Despre Ascultarea Si Implinirea Poruncilor Mantuitorului Hristos

TEZĂ DE LICENȚĂ

Despre ascultarea și împlinirea poruncilor Mântuitorului Hristos

Planul lucrării

Introducere în temă

Capitolul I – Poruncă, ascultare și împlinire

1.1.Definirea termenilor „poruncă” și „ascultare”

1.2.Ce presupune „ascultarea” și „împlinirea” poruncilor Mântuitorului?

Capitolul II – Cea mai mare poruncă din Legea cea Nouă este iubirea

2.1.Iubirea în Noul Testament

2.2.Iubirea față de Dumnezeu

2.3.Iubirea față de aproapele

2.4.Iubirea față de propria persoană

2.5.Ascultarea și împlinirea celei mai mari porunci – condiție necesară pentru mântuire

Capitolul III – De la ascultarea și împlinirea poruncilor Vechiului Testament, la ascultarea și împlinirea poruncilor Noului Testament

3.1. Poruncile Vechiului Testament – Decalogul

3.2. Poruncile Noului Testament: Fericirile

3.3. Raportul dintre poruncile Vechiului Testament și cele ale Noului Testament. Asemănări și deosebiri.

Capitolul IV – De la porunci, la Sfaturile evanghelice în Noul Testament

4.1. Sărăcia de bunăvoie

4.2. Fecioria/Căsătoria – Sfat/Poruncă

4.3. Ascultarea necondiționată

Concluzii ( Necesitatea ascultării și împlinirii poruncilor Mântuitorului în „lucrarea mântuirii” personale)

Bibliografie

Introducere în temă

Dumnezeu Tatăl a creat lumea și omul datorită iubirii Sale, însă omul a căzut din lipsa ascultării și a încălcării poruncii divine. De ce spunem asta?

Pentru că lumea și tot ceea ce există în ea mai puțin răul și toate formele pe care acesta le ia, reprezintă expresiile iubirii desăvârșite a lui Dumnezeu pentu creație și totodată bunăvoința Sa de a împărtăși și altora iubirea Sa cu totul specială și necuprinsă de mintea omenească cea rațională, ci cu mintea sufletului, pentru că iubirea lui Dumnezeu este iubire supranaturală.

Dumnezeu este iubirea supremă și în El lumea își are originea, cauza, vocația, scopul dar și împlinirea. „La începutul creațiunii, argumentează Părintele Dumitru Stăniloae, stă iubirea care e totodată ținta ei. Făptura umană, ca produs al iubirii treimice, trebuie să crească în iubire, pentru a se odihni deplin în iubirea treimică”.

Dumnezeu cel ce este Iubire a creat lumea din bunătate și pentru ca lumea să participe necontenit la iubirea dumnezeiască. Omul primordial s-a bucurat de toată iubirea lui Dumnezeu, fără nici un dubiu, dar datorită încălcării poruncii divine a căzut și nu s-a mai putut bucura decât de o mică parte a iubirii dumnezeiești. Acum scopul omului este mântuirea, recăpătarea stării inițiale pentru a se putea împărtăși din nou de iubirea Creatorului în întregul ei.

„Lumea se justifică în calitatea ei de operă a iubirii dumnezeiești, dăruită ființei raționale. Atât crearea ei cât și restaurarea ei ontologică, în Hristos, sunt lucrări ale unui Dumnezeu iubitor. Numai iubirea are puterea de a da un sens real. Dumnezeu a creat lumea din iubire și așteaptă și din partea omului răspuns la această iubire fără egal a sa”.

Datorită atotștiinței dumnezeiești Creatorul cunoștea că omul are să cadă în păcat și neascultare, dar lucrul acesta nu l-a împiedicat în cadrul procesului creației și nu L-a făcut să se răzgândească, în ciuda faptului că ușor, ușor lumea se va depărta de El, unii vor avea dubii în privința Lui, iar alții îl vor nega fără nici un fel de remușcări. Toate păcatele omului provin din încălcarea poruncilor și fiecare în parte contribuie la o nouă ofensă ce i se adresează Celui ce a adus-o la existență și mai mult decât atât o nouă răstignire a Mântuitorului Iisus Hristos, unicul Fiu al lui Dumnezeu, care a fost trimis în lume tot din prea mare iubire a lui Dumnezeu – Tatăl pentru creație. Prin ceea ce rezultă din încălcarea poruncilor divine îl răstignim atât de des pe Mântuitorul, așa cum am făcut și în

urmă cu 2000 de ani, chiar dacă nu vedem lucrurile acestea, trebuie să fim convinși că ele se întâmplă. Așadar, producem răstignirea a infinita oară, însă El are puterea să ne ierte din nou și din nou și să ne cheme să fim și noi părtași la această iertare, să devenim una din părțile acestui dialog ce se bazează pe iubire și iertare, să ne putem odihni în apa cea nesfârșită a iubirii lui Dumnezeu.

Lumea fără om nu era deplină și nu avea nici un rost, prin integrarea omului în natură ele se împodobesc reciproc și li se poate da o semnificație profundă. Am putea afirma că măsura lumii este omul pe care l-a creat Dumnezeu după chipul și spre asemănarea cu El. (Facere 1, 26), ceea ce înseamnă că omul este „personajul principal”, iar tot ceea ce îl înconjoară reprezintă un ajutor pentru el în urcușul spre desăvârșire pe care încearcă să-l întreprindă.

Prin faptul că l-a creat pe om, Dumnezeu a dat dovadă de smerenie, care este produsul ascultării. Sigur că Dumnezeu nu avea de cine să asculte, însă omul trebuie să asculte de poruncile, îndemnurile și sfaturile dumnezeiești pentru a ajunge și el la rându-i să se smerească măcar cât un grăunte de nisip.

Chiar dacă omului îi era bine în Eden și nu avea decât o singură restricție, aceea de a nu mânca din pomul binelui și răului „diavolul, fiind îmboldit de ură și de pizmă și nerăbdând nenumăratele binefaceri ce i-au fost date omului încă de la facerea sa, orbit de ciudă, s-a repezit la înșelăciunea cea aducătoare de moarte”.

Prin urmare diavolul i-a ispitit pe primii oameni, iar aceștia „nu au stat prea mult pe gânduri”, ca să spunem așa, și nu s-au gândit nici un moment de ceea ce se bucurau la momentul actual și ceea ce avea să se întâmple după încălcarea poruncii.

Deci răul a intrat în lume prin Eva care a considerat că este mai bine a-l asculta pe șarpe decât pe Dumnezeu, Cel ce i-a însuflețit: Nu, nu veți muri, dar Dumnezeu știe că-n ziua când veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca niște Dumnezei, cunoscând binele și răul, Și femeia a văzut că pomul este bun de mâncat și că plăcut le este ochilor la vedere și că e de dorit spre câștigarea priceperii. Și a luat din roada lui și a mâncat, și a dat și bărbatului său, care era cu ea și el a mâncat ( Facere 3, 3-6 ).

Dumnezeu îi dă această libertate diavolului de a-l pune la încercare pe om, iar diavolul își dă toată silința să ne piardă ?și creația lui Dumnezeu să devină din ce în ce mai neascultătoare.

Dialogul care are loc între Dumnezeu și om după ce are loc ispita din partea diavolului și căderea omului, oferă un sfat pe care omul ar trebui să-l prețuiască infinit mai mult decât o face; acesta este ca Dumnezeu nu-l abandonează? niciodată pe om chiar dacă acesta îi încalcă poruncile. Dumnezeu datorită dragostei Sale cea mare nu-l condamnă pe om imediat ce a greșit, ci încearcă să se apropie de el, deoarece este „îndelung răbdător și mult milostiv” și așteaptă ca omul să-și recunoască greșeala, să se întoarcă către Dumnezeu și să se îndrepte. Important este ca omul după ce a greșit să se ridice să nu rămână în vâltoarea și în noroiul păcatelor, să revină și să împlinească voia lui Dumnezeu prin ascultarea poruncilor.

Dumnezeu are înțelegere față de om pentru că în cunoaște atât de bine, îi știe firea coruptă și schimbătoare, care este supusă căderii, însă El știe că omul are și puterea de a se ridica pentru că i-a dăruit harul pocăinței care sălăsluiește în el.

Omul nu putea rămâne la același nivel de dinaintea încălcării poruncii, ci au fost pedepsiți Adam și Eva fiind decăzuți din treapta iluminării. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că omul nu-și recunoaște greșeala, ci încearcă să găsească alți vinovați – nu el a fost de vină ci șarpele. De pocăință nici nu poate fi vorba deoarece mândria a încolțit în inima omului, iar iubirea de sine l-a acaparat, Dumnezeu atunci blesteamă pământul: „Pentru că ai ascultat de vorba femeii tale și ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci,blestemat va fi pământul din pricina ta. În dureri te vei hrăni din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi și cu iarba câmpului te vei hrăni. Întru sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea, până ce te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce!” și mai mult decât atât „heruvimi a pus, și sabie de pară rotitoare să păzească drumul către pomul vieții”.

Atât neascultarea, cât și nepăsarea față de porunca lui Dumnezeu l-au dus pe om la alungarea din Rai. Chiar și așa trecând printr-o experiență de acesrt gen omul nici pe pământ nu a făcut voia lui Dumnezeu, ci în loc să-l cinstească pe Creatorul Unic ei se închină la idoli, cinstesc demonii și se dedau la neînfricare și la fapta necurată. Dar chiar și în acest fel Dumnezeu din iubirea și bunătatea Lui cea mare nu-l părăsește pe om ci se milostivește de el și-l izbăvește. Întotdeauna îi ajută pe oameni și le întinde mâna către ajutorul lor, se smerește și se apropie de oameni ajungând să ia firea lor, prin trimiterea lui Hristos în lume, pentru a-i scăpa de păcate și de patimi.

A dat lege către Moise pentru a ne fi nouă spre folos și a ne arăta pe ce cărări trebuie să o pășim, să ne întoarcem și să părăsim răutatea, dar lucrul acesta nu s-a întâmplat. Apoi a trimis pe proorici, dar și de această dată fără speranță întrucât inima omului se împovărase într-atât de păcate încât cuprinsese tot sufletul și tot trupul și stăpânea toate puterile lor.

Apoi după cum spuneam a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lumea care își va asuma firea omenească și va muri pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire. Mântuitorul Hristos „n-a venit numai până la nori, n-a venit numai numai până la pământ, a venit până la iad. Vine la smerenia Sa extremă, se coboară în fundul iadului și acolo Își întinde mâna Sa spre om, în iad. Îi îmbrățișează pe cei care L-au tăgăduit (…) pe toți; le dă mâinile Lui, cele două mâini, ca ei să-L apuce și să-i scoată din iad. Nu există nici un loc, nici un alt mod mai de jos unde să meargă Dumnezeu”.

Întruparea Fiului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Fecioara Maria nu s-a făcut pentru că El ar fi avut ceva de câștigat, ori din alt motiv asemenea, ea s-a făcut pentru a-i ajuta din nou pe oameni (pentru a câta oară oare?) din iubirea Lui cea nemăsurată și care nu se va stinge niciodată.

Capitolul I. – Poruncă, ascultare și împlinire

Definirea termenilor „poruncă” și „ascultare”

Putem afirma că porunca este legea sau elementul religios prin excelență.

Morala creștină definește porunca astfel: „dispoziție în vederea realizării binelui, care are caracterul cel mai general; ea cuprinde prescripții și porunci cu privire la săvârșirea binelui obligator, de asemenea, conține și o serie de opreliști sau prohibiri cu privire la anumite fapte”.

În dorința de a-i găsi o definiție cât mai aproape de esența cuvântului aș dori să înfățișez textul evanghelic de la Ioan 14, 21-24. După cum vedem împlinirea poruncilor dumnezeiești presupune iubirea Mântuitorului Iisus Hristos și prin iubirea lui Hristos îl iubim pe Dumnezeu – Tatăl Creatorul nostru. Iar iubirea de Dumnezeu presupune împlinirea poruncilor. Așadar, aceste două noțiuni se înțeleg una prin alta și se definesc una pe alta la fel cum împlinirea poruncilor se definește prin ascultare.

Prin urmare mai pe scurt spunând ascultarea duce la împlinirea poruncilor dumnezeiești, iar acestea duc la iubirea lui Dumnezeu și invers; se realizează o ecuație între acești trei termeni.

Vorbind despre ascultare probabil că fiecare dintre noi s-ar gândi la cea mai simplă definiție a acestui termen aceea de a face ce ni se spune, și probabil că este asociat cel mai adesea cu ideea unui proces educațional.

Arhiepiscopul Chrysostomos al Etnei spune că „ascultarea,ca trasătură psihică, izvorăște di condiția spirituală a ființei umane, după cum dezvoltarea virtuții ascultării angajează ceva ce este în mod primar psihologic: un act de voință. În primul caz, Părinții Răsăriteni învață că acultarea face parte din natura noastră. În timp ce suntem chemați de patimi și de natura noastră căzută la o viață lumească, suntem totodată chemași de chipul lui Dumnezeu din noi la viața spirituală, la participarea lul nostru. Iar iubirea de Dumnezeu presupune împlinirea poruncilor. Așadar, aceste două noțiuni se înțeleg una prin alta și se definesc una pe alta la fel cum împlinirea poruncilor se definește prin ascultare.

Prin urmare mai pe scurt spunând ascultarea duce la împlinirea poruncilor dumnezeiești, iar acestea duc la iubirea lui Dumnezeu și invers; se realizează o ecuație între acești trei termeni.

Vorbind despre ascultare probabil că fiecare dintre noi s-ar gândi la cea mai simplă definiție a acestui termen aceea de a face ce ni se spune, și probabil că este asociat cel mai adesea cu ideea unui proces educațional.

Arhiepiscopul Chrysostomos al Etnei spune că „ascultarea,ca trasătură psihică, izvorăște di condiția spirituală a ființei umane, după cum dezvoltarea virtuții ascultării angajează ceva ce este în mod primar psihologic: un act de voință. În primul caz, Părinții Răsăriteni învață că acultarea face parte din natura noastră. În timp ce suntem chemați de patimi și de natura noastră căzută la o viață lumească, suntem totodată chemași de chipul lui Dumnezeu din noi la viața spirituală, la participarea la divin”.

Analizând acest termen din punct de vedere teologic –moral, ascultarea este o virtute. Ea reprezintă supunerea liberă, conștientă și personală a unei persoane inferioare față de o persoană superioară, în teologie a omului față Dumnezeu. În cadrul vieții creștine ascultarea nu presupune renunțarea la propria personalitate și libertate ci din contră este o înălțare a persoanei umane. Aceasta vine din voința liberă care se integrează în actul ascultării și este îngrădită de legea morală căreia creștinul trebuie să i se conformeze. Datorită acestui fapt, ascultarea este punctul de plecare pentru majoritatea virtuților creștine.

Evidențiem că în raport cu celelalte virtuți creștine ascultarea este pe un loc fruntaș, însă nu înaintea iubirii creștine despre care Biserica învață că este scopul vieții.

Sfântul Diodoh al Foticeei arată valoarea acestei virtuți: „Se știe că ascultarea este bunul cel dintâi în toate virtuțile începătoare, fiindcă nimicește părerea de sine și naște smerita cugetare. De aceea, celor ce stăruiesc în ea cu bucurie li se face iertare și ușă spre dragostea lui Hristos”.

Cel mai înalt model de ascultare de Dumnezeu ni-l dă bineînțeles Mântuitorul Iisus Hristos care ascultă de Dumnezeu Tatăl până la moarte: „Pentru aceasta, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; pentru ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor dedesubt”. (Filipeni 11, 9-10). La polul opus se află Adam care este simbolul neascultării, iar prin venirea lui Iisus pe pământ a fost dăruită din nou viața veșnică omului, pe care Adam o pierduse, însă numai omului care viețuiește în ascultare.

Starețul Varsamifie arată că ascultarea provine din mâinile lui Dumnezeu și tot așa trebuie primită de cel ce o practică: „Calea ascultării este cea mai scurtă și cea mai sigură. Este ceva care întrece puterile firești ale omului, de aceea Domnul dă putere pentru împlinirea ei. Când ascultătorul începe lucrarea ascultării, Domnul îi dă putere, când ia ascultare ca din mâinile Domnului, ca o încredințare că ea este Voia Sa”.

„Ascultarea nu este ca celelalte virtuți, dintre care cele mai multe depind de alegerea omului sau, alteori, rezultă din nevoia înfruntării unui rău corespunzător. Ascultarea este prima cerință a Ziditorului Dumnezeu de la creațiile Sale și, în special, de la cele raționale”. Odată ce omul este supus poruncii Domnului, este apărat de orice păcat și orice rătăcire, pentru că cel ce ascultă nu va mai avea cugetul și sufletul slăbit, care ar fi dus la cele rele.

Ascultarea nu este desființarea sufletului și trimiterea acestuia în mâinile lui Dumnezeu, Cel ce l-a creat. Unde i-ar putea fi mai bine sufletului decât în mâinile plăsmuitorului? Ascultarea este moartea morții și învierea vieții pentru veșnicie, ridicarea sufletului mai presus de trup cu scopul de a salva și trupul chiar, de l moartea veșnică. Ascultarea este punerea în mâinile lui Dumnezeu a propriei voințe în mod rațional și neconstrâns, pentru că la Dumnezeu este libertatea adevărată și scăparea de patimă și de păcat.

Sfântul Ioan Scărarul spune că ascultarea este: „miăcarea de neînțeles, moarte de bunăvoie, viață neiscoditoare, primirea primejdiei fără grijă, răspuns necăutat înaintea lui Dumnezeu, netemere de moarte, neprimejdioasa plutire pe marea vieții”.

Pentru acela care acultă de Dumnezeu viața este simplă și lipsită de griji pentru că se încredințează cu totul al lui Dumnezeu, iar singura lui sarcină este să asculte și nimic mai mult. Prin ascultare împlinește tot ceea ce i se poruncește și astfel nu mai este răspunzător de faptele sale. Vă veți întreba probabil de ce am spus că prin ascultare nu mai suntem răspunzători de faptele noastre? Ar trebui să ne îndoim de faptele ce le facem dacă ascultăm de Dumnezeu? Nu, nicidecum. Dar ascultarea față de Dumnezeu înseamnă ascultarea și față de oameni aici pe pământ, ori în momentul în care facem ascultare de un seamăn de-al nostru, iar acesta greșește când ne cere un anumit lucru, noi nu mai suntem responsabili în fața lui Dumnezeu și nu vom da socoteală pentru faptele săvârșite, ci poruncitorul este acela care va răspunde pentru ele.

Acela care ascultă necontenit este „cel ce nu privește la nimeni altul decât la Dumnezeu, nici n-are alte dorințe decât numai pentru Dumnezeu, nici altă chemare decât către Dumnezeu și care, nevoind a sluji decât unui singur Dumnezeu în pace, cu Dumnezeu devine cauza păcii pentru ceilalți”.

Sfântul Diodoh al Foticeei vorbind din a sa experiență despre ascultare ne spune: „Ascultarea este bunul cel dintâi în toate virtuțile începătoare, fiindcă nimicește părerea de sine și naște în oi smerita cugetare. De aceea, celor ce stăruie în ea cu bucurie li se face intrare și ușă spre dragostea lui Hristos. Pe aceasta iubind-o Domnul nostru Iisus Hristos, în scopul mântuirii, a ascultat până la Cruce și moarte pe Părintele Său. (…) Căci, stingând vina neascultării omenești prin ascultarea Sa, a adus iarăși la viața fericită și veșnică pe cei ce viețuiesc în ascultare. Prin urmare, aceasta trebuie să se îngrijească să o aibă, în primul rând, cei ce pornesc lupta cu părerea de sine, adusă de diavol. Căci mergând aceasta înainte, ne va arăta fără rătăcire toate cărările virtuților”.

Aș dori să închei această încercare de definire a termenilor menționați prin a evidenția părerea unor oameni, cei mai importanți după Mântuitorul Hristos, și anume Sfinții Părinți care consideră că ascultarea este ferirea de ispitele cele multe care vin din războiul cu vrăjmașul, adică cu diavolul, și din care cei ascultători ies învingători și primesc harul dumnezeiesc.

Ce presupune ascultarea și împlinirea poruncilor Mântuitorului?

Noi credincioșii datorăm ascultare lui Dumnezeu și poruncilor ce le-a lăsat pentru noi pentru că El este Creatorul și mai mult decât atât este Răscumpărătorul nostru, este cel care ne-a luat din mâinile păcatului prin însăși jertfa Sa pe Cruce.

Ascultarea cea adevărată a nu conta ce presupune porunca, indiferent cât de ușoară este aceasta cel cel ascultă trebuie să nu se plângă. Toți creștinii sunt datori a urma pilda ascultării lui Avraam, chiar dacă nu putem compara lucrurile întrucât Dumnezeu nu ne cere lucruri așa de mărețe, chiar dacă ar fi îndreptățit, iar noi am fi datori să le împlinim și pe acelea, ci Dumnezeu ne poruncește să părărsim lumea plină de pofte, de patimi și de păcat. „Nu iubiți lumea, nici cele din lume. (..) Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu este de la Tatăl, ci din lume este”. (I Ioan 2, 15-16). „Omorâți mădularele voastre pământești, desfrânarea, necurația, patima, pofta cea rea și lăcomia, care este închinarea la idoli”. (Col. 3, 5)

Prin urmare trebuie să acordăm ascultarea noastră cea mare către Dumnezeu, iar apoi din porunca dumnezeiască ascultarea fiecăruia din noi trebuie să o acordăm reprezentanților lui Dumnezeu care conduc și păstoresc.

