Despre a fi sănătos în locuri nebune.39 [609182]

PHILIP G. ZIMBARDO este profesor emerit de psihologie la Universitatea Stan-
ford. A predat de asemenea la Yale, New York University și Columbia. Este
co-autor al textelor clasice Psihologie și viață și Timiditatea, care, împreună,
însumează mai mult de 2 500 000 de exemplare vândute. Zimbardo a fost
președinte al Asociației Psihologilor Americani și în prezent este director
al Centrului Stanford pentru Politici Interdisciplinare, Educație și Cercetare
asupra Terorismului. A participat ca narator și realizator la producerea
serialului PB5 Discovering Psychology. în 2004 a depus mărturie în calitate
de expert la audierile Curții Marțiale în procesul unuia dintre rezerviștii din
armata americană acuzat de comportament criminal în închisoarea Abu
Ghraib din Irak.

f
philip zimbardo
EFECTUL LUCIFER
de la experimentul concentraționar
Stanford la Abu Ghraib
Traducere din limba engleză
ROXANA MELNICU ȘI DANA VERESCU
NEMIRA

Coperta colecției: Dana MOROIU, Corneliu ALEXANDRESCU
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
ZIMBARDO. PHILIP
Efectul Lucifer / Philip Zimbardo ; trad.: Roxana Melnicu,
Dana Verescu. – București: Nemira, 2008
ISBN 978-973-143-278-6
I. Melnicu, Roxana (trad.)
II. Verescu, Dana (trad.)
821.111-34=135.1
Philip Zimbardo
THE LUCIFER EFFECT
© 2007, Philip G. Zimbardo, Inc. AII rights reserved.
© Editura Nemira, 2009
Redactor: Adriana BĂDESCU
Tehnoredactor: Alexandru CSUKOR
Tiparul executat la Graficprint Industries
Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări,
fără acordul scris al editorului, este strict interzisă și se
pedepsește conform Legii dreptului de autor.
ISBN 978-973-143-278-6

CUVÂNT ÎNAINTE
De la publicarea Efectului Lucifer, în martie 2007, am susținut mai mult
de o sută de interviuri și prelegeri la facultăți și în cadrul unor conferințe,
am citit numeroasele recenzii ale cărții și am răspuns la multe scrisori ale
cititorilor. în acest timp am aflat că există anumite păreri greșite referitoare
la opiniile mele, pe care voi încerca să le corectez aici. în plus, am câteva
idei noi pe care doresc să le prezint pe scurt înainte să începeți lectura cărții.
Mai întâi, ce este Efectul Lucifer? Este vorba despre mai multe lucruri
diferite, dar legate între ele. Inițial, este povestea transformării cosmice a
îngerului preferat al lui Dumnezeu, Lucifer, adică „Steaua dimineții", în
Satana, diavolul, pentru că a comis păcatele gemene: al nesupunerii față
de Dumnezeu și al mândriei. Dumnezeu, conform vechilor scripturi, a fost
cel care a creat iadul ca pe un spațiu care să-i cuprindă pe toți îngerii căzuți
și pe acei oameni care vor ceda tentațiilor lor.
Aceasta este cea mai puternică transformare imaginabilă și creează ast-
fel contextul investigațiilor mele referitoare la transformările mai reduse
ca amploare, ale oamenilor buni, obișnuiți, în făptași ai răului, ca răspuns
la influența corozivă a forțelor situaționale puternice. Aceste forțe, care
există în multe contexte comportamentale banale, distorsionează natura
noastră de obicei bună, împingându-ne spre comportamente deviante, dis-
tructive sau rele, atunci când cadrul situațional devine nou și nefamiliar.
Când suntem prinși într-o astfel de situație, modurile noastre obișnuite
de gândire, simțire și comportament nu mai funcționează pentru a susține
busola morală care ne-a ghidat atât de bine în trecut.

