propria capacitate de a înțelege natura lucrurilor. Din moment ce a fost creat atât bărbatul, cât și femeia, ambii încălcând porunca lui Dumnezeu și dorind cunoașterea binelui și a răului, este cert că relația dintre cei doi nu poate fi doar una bazată pe plăcerile carnale, ci aceasta transcende orice înțelegere metafizică a sentimentului sau a cuvântului.
Chiar și titlul subcapitolului este unul strâns legat de acest subiect. Paradoxalul noi se referă chiar la nuanțele diferite pe care le-a căpătat legătura dintre el și ea de-a lungul timpului. Fie aflată în zădărnicia timpurilor, fie supusă unor mari greutăți, raportul bărbat – femeie este singurul care a asigurat expansiunea umanului și evoluția societății. Cum anume? Prin capacitatea de a oferi lumii în permanență o altă mască, prin redefinirea existenței zi de zi, deoarece ,,scopul ultim al oricărui demers amoros, al oricărei relații de tip sentimental, indiferent dacă se încheie dramatic sau optimist, este în realitate deosebit de serios, și în același timp cel mai important din viața omenească: în orice ființă capabilă să procreeze geniul speciei pregătește generația viitoare’’.
1.3. Despre idealul feminin în literatura română
Având o istorie atât de captivantă și fiind subiectul multor subiecte controversate, femeia a demonstrat de-a lungul timpului că nu este doar ,,un animal care trebuie strunit, îngrijit bine și lăsat în interiorul casei’’, ci este capabilă să își depășească condiția socială și intelectuală la orice pas.
Poate din nevoie sau uneori din simplu capriciu, elita feminină a reușit să depășească multe obstacole, menținându-și astfel poziția fermă în fața bărbaților. Chiar dacă în vechi timpuri femeia nu a ocupat decât o poziție nesemnificativă în societate, lumea învârtindu-se doar în jurul bărbaților, iată că trecerea timpului a constituit un real avantaj pentru poziția acesteia în univers.
Privind dincolo de aceste repere istorico-sociale, trebuie să menționăm și importanța pe care a reprezentat-o eternul feminin în artă. Chiar dacă la Schopenhauer femeia apare nedemnă de a-și însuși arta deoarece ea ,,nu are simțul poeziei, nici inteligența muzicii și nu exersează cu adevărat niciun talent’’, nu putem ignora faptul că există numeroase opere literare de mare excepție în care ea apare ca personaj principal și este pionul care determină acțiunea să capete diferite accepțiuni și nuanțări. Ea nu reprezintă doar suflet, ,,ci este prin excelență suflet’’, iar ceea ce îl atrage cel mai mult pe bărbat la aceasta nu este numai frumusețea exterioară, ci mai degrabă spiritul pragmatic.
Pentru ca opera sa să surprindă esența realității și să transmită astfel un mesaj cât se poate de clarificator, scriitorul recurge la cea mai accesibilă metodă, și anume, alege să vorbească despre realitatea imediată care are în centrul său de cele mai multe ori o personalitate feminină.
Se pare că ,,în istoria românilor femeile au avut până în secolul al XIX-lea un loc marginal, atunci când nu au fost cu totul ignorate; neavând niciun drept la domnie, nici acces la cultură, ele au trăit în umbra bărbaților, fiind reale victime ale voinței masculine care dispunea de destinul lor’’. Iată că se punctează din nou faptul că femeile erau supuse atât bărbatului, cât și familiei, acestea ajungând să fie chiar ,,tranzacționate împreună cu zestrea lor, în funcție de interesele sociale sau politice’’. Lipsa de cultură a acestora este o altă piedică împotriva evoluției, tocmai de aceea ele erau aproape analfabete, fiind obișnuite să se afle în preajma altor femei mai mult sau mai puțin cultivate decât ele. De o importanță deosebită se bucura clasa boierească. Femeile care făceau parte din această clasă erau oarecum ferite de orice contact cu lumea exterioară, ele fiind nevoite să se ocupe exclusiv de creșterea copiilor.
Putem discuta despre prezența femeii în lumea literară abia pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului următor, însă ,,imaginea femeii este la fel de estompată și lipsită de personalitate’’. Astfel că se pune accentul pe celebrarea femeii ,,în stihuri naive și stângace, într-o manieră lăutărească’’, manieră mai mult ignorată decât apreciată de destinatare. Vorbim aici despre poeziile lui Costache Conachi sau alți poeți cunoscuți sub numele de Văcărescu. Cu adevărat, după cum aflăm din cartea Sultanei Craia, încă de aici începe să se dezvolte poezia cu tentă erotică, dar femeia nu apare ca personaj, ci mai degrabă ca și țintă.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea ,,femeia este asociată cu frumusețea, de obicei angelică, dar și cu nurii ce biciuiesc senzualitatea’’, ea fiind pe de o parte vicleană, dar cu ceva ,,divin promițător’’. Dacă analizăm scrierile unora ca Dimitrie Bolintineanu sau Vasile Alecsandri vom observa că femeile rămân în continuare abstracte, aplatizate sau chiar prea mult idealizate.
Femeile idealizate din poezia românească devin muierile din proza și teatrul românesc. Perioada romantică se remarcă prin stil, cultivarea spiritului, a plăcerilor simple, dar și a pasiunilor înflăcărate; astfel că idealul feminin al acestei perioade este, fără doar și poate, ,,femeia înger sau vergina’’. Romanticii asociază femeia-înger cu ,,albul imaculat, paloarea, zâmbetul angelic; ea fiind o femeie fără trup, cu plete blonde și ochi mari, o simplă umbră dulce, inaccesibilă, ideală’’. Alecsandri ilustrează pentru prima dată în literatura română muierea, în toată splendoarea ei. Astfel că Chirița Bârzoi vine să detroneze femeia înger și să ocupe locul cuvenit. Nu mai discutăm despre pudoare, transcendent, ideal, ci despre realitate, pofte, energie, Chirița fiind ,,motorul progresului unei clase’’. Dacă până acum femeia era obișnuită să trăiască dincolo de văzul lumii, prin intermediul personajului conturat de Alecsandri acesteia i se întrevăd alte orizonturi: ,,emancipată, fumează și călărește în costum de amazoană’’, dând la o parte orice stil tradițional de viață.
De la femeia-înger la muiere, de la muiere la curtezană: iată traiectoria personajului feminin în romantism. ,,Spre deosebire de fecioara-înger, care tace și zâmbește, muierea vorbește despre modă, stă picior peste picior și este activă în lumea ei terestră’’. Chera Duduca din Ciocoii vechi și noi ai lui Nicolae Filimon este ,,prima profesionistă a seducției’’, cea care dă naștere altor prejudecăți legate de femeie. Nu este un simplu personaj, ea întruchipând toate caracteristicile negative ale femeii: ,,este mincinoasă, vicleană, trădătoare, lacomă și tot ce mai încape’’, iar rolul ei este acela de a atrage atenția bunilor burgezi să nu se lase ,,jecmăniți și ademeniți de curtezane mincinoase și atentatoare la bunele moravuri’’.
Chiar dacă ceva mai târziu, după ce majoritatea femeilor discutau despre emancipare, muierea apare și la Ion Luca Caragiale, dar de această dată ,,ca un obiect de caricatură’’. Efimița din Conu Leonida față cu reacțiunea (1879) sau Veta din O noapte furtunoasă (1879) ,,sunt femei care încă mai recunosc supremația consortului’’ și se lasă dominate de acesta. Cea care vine să schimbe vechea orânduire este Zoe Trahanache din O scrisoare pierdută (1884). Ceea ce se remarcă la Zoe este ,,voluntarismul și spiritul practic, aceasta fiind mai inteligentă decât soțul și amantul la un loc’’. Odată cu acest personaj cheie femeia asimilează și noțiunea de șef sau lider, deoarece ,,madam Trahanache este pentru partizanii politici o autoritate de necontestat, iar pentru bărbatul ei valoarea supremă’’.
Revenind la discuția despre emanciparea femeii începută înainte de jumătatea secolului al XIX-lea trebuie să menționăm că aceasta ,,produce modelul personajului feminin independent și puternic în literatură’’. Un lucru este cert, nu toate personajele sunt puternice și dornice să își țină sub control propria libertate. Mă gândesc aici la Ana din Ion (1920) de Liviu Rebreanu sau domnița Ancuța din Doamna Chiajna (1886) a lui Alexandru Odobescu ,,ființe slabe, supuse voinței părintești, lipsite de orice drepturi’’, acestea reprezintă, de fapt, excepții, după cum punctează și Sultana Craia, tocmai din cauza faptului ,,că nu configurează o tipologie propriu-zisă’’.
Cu toate astea, atât Ana, cât și doamna Chiajna reprezintă acea categorie de femei cărora le lipsește inițiativa, și deși au parte de multă amărăciune și umilință nu reușesc să găsească calea cea mai sigură pentru a scăpa de chin. Ana, spre exemplu, nu îndrăznește să își conteste tatăl, dar ulterior nici soțul. Ion o umilește și nu ezită nicidecum să îi mărturisească parcă disprețul care îl simte pentru aceasta. Tăcută și gânditoare, Ana decide să pună capăt chinului căreia trebuie să îi facă față și decide astfel să părăsească lumea celor vii. Unii ar vedea în personajul lui Rebreanu o doză de lașitate, din cauza faptului că nu a reușit să înfrunte greutățile până la capăt, însă duritatea vorbelor și gesturilor lui Ion sunt cele care nu i-au oferit Anei nicio altă alternativă, decât pe cea a morții. Astfel că aici moartea nu determină jale, ci resemnare.
Cu precădere secolul al XIX-lea, dar și prima jumătate a secolului XX ,,reprezintă un prim val de revanșă feminină după atâta istorie fără femei’’. Astfel că literatura română începe să ilustreze personaje feminine emancipate, libertine, nefiind vizată exclusiv lumea citadină, ci și cea rurală.
Un astfel de personaj feminin remarcant este Mara din romanul cu același nume scris de Ioan Slavici (1906). Ceea ce o face pe Mara să se evidențieze în această tipologie este tocmai condiția ei de văduvă ,,considerată în epoca, defavorizată’’. Acțiunile Marei demonstrează că o femeie puternică și stăpână pe situație poate depăși cu ușurință orice obstacol. Nu face parte din categoria femeii înger, ci este cu certitudine o ,,muiere mare, spătoasă și greoaie’’, o femeie căreia i-a murit soțul, lăsând-o cu doi copii. În ciuda situației nefericite, Mara reușește, datorită dragostei ce o poartă copiilor săi, ,,să realizeze o avere considerabilă în pofida condiției de văduvă și dintr-o rațiune în fond altruistă’’.
Chiar dacă are suficienți bani nu iese niciodată în evidență și este conștientă că ,,oamenii cu multă carte au în societate un statut inferior oamenilor cu mulți bani’’, așadar respectă puterea pe care o reprezintă banul. Tocmai de aceea putem spune că este puțin zgârcită față de copiii ei atunci când vine vorba de bani, ,,însă este generoasă moral’’, impresionează mai ales atunci când fiica ei, Persida, fuge de acasă cu Ignatius Hubăr; mesajul Marei fiind unul impresionant: ,,Să-i scrii că n-are să-i pese de gura lumii și c-o aștept să vie când i-o fii prea greu”. Iată cum această mamă simplă care nu impresionează prin coafura extravagantă sau luxul excesiv ,,este o femeie inteligentă și generoasă în plan afectiv, capabilă de renunțări, comprehensivă [ … ] o învingătoare care nu distruge, ci clădește, cu răbdare, o ordine în care este loc pentru toți’’.
Sultana Craia face o analogie extrem de interesantă între Mara lui Slavici și Vitoria Lipan, personajul feminin din romanul Baltagul (1930) a lui Mihail Sadoveanu. Ambele reprezintă modelul văduvei care poate supraviețui fără a avea în preajmă vreun bărbat, însă ceea ce le diferențiază pe cele două este dragostea față de copii. În timp ce Mara este o mamă ,,care își iubește copiii cu o dragoste înțelegătoare, iertându-i întotdeauna și cedând nevoilor lor, Vitoria este o mamă distantă și neînduplecată’’, iar acest lucru îl arată cel mai bine în relația cu fiica sa, Minodora. Nu ține cont de alegerea fetei ei și îi spune acesteia că o va căsători cu un om potrivit, bineînțeles, în funcție de propriile sale convingeri. Este ,,conservatoare și nu acceptă nicio abatere de la modul de viață tradițional’’, iar atitudinea ei nu este doar rezultatul lipsei lui Lipan, ci mai degrabă demonstrația faptului că ,,disponibilitățile afective ale Vitoriei se îndreaptă spre bărbat’’.
Iată că se certifică încă o dată faptul că femeia, chiar dacă discutăm despre scurte reprezentări literare, a modificat întotdeauna traiectoria existenței și continuă să o facă. Nu este vorba numai despre legătura dintre ea și bărbat, de statornicia acesteia, ci mai probabil de felul în care se raportează la lume, la ceea ce se află în jurul ei. Iscusința de care dau dovadă persoanjele feminine nu este doar una invocată de scriitor, ea își are originea în Geneză, de aceea și femeia înger, femeia demonică și muierea o au la bază pe Eva. Numai că Evele literaturii române nu se rezumă la fructul oprit, ele caută cu disperare să evadeze din ordinea socială și învață să trăiască după bunul plac, aflându-se în permanență în compania unui domn generos. Tocmai din acest motiv ,,literatura română modernă, reflectând viața psiho-socială, este, până după cel de-al Doilea Război Mondial, un univers favorabil femeilor’’.
O astfel de personalitate feminină ,,inaccesibilă’’ este și Otilia din romanul lui George Călinescu, Enigma Otiliei (1938). Chiar dacă titlul pare să sugereze direct multe informații cu privire la personajul feminin, cititorul are ocazia să deslușească singur toate tainele legate de acesta pe parcursul lecturii, iar la sfârșit, să constate că, de fapt, titlul a vorbit de la sine. Cel puțin asta a fost propria mea experiență.
Otilia este, într-adevăr, o reală enigmă, făcând parte din categoria femeilor ,,inaccesibile, cu însușiri ideale’’, care trăiesc complet lipsite de griji și fără niciun fel de responsabilitate. Otilia doar trăiește, nimic mai mult. Este ca o copilă căreia îi este teamă de responsabilități și își dorește să rămână veșnic tânără, de aceea nu concretizează în niciun fel relația cu Felix. Cu toate că sfârșitul romanului mă face să cred altceva. Ultima noapte pe care Otilia o petrece în casa familiei Giugiuveanu, în patul lui Felix, este definitorie pentru ceea ce avea să se întâmple. Deși suntem tentați să credem că aceasta își stabilise cu mult timp în urmă traiectoria vieții și era ferm convinsă de opțiunile pe care le are, ceva mă determină să cred că singura noapte petrecută alături de Felix o stârnește să i-a decizia de a pleca împreuna cu Pascalopol. Deși Otilia este zugrăvită asemenea ,,unei domnișoare grațioase și frivole’’, uneori chiar foarte nesigură pe ea, femeia din adâncul sufletului acesteia este capabilă de fapte mult mai mărețe care din păcate nu prind un contur real.
Este realmente fascinant să observi cum absolutul feminin a reprezentat de-a lungul timpului dominanta sursă de inspirație a scriitorilor care au ales să cultive, dacă ne este permis să spunem așa, ,,farmecul și enigmele feminității’’. Prin romanul său Adela (1933), Garabet Ibrăileanu reușește să surprindă chintesența evoluției feminine; Adela trecând din ipostaza de fetiță la cea de adolescentă și ulterior transformându-se într-o tânără doamnă. Regăsim la Adela aceleași particularități pe care le-am menționat și în discuția despre Otilia, numai că nu putem trece cu vederea și felul în care aceasta reușește să profite de pe urma acestor calități cu care este înzestrată. Scoate în evidență un farmec unic, ,,iar medicul Codrescu iubește la Adela tocmai acest complex de senzații, emoții, imaginație și turnura spiritului’’, iar faptul că are posibilitatea de a o vedea transformându-se din copilă în domnișoară și apoi în femeie, îl face pe acesta să mizeze pe siguranța sufletului. Iar din cauză că ,,noțiunea de suflet constituie persoana’’, Codrescu nu iubește doar femeia pe care o reprezintă Adela, ci spiritual care sălășluiește în aceasta, deoarece în lipsa acestuia dragostea lui ar fi reprezentat doar erotism.
Garabet Ibrăileanu creionează femeia delicată, independentă, punând în evidență ,,bucuria estetică și emoția rafinată’’, însă dincolo de acesta, Camil Petrescu reușește surprindă în două dintre romanele sale Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) și Patul lui Procust (1933) două ipostaze feminine remarcabile: ,,dama, echivalentul acelei dame curtenești medievale, ideală, ireală, în cele din urmă cumva inaccesibilă și muierea trădătoare, lascivă, opacă, egoistă, femela-care-ucide’’. Atât Ela, cât și doamna T. pot fi analizate doar prin intermediul personajelor masculine care îndeamnă la deplină meditație. Cunoscuți drept intelectuali, atât Fred Vasilescu, cât și Ștefan Gheorghidiu analizează cu atenție fiecare gest la femeii iubite, ,,răsturnându-le în imaginație sau descriindu-le cu deliciu formele, însă dincolo de carnalitate femeia se sustrage și rămâne o necunoscută’’.