Observând câteva texte din Sfânta Scriptură deducem că ascultarea este de două feluri după cum urmează: ascultarea ca poruncă care este o îndatorire a tuturor credincioșilor fără excepție. Datorăm acest fel de ascultare autorităților bisericești și civile, apoi celor din familie, părinților și nu în ultimul rând profesorilor și celor care ne-au călăuzit pășii în această viață pământească. În acest sens Mântuitorul Hristos ne spune: „cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă și cel ce se leapădă de voi, se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine, se leapădă de cel ce M-a trimis pe Mine”. (Luca 10, 16)

Al doilea fel de ascultare este ascultarea ca sfat și se adresează în primul rând ierarhiei bisericești: „ci acela care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru, și acela care va vrea să fie întâiul între voi, să vă fie vouă slugă; precum nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulți”. Acest al doilea fel este liber consimțit, iar pentru cel care o practică trebuie multă trudă și renunțare și încununarea acestora încredințarea cu totul în mâinile lui Dumnezeu prin mâinile duhovnicului. Numai astfel se poate ajunge la mântuire prin ascultarea aceasta.

La Sfântul Vasile cel Mare distingem trei feluri de ascultare: „Unii sunt ca niște robi care nu lucrează răutatea de frica chinurilor; alții sunt ca niște simbriași, care lucrează binele pentru plată și câștigarea Împărăției Cerurilor și alții sunt ca niște fii, care lucrează bunătatea numai pentru binele acesta și pentru dragostea Stăpânului”. Deci distingem de aici trei motive pentru care are loc ascultarea: frica, interesul și dragostea. Despre acestea ne vorbește și Sfântul Nicolae Cabasila: „Trei sunt pricinile pentru care suntem datori să ascultăm pe Dumnezeu: frica de pedepsele cuvenite celor neascultători, nădejdea în făgăduințele făcute celor drepți și dragostea față de Dumnezeu și față de bine”.

Toți câți au avut parte de mântuire au împlinit poruncile lui Dumnezeu și au făcut ascultare după voia Lui, pentru că fără acestea două nu putem ajunge acolo unde dorim a fi și a rămâne până la sfârșitul veacurilor.

„Așadar, prin ascultare se împlinesc toate poruncile Domnului și prin ea se câștigă o mulțime de daruri. Ascultarea desăvârșită, fără murmur și gânduri de împotrivire, poate fi comparată cu toate feluritele lupte de a pune în aplicare toate poruncile Stăpânului. Cel ce face ascultare pentru dragostea lui Dumnezeu, este iubit de Dumnezeu și Sfânta Treime în întregime sălășluiește în sufletul acestuia.”

Cap.II – Cea mai mare poruncă din Legea cea Nouă este iubirea

În dicționarul Noul Testament cuvântul iubire este definit în felul următor: „afecțiunea jertfelnică, faptă de iubire sau de recunoștință și de slăvire față de Dumnezeu; sau de întrajutorare față de semenii și frații noștri. Dragostea este și un atribut divin(I Ioan 4,8), care se împărtășește și celor ce cred în Hristos, revărsându-se, prin Duhul Sfânt, în inimi (Rom.5, 5). Ea devine, prin colucrarea credinciosului, și una din cele trei virtuți cardinale, alături de credință și de nădejde”(I Cor. 13, 13).

Prin termenul iubire se înțelege un schim moral și estetic, trăit la unj n ivel intens și care se manifestă prin afecțiune față de ceva sau cineva, în mod dezinteresat, prețuire pentru o persoană sau mai multe, pentru o idee, un gând sau o valoare, o activitate socială ori profesională.

În limba română acest termen a provenit din limba slavă, definindu-se prin afecțiune pentru o persoană în special. În cadrul vieții omenești iubirea a primit diverse interpretări de-a lungul timpului una dintre cele mai vechi fiind cea mitologică – cosmologică unde iubirea ia forma unei forțe cosmice, mărețe, care generează și crează.

Iubirea este o însușire pe cate toate popoarele o posedă și în consecință cuvântul care exprimă această noțiune le întâlnim peste tot , în toate limbile și graiurile pământului. Dar trebuie să privim la fiecare popor în parte această noțiune de iubire pentru că ea are mai multe nuanțe și exprimă mai multe sensuri. De exemplu în limba greacă veche existau nu mai puțin de opt cuvinte care exprimau această noțiune, trei dintre acestea pătrunzând în vocabularul internațional și dând sens termenilor de iubire sublimă, erotică sau pătimașă.

Evangheliștii Noului Testament folosesc pentru cuvântul iubire un termen care nu mai fusese întâlnit până atunci și care avea dimensiuni atotcuprinzătoare, adică îi cuprindea pe cei apropiați, pe cei depărtați, prietenii, dușmanii, tot cerul și tot pământul. În opinia Sfântului Ioan Hrisostomul o iubire precum aceea la care se referă evangheliștii, este iubirea aceluia care a trăit și a rodit iubirea lui Dumnezeu. Iubirea este bucuria unui om de a face semenilor bucurie.. Din altă perspectivă iubirea este ”viața sau respirația sufletului, calea care ne conduce la fericirea către care sufletul nostru aspiră; mișcarea sufletului care duce la unirea cu Dumnezeu”.

Iubirea este un element ce există în firea umană de aceea Dostoievski spunea „Eu exist și iubesc!”. Iubirea omenească își are obârșia în iubirea dumnezeiască, de aceea omul care trăiește în iubire, trăiește și se regăsește în Dumnezeu. Iubirea reprezintă armonia, familia și colectivitatea, iar cel ce se rupe de iubire se izolează, se rupe de lume, tinde spre singurătate, întuneric și chin, căci omul este creat pentru a trăi în comunitate. Izolarea duce la epuizarea omului care nu este capabil să se hrănească numai din el, ci are nevoie de hrană dumnezeiască.

Raportată strict la om iubirea înseamnă compasiune, ajutor reciproc, pace între oameni, respect, demnitate, iertarea păcatelor unul față de celălalt. Prin urmare la baza fiecărei societăți stă iubirea dintre persoane, acesta fiind elementul care o face să funcnționeze, să progreseze și să aibă echilibru și armonia de care are nevoie.

Așadar iubirea este nucleul unității care face posibilă armonia dintre personal și social. Iubirea este o adevărată forță care face ca societatea și implicit individul să fie umanizate; adică cu cât individul iubește mai mult cu atât mai mult se vede că este om.

A fi om și a fi uman înseamnă a se observa în individ chipul lui Dumnezeu după care a fost creat; uitându-se în oglindă omul trebuie să-L vadă pe Dumnezeu în el, iar unitatea lui spirituală ăi va fi menținută de Biserică prin Duhul Sfânt.

„Caracterul de chip implică deci, ideea de participare a omului la viața divină care are loc prin harul Duhului Sfânt. Chipul pune fiecare om într-un raport personal, unic cu Dumnezeu, presupune în același timp că omul este creat pentru comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii săi”.

Prin porunca iubirii stăvilarele dintre oameni sunt sfărâmate, întrucât toți suntem fii lui Dumnezeu, pentru că El ne-a creat pe toți, prin credința în Hristos ( Galateni, 3, 26 ).

Orice om este în stare prin viața sa să se îndrepte către rău și să cadă sau să se îndrepte către binele în spiritul căruia a fost zămislit și să se ridice la dimensiuni înalte, astfel adunând în el o imensă gamă de valori, deoarece este purtător al Chipului lui Dumnezeu. Deci, în mod individual fiecare om poate emana din adâncul sufletului și inimii lui iubire.

Am putea spune că principiul iubirii este fundamental pentru teologia creștină și pentru credința noastră strămoșească, dând societății superioritate și sublimitate pe care nimeni nu le poate contesta. Manifestându-se la nivel global iubirea presupune întâi de toate participare, apoi dorință și conlucrare care să poată sta pe o viață pașnică și un climat deosebit de prielnic, care în mare parte ține de construcția și educația pe care omul le-a primit.

Lumea de astăzi este o lume bazată tot mai mult pe evoluție și realizări lae omului, dar acestea sunt doar la nivel material, de aceea apar nedreptățile, iar apoi conflictele economice, sociale, politice. Lumea actuală este plină de tensiuni, conflicte și crize, în ciuda culturii avansate de care dispune și toate acestea se întâmplă deoarece iubirea este din ce în ce mai rară; omul fuge de iubire și se interiorizează devenind din ce în ce mai solitar. Dar omul nu devine solitar față de societate, devine solitar față de Dumnezeu și începe din ce în ce mai mult să piardă Chipul după care a fost creat.

2.1. – Iubirea în Noul Testament

Credința creștină ortodoxă învață că Dumnezeu este Unul în Ființă și întreit în Persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh (Matei 28, 18), fiecare dintre Persoane având propria ființă divină și care nu se confundă între Ele ca Persoane. Acest lucru implică fără doar și poate iubire, o iubire perfectă pentru că este iubirea dumnezeiască, iubirea care cere o unitate deplină și o afirmare din partea tuturor persoanelor care se iubesc. În unitatea și iubirea Persoanelor divine, se creează posibilitatea răsfrângerii iubirii lui Dumnezeu în afară, adică în toată creația dar cu precădere în om și în mântuirea omului prin cel ce s-a răstignit pe Cruce.

Dumnezeu fiind Iubirea – desăvârșește și este Treimea de Persoane absolute, perfecte, cum nu mai există altele, care se descoperă în opera de mântuire a omului, deoarece în aceasta constă iubirea lui Dumnezeu pentru om, întrucât pe Hristos Fiul Său L-a trimis în lume pentru ca prin El noi să dobândim viața cea veșnică. Iubirea constă în jertfă așa cum a făcut Mântuitorul pentru noi și nu așa cum îl iubim noi pe Dumnezeu condiționat și fără eforturi. Mântuitorul își asumă firea omenească, devenind om adevărat, dar diferit pentru că era fără de păcat și în același timp rămâne Dumnezeu pentru a putea sta în mijlocul oamenilor ca Dumnezeu, și să iradieze în noi toți harul dumnezeiesc prin care să ne facă asemenea lui, așa cum Dumnezeu Tatăl și-a exprimat dorința la creație.

Dumnezeu a oferit întreaga operă de răscumpărare a omului din robia păcatului, lui Iisus Hristos (Ioan 3, 16) iar însușirea de către fiecare om a roadelor răscumpărării este lucrarea ce o realizează Duhul Sfânt în cadrul Bisericii.

Opera răscumpărătoare după cum știm fiind cititori ai Sfintei Scripturi s-a realizat prin Patimi, Moartea pe Cruce și Învierea. Dar care înțelegem noi acest efort și această iubire ce ne-o poartă Hristos? Cei mai mulți nu pentru că privim lucrurile acestea superficial și distant. Ne-am gândit noi oare vreodată dacă am fi puși în situația să ne dăm viața pentru Hristos, am face acest lucru? L-am iubi noi întratât încât să ne jertfim? El ne-a iubit atât de mult că nu există termen de comparație și nici nu am găsi echivalentul acestei iubiri undeva în univers. Vom înțelege cu adevărat iubirea lui Dumnezeu pentru noi doar în momentul când ne vom jerfi pentru Hristos și când vom muri pentru păcatele noastre.

Așadar iubirea lui Dumnezeu este eminamente legată de ascultarea lui și de implicarea poruncilor așa cum evidențiază și Sfântul Evanghelist Ioan (In 14; 15) „De mă iubiți, păziți poruncile mele”.

Prin faptul că împlinim poruncile lui Dumnezeu dăm dovadă de devotament față de ceea ce-și dorește El și arătăm că ne interesează învățătura Sa, că ne implicăm în lucarrea ei, adică pe scurt că îl iubim pe Dumnezeu. „Este partea noastră de contribuție la împlinirea în lume a lucrărilor Fiului lui Dumnezeu; este răspunsul nostru de fidelitate la angajarea mântuirii lumii prin Jertfa Sa de pe Cruce; în fine, „împlinirea poruncilor” este dovada sigură că „Tatâl Se slăvește prin Fiul” (v.13) și „I Se sfințește numele” (Mt.6,9) prin dorința noastră de „a ne purta sarcinile unii altora, ca astfel să împlinim Legea lui Hristos”(Gal.6,2), sau cum ni se cere aici „să-I păzim poruncile”.

To Sfântul Evanghelist Ioan spune în versetul 21 al capitolului 14: „cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui”(v.21). Prin aceasta se arată urmările ascultării și ale împlinirii poruncilor în viața credincioșilor. În primul rând se dovedește iubirea pentru Hristos și pentru învățăturile Sale, în al doilea rând această iubire îl apropie de om pe Dumnezeu Tatăl în sânul căruia șade Fiul Său cel Preaiubit. „Înțelegem, deci, că dacă Fiul este împreună cu Tatăl, iar dacă Fiul dorește ca noi să fim cu El, nu înseamnă altceva decât că, mergând El la Tatăl, vrea să ne poarte cu El. Așadar, „a păzi poruncile” lui Hristos, înseamnă a-L „cunoaște”, cunoaștere ce duce la supunere conștientă, căci această supunere pleacă din iubire. În iubirea de Hristos este în egală măsură și iubirea de Dumnezeu, așa încât Tatăl și Fiul ne vor „arăta” iubirea, prin lucrarea Duhului Sfânt, Care pune în acțiune toate componentele spirituale, cu ajutorul cărora ne putem „lucra mântuirea”.

Tot Evanghelistul Ioan scoate în evidență că actul mântuirii este actul de iubire nemăsurată a lui Dumnezeu pentru noi oamenii „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viașă veșnică”.„ Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în llume ca să judece lumea, ci să se mântuiască, prin El, lumea”.

Mintea omenească nu poate percepe acest schimb care s-a produs moartea lui Hristos pe de o parte în schimbul vieții veșnice pentru om și moartea păcatului pe de altă parte. Acest schimb reprezintă iubirea desăvârșită, iubirea fără margini care există la Dumnezeu și de care omul nu s-a învrednicit niciodată, deoarece de o iubire de acest fel, cu un preț atât de mare, omul nu este vrednic, ca putând veni numai de la Dumnezeu. Numai Unicul Dumnezeu putea să ofere un dar atât de mare fără să pretindă nimic în schimb, efortul acesta putând fi suportat numai de divinitate.

Preotul Leon Arion în lucrarea sa „50 de Omilii la Sfânta Evanghelie după Ioan” încearcă o ipoteză asupra lucrării de răscumpărare, o ipoteză prin care să arate ce l-a motivat atât pe Dumnezeu încât L-a trimis pe Hristos în lume și L-a jertfit pentru noi. Punctul de vedere susținut de Pr. Arion este că lui Dumnezeu i-a fost dor de noi. Acesta ar fi motivul care L-a determinat a se recupera din ghiarele păcatului și din robia diavolului. Iar sngura metodă pentru a face acest lucru era Jertfa pe Cruce a Mântuitorului. Așadar salvarea omului a presupus o iubire salvatoare, o iubire la cel mai înalt nivel, în cida faptului că la momentul respectiv omul nu conștientiza sub nici o formă cât de necesar ar fi să se împace cu Dumnezeu. Aceasta este iubirea, iubirea pe care rațiunea este incapabilă să-i dea un sens; Dumnezeu ne-a iubit pe noi în momentul în care noi nu-L iubeam.

Această idee de iubire jertfelnică și salvatoare pe care omul prin prisma inimii ar trebui să o înțeleagă este surprinsă în Epistola către Romani și de Sfântul Apostol Pavel: „Dumnezeu Își arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoși. Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiind îndreptati prin Sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie. Căcă, dacă pe când eram vrășmași, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcați fiind, ne vom mântui prin viațaLui. Și nu numai atât, ci ne și lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am primit acum împăcarea”(Rom.5, 8-11).

Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog iubirea „nu este din lume,/ nici peste tot ceva din lume/ nici creatură. Căci e necreată/ și în afara tututot celor create/ E necreatul din mijlocul celor create”. Iubirea este „ființa dumnezeiască/ participantă și necuprinsă; dar în orice caz dumnezeiască…/ iubirea e sesizată (cuprinsă) și enipostaziată, ca participată și cuprinsă”.

De cele mai multe ori iubirea dumnezeiască nu este înțeleasă întrucât nu poate fi înțeleasă oricum, ci numai prin participare. Sfântul Ioan Scărarul o consideră în esență „asemănarea cu Dumnezeu, pe cât este cu putință muritorilor” sau o „lecție a sufletului” .

„Ortodoxia consideră dragostea ca o energie necreată, comunicată de Duhul Sfânt, o energie dumnezeiască și îndumnezeitoare, prin care participăm real la viața Sfintei Treimi”.

Din punctul meu de vedere dragostea adevărată este dragostea creștină aceea care izvorăște de la Dumnezeu și este hrănită de la Dumnezeu căpătând puterea de care are nevoie.

Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că de-a lungul timpului s-au spus foarte multe despre dragoste, dar doar prin vorbe nu se poate ajunge la iubirea creștină, ea poate fi găsită numai dacă este căutată printre ucenicii lui Hristos cel Înviat, deoarece numai ei ar fi cunoscut dragostea adevărată. În acest sens ei spuneau ”De aș avea proorocie și de-aș cunoaște toate tainele și toată cunoștința, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește” (I Cor.). Așadar acela care ajunge la dobândirea dragostei ajunge să-L dobândească pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este iubire.

„Iubirea este însușire esențială a dumnezeirii și de aceea, prin practicarea ei, creștinul se apropie cel mai mult de Dumnezeu. Fiecare virtute constituie o treaptă nouă urcată spre desăvărșire, pe ”drumul iubirii”, însă în ea însăși, iubirea desăvârșită cuprinde și încununează toate aceste eforturi ascetice. Lipsirea de iubire, călcarea poruncii iubirii echivalează, de aceea, pentru Părinții filocalici, cu pervertirea chipului lui Dumnezeu în noi și stingerea dorului nostru de Dumnezeu. Dobândirea și cultivarea ei înseamnă restabilirea acestui chip și desăvârșirea lui până la deplina asemănare cu Dumnezeu, sfințenia”.

Iisus Hristos este izvorul nestăvilit și permanent al vieții fiecărui credincios, el atrage pe credincioși să se împărtășească de El prin iubire și prin energia harului lui Dumnezeu. Iubirea nemuritoare este Crucea sa care ni s-a descoperit nouă prin Patimile și Jertfa îndurată, Cruce pe care îl răstignim și noi astăzi pe Hristos prin faptele noastre și prin neascultare, dar Tatăl ceresc se roagă totuși pentru noi și pentru îndreptarea noastră pentru a ajunge la mântuire.

Iubirea supremă a lui Dumnezeu pentru întreaga omenire se arată pe Golgota, în momentul în care Dumnezeu Tatăl ofero lumii cel mai de preț dar al Său – pe Iisus Hristos – ca să fie sacrificat pentru păcatul omenesc, dar și iubirea lui Hristos pentru Tatăl și pentru oameni este la fel de mare pentru că El se predă în mâinile Tatălui, supunându-se întru totul voii Celui care L-a trimis (In 5, 30).

În Noul Testament „iubirea lui Dumnezeu se manifestă în relația Sa cu Fiul, Mântuitorul Iisus Hristos. În Persoana Mântuitorului, iubirea lui Dumnezeu s-a manifestat în lume în mod deplin, trăsătura esențială a iubirii Tatălui către Fiul și prin aceasta față de lume fiind jertfa de pe Cruce a Fiului Său. Pe Cruce s-a descoperit sensul ultim al creației și al vieții noastre, de comuniune în iubire cu Dumnezeu cu semenii și de relație cu întreaga creație, precum și rațiunea întemeierii și a lucrării Bisericii în lume, pe drumul spre plenitudinea vieții dumnezeiești.”

Sfânta Evanghelie reprezintă cea mai bună veste ce putea fi adusă lumii, adică întruparea Fiului lui Dumnezeu din Maica Sa – Preasfânta Fecioară Maria. Temeiul comuniunii omului cu Dumnezeu este iubirea lui Dumnezeu Tatăl față de Fiul Iisus Hristos : „Iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit Eu”(In. 13, 34).

Așadar fiecare om trebuie să se ghideze după această mare poruncă prin care ni se face cunoscută trăsătura pe baza iubirii dintre oameni. Aceasta este jertfelnicia care are ca model Jertfa Supremă și care este izvorul comunicării noastre cu Dumnezeu și cu oamenii.

În Noul Testament în cadrul Evangheliilor sinoptice porunca cea nouă a iubirii este accentuată în mod deosebit. Cu privire la răspunsul pe care Iisus Hristos îl oferă tânărului care îl întreabă despre prima poruncă din Lege, cuvintele din vechiul Testament sunt întărite de Cel care a venit pe pământ printre oameni ca să le împlinească „să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți”(Luca 10, 27).

Mântuitorul Iisus Hristos duce această poruncă a iubirii la desăvârșire așa cum ne cere și nouă să imităm iubirea dintre Persoanele Sfintei Treimi pentru a ajunge la desăvârșire și să-I urmăm lui Dumnezeu care „face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaia peste cei drepți și peste cei nedrepți”(Mat. 5, 45).

