Despre Calitatile Stilistice ale Limbajului Jurnalistic

Introducere

Ce fac cu adevărat jurnaliștii când scriu? Ce încearcă să facă-și de ce- realizează aceștia ceea ce fac cu adevărat? Dacă un jurnalist de la radio se blochează în mijlocul unui text, are acesta strategia de a revenii înapoi la discursul incipient? Este un comentator conștient că unele din citările lui nu mai pot fi considerate valide, deoarece au fost abolite de altele? Își dă seama un jurnalist TV că a inversat din neatenție orientarea politică a unei agenții de știri prin traducerea anumitor texte? Toate acestea sunt circumstanțe devenite rutină pentru jurnaliști; întrebarea noastră este cât de experimentați sau neexperimentați sunt jurnaliști în ceea ce fac și cât de conștienți sunt de limbajul pe care aceștia îl folosesc?

Prin conștientizarea limbajului, vrem să spunem că vorbitorii angajează în mod conștient cunoștințe cu privire la folosirea limbajului, și cum pot ei să articuleze aceasta. Conștientizarea limbajului afectează felul în care limba este folosită, precum și performanțele în scriere. Vorbim despre jurnaliști cu experiență adică persoane care dau dovadă de profesionalism, persoane care lucrează de ani buni în acest mediu, care au experiență în cadrul multimedia.

Lingvistica și semiotica sunt o ramură a teoriilor comunicării care investighează sistemul semnelor și modurile reprezentării pe care oamenii le folosesc pentru a-și exprima sentimentele, ideologiile, gândurile și ideile. Analiza semiotică este rareori considerată un câmp al studiului, în adevăratul sens al cuvântului, dar este folosit ca o disciplină care face parte dintr-un cadru mai larg de specialități, printre care: artă, literatură, antropologie, sociologie și mass media. Analiza semiotică caută modele culturale și psihologice care evidențiază limba, arta și alte expresii culturale. Umberto Eco glumea la un moment dat, sugerând că semiotica este o disciplină folosită în orice domeniu unde se poate minți.

Într-o lume în care cultura populară este influențată de câțiva elitiști, considerăm anevoios un studiu în care să prezentăm modul în care mass media, jurnaliștii transmit informația, limbajul adoptat de aceștia. Astfel folosirea semioticii ne informează despre textul, informația care o primim, subliniind presupunerile și dimensiunile variate ale interpretării. Semiotica ne pune la dispoziție niște lentile care ne ajută să pătrundem în comunicarea umană. Face conștiința omului să se intensifice în momentul când cititorul este pus în fața unui text. Îl informează cu privire la structurile culturale și motivațiile umane care accentuează reprezentarea perceptuală. Respinge posibilitatea că noi reușim să reprezentăm lumea într-o formă neutră. Studiul limbajului jurnalistic a fost un subiect de anchetă până nu demult. Cu toate că limbajul este inima jurnalismului, doar în ultimii 30 de ani s-a arătat un interes sporit pentru cercetarea limbajului acestuia. Combinația a caracteristicilor formale ale limbii, precum gramatica, sintaxa și alegerea cuvintelor, creează un sistem multistratificat al schimbului de informații, care evoluează în complexitate, fapt ce a avut loc nu doar în jurnalismul sceptic, ci s-a implementat în radio, televiziune și media.

Vom prezenta în această lucrare evoluția limbajului jurnalistic, precum și cum este acesta folosit și care sunt metodele cele mai reușite care le poate folosi un jurnalist pentru a prezenta informația cât mai corect și imparțial.

CAPITOLUL I. PERSPECTIVE ISTORICE ALE LIMBAJULUI JURNALISTIC

I. 1. ÎNCEPUTURILE JURNALISMULUI

Jurnalismul ca profesie datează de încă acum două secole. A devenit posibil prin unirea unui număr de mai multe tehnologii precum și datorită progresului politic, social și economic. Ca profesie se deosebește fundamental de alte meserii precum medicină, inginerie, etc. Dezbaterii cu privire la faptul dacă jurnalismul este un serviciu public, o industrie culturală, motivată de profit, sau dacă este un mecanism de propagandă, relații publice sau publicitate.

Jurnalismul poate fi o combinație între toate acestea sau fiecare dintre acestea separat. Opiniile nu sunt atât de variate în privința celorlalte profesii. Cuvântul jurnalism, jurnal, jurnalist, derivă de la termenul francez journal, care la rândul său provine de la latinescul diurnalis, care înseamnă zilnic. Jurnalismul este o formă de a scrie care transmite oamenilor informații despre lucruri care s-au întâmplat recent, și despre care marea masă nu știe încă. Persoanele care scriu jurnalism se numesc jurnaliști. Pot să activeze la un ziar, revistă, siteuri web sau stații radio. Cea mai importantă caracteristică a unui jurnalist bun este curiozitatea. Jurnaliștii buni vor să citească și să afle cât de mult pot despre lumea din jurul lor.

Jurnalismul este un câmp de muncă în care astăzi merită să te implici. Este una din cele mai prestigioase cariere din zilele noastre. Cei care sunt interesați de o astfel de carieră trebuie să dețină anumite calități precum: încrederea nemărginită și o personalitate bună. Este necesară de asemenea capabilitatea de a scrie și prezenta informațiile corect. Mai mult o minte strălucită și tehnicile bune de comunicare vor fi cu siguranță în avantajul acestora.

I. 1. 1. Caracteristici ale limbajului jurnalistic în secolul al-XX-lea

Limbajul jurnalistic este caracterizat astăzi, din punctul de vedere al mai multor direcții de studiu și diferitor paradigme epistemice: în paradigma comunicațională, pragmatică, semiotică, textual discursivă, sociolingvistică, etc. Nepotriviri relativ mari se pot depista între abordările de gen lingvistic, în cazul căruia textul jurnalistic este poziționat într-o sferă discursivă mai amplă, și cele din interiorul meseriei, de regulă aplicative, folosind cu precădere analiza de conținut, prezentând practicile discursive și genurile textuale caracteristice.

Între aceste abordări metodologice și finalitățile lor nu se fixează mereu puncte de asociere, atât dezacordurile, cât și similaritatea rămânând implicite. Un dialog transdisciplinar este însă anevoios, lucru identificat și de profesorul Stelian Dumitrăscel, care are în vedere anumite caracteristici definitorii și conexate ale limbajului jurnalistic precum: dominanta fatică și realizarea ei prin folosirea clișeelor.

Punând în aplicare modelele structuraliste ale timpului, stilistica funcțională românească din anii `60-70 dorea să dobândească o caracterizare exactă și desăvârșită a categoriilor diastratice și diafazice ale limbii, fundamentată pe contradicții simple, caracteristici definitorii. Mergând mai departe de trăsătura utopică ași reducționistă a unei asemenea scheme în sfera realității sociolingvistice fundamental complexe și grăitoare, sistematizarea avea meritul de a pune la dispoziție un ambient folositor de orientare. Strădania a fixa un inventar de stiluri funcționale clar precizate, prin caracteristici comunicative definitorii, a dus, printre altele, la contradicții despre prezența sau absența unui limbaj jurnalistic/jurnalistic.

Limbajul folosit în presă este perceput ca fiind unul hibrid, neajuns fixat, neunitar, imposibil de definit prin caracteristici generale, atârnând de reunirea într-o sferă dată a unor texte destul de variate. Jurnalismul este prezentat ca fiind un fapt de nuanță hibridă, fiind o consecință a unui amalgam de stil literar și limbaj științific. Scos afară din inventarul canonic de genuri funcționale, limbajul jurnalistic a avut câțiva apărători și a avut avantajul unei abordări istorice.

Legat de circumstanța prezentă, în care cercetările despre limbajul jurnalistic s-au diversificat și înmulțit, nu mai există nici-o incertitudine despre existența semioticii limbajului jurnalistic. Lucruri care acum câțiva zeci de ani, nu scotea în evidență doar o diferență metodologică, ba chiar și una de relație cu realitatea discursivă. Această realitate caracterizată în studiile de specialitate, este una atipică pentru sfera jurnalismului: supusă cenzurii, mecanisme ale propagandei, aparițiile periodice, aveau ca și conținut în cea mai mare parte limbaj politic și administrativ, prezentată rigid, stereotipizată, pe care în contemporaneitate ca fiind o limbă de lemn.

Formula reportajului literar, liric și funcțional, dar și predispoziția ideologică pentru studii și articole de popularizare științifică, nu realizau altceva decât să înlăture discursul jurnalistic de caracteristicul său, de progresul său contemporan în direcția modernizării rolurilor și a limbajului. Mai târziu, abia după contradicții pe tema inventarierii stilurilor, s-a publicat o sinteză asupra varietăților stilistice românești, în care limbajul jurnalistic, deținea o poziție clar stabilită. Acest fapt era caracterizat ca limbaj al ideologiei și al propagandei, el era corespunzător doleanțelor țării și instituțiilor acesteia la momentul respectiv.

Imediat după evenimentele postdecembriste, realitatea sociolingvistică și culturală a României s-a modificat rapid; presa a evoluat puternic, și limbajul ei s-a metamorfozat, prima oară printr-o familiaritate cu registrul colocvial. Studiul jurnalistic și analiza de specialitate au evoluat la fel de rapid, cărțile de specialitate în această specialitate înmulțindu-se în mod alert, prin cărți și studii despre jurnalism și despre trăsăturile sale lingvistico-textuale mai ales. În contemporaneitate, cercetările specifice se pot lipsi din a mai argumenta prezența limbajului, perceput ca dat incontestabil.

În paradigma structuralistă, unul din mecanismele simple și eficace de distingere a fundamentalelor varietăți socioculturale ale limbii ține de stabilirea predispoziției fiecărui stil pentru un anumit rol, după exemplul lui Roman Jakobson. Mecanismul de corespondențe dintre o dominantă funcțională și un gen stabilit, sugerat de Diaconescu în 1975, combătut de Gheție în 1983. Beneficiul principal, și profunda actualitate, a acestui model funcțional derivă din faptul că își strânge atenția asupra trăsăturilor pragmatice și sociolingvistice de folosire a unui anumit limbaj: nu doar la nivel lexical ori sintactic se poziționează fundamentala diferență dintre limbajele științifice și cele juridice; ci în schema funcționării; prin orientare spre referent în cel dintâi caz și către adresant în cel de-al doilea, prin contradicția între referențial ( caracterizarea realității) și conativ ( sugestia, stabilirea unei anumite manifestări).