Tocmai incapacitatea personajelor masculine de a se situa dincolo de sfera erotismului este ceea ce determină această distanță între bărbat și femeie în cele două romane. Gheorghidiu este veșnic măcinat de gândul că soția îl înșală, iar dragostea lui Fred pentru doamna T. devine ,,din cauza psihologiei lui nevrotice, un chin’’. Cred că nevoia necontrolată a acestora de a poseda femeia, de a fi unicii ei stăpâni, constituie reala cauză a neîmplinirii lor sentimentale. La Camil Petrescu femeia nu apare neaparat ca un catalizator al iubirii, ci ea modifică întreaga evoluție a personajului masculin prin simplul fapt că nu contribuie la împlinirea ei.
Este perfect evident faptul că încercarea mea a fost aceea de a aduce la lumină o mică parte din elita personajelor feminine care s-au evidențiat în literatura română. Ele reprezintă și întregesc oarecum tabloul fizic și moral pe care doresc să îl alcătuiesc eternului feminin. Această sintagmă, eternul feminin, suprinde esența fiecărei perioade a istoriei atât din punct de vedere social, cât și literar. Din ce motiv? Prezența feminină nu doar că a adus acestei vieți aparte, fluidă și imprevizibilă, o mare doză de erotism și seninătate, ci ea a constituit subiectul principal al multor creații artistice valoroase.
Ceea ce este de remarcat e tocmai tăria cu care sunt înzestrate personajele feminine (chiar și Ana lui Ion dă dovadă de forță și curaj în momentul în care alege să își pună capăt zilelor) având în vedere că ele sunt create de bărbați. Am putea spune chiar că acestea, ,,în covârșitoarea majoritate, trădează sau ilustrează perspectivele, frustrările și fantasmele sau reveriile scriitorilor’’. Nu sunt revelate în adevăratul sens al cuvântului, ci sunt veșnic în raport cu masculinul, lăsând uneori impresia că s-ar afla într-o aprigă concurență.
Faptul că vedem femeia doar prin ochii bărbatului căreia îi stă în preajmă o face pe această să pară inaccesibilă și îi încețoșează cititorului percepția asupra ei. Indiferent că vorbim despre poeți sau romancieri ,,dorința constantă a acestora a fost mereu căutarea recunoașterii persoanei iubite, recunoaștere în sensul de a mărturisi dependența, subordonarea sau vasalitatea în care te afli față de celălalt’’.
Indiferent de ipostazele în care este surprins, personajul feminin atrage atenția prin faptele sale, modul său de a relaționa, de a se raporta la ceilalți, dar mai ales prin capacitatea de a-și stabili singur traiectoria vieții, acesta demonstrând de nenumărate ori că ,,blândețea biruiește duritatea, apa biruiește piatra, femininul învinge masculinul’’.
CAPITOLUL II
UN DESTIN IMUABIL
2.1. Ana din romanul Ion, de Liviu Rebreanu
Liviu Rebreanu este cunoscut pentru numeroasele sale contribuții aduse ,,reconstituirii universului rural românesc’’, iar ceea ce îl deosebește de ceilalți percursori ai spațiului sacru este faptul că ,,acesta nu studiază satul retras într-o izolare naturală, ci prins în angrenajul luptei pentru înavuțire, suferind efectele dezumanizării specifice societății stăpânite de puterea banului’’. Tocmai din acest motiv discutăm astăzi despre Ion, personajul principal al romanului cu același nume, ,,o puternică individualitate, un ambițios și un arivist, relevat de romancier în plenitudinea sa tipologică’’. Acesta se află într-o reală competiție cu Vasile Baciu, bineînțeles pentru pământ, ,,dar conflictul nu rămâne între sărac și bogat, în plan material, ci și în plan moral, între înșelătorul cinic și înșelatul intransigent’’. Cea care are cel mai mult de suferit de pe urma neînțelegerii și a conflictelor care se iscă între cei doi este chiar fata lui Vasile Baciu, Ana, personajul asupra căruia îmi voi îndrepta atenția în cele ce urmează.
Deși nu are sentimente reale pentru Ana, lucru pe care îl aflăm încă de la început: ,,Nu-i fusese dragă Ana și nici acum nu-și dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica și, de câte ori o vedea sau își amintea de ea, simțea că încă o mai iubește’’, Ion se încăpățânează să se căsătorească cu fata lui Baciu, însă nu din cauza iubirii nemărginite, ci din cauza averii: ,,Dar Florica era mult mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri și case și vite multe’’. Tocmai această ,,dragoste’’, dacă îi putem spune așa, care o manifestă pentru înavuțire, avere și pământ, este cea care declanșează drama personajului.
Drama lui Ion nu este separată de cea a Anei, din contră, sunt legate între ele de același motiv: lipsa iubirii. Cu toate că romanul nu este centrat pe acțiunea personajului feminin, nici pe evoluția acestuia, atitudinea Anei și iubirea fără cusur care îi arde sufletul sunt cele două dimensiuni care îi vor marca acesteia existența.
Începutul prevestește viitorul sumbru care o așteaptă pe Ana alături de Ion; gândurile acestuia nu erau centrate pe dragoste, pentru el dragostea era doar ,,adaosul: Dragostea nu ajunge în viață, dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Și îndată ce zicea așa se pomenea cu gândurile după Ana…’’. Asemenea unui animal fioros care așteaptă să înhațe prada, în așa fel își asigura Ion, pas cu pas, izbânda asupra Anei. O voia ca soție, însă nu pentru amorul propriu, ci pentru nevoia de a-și astâmpăra setea de pământ.
Întregul destin al acestei fete simple de la țară este influențat de cei doi bărbați din viața ei: tatăl său și Ion. ,,Fire tăcută și oropsită, făcută parcă să cunoască numai suferința în viață, Ana a crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mângâietoare; mama a lăsat-o fără aripi, își aducea aminte doar ca prin vis de ogoirile ei blânde pe care nu le-a mai întâlnit niciodată. Tatăl ei o iubea, dar cu o iubire plină de toane. Vorbe bune a auzit prea puține de la dânsul, bătăi însă a suferit nenumărate, mai pe dreptate, dar mai mult din senin. Prietenie cu alte fete nu putea lega. Sufletul ei căuta o dragoste sfioasă și adâncă. Zburdălnicia o întrista. Chiar peste veselia ei plutea totdeauna o umbră de melancolie’’. Probabil că lipsa mamei îi îngreunează fetei existența, deoarece, după cum observăm din pasajul anterior, din partea tatălui nu primește decât jigniri și violență. Mai mult decât atât, Vasile Baciu caută cu orice chip să-și mărite fata cu George, doar din cauză că ,,lui așa i s-a năzărit’’.
Iată încă o dovadă a îndelungatei asupriri căreia i-a fost expusă femeia în cursul istoriei. Incapacitatea de a-și alege singură perechea o transformă pe Ana într-o femeie supusă, dar alegerea ulterioară îi va determina supunerea pe vecie. Se pare că singurul care îi alungă acesteia orice urmă de tristețe este Ion, bărbatul fără de care ,,ar trebui să moară și în ale cărui cuvinte tremurau mângâierile râvnite în fundul inimii ei’’. Este de remarcat și faptul că Anei nu îi este teamă să își expună dragostea față de Ion, deși era nevoită să suporte ,,sudălmile și amenințările tatălui’’. E dovada clară a concepției susținute de Paz care ne spune că ,,dragostea e o vrajă, iar atracția care îi unește pe cei doi îndrăgostiți este un farmec’’. Iată cum latura feminină este capabilă să îndure orice fel de abuz pentru cel pe care îl îndrăgește. Motivul e simplu: pentru Ana, Ion echivalează cu scăparea, sfârșitul chinului, chiar dacă la final în sensul tragic al cuvântului, tocmai dragostea orbitoare fiind cea care o împiedică să observe adevăratele intenții ale bărbatului.
Gestul final al Anei poate fi oarecum anticipat în decursul romanului deoarece aceasta aduce în discuție posibila sinucidere în repetate rânduri: ,,Ce să mai aștepte în viață dacă ce i-e drag o părăsește? Ropotele valurilor care se zvârcoleau năvalnic, în clocote mugitoare, o învăluiau cu zgomote asurzitoare, stingându-i toate dorurile și năzuințele. [ … ] Simțea că dacă s-ar clătina puțin, ar aluneca în gura morții unde, într-o clipire, s-ar sfârși toate suferințele…’’.
Suferința fetei dispare instantaneu în momentul în care vizitele nocturne ale lui Ion se înmulțesc, iar totul capătă alt sens în noaptea în care cei doi devin mai apropiați ca niciodată. Teama fetei de a nu fi rămas grea este primită cu un zâmbet de bărbat, el simțindu-se de această dată din ce în ce mai aproape de a-și atinge scopul: ,,-Tare mă tem să nu fi rămas grea! [ … ] Flăcăul trebui să-și muște buzele ca să nu izbucnească de bucurie. O ciupi ușor de obraz și apoi porni mulțumit, lăsând-o în poartă’’.
Acțiunea capătă altă nuanță odată ce Ana constată că este însărcinată. Văzând că Ion o evită uneori, ea începe să se simtă din nou dezamăgită, simțindu-se ca ,,o jucărie în mâinile lui’’. Cu toate că nu afirmă concret, Ana deja începe să bănuiască ceea ce urmărește Ion de fapt, dar parcă conștiința nu îi permite să accepte acest adevăr, simte o dragoste prea mare, iar fapta este deja consumată. Modul în care femeia se umilește în fața bărbatului scoate în evidență atât iubirea ei față de acesta, cât și teama de a nu rămâne singură cu un copil, de râsul satului: ,,Fata n-avu curajul să mai stăruie, dar îi spuse cu glasul tremurat de lacrimi să vie mai des, ca și înainte, și să facă ceva, ce-o crede dânsul de bine, pentru că în curând nu-și va mai putea ascunde sarcina…’’.
În tot acest joc sadic pe care îl intentează băiatul Glanetașului, Ana ocupă un loc central. Odată ce-și va vedea fata însărcinată cu Ion, Vasile Baciu va fi nevoit să accepte căsătoria lor și, mai important, să îi dea acesteia zestre. Vestea că Ana a păcătuit cu ,,un sărăntoc ce râvnea la averea lui’’ îl face să își piardă cu adevărat mințile: ,,În sfârșit, cu pași grei și rari se apropie de ea, își înfipse mâna în părul ei și, cu o smucitură setoasă, o trânti jos. Apoi porni să-i care pumni în cap, în coaste, în burtă, cu o iuțeală fulgerătoare, gâfâind și mugind: – Rapandulă! … Rapandulă! … Amu te omor! …’’. Bărbatul care ar fi trebuit să își asume responsabilitatea pentru faptele sale și să fie alătuiri de cea care i s-a dăruit cu trup și suflet era satisfăcut de întreaga scenă: ,,Lasă că bine-i face! Lasă s-o bată zdrăvan, că i se cade!’’.
Umilința fetei atinge cotele maxime în momentul în care este nevoită, pentru a doua oară, să îi ceară lui Ion să își asume consecințele faptelor sale. Nesigură pe ea, sfioasă, Ana urmează drumul spre casa Glanetașilor, însă ceea ce află acolo nu îi aduce deloc liniștea: bărbatul refuză vehement să discute cu ea, cerând să discute cu tatăl ei despre o posibilă căsătorie. Primind din nou o săgeată în inima deja însângerată, Ana reușește cu greu să se dezmeticească: ,,Ar fi vrut să mai vorbească, să plângă, să-l roage, să-i cadă în genunchi și totuși se pomeni curând pe uliță. Mergând spre casă, obosită, suflând greu’’.
Nenorocul Anei se adâncește în momentul în care devine soția lui Ion. În timp ce el savurează oarecum victoria asupra lui Vasile Baciu, Ana ,,nu se gândea decât la el’’, fata retrăind zi de zi tot mai intens dragostea, visând să plece din casa tatălui său cât mai repede cu putință pentru a-și intra în rolul de nevastă: ,,Uitate erau rușinea, și bătăile și suferințele. Ea nu știa nici de planuri, nici de vicleșuguri… Sufletul ei dornic de iubire aștepta împlinirea visului ca o mântuire și gura ei șoptea numele lui cu aceeași nerăbdare plăcută ca și în nopțile bune de odinioară’’. În tot acest timp, Ion nu găsea chip să-și însușească atât pământurile primite, cât și pe Ana: ,,De-abia acum înțelesese Ion că împreună cu pământul trebuie să primească și pe Ana și că, fără ea, n-ar fi dobândit niciodată averea. […] O privea și se mira c-a putut el săruta și îmbrățișa pe fata aceasta uscată, cu ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți, cu pete cenușii, și care, împopoțonată cum era astăzi, părea și mai urâtă’’.
Din păcate, personajul feminin nu reprezintă aici decât un instrument favorabil desfășurării acțiunii, el nu neaparat o influențează, ci este cel care o determină. Fără Ana, Ion nu ar primi pământurile, așadar nu s-ar îmbogăți; Ana devine astfel o unealtă indispensabilă realizării scopului personal și tocmai de aceea este descrisă atât de plastic, fără pic de remușcari. Neavând niciun fel de sentiment față de dânsa, Ion nu o poate socoti atrăgătoare sau frumoasă; singura femeia capabilă să îi trezească astfel de simțiri este Florica: ,,Florica era aprinsă în obraji, cu buzele roșii, umede și pline, cu ochii albaștri și limpezi ca cerul de vară și avea în toată înfățișarea o veselie sănătoasă pe care se silea și nu izbutea s-o ascundă’’. Acest eros care îl cuprinde pe Ion când vorbește despre Florica este întocmai erosul care îl va condamna la moarte.
Căsnicia îi înăsprește condiția Anei; este maltratată, batjocorită, umilită: ,,Atunci, cu o poftă neînfrânată, ridică mâna și o lovi greu peste obrazul drept, și apoi cu dosul palmei peste obrazul stâng. O mai trăsni însă și peste ochii ce-l priveau cu spaimă, dar care chiar și spăimântați își păstraseră o clipire de bunătate’’. Astfel de scene se petrec în mod repetat, iar criza femeii atinge paroxismul. Atitudinea lui Ion a luat-o prin surprindere. Unde este iubirea? Unde a fost ea în tot acest timp? Conștientizarea dramei prin care este nevoită să treacă o face pe Ana să redevină preocupată de odihna veșnică, în timp ce Ion se abandonează dragostei, vizitând-o din ce în ce mai des pe Florica, ,,pe când Ana are revelația morții’’.
Asistând la moartea lui Avrum, dar și a lui Dumitru, Ana ajunsese mult mai aproape de acest fenomen și astfel gândurile sale se adânciseră. Pentru ce să mai trăiască? Nici măcar nașterea propriului copil nu o determină să își schimbe posibila opțiune. Este atât de pregnantă amărăciunea ei încât se vede nevoită să se lepede singură de tot acest chin, astfel că, dispunând de un calm deosebit și simțindu-se, în sfârșit, stâpână pe situație, alege singura cale care i-a mai rămas: moartea. Scena în care Anei îi răsare în gând această decizie este suprinsă minuțios de scriitor: ,,Femeia auzea vorbele și nu le pricepea rostul. Toate i se păreau ca prin vis. Stătu puțin în mijlocul casei. Copilașul gângurea. [ … ] Porni în ogradă și-n prag o lovi drept în față lumina vie a soarelui primăvăratic, silind-o să clipească aiurită din ochi. Cu obraji galbeni, supți, cu nasul subțiat, cu barba ascuțită, părea însăși desperarea. Îi venea să-și frângă mâinile și nu putea… Un gând nou îi răsări în creieri și fugi drept în grajd’’.
Este extrem de important acest pasaj deoarece suprinde clar faptul că Ana era împăcată cu sine, din moment ce nici măcar existența fiului său nu o face să se întoarcă din drum. Asumarea destinului, acesta destin nemărginit care i-a amărât viața, înseamnă pentru femeie odihna eternă. Nu este o decizie ușoară, iar chiar acum Ana se dovedește a fi cu adevărat puternică deoarece nu renunță, nu alege să înlăture gândul morții. Ceea ce se întâmplă acum în minte personajului feminin este extrem de interesant, Ana retrăiește oarecum anumite momente din viața sa: își aduce aminte de Ion, acest ,,demon al posesiunii’’ și ajunge să înțeleagă faptul că dragostea lui nu i-a aparținut niciodată, el fiind mereu cu gândul la Florica.