Exemplul lui Dumnezeu este clar, iar Evanghelistul Matei ni-l prezintă cât se poate de cis. După cum vedem Dumnezeu nu privează pe nimeni de nespusa lui iubire și bunătate, ci împărtășește de binefacerile Sale pe toți. Ar putea spune unii dintre noi că Dumnezeu este nedrept. Cum este posibil ca indiferent de felul de a fi și de modul cum îți duci viața să primești aceleași lucruri de la Dumnezeu? Răspunsul la această întrebare este simplu și cât se poate de pertinent. Dumnezeu le oferă celor buni pentru că astfel aceștia se vor simți îndatorați să Îi mulțumească permanent și să-L preamărească, în timp ce acelora care nu fac voia Lui le oferă cu scopul de a-i copleși cu bunătatea cea mare a Tatălui ceresc și astfel să-i facă a simți nevoia de căință și poate chiar o întoarcere la Dumnezeu. Iată dar cât de iubitor și de înțelept este Dumnezeu! El nu judecă ca noi oamenii pe moment ce se întâmplă, ci are perspectiva viitorului și cel mai important are dragoste pentru creație.

Iubirea ne este insuflată cu o putere desăvârșită de Cel ce Însuși este Iubire și „L-a dat pe Fiul Său, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 17). „În acest sens, El le-a dat tot ceea ce le era necesar pentru dobândirea cetățeniei raiului. Inclusiv pe Sine Însuși s-a dat la moarte, ca prin Crucea Sa să le dăruiască viață veșnică celor care vor crede într-Însul , dorind să-I împlinească poruncile. După consumarea timpului de viețuire individuală, urmează judecata particulară, iar după consumarea răstimpului terestru al Bisericii, omenirea va fi supusă Judecății finale, ambele împlinite de Judecătorul Suprem, Care nu este altul decât Fiul lui Dumnezeu, Care a cercetat prin Întrupare neamul omenesc, ca acesta să revină în sânul Tatălui. De neascultare, fiecare va da seama”.

Comunicarea cu Dumnezeu a oamenilor trebuie să se urmeze exemplul relației de iubire dintre Dumnezeu – Tatăl și Dumnezeu Fiul: „Cum m-a iubit pe Mine Tatăl așa v-am iubit și Eu pe voi, rămâneți în iubirea Mea”(In 15, 9).

În primul rând trebuie subliniat că Dumnezeu – Tatăl are o iubire nestrămutată și perfectă pentru Dumnezeu – Fiul, care s-a supus Tatălui și a venit în lume să o mântuiască. Această iubire o dorește și Fiul în lume, dând exemplu prin Însăși viața Lui, prin iubirea de care a dat dovadă față de ucenicii Săi și prin iubirea față de prietenii cei de peste milenii. În al doilea rând trebuie să observăm că iubirea pe care credincioșii trebuie să o aibă este cea bazată pe structura jertfelnică a lui Hristos, adică este nevoie de împlinirea poruncilor Sale care cumulate vor duce la iubire prin care cerul se va uni cu pământul. Modelul Mântuitorului trebuie urmat la fiecare pas, și așa cum El a rămas în ascultare față de Tatăl și noi oamenii vom rămâne în ascultare față de Fiul. Este adevărat că nu putem compara cele două ascultări, dar baza este aceeași, iar noi oamenii dacă ascultăm la nivelul și putința fiecăruia și vom face ceea ce Hristos a făcut pentru noi va fi un lucru extraordinar care îl va bucura enorm pe Creatorul nostru. Dumnezeu nu ne cere mai mult decât putem face, ci se mulțumește cu această ascultare omenească, chiar dacă nu se va ridica niciodată la ascultarea dumnezeiască.

După cum vedem, iubirea lui Dumnezeu este foarte accentuată cu precădere în Evanghelia lui Ioan. „Ascultarea și iubirea noastră față de Hristos au ca model ascultarea supremă pe care o face Fiul față de Tatăl ceresc. Jertfa Fiului reprezintă actul decisiv prin care iubirea lui Dumnezeu se revelează în lume. Această ascultare trebuie să o imităm și noi prin suferință, răbdare și dragostea jertfelnică față de aproapele, rămânând astfel în comuniune cu Dumnezeu: „Dacă păziți poruncile Mele veți rămâne întru iubirea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria Mea să fie în voi și ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 10-11).

Prin cele înfățișate mai sus descoperim că iubirea poate fi considerată o taină, poate chiar cea mai mare taină, la fel cum este și viața creștină. Dumnezeu este Taina Tainelor și se află într-o legătură tainică, adâncă și bazată pe iubire cu lumea. Omul la rându-i poate fi considerat o taină pentru că este creat de Dumnezeu după Chipul Său, adică după modelul Tainei divine. Prin faptul că întotdeauna tinde către Dumnezeu omul este o taină chiar și pentru sine. „Legătura de iubire dintre om și Dumnezeu se realizează prin intermediul sufletului. Această legătură constă în taina negrăită a iubirii. Ca și viața și sufletul, și legătura iubirii, oricât am exprima-o, rămâne o taină. Ea se îmbogățește pe măsura înaintătii în univerul ei. Taina iubirii constă în legătura inefabilă pe care o realizează între ei cei se iubesc”. „Vorbind despre ea, Sfântul Maxim Mărturisitorul o numește „binele cel dintâi și prin excelență dintre toate cele bune”, pentru că ea „unește prin sine pe Dumnezeu și pe oameni”.

Luând în discuție experiența duhovnicească prezentată în filocalie, lumea poate fi definită ca o operă a iubirii lui Dumnezeu . Lumea este mediul transparent prin care Iubirea lui Dumnezeu trece, dar și mediul de unde pornește iubirea oamenilor față de Dumnezeu și față de aproapele lor.

Viața prin iubire capătă un sens, se poate justifica prin ceva. Sfântul Isaac Sirul spune că cercul existenței este cercul iubirii, iar „dragostea este mai dulce decât moartea”. Prin iubire viața își atinge țelul pentru care a fost creată – unirea cu Dumnezeu „în măsura în care este o expresie tot mai accentuată a iubirii de semeni, o înaintare tot mai accentuată în lepădarea de iubirea pătimașă de sine (filavtia) și în iubirea și dăruirea de sine”.

Un ucenic al Sfântului Ioan Scărarul pe numele său Ava Dorotei vorbea despre lume și despre caracterul tainic pe care acesta îl are. În viziunea acestuia lumea este un cerc în centrul căreia sălașluiește Dumnezeu. Razele cercului care pornesc din centru adică de la Dumnezeu sunt virtuțile omenești pe care fiewcare om le cultivă în sine după cum știe mai bine, sau din contră le abandonează și le izolează într-un colț al sufletului spre a uita de ele. Pe măsură ce aceste virtuți sunt dezvoltate oamenii se apropie de Dumnezeu, de centrul cercului, dar interesant este că se apropie și între ei. Cu cât se depărtează mai mult de centru se depărtează și între ei, se izolează unul de altul și-l vor avea în inimă, numai pe satana. Apropierea de semeni reprezintă apropierea și descoperirea lui Dumnezeu, îndepărtarea reprezintă, așadar tăgăduirea lui Dumnezeu și neprimirea Lui în persoana umană. Astfel descrie firea iubirii Ava Dorotei.

2.2. Iubirea față de Dumnezeu

Creștinismul învață că Dumnezeu cere omului să-L iubească și să-L preamărească pe Iisus Hristos, așa cum și Dumnezeu-Tatăl o face. La venirea în lume Iisus ne spune Sfântul Evanghelist de la Ioan (17, 5), a avut parte de slavă așa cum înainte de afi lumea a avut de la Tatăl. Tot din Noul Testament dar de data aceasta de la Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni aflăm că pentru a-L asculta deplin pe Tatăl (ceea ce nu înseamnă că lui Iisus Hristos i s-ar fi încălcat voința): „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca om: S-a smerit pe Sine, ascultător făcândi-u-Se până la moarte, și încă moarte de cruce. Pentru aceea, Dumnezeu L-a preânălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume: ca întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt. Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu – Tatăl”(Filipeni 2, 7-11).

Așadar, dacă Hristos se bucura de o asemenea preamărire din partea lui Dumnezeu – Tatăl datorită ascultării, iubirea pe care noi suntem datori să o arătăm Mântuitorului nu va putea ajunge la Tatăl dacă nu se revarsă cu jertfelnicie asupra semenilor noștri și asupra aproapelui. Dumnezeu vrea iubire de la noi, iar aceasta este cea mai mare cale pe care I-o putem da, pentru că numai dacă încercăm a-i evita pe semeni, facem eforturi, ne străduim, ne pasă de ei, iubirea noastră dă roade asemănându-se cu iubirea lui Hristos. Omul nu poate lucra doar pentru sine, nu se poate iubi doar pe sine pentru că asta ar însemna că este egocentrist care se opune total creștinismului, întrucât în această manieră nu se poate ajunge la Dumnezeu sub nici o formă. „Însă în măsura în care ne revărsăm în viața celorlalți, după cum și Hristos S-a revărsat în viața noastră prin jertfa Crucii, de-abia atunci înțelegem că iubirea care duce la Hristos, și prin Hristos la Tatăl, este numai iubirea impregnată de jertfă. O iubire care aduce în viața noastră pe Hristos Cel răstignit. De aceea, viziunea iconică a lui Hristos este nedespărțită de Cruce, ca permanent să ne aducă aminte de modalitatea prin care Dumnezeu ne iubește; după dum imaginea „omului lui Dumnezeu, ca să fie desăvârșit, (trebuie să fie) pregătit pentru orice lucru bun” (2Tim. 3, 17), în folosul semenilor.

Iubirea omenească trebuie să fie constatntă așa cum și Dumnezeu ne iubește permanent și să fie un răspuns la iubirea lui Dumnezeu. Prin urmare strădania omului trebuie să fie deosebită pentru a putea depăși egoismul și egocentrismul care o stăpânește, trebuie să fie capabilă să treacă peste neputințe și peste ispite, astfel încât iubirea pe care o oferă lui Dumnezeu să fie semnificativ mai mare decât aceea care este oferită lumii și semenilor . În acest sens Sfântul Evanghelist Matei spune „Cel care iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mi ne, nu este vrednic de Mine. Cel care iubește pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine , nu este vrednic de Mine”

Din nou cineva ar putea spune, cum Dumnezeu care îndeamnă la iubirea aproapelui, acum îndeamnă la dispreț? Nu, nicidecumHristos nu îndeamnă la așa ceva. Însă opțiunile spirituale primează, iar în Împărăția lui Dumnezeu relațiile dintre membrii familiei vor fi mult mai slabe decât relația Dumnezeu-om. A oferi oamenilor o importanță mai mare decât lui Hristos înseamnă a-L minimiza pe acesta ți a nu-I recunoaște într-adevăr măreția. Un om care a ales a-L urma negreșit pe Hristos, în pofida oricăror împotriviri din afară nu va mai da înapoi ci va merge mai departe alături de Hristos. Ce vrea să spună Dumnezeu mai exact și mai pe înțeles? Dumnezeu spune că în cadrul unei familii păgâne, care nu are nici o treabă cu Hristos, dacă copilul Îl descoperă pe Dumnezeu cel adevărat și ajunge să-L iubească și să creadă în El, dar rămâne la statutul de păgân doar pentru simplul fapt că așa s-a născut și că așa este familia lui, acela nu poate fi considerat vrednic a fi în Împărăția Cerurilor și apurta numele de ucenic al lui Hristos, deoarece nu este atât de tare în credință încât să-și dea seama de principiile ce-l vor călăuzi către mântuire. În cazul în care copilul, în speță ar rămâne în cadrul familiei totul va fi în zadar și va fi îndreptat cu pași repezi spre pieire pentru că pe Hristos îl va pierde foarte repede. „Dar chiar și într-o familie creștină raporturile trebuie cântărite după criteriul valoric: cel mai important are cinstea cea mai mare. Iisus Hristos, fiind Fratele nostru Dumnezeu, este de la sine înțeles că el merită din partea noastră cea mai mare atenție”.

Iubirea față de Hristos trebuie să rămână aceeași și când omului îi este bine, dar și când dă de greutăți, „ cine nu-și ia crucea și nu Îmi urmează, nu este vrednic de Mine”. Adică omul trebuie să suporte toate câte îi dă Dumnezeu și să-și poarte crucea ce îi este hărăzită, nu să se lepede de divinitate ori de câte ori se împiedică de un hop.

Despre acest lucru vorbește Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani la capitolul 8 „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau progoana sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia?(…) Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”.

„A-ți duce crucea”, mai înseamnă: a-ți purta cu răbdare soarta, oricât de grea ar fi. Despre cineva care suportă cu demnitate o boală cumplită, o stare socială nemeritată, un oprobiu greșit direcționat etc., se spune în general că-și poartă crucea. Cine însă caută să scape de ”cruce”, apelând la mijloace neiertate, de pildă bolnavul incurabil la sinucidere, săracul la furt, calomniatul la calomnii și mai cumplite, disprețuitul la răzbunare etc., unul ca acela nu este vrednic de a fi prietenul Domnului Hristos, Cel mai calomniat Om din istorie”.

Așadar copilul la care făceam referire mai devreme, dacă este stăpânit de ideea că prin ascultarea și înfăptuirea poruncilor Mântuitorului, riscă să aibă o situație familiară nu tocmai bună acela are o noțiune greșită despre ceea ce este viața, ceea ce înseamnă de fapt viața și scopul pentru care Dumnezeu a cret-o.

În momentul în care persoana ce are de ales în a-I sluji și a-L urma pe Hristos și relațiile familiare cunoaște că viața aceasta pământească este scurtă și trecătoare, iar viața cealaltă este veșnică, va putea mai ușor să-și stabilească prioritățile și să aprecieze valorile. Astfel, va fi mai cumpătat și mai moderat în viața aceasta pentru ca să poată da ponderea cuvenită vieții viitoare, vieții veșnice.

Iubirea noastră față de Dumnezeu izvorăște din iubirea pe care Treimea o împărtîșește în mod ființial, iar iubirea noastră ce se îndreaptă către Hristos este și va fi răsplătită prin viața veșnică ”Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face locaș la el”(Ioan 14, 23; 15, 23).

Așa cum Persoanele Sfintei Treimi se iubesc desăvârșit, dăruindu-se una alteia, așa și oamenii trebuie să se dăruiască unul altuia prin slujire unul către altul. Urmarea lui Hristos Iisus este iubirea care se exprimă în unitatea Bisericii, realitate ce se face cunoscută prin intermediul Sfântului Apostol Ioan în cadrul Rugăciunii arhierești pe care Hristos o înalță către Dumnezeu Tatăl drept mulțumire pentru iubirea ce o arată față de aleșii săi: „Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem”.

Iubirea ce sălășluiește în inima fiecărui om impregnează în suflete lumina dumnezeiască care conduce la căile cunoșterii vieții celei adevărate – viața în Hristos. Lumina aceasta este Mântuitorul care îl ajută pe om să vadă cu ochii spirituali, adică să cunoască tainele cele ascunse: Eu sunt lumina lumii. Cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea luimina vieții”(Ioan 8, 12). Deci acordându-i iubire lui Dumnezeu, El va veni din cer în inimile noastre pentru a se arăta calea, așa cum a venit pe pământ acum două mii de ani, numai că acum lucrul acesta se produce în mod individual și doar unde este primit merge Hristos.

A trăit în lumina lui Iisus Hristos înseamnă a trăi liniștit, adică a scăpa de teama duplicității, deoarece de acum înainte Hristos nu va mai îngădui acest lucru.

Observăm că prin iubirea față de Dumnezeu suntem răsplătiți cu lumina și viața, care sunt două caracteristici ale mântuirii personale „așa încât cel care caută lumina lui Hristos și și-o impropriază, acela dobândește , în egală măsură, și viața de veci. Cine-și luminează viața cu învățătura lui Hristos, cine I se dedică trup și suflet, dobândește rezidență în Împărăția luminii și a vieții de veci”.

Iubirea dumnezeiască poate fi definită prin iubirea de sine și dăruire pentru cel ce lângă tine, ea este garantul iubirii noastre. Iubirea în credința ortodoxă este un act anevoios prin care iubirea ce izvorăște din sânul Sfintei Treimi se coboară în ființa omenească, iar ea fiind din existența îndreptată către Dumnezeu, răspunde acestei solicitări la comunicarea dumnezeiască. Iubirea ce pleacă către Dumnezeu trebuie să fie intensă și sinceră, iar pentru acest lucru trebuie verificată. Această verificare se face pe baza iubirii față de aproapele, care nu reprezintă altceva decât expresia iubirii față de Dumnezeu.

Iubirea lui Dumnezeu față de întreaga omenire s-a manifestat în creație, acela este punctul de plecare, și se perpetuează neîncetat, deși noi greșim din ce în ce mai mult față de El, în provodența, în mântuirea obiectivă și se dovedește nesecată în iubirea păcătoșilor și în ocrotirea și sfințirea lor. Cel mai concludent mod în care se manifestă iubirea față de Dumnezeu este supunerea, adică renunțarea la plăcerile vieții păcătoase de cele mai multe ori, iar dacă este cazul și se cere chiar la viață.

Teologia morală ortodoxă arată ca idealul iubirii este Dumnezeul credinței și tot El este și bunătatea suprapusă în planul mântuirii. Sfântul Maxim spune: “Scopul poruncilor evanghelice este acela de a slobozi mintea de necumpătare, de ură și de a călăuzi la dragostea de Dumnezeu și de aproapele.

Iubirea de care noi oamenii ne împărtășim și pe care Dumnezeu o revarsă în inimile noastre trebuie răspândită cât mai mult în jurul nostru, cu cât mai multă intensitate și trăire, în așa fel încât viața fiecăruia să fie stăpânită de iubire.

Dragostea către Dumnezeu trebuie să fie implicată în toate faptele și acțiunile noastre, ea este cea care va topi faptura lăuntrică a fiecăruia și care va preface în făclii slujba aproapelui nostru.

Știm foarte bine că Fiul Lui Dumnezeu s-a făcut părtaș la firea noastră umană pentru a ne descoperi adevărul de credință, pentru a ne mântui și pentru a renaște firea omenească din moarte. Prin Iisus Hristos spune Preotul D. Stăniloaie omul și-a câștigat înfirea duhovnicească a lui Dumnezeu, dar a avut și de învățat și anume că are datoria de a se apropia de semenii săi pentru a se putea apropia de Dumnezeu. Numai iubindu-și semenii va putea ajunge omul să-L iubească pe Dumnezeu.

Înainte de venirea Mântuitorului pe pământ, datorită stării de păcat în care se afla omul, acesta trăia în raporturi nemorale cu Dumnezeu și cu semenii, iar iubirea după cum am văzut era ceva exterior care nu atingea inima omului și care putea fi ușor confundată cu frica. Aceste lucruri nu se mai întâmplă odată cu venirea Răscumpărătorului care ne-a arătat prin exemple concrete cum putem reface legătura cu Dumnezeu, cum trebuie să-L iubim pe Dumnezeu și cum putem întări legăturile frățești cu oamenii.

2.3. – Iubirea față de aproapele

Raporturile dintre oameni se bazau în vechiul Testament pe legea talionului, „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”(Ieșire 21, 24; Levitic 24, 20; Deuteronom 19, 21), și reprezenta etapa revelațională, deoarece acestă lege era total superioară față de legile politeiste unde se punea accentul pe răzbunare și pe principiul individului celui mai puternic.

Această lege statua cu cel care a fost agresat sau vătămat în vreun fel de un alt individ, dacă dorește să i se facă dreptate, și celuilalt adică agresorului i se producea aceleași răni ori ceea ce el produsese. Nu i se putea aplica o pedeapsă mai mare decât ceea ce el făcuse.

Odată cu venirea Mântuitorului această lege este considerată cu totul și cu totul inferioară, de aceea nu i se aduce vreo corectură sau altceva, ci ea este exclusă în totalitate. Nu se putea ca Hristos care promovează iubirea să fie de acord cu această lege. Prin ceea ce învață Mântuitorul, adică dragostea față de aproapele, spulberă întru totul legea Vechiului Testament ce statua raporturile dintre semeni. De acum înainte răzbunarea între oamnei nu trebuie să mai existe, aceasta este îndatorirea lui Dumnezeu fără doar și poate. Dumnezeu știe mai bine cum să ”răzbune” nedreptățile, iar viața fiecăruia dintre noi este mult mai ocrotită în mâinile Lui care știu să păstreze măsura, nu același lucru știind oamenii.

Avem poruncă „să iubim pe aproapele ca pe noi înșine”(Mt. 22,39). Aceasta înseamnă ca să mă bucur pentru aproapele cum mă bucur de mine însumi, să mă întristez pentru aproapele cum mă întristez pentru mine însumi. Aceasta înseamnă să mă bucur pentru succesul copilului vecinului la fel cum mă bucur la succesul copilului meu, și să mă întristez când se îmbolnăvește un copil de pe stradă cum mă întristez când se îmbolnăvește copilul meu. Dar aceasta pare imposibil!

Sfântul Nectarie de Eghina scria ucenicelor sale: „Lanțul care ne leagă este dragostea noastră comună pentru Hristos. Dragostea omenească pe care mi-o poartă cineva nu încălzește inima mea, căci aceasta este o dragoste străină de Hristos, și-mi este imposibil să am în inima mea două iubiri, una conformă cu Dumnezeu și una conformă cu oamenii.”

Și este posibil aceasta deoarece având porunca „să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi”(Mt. 22,39) înseamnă că mi s-a dat puterea să o îndeplinesc, pentru că nu ne dă Dumnezeu porunci, pe care nu le putem îndeplini, așa cum am arătat. Iar, că trebuie să-l iubim și pe aproapele numai cu iubirea lui Hristos, o vedem din porunca Domnului, Care ne spune: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”(In. 15,12).