Se depistează prezența faticului în funcționarea limbajului jurnalistic, cercetarea de față afirmând faptul că definitoriu pentru limbajul jurnalistic, printre alte limbaje și stiluri funcționale este oferit de felul în care se desfășoară funcția fatică. Conceptul esențialității funcției fatice este sprijinită cu argumente convingătoare: se contrabalansează astfel concepția, relativ răspândită, potrivit căreia esențial pentru discursul presei ar fi rolul conativ. Optarea pentru conativitate era justificată în 1986, care prezenta presa de propagandă a unui regim de origine totalitară; nu se mai conformează însă situației prezente, și în general celei dintr-o societate postmoderne.

Stelian Dumitrăscel face corecturile necesare în privința exegezelor reducționiste ale funcției fatice, care câteodată a fost percepută ca o simplă acțiune de păstrare și verificare, prin noțiuni canonice, a canalului fizic. Trebuia recuperat esențialul, realizarea pe plan colectiv a interacțiunii lingvistice, fapt ce avea în vedere, în principal, noțiunea de a păstra sentimentul neamului, al interdependenței.

A dezbate tema dominării fatice, referențiale sau conative a limbajului jurnalistic, înseamnă a reflecta în termeni comunicaționali o contradicție despre caracterul jurnalismului actual. Jurnalismul își fixează ca ideal, efectiv noțional, modelul presei de informație- dirijare spre referențial- contracarând comentariul, în care se conexează rolul expresiv și cel conativ: prezentarea concepțiilor locutorului și încercarea de a le schimba pe cele ale interlocutorului. În realitate însă, comentariul este foarte puternic; s-a spus în nenumărate rânduri că în presa din România ar fi mai chiar mai întâlnit decât expunerea veridică a informației. În măsura în care jurnaliștii se percep pe ei înșiși ca formatori de opinie, în măsura în care discursul jurnalistic are o pondere convingătoare, rolul conativ fiind cu adevărat însemnat. Cu toate acestea, exceptând presa de partid, ori a jurnalismului educativ, caz istoric în cea mai mare parte abandonat, persuasiunea nu mai reprezintă o doleanță asumată de jurnalismul actual și prezența sa în texte stagnează ca fiind accidentală și oscilantă.

Clișeele reprezintă o trăsătură a limbajului jurnalistic, unde este prezentată o manifestare tipică a rolului fatic. Stelian Dumistrăcelface referire la acest fenomen printr-o noțiune coșeriană, și anume, discurs repetat, și îi dedică o bună parte din studiile sale din anii recenți. Comunicarea fatică se fundamentează pe clișee, deoarece acestea păstrează cel mai corect legătura dinte interlocutori, dăruiește stabilitate și certitudine, permit priceperea rapidă. Sunt prezente însă ambivalențe ale clișeului; beneficiile accesibilității și ale complicității sunt contracarate de pericolele monotoniei, care în cele din urmă poate avea ca și consecință pierderea contactului. Din acest motiv faticul operează prin două mijloace complementare, în aparență contradictorii: pe de-o parte, prin clișeu, care întărește fundamentul comun al înțelegerii, pe de alta, prin ingenuitate, surpriză, utilizate pentru a primi atenția. Aceste două predispoziții se întrepătrund în permanență: discursul repetat creează ingenuitate, iar ingenuitatea activează stereotipiile principale.

Sunt două perspective teoretice general valabile pe care ar trebui să le menționăm din acest fel de abordare. Cele două prezintă repere foarte productive în contemporaneitate, tocmai pentru că modifică în mare parte o paradigmă care a dominat mult timp în studiul limbajului. Nu doar discursul jurnalistic este prezentat prin interesul pentru păstrarea contactului și de tehnicile reproducerii. În studiul limbii de regulă depistăm o folositoare deplasare de la manifestarea raționalistă a deceniilor trecute, conform căreia comunicarea era percepută mai ales ca transmitere de informații, înspre o pricepere mai amplă a fenomenului, către o deplasare de la conținuturi spre relația interumană. Concomitent, mergând mai departe de conexarea dintre inventarul lexical deschis și tiparele sintactice fixe ale capabilității gramaticale, este tot mai proeminentă o altă zonă a limbajului: aceea a asocierilor semi-clișeizate, frazeologismelor, a compoziților realizate prin imitație contaminare, destructurare. Deschiderea către aceste spații ale limbajului e profund imitativă pentru studiul lingvistic.

I. 2. Limbajul jurnalistic în presa românească contemporană

Nivelul limbajului presei este foarte însemnat și expune o poziție individuală care dirijează la unele valențe extraordinare în presă. Vom depista că sensurile textului jurnalistic pot fi cercetate și din perspectiva relației acestora cu alte ramuri științifice.

Mai departe, acest subcapitol preia o idee mai veche din lingvistica și stilistica românească, prezența genului jurnalistic, și prezintă argumente inovative prin prezența unor roluri comunicative caracteristice limbajului jurnalistic. Conexiunea dintre genul jurnalistic și teoria comunicării este un avantaj pe care teoria comunicării o poate aduce cercetării noastre de factură retorico-stilistică.

Presa progresează concomitent cu societatea, radiografiază societatea și o sprijină în evoluția sa. Relația care se statornicește între presă și cultură este una de autonomie, ele evoluează în strânsă legătură una cu cealaltă.

Habermas dezbate evoluția mass-mediei ca parte constituentă a dezvoltării societății moderne. Presa se compune ca instituție a sferei publice moderne a secolului al XIX-lea. Habermas susține că această sferă colectivă are în componență două dimensiuni: cea a părții de liberă exprimare, de transmitere, de dezbatere colectivă, în sensul de instanță mijlocitoare între societatea colectivă și stat, între indivizi și puterea politic-instituțională, și cea a unei scene colective, de acces la vizibilitatea colectivă a personajelor, evenimentelor, operațiunilor și neajunsurilor sociale.

În altă ordine de idei, Marshall McLuhan a studiat relația dintre mijloacele de comunicare și administrarea spațială și cronică a puterii. Variatele mass-media au promovat moduri diferite de administrare a puterii politice, concentrate ori desconcentrate.

Un alt punct de vedere este cel al hermeneuticii, mai exact o observație contextualizată a formelor simbolice. Sprijin în acest sens au adus în ultima vreme H. Gadamer și Paul Ricoeur. Hermeneutica scoate în evidență faptul că recepția bunurilor mass-media implică o acțiune de exegeză contextualizată și inovativă, în care personajele își apropie resursele puse la dispoziția lor pentru a oferi înțeles mesajelor pe care le capătă. Progresul mijloacelor de comunicare reprezintă o prelucrare a trăsăturilor simbolice a vieții colective , o rearanjare a felului în care datele și miezul simbolic sunt create și schimbate în lumea colectivă și o reorganizare a felului în care persoanele sunt conectate unii față de ceilalți și de ei înșiși.

Trecerea societății din România de la un sistem politic comunist la unul de sorginte democratică a fost însoțită și motivată de un jurnalism nou, adus la zi, pluralist, care a pus la dispoziție ajutorul interacțiunii dintre variatele grupuri sociale. Presa contemporană e interesată de schimbarea modului de comunicare mediatică, reabilitarea credibilității și recaptarea instanței receptive.

Progresul limbii literare, actul de modernizare al acesteia, lupa pentru combinarea și legiferarea limbii literare au fost prezente în ambientul social-cultural care a sprijinit la realizarea limbajului jurnalistic. Promotorii presei românești, au priceput că evoluția presei în limba română va oferi acces la cultură, concomitent cu evoluția mecanismelor de educație. Mai departe, întemeietorii presei românești erau filologi însemnați în aceea vreme, de pildă, Ion Heliade Rădulescu, cel care a compus o gramatică în limba română și unul dintre promotorii activității Școlii Ardelene. Personalități precum: Eminescu, Arghezi, Caragiale, ar putea reprezenta modele pentru generațiile contemporane de ziariști.

O chestiune însemnată este soluționarea normării figurilor retorico-stilistice, atmosferă în care aceste personaje nu mai dețin rolul stilului beletristic, ci prezintă o însemnătate semiotică. Problema este destul de însemnată pentru că pe de o parte este prezentată o chestiune mai veche, cea a prezenței stilului jurnalistic, iar pe de altă parte este un fel de a intra în chestiunea abordată din punctul de vedere al teoriei comunicării și deschide felul de a cugeta funcția figurilor retorico-stilistice în limbajul jurnalistic, unde observăm că acestea au ponderi variate.

Stilul jurnalistic este unitatea stilistică a țării noastre în varianta literară, creată prin publicațiile cotidiene sau periodice. Prezența lui este dezbătută de către unii cercetători din domeniu (Ion Coteanu, Lidia Sfârlea, etc). În opinia altor specialiști, stilul jurnalistic reprezintă un stil mediator între cel artistic și cel științific. Persoanele care combat existența acestui stil, au ca punct de plecare conceptul conform căruia marea varietate a textelor înglobate în ziare sau reviste: articole de fond, știri, reportaje, etc.

Oricare dintre aceste tipuri de redactări sunt realizate într-o variantă stilistică: editorialele se compun într-o anumită manieră stilistică, știrile sunt în general apropiate, de ceea ce în contemporaneitate se numește stil administrativ, reportajele pot fi uneori compuse în stil beletristic, câteodată în stil informativ, imparțial, științific, raportat la subiectul tratat ori raportat la calitățile de scriitor ale celui care redactează.

Variațiile se ivesc și în circumstanțele în care ne aflăm în mijlocul unui articol de popularizare a unor inovații de ordin științific, a unor concepte de ordin științific ori tehnice, care denotă aplicabilitate directă în viețile indivizilor obișnuiți. Cu toate că teoretic, un asemenea articol s-ar putea integra în stilul științific, el nu dă dovadă de argumentare în felul în care o face un om de știință într-o cercetare de specialitate, când nu face exegeza științifică a unui anumit eveniment, se expune o nouă noțiune de specialitate sau se împotrivește unei teorii greșite.

Într-un articol de popularizare, autorul se dedă, de regulă, la expunerea cât mai limpede a chestiunii dezbătute, a stadiilor urmate în aflarea unui fenomen nou sau de interes public, la tălmăcirea, într-un limbaj înțeles de toată lumea, a concluziilor obținute sau a unor ipoteze de analiză. Funcțiile limbajului jurnalistic sunt condiționate, de reglă, de cei doi participanți ai procesului de comunicare: emițătorul și receptorul. Mai exact jurnalistul și destinatarul informației mediatice.