Gândurile din urmă nu îi permit să renunțe la scopul său, iar femeia recurge la gestul fatal: ,,Se duse apoi furiasă sub ștreangul care-i venea până la ochi. Se întinse cu vârful picioarelor, prinse lațul cu amândouă mâinile și-și vârî capul. [ … ] Lațul se strângea din ce în ce mai tare. N-o durea, dar i se părea că tot nu l-a potrivit bine și-i era necaz că s-a pripit. [ … ] Ca o fulgerarea îi trecu prin minte noaptea, cuptorul, durerea, plăcerea… Pe urmă toate se încâlciră… Ochii holbați nu mai vedeau nimic. Doar limba creștea mereu, sfidătoare și batjocoritoare, ca o răzbunare pentru tăcerea la care a fost osândită toată viața…’’ .
Cuplul ,,idilic” Ion-Ana se transformă într-o clipită în cuplul demonic, deoarece, după cum am mai spus, de cele mai multe ori, în lupta cu masculinul, femininul iese învingător. Nefiind capabil de iubire adevărată, ci veșnic însetat după pământ, Ion este implacabil chiar și atunci când vine vorba de propriul său fiu care pentru el nu este decât o altă sursă de bogăție: ,,- Ș-amu eu rămân iar pe drumuri, nașule, așa-i? Toate pământurile se întorc înapoi de unde au venit, așa-i?’’. În cele din urmă totul se destramă, Petrișor moare, iar nu după mult timp iubirea îl ucide și pe Ion,George fiind călăul său.
În tot acest joc sadic întreprins de personajul masculin, cea care atinge cotele suferinței maxime și îndură cât se poate de mult ura incomensurabilă este Ana. Această femeie este, după cum remarcă și criticul literar Nicolae Manolescu, ,,una dintre cele mai zguduitoare victime ale romanului’’. Deși majoritatea criticilor literari discută doar despre acțiunile lui Ion, sunt de părere că în acest context, personajul feminin are ultimul cuvânt de spus. Esența operei lui Rebreanu o reprezintă fără doar și poate acțiunea lui Ion, cel care desemnează și numele romanului, însă în spatele acestuia se află Ana, personajul feminin fără de care bărbatul nu ar fi reușit să intre în posesia pământurilor mult dorite. Altfel spus, este Ana cea care îi oferă lui Ion sentimentul că ,,posedă lumea’’.
Chiar dacă la o primă analiză amănunțită Ana pare să aleagă moartea doar pentru că este calea mai ușoară, în fond singura pe care aceasta o găsește ca să ignore suferința, opțiunea ei are legătură cu psihicul feminin. Femeia nu ia decizia cea mai grea, ci ia decizia care ,,o face să se simtă biruitoare, o oglindă a lumii; în astfel de condiții nimic nu o mai poate mișca, căci s-a rupt de miile de fire ale voinței: dorințele, frica, invidia, necazul’’.
2.2. Persida din romanul Mara, de Ioan Slavici
Același destin imuabil, dar de această dată având alt deznodământ, îl regăsim și în cazul Persidei, fata Marei din romanul omonim a lui Ioan Slavici. Viața Persidei se aseamănă izbitor cu cea a Anei, însă ceea ce le diferențiază este situația familială, dar și propriul mod de a gândi și de a percepe societatea din care fac parte.
Acțiunea romanului este plasată între anii 1848-1860, însă romanul apare pentru prima dată în anul 1906. Ioan Slavici este un real observator al universului uman rural, încadrându-se în acest tipar alături de Liviu Rebreanu. Mai mult decât atât, Slavici ,,extrage judecăți morale, îi califică pe oameni în funcție de normele etice ale colectivității, însă acest moralism devine uneori supărător, artificial, pentru că se adaugă operei ca o morală didacticistă prea evidentă’’. Regăsim și în acest roman caractere umane demne de a fi menționate, oameni simpli, dar capabili de a face adevărate sacrificii în spiritul comuniunii familiale. Un astfel de personaj demn de remarcat este Persida, fata Marei, o femeie la fel de ,,grozavă’’ precum mama ei. Evoluția acesteia de-a lungul romanului este uluitoare deoarece faptele ei reușesc să demonstreze încă o dată însemnătatea pe care o are femeia în viața bărbatului.
În timp ce Ana este crescută de tatăl său, Persida își are alături mama, dar și fratele Trică. Uniunea familială este mult mai bine închegată decât în cazul anterior, deoarece Mara este capabilă de orice pentru copiii ei și dorește să le ofere acestora o educație aleasă, dar și o zestre de invidiat: ,,Tot n-are nimeni copii ca mine!’’ , exprimă dânsa de cele mai multe ori, scoțând la iveală dragostea nemărginită față de aceștia, dar și doza de mândrie caracteristică. Deși îi crește singură, Mara reușește să transmită acestora valorile morale și sociale tradiționale, specifice satului românesc.
Adevărata protagonistă a romanului, Persida, ,,fata desculță, nepieptănată, nespălată și obraznică’’ , după cum apare ea descrisă la începutul romanului, reușește să își depășească umila condiție doar prin intermediul religiei. Astfel, ,,ca urmare a educației catolice ea devine o tânără curată, ordonată, harnică, învățată că lumea este un spațiu al datoriei și nu al poftelor lumii’’, devine o domnișoară în adevăratul sens al cuvântului și este preocupată de păstrarea intactă a propriei demnități. Chiar și Mara se întreabă uneori dacă nu cumva a greșit când a ales să își trimită fata la mânăstire: ,,Prea se făcuse blândă Persida: nu care cumva călugărița aceea s-o momească, s-o farmece și s-o facă și pe ea smerită’’.
Dragostea nespus de mare pe care Persida o simte pentru fratele său Trică o determină să fie în stare de orice pentru el. De aceea în momentul în care băiatul vine să îi ceară ajutorul fata nu ezită niciun moment, deși nu îi este permis să părăsească incinta mânăstirii:
Ce e? întrebă ea răstită.
Uite, – zise el încet, ca să nu audă și sora Marta care se afla în iatacul de alături – Costi m-a bătut.
Te-a bătut el pe tine, și tu, prostule, te-ai lăsat să te bată!
Dacă el e mai mare!
Haide! … zise apoi și îl apucă de braț, ca să-l ducă spre ieșire, unde cheia era în ușă.
Curajul de care dă dovadă, precum și incredibila stăpânire de sine fac din Persida o adevărată luptătoare, asemănându-se în aceasta privință cu mama ei. Ea nu este capabilă să treacă cu vederea o asemenea faptă și nu dă de înțeles în vreun moment că îi este teamă de ceva. Odată cu trecerea timpului, Persida se transformă dintr-o ,,adolescentă angelică într-o șerpoaică frumoasă’’, fiind mereu stăpână pe situație, dar neobișnuită să respecte reguli, ci doar să-și manifeste voința: ,,- Dacă voiesc, pot – grăi dânsa – și puțin îmi pasă’’. Tocmai acest avânt pe care fata îl manifestă la mânăstire îi va schimba pentru totdeauna traiectoria vieții.
Momentul decisiv îl reprezintă întâlnirea privirii lui Ignatius Hubăr, cunoscut drept Națl, băiatul de care Persida se îndrăgostește nebunește. Scena în care cei doi se privesc pentru prima dată pare desprinsă din filme: fereastra care se sfărâmă din cauza vântului puternic, întâlnirea privirii celor doi; sunt întâmplări care prevestesc oarecum ceea ce avea să vină în viitor. De acum încolo Persida este cuprinsă de o criză identitară care este resimțită până în clipa în care cei doi se căsătoresc, adică pe tot parcursul idilei.
Această ,,idilă erotică care ia naștere angajează personaje înscrise din punct de vedere temperamental și tipologic într-o sferă interesantă’’, Persida, pe de o parte : ,,Înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă și cu toate aceste subțirică, s-o frîngi din mijloc; iar fața ei albă ca luna plină, curată ca floarea de cireș și albă de o albeață prin care numai din când în când străbate abia văzut un fel de rumeneală’’, iar Națl, pe de altă parte: ,,Deși măcelar, Hubărnațl era, așa, la înfățișare, om plăpând, parcă mai mult fată decât fecior. Om de vreo douăzeci și unu de ani, cu mustață puțină, cu obraji rumeni, cu șorțul curat, oarecum rușinos, el semăna mai mult a cofetar decât a măcelar. Ai fi crezut că nu e în stare să frîngă gâtul unei vrăbii’’. Întâlnirea celor doi e întâmplătoare, însă fără doar și poate e mână destinului. Fata este irevocabil năucită de întreaga întâmplare: ,,Obrajii ei se umplură de sânge, și îi era parcă o săgetase ceva prin inimă. Atît a fost, nu mai mult, și ea nu mai putea să fie ce fusese’’. Ei bine, acesta este momentul crucial, momentul care schimbă cursul obișnuit al acțiunii; acest simplu enunț – ea nu mai putea să fie ce fusese – subliniază întreaga frământare a personajului feminin.
Cum am mai spus, criza identitară care năvălește mintea și sufletul fetei se datorează unei gândiri contradictorii deoarece ,,inima cere inițiativă, dar educația și gândul la datorie se opun’’, Persida aflându-se de această dată la intersecția dintre ceea ce îi dictează sufletul pe de o parte, rațiunea, pe de altă parte. Jocul pe care fata îl inițiază de acum încolo – joc care îl implică și pe Națl, bineînțeles – are menirea de a surprinde naturalețea iubirii celor doi, dar și nevinovăția tinerilor îndrăgostiți.
Dorind să pară stăpână pe situație, dar și din nevoia de a-și demonstra sieși că e capabilă să țină lucrurile sub control, Persida urmărește să îl întâlnească pe Națl numai din pură coincidență. ,,Șerpoaica’’, după cum o numește și viitoarea sa soacră, alege să parcurgă drumul spre casă pe altă rută decât cea obișnuită, numai pentru a trece prin fața măcelăriei unde Națl muncea. ,,Trecând ca o văpaie mistuitoare’’, fata reușește din nou să sucească mințile băiatului: ,,Națl sfărâma tocmai cu barda încheietura de la un genunche, și când Persida se ivi peste drum și apucă spre măcelărie, el rămase cu privirea perdută și barda îi tremura în mînă’’. Și întâlnirea neașteptată de pe pod, dar de fapt gândită intenționat de tânără, îl atrage pe Națl ,,drept în flacăra cea mare ce se ivi fără de veste în calea lui’’. Se pare că pentru Persida toate aceste întâlniri consimțite o ajută să definitiveze intensitatea sentimentelor sale pentru băiat. Deși dorește să pară indiferentă, ,,temându-se uneori de propria-i voință’’, ea nu face altceva decât să încurajeze și să modeleze propriile trăiri afective, împingând astfel sufletul să învingă rațiunea.
Nici măcar faptul că se ascunde uneori în liniștea mânăstririi nu îi alungă acesteia gândurile, chiar mai mult, impresia că ignoră semnificația propriilor cugetări nu îi era deloc plăcută: ,,Avea în sufletul ei ceva ce nu putea să spună nimănui, iar aceasta nu pentru că s-ar fi sfiit, ci pentru că nu știa nici dînsa ce are. Se temea ea însăși de sine, simțea c-o apucă din cînd în cînd o pornire năvalnică și-i vine să se ducă, ea singură nu știa unde, și să facă, ea singură nu știa ce. [… ] – O, Doamne!, – zise ea cuprinsă de duioșie – ce bine e la mânăstire! Ce fericite sunt maicile!’’. Observăm aici un aspect interesant: fata e deja conștientă de starea ei sufletească, bătăile inimii începuseră deja să se epuizeze pentru Națl, însă teama de a nu ieși din tipar persistă. Primind o educație aleasă și fiind constrânsă de anumite rigori, Persidei îi este foarte dificil să asculte propria voință și să își urmeze fără rețineri instinctul.
Zbuciumul interior se adâncește, iar personajul feminin apare înfățișat în imposibilitatea de a găsi resursa necesară pentru a-și decide propria soartă. Pe măsură ce timpul trece, întâlnirile cu Națl devin tot mai tensionate: ,,Nu mai pot! zise ea, apoi își ridică capul’’ – atât pentru ea, cât și pentru el: ,,Îi era greu, și-i părea bine, și-i venea să plângă, și-l năpădeau amintirile’’. În aceste context ,,idila erotică începe treptat să intre în criză datorită pe de o parte firii lui Națl, iar pe de altă parte, din cauza opoziției reprezentată de mentalitățile unui spațiu idilic cu probleme specifice, cum ar fi restricția potrivit căreia nu sunt compatibile unirile familiale între ființe de naționalitate și de religii diferite’’. Tocmai aceste neconcordanțe de ordin social fac din Persida un personaj admirabil, o femeie notabilă, asta datorându-se manierei în care decide să limpezească toată situația creată.
Discuția Persidei cu mama sa o ajută pe tânără să analizeze mai bine situația, o face să înțeleagă care sunt implicațiile dragostei ei pentru Națl. Tacticoasă, Persida încearcă să îl înfățișeze pe Națl în fața mamei sale sub imaginea unei victime, spunând că întreaga situație a degenerat datorită încăpățânării ei. Mara nici nu admite relația, nici nu se dezice de ea, dimpotrivă, își îndeamnă fata să nu caute mulțumirea ei, ci propria-și fericire: ,,Dar tu n-ai să cauți mulțumirea mea, ci fericire ta, care-mi este mai dorită’’. Atitudinea Marei, alt caracter feminin exponențial al romanului, este cea care îi oferă Persidei încrederea că mama sa este capabilă să îi ierte orice greșeală și astfel are tăria de caracter să renunțe la viața ideală de la mânăstire sau din sânul familiei pentru a-și contura propria poveste de dragoste idilică.
Fuga Persidei de acasă, dar și căsătoria în ascuns cu tânărul Națl întruchipează sfârșitul idilei, după cum remarcă și Virgil Vintilescu. Asistăm la o metamorfozare a fetei, Persida trecând astfel de la rangul de simplă adolescentă, la acela de femeie proaspăt căsătorită. Aceste schimbări reprezintă, totodată, izbucnirea unui conflict între tinerii îndrăgostiți, conflict datorat lipsei de neutralizare spirituală a acestora. Schopenhauer e de părere că ,,pentru ca două ființe să manifeste o înclinare deosebită una față de cealaltă, ele trebuie să se neutralizeze una pe cealaltă, ca pe un acid cu o substanță alcalină, din care ar rezulta o substanță neutră’’. Mai mult decât atât, acest conflict poate fi pus în seama lipsei de cunoaștere, lipsa de contemplare a partenerului, incapacitatea de ,,a-i dezvălui acestuia esența ființei’’. Neputința nu vine din partea femeii care parcă ,,trăia într-un fel de beție, din care nu se mai putea dezmetici’’, ci ea încolțește treptat sufletul celui care ar trebui să ofere statornicie căminului familial. Națl însă ,,era cuprins de simțământul că nu este el în stare să răsplătească îndeajuns jertfa pe care Persida i-o adusese’’, iar această stare, precum și ,,ciudățeniile firii sale’’ determină dezagregarea raportului dintre el și ea.
Distorsiunea care se abate asupra cuplului Persida – Națl se produce din cauza nereușitei bărbatului de a înțelege că femeia de lângă el e dispusă să asigure trăinicia familiei, să ofere dragoste eternă și să îi rămână alături chiar și în cele mai dificile momente. Aș putea spune chiar că în adâncul minții sale Națl este influențat de prejudecăți; din punctul său de vedere femeia nu este capabilă de dragoste absolută, ci doar bărbatul. Cum altfel se pot explica unele porniri explozive din timpul căsniciei? Teama de a nu fi părăsit din fie ce motiv devine puerilă la un moment dat: ,,Ești femeie frumoasă, deșteaptă și plină de nuri; și câți dintre cei ce privesc cu ochi doritori la tine sunt oameni mai și mai decât mine? Ceea ce mi-ai făcut mie ai putea să-i faci altuia; ceea ce de dragul meu i-ai făcut mumei tale ai putea să-mi faci și mie de dragul vreunui norocos’’.
Aceste inadvertențe acumulează numeroase nemulțumiri în sufletul Persidei care nu dă nicicând de înțeles că respinge atitudinea soțului. Iese la iveală trăsătura esențială a eroinei slaviciene și anume, capacitatea acesteia de a-și iubi și de a-și respecta soțul indiferent de acțiunile acestuia: ,,- Nu, – zise apoi înduioșată – n-am niciodată să fac așa ceva. Orișice s-ar întâmpla, tu ești soțul meu, și dac-ai fugi tu de mine, eu aș alerga, ți-o spun din nou, cu toată inima după tine’’. Un singur lucru nu se simte în stare însă să accepte, violența: ,,Numai să nu dai în mine, să nu mă bați, Națl, căci asta nu mă simt destul de tare să o rabd’’.