Cum se poate ajunge însă la aceasta? Pentru aceasta am văzut că trebuie să conștientizez, să iau aminte la dragostea cu care mă iubește Hristos. Văzând această dragoste nu pot să nu încep să răspund acestei iubiri. Răspunzând acestei iubiri încep să mă umplu de iubirea frumoasă față de mine însumi, încep să ies din egoismul meu și să am revelația persoanei, cum am arătat.

Având iubire frumoasă față de mine, simțind iubirea lui Hristos, simt nevoia să arăt și celuilalt această iubire, am înscrisă în mine iubirea față de aproapele, pe care o descopăr existentă în mine, de la Dumnezeu, și care se activează în relațiile cu aproapele. Numai când iubesc pe aproapele înseamnă că am iubirea lui Hristos.

„Dacă-și iubește fratele, omul simte totodată că și el și fratele lui sunt «de la Dumnezeu», și de aceea se poartă dumnezeiește cu fratele lui, căci iubirea este putere dumnezeiască între cei ce se iubesc.” Iubirea aproapelui este criteriu al adevărului pentru creștin. Spune Sfântul Apostol Ioan: „prin aceasta cunoaștem pe fiii lui Dumnezeu și pe fiii diavolulu; oricine nu face dreptate nu este din Dumnezeu, nici cel ce nu iubește pe fratele său. Pentru că aceasta este vestea pe care ați auzit-o de la început, ca să ne iubim unul pe altul.” (I In. 3, 10-11). Și repetă Sfântul Evanghelist Ioan: „Oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni și știți că orice ucigaș de oameni nu are viață veșnică dăinuitoare în El.

În aceasta am cunoscut iubirea: că El Și-a pus sufletul pentru noi, și noi datori suntem să ne punem sufletele pentru frați.

Iar cine are bogăția lumii acesteia și se uită la fratele său care este în nevoie și își închide inima față de el, cum rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu?”(I In. 3,15-17).

Și simțind că parcă nu a imprimat suficient iubirea față de aproapele în inima noastră, repetă: „Și aceasta este porunca Lui, ca să credem întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Său, și să ne iubim unul pe altul, precum ne-a dat poruncă”(I In. 3,23).

Iubirea aproapelui are în noi și alte profunzimi ontologice. Vedem aceasta din următorul exemplu: un ucenic „l-a întrebat pe părintele Porfirie: «Cuvioase, în rugăciunea dumneavoastră, pentru toți acești oameni ce ziceți?» Iar părintele, în felul său firesc mi-a răspuns: «Ei, ce să spun? Spun mai întâi: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!». «Ziceți Miluiește-mă? Dar ei v-au cerut să vă rugați pentru ei, nu pentru Cuvioșia Voastră», i-am răspuns mirat. Iar părintele, încă o dată, m-a luat pe nepregătite, spunându-mi: «Bine, dar tu nu știi că, dacă Dumnezeu nu mă miluiește pe mine, nu te miluiește nici pe tine? Nu știi că tu și eu suntem unul?». Cuvinte simple, însă foarte, foarte adânci. Atât de adânci că Părintele, în altă discuție mi-a spus că în acest sentiment al unirii noastre cu celălalt se ascunde taina vieții duhovnicești în Hristos.

Mai târziu, citind cărți ale Sfinților Părinți, am văzut că nu există milostenie mai mare către alții, decât propria noastră sfințenie”

Prin urmare afirmăm că iubirea față de Dumnezeu înseamnă în primul rând iubirea față de semeni, iar iubirea noastră față de aproapele trebuie să fie cel puțin la înălțimea iubirii față de sine. În acest sens Sfântul Apostol Pavel spune „Căci nimeni vreodată nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește și îl încălzește, precum și Hristos Biserica”. Iubirea de aproapele trebuie să angajeze toate mădularele trupului și toate activitățile vieții trebuie să se raporteze și la aproapele, așa cum se raportează la Dumnezeu.

Trebuie să accentuăm, cu Mântuitorul Hristos, că stringența acestor porunci este doar a Legii și a profeților, nu și a Sa, pentru că ele nu pretind jertfa de sine, așa cum a înțeles Domnul iubirea Sa pentru oameni (Ioan 3, 16). De aceea, porunca cea nouă și înnoitoare de conștiințe a Mântuitorului este iubirea față de aproape, cu prețul jertfei, după însăși pild Sa. Tocmai de aceea are și îndreptățirea nu numai s-o recomande și chiar s-o pretindă de la ai Săi.

„Și, în sfârșit, iubirea aproapelui în Hristos implică și iubirea vrăjmașului. Spune Sfântul Siluan Athonitul: „Dacă nu se roagă pentru vrăjmași, sufletul nu poate avea pace… Domnul m-a învățat să iubesc pe vrăjmași, dar Duhul Sfânt ne învață iubirea și atunci vom simți milă chiar și pentru demoni, căci ei s-au dezlipit de bine, au pierdut smerenia și iubirea lui Dumnezeu… Cel ce a învățat de la Duhul Sfânt să iubească va suferi toată viața pentru cei ce nu se mântuiesc, varsă multe lacrimi pentru oameni și harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmașii lui… Noi trebuie să avem un singur gând: ca toți să se mântuiască. Sufletul să aibă milă față de vrăjmași și să roage pentru ei, pentru că s-au îndepărtat de adevăr și merg în iad.”

2.4.Iubirea față de propria persoană

Omul a fost creat trup și suflet. Trupul și întreaga natură au fost aduse la existență pentru ca omul să poată realiza și susține comuniuni cu semenii săi, pentru ca mai apoi să intre în comuniune cu Dumnezeu într-un mod concret. Din acest motiv omul are îndatoriri individuale, personale și comunitare, și de aici decurge îndatorirea de bază de a ne îngriji viața personală dar și viața celor ce se află în jurul nostru, fie ei aproape ori departe.

Despre îndatoririle pe care individul le are față de sine știm că acestea sunt necesare pentru ca el să-și îndeplineasă rosturile sociale în condiții cât mai bune cu putință Prin faptul că omul este o ființă socială automat are o serie de îndatoriri în ceea ce privește responsabilitatea morală față de ceilalți oameni din societate. El este lăsat de Dumnezeu pe pământ să trăiască în cadrul societății, în colectivitate și să se asocieze cu cei din jurul lui, să se ajute unul pe celălalt, astfel încât să răspundă cât mai bine la nevoile celor din jur, la iubirea față de aproapele, dar și la datoriile speciale ce sunt impuse de forme deosebite ale vieții sociale.

La nivelul întregii lumi, viața socială înseamnă viața fiecărui om în parte. Asta înseamnă că viața socială la nivel general depinde exclusiv de viața individuală a membrilor ce o compun. Pentru ca societatea să aibe un rost și să funcționeze la parametri normali este necesar ca fiecare individ să aibă locul său bine stabilit, adică să își facă datoria în cadrul grupului din cre face parte și mai departe în cadrul societății individul trebuie în primul rând să-și facă datoria față de sine însuși.

Întâia datorie pe care omul creștin o are este iubirea față de sine. Omul trebuie să aibă grijă de propria persoană deoarece viața este un dar pe care Dumnezeu i l-a încredințat cu scopul de a-l păstra și a-l desăvârși.

„A se iubi pe sine înseamnă, în general a se prețui pe sine și pe acest temei, a-și dori binele și a tinde spre el. În sens creștin, iubirea de sine este dispoziția creștinului de a prețui darurile firești și harice pe care i le-a împărtășit Dumnezeu, unită cu voința divină și de a se uni cu Dumnezeu”.

În cadrul acestei prime datorii pe care o are omul distingem două puncte importante: lepădarea de sine, ceea ce înseamnă că omul trebuie să renunțe la egoism și alipirea de sine, adică de individualitatea cea curată care-l va duce la desăvârșire.

L a fel cum cele trei Persoane, Dumnezeu-Tatăl, Iisus Hristos și Sfântul Duh formează Sfânta Treime, tot la fel și iubirea față de Dumnezeu, iubire față de aproapele și iubirea față de sine formează o trinitate absolută, o trinitate ce nu poate fi despărțită. Vorbind despre iubire vorbim despre toate cele trei forme ale ei, la fel cum dacă vorbim despre Dumnezeu vorbim de toate cele trei Persoane.

Deci iubind pe Dumnezeu ca poruncă supremă și pe aproapele ca pe propria persoană, declarîm că aceste trei datorii sunte legate indisolubil, iar iubrea de sine reprezintă norma după care trebuie să iubim pe aproapele. Modul în care fiecare om își iubește propria persoană arată cum iubește sau cum ar trebui să iubească și pe aproapele, întrucât iubirea care există în noi trebuie revărsată și împărtășită celor din jurul nostru. Iubirea nu poate exista numai pentru sine, am putea spune că iubirea are nevoie să-și găsească nu partener de dialog, un partener care să primească iubirea și la rându-i să dăruiască iubire.

Părinții Apostolici categorisesc credinciosul și îl privesc după valoarea lui ca purtător de Hristos (ca hristofor) și purtător de Dumnezeu, iar iubirea față de sine decurge ca o consecință firească și naturală a concepției lor despre viața și a datoriilor față de ea. Gnosticii din vremea Părinților Apostolici aveau o percepție nu tocmai în regulă și nu tocmai bună despre trup, considerându-l rău din ființă, iar modul prin care ei considerau că scapă de el era distrugerea până la satisfacerea abuzivă a instinctelor.

Această concepție a gnosticilor care este una eronată este combătută de „Păstorul lui Herma” care spune „Vezi ca nu cumva să suie în inima ta gândul că acest trup al tău este stricăcios și că-i poți pângări cu vreo faptă rușinoasă, căci dacă pângărești trupul, pângărești și pe Duhul Sfânt; iar dacă pângărești trupul nu vei avea viață”. Un alt îndemn îl avem de la Sfântul Clement Romanul: „Păstrați trupul curat și pecetea nepătată pentru ca să dobândiți viața veșnică”.

Bineînțeles că viața trupească și cea sufletească sunt strâns legate între ele, iar orice faptă savârșim în această viață va avea repercursiuni și în viața sufletească și invers.

Prin urmare credinciosul care se iubește pe sine și dorește să ajungă la desăvârșire, se îngrijește și de trup și de suflet și are grijă ca nici o impuritate morală să nu-și facă locaș către ele și să ajungă a le stăpâni, ba din contră acela alungă tot răul smulgându-l din rădăcină și trăiește numai șu numai pentru Dumnezeu și pentru a-și împlini poruncile.

În Vechiul Testament iubirea de sine nu era încurajată, chiar era atinsă sensibilitatea umană într-un mod dureros am putea spune: „Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni… M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare și iată totul este deșertăciune și vânare de vânt… Soarta omului și soarta dobitocului este aceeași: precum moare omul moare și celălalt… „(Eclesiast I, 2-17; III, 19”. Prin aceste cuvinte credincioșii Vechiului Testament puteau cu greu a adopta o atitudine pozitivă față de propriile persoane, despre împlinirea datoriilor față de sine nici nu se putea vorbi prea mult.

Cu privire la iubira de sine, tot în Vechiul Testament, cercetând literatura ascetică a vremii găsim expresii care nu numai că nu o susțin dar o denigrează și o condamnă: „iubirea de sine este izvorul tuturor relelor”; „omul trebuie să se facă el însuși dușman neîmpăcat al său” sau „păzește-te de maica tuturor relelor: de iubirea de sine”, etc, expresii care abundă literatura ascetică, au dat prilej unora să afirme că marii asceți de demult ai Bisericii ar fi propovăduit o concepție „profund-negativă față de viață în general și de iubirea față de sine în special”.

Creștinismul Noului Testament a venit însă cu o nouă concepție despre iubirea de sine și o definește ca o introducere absolul necesară pentru iubirea de semeni, în condițiile în care ea creează condițiile morale necesare pentru ca aceasta din urmă să poată fi practicată și totodată îl eliberează pe credincios de tirania egoismului.

Deși Mântuitorul nu ne spune direct că avem îndatorirea de a ne iubi această iubire este un lucru natural ce vine de la sine și pe care orice om îl posedă întrucât este măsura și felul în care iubim pe aproapele. Suntem la fel de datori să ne iubim pe noi înșine la fel cum suntem datori să iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru. Așadar, prin iubirea de sine nu putem cuprinde întreaga iubire „ci numai o dimensiune a ei.”

Dar în esență ce este iubirea de sine?

A-ți iubi propria persoană înseamnă a o prețui, iar din punct de vedere creștin este dispoziția creștinului de a prețui darurile naturale pe care le-a primit la creație, și darurile hasice pe care Dumnezeu i le-a împărtășit. Această dispoziție este unită cu năzuința și străduința de a-și săvârși viața spirituală conformă cu voința divină și de „a se uni cu Dumnezeu.”

În principiu iubirea față de sine nu poate fi și nu poate căpăta un aspect negativ, nu poate deveni distrugătoare a sufletului atâta timp cât ea își are originile în iubirea de Dumnezeu. Însă în momentul în care iubirea de sine este pur exterioară nu mai este acceptată de creștinism deoarece se împotrivește iubirii lui Dumnezeu. Din această cauză teologia a stabilit anumite limite până unde poate merge iubirea de sine.

„Mai întâi, iubirea de sine trebuie să rămână în limitele indicate de individualitatea sa proprie pentru ca să nu se înstrăineze de misiunea încredințată lui de Dumnezeu și să nu cunoască eșecul imposibilului. Acest lucru îl are în vedere Sfântul Apostol Pavel când scrie: În puterea darului ce ni s-a dat, spun oricui care este între voi să nu năzuiască mai mult decât i se cuvine să năzuiască”( Romani XII, 3).

Limita numărul doi este iubirea de Dumnezeu, pentru că în tot ceea ce face omul, Dumnezeu trebuie să se afle în mijloc. El este punctul de plecare în orice activitate și în orice pas pe care omul în face. Iubirea de sine stă în cadrul iubirii față de Dumnezeu și este ănspirată din aceasta. Faptul că omul își deschide sufletul pentru a-L primi pe Dumnezeu și pentru a-L iubi nu înseamnă că iubirea de sine slăbește, ci dimpotrivă ea primește putere și reușește să-și canalizeze energiile mult mai bine pentru a-și asigura o dezvoltare optimă.

A treia și ultima limită a iubirii de sine este obligația individului de a-și iubi aproapele. Nu se poate ca omul să se iubească pe sine și să ajungă la iubirea de Dumnezeu fără să-și iubească aproapele pentru ca omul este ființa care a fost creată să fie în relație permanentă cu semenii săi. Omul trebuie deci să încadreze în iubirea de sine și iubirea de semeni. „Iubirea aproapelui ajută esențial la dezvoltarea normală a iubirii de sine, ferind-o de egoism și îndrumând-o să folosească virtuțile agonisite prin iubirea de sine pentru sporirea binelui”.

Coliziunile eventuale între iubirea de aproapele și iubirea de sine pot fi rezolvate prin aplicarea „regulei de aur” formulată de Mântuitorul: „Ci toate câte vreți să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi faceți lor”(Matei VII, 12; Luca VI, 31).

Prin urmare creștinul ortodox își îndeplinește îndatorirea față de sine în ceea ce privește iubirea numai atunci când îl iubește pe Dumnezeu, deoarece propria-i persoană se descoperă, se hrănește și duce viața cea adevărată doar în Dumnezeu.

În cazul raportării iubirii de sine la iubirea pentru aproapele constatăm că ele trebuie să fie cel puțin egal sau iubirea față de aproapele să fie mai mare. Ideea de bază este ca Tu ca individ să renunți la a face ceva pentru tine, în detrimetrul aproapelui. În altă ordine de idei iubirea de sine înseamnă jertfă, lepădare de sine, renunțare la sine chiar.

Concluzionând spunem că iubirea de sine are o importanță colosală pentru viața credinciosului, pentru ca prin ea recunoaște să-și dea seama de cât de păcătos poate fi și cât de slab în același timp. Această constatare îl poate duce pe om către smerenie și îl poate face să rămână statornic și să nu se abată de la calea virtuții.

„Fără iubire de sine nu există mântuire, căci iubirea de sine este hotărârea credinciosului de a colabora cu Dumnezeu la desăvârșirea creaturii Sale. În sfârșit, eliberând lăuntric pe credincios de tirania instinctelor egoiste, iubirea de sine creează condițiile morale pentru practicarea iubirii față de aproapele”.

Credinciosul este convins că apariția sa în lume se datorează iubirii lui Dumnezeu. Coborârea chenotică a Fiului lui Dumnezeu în chipul omului dovedește desăvârșit valoarea pe care chiar și după cădere creatura o are înaintea lui Dumnezeu. Iar faptul că omul, nu altă creatură a putut sluji la Întruparea Domnului, constituie supremul argument în favoarea primatului ființei umane față de orice altă zidire. „Mare lucru este omul”, exclamă cu adâncă admirație Fericitul Augustin. Nici una dintre creaturi, ne învață Clement Alexandrinul, n-are înaintea lui Dumnezeu situația omului. Omul singur este înrudit cu Dumnezeu și singur el are ceva în sine care atrage iubirea lui Dumnezeu. Și acest ceva nu dispare din om nici după căderea lui în păcat „căci păcatul e legat de lucrarea, nu de ființa lui”.

2.5. – Ascultarea și împlinirea celei mai mari porunci – condiția necesară pentru mântuire

Cel mai bine poate fi definită ascultarea prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Am putea spune că ascultarea înseamnă iubire pentru că aceasta este cea mai mare poruncă din legea cea nouă după cum am văzut în cele discutate anterior.

Datoria omului de a asculta de Dumnezeu și de poruncile Lui nu trebuie condiționată sub nici o formă de cunoașterea rațională. Ascultarea se face în primul rând cu inima pentru că altfel încercând să ascultăm rațional am putea greși din cauza faptului că rațiunea nu este curată. Ascultarea și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu printre care cea mai mare este iubirea, trebuie privită de noi oamenii nu ca un jug și nu ca pe o datorie față de cineva, ci ca pe cea mai mare datorie pe care omul o are față de sine.

Porunca cea mai mare a iubirii adusă de Mântuitorul Iisus Hristos, trebuie privită ca un medicament pentru om, un medicament ce-l poate duce la vindecarea de păcate de care are nevoie stringentă.

Sensul cuvântului poruncă poate provoca oamenilor repulsie, prima reacție a lui fiind să se ferească, să fugă și să respingă. Porunca la nivel uman înseamnă ca cineva să fie superior altcuiva, adică un individ are dreptul de a-i porunci unui subaltern. Pentru om aceasta reprezintă o apăsare și nu se simte tocmai confortabil pentru că nu mai are libertatea de care are nevoie.

Însă o percepere de acest gen a poruncii iubirii pe care Mântuitorul a dat-o nu poate fi atribuită pentru că Dumnezeu Fiul nu are interese sau beneficii de pe urma noastră, ci ne cere acest lucru pentru îndreptarea noastră și pentru revenirea pe făgașul normal al lucrurilor.

Ascultarea poruncii celei mari a lui Dumnezeu presupune în viziunea Sfântului Antonie cel Mare „să o pui în practică în mod firesc, atât ca pe o chemare, cât și ca pe un cuvânt de ultimă autoritate. Nu este permis să faci comentarii asupra ei și nu trebuie să o privești prin prisma promisiunii pe care o cuprinde, nici să o păzești pentru recompensa câștigată prin observarea ei; trebuie să o primești ca pe un imperativ divin, demn de a fi urmat”.

Ascultarea poruncii lui Dumnezeu nu trebuie să însemne numai așteptarea recompensei care este presima, ci omul trebuie să încerece a nu mai avea alt țel decât a fi în conformitate cu voița Domnului și de a împlini marea poruncă prin iubire față de El.

Privitor la ascultarea necondiționată de porunca Mântuitorului Iisus Hristos Preotul Ghelasie de la Frăsinei spune: „Noi, cei de azi, cu credință împuținată, primim mai greu legile morale așa, ca ascultare necondiționată de cunoașterea rațiunii lor. Ca să înțelegem bine ce e păcatul, trebuie să ne raportăm clar și hotărât la Chipul Omului, că păcatul e tocmai falsificarea acestui chip care ne dă identitatea și orientarea spre Viață. Orice păcat este împotriva firii, împotriva propriului Chip, prin care suntem în relație cu Izvorul Vieții Dumnezeu și, de aceea, prima consecință a păcatului este desfigurarea, ascunderea și dezorientarea omului în relația sa cu Dumnezeu”

Poruncile lui Dumnezeu au menirea de a-l duce pe om pe drumul cel bătotorit, drumul către Împărăția cerească, dar omul se înstrăinează tot mai mult de viața și de Chipul cel adevărat și începe din ce în ce mai mult să nu mai accepte poruncile lui Dumnmezeu, părându-i-se absurde și lipsite de raționament. Dar omul cu cât este mai departe de Creatorul său cu atât nu vede că problema este în sine, că iubirea și lumina din sine sunt enexistente, iar întunericul domină gândurile și rațiunea lui. Cu cât va participa mai mult la iubirea dumnezeiască și va asculta poruncile date de Mântuitorul cu atât omul se va luimna și va înțelege lucrarea cea minunată a harului lui Dumnezeu.

În momentul în care ascultăm de Mântuitorul și se marea poruncă a iubirii pe care Acesta a instituit-o înseamnă că Îl urmăm , iar rațiunea noastră nu trebuie să atingă decât un punct și anume împlinirea cuvântului lui Dumnezeu în mod gratuit din dragostea ce i-o purtăm.