Roman Jakobson fixează șase roluri potrivite elementelor actului de comunicare: mesajul, contextul, mediatorul comunicativ, codul, destinatarul. Ele sunt:

Expresivă ( face referire la emițător)

Conativă ( se stabilește față de destinatar)

Referențială ( face trimitere la context)

Metalingvistică (are funcția de limpezire a codului)

Poetică ( face referire la mesaj)

Pentru a demonstra cele spuse până acum, folosim lucrarea Doinei Bogdan-Dascălu, care în lucrarea sa Limbajul jurnalistic actual, cercetează funcțiile limbajului, aceasta evidențiind funcția conativă având pe loc secund funcția referențială. În lingvistica românească autoarea a pus fundamentele unui studiu foarte serios a comunicării în limbajul jurnalistic, situând în centrul relației comunicative în presă, funcția conativă, ca funcție reprezentativă. Presa scrisă are avantajul tehnicilor retorico-stilistice de care se bucură și literatura pentru a caracteriza lumea din jurul nostru și nenumăratele evenimente care au loc. În asociere cu sfera beletristicului se poate afirma că există caracteristicul presei care nu uită să menționeze funcția referențială și cea conativă.

Funcția referențială este urmată de funcția persuasivă care se fundamentează pe expresivitate și pe ingenuitate, fapt care are ca rezultat evidențierea în limbaj a relației dintre membrii acțiunii comunicative: emițătorul și receptorul. Putem fi mai mult decât convingători sau viceversa prin felul în care ne exprimăm. Modul de exprimare este determinat și de destinatar, de apartenența colectivă, educativă și politică. A fi conștient cui transmiți informația este de o importanță crucială în jurnalistică, deoarece doar așa va putea jurnalistul să își familiarizeze mesajul față de destinatar.

În stilul jurnalistic, emițătorul este acaparat de poziționarea destinatarului într-un anumit punct de vedere ideologic, politic sau cultural din care acesta să primească miezul informațional pe care îl transmite prin aserțiunea sa. Emițătorul dă mai departe informații și dorește să întărească variate convingeri social-politice și ideologice. În stilul jurnalistic, semnul lingvistic se poziționează într-un cadru de interferență a stilului științific cu stilul beletristic.

Varietatea receptorilor îl pune pe emițător în situația de a uniformiza și standardiza conținuturile mesajului. Aceștia folosesc principiul numerelor mari, prin care se dorește ca informațiile din mass-media să fie cât mai clare, cât mai multor persoane, să nu existe elemente de specialitate care ar putea îngreuna înțelegerea mesajului de către destinatar. Acesta este motivul pentru care miezul mesajului comunicării de masă va fi prezentat prin precizie, simplitate și în mod atrăgător, caracteristici care garantează priceperea mesajelor pentru marea masă de persoane care aleg acest tip de comunicare culturală.

CAPTOLUL II. O CERCETARE A FUNCȚIEI RELEVANTE

II. 1. O nouă evaluare a limbajului jurnalistic din perspectiva stilurilor funcționale

Chiar de la etapele incipiente ale formării sale, limba română literară s-a ramificat în mai multe straturi raportat la obiectivele folosirii ei. Vorbim despre funcțiile pe care le dezvoltă limba în anumite compartimente de activitate umană, pentru necesitățile în acest domeniu. În fazele de la început acestea erau deloc semnificative, ele devenind tot mai evidențiate, ca, pe parcurs, să se nuanțeze în nuclee de limbă cu caracteristici distincte comune.

În acest fel, limba funcționarilor, a cercetătorilor, a s-a transformat prin mai multe caracteristici unificatoare. Se mai poate adăuga la aceste progrese lingvistice, care erau determinate de progresele colective ale umanității, aveau loc și progrese în însuși mecanismul limbii, transformându-se, în timp, în norme ale limbii literare. Limba reprezintă o facultate a omului ce își face apariția odată cu dânsul și evoluează stagiar. Progresul evoluează concomitent cu progresul inteligenței sale (Șăinenanu, L. Istoria filologiei române. Studii critice. Editura Librăriei Socecu & comp, București:., 1895, p. 356).

Limbajul, de regulă, are în vedere o modalitate de a expune un proces complicat de comunicare dintre persoane, în primul rând. Aceasta (comunicarea), de cele mai multe ori, provocată de anumite obiective, intenții, de circumstanțe, de motivații de ordin intelectuale sau emoționale și nu un proces conceptual, după cum am sesiza inițial. E. Coșeriu expune cu finețe acest concept, garantând că „limbajul e intențional, ceea ce înseamnă o activitate stimulată prin obiective și nu condiționată prin natură, nu doar ca utilizare de expresii, ci, de asemenea, în primul rând, ca activitate prin care se formează semnificate” (Coșeriu, E, Omul și limbajul său, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2009, p. 465).

Acest mare cercetător mai face o precizare deosebit de însemnată în definirea limbajului, care este concludentă delimitarea de mai târziu a stilurilor funcționale: „este adevărat că limbajul, ca mod de cunoaștere generatoare, dezvoltă toate trăsăturile inerte activităților generatoare ale spiritului, a căror consecințe nu sunt materiale sau care sub aspect material au o pondere mai redusă” (Ibidem, p. 177).

Considerăm că este justificată dezbaterea în antiteză cu privire la stilul jurnalistic în virtutea trusturilor sale neobișnuite, a variatelor sale aspecte, caracteristici, care îl fac să fie distinct de alte stiluri. Ceea ce deosebește stilul jurnalistic de celelalte stiluri funcționale, este trăsătura sa complexă, caracteristică dovedită atât formal, cât și compozițional (Bălănescu, O, Tehnici discursive jurnalistice și publicitare, p. 9). În același timp constatăm că stilul jurnalistic expune într-o sinteză determinată și mereu adusă la zi la cadrul social-cotidian: inventivitatea frazeologică și construcții dense, câteodată ovale, discontinue, care pot varia cu expresia evocatoare poetică, cu formula colocvială de adresare și cu precizie științifică (Ibidem).

Stilul jurnalistic este în permanență schimbare, câteodată chiar într-o reconfigurare holistică, prin ivirea a noi și noi mijloace de transmitere a datelor, însă și de formare a opiniei colective. Dacă în primele sale faze stilul jurnalistic era compus exclusiv din presă, de metode scriptice, mai târziu acesta a fost unificat cu opțiunea audiovizuală, cu noi metode de a expunere și exprimare. În zilele noastre alte progrese prind formă în sfera mediatică, așa că putem afirma că acest stil al limbii literare oglindește mișcarea în istorie a umanității, fiind mereu dispusă la schimbări, fapt ce îl împlinește și completează. „Stilul jurnalistic este foarte deschis celorlalte stiluri, admite cercetătoarea Olga Bălănescu. Este apropiat de stilul științific (prin articole de popularizare a științei); se apropie de asemenea de stilul beletristic (prin foileton, reportaj, editoriale, evocări) sau de stilul administrativ (comunicate de presă, mica publicitate). Se mai apropie și de exprimarea colocvială prin interviuri, comentarii, unele articole de scandal” ( Ibidem, p. 11).

Stilul jurnalistic este perceput ca o formă hibridă, dovedindu-se a fi în primul rând o combinație dintre stilul literar și limbajul științific (Zafiu, Rodica, Interpretarea limbajului jurnalistic, În: Limba Română, Chișinău, 2007, nr.7-9, anul XVII, p. 34). Se amintește de faptul că astăzi studiile despre stilul jurnalistic nu mai este pus la îndoială ca în trecut, prezența sa nefiind tăgăduită, se observă nu doar o diferență metodologică, ci si de relație cu celelalte realități discursive (Ibidem). Printr-o cercetare riguroasă , Rodica Zafiu deduce că la fundamentul ierarhizării stilurilor, erau așezate, în tradiția structuralistă, rolurile limbajului, precizate de R. Jakobson. Așa, de pildă, a făcut P. Diaconescu, în anul 1972, apoi D. Irimia, în 1986, care alegeau funcția conativă a stilului jurnalistic. Optarea pentru conativitate era justificată pentru Irimia, 1986, care caracteriza presa de propagandă a unui regim diabolic, nu se mai potrivește așa cum o expune, de pildă Bogdan Dascălu, circumstanțelor prezente sau unei societăți postmoderne (Ibidem).

Totuși limbajul jurnalistic este într-o permanentă schimbare, el caută neobișnuitul, caută aspecte prospecte, fapte ieșite din comun, scandaloase, pentru a ademeni, cât mai mulți candidați la politica editorială a publicațiilor, care le-ar garanta continuitatea economică, întâi de toate, e și normală păstrarea interesului, înregistrarea atenției, supravegherea canalului. Astfel, utilizarea unui limbaj policolor, ieșit din comun, procurat, desigur, de cele mai multe ori, din limbajul colocvial, oral, locul unde îți alimentează expresia omul de rând. În același timp, se cunoaște faptul că mass-media, este cea care posedă în zilele noastre adevărata putere într-o țară.

Însă capriciile ei depinde destinul unor personaje însemnate, politicieni, a unor proiecte europene, educative sau de altă sorginte. Din acest motiv, în întreaga lume se identifică tendința de oligarhizare, dacă ne putem exprima astfel, a organizațiilor media, ori, mai precis, o dorință de a le schimba în concernuri de acumulare a valorii cuvântului, având ca obiectiv, acapararea capacităților politice și economice.

Recent, într-o cercetare, D. Rovența- Frumușani afirma fără dar și poate că „Mass-media înmagazinează puterea economică și colectivă (logica profitului dictează structurile și practicile oligopolurilor mediatice). Din această cauză, profitul economic și nu angajarea colectivă primează, cu alte cuvinte se ivește primejdia jurnalismului de piață, care abandonează funcția critică și culturală, fiind dirijat doar de mize financiare și de hegemonie” (D. Rovența-Frumușani, Analiza Discursului. Ipoteze și ipostaze, Editura Tritonic, București, 2005, p. 208).

Nu exagerăm când spunem că jurnalistica, mass-media de regulă au o pondere extraordinară în prepararea opiniei publice cu referire la episoadele petrecute în societate, dar și în lume. Dacă în trecutul nostru nu prea îndepărtat limbajul jurnalistic, încremenit în clișee, devenise o armă ideologică a singurului partid aflat la putere, o armă osificată a manipulării continue, astăzi asistăm la o diversificare fără precedent a acestui limbaj, care are, în esență, aceeași misiune: a manipula masele pentru interesele unora sau altora dintre liderii aflați la putere sau în opoziție. Diferența dintre jurnalistica practicată atunci și acum rezidă, pe lângă alte strategii relansate sau împrumutate, în limbajul adoptat (Dascălu, Doian-Bogdan, Limbajul jurnalistic actual, p. 43). Cheia succesului unei publicații a ajuns să fie, pe lângă conținutul propriu-zis, limbajul utilizat de autori. Textele jurnalistice din perioada sus amintită erau scrise, în cea mai mare parte, într-un limbaj rigid, sec, clișeizat, cu structuri impersonale, adică într-un limbaj de lemn, insensibil și anost, care era în deplină consonanță cu structurile statale guvernatoare și cu scopurile acestora. Altfel spus, un limbaj lânced și impersonal contribuia la crearea continuă a omului fără individualitate, fără personalitate, a unui supus necondiționat al ideologiei propagate (Dorcescu, Eugen, Metafora poetică, Editura Cartea Românească, București, 1985, p. 23).