Îndrăznesc să afirm că intuiția feminină este cea care o determină pe femeie să îi atragă atenția soțului asupra acestuia aspect negativ deosebit de important pentru ea, bătaia. Persida lansează acest strigăt de ajutor către soțul ei tocmai din încercarea de a menține relația lor la nivelul erotic incipient, e conștientă că orice semn de violență din partea lui va atrage după sine dispariția treptată a oricărei forme de iubire. Încercarea eșuează, deoarece capacitatea de înțelegere a lui Națl nu este atât de dezvoltată precum a Persidei. Palma pe care Națl o primește din partea soției sale din cauza jignirilor aduse îl fac pe acesta să se simtă rănit în orgoliul propriu și reacționeză exact ca un tiran: ,,începu s-o lovească cu pumnul, așa, pe nimerite, în spate, peste umeri, în față, cum dă omul care nu mai știe ce face, iară dânsa se zvârcolea ca să-l lovească și ea ori să-l apuce cu dinții, dar un sigur gemet de durere nu scotea’’.
Scene precum aceasta au tot urmat, iar Persida dădea dovadă tot timpul de aceeași stăpânire de sine ieșită din comun. Îi era peste putință să înțeleagă cum a fost capabilă să aleagă pentru ea un bărbat agresiv, tiranic, precum se dovedea a fi Națl: ,,i se oprea mintea în loc când se gândea c-a fost ea însăși în stare să se însoțească cu un om care a dezbrăcat-o de firea ei’’. Era momentul în care spiritul femeii nu mai trecea printr-o criză, ci începea, treptat, să accepte destinul care i-a fost predestinat. Aceste ,,asprimi ale vieții, precum și slăbiciunea unui soț care nu face față crizei familiale’’ o transformă pe Persida dintr-o ,,fecioară-văpaie într-o muiere lată , cu călcătură grea, cu frumusețea ofilită, dar hotărâtă să își asume destinul și responsabilitatea’’. Deși îndemnată de mama sa, dar și de Trică să renunțe la căsnicia cu Națl, ea este încrezătoare în forța proprie și conștientă că tot ceea ce au acumulat ca familie se poate risipi dacă decide să părăsească căminul conjugal: ,,Praf și cenușă au să se facă toate după ce voi fi plecat eu! […] Fie ce-o fi, eu tot rămân!’’.
Nașterea copilului liniștește tumultuoasele relații din familia Persidei, dar și din cea a lui Națl. Persida uimește și de această dată prin capacitatea sa de a trece cu vederea vechile conflicte, de a se dedica întru totul familiei, deși este cu neputință să refacă vechea iubire idilică dintre ea și Națl. Este evident că ,,puterea femeii de a lupta și de a rezista, împotriva prejudecăților, a dezamăgirilor, nedreptății, o face în cele din urmă învingătoare; ceilalți se vor supune voinței acestei muieri decise și răbdatoare, victorioasă tocmai când părea mai vulnerabilă. Bărbatul, socrii, călugărițele, orașul vor trebui să se recunoască autoritatea Persidei, întărită prin maternitate, care impune o nouă ordine, forțând admirația’’.
2.3. Eșec și izbândă – Ana și Persida
Marcate de un destin crud, dar și de iresponsabilitatea propriilor alegeri, atât Ana din romanul Ion (1920) scris de Liviu Rebreanu, cât și Persida din romanul Mara (1906) al lui Ioan Slavici întruchipează particularități morale, sociale și spirituale despre care putem afirma că stau la baza formării, dezvoltării și îmbunătățirii concepției despre rolul femeii în viața socială, dar și în cea familială. Cele două personaje feminine din operele marilor scriitori români, Liviu Rebreanu, respectiv Ioan Slavici, sunt demonstrația reală a faptului că indiferent de greutățile care le inundă mintea și sufletul, femeile găsesc mereu calea de a redobândi vechile principii după care și-au ghidat existența.
Deși nu aparțin aceleiași perioade, unul dintre romane fiind publicat la sfârșitul secolul al XIX-lea, iar celălalt cu douăzeci de ani mai târziu, ambele scrieri subliniază perfect condiția femeii din vremurile respective. După cum am explicat și în primul capitol, sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX debutează cu un real progres în sfera femininului. Acest lucru nu se respectă cu sfințenie și la sat unde există un alt raport între bărbat și femeie și, bineînțeles, alte principii de viață.
Cele două caractere feminine impresionează, fiecare în felul ei, prin spirit, moralitate și atitudine. Ana lui Ion este o femeie simplă de la țară, la fel ca Persida, dar care crește în sânul unei familii net diferite comparativ cu a acesteia. Este crescută doar de tatăl ei, Vasile Baciu, un individ violent, fără scrupule, care își maltratează fiica de câte ori simte nevoia. Soarta Persidei se arată mai miloasă și îi oferă acesteia șansa de a avea o mamă precum Mara și un frate precum Trică. Deși crescută fără ca tatăl să fie în preajma ei, Persida deprinde învățături bune și este obișnuită să respecte cu sfințenie tradiția.
Destinele celor două fete se aseamănă dintr-un punct de vedere: ambele se îndrăgostesc de bărbații nepotriviți. Suferința o regăsim și de o parte și de cealaltă, însă doar una dintre personaje are tăria de a înfrunta calvarul până la capăt și mai ales, de a ieși învingătoare. Ana îl alege pe Ion în ciuda voinței tatălui său, la fel cum Persida îndrăznește să fugă cu Națl, în ciuda sfaturilor oferite de mama sa.
Spre deosebire de Ana, Persida are capacitatea de a-și asuma consecințele propriilor decizii, astfel că ideea de a merge mai departe și de a nu-și părăsi soțul indiferent de umilințele la care o supune se dovedește a fi roditoare. În timp ce Ana îndură bătăi, înjurături și umilințe, Persida e în stare să îl răsplătească pe Națl cu aceeași monedă. Acest fapt constituie diferența enormă între dintre cele două entități feminine, mai mult decât atât, detaliul care face diferența.
Căsnicia Anei este programată, gândită în detaliu de către Ion, iar o posibilă dorință a femeii nu are nicio relevanță. Pentru Ion, Ana nu există ca femeie nici măcar în momentul în care dă naștere propriului său copil. Comparativ cu situația Anei, conjunctura în care are loc căsătoria Persidei este mult mai îmbucurătoare. Națl și Persida decid să se căsătorească din simplă dragoste, o dragoste care la început pare dificil de realizat. Pentru Națl femeia nu e un capriciu, o nevoie bănească, o proprietate; ea reprezintă iubirea, iar mai târziu, odată cu apariția copilului, rațiunea de a trăi.
Cu toate că în ambele romane spațiul desfășurării evenimentelor îl constituie satul, cele două femei, Persida și Ana, nu respectă cu strictețe și nu se ghidează după aceleași principii de viață. În timp ce Ana se încadrează perfect în tabloul femeii supuse, ascultătoare, neîncrezătoare în propriile forțe și incapabilă să-și depășească condiția, Persida demonstrează exact contrariul: respectă cu sfințenie taina căsătoriei, însă nu cedează nicidecum în fața soțului ei, având multa mai multă independență decât Ana. Această independență se evidențiază mai ales în felul în care Persida gestionează afacerea familiei. Putem spune chiar că aceasta tratează cu mult mai multă responsabilitatea afacerea decât o face însuși Națl.
Iată cum reușim să scoatem în evidență cu ajutorul personajelor feminine din cele două opere literare condiția femeii din zona rurală, dar și raportul dintre bărbat și femeie în timpurile respective. Am ales aceste două personaje, două femei cu adevărat îndrăgostite, datorită trăsăturilor de personalitate și de caracter distincte, datorită capacității\incapacității de a depăși anumite situații limită care se interpun în calea lor, dar mai ales, pentru a ilustra cât mai clar cu putință ambiția și determinarea de care poate da dovadă eternul feminin.
CAPITOLUL III
METAMORFOZA SPIRITULUI FEMININ
3.1 Adela, de Garabet Ibrăileanu
De-a lungul timpului s-au remarcat o serie de autori români care au avut diferite viziuni despre ,,farmecul și enigmele feminității’’, însă cel care atrage toată atenția asupra sa este Garabet Ibrăileanu și, bineînțeles, romanul său Adela (1933) care ,,deși are forma jurnalului unui bărbat, este o carte a femeilor’’. Ceea ce îl deosebește pe Garabet Ibrăileanu de majoritatea scriitorilor este importanța pe care acesta o oferă analizei și reflecției, ei fiind ,,un poet al voluptății spiritului, un arhitect construind cu idei’’. Tocmai din acest motiv personajul feminin din roman nu apare expus în toată esența sa, ci îi rămâne cititorului sarcina de a pune cap la cap ,,planurile reale, vizibile, ale Autorului, Naratorului și Personajului’’, iar mărturisirile lui Emil Codrescu trebuie analizate critic pentru a reuși astfel să scoatem în evidență particularitățile Adelei.
Deși acțiunea are loc într-o zonă rurală –comuna Bălțătești, județul Neamț- la sfârșitul secolului al XIX-lea, personajul feminin creionat de Ibrăileanu este mult mai complex și misterios decât Ana lui Rebreanu sau Persida lui Slavici. Văzută mai mult prin ochii cvadragenarului Emil Codrescu, Adela apare înfățișată în diferite ipostaze care respectă un anumit ciclu: ,,fetiță, adolescentă, tânără doamnă’’.
În viziunea mea, chintesența romanului o reprezintă femeia caracterizată de ,,spiritul analitic, lucid și echilibrat al doctorului’’, el fiind cel care reușește să ilustreze cititorului prin intermediul gândurilor sale spiritul feminin. Apărut sub forma unui jurnal, romanul lui Ibrăileanu reușește astfel să ,,facă posibilă o nouă formă de intimitate între cititor și scriitor’’ , apelând de această dată la personajul-narator.
Reîntâlnirea fetei de patru ani care între timp s-a transformat într-o adevărată doamnă reprezintă pentru doctorul Emil Codrescu începutul introspecției, al căutării în interiorul ființei a anumitor momente din trecut, care destabilizează ordinea în prezent: ,,Prietenia a început de cînd, cu mișcări în intenția ei ascunse, mi se suia pe genunchi, stătea un timp liniștită, apoi, sigură de locul cucerit cu așa o dibace strategie, îmi scotea ceasornicul din buzunar, marea ei pasiune, îl remonta în toate felurile, îmi aranja cu o minuțioasă fantazie mustățile, cravata și părul’’. Încă din copilărie fetița a uimit prin istețimea sa, farmecul său, ,,logica generatoare de efecte comice, curiozitatea sau imaginația’’, însă aceste trăsături o marchează și astăzi, cu toate că apelativul ,,domnișoară’’ s-a transformat în ,,doamnă’’.
Felul în care bărbatul invocă anumite evenimente din trecut trădează un simplu de sentiment de simpatie față de Adela: ,,Adesea, ca să împartă cu mine cauza fericirii ei, cînd cronțăia pe genunchii mei un măr, de obicei crud, păstra un rest, […] pe care mi-l împingea în gură. Nu se poate închipui un fruct mai savuros și o idilă mai încântătoare’’. Ipostazele în care obișnuia să o regăsească pe fată sunt acum înstrăinate; iar prezența acesteia nu mai ,,trezește în sufletul fostului ei dascăl reminescențele copilăriei, ci inspiră sentimente mai tulburătoare’’, el fiind zbuciumat de ,,femeia asta tânără și curioasă de viață și de stări sufletești’’.
Putem afirma că doctorul Emil Codrescu este îndrăgostit de Adela, – de această ființă căreia i-a fost călăuză pe parcursul vieții, iar acum o admiră în deplinătatea ei femeiască -, însă forma de iubire din acest roman nu este una dintre cele mai des întâlnite deoarece ,,ea nu se exteriorizează, nu se manifestă direct, se frământă într-un proces de interiorizare sufletească, în auto-analize inepuizabile, în ezitări obsedante’’. Nu asistăm la declarații de dragoste concrete sau împliniri erotice, totul se află în stadiul ,,de trăire artistică a ideii de iubire’’.
Adela este tipul femeii spontane, atrasă de tot ceea ce este nou și iubitoare de mișcare, ea neîncadrându-se în modelul femeii supuse despre care am discutat în capitolul anterior. Chiar faptul că în lipsa lui Codrescu ea se căsătorește, iar mai apoi divorțează, demonstrează ,,nonconformismul fetei și ambiția ei de egalitate’’, fenomene sociale nepotrivite pentru epoca despre care discutăm. Este deci o persoană dornică de libertate, dar stabilă din punct de vedere emoțional.
Am putea spună că spiritualitatea ei revelatoare îl determină pe Emil Codrescu să idealizeze dragostea ce i-o poartă, acesta nefiind capabil să concretizeze propriile sentimente și trăiri: ,,Femeia asta tânără și curioasă de viață și de stări sufletești mă scrutează necontenit, fără să aibă aerul. Eu îmi îngroș cît se poate epiderma sufletului, s-o fac impermeabilă. Dar cu femeile jocul e pierdut întotdeauna’’. Cu toate că personajul-narator insistă cu preponderență asupra diferenței de vârstă: ,,În curând voi avea patruzeci de ani! Nu mai sînt un început, o cauză. Devin tot mai mult o prelungire, un efect’’; vulnerabilitatea lui nu e determinată de aceasta, ci mai degrabă de intuiția Adelei, de modul în care fata ,,face tot ce este posibil pentru a-l ajuta să decidă’’.
Tânăra nu se încadrează nici în sfera femeii angelice, tradițională și chibzuită, ,,zâna clorotică sau nimfa bolnavă’’ specifică literaturii romantice, cu toate că descrierile siropoase ale doctorului o pun în această lumină uneori: ,,Cu părul auriu, cu fața albă și roză, cu ochii albaștri, Adela, printre flori, e o floare mare, strălucitoare, mai vie decât toate, irezistibilă. Comparația, banală de adevărată ce e, între femeie și floare este mai mult decât constatarea unei asemănări exterioare. E intuiția unei identități profund naturale’’. Incapabil să mărturisească sentimentele care îl răscolesc, el ,,irosește iubirea nesatisfăcută’’ ajungând astfel să asocieze imaginea femeii cu tot felul de reprezentări abstracte și fanteziste.
Adela depășește sfera convenționalului, iar siguranța de care dă dovadă uneori îl ,,sperie’’ pe Codrescu:
,,Duduie, mata poți urî?
Pot! Mie nu mi-i indiferent nimeni, eu nu-s filozoafă – ca alții. Eu urăsc, iubesc, disprețuiesc… Sunt o țărancă proastă.
De ce mi-ai spus că-s filozof? Crezi că eu nu pot urî?
Cred. Mata disprețuiești, nu urăști, te cunosc eu bine. Disprețuiești pe toată lumea, și n-ai dreptate… dar îmi pare bine că ești așa.
Să zicem că-i adevărat. De ce-ți pare bine?
Pentru că omul care disprețuiește pe toți mă prețuiește totuși pe mine. Vezi ce egoistă sînt?
Văd. Dar ești sigură că te prețuiesc?
Sînt. Pe mine și pe mama.
Duduie, să știi că de asta te admir eu, pentru că urăști, iubești, disprețuiești, ești vie și limpede. (Și dacă mai adăugam că ,,mi-i dragă tare’’ […] spovedania era completă)’’.
Viziunea fetei nu este nepotrivită, însă sunt de părerea că intenția ei este aceea de a-l determina pe bărbat să ignore principiile de viață și să îi declare, într-un final, dragostea. De fapt, fata accentuează ,,diferența dintre puterea ei de a-și recunoaște sentimentele și ezitările lui temătoare’’.
Cu toate că naratorul construiește imaginea idilică a fetei, ea nu întruchipează în totalitate caracteristici unice, fiind cât se poate de reală, de vie. Toată simplitatea unei fete de la țară este contrazisă de această prezență feminină remarcantă: Adela citește literatură universală, cântă la pian, mănâncă prăjituri fără să fie preocupată de o posibilă schimbare a siluetei, își distruge rochia doar pentru a vedea un peisaj miraculos și trăiește ,,fără a fi constrânsă de etichetă’’. Toate aceste însușiri îi pun în evidență naturalețea, aceasta din urmă aflându-se în deplină concordanță cu spațiul eteric rural.
Dacă într-o primă fază Adela îl impresionează pe Emil Codrescu prin spontaneitatea ei, capacitatea ei de a păstra în adâncul sufletului urme minuțioase ale copilăriei, dar și prin inteligența de care dă dovadă, ulterior acesta va fi copleșit de toată ,,greutatea ei tulburătoare, toată femeia’’. Doctorul caută cu orice preț să resimtă orice atingere a femeii, fie ea lipsită de atenție: ,,Azi mi-a cusut un nasture de la pardesiu, care amenința să cadă. Pardesiul meu pe genunchii ei… Acasă mi-am făcut siesta învelit cu el pe piept și pe față\ Degetele ei printr-ale mele – erau o senzație nouă – mai tulburătoare decât a mîinii ei pe buzele mele’’.