Capitolul III. – De la ascultarea și împlinirea poruncilor Vechiului Testament, la ascultarea și împlinirea poruncilor Noului Testament

3.1. Poruncile Vechiului Testament – Decalogul

Poruncile Vechiului Testament sunt poruncile care au fost implimentate de Dumnezeu în sufletul și în inima protopărinților noștri, dar care odată cu căderea în păcat au fost uitate, dacă putem spune așa și din această cauză a fost necesar ca aceste porunci să fie reînnoite, să ni se aducă aminte așa cum ni se spune la Ierusalim XIX, 16.

Această necesitate se simțea deoarece omul începuse să se abată tot mai mult de la rânduială cea bună și de la scopul pentru care fusese creat. În acest fel au apărut legile, poruncile, sinoadele și canoanele ce au fost date. Vorbind despre Vechiul Testament știm că poporul lui Israel a greșit de foarte multe ori împotriva lui Dumnezeu, iar pentru a stopa acest fenomen Dumnezeu a decis că este momentul să dea codul de legi care a rămas cunoscut drept Decalogul și care îi trasa omului din nou drumul pe care trebuie să-l urmeze pentru a putea să-și călăuzească pașii spre împărăția cerurilor.

Morala creștină spune următoarele despre Decalog: „este pecetluirea dumnezeiască a îndreptarului sădit dintre început de Creator în firea noastră, ca să ne călăuzească pe căile vieții. Înainte de a fi scrise pe table de piatră, aceste porunci au fost întipărite de Dumnezeu în cugetul și inima protopărinților noștri. Dar după căderea lor în păcat, a fost nevoie ce aceste porunci să fie din nou amintite în fulgere și tunete, în sunete de trâmbiță (Ieș. XIX, 16), să fie săpate în piatră și așezate de Moise în Chivotul Legii, din altarul Cortului Sfânt. Cu toate că Decalogul este temelia moralității, așa precum rezultă din însăși ființa religiei mozaice, totuși el a devenit baza adevăratei morale numai atunci când a fost completat cu idei mult mai înalte și mai valoroase în sensul și în spiritul învățăturii evanghelice”.

Prima poruncă pe care a dat-o Dumnezeu a fost: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău Cel ce te-am scos pe tine din pământul Egiptului și din casa robiei, să nu-ți fie ție alți Dumnezei afară de mine”(Ieșire 20,2).

Prin această poruncă se arată ierusalimitenilor că Dumnezeu este unic și numai pe El trebuie să-l cinstească, iar lați dumnezei închupuiți să nu mai exiete în concepția lor. Chiar dacă Dumnezeu se adresează ierusalimitenilor nu înseamnă că porunca este valabilă numai pentru ei, și credincioșii de astăzi trebuie să o respecte cu sârguință și seriozitate.

Prin ea Dumnezeu cere de la noi un cult care să se adreseze numai Lui, neadmițând excepții. El este acela care așa cum pe ierusalimiteni i-a eliberat din robia Egiptului, așa ne-a eliberat pe noi toți de robia păcatului și de robia morții. Acesta este motivul pentru care ne cere să-l slujim numai Lui și nu celor ce nu există.

„Origen îl îndeamnă pe oricine ascultă acest cuvânt să părăsească Egiptul (lucrurile acestui veac), să treacă din robia lumii căzute în păcat, pentru a veni în casa libertății, la o viață conformă cu poruncile lui Dumnezeu”.

Desigur că această cinstire a lui Dumnezeu prsupune o cunoaștere destul de profundă care se face după cum știm fără dovezi palpabile și fără ajutorul rațiunii; cunoașterea cea mai intensă a lui Dumnezeu făcându-se în inima credinciosului.

Fiecare dintre noi știe că Dumnezeu nu a fost văzut de nimeni. El a fost cunoscut doar prin prisma Fiului Său Iisus Hristos după cum ne spune și Sfântul Evanghelist Ioan (In. 1, 18). Sfânta Scriptură ne spune că Dumnezeu este cunoscut de cel ce-L cunoaște pe Fiul, deoarece Fiul are tot ce are și Tatăl. Sfântul Duh are și El un rol deosebit deoarece ni-l face cunoscut pe Mântuitorul ca Fiu al lui Dumnezeu și mai mult de atât, activează în noi oamenii, producând între noi și Hristos cea mai mare unire care se produce prin participare.

Cunoașterea se mai poate face și prin revelație, fie ea naturală sau supranaturală. Despre cunoașterea care se face pe calea rațiunii și poartă numele de cunoaștere catafatică putem sublinia că aceasta este limitată întrucât Dumnezeu poate fi cunoscut doar că și Creatorul și susținător al creației.

Împotriva acestei porunci greșesc:

– cei care sunt fără Dumnezeu,

cei care au mai mulți dumnezei,

cei ce se leapădă de Pronia lui Dumnezeuși țin seamă de noroc și de ursitori,

toți fermecătorii, vrăjitorii și

cei care cinstesc cele nevrednice de cinste,

toți cei care nu cred cu dreaptă socoteală într-unul Dumnezeu cel în Treime.

Așadar toți acei care își pun nădejdea mai mult în om, în creaturi, în propriile persoane sau în orice din această lume pământească mai mult decât în Unicul Dumnezeu, greșesc foarte mult și nu este bine plăcut lui Dumnezeu.

Porunca a doua spune: „Să nu-ți faci chipo cioplit și nici vreo asemănare cu ceva din câte sunt în cer, sus, ori din câte sunt pe pământ, jos, ori din câte sunt în apele de sub pământ, să nu te închini lor, nici să slujești lor” (Ieșire 20, 4).

Prin termenul chip cioplit înțelegem idol, pe care dicționatul Noul Testament îl definește: „chip cioplit după asemănarea omului, a păsărilor, dobitoacelor sau târâtoarelor (Rom. 1, 23), consideart zeitate, sau ”dumnezeu”, și căruia i se aduceau jertje și închinare, ca atare”.

Trebuie menționat că Dumnezeu nu dorește și nu are intenția de a interzice operele de artă, ideea centrală fiind că acestea nu trebuiesc transformate în idoli la care oamenii să se închine. Subliniem acest lucru întrucât au existat în decursul istoriei înțelegeri greșite ale poruncii având exemplu pe Philon din Alexandria și pe Iosif Flaviu care condamnă atât sculptura cât și pictura.

Porunca a doua este într-un fel o completare a primeia și este de înțeles că trebuie oferită cinstirea sau adorarea care i se cuvine numai lui Dumnezeu, fiind totodată interzisă cu desăvârșire închinarea la idoli, adică la „chipuri cioplite” cum sunt denumite. În același timp porunca de față ne oprește pe noi creștinii de la închinarea la orice patimă spre exemplu : desfrânarea, lăcomia și multe altele care ne-ar înrobi și am uita de Dumnezeu.

În ceea ce-i privește pe izraeliți pentru că ei au fost primii care au primit această poruncă graviditatea încălcării acestei porunci ear cu atât mai mare cu cât Muntele la baza căruia se aflau era un fel de templu al lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că trebuiau să aibă o viață model.

Cei care fac următoarele greșesc împotriva acestei porunci:

– slujesc idolilor, închinându-se zidirii iar nu Ziditorului preum păgânii și închinătorii la idoli

care slujesc idolilor indirect, prin impătimirea ce au față de materie și față de lucrurile lumii – precum sunt lacomii

care-și îmbuibă pântecele

toți aceea care au evlavie fățarnică și nu adevărată, și toți aceia care socotesc evlavie lucrurile cele de afară și nu iau în seamă lucrurile cele mai grele ale Legii: judecata, mila și credința (Mat.23, 23)

care cred în nălucirile viselor, precum și cei pătimași și iubitori de dezmierdări, care iubesc și au patimă la chipurile și idolii patimilor lor, care le închipuie în mintea lor.

„În această perioadă complexă a crizei pe care o traversăm, ieșirea din tragedia idolatră a omului modern se poate realiza doar printr-o autentică transformare interioară, care să-l conducă de la statutul actual de individ la starea de persoană eclesială pnevmatoforă, transfigurată de prezența iubirii divine”.

Porunca a treia – „Să nu iei numele Dimnului Dumnezeului tău în deșert, pentru că nu va lăsa nepedepsit Domnul pe cei care va lua numele Lui în deșert”(Ieșire 20, 7) oprește luarea numelui lui Dumnezeu în deșert, doarece astfel s-ar contrazice cu datoria pe care omul o are de a-L premări pe Dumnezeu. Mai simplu spus numele lui Dumnezeu nu trebuie luat în derâdere sau rostit în orice conjunctură fără a exista o cinste în inima omului atunci când îl rostește. Ca exemplu am putea oferi iubirea față de cineva foarte drag nouă și căruia îi pronunțăm numele ori ne aducem aminte de ea numai cu gând de bucurie și cu inima deschisă, deci lui Dumnezeu care este Creatorul nostru și Cel care ne-a scos din robia păcatului cu atât mai mult ar trebui să facem precum am descris.

De aobicei numele lui Dumnezeu se folosește atunci când o persoană derește să certifice veridicitatea unei informații. În acest caz Dumnezeu este preamărit întrucât este chemat ca și martor al celor afirmate. În derâdere âl iau dimpotrivă, cei care jură strâmb sau în calea făgăduinței făcută în numele lui Dumnezeu.

Bineînțeles că și astăzi are valoare această poruncă, dar numai că oamenii nu o prea bagă în seamă. Oamenii de astăzi nu se mai raportează la Dumnezeu, iar în puținele cazuri când o fac îl cugetă după patimile fiecăruia. Doar puțini drept credincioși înțeleg valoarea poruncii despre care vorbim și în rugăciunile pe care le fac cheamă în ajutor numele lui Dumnezeu pentru că așa cum spune Apostolul „tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui”(F.A. 2,21).

„Aceasta poruncă oprește, de asemenea, orice blasfemie sau hulă la dresa lui Dumnezeu, adică blestemul și sudalma sau înjurătura, necinstirea lucrurilor sfinte, folosirea numelui lui Dumnezeu în lucruri de rușine”.

Se ridică împotriva acestei porunci aceia care:

”- hulesc

fac jurăminte, încalcă jurăminte, pun pe alții să facă jurăminte

pomenesc pe Dumnezeu la orice pricină și zic: Dumnezeu știe, și altele asemenea cu acestea

făgăduiesc lui Dumnezeu să facă vreun lucru bun, dar nu se țin de cuvânt

prorocii mincinoși

cer de la Dumnezeu cereri necuviincioase după voia lor

se ia cuvintele Scripturii în glumă și în râs

nu suferă ticăloșiile și bolile trupului cu răbdare și cu mulțumire, ci cârtesc socotind pe Dumnezeu nedrept

dacă hulește pe Dumnezeu și pe sfinții lui și face și pe alții să hulească

socotește că Dumnezeiasca Scriptură cuprinde basme, se împotrivește ei și laudă cărțile păgânilor”.

Porunca a patra – „Adu-ți aminte de ziua Sâmbetei să o sfințești pe ea, șase zile să lucrezi și să faci toate lucrurile tale, iar a șaptea zi, Sâmbăta Domnului Dumnezeului tău”(Ieșire 20, 8).

Încă din primele două cuvinte „Adu-ți aminte”… Dumnezeu atrage atenția asupra importanței acestei porunci și însemnătatea pe care o are ziua de odihnă pe carte Însuși a condfințit-o. Odihna nu înseamnă lenevie, așa cum cei mai mulți contemporani de-ai noștri înțeleg, ci odihna înseamnă meditație, rugăciune, luare aminte la tot ceea ce ne-am înșit în timpul săptămânii mai ales din punct de vedere spiritual și totodată înseamnă mulțumirea ce trebuie să plece din inima omului către Bunefăcătorul lui, Dumnezeu.

Nu putem trece cu vederea peste faptul că în cartea Ieșirea, a doua carte a Vechiului Testament, porunca este cu strictețe legată de actul creației iar omul nu are voie să uite că ziua a 7-a este cea în care Dumnezeu s-a odihnit (vers 11), în cartea a V-a a Vechiului Testament, adică în Deuteronom are într-un fel legătură cu dreptatea socială spunând „Pentru că și robul și roaba ta să se odihnească întocmai ca tine (Cap. 5, 14). În orice caz porunca este destul de limpede pentru evrei, adică ei acceptă de bunăvoie să adere la Dumnezeu, la legământul făcut cu El pentru a avea parte de bucuria binecuvântării Lui. Pentru asta trebuie să-și aducă aminte întâi de toate de două lucruri: momentul în care omul a fost creat și cel mai important cine este Creatorul.

Putem deduce fără să greșim că Dumnezeu a dorit să ne însușim ziua de odihnă tocmai pentru ca să nu devenim sclavi ai tuturor celor pământești, să existe o zi în care activitatea să se întrerupă pentru ca omul să-și dea seama care este de fapt menirea lui pe pământ.

Totodată prin această poruncă Dumnezeu îndeamnă la muncă și nu la lenevie „6 zile fă-ți în acelea toate ale tale”.Mântuitorul Iisus Hristos în Noul Testament chiar sfințește munca prin cuvintele: „Tatăl Meu lucrează până acum și Eu lucrez” (Ioan V, 17), iar Sfântul Apostol Pavel scrie tesalonicenilor: „Iar dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce”(2 Tes.III, 10).

Ziua de odihnă mai poate fi interpretată și ca zi în care oamenii trebuie să-și refacă forțele pentru a putea munci în continuare, și tot în această zi omul este dator lui Dumnezeu să dea un fel de „zeciuială”, după modelul evreilor care dădeau 10 la sută din roadele muncii lor. Această zeciuială pentru care creștinul trebuie să o dea astăzi nu se referă la ceea ce câștigă din punct de vedere material, ci spiritual. Dar Dumnezeu este convins că omul nu are cum să-i mulțumească pe cât de mult ajutor oferă El, însă măcar o mică parte să se întoarcă la El ca mulțumire.

„Faptul că în Noul Testament ziua sabatului (sâmbetei), deci, ziua a șaptea, a fost înlocuită cu ziua duminicii (ziua întâi) nu schimbă întru nimic caracterul sfințeniei zilei de odihnă, după cum nu îndreptățește pe nimeni a serba mai departe ziua sâmbetei ca zi de odihnă și nu ziua duminicii.”

În legătură cu această poruncă și cei care greșesc împotriva ei îi putem aminti pe următorii:

„ – cei care nu merg la Biserică Duminica – în care a mutat Dumnezeu Sâmbăta cea veche și oentru că El este Domn Sâmbetei (Matei 12,8) și nu este supus nici unei stăpâniri, dar și pentru că în ziua aceasta a fost Învierea Lui

cei care nu merg la biserică la celelalte sărbători ale Domnului și ale Maicii lui Dumnezeu și ale Sfinților, care nu merg să asculte Dumnezeieștile cuvine

cei care merg la Biserică, dar numai din obicei, ca să-și petreacă vremea neluând aminte la slujbă, ci numai bârfind și vorbind despre cele lumești

cei care, pentru pofta fără măsură a bogăției, lucrează sărbătorile, sau pun pe alții să lucreze, cei care fac jocuri, mâncăruri și băuturi, vrajbe și alte asemenea necuviințe și merg pe la cârciumi în aceste zile, cu deosebire de Sfintele Paști

cei care în loc de a sta acasă și a-și aduce aminte de ziua aceea, în care cerurile se vor deschide și se va arăta Judecătorul cu trâmbițele lui, se va face învierea morților, judecata cea dreaptă și răsplătirea fiecăruia după lucrurile sale, ci fac voile diavolului și poftele satanei, neaducându-și aminte de cuvântul Scpriturii

cei care știu carte și nu citesc cărțile cele dumnezeiești la sărbători

păstorii și întâistătătorii de Biserici care nu-și învață poporul

cei care nu dau din avuțiile lor o părticică mică la milostenia ce se strânge la sărbători pentru săraci despre care scrie și dumnezeiescul Pavel”(Cor.16).

Porunca a cincea – „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să-ță fie ție bine și să trăiești mult pe pământ”(Ieșire 20, 12).

Această poruncă urmează după cea în care se consfințește respectarea Sabatului, a zilei de odihnă, și este prima din șirul poruncilor care stabilesc raporturi dintre oameni și oameni. Porunca în viață, ca fiecare copil este dator către părinții săi să ofere respectul cuvenit, să aibă grijă de ei în momentul bătrâneți lor, dar cel mai important aspect este să le facă cinste în cadrul societății.

Prin această poruncă Dumnezeu sfințește familia și „recunoaște” autoritatea familiei și rolul ei în cadrul societății.

Copii trebuie să se raporteze la părinții lor, sșa cum se raportează credincioșii la Dumnezeu. Copii îi cinstesc pe părinți prin ascultare, prin buna lor purtare atât în vorbă cât și în faptă, apărarea părinților atunci când sunt nedreptățiți, mângâierea în necazuri și în suferințe, rugăciuni pentru ei și cererea de ajutor de la Dumnezeu și nu în ultimul rând îngrijirea copiilor față de părinți după moartea acestora.

Mergând mai departe și înțelegând termenul de familie în sensul de familie ca și comunitate creștină, această poruncă poate face referire și la datoriile fiilor spirituali către părinții spirituali și aici cel mai bun exemplu este relația sau familia ce se constuiesc între nași și fini.

Un exemplu concludent de cinstire al părinților îl avem și la Eclesiast 3,2 – 16

„Domnul a înălțat pe tată peste fii și a întărit judecata mamei peste copii. Cel care cinstește pe tată se va curăți de păcat. Și ca acel care strânge comori, așa este cel care cinstește pe mama sa. Cel care cinstește pe tată se va veseli de fii și în ziua rugăciunii sale va fi auzit. Cel care mărește pe tată va avea viață lungă, și cel care se teme de Domnul cinstește pe mama sa. Cel care se teme de Domnul va cinsti pe tatăl său și ca stăpânitor va sluji celor care l-au născut. Cu fapta și cu cuvântul cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți vină binecuvântare de la ei. Că binecuvântarea tatălui întărește casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie. (…) Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrânețe și nu-l mâhni în viața lui. Și chiar de i se va împuțina mintea lui, ai îndurare și nu-l disprețui când tu ești în putere, pentru că milostenia arătată tatălui nu va fi uitată și, în pofida păcatelor, se va zidi casa ta. În ziua necazului tău Își va aduce aminte Domnul de tine și, ca gheața când este senin, așa se vor topi păcatele tale. Ca un hulitor este cel care părăsește pe tată și blestemat de Domnul este cel care mânie pe mama sa.“ (Ecclesiasticul 3, 2-16)

Încalcă porunca a cincea:

– copii care nu cinstesc pe părinții lor cu dragoste, cu ascultare și cu mulțumire, după cum și ei trebuie să ia de la părinți hrană, ajutor, învățătură și pildă bună

care nu cinstesc pe părinții lor duhovnicești, pe arhierei, pe preoți, pe învățători și toți cei cărora li s-a făcut bine și nu cinstesc pe binefăcătorii lor

cei care au căsătorit sau au făcut călugări pe copiii lor cu sila sau i-au pus la altă treaptă fără voia lor, sau nu i-au trimis la Biserică, sau nu s-au îngrijit ca ei să aibă obieceiuri bune, nu i-au pedepsit când au greșit, nu i-au învățat carte, sau vreun meșteșug

asemenea și copiii care nu au îngrijit pe părinți în trebuințele lor, sau nu i-au cercetat în bolile lor, sau fără binecuvântarea lor s-au căsătorit

greșeșete și bărbatul care nu s-a îngrijit pentru femeia sa sufletește și trupește, sau a ocărât-o peste cuviință, sau a pedepsit-o fără dreptate

stăpânii și cei mai mari, care nu poartă de grijă pentru slugile și supușii lor, sufletește și trupește.

Porunca a șasea – „Să nu ucizi”(Ieșirea 20, 15).

Dumnezeu este Creatorul este Cel care dă viața și singurul care are dreptul să o ia. Așadar prin porunca de față este oprită luarea vieții cuiva, adică uciderea și sinuciderea.

Prin prisma faptului că este dată de Dumnezeu viața este cel mai de preț lucru și este premisa tuturor celorlalte bunuri. De aceea omul are obligația să o prețuiască și să o îngrijească. Dar așa precum viața sa îi este scumpă omului, tot așa trebuie să-i fie și viața aproapelui, a celui de lângă el.

Prin urmare uciderea nu este permisă de nici un fel și sub nici o formă. Este învinuti și acela care-l silește pe aproapele său la munci grele și prin asta i se grăbește sfârșitul.

In extenso această poruncă nu oprește numai uciderea trupului care este un păcat foarte greu, dar oprește și uciderea sufletului care este cu mult mai grav. Uciderea sufletului constă în învățăturile ereticești pe care le poate primi un creștin, ea mai poate veni și prin dascălii mincinoși, dar și prin creștinii răi (Mat X 28; XVIII, 17).

De acest păcat se fac vinovați:

„ – cei care omoară pe cineva trupește, sau cu mâna lor, sau prin alții, sau cu sfat

cei care omoară pe cineva sufletește , cum sunt ereticii, învățătorii cei mincinoși și toți creștinii care pricinuiesc sminteală altora cu pilda vieții lor celei rele

cei care în vremea unei boli molopsitoare, știindu-se că sunt molipsiți, se amestecă cu ceilalți și îi molipsesc

cei care se omoară singuri

cei care se aruncă pe ei înșiși în primejdii

mânia, invidia și celelalte patimi, care sunt pricinuitoare de ucidere

dacă a poftit rău aproapelui

dacă are vrajbă cu altul

dacă nu a iertat pe vrăjmașul său, sau nu a cerut iertare de la el

dacă a alungat pe săraci cu cuvinte ocărâtoare

dacă a dat buruieni ca femeia să lepede copilul

dacă a ținut parte celor răi

dacă a bătut pe cineva sau a rănit

dacă a mustrat pe cineva fără dreptate, din mânie și nu din dragoste

dacă a luat stăpânire de dascăl sau de judecător , sau de doctor sau de preot sau de duhovnic, sau de arhiereu sau de boier nefiind vrednic”.