Astfel, odată cu deschiderea spre valorile democrației (chiar dacă strâmb înțelese, încă), jurnalistica românească, în general, și cea basarabeană, în particular, a abordat și a folosit, cu sete și fervoare, toate resursele limbajului, însuflețind și colorând discursul anemic de odinioară. Evident, au fost revigorate, în primul rând, straturile expresive, vii, constituite de veacuri în limba română, cele ale oralității populare, familiare, care au reizbucnit, în textele destinate publicului larg, cu o forță de-a dreptul impresionantă, devenind, în scurt timp, una din sursele de inspirație de bază ale jurnaliștilor (Bălănescu, Olga, Limbaje de specialitate, București, Editura Universității București, 2000, p. 54).

Despre jurnalistica românească actuală putem spune că seamănă tot mai mult cu o scenă de teatru în care se desfășoară zilnic spectacole cu fizionomii dintre cele mai uluitoare, precum și dintre cele mai bizare, care se derulează de la informații expuse necontrolat, de-a valma, de multe ori sterile, prost selectate, la opinii, atitudini pregnante, inteligente, uneori, și scandaloase, grotești, alteori (Benoist, Luc, Semne, simboluri și mituri, București, Editura Humanitas, 1995, p. 67).

Expresia actuală a discursului jurnalistic constă nu atât în informarea societății privind procesele, schimbările, într-un cuvânt, evoluția, pe toate planurile, a omenirii, cât, mai degrabă, în formarea opiniei publice prin promovarea subiectivismului, a elementului particular, individual, a viziunilor înguste, a unei comunicări parcă mai intense, dar, în esență, exclusiviste. Este o nouă filosofie, un nou curent în afirmarea perspectivei umane, care se bazează pe spiritul pragmatic, pe interrelații, mai curând, intenționale decât cordiale. Sunt și opinii care surprind în actul comunicării mediatice tenta feminină, precum și efectele caracteristice acestei abordări (BogdanDascălu, Doina, Dascălu, Crișu, Epitetul jurnalistic în secolul al XIX lea, Timișoara, Editura Augusta, 1999, p. 31). De exemplu, cercetătoarea D.Rovența-Frumușani enumeră un șir de tendințe actuale, care ar fi marcate de orientări și atitudini postmoderne: „Principalele tendințe ale jurnalismului contemporan: legitimarea perspectivării, personalizarea afectivă (human interest), cordializarea comunicării – altfel spus, favorizarea comunicării, a relației, a funcției fatice, și nu a informării, a transferului referențial – sunt, în egală măsură, mărci caracteristice ale culturii feminine și ale condiției postmoderne” (D. Rovența-Frumușani, Analiza Discursului. Ipoteze și ipostaze p.123-124). Astfel, toate atributele subordonate mass-media sunt orientate la perpetuarea stării de lucruri actuale, inclusiv limbajul. Noile mecanisme de funcționare a procesului mediatic, deși sunt considerate încă democratice, în definitiv, se pliază unei singure funcții: celei de manipulare a receptorului cititor, telespectator sau auditor, care le include pe toate celelalte funcții. Toată forța mesajului mediatic are, ca finalitate, seducerea, prin orice mijloace, a potențialului client, care ar digera apoi porția de manipulare oferită de interesele mai mari sau mai mici ale celor ce dețin puterea mediatică. Chiar de la începuturi, presa avea această sarcină, după cum ne relatează Richard Keeble: „În primele sale forme, cultura tipărită periodică a încorporat lupta dintre cei care voiau să controleze fluxul de informație, în scopuri politice sau comerciale.” (Keeble, R, Presa scrisă, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 23). Astfel, de-a lungul timpului, această luptă s-a intensificat, doar că armele, strategiile și tacticile au devenit mai subtile.

În concluzie, stilul/limbajul jurnalistic actual se situează pe o treaptă prioritară a interesului social, politic, economic, cultural față de celelalte stiluri funcționale. Este un limbaj care se impune ca o forță de-a dreptul revoluționară în sensul că deține frâiele evoluției civilizației noastre. Acest limbaj devine un adevărat câmp de luptă între forțe antagoniste în lume: între progres și regres, între adevăr și minciună, între iluzie și deziluzie, între cultură și incultură etc. Ultimele evoluții în plan politic demonstrează pregnant această impetuoasă putere a jurnalisticii, a mass-media. Limbajul este pus în serviciul unor ambiții bizare, al unor experimente șocante, supunând și dominând psihicul unui număr foarte mare de oameni, alimentându-l cu ură, sentimente revanșarde. Toate acestea se produc doar accesând diverse subtilități și valori ale limbajului uman (Dâncu, Vasile Sebastian, Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar, ClujNapoca, Editura Dacia, 1999, p. 19). Putem afirma, prin urmare, că limbajul jurnalistic are, astăzi, particularități distincte de ale celorlalte tipuri de limbaj, care se reduc, pe de o parte, la funcția de manipulare și, astfel, de dominare în orice segment al activității umane. Pe de altă parte, complexitatea acestui limbaj, prin funcțiile referențială, conativă, fatică, oferă avantajul alegerii dintr-o imensitate de variante accesibile ale emanației intelectuale, devenind un centru global comun de stocare și de transfer al potențialului creator și vital al umanității (Dumistrăcel, Stelian, Discursul repetat în textul journalistic, p. 55).

II. 2. Factori sintactici populari în stilul jurnalistic

Între stilurile funcționale ale limbii române stilul jurnalistic se distinge prin tendenționism, caracter eterogen în plan formal și compozițional, relativă accesibilitate determinată de necesitatea informării impresionante a unei mase largi de cititori. Diferențele față de alte stiluri sau între variantele colocvială și elevată sunt evidente atît în varietatea mijloacelor de persuasiune sau de manipulare, cît și în deschiderile funcționale pe care acest limbaj le are. Frecvența tiparelor, evidentă la toate nivelurile limbii, și impactul oralității echivalează și cu o complicare a sintaxei stilului jurnalistic prin discontinuitate (anacolut, elipse, tautologii), prin apariția unor elemente populare în domeniul cliticelor și al grupului verbal (I. Coteanu , Stilistica functională a limbii române, Bucuresti, Editura Stiintifică, 1973, p. 22).

Termenii popular/ cult, vorbit/ scris sunt relativi în analiza limbajului în general, implicit în analiza limbajului jurnalistic, reprezentând mai degrabă niște poli într-un continuum motivat de accesibilitate, dorința de a informa într-un cod comun prezumtivilor cititori și de a adapta limbajul anumitor cerințe de comunicare. Astfel, definiția dată de Ion Coteanu limbajului popular – ansamblu de preferințe lexicale și gramaticale diferite de limba literară – rămâne actuală (Lidia Sfârlea, Contributii la delimitarea stilurilor literare românesti, în SLLF, II, Bucuresti, EA, 1972, p.145).

Devenind un element fundamental în structura timpului liber al omului contemporan, presa, radioul, televiziunea, comunicarea pe internet și-au creat un limbaj propriu. Deși este caracterizat prin accesibilitate și caută să informeze un public larg, avînd chiar tendința de a impune o normă, stilul jurnalistic prezintă atît în varianta scrisă, cît și în cea audiovizuală o mare deschidere spre elementele de limbă vorbită, constituind chiar partea unui corpus de limbă vorbită.

Eterogenitatea limbajului jurnalistic este evidentă sub mai multe aspecte:

varietatea mijloacelor de codare a mesajelor, având ca țintă persuadarea cititorului/ ascultătorului/ privitorului vizibilă în:

folosirea mijloacelor mixte de persuasiune: text, imagine, sunet;

diversitatea speciilor circumscrise acestui stil: anchetă, anunț, articol, cronică, corespondență deschisă, editorial, interviu, memoriu, reportaj, talk-show; (Paula Diaconescu, Structura stilistică a limbii. Stilurile functionale ale limbii române literare moderne, SCL, 1961, nr.3, p.229-242)

prezența diverselor mijloace de marcare a unor segmente de mesaj și de focalizare a unui segment de discurs: scrierea cu majuscule a titlului celui mai important articol, marcarea sonoră a unui tip de știre, colajul de imagini în transmisiile din diferite locuri ale unor întîmplări referitoare la același eveniment care permit crearea unei perspective multiple, ostentativ obiective și convingătoare asupra acestuia (relatări de la fața locului, interviuri, urmăriri, punctele de vedere ale oficialităților) (Gh. Borlocan, Unele caracteristici ale stilului publicistic al limbii române literare moderne, SCL, 1961, nr.1, p.38.);

actualizarea mesajului în contextul comunicativ, care presupune coprezența (măcar virtuală) a participanților la dialog, determină îmbinarea elementelor de limbaj verbal cu cele de limbaj non-verbal (gestică, mimică), spontaneitatea accentuată a unor specii: interviu, talk-show și intervenția necenzurată a factorului afectiv ce determină întreruperi, retușări, explicații (Ibidem);

imposibilitatea înscrierii unei specii într-un singur cod sau canal de comunicare: reportajul scris/ reportajul de televiziune, cronica teatrală, plastică publicată în revistele culturale/ cronica din emisiunile culturale de radio și de televiziune (Ibidem);