Cu toate că se află de cele mai multe ori în apropierea ,,muzei’’ sale (de exemplu, momentul în care cei doi pleacă în excursie la Târgul-Neamțului), luciditatea nu îi permite doctorului să depășească bariera care se interpune între ei: ,,Intimitatea asta totuși ne stînjenea, […] dar făceam ca și cum n-am fi observat nimic\ Aici, în intimitatea singurătății, cu bustul ei în care palpita viața, sprijinit pe masă, cu tulpanul legat pe frunte, era atît de femeie’’. Nevoia lui de ,,contact” direct cu Adela izvorăște din necesitatea împlinirii erotice, însă aceasta din urmă nu are finalitate deoarece relația amoroasă nu se concretizeză niciodată, rămânând astfel la stadiul de ideal: ,,Iubirea Adelei pentru tine nu se poate concepe nici într-o ipoteză! Imposibilitatea ei a fost decretată de la începutul universului’’.
Personajului 48eminine nu apare expus în toată amplitudinea sa deoarece evoluția acțiunii depinde doar de Emil Codrescu și de momentul în care acesta hotărăște să mărturisească fără niciun fel de regret sentimentele pe care le-a cultivat atâta timp. În așteptarea acestui impuls din partea lui Codrescu, Adela își pierde elanul și astfel pentru ea împlinirea iubirii devine o utopie. Conștientă fiind de situația în care se află, dar și de faptul că bărbatul de lângă ea refuză vehement rezolvarea situației, femeia e prima care se retrage din peisaj, Adela fiind nevoită să își însoțească mama într-o călătorie pentru a rezolva anumite probleme în legătură cu moșia. Gestul ei în sine nu poate fi privit ca o asumare a sorții, a imposibilității împlinirii dragostei, ci mai degrabă ca o reacție normală a oricărei femei care se află în preajma unui bărbat care îi idealizează iubirea, nu o concretizează.
Gândul că nu vor mai avea în comun nici măcar spațiul sau timpul, precum și biletul de vizită parfumat lăsat de femeie: ,,Iubitul meu prieten, te așteaptă A…’’; îl determină pe Codrescu să creadă că Adela a decis să schimbe registrul protocolar cu care îl obișnuise, arătându-se de această dată mai legată de ceea ce reprezintă bărbatul pentru ea. Din punctul meu de vedere, gestul fetei este unul cât de poate de natural, de negândit.
Din această perspectivă, Adela pare a fi mult mai stăpână pe situație decât însuși Codrescu, ale cărui analize interminabile nu au determinat decât ,,denaturarea și artificializarea iubirii nesatisfăcute’’, el reușind doar să creeze o operă de artă cu ajutorul complexității iubirii pentru Adela. Tocmai din această cauză sfârșitul romanului nu o ilustrează pe aceasta nefericită, neîmplinită sentimental, ci îl înfățișează pe doctorul Emil Codrescu ,,care trăiește consecințele propriului joc’’: ,,Dacă i-aș fi cerșit ființa… A trecut fericirea pe lângă mine, și nu i-am pus mâna în piept?’’.
Accesibilă cititorului numai prin ochii bărbatului îndrăgostit, Adela întruchipează o multitudine de trăsături fizice și morale care întregesc tabloul prezenței feminine la sfârșit de secol. Iubirea nu se concretizează deoarece ,,o femeie subtilă ca Adela devine o pradă mult mai accesibilă la argumentul imaginației decât la acela al realității’’. Tocmai acesta este și motivul central al dramei prin care trece Emil Codrescu, bărbatul transformând-o pe Adela în artă, literatură pură; uitând astfel să o iubească pentru ceea ce ea reprezintă și anume, eternul feminin.
3.2. Enigma Otiliei, de George Călinescu
Începutul secolului XX presupune o schimbare de mentalitate și o evoluție socială semnificativă pentru sfera feminină, însă aceasta îmbunătățire a condiției femeii nu se observă nicăieri mai bine decât în spațiul citadin. Importanța prezenței feminine în artă, muzică sau literatură este resimțită pregnant, iar autorii aduc în discuție prin intermediul scrierilor lor necesitatea și actualitatea spiritului feminin creator.
Prin romanul Enigma Otiliei (1938) George Călinescu reușește să surprindă ,,și să constituie o atmosferă – cea a Bucureștiului antebelic – dar și maturizarea lui Felix Sima, îndelunga și frustranta sa educație sentimentală fiind una din temele centrale ale cărții’’. Procesul de maturizarea al acestui tânăr are legătură directă cu prezența feminină care dă amploare acestui roman, Otilia Mărculescu. Pe parcursul romanului sunt urmărite cu atenție raporturile dintre personaje, dar mai ales atitudinea acestora față de averea lui Costache Girgiuveanu, tatăl vitreg al Otiliei. Șirul evenimentelor de la începutul secolulul XX, mai exact în anul 1909, surpind farmecul feminității Otiliei văzut prin ochii lui Felix – îndrăgostitul neinițiat -, dar cititorul poate admira și toată esența Otiliei, întreaga ei devenire.
După cum remarcă și Sultana Craia, Otilia ,,adaugă un chip în plus în galeria femeilor inaccesibile, sintetizând însușiri ideale’’, aceasta putând fi comparată din anumite privințe și cu Adela a lui Ibrăileanu. Este la fel de spontană și surprinzătoare, însă acțiunile ei sunt departe de cele ale Adelei, mai ales dacă ținem cont de faptul că întâmplările nu se desfășoară în naturalețea satului, ci în mijlocul zarvei citadine. Venirea lui Felix constituie motivul central al destabilizării sufletești a Otiliei, deși aceasta nu consimte acest lucru.
Amabilitatea personajului feminin este care îl determină pe băiat să aibă impresia că ea e singura în care poate avea încredere, asta imediat după ce intră în casa de pe strada Antim și face cunoștință cu celebrul clan Tulea: ,,Părăsit de toți, obosit, Felix examina mediul în care picase. Otilia îl surpinsese de la început și n-ar fi putut spune ce sentiment nutrește pentru dînsa, simțea doar că are încredere în ea’’. Pentru el Otilia nu reprezenta o simplă ipostază feminină, ci mai degrabă primul contact pe care acesta îl avea cu o fată: ,,Apariția Otiliei îi dădu lui Felix un sentiment inedit, nu avusese până acum nici o intimitate cu vreo femeie’’.
Nu pot să nu punctez spiritul de observație al băiatului, care deși se află într-un mediu total nou pentru el are forța de a remarca apropierea dintre Otilia și Pascalopol, simțindu-se într-un fel chiar lezat de ,,familiaritatea ei, oricît de copilărească’’. Încă din acest moment aparent nesemnificativ începe să răsară dragostea pentru Otilia în adâncul inimii lui Felix.
Personalitatea fetei contrazice ideea lui Schopenhauer cu privire la incapacitatea femeii de a se raporta la orice fel de artă; aceasta citește cărți de literatură, după cum observă și Felix: ,,Pe un fotoliu se găsea un morman de cărți, cele mai multe nemțești, dar și romane franțuzești din colecția Calmann-Levy, ilustrată și cartonată’’; cântă la pian: ,,Cînta o compoziție foarte la modă pe atuncea, prin sentimentalitatea ei, Chanson russe, și Felix, care avea cunoștințe muzicale […] își dădu seama că îndemânarea și finețea Otiliei depășeau cu mult banalitatea bucății’’.
Cu toată că dispune de un real spirit creator, ,,ea nu prețuiește nici harul muzical, nici puterea ei de înțelegere’’, alegând să trăiască liber, fără să fie condusă de anumite principii. Tocmai de aceea începe studiile la Conservator, însă nu demonstrează niciun interes pentru a le finaliza. Impetuozitatea caracteristică este responsabilă de trăirea sa intensă, de lipsa ei de interes pentru aspectele generale ale vieții. Sultana Craia descoperă în adâncul acestei forme ciudate de existență a Otiliei, ,,sursa puterii ei de seducție’’, altfel spus, felul în care aceasta își trăiește viața reprezintă principala ei senzualitate.
Felix admiră felul de a fi al Otiliei, ajungând să se îndrăgostească tocmai de această imprevizibiltate a fetei: ,,- Îmi vine uneori să alerg – spuse ea lui Felix […], să zbor. Felix, vrei să fugim? Hai să fugim! Și mai înainte ca tînărul să se dezmeticească, deschise ușa de perete și începu să alerge prin curte’’.
Aceste îndemnuri ale fetei, aparent nevinovate, ascend de fapt nevoia acesteia de a părăsi mediul ostil din care face parte. Ceea ce o ține în loc este iubirea nestăvilită față de părintele său, Costache Girgiuveanu. Crescută fără mamă, dar și fără tatăl natural, Otilia a dezvoltat o dragoste părintească extremă pentru bătrânul Costache, acesta din urmă ,,fiind un satelit al voinței ei’’. Indiferent de sentimentele pe care le are față de fata lui, bătrânul iubește mai presus de orice banii, tocmai de aceea îi va fi extrem de greu să lase Otiliei o parte din averea sa după moarte. Pentru Otilia însă, acest lucru nu are însemnătate: ,,- Bietul papa – zise Otilia, înduioșată – știam eu că el e un om bun! Nu-mi trebuie niciun ban dar îmi pare bine că se gândește la mine. Diseară am să-i cînt la pian!’’.
Asemănarea primordială dintre Otilia și Felix este fondul familial al acesteia. La fel ca ea, băiatul a crescut fără să se bucure de ocrotirea maternă. Poate din acest motiv Otilia manifestă uneori o deosebită grijă părintească pentru el, dându-i sfaturi despre ce ar trebui să facă în viitor sau cum ar fi indicat să se raporteze la cei din jurul său: ,,- Va să zică, ai să studiezi medicina? Domnul doctor Felix Sima! Sună foarte frumos. Vreau s-ajungi un doctor mare, dar mare’’. Interesul devine mai pregnant în clipa în care Felix îi mărturisește Otiliei sentimentele sale:
Iar tu, dacă ai vrea să m-asculți, dacă m-ai iubi, ai pleca după câteva luni, când vei fi major, și ai trăi singur, muncind ca să-ți faci o bună carieră.
Prin urmare, vrei să plec, să te las, făcu Felix stins.
Otilia împreună mîinile, dezolată.
Nu m-ai înțeles. Nu ești încă decît un copil.
Deși pentru Felix sfaturile fetei sunt irelevante și certifică absența sentimentului de dragoste față de el, consider că ținta Otiliei este aceea de a-l îndepărta pe acesta de ,,viața ei dezordonată, secvențială, frenetică și improvizată’’. Nefiind capabilă să asigure trăincia unei vieți alături de Felix, ea socotește că e mai potrivit să îl înlăture. Personajul feminin nu este incapabil de iubire, ci manifestă o reală teamă față de căsătorie, ,,fiind lipsit de orice simț casnic și utilitar’’. Spunându-i că îl iubește, Otilia nu reușește decât să îi aprofundeze lui Felix nesiguranța, acesta aflându-se în mijlocul a două dimensiuni: una în care se simte iubit de către femeie, iar alta în care este în permanență refuzat și alungat:
Ce vrei, Felix? Întrebă fata cu reproș.
Felix se zăpăci și declară prostește.
Te… iubesc!
Of, Doamne – se văietă Otilia – iar nu ești deloc cuminte. Ți-am spus să nu mai vii. […] Felix, dacă mă iubești cu adevărat, dacă vrei ca mai tîrziu să fim prieteni, nu mai veni așa. Ai încredere în mine, cum am și eu în tine. Nu te îndoi, te iubesc.
Îndrăzneala fetei îl șochează pe băiat în momentul în care îl îndeamnă să își găsească și alte partenere pentru a fi el însuși sigur de dragostea pe care susține că i-o poartă: ,,- Felix, nu mă supăra cu figura asta. Te iubesc, iată, te iubesc, te iubesc, te iubesc, de cîte ori vrei tu, tocmai pentru asta nu vreau să faci prostii. Să aștepți până atunci când te vei convinge că mă iubești cu adevărat. Te autorizez să experimentezi, să-mi găsești concurente’’. În spatele acestor îndemnuri prinde contur nesiguranța Otiliei și probabil teama acesteia de a nu ceda insistențelor băiatului.
Otilia se încadrează în sfera femeilor pentru care ,,viața fără un partener stabil este echivalentă cu un viitor deschis’’, iar ei relația cu Pascalopol îi oferă această deplină libertate. Acest ,,moșier epicureu și filosof pragmatic’’ deși îmbrobodit de farmecele Otiliei, este cel care îi asigură bunăstarea materială, fără a dori ceva în schimb. Chiar mai mult, Pascalopol, la insistențele Otiliei, îl ajută de multe ori și pe viitorul doctor Sima.
Cu toate că încearcă deseori să găsească o explicație plauzibilă care să justifice atașamentul femeii față de ,,grasul Pascalopol’’, toate iluziile lui Felix se destramă odată cu plecarea neașteptată a Otiliei la moșia bătrânului. Suspiciunea unei posibile căsătorii îl scoate din minți pe tânărul Felix: ,,Sufletul era combătut de sentimente contrare. Împărtășea supărarea Otiliei și-i înțelegea dorința de a pleca undeva departe, dar îl jignea totodată plecarea ei cu Pascalopol. […] După o săptămînă de concesii și explicații, Felix se descurajă și ajunse din nou la încheierea de la început, că Otiliei nu-i păsa de el’’.
Lunga perioadă de frământări lăuntrice căreia a fost nevoit să îi țină piept nu a însemnat pentru personajul masculin irosirea iubirii pentru Otilia, deși în tot acest timp ajunge să fie extrem de intim cu Georgeta. Revenirea femeii îl face pe Felix să regrete îndrăzneala cu Georgeta, însă pentru Otilia ea nu are nicio însemnătate: ,,- Știu eroarea, te iert solemn. […] Ah, Felix, rămîi mereu un copil. Nu poate fi nimic adevărat din punctul de vedere care ne privește. Ți-am spus că te iubesc, nu sînt dădaca ta’’. Din nou, lejeritatea cu care Otilia vorbește despre ,,relația’’ dintre ea și Felix stârnește nemulțumirea acestuia.
Spiritul său nonconformist nu o determină pe Otilia să ofere explicații pentru escapadele ei, astfel că Felix preferă să lase lucrurile așa, fără să se impună în fața fetei. Cu toate acestea, există o discuție care, după părerea mea, reușește să clarifice cititorului motivul pentru care Otilia, indiferent dacă îl iubește pe Felix sau nu, refuză comuniunea cu acesta:
Felix, la ce ții tu mai mult în viață în afară de dragoste? De asta să nu mai vorbim! Spune-mi tu cum vezi existența. [ … ]
Nu pot suferi ideea de a nu însemna nimic în viață, de a nu contribui cu nimica la ea, de a nu-mi legat numele de ceva. [ … ]
Atunci tu, Felix, ții mai mult la cariera ta decît la dragoste. Ce rol ar juca femeia în existența ta?
Femeia o înțeleg ca tovarășă a aspirațiilor mele, ca un scop în același timp al tuturor sforțărilor. Unei femei i-aș închina totul.
Idealul tău, Felix, e foarte frumos – zise Otilia. [ … ] Însă, dacă femeia nu e la înălțimea ta?
Nu pricep, nu-i cer nimic.
Felix, nu cunoști bine sufletul feminin. O fată admiră un tînăr cu gînduri serioase, dar se obosește și adesea preferă oamenii mediocri. Are și ea idealul ei, acela de a plăcea cît e tînără, de a strînge pe bărbați în jurul ei. Un ambițios e puțin egoist, orice ai zice, și vrea să facă din femeie o icoană pentru uzul său personal.
Așadar, tu găsești că eu sînt un ambițios, care… te-aș face nefericită?
N-am vrut să spun asta, Felix. Constat, vai, că sînt mediocră, neînsemnată pe lângă tine.
Discuția clarifică raportul dintre cei doi: Felix are propriile sale idealuri, râvnind să ajungă un medic foarte cunoscut, în timp ce Otilia, veșnic incapabilă de continuitate, nu manifestă interesul de a se situa în dreapta unui bărbat realizat, deoarece ,,așezatul, studiosul și ordonatul Felix n-ar putea părăsi totul pentru o existență boemă’’. Moartea lui Costache adâncește starea de tristețe a fetei, iar faptul că îi oferă lui Felix o fotografie de-a sa prevestește oarecum ceea ce avea să se întâmple: ,,- O fotografie se dă cuiva de care te desparți, ca amintire!’’. Nu durează foarte mult până când suspiciunea lui Felix se adeverește.
Parcă din nevoia de a-și demonstra încă o dată faptul că tânărul e realmente captivat de studiu, iar prezența ei ar putea fi surclasată de intensitatea acestuia, Otilia invocă, din nou, acest subiect:
Și ai să fii mulți ani ocupat astfel?
Cîțiva ani și din ce în ce mai mult. Cu toate astea, adevărata muncă productivă, științifică, nu va începe decît după ce voi termina studiile. Am de gând să mă specializez, să devin un nume. [ … ]
Tu nu cunoști viața, Felix – reluă Otilia ideea – pentru o fată, reușita în viață nu e o chestiune de studiu și energie. Admir inteligența și voința ta de bărbat, astea nu sînt bune și pentru o femeie. Rostul femeii este să placă, în afară de asta nu poate fi fericire. [ … ] Nu știu cui trebuie să placă, știu însă că o femeie ignorată de bărbat e un monstru.