Porunca a șaptea – „Să nu săvârșești adulter”(Ieșire 20, 13)

După cum vedem prin această poruncă este condamnată desfrânarea. Prin desfrânare se produce trădarea tainei instituită de Dumnezeu adică a Tainei căsătoriei, a tainei familiei. Doar în cadrul familiei a permis Dumnezeu unirea trupescă a bărbatului cu femeia, acest lucru fiind instituit încă de la crearea primei perechi de oameni, Adam și Eva.

Prin urmare tot cel ce are legatură trupească în afara căsătoriei desfrânează. Nu numai cei ce nu sunt căsătoriți pot desfrâna, ci și cei căsătoriți, în acest caz desfrânarea purtând numele de preacurvie sau adulter.

Locul acestei porunci nu este deloc întâmplător, ci are o legătură foarte mare cu porunca a șasea, deoarece, desfrânarea reprezintă moarte sufletească. Prin desfrânare omul nu-L mai iubește pe Dumnezeu, ci iubește plăcerea care nu după multă vreme va deveni durere care nu este altceva decât semnul morții trupești.

Prin această poruncă Dumnezeu are scopul de a-l învăța pe om cum să păstreze inima și cugetul curate, să nu cadă în patima plăcerilor și abuzurilor, îl învață cum să se ferească de ceea ce ar putea să-i pună în pericol mântuirea.

„Mai mult ca oricând. Dumnezeu este același ieri, astăzi și în veac. Neschimbate sunt și poruncile Lui. Iar datoria noastră este, spune Sfântul Apostol Iuda, de „a apăra credința dată sfinților odată pentru totdeauna“. Într-o lume secularizată și afrodisiacă, omul poate face față cu greu tentațiilor și dominației coruptibile ale desfrâului. Dar aceasta nu înseamnă că desfrâul trebuie ridicat la rang de virtute și, chiar dacă nu este ușor, trebuie cu tot dinadinsul a ne împotrivi acestui val nimicitor”.

Această poruncă este deosebită de toate celelalte nouă, deoarece se referă la relația omului cu propria persoană, iar faptul că locul ei este aici, adică aproximativ la jumătatea decalogului arată că omul trebuie să fie echilibrat în tot ceea ce face.

Clement Alexandrinul spune că desfrânarea este „atunci când cineva părăsește gnoza cea bisericească și adevărată și înțelegerea despre Dumnezeu și se îndreaptă spre o învățătură falsă, care nu se cuvine, adică îndumnezeiește creaturile sau personifică ceva din cele ce nu există”.

„Eu vă zic vouă că oricine caută la femeie spre a o pofti, a și desfrânat cu ea în inima sa”(Matei V, 28). Așadar gândițivă câte feluri de desfrânare poate săvârși omul și chiar săvârșește de multe ori fără să-și dea seama.

Porunca a opta – „Să nu furi”(Ieșire 20, 14).

Această poruncă oprește însușirea de bunuri pe nedrept. Bunurile de origine materială sunt strict de trebuință omului în ceea ce-i privește viața trupească. În momentul creației omul avea în rai tot ceea ce își dorea, așa încât nu trebuie să dobândească nimic. Odată cu neascultatea poruncii dumnezeiești a fost alungat din rai, iar la porțile lui au fost puși paznici pentru ca omul să nu mai poată intra. De acum înainte el va trebui să-și procure singu toate lucrurile de care va avea nevoie să-și desfășoare viața pe pământ. Problema aici apare ca omul va dori să-și însușească cât mai multe bunuri datorită înfiripării în inima lui a lăcomiei. Dumnezeu permite omului să aibă bunuri personale pentru a se putea întreține pe el cât și propria familie, dar aceste lucruri trebuie câștigate în mod cinstit prin muncă.

„Cât despre proprietatea personală asupra unor bunuri ce depășesc nevoile stricte, aceata este condamnată când este agonisită prin mijloace necinstite în dauna altora și pentru că lipsește unor semeni ai noștri. Căci cine posedă de prisos posedă bunuri străine, după cum a spus Fericitul Augustin”.

Așadar această poruncă condamnă pe cei bogați care și-au agonisit din furt, dar și din exploatarea altor oameni, iar cu cât paguba făcută cuiva este mai mare cu atât și pedeapsa pentru această faptă este mai mare.

Am fost avertizați despre această poruncă și de Mântuitorul Hristos : „Furul nu vine decât ca să fure și să junghie și să piardă (Ioan 10, 10), de aceea: De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind sigur de sine osândit” (Tit.3, 10-11).

Trebuie ca toți să luăm aminte de această poruncă pentru că în foarte multe feluri se poate încălca. Împotriva acestei porunci greșesc, deci :

– cei care sunt hoți pe față, precum sunt tâlharii, răpitorii și cei ce iau cu sila

cei care sunt furi în ascuns și cei care fură pe ascuns

cei care sunt furi amăgitori,cum sunt negustorii și toți cei care se silesc să amăgească pe altul vânzând cu măsuri false și făcând alte mii de meșteșuguri și de minciuni

facă va cumpăra cineva lucru de furat știind că este furat, ca să-l ia mai ieftin

dacă a trecut banii răi în loc de bani buni

dacă nu a plătit cineva celor ce l-au slujit

dacă a găsit ceva și a ascuns fără a cerceta cine a pierdut

dacă nu a participat cinstit la tocmeala care s-a făcut

dacă a dat daruri Judecătorului să judece nedrept sau el a luat daruri ca să judece nedrept

dacă cere milostenie deavând trebuință

dacă vând negustorii lucru cel rău în loc de cel bun, sau îl amestecă cu cel bun

dacă vând un lucru mai scump decât l-au cumpărat

dacă nu vând prercum le poruncește stăpânul

dacă nu fac socoteală corectă cu tovarășii lor

dacă spun minciuni să-și însușească bani străini

dacă a făcut cuiva pagubă la lucru și averea fratelui său

dacă a mutat hotarele și semnele moșiilor sau ale caselor ca să ia din moșia sau casa apropelui său

dacă a tăiat pomi fratelui său

dacă i-a furat animalele fratelui

Porunca a noua – „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău” (Ieșire 20, 16).

Această poruncă stă împotriva minciunii în primul rând și susține adevărul definit ca și concordanță ăntre gândirea noastră și realitate. Ca israeliți mărturia mincinoasă era pricină de judecată care putea duce la moartea persoanei în cauză.

Noi ca și creștini avem datoria de a apăra adevărul în orice situație, atât față de noi înșine cât și față de aproapele nostru. Nu numai că este un păcat pe care Dumnezeu îl incriminează, dar minciuna poate aduce și neorânduire în viața socială.

Datoria cea mai mare a noastră privitoare la această poruncă este că atunci când aproapele nostru se află la ananghie, având nevoie de ajutorul nostru care înseamnă mărturia asupra unui lucru întâmplat, noi să nu cumva să depunem mărturie mincinoasă împotriva lui, nesocotind astfel adevărul în mod intenționat. Numai astfel vom reuși să păstrăm onoarea aproapelui nostru, dar și onoarea personală.

Vinovate de mărturie mincionoasă sunt și unele fapte care le facem gratuit și la care nici nu ne gândim. De exemplu ne vorbim prietenul de rău. Tot mărturie mincinoasă este pentru că el de fapt nu este așa cum îl catalogăm noi sau în orice caz nu este mereu așa.

Trebuie să ne dăm seama că toate aceste fapte mărunte pe care cei mai mulți dintre noi nu le bagă în seamă, poate nu fac altceva decât să degradeze din ce în ce mai mult relația noastră cu Dumnezeu.

Cine păcătuiește față de porunca a noua ?

cei care mărturisesc stâmb și cu nedreptate ca să păgubească, sau să facă rău fratelui lor

cei care au păreri și presupuneri asupra fratelui lor

cei care râd de sluțirile cele firești ale minții, ale glasului, ale feței, sau a celorlalte membre ale trupului aproapelui, fiindcă nu este el pricina acestor sluțiri

judecătorii care pentru daruri, sau că nu socotesc bine lucrul, fac judecată nedreaptă

dacă a sfătuit cineva, sau a îndemnat pe altul să mărturisească stâmb

dacă a împiedicat pe altul cu lucruri nedrepte de a lua vreo dregătorie

dacă a putut saă oprească nedreptățile și mărturiile mincinoase și nu a voi

dacă transmite cuvinte și vești spre vătămarea aproapelui.

Porunca a zecea – „Să nu poftești femeia apropelui tău, să nu poftești casa vecinului tău, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici înjugătorul lui, nici tot dobitocul lui, nici câte sunt ale aproapelui tău”(Ieșire 20, 17).

Această poruncă am putea lega-o de a opta, dar pe lângă oprirea însușirii reale a unor bunuri pe care o face aceasta din urmă, prunca a zecea cuprinde un teritoriu mai vast, adică pătrunde în inima omului, în dorințele lui lăuntrice și le stăvilesc atunci când vine vorba de bunurile altuia și nu ale lui.

La istraelieni porunca aceasta era absolut necesară întrucât după momentul intrării în Pământul Făgăduinței, abuzul trebuia oprit și pedepsit. Acest lucru se întâmplă deoarece fiecare din cele douăsprezece seminții trebuiau să-și împartă pământul să-l cultive și să-l apere. Acesta era modul lor de existență și modul în care își câștigau hrana, iar dacă aveau loc abuzuri, riscau să rămână fără hrană o parte din ei. Așadar prin această poruncă Dumnezeu oprește abuzul și consfințește dreptul de proprietate al fiecăruia.

Prin aceasta Dumnezeu îi cere omului care este credincios să-și înfrâneze poftele și să se supună voineței lui, atât din punct de vedere al faptelor exterioare, dar și din punct de vedere al gândurilor cele mai ascunse . Această ultimă poruncă este ca o încununare a tuturor celorlalte porunci, stabilind relația dintre om și Dumnezeu și relația om – om.

„Mai mult, „porunca îți spune să nu fii rob duhului trupesc, ci să-l stăpânești”. „Dacă trebuie să ne înfrânăm pântecele și cele de sun pântece, atunci este lămurit că am primit dintru început de la Domnul prin lege porunca de e ne tăia poftele”. Nu e oprită doar poftirea celor materiale: „După cum este pedepsit cel care poftește cele ce nu i se cuvin, tot așa nu-i este îngăduit să poftească lucruri false”, adică să răstălmăcească sfintele învățături după urechile sale eretice”.

Trăgând concluziile ce se cuvin putem spune că cele zece porunci ale Decalogului sunt scurte, concise, dar care cuprind o multitudine de lucruri. Fără aceste zece porunci creștinul nu poate urca din punct de vedere duhovnicesc și nu va putea ajunge să-l cunoască pe Dumnezeu în ceruri și să sălășluiască în împărăția Lui.

Deși au o vechime considerabilă, adică în jur de trei milenii jumătate ele nu și-au pierdut însemnătatea și sunt slabe șansele să credem că se va întâmpla asta vreodată. Astăzi au o valoare atât de mare și sunt atât de actuale încât am spune că ieri le-ar fi primit Moise.

3.2. Poruncile Noului Testament: Fericirile

Pentru a împlini legea și voia lui Dumnezeu, după ordinea și rânduiala Vechiului Testament, credincioșii trebuie să asculte și să nu încalce cele 10 porunci. Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” ( Matei 5, 17 ).

Prima grijă a oamenilor este găsirea lui Dumnezeu, iar pentru acest lucru să fie mai accesibil oamenilor Dumnezeu le-a oferit un ajutor – Poruncile dumnezeiești. Mai mult decât atât Dumnezeu îl va și răsplăti pe om pentru ostenelile sale, astfel i s-au dat Fericirile ce îi vor arăta calea către Împărăția cerurilor.

„Cele 9 fericiri sunt atat de potrivite cu nazuințele sufletului creștinului, încât, numai auzindu-le, suntem îndemnați singuri să le îndeplinim. În acest înțeles Sfântul Apostol Iacov numește legea Noului Testament "Legea cea desaăvârșită a libertății" (Iacov 1, 25). Faptul ca Mântuitorul înfățișează laolaltă fericirea și desăvârșirea arată că acestea sunt strâns legate. Într-adevăr, nimeni nu poate fi fericit fără a fi desăvârșit, iar cel ce cucerește desăvârșirea morala dobândește prin aceasta și fericirea.”

Fericirile pe care Sfântul Evanghelist Matei le-a consemnat în evanghelia sa sunt calea cea unică spre fericirea cea statornică și nu de moment, după care omul ar trebui să alerge din prima clipă a vieții și până la ultima clipă de pe acest pământ. Puțini sunt însă cei ce alergă astăzi după această fericire, însă și aceia puțini trebuie să știe cum să alerge după fericire, după odihnă și după pace. Hristos este fericirea, odihna și pacea, așadar numai o viață în Hristos va aduce roadele așteptate de oameni.

Așa cum Noul Testament este superior Vechiului Testament așa și fericirile reprezintă un progres, arătând virtuțile, pe care orice creștin trebuie să și le însușească. „Ele au un caracter pozitiv și constructiv. Căci viața unui creștin nu trebuie să se limiteze la străduința de a nu face răul, ci trebuie să constea și din străduința de a face binele, cât mai mult bine”.

„Dacă Decalogul era o sumă de impuneri și interdicții, care stipulau clar ceea ce omul trebuie să facă sau să nu facă, Fericirile instaurează împărăția libertății neimpunând nimic, ci doar surprinzând străfulgerările lui Dumnezeu în lumea persoanei și arătând căile dreptății și ale adevărului. Noul Decalog instituie deci o atmosferă a harului în care nu se poruncește ceva, ci doar libertatea umană sfințită de Duhul Sfânt pătrunde în interstițiile firii și izvorăște împlinire în iubire.”

Dintotodeauna societatea omenească a fost răpusă de păcatul îmbogățirii, din această cauză ea a fost împărțită în două clase antagonice: bogații și săracii. Bineînțeles că cei bogați își pot permite să guste plăcerile vieții, iar cei săraci, se luptă cu greul vieții și din această cauză s-a format concepția generală că bogații sunt fericiți, iar săracii nefericiți, oamenii negândindu-se când cataloghează în acest fel lucrurile că fericirea adevărată nu este aici pe pământ, aceasta fiind doar o fericire trecătoare, ci sus în ceruri unde fericirea este permanentă și nu ține cont de starea materială a nimănui. Chiar de la evrei pleacă această concepție deoarece aceia care erau bogați putea să își achite integral datoriile ce le aveau către Templu, în timp ce săracii nu își puteau permite acest lucru. De aceea evreii care rau bogați se considerau fericiți de două ori întrucât puteau gusta plăcerile acestei vieți și putând să-și îndeplinească îndatoririle către Templu, sperau că și după moarte vor fi la fel de fericiți. De la sine înțeles că cei săraci erau considerați nefericiți de două ori atât aici pe pământ, cât și după moarte.

Concepția acesta nu a fost aprobată de creștinism sub nici o formă. Creștinismul învață că adevărata fericire se dobândește numai în relație directă cu Dumnezeu. „De aceea, este posibil ca săracul să aibă acces mai curând în Împărăția cerurilor, decât bogatul (cf. 19,24). Dar nu se poate afirma tranșant că este imposibil ca cel bogat să participe ca membru deplin la aceată Împărație. Căci de va ști să-și folosească creștinește avuția, fiind dedicat trupește și sufletește dorinței de într-ajutorare a aproapelui aflat în lipsuri materiale, sau dimpotrivă, în secetă sufletescă, acea bogăție îl va face cetățean al raiului”.

„Domnul se urcă pe munte, iar noi să-L urmăm, strigând împreună cu Isaia: „Veniți să ne suim în muntele Domnului” ( Is. 2,3 ), și, de suntem istoviți de păcate „să ne întărim mâinile slabe și genunchii slăbănogiți” ( cf. Is. 35,3 ), cum ne învață profetul. Căci de vom ajunge pe vârf, vom afla pe Cel ce vindecă orice boală și orice slăbiciune, pe Cel ce ia asupra Sa neputințele noastre și poartă bolile noastre ( cf. Is. 53, 4 ). Să ne grăbim și noi în acest urcuș, ca să ajungem cu Isaia în vârful nădejdii, să privim de jur împrejur toate acele bunătăți pe care Cuvântul le arată celor ce-L urmează spre înălțime.

Să ne deschidă și nouă gura Dumnezeu Cuvântul și să ne călăuzească spre tâlcuirea acestor lucruri pe care numai a le auzi este o adevărată fericire”

„Fericiți cei săraci cu duhul că a lor este împărăția cerurilor”.

Cei smeriți și cu inima zdrobită sunt cei săraci cu Duhul ne spune Sfântul Ioan Gura de Aur, gândindu-se la cei ce se tem și tremură de poruncile lui Dumnezeu. Dumnezeu pune pe primul loc smerenia ca o temelie puternică și de nezdruncinat împotriva unuia dintre cele mai mari păcate – mândria. Aceasta este baza, fundația peste care se poate construi în continuare, însă fără ea totul s-ar dărâma mult prea ușor și ar sfârși amarnic.

„După cum mândria este izvorul oricărui păcat, tot așa smerenia este începutul oricărei filozofii.De aceea și Hristos cu ea Își începe predica, smulgând din sufletul ascultătorilor din rădăcini mândria”.

„Fericiți cei ce plâng că aceia se vor mângâia”.

Hristos se referă în această fericire la cei ce plâng pentru păcatele lor, orice alt plâns fiind oprit cu stășnicie. Mântuitorul îi fericește pe cei întristați foarte tare după Dumnezeu sau cei ce plâng după Dumnezeu. Răsplata pentru plânsul lor este mângâierea atât aici pe pământ cât și în viața viitoare. Dumnezeu de fiecare dată dă mai multe răsplate decât dureri.

„Hristos ne poruncește să plângem nu numai pentru păcatele noastre, ci și pentru păcatele altora. Suflete ca acestea aveau sfinții. Așa a fost sufletul lui Moise, așa a fost sufletul lui Pavel, sufletul lui David! Că toți aceștia au plâns de multe ori pentru păcatele altora”.

„Fericiți cei blânzi că aceia vor moșteni pământul”.

Chiar dacă poate ne e greu să credem în această fericire, Mântuitorul Hristos oferă ca răsplată ceva material-pământul. Prin aceasta Hristos îndeamnă și la bunătățile de aici de pe pământ nu numai la cele viitoare, fiind conștient de cât de legat este omul de viața aceasta.

Fiind concepția greșită că cel blând pierde totul, Hristos dorește săo respingă și să arate că omul blând stăpânește bunurile sale cu mult mai multă siguranță decât cel lipsit de blândețe. Prin această fericire Iisus nu mărginește răsplata celui blând ci îi dă răsplată aici, dar va primi și în cer căci spune :

„Căutați împărăția lui Dumnezeu și acestea toate se vor adăuga vouă; și iarăși : Oricine a lăsat case sau frați, însutit va lua în veacul acesta, iar în cel viitor va moșteni viața veșnică”.

„Fericiți cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate, că aceia se vor sătura”.

Hristos s-a folosit de aceste cuvinte pentru ca noi oamenii să cântăm dreptatea și să nu fim lacomi de dorință. Acestora le dă tot răsplată materială. „Pentru că lumea socotește că lăcomia îmbogățește pe mulți, Hristos spune că lucrurile se petrec cu totul dimpotrivă, că dreptatea îmbogățește pe om. Nu te teme dar de sărăcie când faci dreptate, nici nu tremura că ai să mori de foame! Hrăpăreții sunt mai ales cei care pierd totul, pe când cel ce iubește dreptatea își are în siguranță avutul său. Iar dacă cei ce nu doresc averile stăine se bucură de atât belșug, de mult mai mult belșug se vor bucura cei ce-și dau la săraci averile lor”.

„Fericiți cei milostivi că aceia se vor milui”.

Milostenia fiind de multe feluri este luată în considerare și cea cu bani dar și cu fapte.

Am fi tentați să credem că răsplata milosteniei este întoarcerea ei, însă răsplata este mult mai mare – este miluirea lui Dumnezeu asupra celui milostiv, iar mila dumnezeiască niciodată nu este egală cu cea omenească.

„Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

Celor ce răvârșesc virtutea și nu au în cugetul lor strop de răutate și cei ce trăiesc în cxurăție trupească dar și sufletescă, Dumnezeu le dă o răsplată duhovnicească. De nici o altă virtute nu avem nevoie mai multă decât de aceasta pentru a putea ajunge să-l vedem pe Dumnezeu.

„Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”.

În această fericire Dumnezeu ne cere că-i împăcăm pe cei învrojbiți așa cum unicul Său fiu a venit pe pământ cu scopul de a-i uni pe cei despărțiți și a-i împăca pe cei învrăjbiți.

„Fericiți cei prigoniți pentru dreptate”.

„Adică cei prigoniți pentru virtute, pentru apărarea altora, pentru credință.De obicei prin dreptate de înțelege întotdeauna întreaga filozofie a sufletului”.

„Fericiți veți fi când vă vor ocărâ și vă vor prigoni și vor zice cuvântul său împotriva voastră mințind pentru Mine. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri”.