caracterul elaborat/ neelaborat al mesajului: scrisul presupune formulări definitive care exclud negocierea unor sensuri, exceptînd articolele cu nuanțe vădit peiorative, ironice (pamfletele, șarja, anecdota)/ oralul se caracterizează prin posibilitatea retușărilor, prin ezitări, rectificări, reformulări, glosări, tinzînd să-și formeze norme proprii dintr-o perspectivă comunicativă în baza principiului dialogic, al politeții, al cooperării și a creării unei strategii conversaționale reflectate în structuri sintactice proprii (tipare mnemotehnice, adiționarea, discontinuitățile, elipsele) sau într-o pragmatică proprie (gradul mare de redundanță, valorile pragmatice ale tăcerii). Oralul presupune prezența a două perspective distincte: mijloc de a comunica și obiect. În general, limba folosește două coduri pentru comunicare: codul sonor și codul grafic, cărora limbajul jurnalistic le adaugă un tip special de comunicare iconică sau imagistic simbolică. Între aceste coduri se manifestă intercondiționări firești și necesare. Limba vorbită are un caracter eterogen motivat de apartenența vorbitorilor la un anumit teritoriu, existînd diferențe fonetice, lexicale, gramaticale între dialecte și graiuri subordonate limbii naționale și de diferențele determinate de statutul socio-cultural al vorbitorilor. Astfel, în cadrul Românei se diferențiază un limbaj popular, un limbaj familiar, un limbaj al conversației curente. În interiorul limbajului popular se distinge între o variantă a conversației și una solemnă, specifică textelor. Tipurile diferite de discurs: normat, specific scrisului/ neelaborat, specific oralului/ iconic, specific imaginii, interferează în limbajul jurnalistic, exercitînd fiecare presiuni asupra variantelor acestui stil. Se remarcă influența argoului și a elementelor populare în ziarele în care discursul primește conotații familiare, ironice, sugestive. Oralitatea devine o trăsătură expresivă a limbii vorbite prin caracterul discontinuu și alternativ, impus de utilizarea în dialog, prin spontaneitate și,,imperfecțiuni”, prin accesoriile specifice comunicării orale: accent, pauze, intonație, mimică, timbru al vocii;

raportul textului cu receptorul: textul oral este receptat imediat, nu permite retușări, este spontan și are un puternic caracter afectiv, pe cînd în cazul textului scris există un decalaj temporal, este rezultatul elaborării atente pentru tipar, permite corectări și este impersonal. De multe ori în articolele din presă cele două aspecte interferează prin selectarea unor elemente comune pe care autorul își fundamentează prezentarea. Apar astfel structuri specifice oralului în textele scrise: repetiția cu funcție expresivă sau explicată prin memoria de scurtă durată a locutorului, elipsa, anacolutul, frecvența pauzelor, a exclamațiilor, căutarea cuvintelor, caracterul incomplet al enunțurilor, revenirile, anticipările (Alexandru, Andriescu, Limba presei românesti în secolul al XIX-lea, Iasi, Editura Junimea, 1979, p.26).

Din această perspectivă, cercetarea limbajului jurnalistic resimte și dificultățile abordării codului oral sau ale analizei conversaționale cu atît mai acut cu cît reflecția asupra problematicii se află la început, iar contururile stilului și ale codurilor folosite de acesta sunt încă imprecise. Anumite specii ale stilului jurnalistic (interviul, ancheta) pot deveni obiectul unui studiu despre analiza conversației. Problemele adresării au în vedere delimitarea unor unități conversaționale, replicile (engl. turn talking), organizarea în perechi de adiacență, actele conversaționale care urmează interacțiunii (follow-up). Limbajul jurnalistic actualizează diferite tipuri de acte de limbaj: comisive, directive, expozitive, informative, comportative, argumentarea actualizează mijloacele de persuadare și de constituire a unui mod de reprezentare ce vizează pe auditor și este construit în esență pentru a fi adresat, creat deci pe principiul interacțiunii verbale, asociindu-și comunicarea pe mai multe canale, pluricodată, indicii de contextualizare, semnele de natură non-verbală ce dau conversației aspectul unor ritualuri sociale. Fenomenele argumentative în discurs presupun: constituirea unei arte a convingerii, studiul argumentării fiind calchiat pe o artă a demonstrației, elaborarea unei tehnici a discursului argumentativ polemic (Ibidem).

Reflexul acestor trăsături variate ale limbajului jurnalistic se regăsește în particularități morfosintactice ale acestui stil. Observarea comparativă a limbajului jurnalistic ne permite constatarea deplasării de la un stil preponderent nominal ce caracteriza limba de lemn a presei predecembriste unde abstractele verbale erau expresia lipsei de conținut a discursului spre un stil preponderent verbal, uneori agresiv, motivat de apariția și dezvoltarea unor limbaje noi subsumate stilului jurnalistic: limbajul publicitar, limbajul revistelor de scandal, limbajul caustic al revistelor satirice. Menținerea unor structuri nominale este motivată de economia exprimării și de caracterul redundant al limbajului sau de intenția parodică a autorului.

Limbajul presei înregistrează constant o mulțime de inovații și abateri în raport cu norma reperabile la toate nivelurile limbii: fonetice, în preluarea ironică a unor forme arhaice și regionale (hirea, pohta), lexicale, prin inventivitatea derivării, a compunerii prin trunchiere, a împrumuturilor din engleză sau din americană, gramaticale, textuale – prezența unor structuri hibride din punctul de vedere al organizării textului care nu respectă trăsăturile fundamentale ale acestuia: coeziunea și coerența. Motivațiile unor asemenea forme și structuri sunt multiple: necunoașterea normelor gramaticale, parodierea vorbirii unor persoane oficiale (Categoria din puțul gândirii în Academia Cațavencu), crearea unei interacțiuni verbale cu cititorul/ ascultătorul sau privitorul, impunerea unui stil propriu publicației sau emisiunii.

S-a observat de asemenea apariția unei sintaxe mixte sau dialogate care afectează structura enunțului în stilul jurnalistic, greu de încadrat într-o gramatică normativă, a scrisului, ci mai degrabă circumscrisă unei gramatici a oralului, prezentînd o serie de particularități care o apropie de sintaxa limbii populare, evidentă în construcțiile nominale și eliptice, anacolutice, în prezența dezacordurilor sau a acordurilor prin atracție.

Încă dintr-un studiu mai vechi, Ion Coteanu observa printre trăsăturile generale ale limbajului popular tendința spre glosare. Ceea ce uimește în corpusul avut în vedere este tocmai mulțimea determinărilor apozitive, realizate atât prin marci grafice (două puncte) și cu baze diferite: nominale: Înregistrăm în presa din secolul trecut si comparant exprimat prin pronume personal de politete (D-voastră), această regăsindu-se foarte rar însă, în presa noastă din prezent. Remarcăm – în ciuda unui anume retorism al stilului publicistic din veacul trecut – cvasitotala absentă a comparatiilor ample (de tip retoric); aceasta în opozitie cu frecventa ridicată a acestor comparatii în poezia din aceeasi perioadă.

Referitor la importanta fiecăruia dintre cei doi termeni în cadrul raportului comparativ, remarcăm că termenul secund reprezintă, prin noutatea asocierii, elementul esential al tropului.

Dacă primul termen al raportului comparativ – comparatul este, de multe ori, previzibil (cel putin ca apartenentă semantică generală), comparantul aduce în comunicare sporul de noutate specifică fiecărei figuri de stil, ineditul necesar pentru ca o relatie să poată fi numită trop.

În general, câmpurile semantice din care autorii selectează comparantii sunt aceleasi pentru toate stilurile. Diferă, de la un stil la altul, ponderea cantitativă si finalitatea optiunii pentru un câmp semantic sau altul. Marile câmpuri semantice care se întâlnesc în cadrul relatiei comparative în calitatea de comparant sunt următoarele:

„Vegetalul”, prezent prin intermediul unor termeni cu aspect general sau particular:

„După ce ai fost mare si tare, e de-a dreptul insuportabil să vezi cum te strângi ca un măr în primăvară.”

(EZ, 1999, 2015, 1)

„Întreprinderile private noi au răsărit ca iarba prin asfalt.”

(Adv, 1999, 2693, 1)

“Armata română s-a trezit în plină tranzitie cu niste MIG-uri care cad ca frunzele toamna.”

(EZ, 1998, 1736, 1)

„Ramona Bădescu este nelipsită de pe canalele de televiziune, la fel cum pătrunjelul e practic omniprezent în mâncărurile italienesti.”

(EZ, 1998, 1698,1)

„Sentinta ridicolă în cazul acestui criminal nu este decât un fruct amar apărut pe o tulpină care a crescut din rădăcinile adânci ale viciului românesc.”

(EZ, 1998, 1811, 1)

Alti termeni apartinând acestui câmp semantic sunt: floare, grădină, livadă, salcie, crin etc.

„Animalul” este un domeniu semantic destul de uzitat ca izvor de inspiratie pentru publicistică:

„Lucescu a stiut să pună frâul disciplinei tactice si conduitei din afara terenului de joc, conducându-l pe Dănut Lupu, asa cu sunt condusi caii de rasă.”

(GS, 1999, 2745, 4)

„În momentul de fată multi dintre acestia actionează asemenea unor animale de pradă si fac acest lucru pentru a supravietui.”

(JN, 1999, 1733, 2)

„Orfanul, părăsitul de părinti, care doarme strâns ca o mâtă, în tufisuri si sub poduri, acest copil o fi avut si el părinti, nu?”

(RnB, 1999, 2735, 2)

„Economia tării se miscă ca un miriapod cu miscări molatice si adormite.”

(EZ, 1998, 1896, 1)

„La vederea noastră, aceste sărmane fiinte o luară la fugă precum sălbăticiunile în fata vânătorilor.”

(LM, 1998, 12, 60)

„Cu privirea tot mai vidă, ziaristul contemporan iese la vânat întocmai ca hiena în savana africană, iar prada lui predilectă este abjectia omenească.”

(LM, 1998, 1, 19)

„Mineralul” este foarte putin reprezentat ca termen secund în cadrul relatiei comparative:

„Ne priveam cu privirile intense si scânteietoare ca de antracit.”

(RnB, 1998, 2620, 2)

„Gândurile rămâneau neputincioase în fata faptului dur ca un munte de granit ce-mi barează drumul.”

(RnB, 1998, 2662, 1)

„Cosmicul” apare, de preferintă, în comparatiile cu semul comun referitor la morală, dar nu numai:

“Si lătrau câinii, mamă, de parcă Luna tropăia pe străzile Bucurestiului.”

(EZ, 1998, 1729, 1)

„Mitologicul” (+religie) este de putine ori preferat drept comparant în paginile presei:

„Era o muncă făcută în tăcere, cu mult suflet, ca într-o rugăciune.”

(RnB, 1999, 2620,2)

„Umanul” este un câmp semantic la care se face deseori apel pentru selectarea comparantilor. Este necesar să arătăm că el este întrebuintat cu precădere în relatia inanimat – animat, dar apare si în cadrul celeilalte directii, animat – animat, mai cu seamă când comparatia are o bază morală.

„Românii nu sunt nici mai prosti si nici mai lenesi ca popoarele din jur.”