Prin intermediul acestui schimb de opinii, Otilia îi transmite lui Felix mult mai multe gânduri și sentimente care o năpădesc, dar mai ales, care nu îi permit să se lasă purtată de val. Sunt de părere că Otilia este cu adevărat îndrăgostită de băiat, însă avântul lui spre o carieră profesională remarcantă o sperie, o face să se simtă inferioară lui. Momentul în care aceasta decide, într-un fel sau altul, ,,să fie bărbat și soție și fără binecuvântarea lui popa Țuică ilustrează cel mai bine sentimentele ei pentru Felix:
Știi ce? Vreau cel puțin, dacă tu ești atît de leal, să dorm noaptea asta la tine. Să văd cum e în patul unui bărbat.
Această ,,noapte solemnă din existența tânărului’’ va fi și prima, dar și ultima alături de Otilia, fiindcă ,,Felix are delicatețea, sau lipsa de curaj, de a refuza darul de despărțire, iar Otilia va rămâne pentru el fecioara enigmatică pe care n-a meritat-o sau pe care n-a știut să o păstreze’’.
În cele din urmă femeia se căsătorește cu Pascalopol, însă căsnicia nu durează deoarece ,,ea nu se leagă de nimic, considerând că totul e trecător, efemer, instabil și imprevizibil’’. Ciclul acestor întâmplări marchează existența Otiliei, această prezență feminină delicată, dar totodată spontană, care s-a îndrăgostit, dar nu a reușit să găsească îndeajuns de multe motive pentru a rămâne alături de Felix. Biletul din urmă reușește să surpindă esența motivației ei: ,,Cine a fost în stare de atîta stăpânire, e capabil să învingă și o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor’’.
3.3. Două enigme: Adela și Otilia
Cele două personaje de excepție, Adela și Otilia, întruchipează caracteristicile notabile care constituie fundamentul emancipării feminine. Felul lor de a fi și de a se comporta contrastează puternic comportamentul femeilor de la începutul secolului al XIX-lea, acestea din urmă fiind recunoscute pentru supunerea de care dădeau dovadă în raportul cu bărbații. Ei bine, se pare că în acest context nu mai discutăm despre supunerea femeii, cum era cazul Anei sau al Persidei, ci mai degrabă discutăm despre o metamorfoză a spiritului feminin, acesta din urmă ajungând chiar să depășească inteligența masculină.
Iată că sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX debutează cu un avânt în favoarea elitei feminine, deoarece atât la Adela, cât și la Otilia întâlnim un real interes pentru cultură: citesc literatură universală, sunt pasionate de muzică sau cântă la un anumit instrument muzical. Din acest punct de vedere putem spune că acțiunile celor două prevăd, într-un fel sau altul, viitoarea condiție socială și intelectuală a femeii.
Fiind prezentată drept o femeie frumoasă, atrăgătoare, dar și inteligentă, Adela reușește să folosească toate aceste particularități ale ființei sale pentru a pune în evidență ambiția feminină, precum și capacitatea ei de a submina masculinul. Lăsând în urma sa un divorț, femeia nu își irosește viața lamentându-se, ci caută cu îndărjire să se bucure de orice clipă. Doctorul Emil Codrescu este atât de uimit de tot ceea ce aceasta reprezintă, încât se rezumă la o iubire abstractă, o iubire care nu se uniformizează decât din punct de vedere spiritual. Indiferent de această situație, personajul feminin conturat de Ibrăileanu nu dă nicicând de înțeles că suferă din cauza neîmplinirii sufletești, el continuând să fie, atât pentru sine, cât și pentru Codrescu, o sursă inepuizabilă de energie și bună dispoziție.
La fel ca Adela, Otilia lui Călinescu reprezintă un amalgam de însușiri, reacții și stări sufletești care combat toate prejudecățile legate de femei. Spirit neconvențional, aproape atipic, Otilia este genul de femeie căreia îi place să ,,irosească’’ timpul, dacă putem spune așa. Deși talentată la muzică, ea nu reușește să încheie studiile la Conservator tocmai din cauză că nu e obișnuită să își asume responsabilitatea. Adoră să fie mereu la modă, să se plimbe cu trăsura și nu o deranjează să facă compromisuri pentru a-și atinge scopul. Cu toate astea, Otilia nu este un model de femeie ,,rea”, ea arătând o deosebită compasiune pentru Felix. Probabil această compasiune determină și sfârșitul romanului, Otilia conștientizând la timp că din punct de vedere intelectual, ea nu poate ține pasul cu Felix, care voia să își facă un nume în medicină.
Ambele ipostaze feminine se află în raport cu bărbații îndrăgostiți de ele. Ceea ce le diferențiază pe cele două este atitudinea care o manifestă față de aceștia. Probabil și din cauză ca a cunoscut-o încă de când avea patru ani, Adela are un comportament cât se poate de normal față de Emil Codrescu, cu toate că între cei doi există o diferență de vârstă considerabilă. Mereu veselă și luminoasă, ea reușește să pună în evidență numai părțile sale bune, mai ales că este prezentată prin ochii doctorului.
Comparativ cu aceasta, Otilia se trezește peste noapte în compania unui tânăr frumos, viitor student la Medicină, care îndrăznește să îi declare dragostea. Este mai mult decât evident că Felix nu îi este deloc indiferent, dar cu toate astea setea ei de libertate e mai presus de împlinirea existenței prin iubire. Nu neagă că îl iubește, dar nici nu demonstrează acest lucru, reușind de cele mai multe ori să aprofundeze starea de incertitudine în care se află tânărul îndrăgostit.
Cele două romane au în centrul acțiunii două personaje feminine a căror dragoste de viață, dar și de libertate, este mai presus decât orice. Atât Adela, cât și Otilia, marchează o etapă care avea să anunțe schimbările majore care vor inunda mintea și sufletul feminin, deoarece de acum nu se mai putea aduce în discuție modelul femeii umile și nesigure, subjugate bărbatului din toate punctele de vedere; deoarece, din câte se vede, spiritul feminin pare că a renăscut din propria sa cenușă, mult mai încrezător și dornic să își depășească condiția anterioară.
CAPITOLUL IV
MUIEREA ȘI DOAMNA
4.1. Ela din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu
Proza lui Camil Petrescu urmează o nouă traiectorie privind sentimentele personajelor și modul acestora de a acționa. ,,Fiind un scriitor cu simțul filosofiei’’, el dă naștere unor personaje masculine intelectuale dominate de un puternic spirit analitic, cu o personalitate complexă, acestea aflându-se în preajma unor personaje feminine care sunt expuse în permanență analizei. Din acest motiv ,,realitatea este sondată violent, fiind silită și își scoată măștile, același lucru întâmplându-se și cu ființa umană’’.
Cu toate că accentul se pune pe prezența masculină din text, bărbații din proza camilpetresciană fiind ,,problematici și cu un spirit polemic dezvoltat’’, este inevitabil să nu observăm importanța prezenței feminine, aceasta din urmă fiind cea care determină tot tumultul interior al protagoniștilor. O astfel de situație este evidențiată în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) cu ajutorul cuplului Ștefan Gheorghidiu – Ela. Vom analiza în cele ce urmează raportul dintre cei doi, dar mai ales felul în care ,,muierea” este percepută de soțul veșnic preocupat de analiză.
Comparativ cu Ibrăileanu, care scoate în evidență femeia gingașă, pură, veselă și capabilă de emoții profunde, Camil Petrescu ilustrează un spirit feminin marcat profund de cugetările bărbaților din jur, la el ,,femeia fiind doar o sursă obsesivă de exasperare, neîncredere și atracție distructivă’’. Deși la fel de frumoasă precum Adela sau Otilia, Ela, ,,femeia dorită de toți’’, impresionează prin capacitatea ei de a ,,manevra” intelectul soțului ei.
Povestea de dragoste dintre cei doi studenți se concretizezază odată cu căsătoria, Ștefan fiind extrem de îndrăgostit de nouă lui soție: ,,Era atîta tinerețe, atîta frîngere, atîta nesocotință în trupul bălai și atîta generozitate în ochii înlăcrimați albaștri, că a trecut biruitoare’’, iar impresia că se situează deasupra acestei existențe este foarte evidentă: ,,Să tulburi atît de mistuitor o femeie dorită de toți, să fii atît de necesar unei existențe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al personalității mele’’. Cu toate că începutul nu le este deloc favorabil din punct de vedere financiar, testamentul lăsat de unchiul lui Ștefan avea să decidă soarta celor doi. Dacă până atunci Ela nu părea decât o tânără studentă frumoasă, prezența banilor îi schimbă acesteia viziunea despre viață. Este primul moment analizat cu atenție de protagonist:
Nevastă-mea, cu ochii ei albaștri și neprihăniți, a intervenit în discuție cu o pasiune și o îndîrjire de care nu o credeam în stare. Riposta indignată, amenința, cu un fel de maturitate care mă jignea oarecum. [ … ] Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare, plăpîndă și avînd nevoie să fie ea protejată, nu să intervină atît de energic, interesată.
Nu te înțeleg deloc, dragul meu; la ședințele de seminar, la Universitate, discuți cu patimă și te cerți cu toată lumea, pentru că susține că niște celule, acolo, mor sau nu, iar aci, când discuți cu ei, te lași atît de moale’’.
Acest pasaj are o importanță deosebită, deoarece ne aduce mai aproape de o nouă transformare la care a fost supusă femeia de-a lungul timpului – preferința banilor, a luxului, a lejerității – toate acestea devenind de acum încolo pentru Ela principii de viață. Manifestând această atitudine femeia atrage după sine o serie de nemulțumiri din partea bărbatului care nu concepe amestecul ei în astfel de chestiuni. De fapt, insatisfacția lui rezultă din lipsa de control asupra propriei neveste, bărbații creionați de Camil Petrescu fiind mereu stăpâniți de cultul posesiei. Dincolo de suprinderea soțului său, se observă clar dorința acestuia de a-și stăpâni în întregime soția, de a o subjuga: ,,- Fată dragă, te rog, nu mai interveni… lasă-mă pe mine să mă descurc singur’’.
Nu este greu de observat că Gheorghidiu nu concepe alterarea ideilor susținute de el; pentru el femeia nu domină, ci este dominată, nu analizează, ci este analizată. Încercând să aplice aceleași reguli și în cazul căsătoriei sale, el nu va avea parte decât de surprize din partea celei care reușește, în cele din urmă, să își depășească condiția. La Ela reîntâlnim un instinct feminin primitiv, acela de a se situa pe aceeași treaptă cu masculinul, dacă ne reamintim discuția din primul capitol cu privire la femeile din epoca primitivă care erau capabile să depună același efort precum bărbații lor. Instinctul revine, însă de această dat este mult mai pregnant și are consecințe mult mai grave.
Îndelunga analiză îi perturbă protagonistului percepția asupra femeii iubite: ,,În acest interes al nevestei mele vedeam vechiul instinct al femeilor pentru bani. Ca o tigroaică vag domesticită, în care se deșteaptă pornirea atavică atunci cînd, culcată cu capul pe pieptul dresorului și-i linge mîna, dînd de sînge, îl sfîșîie pe imprudent, tot așa aveam impresia că întîmplarea cu moștenirea trezise în femeia mea porniri care dormitau lent, din strămoși, în ea’’, iar schimbările din viața lor nu întârzie să apară. Ela nu mai este doar soția lui, ci devine în scurt timp ,,femeia care desface orice situație’’, iar bărbatul conștientizează acest lucru.
Interesul nemărginit cu privire la comportamentul Elei îl pune pe Ștefan în situația de a încerca să corecteze atitudinea acesteia în diferite situații, așa cum se întâmplă, de exemplu, în momentul în care cei doi sunt invitați la o masă mare în familie, pentru a discuta despre banii moșteniți. Este prilejul perfect pentru ca Ștefan să realizeze că percepția celorlalți cu privire la Ela nu este aceeași cu cea pe care el a conturat-o în mintea sa de-a lungul timpului; soția lui nu se ține cu ,,ciorapi de sfoară’’ după cum credea el, îi atrage atenția unchiul său deputat. Ștefan este vizibil deranjat de această afirmație nepotrivită, in sinea sa el fiind conștient că pentru Ela ,,n-au absolut nici o importanță asemenea fleacuri, că datorită frumuseții ei ar fi putut avea o viață oricât de luxoasă și că a preferat totuși o viață alături de mine’’. Pus în această ipostază, Gheorghidiu pare că sugerează cititorului ideea că deși toată lumea o vede pe soția sa ca o arivistă, ceea ce îi unește pe cei doi de fapt este sentimentul puternic de dragoste: ,,o vedeam făcând sacrificii pentru mine, nu părăsindu-mă pentru o pereche de ciorapi’’.
Multitudinea de idei care inundă mintea lui Ștefan în momentele în care Ela se învărte printre cercurile de afaceriști nu denotă neaparat gelozie, ci mai degrabă interesul de a demonstra că femeilor, înainte de dragoste, le place faima și banul: ,,Bineînțeles că nevastă-mea era momeala cea mai prețioasă.[…] Trecuserăm din salon în sufragerie și chiar în această trecere el o adusese pe nevastă-mea, ținându-i umerii părintește cu amândouă mâinile, atingîndu-i, fără să vrea parcă, sînii […]. Nevastă-mea, pasionată mereu după afaceri, platonic măcar, ca un chibiț fără parale la bacara, nu avea aerul să observe aceste manejuri, sau nu le da importanță, jucînd, cu o bunăvoință care mă plictisea, jocul lui unchiu-meu’’.
Fără a încerca să o transformăm pe Ela într-o posibilă victimă, putem spune că aceasta simte totuși diferența colosală care se ivește între ea și soțul ei. Nu mă refer aici la o nepotrivire din punct de vedere material sau social, ci pur și simplu o nepotrivire de caracter, de perspectivă. Destul de intransigent, dar și puțin misogin, Gheorghidiu este de părere că ,,ceea ce nu se poate obține pe cale sufletească și de constrîngere a conștiinței, se obține ușor prin femei […]. Situații se fac și se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. [..] Ceea ce un profesor universitar nu poate obșine după umilitoare audiențe, obține o actriță într-o convorbire telefonică de un minut’’. Citind acest pasaj remarcăm faptul că Ștefan analizează atent diferențele de natură intelectuală dintre el și Ela, pe care o aseamănă, conștient sau inconștient, cu o actriță.
Discuția celor doi pe marginea ,,neliniștii metafizice’’, reliefează cunoștințele puternic înrădăcinate ale lui Ștefan, dar și curiozitatea subită pe care o manifesta Ela cu privire la filozofie. Încă de aici cei doi stabilesc că nu putem cunoaște lumea prin simțuri, deoarece ,,simțurile sunt înșelătoare’’, așadar, nu putem ajunge să cunoaștem lumea decât cunoscându-ne pe noi înșine, lucru pe care îl va face și Ștefan, dar numai cu ajutorul Elei.
Se pare că mediul social monden cu care este nevoit să interacționeze odată ce devine bogat nu este deloc pe placul protagonistului, însă nu putem spune același lucru și despre soția acestuia. Ela devine din ce în ce mai preocupată de aspectul său exterior, și asta atrage după sine gelozia soțului, deoarece soția începe să flirteze: ,,Pe drum, nevastă-mea n-a trăit decît prezența lui. Toate comentariile le-a făcut numai pentru el sau cu el.
[ … ] Dacă mașina era să calce un cîrd de gîște, ea scotea un fel de interjecție ușoară, vreun A! care pornea însă din toată intimitatea ei de femeie și vrea să spui cu totul altceva decît spunea’’. Dincolo de gelozia care începe să prindă contur în mintea și sufletul lui Ștefan, acesta își pierde controlul asupra situației deoarece ,,nevasta nu mai aparține în exclusivitate soțului stăpân’’ și în felul acesta ea este capabilă să acționeze conform propriei plăceri. Remarcăm deci nevoia puternică a bărbatului de a simți că deține controlul total asupra femeii de lângă el, fenomen existent încă din Antichitate, perioadă în care femeile erau pe deplin subordonate bărbaților.
În acest context se potrivește și analiza făcută de Pompiliu Constantinescu, care e de părere că ,,bărbatul reprezintă o conștiință intransigentă, un fel de absolut moral aplicat mai ales în iubire; femeia e un animal cochet, inferior sufletește, ispită a simțurilor și primejdie a echilibrului interior’’. Acest lucru nu este în totalitate relevant pentru relația Ștefan-Ela. Cu adevărat, intrasigența caracteristică personajului petrescian nu poate fi trecută cu vederea, dar asta nu se datorează doar faptului că se confruntă cu o situație inedită, ci și faptului că el este construit în acest fel, deoarece ,,d. Petrescu vede lupta a două categorii morale și refuzul de contopire a două esențe biologice; bărbatul își angajează într-o experiență erotică întreaga personalitate, în tim ce femeia își oferă, ca să-și retragă, elanul capricios al unei permanente funcții vegetative’’.