Hristos ne spune că fericit este acela care este sărac, plânge, este prigonit și ocărât, dar ocărât pentru Hristos și pe nedrept. În cazul în care prigoana nu îndeplinește aceste condiții nu numai că respectivul nu este fericit, dar este un ticălos. Răsplata celor ocărâți este diferită însă duce în același loc – în împărăția cerurilor.

3.3. Raportul dintre poruncile Vechiului Testament și cele ale Noului Testament. Asemănări și deosebiri.

Importanța pe care o are Decalogul ne-o confirmă și Măntuitorul Iisus Hristos în părimul rând prin faptul că nu schimbă nimic din el, ci dimpotrivă îl întărește și îl împlinește.

„Prețuirea Decalogului din partea Mântuitorului se arată prin cuvintele Sale: „Oricine va învăța și pe alții să le păzească, va fi chemat mare în împărăția cerurilor” (Matei V, 19). De asemenea, tânărul bogat îi spune: „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile”(Matei XIX, 17). Întrebat care anume, Mântuitorul înșiră o parte din poruncile Decalogului, la care adaugă:”Să iubești pe aproapele ca pe tine însuți”(Matei XIX, 19).

Viața noastră pământească are ca scop final mântuirea, iar pentru a ajunge aici omul trebuie să respecte atât poruncile Vechiului Testament cât și poruncile Noului Testament deoarece cele două testamente stau într-o strânsă legătură. Însă se spune că legea Vechiului Testament nu este desăvârșită. „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau Profeții. Nu am venit să stric, ci să plinesc”(Matei V, 17).

Mântuitorul Hristos nici măcar nu putea să fie împotriva legilor mozaic pentru că ar fi fost acuzat că încălcă Legea dată de Dumnezeu Tatăl lui Moise.

„În cele nouă fericiri, Mântuitorul a enunțat condițiile necesare pentru intrarea în Împărăția cerurilor, principii de viață ce depășeau substanțial cadrul rigid al Legii mozaice, așa cum o caricaturizaseră cărturarii și fariseii”.

Cu toate acestea, chiar dacă nu s-a împotrivit legii mozaice prin fericirile care le-a dat Iisus a fost acuzat că stica legea, dar încerca să-i convingă pe ascultători că dacă vor asculta și Cuvântul Său nu înseamnă că strică legea ci dimpotrivă o perfecționează.

„Dar ce semnificație are în gura lui Hristos-Mesia expresia: „a plini” sau ”a împlini”? Sensul acestor cuvinte nu este acela că Mântuitorul este pur și simplu un împlinitor al poruncilor Vechiului Testament, ca oricare evreu temător de Dumnezeu ci, dimpotrivă, un desăvârșitor al acestei Legi, mai ales al principiilor morale, care pot interesa și pe creștini. În acest sens, Vechiul Testament a fost receptat de Biserică ca Scriptură Sfântă, dar cu amendamentele pe care i le-a adus Iisus Hristos”.

Așadar între poruncile din vechiul Testament și fericirile din Noul Testament se poate stabili un raport, după cum am văzut că se realizează și între cele două testamente, iar acest raport se poate baza pe următoarele puncte: – După modul cum au luat ființă poruncile și fericirile sunt la fel, dar totuși trebuie să evidențiem că fericirile au căpătat un sens mai înalt, pe care Hristos l-a arătat destul de clar. Ne vom întreba de ce sunt mai presus fericirile?

Să ne gândim puțin, Decalogul a fost dat de Dumnezeu israeliților pentru a reglementa relațiile dintre ei, pentru a pune ordine în societate, și pentru a stabili legătura cu Dumnezeu, însă scopul unic este oprirea căii de jos a răului. Despre fericiri nu putem spune același lucru pentru că ele arată calea către „în sus”, spre împărăția lui Dumnezeu. Din această cauză au un sens mai înalt.

Nu putem trece cu vederea nici faptul că Vechiul Testament în general rămâne ceva exterior omului, și nu reușește să-l schimbe pe acesta în inima sa, în lăuntrul său. Omul chiar dacă o respectă o face într-un mod rigid, exterior, fără să-l sensibilizeze în vreun fel și să-și formeze un mod de viață lăuntric, care să-l schimbe radical și care să-l aducă mai aproape de Dumnezeu.

Însă prin Legea Noului Testament, Dumnezeu dă o nouă direcție poruncilor, cum să nu vizeze atât de mult exteriorul omului, cât să modeleze interiorul, să-l oprească de la pofta păcătoasă și dorința de a face răul.

Iisus Hristos nu a venit pe pământ numai ca să împlinească poruncile Vechiului Testament, pentru că asta putea face orice evreu, ci a venit ca să le desăvârșească, în principal ca și modele pentru viața morală. Cel ce legiuește din veșnicie aduce în discuție porunca a opta a decalogului care este prima pe care o desăvârșește și căreia îi dă noi sensuri și înțelesuri.

„Să nu ucizi!” nu mai reprezintă de acum doar actul exterior, faptic, nu țintește adică numai faptul în sine, ci privind în profunzimile inimii și sufletului uman care născocesc și unde se înrădăcinează faptele criminale. Domnul Iisus Hristos arată că rădăcina pe care o are încălcarea acestei porunci se numește mânie. De aici rezultând că un om care este stăpânit de mânie împotriva aproapelui său, chiar dacă nu ucide este tot atât de vinovat, întrucât poate ajunge oricând să ducă la capăt fapta sa. Cel mânios deja a ucis în inimă pe aproapele său, iar de aici până la uciderea faptică trupească nu mai este decât un pas. Așadar Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care cunoaște sufletele fiecăruia dintre noi incriminează orice faptă și chiar vorb deplasată care ar conduce la mânie și impliocit la ucidere.

Această poruncă a primit un alt sens prin intermediul Mântuitorului care a venit pentru noi pe pământ și pentru desăvârșirea legii, adică a poruncilor Vechiului Testament prin fericirile Noului Teastament. Astfel că în locul motivelor care erau trecătoare pentru împlinirea, Iisus Hristos a venit cu motive veșnice, sp0re exemplu frica înlocuind-o cu iubirea.

Lucrul acesta s-a întâmplat întrucât evreii erau canalizați numai și numai pe lucrurile trecătoare, iar făgăduința cea mare a mântuirii fiind uitată cu desăvârșire. Putem observa că până și pe Măntuitorul Iisus Hristos îl așteplau nu ca pe un Dumnezeu, ci ca pe un conducător al statului, deci ca pe un om, care le va aduce mântuirea și care îi va răzbuna pentru umilințele ce le-a îndurat de la alte popoare.

Așadar prin legea Noului Testament se introduce un motiv principal care trebuie să răsară în inima fierăruia – iubirea. Nu putem nega că în Vechiul Testament nu există ori nu s-a făcut cunoscută această poruncă, însă iubirea în Vechiul Testament era corelată mai mult cu frica față de Dumnezeu și de marea Sa putere, adică putem spune că iubirea era concepută în mod negativ.

Iubirea este cel mai mare și mai desăvârșit motiv pe care-l introduce Noul Testament, dar nu este singurul. Teama de Dumnezeu nu dispare în totalitate, dar nu mai are același sens că în Vechiul Testament, acum frica reprezintă dorința omuluide a nu-l supăra pe Dumnezeu prin păcatele pe care le săvârșește, este o frică pe care o au copilul față de tatăl său.

În timp ce poruncile Vechiului Testament se adresau numai iudeilor și aveau o valoare temporană, adică la venireaMântuitorului, Fericirile sau legea Noului Testament are valoare veșnic care nu-și va pierde valoarea niciodată și va fi mereu actuală.

„În ceea ce privește motivele pentru împlinirea poruncilor, legea nouă deține ca principal motiv iubirea, în timp ce în legea veche era frica. Poruncile legii noi devin – prin iubire – o sarcină ușoară, iar această iubire îndrumează din adâncul ființei omului credincios toate manifestările sale externe. Noua lege dispune de mijloace harice prin care omul credincios se îndreaptă în mod real înaintea lui Dumnezeu”.

Capitolul IV – De la porunci la Sfaturile evanghelice în Noul Testament

Sfaturile evanghelice fac parte din dispozițiile generale ale legii morale,însă nu se referă la binele ce este obligatoriu pentru om ci la un bine neobligatoriu care duce pe om la desăvârșire. Acestea se referă în special acelora dintre creștini foarte râvnitori și care doresc să facă mai mult decât să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Încălcarea sfaturilor nu constituie un păcat și nici nu atrage vreo pedeapsă asupra omului, adică ele nu produc efecte negative. Prin împlinirea sfaturilor morale sau evanghelice omul poate ajunge la un grad mult mai înalt de desăvârșire morală și într-un mod mult mai ușor.

Ele sunt calea cea mai sigură către dobândirea desăvârșirii și deși învățătura evanghelică cuprinde destul de mult sfaturi nouă ne sunt recomandate decât trei: sfatul sărăciei de bunăvoie, sfatul fecioriei și sfatul ascultării necondiționate.

Din păcate în lumea în care trăim astăzi sfaturile evanghelice sunt urmate din ce în ce mai puțin și mulți dintre noi nu înțelegem cum un om se poate dedica exclusiv lui Dumnezeu și cum poate îmbrățișa monahismul (pentru că în general sfaturile evanghelice sunt urmate numai de monahi ele fiind obligatorii la intrarea în monahism, fiind cunoscute drept voturi monahale).

4.1. – Sărăcia de bunăvoie

Acest sfat evanghelic are temei scripturistic la Matei 19, 16-22 „Și iată cineva se apropie de Dânsul și îi zise: Învățătorul Bun, ce bine să fac ca să am viață veșnică?. Iar El i-a zis: De ce Mă numești Bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Dar, dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus i-a spus: Să nu ucizi; să nu săvârșești adulter; să nu furi; să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău i pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Tânărul I-a zis: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește încă? Iisus îi spune: Dacă voiești să fii desăvârșit, mergi, vinde-ți averea, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer, apoi vino și urmează-Mi Mie! Tânărul însă, auzind cuvântul acesta, a plecat întristat, căci avea multe avuții”.

Așadar iată că Dumnezeu pretinde de la acest tânăr pentru a fi desăvârșit să urmeze sfatul sărăciei, adică să-și lase averea sa care era foarte mare și de care se atașase foarte mult și să urmeze Unicului Hristos. Cu averea putea face o mulțime de fapte bune pentru a-și ajuta semenii, pentru a le alina durerile și suferințele. Acesta era singurul mod prin care putea dovedi tânărul că el dorește să-și agonisească comoară în cer și vrea să intre în Împărăția cea cerească. Dar se dovedește că sufletul îi este legat de cele pământești, deoarece la auzul cuvintelor se întristează.

„Dacă faptele bune ale păgânilor sunt socotite de Sfinții Părinți „vicii lustruite”, ale evreilor sunt vrednice de „șeol”, atâta vreme cât, nici unii, nici ceilalți, nu le valorifică soteriologic prin Iisus Hristos. De aceea, singura modalitate ca debarasarea de cele materiale să procure „desăvârșirea” este „urmarea lui Hristos”. Pentru că numai El, prin Jertfa Sa de pe Cruce, a redeschis raiul, împăcând pe oameni cu Dumnezeu Părintele”.

Sfatul sărăciei de bunăvoie nu este dat întâmplător de Hristos deoarece bogăția este și va fi un viciu de care foarte greu se poate scăpa. Bogăția împiedică oamenii să-L urmeze pe Hristos, deoarece rămân dependenți de acest ideal uman în loc să urmărească țelul pentru care au fost creați – ajungerea la asemănarea cu Dumnezeu și îndumnezeirea.

Urmarea acestui sfat este mult mai greu decât împlinirea poruncilor, iar Dumnezeu știind acest lucru și cunoscând slăbiciunea firii omenești nu îl impune omului, ci doar i-L pune în fața drept o cale mai rapidă de a ajunge la Dumnezeu Mântuitorul nu numai că îl prezintă oamenilor, dar îl dă și exemplu prin propria Persoană.

Cel ce va îmbrățișa acest fapt va avea răsplata unei urmări care „este superioară celei obișnuite; nu intrarea în „viață”, ci „comoara în cer”, adică unire mai intimă cu Hristos”.

4.2.- Fecioria/Căsătoria – Sfat/Porunci

Hristos în cadrul Discuției cu fariseii și cu apostolii în ceea ce privește divorțul, context în care se pune accentul foarte mult pe Taina Sfântei Căsătorii care este indisolubilă. Concluzia la care ajung ucenicii este că , este mai de folos unui om să rămână singur, să nu se căsătorească decât să ajungă la despărțire.

Așadar acesta este momentul în care Hristos reglează din punct de vedere creștin problema celibatului. Prin aceasta el pune în discuție pe aceia care sunt pentru căsătorie, dar renunță la acest decurs normal al vieții printr-o înfrânare care vine din interiorul inimii lui și datorită iubirii de Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune: „Cel necăsătorit se îngrijește de cele ale Domnului, cum să placă Domnului” (I Corinteni 7, 32)

Starea de feciorie oferă o libertate mult mai mare omului din punct de vedere spiritual, el putându-se dedica în totalitate lui Hristos. La fel ca și sfatul sărăciei, fecioria nu este o poruncă și nu este impusă oamenilor, este doar un îndemn ce vine din partea Mântuitorului. Prin asumarea acestui vot omul poate ajunge mai repede și mai ușor la asemănarea cu Iisus Hristos și se poate unii mult mai ușor cu El.

„Biserica consideră renunțarea de bunăvoie la căsătorie nu ca o poruncă, ci numai ca un sfat evanghelic. Cine renunță la căsătorie pentru a sluji Împărăția lui Dumnezeu – Biserica, dă dovadă de eroism și de adânc devotament față de cauza evanghelică”.

La polul opus fecioriei stă căsătoria care este a Sfântă Taină și care duce la formarea familiei adică cea mai mică celulă a organismului social. Căsătoria este o poruncă spre deosebire de feciorie, iar ea trebuie respectată fără doar și poate.

Scopurile principale ale căsătoriei sunt: înmulțirea neamului omenesc, ajutorul reciproc. Înfrânarea trupească și „stabilirea unei stări desăvârșite în dragostea dintre soți, ca să se împlinească reciproc, transmițând unul altuia calitățile și darurile care sunt proprii fiecăruia, înnobilându-se reciproc și formându-se reciproc și lucrând laolaltă la îndeplinirea menirii morale a fiecăruia”. Acesta ultimul este și scopul de bază al căsătoriei, nu nașterea de prunci pentru că sunt destule familii care nu pot avea copii iar vina nu este a lor și nu ajutorul reciproc întrucât acesta poate fi dat și fără ca legătura căsătoriei să existe.

Biserica Ortodoxă încă de la origini a acordat o importanță foarte mare instituției familei, deoarece de aceasta depinde destinul comunității umane în general, al unei națiuni și nu în ultimul rând al Bisericii care crește în orizontul eshatologic al împărăției lui Dumnezeu.

Niciodată căsătoria și familia nu trebuie să fie despărțite de viața comună a Bisericii, familis fiind icoana Bisericii și a iubirii lui Hristos față de întreaga omenire așa cum rezultă din Vechiul Testament . (Efeseni 5, 21-21)

„Dacă celula de bază a unei societăți este familia, atunci societatea va fi sănătoasă când și familia va fi adevărat și corect percepută. Așa se face că, pe lângă alte probleme ale lumii moderne, preotul trebuie să dea mărturie (Fapte I, 8) și cu privire la adevăratul mod de înțelegere și de trăire a vieții familiale”.

Biserica Creștină primară a fost constituită având drept model familia, „ca o comunitate de dragoste care ne înfățișează un Dumnezeu ce invită pe fiecare și pe toți, un Dumnezeu care iartă fără vreo altă condiție decât iertarea acordată de ei. Liturghia oferă astfel o invitație unică și o iertare necondiționată, fără a ține cont de meritele și virtuțile personale. Chiar verdnic fiind, credinciosul vine la împărtășire cu conșiința că este nevrednic”.

De-a lungul istoriei familia bazată sau nu pe Taina Nunții a fost fundamnetată pe căsătorie și a cunoscut înfățișări diverse în funcție de epoca și gradul de civilizație peste care a trecut, însă nepierzând liniile mari pe care Dumnezeu le-a trasat și le-a hotărât.

Societatea omenească a luat ființă în familie și își are bazele în același loc „pentru că toate acestea presupun material uman, omul care este rodul unei familii și întemeietor și generator de noi familii”.

Instituită de Dumnezeu ca să asigure perpetuarea speciei umane pe Pământ până ce planurile de îndurare se vor împlini în cer, ea – familia – e locul de origine prin excelență, suportul natural și punct de alipire a oricărei existențe individuale și în același timp mediul cel mai prielnic al dezvoltării normale. Dea ea e de asemenea celula inițială a oricărei socieăți adevărate.

Prin expresiile de la Facere I, 26 – „după chipul și asemănarea noastră”, respectiv Facere I, 27 „a făcut bărbat și femeie” trebuie să înțelegem dulalitatea conjugală dintre bărbat și femeie ca o comuniune personală ce scoate în evidență dumnezeirea, comuniunea iubirii dintre Persoanele dumnezeiești și a relațiilor intratrinitare, lucrul acesta devine posibil dacă judecăm dualitatea aceasta prin prisma condiției lor de natură creată, și din intenția de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Așadar diferența fizică dintre bărbați și femei nu este un accident sau o întâmplare ci are corespondent aceeași umanitate fără ca prin aceasta să fie alterată calitatea umană a uneia sau alteia dintre părți: „Dar umanitatea este trăită de fiecare în alt mod și într-o completare reciprocă. Fiecare e la fel de om, dar integritatea umană și-o trăiesc numai împreună, în completare reciprocă”.

Prin urmare odată creat omul nu poate ființa singur, nu se poate desăvârși în mod solitar, ci are nevoie de „celălalt”, de trăire în comuniune, o comuniune mai apropiată decât societatea, o succesiune a bucuriei „de altul” care este de aceeași natură dar diferit ca persoană.

„În polaritatea originară bărbat-femeie se descoperă necesitatea de a recunoaște pe celălalt în împlinirea de sine, fără ca acest lucru să însemne căutarea fără spațiu a unui alter ego erotic. E vorba de o diferențiere care implică imposibilitatea pentru ființa umană de a-și avea toate condițiile activității sale în sine însăși, în adâncul rațiunii și în libertatea voinței, de a fi adică autentic umană, fără acceptarea unei alte maniere de a exista. A iubi înseamnă, în primul rând a recunoaște pe celălalt în diferența sa, în caracterul său specific. Iubirea conjugală are ca fundament ontologic alteritatea, pe când tendința de desăvârșire în androgenitate are ca suport lăuntric unitatea. Dragostea dintre soți vizează singularul, pe când dragostea fraternă și angelică, se referă la plural… Alteritatea în iubirea conjugală, înscrisă în diferența originară dintre bărbat și femeie, este calitativă și ea exclude cu desăvârșire pluralitatea” .

Sfântul Apostol Pavel face comparație între legătura ce se stabilește între bărbat și femeie și legătura dintre Hristos și Biserică (Efeseni 4,11). Familia reprezintă și înfățișează imaginea poporului adunat, începând cu alianța bărbatului cu femeia. Familia pe lângă faptul că este întemeiată pe necesitatea interioară de a trăi în comuniune, are bazele puse și pe comuniunea dintre Dumnezeu și umanitatea pe care o iubește. Biserica acordă prioritate familiei asupra tuturor formelor de comuniune umană și de aceea nu trebuie să se mire de faptul prima formă de cult a fost cultul de familie.

„Familia este mediul evanghelistic în care se pregătesc noi generații de membri ai Bisericii. Educația și instrucția creștină în cadrul familiei sunt cruciale pentru copii și tineri. Această educație se face direct, fie indirect, prin experiența postului, a rugăciunilor comune, prin pregătirea copiilor pentru Cuminecătură, prin participarea la marile evenimente familiare, dar mai ales prin relațiile personale dintre părinți și copii, nu numai acasă, ci și în afară. Îndrumarea duhovnicească și exemplul direct al părinților sunt de o importanță crucială. În această privință, cine poate înlocui mama creștină? Ce cuvinte se pot folosi pentru a face elogiul mamei care moare și trăiește pentru copiii săi? E o substituire totală între mamă și copii! Aici mama devine nu numai ajutorul tatălui, ci și colaboratorul lui Dumnezeu. Ea face lucrarea unui ucenic și apostol”

Am putea afirma de asemenea că părinții creștini sunt cei mai importanți mijlocitori între Biserică și lume. Aceasta deoarece prin ei se face îmbisericirea copiilor și a tinerilor și tot prin ei, copii, sunt trimiși în lume ca niște ucenici ai lui Iisus Hristos. Familia este deci o prelungire a Bisericii în lume și totodată a lumii în Biserică.

Făcând referire la tradiție și modernitate în familia creștină, putem spune că familia este un adevărat izvor de viață. Aceasta este singura instituție care în permanență înnoiește lumea, aducând la viață copii care la rândul lor vor forma familii. Așadar familia conferă prin structura sa unitate întregii societăți și Bisericii totodată, însă un lucru deloc îmbucurător este că în societatea actuală instituției familiei i se acordă din ce în ce mai puțină atenție.

Nu putem să nu menționăm că Dumnezeu consideră ambele stări adică și fecioria și căsătoria egale, deoarece prin căsătorie se aduc în Împărăția lui Dumnezeu noi membrii, iar fecioria deoarece slujește efectiv lui Dumnezeu și Împărăției lui.