(Adv., 1999, 2668, 1)

„În Bucuresti, cersetorii s-au modernizat. Prind puii de câini vagabonzi, îi leagă cu o fundă rosie de gât si cersesc. Puiul de câine a ajuns astfel să fie mai impresionant decât puiul de om.”

(EZ, 1998, 1860, 1)

„Artistul continuă efortul creator cu o fericire cum doar copii o mai trăiesc în joaca lor de fiecare zi.”

(O, 1998, 1860, 1)

„Acum, CD-ul se reuneste. Din păcate ea arată ca un organism vlăguit de o boală grea.”

(RnB, 1998, 1730, 1)

„Propunerile cad peste noi ca un vis de tinerete printre anii trecători.”

(RnB, 1998, 2627, 2)

„Vremurile grele ne-au năpădit ca un roi de sentimente si sperante inefabile.”

(RnB, 1998, 2662, 2)

Foarte des, comparantii înregistrati sunt selectati din câmpul semantic „cultură”. Acestui domeniu îi apartin: tablou, poezie, pictură, studiu, statuie, vers, muzică etc…

„Asa cum vorbim despre modele si croieli devenite clasice în lumea modei, putem vorbi despre traditie ca modă care dăinuie si suferă mutatii de ordin stilistic.”

(E, 1997, 5, 50)

„Teatru e ca o orchestră de jazz, libertatea este totală, dar nu poti deveni fals, nu-i poti smulge pe ceilalti.”

(U, 1998, 10, 21)

„Ati jucat ca niste artisti, iată aprecierea mass-mediei germane la adresa prestatiei nationalei tării lor.”

(GS, 1999, 2744, 5)

„Rezultatul final va fi o mare buimăseală, o reformă ce va înainta precum tangoul lui Lenin, un pas înainte, doi pasi înapoi.”

(RnB, 1999, 2745, 2)

„Moda, ca si filmul, este un mod de a te exprima, iar ca si arhitectura, o celebrare a trupului uman.”

(E, 1997, 3, 31)

La prima vedere eterogen, dar bine reprezentat si unit prin câteva trăsături comune, este un posibil câmp semantic „obiectual”. Relatia ilustrată cu precădere de acesti comparanti este animat – inanimat.

„Noile taxe inventate sau majorate în ultima vreme lovesc ca un buldozer tot ce le iese în cale.”

(Adv., 1999, 2702, 1)

„În România, Garda este un fel de pălărie a mafiotilor si functionează ca un ciomag pentru comerciantul amărât.”

(EZ, 1998, 1880, 1)

„Asupritoare mai este curgerea timpului! O vreme cresti si tot cresti, si când îti vine vremea, începi să scazi de parcă ai intra ca o haină la apă.”

(EZ, 1999, 2015, 1)

După cercetarea unui număr mare de ziare si reviste din presa actuală se poate trage concluzia, de ordin mai general, că stilul publicistic manifestă o predilectie accentuată pentru comparatie.

Prezenta si functionalitatea comparatiei în stilul publicistic, are următoarele trăsături:

a) În primul rând, din punct de vedere formal, structura raportului comparativ reflectă structura generală a limbii române (ex.: ponderea mare a elementului de comparatie ca, frecventa clasei morfologice a substantivului în calitate de comparant si comparat). Personalitatea autorilor, fie ei scriitori sau gazetari, nu se reflectă decât foarte palid în structura formală a comparatiei.

b) Stilurile nonartistice pun în circulatie, alături de comparatia-trop, un număr însemnat de comparatii pur gramaticale, care nu ne-au atras atentia.

c)Dacă în stilul artistic comparantul are ponderea semantică cea mai mare, în stilul publicistic importanta revine, în egală măsură, ambilor termeni, întrucât noutatea e reprezentată de, aici, de primul termen – comparatul – care este, în general mai putin cunoscut receptorului mesajului. Stilul publicistic contine comparatii al căror termen secund se încadrează, semantic, acelorasi câmpuri lexicale ca si în stilul beletristic: „mare”, „vegetal”, „animal”, „cultural”.

Surse

A = „Avantaje”, 1998

Adv = „Adevărul”, 1990 – 1991

C = „Contemporanul”, 1990

E = „Europa”, 1997

Exc = „Exces”, 1997

EZ = „Evenimentul zilei”, 1990 – 1991

F.Pop = „Foaia populară”, 1899

GS = „Gazeta sporturilor”, 1990 – 1999

JN = „Jurnalul national”, 1999

LM = „Lumea magazin”, 1998

O = „Orizont”, 1998

RLB = „România liberă”, 1997 – 1999

RnB = „Renasterea Bănăteană”, 1998 – 1999

T = „Timpul”, 1992

TmS = „Timisoara”, 1998

U = „Unica”, 1998

II. 3. Studiu de caz nr. 2. Analiza unui articol din presă

 Presa este in prezent unul dintre cele mai importante mijloace de mass-media caci se bucura de un interes major din partea publicului.

              Ziaristii apeleaza la ingeniozitatea lor lingvistica si reusesc intotdeauna sa ne ademeneasca, sa ne castige atentia prin informatii, pe cat de accesibile, pe atat de surprinzatoare deoarece, cu cat stirea este mai senzationala, cu atat creste priza la cititori. Asadar, trebuie avuta o atentie deosebita in formularea mesajelor, deoarece cheia personalizarii mesajului o constituie combinarile lingvistice. Ele se obtin prin anevoiosul proces de alegere din resursele limbii a celor mai adecvate forme pentru exprimarea cat mai iscusita a intentiilor comunicative. Din varietatea de posibilitati, se da preferinta unui anumit termen, unei anumite constructii a enuntului.

              Forma combinatorie a lexemelor limbii este inepuizabila, de aceea, jurnalistii trebuie sa faca o selectie, dupa ce au cantarit totul cu multa gandire si analiza. Aceasta alegere depinde mai ales de scopul si de eficienta mesajului pe care doresc sa il transmita publicului.

              Autorul Nicusor  Fota, in articolul De ce tac fantanile: le-au pocnit facturile!, publicat in ziarul Indiscret din data de 17.05.2011, dezbate problema fantanilor arteziene din centrul orasului Craiova.

              Dupa cum se observa, titlul articolului este foarte expresiv, exprimand in acelasi timp ironia, dar si amuzamentul cu privire la decizia luata de edilii municipiului Craiova de a limita functionarea fantanilor arteziene. Articolul pare de fapt un pamflet pe seama situatiei critice a bugetului local.

              Titlul este construit ingenios sub forma intrebare-raspuns si poate fi inspirat din versurile unui cantec foarte cunoscut in randul tinerilor: Stii de ce plang chitarele: le-au ranit amintirile!.Locutorul este cel care adreseaza intrebarea si tot el raspunde. Întrebarea insa include un pleonasm pentru ca este evident faptul ca fantanile nu pot vorbi si nu se incheie cu semnul interogatiei, asa cum este normal, ci urmeaza cele doua puncte, pentru a anunta un raspuns. Asadar, sensul lui tacaici este de nu functioneaza. Raspunsul este o constructie eliptica De ce tac fantanile:le-au pocnit facturile! in loc de De ce tac fantanile: tac pentru ca le-au pocnit facturile! De asemenea, raspunsul include o metafora si are sens figurat intrucat facturile nu pot lovi.

              Titlul este pragmatic si constituie o adresare directa, familiala, care poate fi incadrat in stilul vorbirii directe.

              Ca subtitlu, de asemenea a fost aleasa o constructie extrem de creativa, cu sens figurat si efect comic. Arteziene cu portia este o hiperbola care ne anunta ca functionarea fantanilor arteziene s-a limitat si este posibila doar in week-end, iar metafora a strans robinetul este o aluzie, extrem de bine plasata, cu sensul de a oprit fantanile arteziene, numite parca, mult prea dur, chiar ridicol tasnitoare energofage, ceea ce le confera caracteristici negative, proportii uriase.

               De asemenea, Arteziene cu portia , doar in week-end reprezinta o constructie eliptica, iar sensul este acela de Arteziene cu portia functioneaza doar in week-end.

              Autorul pledeaza pentru stilul familial, in unele cazuri chiar argotic, folosind ironic verbul s-au prins in loc de si-au dat seama. Continua in acelasi stil figurativ si vorbire indirecta: sa le mai scoata din priza are sensul de sa le mai opreasca.

             Este mai mult decat evidenta ironia autorului si dezaprobarea fata de atitudinea edililor Craiovei in fraza:  Masura, menita sa mai economiseasca din banii consumati de fantani, e recunoscuta cu jumatate de gura de reprezentantii administratiei locale, care ar da, mai degraba, vina pe starea vremii, pentru scurtarea programului de functionare  a fantanilor. Verbul ar dasugereaza o presupunere, ci nu o certitudine, astfel, propozitia capata caracter subiectiv.

            În continuare rezulta o atitudine mult prea exagerata a autorului fata de situatia existenta, o dramatizare specifica jurnalistilor, cu scopul de a impresiona si de a acapara.

            Autorul continua cu afirmatii si constatari destul de brutale, cu rol de intrigare, mergand, as putea spune, cam departe, comparand bazinele cu balti care duhnesc, termeni destul de iritanti, agresivi.

           Autorul relateaza la un moment dat evenimentele la persoana I. Aceasta constructie are de fapt rolul unei garantii a veridicitatii celor ce vor urma, ce vor fi spuse. Astfel, asa cum este specific ziarelor in general, este expusa initial concluzia unei declaratii, realizata in mod indirect, si abia apoi vorbirea directa a celui care declara anumite lucruri.

           O constructie din nou metaforica este : La RAADPFL se face ca ploua, utilizata cu sensul de a se evita.

            De asemenea, autorul dovedeste inca o data o nata de ironie, ca urmare a unei constatari: …sustine Ion Petre, care e insa mai generos decat directorul de la UTI si mai pune cate o jumatate de ora de functionare la arteziana muzicala pe fiecare zi de week-end. Ironia lui este provocata, se pare, de neconcordanta dintre declaratiile celor doi martori interogați. Atât in declaratia primului intervievat, cat si in a celui de al doilea, se observa prezenta elementelor modalizatoare: din cate stiu, din cate se pare, care au rolul de a motiva anumite afirmatii, posibil eronate.

           Articolul se continua cu un citat reprezentand declarația Viceprimarului Dinca. Pentru ca aceasta se incheie cu detaliaza Dinca, apartine stilului vorbirii directe, si in final, si alte precizari sintetizate si interpretate de catre autorul articolului.

           Autorul face apoi calculul notei de plata a municipalitatii pe an si ii atribuie un caracter hiperbolic prin adjectivul superlativ: destul de piperata.