Dincolo de analizele personalității Elei, Gheorghidiu manifestă un real interes pentru ,,trupul femeii, punând accent pe materialitatea lui, pe caracterul lui consumabil: ,,Era vînjos și viu trupul, în toată goliciunea lui de femeie de douăzeci de ani, tare, dar fără nici un os aparent, ca al felinelor. […] Sînii robuști, din cauza mîinii mele petrecute pe sub talie, prelungeau grațios ca niște fructe oferite, coșul pieptului, ca sub ei, spre pîntec, căderea să fie bruscă. […] Niciodată n-o iubeam atît de mult ca în asemenea clipe și ar fi putut să ma omoare, dar la ispita asta n-aș fi renunțat. E ceea ce n-am întâlnit niciodată la altă femeie, această impresie de a te juca pasionant cu o panteră întărîtată’’.
Realizăm astfel că personajul feminin nu impresionează doar prin caracterul său, el fiind analizat cât de poate de subiectiv de eroul camilpetrescian, ci și prin aspectul exterior, frumusețe și șarm. Chiar și așa Gheorghidiu caută să evidențieze nu doar splendoarea trupului femeii, ci și carnalitatea lui, animalitatea feminină.
Bărbatul puternic, intelectual creat de Camil Petrescu, se subjugă de fapt femeii pe care o consideră ca fiind subjugată lui, astfel că se ajunge în punctul în care ,,virilitatea se topește în contact cu siguranța și viclenia instinctului feminin”. Doar așa se explică lungile frământari ale acestuia de pe tot parcursul războiului, timp în care gândurile sale alternează: ,,Într-un tablou străin, în golul minții, văd în clipa asta limpede și departe de ai mei pe nevastă-mea, amantul ei, dar n-am timp să mă opresc, să-i fixez, ca să privesc. Bucuriile și minciunile lor sînt puerile față de oamenii aceștia, dintre care unii vor muri peste zece, cincisprezece minute, alții mîine, poimîine, săptămîna viitoare’’.
După revenirea de la Azuga, unde era concentrat pentru două săptămâni, Ștefan găsește casa goală, acesta fiind momentul în care Ela lipsește pentru o noapte. Situația degenerează și cei doi se separă pentru o perioadă de timp. Ceea ce se petrece în timpul despărțirii, adică întâlnirile de la teatru, la curse sau la restaurant ,,sunt exemple de suferință simplă, umilitoare, a femeii și de demonstrare a unei nepăsări superioare a bărbatului orgolios”. Nu putem spune doar că Ștefan este orgolios, deoarece, după cum mărturisește chiar el ,,ziua și noaptea nu puteam gîndi decît la ea’’. E mai mult decât evident că personajul este încă prins în mrejele căsniciei sale, se gândește la Ela, în ciuda faptului că știe că aceasta i-a fost infidelă.
Fără a mai apela la filozofiile sale despre dragoste, Gheorghidiu surprinde un întreg artificiu de caracteristici printr-o simplă expresie: ,,drojdie grea de amărăciune’’. Ceea ce nu e deloc potrivit, dacă e să ne ghidăm după spusele sale, e că bărbații iubesc cu toată ființa lor femei care iubesc mai mulți bărbați: ,,E vorba, mai totdeauna, de bărbați care au iubit mistuitor, de femei care au iubit mai mulți bărbați. E o beție de păcat în cîntecul de munte, căci în mai toate femeia e iubită, cu toată necredința ei’’. Așadar, o femeia este în continuare iubită de bărbat în ciuda infidelității ei. Pe lângă faptul că aceste afirmații pun în lumină frustrarea, mâhnirea, dar mai ales incapacitatea lui Ștefan de a accepta situația fără precedent în care se află, cu ultimele sale forțe el continuă să atace femeia, singura care îl poate ajuta să atingă absolutul atât în cunoaștere, cât și în iubire.
Văzută doar prin ochii lui Ștefan Gheorghidiu, Ela ajunge să reprezinte modelul unei femei ,,trădătoare, lascivă și egoistă’’, chiar dacă la început ea întruchipează o serie de calități. Schimbarea are loc în momentul în care personajul feminin încetează să mai intre în grațiile bărbatului, căutând oarecum independența. E de la sine înțeles că ,,pentru Ștefan Gheorghidiu emanciparea femeii, ,,maturizarea’’ ei e o insultă adresată bărbatului atras de ghidușiile erotice ale unui animal cu moliciuni catifelate și cu prospețimi de fruct’’.
Faptul că devine incontrolabilă și ajunge să aibă o viață personală care îi ignoră prezența lui Ștefan, o transfomă pe Ela într-o ,,muiere impură’’. Bărbatul reușește să impresioneze pe tot parcursul romanului prin ,,autovictimizare’’, iar cea care îi permite să ducă la bun sfârșit întreg procesul este chiar soția sa (este notabil gestul final, când îi lasă Elei toate bunurile, tot trecutul). Infidelitatea soției nu este probată cu certitudine, dar asta nu îl împiedică pe protagonist să își asume bănuielile, el reușind să o transforme pe Ela ,,într-o femeie rece, calculată, mincinoasă, venală și vulgară’’.
4.2. Doamna T. din romanul Patul lui Procust, de Camil Petrescu
Cel de-al doilea roman de o importanță deosebită scris de Camil Petrescu, Patul lui Procust, reprezintă o altă reușită deplină a scriitorului, deoarece el ,,extinde formula realismului psihologic modern și inovează la nivelul instanței și structurii narative, prin deschidere și ambiguizare’’. Cu alte cuvinte, prin intermediul romanului Patul lui Procust, Camil Petrescu reușește să surprindă momente esențiale ale existenței umane, dar mai ales, reușește să surpindă anumite ipostaze inedite ale eternului feminin.
Romanul debutează cu scrisorile pe care doamna T. le trimite scriitorului ( Camil Petrescu este aici atât scriitor, cât și personaj). Acestea sunt urmate de explicațiile necesare prezente în subsolul paginii. Ceea ce este interesant e conținutul acestor scrisori, misterioasa doamna T. vorbește despre D., persoana care, după cum mărturisește chiar ea: ,,Mă iubea de cincisprezece sau șaisprezece ani. […] Acum cincisprezece ani eram, mi se spune și astăzi, cea mai frumoasă fată din orășelul nostru’’. Acest aspect este foarte important, deoarece ne ajută să ne conturăm o imagine referitoare la cine este și implicit, cum este doamna T.
Un lucru care nu poate trece neobservat este ușurința cu care doamna T. povestește aspecte importante ale vieții sale, ajungând până în punctul în care discută despre ,,un tânăr inginer, cu care după cîteva luni m-am măritat’’. Cu toate astea, paragrafele în care sunt relatate evenimentele care s-au petrecut între ea și D. constituie adevărate imagini desprinse parcă din filme:
,,Într-un tîrziu, sărutările lui au devenit mai stăruitoare și gura lui lipicioasă și moale îmi căuta buzele. Am avut o crispare a întregului corp. I-am respins toată fața, punîndu-i mîinile parapet în dreptul gîtului. Din nou am crezut că se rupe ceva în el, o arteră, un organ vital. S-a oprit uimit: ,,De ce?”,,De ce asta?” Și iar n-am avut tăria să i-o spun. […] Extenuat, s-a ridicat tîrziu și și-a apropiat figura de a mea.
– Nu mă iubești?
Atunci, ca unui frate, cu vocea îndurerată, cu o sinceritate de început de viață, i-am răspuns:
– Nu.”.
Un lucru e cert, doamna T. nu îi împărtășea sentimentele lui D. Chiar momentul în care cei doi se întâlnesc la teatru, iar D. apare însoțit de o altă femeie nu schimbă cu nimic atitudinea doamnei T. față de el. De aici reiese o altă calitate a personajului feminin și anume, tăria de caracter pe care aceasta o are, ea fiind capabilă să refuze avansurile unui bărbat.
Chiar mai mult, ea este cu gândul la alt bărbat, pe care îl numește X și despre care mărturisește: ,,Dar știu un lucru, că X nu mă iubește, că am suferit din cauza lui aproape mortal. Dacă sunt într-adevăr excepțională, cum de îmi poate prefera pe alta?’’. Acest domn X despre care vorbește doamna T. nu este nimeni altul decât Fred Vasilescu, fiul lui Tănase Vasilescu. Cu ajutorul său vom reuși să întregim portretul moral și fizic al doamnei T. Cu toate că dragostea dintre cei doi nu se concretizează, ea este cea care conferă dinamism întregului roman, iar după cum am putut observa, faptul că doamna T. scrie despre D. scoate la iveală ,,mai mult și mai adânc interioare niciodată aduse în lumina reflectoarelor din prim-plan’’. Acest aspect denotă capacitatea de analiza a doamnei T. care prezintă întreaga înșiruire de evenimente la care participă cu o maximă seriozitate, respectând întru totul o anumită lege a discreției, ea fiind foarte echilibrată în expunerea amănuntelor.
Fred Vasilescu este un personaj la fel de interesant precum Ștefan Gheorghidiu, poate chiar mai interesant decât acesta. Între cei doi există mai multe asemănări care pot fi descoperite pe parcursul romanului. Fred Vasilescu e, după cum observă și Marian Victor Buciu, ,,cuceritorul care nu cucerește, cel iubit și inapt de iubire, iar D-na T. iubitoare neiubită’’. El nu doar că nu iubește cu mare intensitate, ci îi este frică de iubirea pe care doamna T. i-o poartă.
Referitor la doamna T., este important de precizat faptul că ea e considerată ca fiind ,,cea mai reușită femeie din literatura română’’, acest lucru datorându-se naturaleții sale, inteligenței, orgoliului, dar mai ales independenței de care dă dovadă. Deși este îndrăgostită de Fred, ea nu cerșește iubirea, ci se raportează și la celelalte persoane prezente în viața ei. Spre deosebire de aceasta, Fred ,,este campion regional la tenis, face box și deține trei cai de curse’’. Înainte de toate astea, este fiul unui prestigios om de afaceri fapt care marchează o diferență între el și doamna T., fată modestă venită din provincie.
Iată deci o nouă ipostază a femeii în literatura română: frumoasă, independentă, inteligentă, neîndemnată de gândul că un bărbat bogat îi poate favoriza cursul vieții. Am putea adăuga aici și veridicitatea sentimentelor, deoarece doamna T. este singura capabilă de iubire, tocmai de aceea îl iubește pe Fred necondiționat.
Personajul masculin seamănă izbitor cu Ștefan Gheorghidiu, deoarece amândoi manifestă interes pentru îndelungi analize, uitând astfel să trăiască. Acest lucru este scos în evidență chiar și atunci când Fred se află în imediata apropiere a doamnei T., la Tekirghiol. Protagonistul nu trece cu vederea niciun gest făcut de aceasta: „Doamna aceasta T., despre care toți spuneau că a venit după mine la Tekirghiol, fusese până acum foarte retrasă. Pînă la amiază sta de obicei jos în nisip s-o ardă soarele ca pe o plantă, singură aproape […] unde plaja e mai mare, dar mai puțin căutată, căci e cam pustie. Seara, cu o eșarfă triunghiulară de batic asortat pe umeri, în rochie de cașă verzuie, jad degradat în pătrate întretăiate, spre alb […] lua masa împreună cu o doamnă bătrînă, vecină de cameră […]’’.Descrierea făcută de Fred este puțin plastică, el ,,privind-o pe doamna T. ca o operă de artă asupra căreia se poate interveni cu reflectoare și umbriri ingenioase, inedite, care o pun în valoare, fără să îi poată altera independența sau individualitatea’’.
Remarcăm în următorul paragraf, atenția cu care protagonistul analizează situația: ,,Era, în afară de doamna bătrînă, cu care lua masa de obicei, împreună cu trei domni pe
care îi cunoșteam, de altfel. Unul, un deputat oltean, cu o mutră rotundă de amorez de mahala, blond, cu o mustăcioară mică tunsă și cu ochi puțin cam copilăroși, altul, un economist și dansator monden, cam în vîrstă, cu cioc mic și mustață arcuită, mătăsoasă, de dandy demodat, iar cel de al treilea, un advocat voluminos și amabil din București, care poate era soțul doamnei bătrîne’’. Fred este preocupat de indivizii care se află în compania doamnei T., și este evident faptul că observă, în principiu, tot ceea ce are legătură cu dânsa. El trage concluzii, remarcă, privește, înainte de toate și datorită acestor deprinderi nu reușește să obțină altceva decât o caracterizare amănunțită a acesteia.
Agitația provocată de prezența doamnei T. este vizibilă în gesturile sale. Încearcă să își explice motivul pentru care ea a ales să stea cu spatele: ,,ori refuzase cu delicatețe locul, ori vrusese anume să stea cu spatele la noi’’. Este nedumerit, dar încearcă să își stabilizeze starea. Reacționează instant în momentul în care este întrebat:
,,- Poți fi atît de vanitos încît să suferi fiindcă o femeie care te adoră și se ține după dumneata ca o umbră își permite să danseze și să stea la masă cu altul? […] Mîine îți fac cunoștință cu ea… Să se termine o dată cu comedia asta. […]
– Nu… nu… Nici nu mă gîndesc… Mă plictisește cu insistențele ei… înțelegi?”.
În spusele sale se simte o oarecare nesiguranță, incertitudine, dar totodată, ne ajută să realizăm că ,,drama lui este această participare intensă, în clipe dilatate, la realitate’’. Momentele de apropiere directă față de doamna T. reprezintă ocazia pe care o are protagonistul de a conștientiza situația în care se află, dar și pentru a o studia mai amănunțit: ,,E o femeie frumoasă, deși poate fără stilul modei, dar cînd e serioasă are trăsăturile cam tari puțin, încît uneori pare urîtă… Când surîde însă – vag îndurerată întotdeauna – trece parcă la o altă extremitate și devine de o feminitate fără pereche. Ochii albaștri, aproape violeți, cînd e veselă, de culoarea prunei brumate alteori, și apropiați puțin, strălucesc dintr-o dată, împreună cu albul dinților de sus, căci gura e mult mai mare. Toată fața i se colorează brusc, încît pînă și părul puțin cam uscat și des, ca de negresă, devine parcă dintr-o dată mătăsos și viu. Are un surîs care se vede departe în mulțime și individualizează’’.
Fred mărturisește, involuntar poate, faptul că are sentimente pentru doamna T. Aceste sentimente sunt alimentate tocmai de distanța care există între cei doi, la fel cum iubirea dintre Tristan și Isolda trăiește atâta timp cât nu ajunge să fie cunoscută și celorlalți. Între cei doi are loc un joc care întreține iubirea, deoarece ,,Fred o iubește pe doamna T. și fuge de ea; e gelos, o urmărește și îi refuză ofranda, după ce o posedase; d-na T. își caută uitarea în aventuri silnice și de scurtă durată, aspiră la iubirea lui Fred și e nefericită’’.
Cu toate astea, personajul creionat de Camil Petrescu reușește să observe diferența care există între doamna T. și femeile prezente în lumea mondenă: ,,Doamna T. nu avea aerul acela afectat, și nu era îmbrăcată și nici pieptănată ca femeile mondene – părul lins, cîrlionți mici răsuciți pe obraz în dreptul urechii, ca dansatoarele spaniole […] . Nu avea aerul acela nervos că e strînsă prea de aproape și vrea să se depărteze dînd umerii înapoi, creînd o linie oblică de la umăr la strîmtura taliei, atunci cînd dansa cu deputatul’’. Acestă împrejurare lasă loc mai multor interpretări, deoarece personajul masculin face direct propriile aprecieri cu privire la doamna T., astfel că cititorului îi este mult mai ușor să descopere care sunt lucrurile care îl atrag sau nu la ea. Pe de o parte, el pare a fi mulțumit de faptul că doamna T. nu se comportă la fel ca fetele mondene, ci are șarmul său personal care o face să fie ieșită din comun, să își păstreze o individualitate aparte. Pe de altă parte însă, intervine acea apăsare a lumii bune în care se învârte Fred, care îl determină să se gândească de două ori înainte de a face o alegere.
Un alt aspect care pune în lumină atracția lui Fred pentru doamna T., dar și gelozia sa, poate fi desprins din următorul pasaj: ,,M-am uitat furios la ea, m-a privit disprețuitoare, în timp ce el îi așeza eșarfa de batic pe umeri, pretext ca să-i cuprindă ușor în podul palmelor. […] Urmăream așa de hotărît ce se petrece la masa aceea, că toți de la noi văzuseră că nu mai e glumă și mă priveau tăcuți, cu destulă nedumerire și așteptare. […]
– Doamnă, ești o nerușinată.
S-a ridicat în picioare cu fața puțin alungită de uimire, cu ochii mari… de-abia mai respira… își frămînta degetele lungi, parcă puțin uscate, vii.
– Cine ești dumneata? Ce vrei? […]
– Cine sunt? Ce vreau? … Ai uitat cînd frămîntam cu dumneata droturile divanului meu? (și stam gata să lovesc în oricine)”.