4.3. – Ascultarea necondiționată

Acest sfat evanghelic reiese în general din învățăturile Fiului lui Dumnezeu. Ascultarea se bazează în primul rând pe lepădarea de sine, adică renunțarea la propriul eu, la propria voință și cugetare și nu în uiltimul rând la datoria de stăpânire, de a avea în mâini întâietatea.

Viața întreagă a Mântuitorului este o pildă proriu-zisă de ascultare – necondiționată față de Dumnezeu Tatăl. Caracterizându-i viața Fiului lui Dumnezeu și a Fiului Omului în același timp în puține cuvinte putem spune că „Hristos a venit în lume să facă voia Tatălui nu voia proprie. Prin ascultare Ariston s-a smerit după cum Sfântul Pavel ne înfățișează în Epistola către Filipeni: „ S-a smerit , făcându-se ascultător până la moarte și încă moartea de cruce (II, 8). Prin urmare supunerea voinței omului este rodul ascultării necondiționate.

„Sfaturile evanghelice sunt astfel expresii ale unei mari iubiri față de Hristos și căi sau mijloace mai sigure și mai directe de unire cu Hristos, de ajungere la desăvârșire. Numai cel ce iubește pe Hristos mai presus de toate bun urile lumii și de sine însuși poate renunța la toate ca să-L aibă pe Hristos; poate „vinde” tot ce are ca să „cumpere” comoara cea neprețuită”.

Concluzii

Ascultarea și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu nu sunt proprii monahilor, așa cum am fi tentați să credem în momentul în care auzim cuvântul ascultare, ele ajută la lucrarea mântuirii personale, pe fiecare creatură a lui Dumnezeu.

Pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu mai trebuie să fugim de păcate, iar cele mai mari dintre acestea sunt mândria și neascultarea. Să nu credem că este lucru ușor a le învinge pe acestea, ba sunt chiar cele mai greu de biruit și numai cu ajutorul lui Dumnezeu vom putea răzbi. „Ne aflăm în belșug! Se cuibărește în noi, aducând slavă deșartă și îngâmfare, disprețuirea și defăimarea aproapelui. Căderea în restriște se vădește prin nemulțumire, cârtire și hulire.Ne străduim să deprindem răbdarea, blândețea li celelalte virtuți? Se scoală asupra noastră cu ifosele fariseului și, astfel, nicăieri și nicicum nu putem scăpa de ea; ne însoțește întotdeaunja, pururea vrea să domnească peste noi și să ne stăpânească”.

Cele mai eficiente mijloace prin care putem izbăvi aceste patimi sunt:

– cunoașterea sinceră de sine, care ne dezvăluie slăbiciunile și păcatele;

conștinetizarea nimicniciei noastre în fața iubirii și ajutorului lui Dumnezeu;

recunoașterea că Dumnezeu este autorul oricărui bine și că numai Lui ăi aparține toată cinstea și slava;

meditarea cât mai frecventă la viața și pilda Mântuitorului, care ne-a dat cel mai sublim exemplu de smerenie și ascultare;

fuga de laude și de lux;

cugetarea la zădărnicia lucrurilor prezente și trecătoare;

rugăciunea cât mai stăruitoare către Dumnezeu, pentru dobândirea darurilor duhovnicești și netrecătoare; deprinderea smereniei, care constă în „ a pune în seama lui Dumnezeu toate realizările

Creștinul ortodox are îndatorirea de a păstra și a respecta poruncile lui Dumnezeu, dar înainte de toate trebuie să le cunoscă. Prin ascultarea de Dumnezeu omul se mântuiește, dar ca să asculte trebuie să înțeleagă poruncile nu la nivel teoretic, fără nici un pic de credință, ci la nivel sentimental și spiritual astfel încât să le puă în practică zi de zi. Numai astfel se poate mântui.

Există păreri nefondate care susțin că poruncile dumnezeiești nu pot fi ținute de om. Este adevărat că omul singur fără să-L aibă alături pe Hristos nu poate face nimic, dar prin iubire și prin lumina ce o poartă în inimă omul poate respecta poruncile lui Dumnezeu care îl va duce la mântuire. Trebuie ținut minte că Dumnezeu nu cere niciodată omului ceva ce nu poate face.

Prin ascultarea lui Dumnezeu și prin împlinirea poruncilor omul își arată neconteniata dragoste și râvnă pentru Creatorul și Mântuitorul lui și totodată își dă acordul de arămâne pe vecie credincios testamentului lui Dumnezeu cu el. Având fundament porunca mântuitoare care este săvârșirea Sfintei Taine a Euharistiei, poate merge mai departe către celelalte porunci care sunt restânse în cele din urmă la porunca dublă a iubirii. Nu avem voie a considera poruncile lui Dumnezeu simple norme morale pentru ca cele în esență sunt lucrări complexe și energii ale divinității. Fiecare poruncă are cuprinsă în ea pe Dumnezeu, din acest motiv prin îndeplinirea poruncilor are loc întâlnirea permanentă a omului cu Dumnezeu. Deci împlinirea poruncilor capătă caracter euharistic și fără să fie adevărată, comunicarea personală cu Hristos care duce mântuirea omului.

Bibliografie

Aghioritul Ieromon. Benedict, Diavolul și Magia, culegere de texte patristice, Ed. Panaghia, 2004

Arion, Pr. Prof. Univ. Dr. Leon, 50 de omilii la Sfânta Evanghelie după Ioan, Ed. Asa, București, 2005

Idem, Comentarii la Sfânta Evanghelie după Matei, Ed. Asa, București, 2007

Avva Dorotei, Învățături și scrisori de suflet folositoare, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997

Idem, Ale celui între sfinți, părintele nostru Dorotei. Felurite învățături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mânăstirea Avei Serid și a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mânăstirea sa, după moartea Avei Ioan, proorocul, și după tăcerea desăvârșită a Avei Varsanufie. Să nu judecăm aproapele, în Filocalia…, volumul IX

Cabasila Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii și despre viața în Hristos, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1992

Belu, Pr. Dumitru, Despre iubire, f.e., Timișoara, 1945

Breban Vasile, Dicționar general al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987

Brown Raymond E., The Gospel and Epistles of John, Collegeville, Liturgical Press, 1998

Chrysostomos, Arh. al Etnei și Ep. Ambrozie al Methonei, Ascultarea în tradiția patristică ortodoxă, Ed. Vremea, București, 2010

Clement Alexandrinul, Scrieri (partea a doua) Stromatele, trad. de Dumitru Fecioru, vol. V, în Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

Comșa, Pr. Lect Petre, Despre iubire, în Analele Facultății de Teologie, Târgoviște, 2004

Cristoiu, Drd. Ioan, Sensurile noțiunii de iubire după scrierile Sfântului Ioan Evanghelistul, în Studii Teologice 1985, nr. 7-8

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, traducere pr. prof. Ioan Ică diac., Asistent Ioan Ică I. jr., Ed. Deisis, Alba-Iulia, 1994

Daniel, Pr. de la Rarău, Smerenia și ascultarea, Ed. Agaton, Făgăraș, 2012

Dionisiatul, Monahul Teoclit, Tâlcuire athonită la Filocalie,Ed. Bizantină, București, 2001

Din, Pr. Adrian, Problema familiei creștine azi, , în Almanah bisericesc, Arhiepiscopia Târgoviștei, 2008

Dostoievski F. M., Frații Karamazov, Editura Univers, București, 1982

Fericitul Augustin, Confessiones, trad. de Prof. Dr. N. Barbu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 19

Georgescu Florin, Societate și religie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Hondropoulos Sotos, Sfântul Nectarie, traducere Cristina Băcanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2001

Istrati, Pr. Ioan Valentin, Fericirile- Decalogul iubirii răstignite, pe http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/fericirile-decalogul-iubirii-rastignite

Man Serafim, Despre întreita iubire creștină, în „Mitropolia Ardealului”, anul 1986, nr. 5

Mantzaridis Georgios, Ținerea poruncilor, pe http://www.crestinortodox.ro/credinta/tinerea-poruncilor-69891.html

Măndiță, Protos. Nicodim, Cele patru feluri de viețuire creștinească, Ed. Bunavestire, 1994

Mladin, Mitropolit Dr. Nicolae, Prof. Diac. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, Manual pentru facultățile de teologie, vol. 1, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003

Meletie, Mitr. de Preveza, Starețul Varsanufie, Ed. Evanghelismos, București, 2002

Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995

Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Taina nunții, în rev. Ortodoxia, nr. 3-4, 1979

Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Ce este ascultarea canonică și ce rol joacă în păstrarea disciplinei în Biserică?, în Almanah bisericesc, Ed. Arhiepiscopiei Târgoviște, 2003

Nifon, Prof. Dr. Mihăiță, Misiologie creștină, Ed. Asa, București

Olaru Nicoleta, Strigătul lui Dumnezeu din porunca I a Decalogului, în Ziarul Lumina din 20 martie 2013

Idem, Omul Modern are propriile forme de idolatrie, în Ziarul Lumina din 27 martie 2013

Idem, Porunca a III-a ne îndrumă la respectul ce se cuvine a fi adus lui Dumnezeu, în Ziarul Lumina din 3 aprielie 2013

Idem, Împotriva poruncii a patra păcătuiește omul care nu-și rezervă timp pentru suflet, în Ziarul Lumina din 10 aprilie 2013

Idem, Să-i odihnim pe părinți prin viața noastră, în Ziarul Lumina din 17 aprilie 2013

Idem, Desfrâul ucide, în Ziarul Lumina din 15 mai 2013

Idem, Prin porunca a noua, Dumnezeu vrea să protejeze sămânța adevărului, în Ziarul Lumina din 29 mai 2013

Idem, Porunca a zecea oprește cu desăvârșire abuzurile, în Ziarul Lumina din 5 iunie 2013

Pavel, Prof. Constantin C., Ascultarea în viața morală a creștinismului, în Studii Teologice, 1966, nr. 7-8

Idem, Probleme morale cu privire la căsătorie și la familie, în rev. Biserica Ortodoxă Română, nr. 1-2, 1967

Păunoiu Augustin, Viața ca evanghelie vie, prin ascultare, în Ziarul Lumina din 17 ianuarie 2012

Prescure Magistr. Vasile, Doctrina morală a Părinților Apostolici, în „Studii Teologice”, 1963, nr. 9-10

Popa, Pr. Ionuț, Problema familiei creștine astăzi. Pastorația copiilor, a tinerilor și a bătrânilor, în rev. Ortodoxia, nr. 4, 2007

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Păstrarea dreptei credințe, condiția dobândirii mântuirii, în revista Biserica Ortodoxă Română, 1983, nr. 1-2

Idem, Învierea Domnului,bază a Învierii și înnoirii noastre, în BOR, 1978, nr 3-4

Idem, Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Pr. Soare Dumitru , Învățătura de credință creștină ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992

Sebastian, Pr. Marin, Rolul familiei și al femeii în misunea Bisericii, în Almanah bisericesc, Arhiepiscopia Târgoviștei, 2008

Sfântul Diodoh al Foticeei, Cuvânt ascetic despre viața morală, Cuv. 41, Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. I, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, 1947

Sf. Grigorie de Nyssa, Opt omilii la Fericiri, traducere de Pr. Sandu Gh. Stoian, Ed. Anastasia, 1999

Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a III-a, Omilii laMatei, traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, Col. PSB nr. 23, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994

Sfântul Ioan Hrisostom, Despre dragoste și prietenie, Trad. Pr. D, Fecioru, în Ortodoxia, anul 1978, nr. 1-3

Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, traducere, introduceri și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, în Filocalia…, volumul X

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere din grecește și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993

Idem, Capete despre dragoste. Suta a patra, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, volumul II., traducere, introducere și note de Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1977

Idem, Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești, traducere din grecește, introducere și note Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990

Sf. Tihon din Zadonsk, Despre păcate, despre adevăratul creștinism, Ed. Sofia, București, 2000

Simonpetritul, Arhim. Emilianos, Viața în Duh. Cateheze și cuvântări, Ed. Deisis, Sibiu, 2001

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru , Responsabilitatea creștină, în Ortodoxia, 1970, nr. 2

Idem, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991

Idem, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și mistica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992

Idem, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor, în rev. BOR, 1990, nr. 3-4

Teodor Dănălache, Când nu înțelegem poruncile lui Dumnezeu, pe http://www.crestinortodox.ro/credinta/cand-intelegem-poruncile-dumnezeu-135855.html

Teșu, Pr. Conf. Dr. Ioan, Lumea, rugăciunea și asceza în teologia părintelui Stăniloae, Ed, Trinitas, Iași, 2004

Idem, Virtuțile creștine cărări spre fericirea veșnică, f.e., f.a.

Usca, Pr. Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți, note de curs

Vasilescu, Mag. Cotiso, Facerea de bine, principiu moral al vieții creștine, BOR, 1960, nr. 5-6

Yannitsiotis Konstantinos, Lângă părintele Porfirie, traducere Cristina Băcanu, Ed. Bunavestire, Bacău, 1999

***Carte foarte folositoare de suflet, Ed Bizantină, București, 2005

***Fericirile – Predica de pe munte, pe http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/invatatura-credinta-ortodoxa/fericirile-predica-de-pe-munte-80586.html

***Teologie Morală Ortodoxă, Manual pentru Institutele Teologice, Vol. II, Morală specială, Ed. Institutului Biblic și de Misiune la Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980

Bibliografie

Aghioritul Ieromon. Benedict, Diavolul și Magia, culegere de texte patristice, Ed. Panaghia, 2004

Arion, Pr. Prof. Univ. Dr. Leon, 50 de omilii la Sfânta Evanghelie după Ioan, Ed. Asa, București, 2005

Idem, Comentarii la Sfânta Evanghelie după Matei, Ed. Asa, București, 2007

Avva Dorotei, Învățături și scrisori de suflet folositoare, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997

Idem, Ale celui între sfinți, părintele nostru Dorotei. Felurite învățături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mânăstirea Avei Serid și a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mânăstirea sa, după moartea Avei Ioan, proorocul, și după tăcerea desăvârșită a Avei Varsanufie. Să nu judecăm aproapele, în Filocalia…, volumul IX

Cabasila Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii și despre viața în Hristos, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1992

Belu, Pr. Dumitru, Despre iubire, f.e., Timișoara, 1945

Breban Vasile, Dicționar general al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987

Brown Raymond E., The Gospel and Epistles of John, Collegeville, Liturgical Press, 1998

Chrysostomos, Arh. al Etnei și Ep. Ambrozie al Methonei, Ascultarea în tradiția patristică ortodoxă, Ed. Vremea, București, 2010

Clement Alexandrinul, Scrieri (partea a doua) Stromatele, trad. de Dumitru Fecioru, vol. V, în Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

Comșa, Pr. Lect Petre, Despre iubire, în Analele Facultății de Teologie, Târgoviște, 2004

Cristoiu, Drd. Ioan, Sensurile noțiunii de iubire după scrierile Sfântului Ioan Evanghelistul, în Studii Teologice 1985, nr. 7-8

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, traducere pr. prof. Ioan Ică diac., Asistent Ioan Ică I. jr., Ed. Deisis, Alba-Iulia, 1994

Daniel, Pr. de la Rarău, Smerenia și ascultarea, Ed. Agaton, Făgăraș, 2012

Dionisiatul, Monahul Teoclit, Tâlcuire athonită la Filocalie,Ed. Bizantină, București, 2001

Din, Pr. Adrian, Problema familiei creștine azi, , în Almanah bisericesc, Arhiepiscopia Târgoviștei, 2008

Dostoievski F. M., Frații Karamazov, Editura Univers, București, 1982

Fericitul Augustin, Confessiones, trad. de Prof. Dr. N. Barbu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 19

Georgescu Florin, Societate și religie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Hondropoulos Sotos, Sfântul Nectarie, traducere Cristina Băcanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2001

Istrati, Pr. Ioan Valentin, Fericirile- Decalogul iubirii răstignite, pe http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/fericirile-decalogul-iubirii-rastignite

Man Serafim, Despre întreita iubire creștină, în „Mitropolia Ardealului”, anul 1986, nr. 5

Mantzaridis Georgios, Ținerea poruncilor, pe http://www.crestinortodox.ro/credinta/tinerea-poruncilor-69891.html

Măndiță, Protos. Nicodim, Cele patru feluri de viețuire creștinească, Ed. Bunavestire, 1994

Mladin, Mitropolit Dr. Nicolae, Prof. Diac. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, Manual pentru facultățile de teologie, vol. 1, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003

Meletie, Mitr. de Preveza, Starețul Varsanufie, Ed. Evanghelismos, București, 2002

Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995

Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Taina nunții, în rev. Ortodoxia, nr. 3-4, 1979

Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Ce este ascultarea canonică și ce rol joacă în păstrarea disciplinei în Biserică?, în Almanah bisericesc, Ed. Arhiepiscopiei Târgoviște, 2003

Nifon, Prof. Dr. Mihăiță, Misiologie creștină, Ed. Asa, București

Olaru Nicoleta, Strigătul lui Dumnezeu din porunca I a Decalogului, în Ziarul Lumina din 20 martie 2013

Idem, Omul Modern are propriile forme de idolatrie, în Ziarul Lumina din 27 martie 2013

Idem, Porunca a III-a ne îndrumă la respectul ce se cuvine a fi adus lui Dumnezeu, în Ziarul Lumina din 3 aprielie 2013

Idem, Împotriva poruncii a patra păcătuiește omul care nu-și rezervă timp pentru suflet, în Ziarul Lumina din 10 aprilie 2013

Idem, Să-i odihnim pe părinți prin viața noastră, în Ziarul Lumina din 17 aprilie 2013

Idem, Desfrâul ucide, în Ziarul Lumina din 15 mai 2013

Idem, Prin porunca a noua, Dumnezeu vrea să protejeze sămânța adevărului, în Ziarul Lumina din 29 mai 2013

Idem, Porunca a zecea oprește cu desăvârșire abuzurile, în Ziarul Lumina din 5 iunie 2013

Pavel, Prof. Constantin C., Ascultarea în viața morală a creștinismului, în Studii Teologice, 1966, nr. 7-8

Idem, Probleme morale cu privire la căsătorie și la familie, în rev. Biserica Ortodoxă Română, nr. 1-2, 1967

Păunoiu Augustin, Viața ca evanghelie vie, prin ascultare, în Ziarul Lumina din 17 ianuarie 2012

Prescure Magistr. Vasile, Doctrina morală a Părinților Apostolici, în „Studii Teologice”, 1963, nr. 9-10

Popa, Pr. Ionuț, Problema familiei creștine astăzi. Pastorația copiilor, a tinerilor și a bătrânilor, în rev. Ortodoxia, nr. 4, 2007

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Păstrarea dreptei credințe, condiția dobândirii mântuirii, în revista Biserica Ortodoxă Română, 1983, nr. 1-2

Idem, Învierea Domnului,bază a Învierii și înnoirii noastre, în BOR, 1978, nr 3-4

Idem, Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Pr. Soare Dumitru , Învățătura de credință creștină ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992

Sebastian, Pr. Marin, Rolul familiei și al femeii în misunea Bisericii, în Almanah bisericesc, Arhiepiscopia Târgoviștei, 2008

Sfântul Diodoh al Foticeei, Cuvânt ascetic despre viața morală, Cuv. 41, Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. I, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, 1947

Sf. Grigorie de Nyssa, Opt omilii la Fericiri, traducere de Pr. Sandu Gh. Stoian, Ed. Anastasia, 1999

Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a III-a, Omilii laMatei, traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, Col. PSB nr. 23, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994

Sfântul Ioan Hrisostom, Despre dragoste și prietenie, Trad. Pr. D, Fecioru, în Ortodoxia, anul 1978, nr. 1-3

Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, traducere, introduceri și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, în Filocalia…, volumul X

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere din grecește și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993

Idem, Capete despre dragoste. Suta a patra, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, volumul II., traducere, introducere și note de Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1977

Idem, Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești, traducere din grecește, introducere și note Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990

Sf. Tihon din Zadonsk, Despre păcate, despre adevăratul creștinism, Ed. Sofia, București, 2000

Simonpetritul, Arhim. Emilianos, Viața în Duh. Cateheze și cuvântări, Ed. Deisis, Sibiu, 2001

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru , Responsabilitatea creștină, în Ortodoxia, 1970, nr. 2

Idem, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991

Idem, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și mistica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992

Idem, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor, în rev. BOR, 1990, nr. 3-4

Teodor Dănălache, Când nu înțelegem poruncile lui Dumnezeu, pe http://www.crestinortodox.ro/credinta/cand-intelegem-poruncile-dumnezeu-135855.html

Teșu, Pr. Conf. Dr. Ioan, Lumea, rugăciunea și asceza în teologia părintelui Stăniloae, Ed, Trinitas, Iași, 2004

Idem, Virtuțile creștine cărări spre fericirea veșnică, f.e., f.a.

Usca, Pr. Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți, note de curs

Vasilescu, Mag. Cotiso, Facerea de bine, principiu moral al vieții creștine, BOR, 1960, nr. 5-6

Yannitsiotis Konstantinos, Lângă părintele Porfirie, traducere Cristina Băcanu, Ed. Bunavestire, Bacău, 1999

***Carte foarte folositoare de suflet, Ed Bizantină, București, 2005

***Fericirile – Predica de pe munte, pe http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/invatatura-credinta-ortodoxa/fericirile-predica-de-pe-munte-80586.html

***Teologie Morală Ortodoxă, Manual pentru Institutele Teologice, Vol. II, Morală specială, Ed. Institutului Biblic și de Misiune la Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980