           Foarte interesanta este si exprimarea autorului cu privire la perioada anterioara, atunci cand, la conducerea primariei se afla Antonie Solomon: era Solomon suna extrem de ciudat, ca o perioada foarte indepartata, botezata dupa numele acestuia.

            Fiind o informatie de actualitate, predomina verbele la timpul prezent si, rareori, in relatarea unor evenimente petrecute anterior, verbe la timpul perfect compus sau verbe la alte moduri impersonale.

           Acest articol este o dovada clara a caracterului captivant al mesajelor presei si al ingeniozitatii jurnalistilor de a acapara un numar atat de mare de cititori si ofera informatii cu atat mai pretioase cu cat este mai minutios si mai atent studiu.

CAPITOLUL III. DESPRE CALITĂȚILE STILISTICE ALE LIMBAJULUI JURNALISTIC

Titlul acestui capitol este o trimitere transparentă la un capitol din cartea lui Sorin Preda, Tehnici de redactare în presa scrisă (,Editura Polirom, Iași, 2006, p. 43-60) capitol intitulat chiar Virtuțile stilistice ale textului jurnalistic. în pofida caracterului de manual (sau de curs universitar) al respectivei cărți, este de remarcat faptul că aici se încearcă pentru prima oară (după cunoștințele noastre) in extenso și într-un capitol aparte, în literatura românească de specialitate, determinarea unui specific al textului jurnalistic din perspectiva acestor «virtuți stilistice». în cele ce urmează ne propunem: să trecem în revistă „virtuțile stilistice” identificate atît de Sorin Preda, cît și de unii precursori ai acestuia; să dovedim dacă (și în ce măsură) „virtuțile stilistice” pe care le recomandă S. Preda sunt, într-adevăr, virtuți stilistice – ca atare, vom apela la retorică (la cea clasică) și la lingvistică. Chestiunea în sine nu este doar didactică (ținînd de o disciplină preocupată de predarea tehnicilor de redactare în presa scrisă) sau numai terminologică, ci chiar științifică, atâta timp cât știința este încă înțeleasă conform vechiului concept grecesc episteme, adică „o activitate care stabilește însuși adevărul lucrurilor, și nu o simplă organizare practică și convențională lipsită de sens real” (Coșeriu, Eugeniu, Lingvistica integrală, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996, p. 94)

În cartea amintită, la începutul capitolului menționat, Sorin Preda enumeră următoarele virtuți: claritatea, concizia, credibilitatea, lizibilitatea, coerența, fluența, adecvarea (după acestea adaugă și un „etc.”, lăsînd, așadar, impresia că lista poate continua), după care trece la discutarea acestora într-o anumită ordine:

[a] lizibilitatea (ușurința cu care înțelegem un text);

[b] claritatea (care seamănă, dar nu se confundă cu lizibilitatea, întrucît aceasta din urmă este o noțiune mult mai largă, obținută printr-un cumul de procedee);

[c] credibilitatea – calitatea textului de a fi veridic (cerînd coerență pe toate planurile: semantic, gramatical, logic argumentativ), fiind „un efect, și nu un scop în sine”

[d] concizia – a vorbi mult în cît mai puține cuvinte;

[e] fluența („ruda săracă a virtuților stilistice”, „strîns legată de credibilitate”). Dintre cele inventariate la început, se observă că S. Preda nu se mai referă la adecvare, iar coerența este inclusă în credibilitate. La nevoie, unele virtuți pot fi suprimate: „Dacă ne gîndim că textul jurnalistic se adresează unui cititor-țintă obosit și grăbit, devine limpede că scriitura de presă trebuie să fie simplă, clară și incitantă”.

Într-o altă carte, Jurnalismul cultural și de opinie, Sorin Preda, abordând „tableta de autor”, afirmă că despre aceasta se crede că este „un text în care exigențele jurnalistice obișnuite (claritate, concizie, actualitate etc.) pot fi suspendate fără nicio reținere. Această libertate este discutabilă”. O pagină mai departe, în legătură cu eseul, se precizează: „Mai libere și mai îngăduitoare, exigențele stilistice sînt aceleași pentru orice gen de opinie: claritate, concizie, credibilitate. Dintre toate, decisivă rămâne claritatea ”. La pagina următoare, tot la eseu, este adăugată și actualitatea: „Pentru ca acest tip de articol să fie găzduit de presă, trebuie ca eseul respectiv să acopere măcar o singură cerință jurnalistică majoră – indirect, în subsidiar, textul trebuie să trimită la o problemă de actualitate ”.

Importantă ni se pare o afirmație (asupra căreia vom reveni ulterior) din incipitul capitolului respectiv: „Toate scrierile de calitate au unele lucruri în comun. Sunt clare, ușor de citit, folosesc un limbaj proaspăt, stimulează și distrează cititorul. Aceste lucruri sunt tot atît de valabile pentru un articol de ziar bine scris, ca și pentru un roman bun. Și sunt valabile indiferent de limba în care scrieți”. Totodată, specialistul britanic – gazetar cu exercițiul scrisului – consideră că, pe lângă modul în care atenția cititorului poate fi captată imediat și apoi întreținută de-a lungul articolului, mai sunt necesare „alte șase cerințe claritatea, prospețimea limbajului, onestitatea, precizia, adecvarea și eficiența” . Din celelalte pagini deducem că eficiența ar fi un fel de concizie sau chiar concizia, că adecvarea se mai numește și armonizare, adică „potrivirea dintre stilul, tonul și ritmul articolului și subiectul acestuia”, că onestitatea presupune credibilitate și obiectivitate și că „prospețimea limbajului” este echivalentă cu utilizarea unui „limbaj viu”.

Problema virtuților stilistice este atinsă în treacăt și de universitarul bucureștean Victor Vișinescu, care nu se oprește asupra lor deloc, apreciind doar că, în cazul știrii (care stă la baza tuturor genurilor gazetărești), „virtuțile” acesteia, aproape intacte de-a lungul vremii, sunt: concretețea, exactitatea, noutatea, concizia, sobrietatea și stereotipia compozițională. Concretețea se referă, pesemne, la obiectivitate, noutatea este, desigur, chiar actualitatea, dar „stereotipia compozițională” nu este o virtute stilistică, întrucît ține de organizarea articolului de presă, făcând trimitere, mai degrabă, la conceptul de lead. Tot fără a dezvolta chestiunea, inventariind trăsăturile presei din prima jumătate a secolului al XX-lea, Luminița Roșea precizează: „Se impun principiile limbajului jurnalistic (acuratețea, accesibilitatea, adecvarea stilistică, claritatea, credibilitatea) și se fixează limbajul tehnic al profesiei” – cu observația că se vorbește despre «limbajul jurnalistic» și nu despre textul jurnalistic.

Un adevărat precursor în această privință (în literatura noastră de specialitate) trebuie socotit marele gazetar interbelic Pamfil Șeicaru, în a cărui carte, Istoria presei (încheiată în 1954 și publicată postum abia în 2007, la Editura Paralela 45) descoperim interesante observații legate de stilul gazetăresc, care „implică arta de a spune mult în puține cuvinte; un talent sintetic, servit de o cultură enciclopedică de nespecialist, arta de clasificare a faptelor, o vioiciune critică și un sigur instinct de orientare în confuzia actualității”. Din suita caracterizărilor lui Șeicaru, mai selectăm cîteva foarte actuale: „Ușurința concisă a expresiei dă o comunicativitate ideilor, decizia de a lua o atitudine dă accentul convingerii, arta de a epuiza subiectul în minimum de spațiu înlesnește legătura cu cititorul”. Pamfil Șeicaru are și intuiția noțiunii de «lizibilitate» (fără a o numi ca atare): „Vocabularul folosit nu trebuie să fie excesiv de tehnic, cuvintele din convorbirea curentă pot fi transformate prin îndemînarea de a le mînui, traducînd cea mai subtilă idee pe înțelesul oricui”. De altfel, pe linia recuperărilor, Pamfil Șeicaru își exprimă entuziasmul față de o „admirabilă lecție de stil și compoziție gazetărească” dată de unul dintre cei mai mari jurnaliști ai Franței, Louis Veuillot (1813-1883), care a definit „condițiile literare” ale gazetarului: „Talentul jurnalistului constă în promptitudine, concizie și, înainte de toate, claritate. în opinia lui Veuillot, gazetarul nu trebuie să caute elocința, părere împărtășită și de Șeicaru („totdeauna se impune o frînă retoricii”), iar, ulterior, pe cont propriu, și de Sorin Preda: „Cele trei defecte ale expresivității jurnalistice sunt: poncifele, retorismul și emfaza (abuz de elemente și figuri stilistice)”.

Dar, înaintea tuturor, la 1690, pornind de la Cicero, Lucian din Samosata și Quintilian, Tobias Peucer (autorul primei teze de doctorat din lume dedicate jurnalismului, De relationibus novellis) a vorbit, explicit și implicit, de necesitatea respectării acelorași virtuți stilistice pe care le recomandă și actualele manuale referitoare la tehnicile de redactare a textului jurnalistic: claritatea, concizia, fluența, corectitudinea, precizia și chiar lizibilitatea. Redăm, ca dovadă, doar un fragment din paragraful XXII al disertației sale: „Lexis-ul – exprimarea sau stilul – știrilor nu trebuie să fie nici retoric, nici poetic, fiindcă stilul retoric îl îndepărtează pe cititorul dornic de știri, iar cel poetic îl răscolește și nici nu expune suficient de clar evenimentul. De fapt, povestitorul, ca să încînte, vrea să fie imediat înțeles. Cf. Cicero, Despre orator, cartea a Il-a. El ajunge la acest rezultat dacă folosește un limbaj în parte curat, în parte clar și succint. Cicero recomandă acest lucru în lucrarea sa Brutus: «în istorie, spune el, nimic nu este mai dulce decît concizia clară și corectă». Așadar, trebuie evitate cuvintele neclare și o topică încîlcită. Asupra acestui lucru atrage atenția și Lucian în Cum trebuie scrisă istoria [.. .]”.