Putem asocia acest moment cu paroxismul crizei interioare a lui Fred Vasilescu. Năucit de gesturile doamnei T., dar și de băutură, el găsește prilejul perfect pentru a face reproșuri nefondate, deoarece se simte lezat de acțiunile pe care le întreprinde ea alături de un alt bărbat. Cine îl mai poate înțelege pe Fred Vasilescu? ,,Iubirea lui este inumană ca și dreptatea acestuia’’, aspect care se desprinde tocmai din acțiunile sale. Aceste ,,ieșiri”, dacă este de cuviință să le numim așa, pe care le manifestă personajul masculin, sunt reacții pe care nici măcar el nu le poate stăpâni, deoarece țin de nevoia inconștientă de a scoate în evidență latura sa masculină, care bineînțeles trebuie să domine femininul.
,,- O iubesc de patru ani’’, îi mărturisește Fred lui Ladima. Este, cel mai probabil, momentul în care personajul este dominat de o sinceritate pură. Prin această propoziție simplă Fred Vasilescu arată tot ceea ce a evitat să arate până în clipa respectivă, se arată pe sine așa cum e, îndrăgostit. Am putea spune, deci, că Fred se confesează lui Ladima.
Camil Petrescu vine să clarifice în Epilog II care este deznodământul întregii acțiuni. Așa aflăm că Fred Vasilescu își pierde viața într-un cumplit accident de avion. În mod paradoxal, se pare că a fost condus spre moarte de propria sa pasiune, zborul. Personajul construit de Camil Petrescu rămâne într-o umbră de necunoscut până la capăt, asta datorându-se, într-o anumită măsură, legăturii misterioase dintre el și doamna T. Nefiind o fire deschisă și alegând să păstreze totul într-un soi de enigmă, el dispare de pe scena vieții fără a lămuri sau a oferi vreo explicație, atât cititorului, cât și domanei T. Se instalează o cumplită stare de incertitudine. Un lucru este mai presus de toată această întâmplare nefericită, și anume, dragostea nemărginit a doamnei T. față de Fred Vasilescu: ,,Gîndul că el e întins acolo, acoperit, mă frîngea… mă exaspera… Cred că dacă ar fi fost înmormântat, și nu incinerat, n-aș fi putut pleca acasă, lăsîndu-l singur, parcă fără apărare, paralizat, în cavou…’’.
Subtilitatea finalului nu este datoarată morții lui Fred, ,,care rămâne o enigmă, îndemnând la mai multe interpretări’’, ci legăturii strânse care încă există între el și doamna T., legătură care reiese din cele spuse de aceasta. Aici avem de-a face cu o dragoste supremă, deoarece doamna T. pare dispusă să îl urmeze pe Fred chiar și în drumul său spre moarte. Sfârșitul lui Fred Vasilescu lasă loc unei mari incertitudini: a iubit-o sau nu pe doamna T. ?
,,- Crezi că nu te-a iubit?
– Nu m-a iubit… Mă părăsise de doi ani… Mă evita… Mă umilea…”.
După cum putem observa ea nu crede în iubirea lui Fred. Părerea doamnei T. reprezintă pentru cititorii romanului o lămurire, deoarece totul se termină brusc, fără niciun fel de explicații. Ei acum cred că Fred nu a iubit-o niciodată. Însă deznodământul e mai mult decât clar și lămuritor. Având în vedere complexitatea personajului masculin, dar și a personajului feminin, trebuie să admitem că ei sunt în așa fel construiți încât ne induc în eroare și la un moment dat, nu doar la final. Nevoia de comparație și analiză a bărbatului este cea care determină neîmplinirea dragostei dintre cele două personaje.
Deși romanul este centrat pe acțiunile personajului masculin, la fel ca în cazul anterior, nu este dificil să observăm faptul că toate inițiativele acestuia depind de faptele personajului feminin. Doamna T. întruchipează, după cum am mai specificat, o serie de trăsături notabile, trăsături pe care le-am întâlnit la personajele anterioare. Nu uimește doar prin frumusețe sau șarm, ci mai ales prin inteligență și demnitate. E capabilă să iubească sincer, dar cu toate astea nu acceptă să se umilească în fața celui pe care îl dorește. Neîmplinirea dragostei nu reprezintă un eșec, ci mai degrabă un alt motiv pentru a merge mai departe, mai puternică și mai dornică de reușită.
4.3. Sub lupa masculinului: Ela și doamna T.
Romanele discutate anterior aduc în atenția cititorilor traiectoria evoluției personajului feminin în literatură. De la femeia ascultătoare și supusă ilustrată de Rebreanu sau Slavici, la femeia dornică de cunoaștere creionată de Călinescu sau Ibrăileanu, Camil Petrescu marchează alte trăsături esențiale ale idealului feminin: nesupunerea și stăpânirea de sine.
Nu e deloc dificil de observat faptul că cele două personaje feminine, Ela și doamna T., nu pot fi percepute și analizate de către cititor fără a se ține cont de părerile personajelor masculine. Fiind inițiatorul romanului subiectiv în literatura română și atras în mod special de ideea autenticității operei, Camil Petrescu aduce în prim plan doi bărbați, Ștefan Gheorghidiu și Fred Vasilescu, dominați de dorința de a subjuga femeile din viața lor. Nu aflăm concret dacă a fost sau nu vorba despre iubire, ci suntem pur și simplu ancorați într-o lume în care lupta dintre masculin și feminin e pregantă sau cel puțin așa o percep eu.
Incapacitatea bărbatului de a se desăvârși prin iubire este pusă pe seama infidelității femeii. Astfel că ,,muierea’’ Ela, devine responsabilă pentru toată neîmplinirea sufletească și intelectuală a personajului masculin, cu toate că ea reprezintă singura modalitate prin care acesta poate atinge cunoașterea absolută. Personajul feminin se află în permanență supus analizei, ochiul critic al lui Ștefan Gheorghidiu fiind centrat pe comportamentul și atitudinea Elei. Cu toate astea, femeia nu pare impresionată de îndelunga frământarea a soțului său, este degajată și nu caută altceva decât bunăstarea financiară. Neavând suficient acces la gândurile personajului feminin, cititorul este nevoit să deslușească misterul numai prin raportare la ceea ce spune personajul masculin. Astfel că Ela apare în ipostaza unei femei perfide, înșelătoare, iubitoare de bani și nedemnă de a fi iubită de un bărbat ca Gheorghidiu.
Odată cu acest personaj feminin apare în literatura română modelul ,,muierii’’, tipul femeii ușoare, care profită de farmecele ei pentru a atrage cât mai mulți bărbați. Ceea ce o face pe Ela mai deosebită este faptul că frumusețea ei fizică se împletește cu cea intelectuală, ea fiind absolventă a Facultății de Litere. Cu ce este ea mai prejos decât Gheorghidiu? Din punctul meu de vedere, Ela vrea să trăiască, nu să își construiască existența pe interminabile analize, asemenea soțului. Ceea ce îi îndepărtează pe cei doi este neputința bărbatului de a se situa la același nivel social și intelectual cu femeia, el dorind să se afle mult mai presus decât ea, din toate punctele de vedere.
Un alt caz aparte este ilustrat prin raportul Fred Vasilescu – doamna T., și aici neîmplinirea iubirii fiind datorată unei îndelungate analize la care este supus personajul feminin. Ceea ce o face pe doamna T. să fie mai specială decât Ela este demnitate de care dă dovadă, stăpânirea de sine, dar și capacitatea de a iubi în ascuns un bărbat nedemn de atâta dragoste. La fel ca în situația precedentă, avem de-a face aici cu o luptă neclară între bărbat și femeie, o luptă care are menirea de a scoate în evidență diferențele dintre cele două sexe. Spre deosebire de Ela, doamna T. este cu adevărat îndrăgostită de Fred, dar nu concepe să își dezvăluie sentimentele, fiind extrem de reținută în anumite privințe. Deși îi este inferioară bărbatului din punct de vedere financiar, fiind o simplă femeie venită din provincie, doamna T. nu consideră acest aspect ca fiind unul relevant, deoarece pentru ea banii nu au foarte mare însemnătate (ca și în cazul Elei) . Impresionează prin frumusețe, are un farmec deosebit căruia i se adaugă inteligența și demnitatea de care dă dovadă. Cu toate că îl iubește pe Fred, nu concepe să se umilească în fața acestuia, fiind extrem de afectată de moartea sa subită.
Cele două romane camilpetresciene marchează clar evoluția persoanjului feminin în literatură, chiar mai mult decât atât, ele întregesc portretul fizic și moral al eternului feminin în perioada dintre cele Două Războaie Mondiale. Este evident faptul că nu mai vorbim despre modelul femeii obediente, incapabilă să treacă peste cuvântul bărbatului, ci mai degrabă avem de-a face cu un spirit feminin aflat în continuă evoluție, dornic să își depășească propria condiție. Atât Ela, cât și doamna T., reprezintă caractere feminine notabile, care surprind prin frumusețe, inteligență, șarm, ele fiind dovada vie a faptului că odată cu trecerea timpului idealul feminin a reușit să depășească obstacolele existente între cele două genuri.
CONCLUZII
În urma analizelor pe care le-am realizat consider că este de cuviință să punctăm câteva concluzii cu privire la evoluția socială și intelectuală a elitei feminine, prin raportare directă la personajele feminine din operele discutate anterior.
Încercarea de a suprinde cât mai concret traiectoria istorică a femeii a constituit fundamentul lucrării mele, deoarece acest demers m-a ajutat să înțeleg mai bine fondul socio-istoric pe baza căruia s-a dezvoltat spiritul feminin, dar totodată m-a determinat să asimilez noțiuni istorice deosebit de importante cu privire la raportul dintre cele două sexe. Probabil din acest motiv am ajuns la concluzia că indiferent de poziția socială pe care a ocupat-o femeia în decursul timpului, aceasta fiind clar inferioară bărbatului, capacitatea ei de a lupta pentru a depăși obstacolele s-a dovedit a fi, în cele din urmă, detaliul care face diferența. Spre deosebire de bărbați, femeile au făcut față unor presiuni majore, acestea din urmă favorizându-le întreaga evoluție.
Analiza Anei și a Persidei reprezintă un aspect interesant al lucrării mele, deoarece destinul celor două m-a ajutat să înțeleg mult mai bine condiția socială și familială a femeii în zona rurală. Evoluția ambelor personaje mi s-a părut captivantă, cu toate că Ana are parte de un deznodământ tragic. În timp ce Ana impresionează prin curaj, Persida dă dovadă de mult calm și înțelegere, iar în final observăm că acțiunile ambelor personaje nu sunt nimic altceva decât mână propriului destin. Ceea ce este cert e că cele două caractere feminine impresionează prin spirit, moralitate și atitudine, chiar dacă ele se află în raport de subordonare cu proprii lor soți.
Dacă la Ana și Persida am întâlnit modelul unei femei supuse și ascultătoare, în momentul în care am început să discut despre Adela și Otilia am observat saltul uriaș al elitei feminine către o viață independentă. Punctul convergent al celor două femei îl constituie faptul că ambele pot fi analizate numai cu ajutorul personajului masculin, deoarece părerea acestuia este foarte importantă într-un astfel de context. Avem de-a face cu două femei diferite, dar în același timp asemănătoare, care au o viziune plenară asupra vieții, însă nu se desăvârșesc în dragoste. Prin aceste două personaje putem observa cum sfârșitul secolului al XIX-lea, respectiv începutul secolului XX, debutează cu un real avânt în favoarea femeii, deoarece atât la Adela, cât și la Otilia întâlnim un real interes pentru cultură: citesc literatură universală, sunt pasionate de muzică sau cântă la un anumit instrument muzical. Din acest punct de vedere putem spune că acțiunile celor două prevăd, într-un fel sau altul, viitoarea condiție socială și intelectuală a femeii.
Personajele feminine despre care putem spune că le-am savurat din plin sunt cele din romanele lui Camil Petrescu. M-a atras la ele, în primul rând, dorința nestăvilită pentru independență, capacitatea lor de a se situa, într-un fel sau altul, deasupra personajului masculin. Dacă în cel de-al doilea capitol discutam despre gingășie și frumusețe interioară feminină, ultimul capitol aduce în prim plan tot femei frumoase, dar de această dată perfide (daca ne referim la Ela) și mult mai mândre. Fiind nespus de preocupat de nealterarea autenticității stilului său, Camil Petrescu ne permite să discutăm despre cele două ipostaze feminine prezente în opera sa doar prin raportare la gândurile și trăirile personajelor masculine. Probabil din acest motiv, la un moment dat, am avut impresia că, de fapt, ambele romane au în centrul lor două personaje masculine frustrate, incapabile să iubească sincer, fiind veșnic însetate după analiză. Prin Ela și doamna T. se schimbă cursul personajului feminin în literatură și se stabilește un alt raport între cele două genuri.
Condițiile acestor personaje feminine ilustrează ipostaze ale condiției femeii în genere, deși mult mai nuanțate și prelucrate. Destinul Anei și al Persidei, acțiunile Adelei și ale Otiliei, dar și atitudinea Elei și a doamnei T. au concretizat potretul moral și fizic al femeii în decursul unui timp îndelungat. Ceea ce nu trebuie trecut cu vederea este că, indiferent de natura lor, personajele feminine au fost dominate de o puternică dorință de emancipare, evoluție, reușind în cele din urmă să se ghideze după propriile convingeri și să schimbe astfel cursul istoriei.
BIBLIOGRAFIE
● Alecu, Viorel, Sinteze de literatura română, Coord. Constantin Crișan, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1981.
● Buber, Martin, Eu și tu, Traducere din limba germană de Ștefan Augustin Doinaș, București, Editura Humanitas, 1992.
● Buciu, Victor, Marian, Zece prozatori exemplari. Perioada interbelică, București, Editura Ideea Europeană, 2006.
● Buțureanu, C., Maria, Femeia. Studiu social, Ediția a II-a, București, Editura Librăriei SOCEC&Comp, 1921.
● Călinescu, George, Enigma Otiliei, București, Editura Minerva, 1974.
● Constantinescu, Pompiliu, Romanul românesc interbelic, Antologie, postfață și prefață de Gheorghe Gheorghiță, București, Editura Minerva, 1977.
● Craia, Sultana, Îngeri, demoni și muieri, Târgoviște, Editura Bibliotheca, 2009.
● Crohmălniceanu, S., Ovid, Literatura română între cele două războaie mondiale, Vol. I, București, Editura pentru Literatură, 1967.
● Evdokimov, Paul, Femeia și mântuirea lumii, Traducere de Gabriela Moldoveanu, București, Asociația filantropică medicală creștină CHRISTIANA, 1995.
● Evola, Julius, Metafizica sexului, Traducere de Sorin Mărculescu, Ediția a II-a, București, Editura Humanitas, 2010.
● Ibrăileanu, Garabet, Adela, București, Editura pentru Literatură, 1966.
● Kaufmann, Claude, Jean, Femeia singură și Făt-Frumos, Traducere din limba franceză de Dana Ligia – Ilin, București, Editura Humanitas, 2008.
● Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Vol. I, București, Editura Minerva, 1980.
● Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, București, Editura 100+1 Gramar, 2005.
● Mușat, Matei, Carmen, Romanul românesc interbelic, București, Editura Humanitas, 1998.
● Neumann, Justin, Studiu psihanalitic al romanului Adela de Garabet Ibrăileanu, București, Atelierele ,,Cartea Românească’’, 1823.
● Paz, Octavio, Dubla flacără. Dragoste și erotism, Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu, București, Editura Humanitas, 1998.
● Petraș, Irina, Proza lui Camil Petrescu, Cluj – Napoca, Editura Dacia, 1981.
● Petraș, Irina, Camil Petrescu. Schițe pentru un portret, București, Editura Demiurg, 1994.
● Petrescu, Camil, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război. Patul lui Procust, București, Editura Eminescu, 1985.
● Piru, Alexandru, Istoria literaturii române de la început pînă azi, București, Editura Univers, 1981.
● Rachieru, Dinu, Adrian, Liviu Rebreanu – Utopia erotică, Timișoara, Editura Augusta, 1997.
● Rebreanu, Liviu, Ion, Vol. I și II, București, Editura Litera Internațional, 2001.
● Schopenahauer, Arthur, Viața. Amorul. Moartea, Traducere de Constantin Pestreanu, Oradea, Editura Antet, 1997.
● Slavici, Ioan, Mara, Postfață și bibliografie de Radu G. Țeposu, București, Editura Minerva, 1979.
● Sora, Simona, Regăsirea intimității, București, Editura Cartea Românească, 2008.
● Țeposu, G., Radu, Viața și opiniile personajelor, București, Editura Cartea Românească, 1983.
WEBOGRAFIE:
http://www.intelepciune.ro/despre/femei/citate
http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=25&cap=1
http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=25&cap=2
http://www.9am.ro/top/International/217782/Top-10-femei-ale-secolului-XX.html
http://www.cotidianul.ro/erotismul-in-arta-231916/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Despre Eternul Feminin (ID: 154047)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.