Deși practica jurnalistică respinge elocința specifică retoricii, se observă că instrumentarul utilizat în teorie a fost preluat și din retorică. Lucrul acesta este firesc atunci cînd se vorbește despre facerea textului și atîta timp cît o exigență a cercetării o constituie tocmai principiul tradiției: sîntem datori să recuperăm intuițiile bune – uneori extraordinare – ale precursorilor. în acest sens, este cazul să reamintim că pentru grecii antici retorica (techne retorike) reprezenta studiul limbajului determinat de situație și de elementele ce o compun, adică vorbitorii și interlocutorii, circumstanțele vorbirii și obiectul despre care se vorbește. Justificarea o găsim și la Aristotel (Retorica, I, 3, 1358 b): „Căci discursul este format din trei elemente, și anume: cel care vorbește, subiectul despre care el vorbește și cel căruia el îi vorbește, iar scopul se referă la acesta din urmă, vreau să spun auditoriul”. Așadar, retorica era cea care se ocupa de nivelul textelor sau al discursurilor, pe cîtă vreme gramatica era preocupată de tot ceea ce nu ținea de situațiile concrete ale vorbirii: formarea pluralului, a timpurilor verbale, a genurilor, a cazurilor etc. Retorica tradițională, totuși, s-a concentrat mai mult pe obiectul discursului. Liind normativă, stabilea principiile sau tehnica (techne) elaborării discursurilor (în funcție de gen: deliberativ, judiciar, demonstrativ/epidictic).

O retorică a discursului/textului jurnalistic [precizare: discursul este activitatea, iar textul este produsul, vezi infra] a stat și în atenția profesorilor/cercetătorilor avînd ca obiect jurnalismul. Se remarcă, astfel, păstrarea unei legături între techne retorike și tehnicile de redactare în presa scrisă. Și nu doar cu referire la chestiunea virtuților stilistice, pe care le vom readuce în atenție așa cum le vedeau anticii.

Pentru a stabili care dintre «virtuțile stilistice» inventariate în dreptul textului jurnalistic sînt într-adevăr stilistice, trebuie să apelăm la lingvistică (cu regretul că spațiul alocat nu ne permite să dezvoltăm ideile de mai jos). Cea mai bine fundamentată și mai coerentă teorie lingvistică îi aparține savantului român Eugeniu Coșeriu (1921-2002). De altfel, lingvistica textului pe care o dezvoltă își are rădăcinile în vechea retorică.

Sursa: Eugeniu Coșeriu, Lecții de lingvistică generală, p. 237.

În concepția sa (articulată pe gîndirea lui W. von Humboldt), limbajul este, în esență, o activitate productivă. In cazul activităților productive (o știm încă de la Aristotel), se deosebesc trei aspecte: activitatea ca atare (energeia), competența sau tehnica (dynamis), adică „a ști să faci”, și produsul (ergon). Energeia este, din principiu, anterioară oricărei tehnici {dynamis), fiind creativitatea însăși. Limbajul este energeia, funcționînd în baza unei tehnici învățate, dar, tocmai pentru că este o activitate creatoare, depășește, adesea, tehnica învățată. Lingvistul român distinge în limbaj trei niveluri: unul universal, altul istoric și altul individual, întrucît „limbajul este o activitate umană universală care se realizează în mod individual, dar totdeauna conform unor tehnici istoric determinate («limbi»)”.

În consecință, limbajul, în totalitatea sa, îmbrățișează toate aceste aspecte redate în tabelul alăturat, aspecte care se prezintă simultan într-un text/discurs/act de comunicare, căci ceea ce se vorbește este întotdeauna o limbă (româna, engleza etc.) și se vorbește întotdeauna numai în discursuri. Atragem atenția, totodată, că a distinge nu înseamnă ‘a separa’: obiectele se separă, iar noțiunile se disting. Nu putem separa ziua de noapte (pentru că alcătuiesc un continuum), dar putem distinge ziua de noapte. Știința are nevoie de distincții, deoarece „a cunoaște înseamnă a distinge” (Benedetto Croce), sau, după cum postula un cărturar medieval (contemporan cu Abelard), Gilbert de la Porree, „ori de cîte ori întîlnim o dificultate rațională, trebuie să facem o distincție”.

în cadrul «competenței», E. Coșeriu distinge și bei tipuri de norme corespunzătoare celor trei niveluri: la nivel universal – congruența, dată de regulile generale ale gîndirii, precum și de cele legate de vorbirea în general și cunoașterea lumii, la nivel istoric – corectitudinea, dată de sistemul de bădiții ale vorbirii dintr-o comunitate (a ști să vorbești o limbă), la nivel individual – adecvarea (sau lâ prepori), dată de cunoașterea care se referă la comunicarea în anumite situații sau privind elaborarea discursurilor/textelor. Norma adecvării le poate suspenda pe celelalte două, iar cea a corectitudinii pe cea a congruenței.

Revenind la subiectul discuției, constatăm că terminologia nu este unitară. Sorin Preda întrebuințează, pentru aceeași noțiune, termenii „exigențe jurnalistice”, „virtuți stilistice/exigențe stilistice”, „cerințe jurnalistice”. David Randall le numește „cerințe” (cf. trad. lui Al. B. Ulmanu), Pamfil Șeicaru – „condiții literare”, Luminița Roșea, „principii”, iar Victor Vișinescu le consideră pur și simplu „virtuți”. La școală se predau unele dintre noțiunile în cauză drept „calități (generale și particulare) ale stilului”. De vreme ce nu toate aceste norme sînt propriu-zis stilistice, propunem să fie numite doar «exigențe ale [producerii] textului jurnalistic». în acest sens, cu referire la redactarea știrilor, o observație cu consecințe profitabile ar fi aceea că, spre cinstea lor, anticii făceau distincție între calitățile stilului și calitățile narațiunii (chiar dacă uneori purtau același nume, cf. Quintilian, Arta oratorică, IV, 2, 31-65).

Ținînd seama de distincțiile coșeriene mai sus înfățișate, vom observa, la rigoare, că:

Doar claritatea, concizia, lizibilitatea, fluența și precizia (sau „exactitatea”, dacă V. Vișinescu a gîndit-o întocmai așa) sînt exigențe/virtuți stilistice. în schimb, adecvarea reprezintă norma generală a nivelului (individual), căreia i se subordonează celelalte deja menționate.

Corectitudinea ține de un alt nivel (cel istoric), fiind norma limbii istorice (bunăoară, a limbii române), limbă ce cunoaște varietate internă (din punct de vedere spațial, socio-cultural, stilistic). Norma limbii literare (adică a îimbii comune, situată deasupra diferențelor dialectale, sociale etc.) se numește «exemplaritate». La aceasta se referă specialiștii cînd recomandă o exprimare corectă.

Exigențe precum actualitatea, credibilitatea, obiectivitatea țin de norma congruenței (la nivel universal), adică de cunoașterea lucrurilor, de experiența pe care o avem în legătură cu lumea în care trăim. în funcție de ceea ce știm, vom judeca o știre ca fiind actuală, credibilă, iar o relatare ca fiind obiectivă (căci a fi obiectiv, după Platon, înseamnă „să spui lucrurile așa cum sînt”). Credibilitatea sau verosimilul (= ‘în conformitate cu așteptarea noastră’) caracterizează și textele literaturii artistice, adică limbajul poetic (logos poietikos, la Aristotel), dar acesta nu este interesat de distincția dintre adevăr și fals sau dintre existență și non-existență (prezente în logos apophantikâs, limbaj propriu științei). în schimb, limbajuljmblicistic ține de logospragmatikds (concept aristotelic, de asemenea).

În concluzie, vom spune că limbajul (verbalizat, cf. lat. verbum ‘cuvînt’) este cel care structurează realitatea și prin intermediul căruia cunoaștem lumea. De aceea, este normal să aflăm „informațiile” din texte sau discursuri, însă avem datoria să deosebim ceea ce aparține fiecărui nivel al limbajului și, implicit, fiecărui tip de competență. David Randall are dreptate cînd susține că «cerințele» recomandate „sînt valabile indiferent de limba în care scrieți” (v. supra). Intr-adevăr, cu excepția corectitudinii (idiomatică prin excelență), toate celelalte exigențe se aplică fie vorbirii în general (actualitatea, credibilitatea, obiectivitatea), fie unui anumit tip de text alcătuit în baza unei tradiții (cel jurnalistic, bunăoară), virtuțile stilistice autentice încadrîndu-se în competența expresivă. Cele consemnate de noi aici – niște „însemnări” – nu au nicidecum pretenția exhaustivității, fiind susceptibile de dezvoltări ulterioare. Deși apreciem ca binevenită inițiativa unor specialiști de a justifica specificul textului jurnalistic pornind de la virtuțile stilistice, să luăm aminte la faptul că discursurile, ca fapte omenești intenționale, nu se pot defini prin structura lor [expresivă] (ce constituie cauza lor materială – este și cazul acestor virtuți stilistice), ci numai prin cauza finală, determinantă în activitățile umane. în cultură, structura trebuie să fie întotdeauna în acord cu finalitatea și nu invers.

Ca atare, încheiem cu următorul exemplu: Pentru a demonstra că regulile elaborării unei știri se întîlnesc și în literatură, Coșeriu făcea trimitere la un umorist italian care a aplicat celebrele întrebări („pentagonul interogativ” al jurnaliștilor) la primele trei versuri din Divina Commedia a lui Dante: „Nel mezzo del cămin di nostra vita” (Cînd?), „mi ritrovai per una selva oscura” (Cine? [pers. I] + Ce? + Unde?), „che la diritta via era smaritta” (De ce?)

Bibliografie

Bălnescu, O. Tehnici discursive jurnalistice și publicitare, Ed. Ariadna `98, București, 2003

Ciortea-Neamțu Ștefan, Funcțiile discursului în stilul jurnalistic, Teză de doctorat, Iași, 2006

Coteanu Ion, Stilistica funcțională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj, Ed. Academiei R.S.R, București, 1973

Dascălu, Doian-Bogdan, Limbajul jurnalistic actual, Ed. Augusta, Timișoara, 2006

Dumistrăcel Stelian, Limbajul jurnalistic românesc din perspectiva stilurilor funcționale, Ed. Institutul European, Iași, 2006

Roman Jakobson, Lingvistică și poetică. Aprecieri retrospective și considerații de perspectivă, trad. M. Nasta ți Matei Călinescu, Ed. Științifică, București, 1964

Rovența-Frumușani Daniela, Semiotica discursului științific, Ed. Științifică, București, 1995

Thomson John, Media și modernitatea, Ed. Antet, Ploiești, 1994

Coșeriu, Eugen, Lingvistică din perspectivă spațială și antropologică. Trei studii, cu o prefață de Silviu Berejan și un punct de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel, Editura „Știința”, Chișinău, 1994

Coșeriu, Eugeniu, Lingvistica integrală (interviu cu Eugeniu Coșeriu realizat de Nicolae Saramandu), Editura Fundației Culturale Române, București, 1996 Coșeriu, Eugeniu, Sincronie, diacronie și istorie. Problema schimbării lingvistice, Editura Enciclopedică, București, 1997