Eu pun la îndoială concentrarea tradițională asupra naturii interioare
a individului, asupra dispozițiilor, trăsăturilor de personalitate și de carac-
ter, ca țintă primară și deseori unică în înțelegerea eșecurilor umane. în
schimb, susțin că, deși cei mai mulți oameni sunt buni în cea mai mare
parte a timpului, ei pot fi tentați ușor sâ se dedea la fapte care în mod
normal sunt calificate ca antisociale sau distructive. Această tentație sau
inițiere în rău poate fi înțeleasă recunoscând faptul că cei mai mulți ac-
tori nu sunt figuri solitare care improvizează solilocvii pe scena goală a
vieții. Ei se află într-un ansamblu de jucători diferiți, pe o scenă cu dife-
rite recuzite și costume, scenarii și indicații ale regizorilor și producătorilor,
care se schimbă constant. împreună, toate acestea creează trăsături
situaționale pe care ajungem să le apreciem ca având o mare influență
asupra modului în care poate fi schimbat comportamentul. Recunoscând
impactul celor din afara scenei, din culise, care fac ca drama umană să
funcționeze în orice piesă, implicăm în analiza noastră trăsături sistemice.
Astfel, Efectul Lucifer este o chemare la o analiză tripartită a comporta-
mentului uman, încercând să înțelegem ce aduc actorii individuali într-o
situație, ce forțe situaționale scot ei la iveală și modul în care forțele sis-
temului creează și mențin situațiile.
Cele mai multe instituții din societățile cu orientare individualistă susțin
că persoana în cauză este păcătoasă, vinovată, nebună sau irațională. Pro-
gramele de schimbare urmează un model medical care funcționează doar
la un nivel individual de reabilitare, terapie, reeducare și tratament medi-
cal, sau pedeapsă și execuție. Toate aceste programe sunt condamnate
la eșec dacă agentul cauzal principal este situația sau sistemul, nu doar
persoana. Efectul Lucifer cere o schimbare a paradigmei de două tipuri.
Trebuie să adoptăm un model de sănătate publică pentru prevenirea răului,
a violenței, a abuzului marital, a tiraniei și a prejudecăților, care identifică
vectorii bolilor sociale împotriva cărora trebuie să fim inoculați în general,
nu tratați doar la nivel individual. A doua schimbare de paradigmă este orien-
tată spre lege, care trebuie să reconsidere măsura în care factorii situaționali
și sistemici trebuie luați în calcul atunci când se pronunță sentințe.
Deși în cea mai mare parte această carte arată cât este de ușor pen-
tru oamenii obișnuiți să înceapă să comită fapte rele sau să fie indiferenți
la suferința altora, mesajul mai profund este unul pozitiv. Dacă înțelegem
6 EFECTUL LUCIFER

cum și de ce se produc aceste rele, suntem într-o poziție mai bună de
a descoperi, de a contracara, de a le sfida și de a triumfa asupra lor.
Devenind mai „isteți" în privința răului, vom construi o rezistență fermă
față de resetarea în mod negativ a busolei noastre morale. în acest sens,
Efectul Lucifer este celebrarea capacității umane de a alege bunătatea în
locul cruzimii, grija în locul indiferenței, creativitatea în locul tendinței de
distrugere și eroismul în locul ticăloșiei. Pentru mine, cea mai importantă
parte a călătoriei pe care o veți face va fi cea de la final. Capitolul 16 vă
invită mai întâi să luați în considerare strategiile fundamentale de a rezista
la influențele sociale nedorite, de a respinge activ tentațiile sociale cu care
sunteți confruntați în mod regulat. Apoi introduce noțiunea de eroi obișnuiți
sau cotidieni, o invitație pentru dumneavoastră de a vă alătura acestui grup
din ce în ce mai mare de cetățeni care acționează în interesul altora, când
alții fac rău sau nu fac nimic pentru a opri răul. Propun aceeași perspec-
tivă situațională pentru eroism, ca și pentru râu: aceeași situație care poate
activa imaginația ostilă și răul la unii dintre noi poate inspira imaginația
eroică la alții. Noua mea misiune este să promovez această idee de a învăța
oamenii, în special pe copii, să se privească pe sine ca pe niște „eroi în
așteptare", gata să facă fapte eroice într-o situație care poate apărea doar
o dată în viața lor.
Acum a venit vremea să ne începem călătoria în inima întunericului.
Așa cum spun italienii, andiamo!
9 noiembrie 2007

PREFAȚĂ
Aș vrea să pot spune că scrierea acestei cărți a fost o muncă din dra-
goste; dar nu a fost astfel nici măcar un moment din cei doi ani cât am
lucrat la ea. Mai întâi, a fost dureros din punct de vedere emoțional să
revăd toate casetele video înregistrate în timpul experimentului Stanford
și să citesc din nou transcrierile lor. Timpul a încețoșat amintirile în privința
râului creativ manifestat de mulți gardieni, a măsurii în care au suferit mulți
prizonieri și a dimensiunii pasivității mele, atunci când am permis conti-
nuarea abuzurilor atât de mult timp – un rău prin inacțiune.
De asemenea, uitasem că prima parte a acestei cărți a început de fapt
acum treizeci de ani, cu un contract cu o altă editură. Totuși, am renunțat
foarte repede să o scriu, pentru că nu eram pregătit să retrăiesc experiența
la un interval de timp atât de scurt. Mă bucur că am renunțat și nu m-am
străduit să scriu atunci, fiindcă acum este momentul potrivit. Acum sunt mai
înțelept și mai capabil să ofer o perspectivă matură asupra acestei misiuni
complexe. Mai mult, paralelele dintre abuzurile de la Abu Ghraib și eveni-
mentele din experimentul Stanford au conferit acestuia din urmă mai multă
validitate, ceea ce a pus în lumină dinamica psihologică a abuzurilor oribile
din acea închisoare adevărată.
Un al doilea obstacol emoțional dificil în calea scrierii cărții a fost fap-
tul că m-am implicat personal și intens în studierea abuzurilor și a tortu-
rilor de la Abu Ghraib. Ca martor expert în cazul unuia dintre gardienii
din poliția militară, am devenit mai degrabă un reporter de investigații decât
un specialist în psihologie socială. Am încercat să descopăr tot ce am putut
Prefață 9

despre acest tânăr, prin numeroase interviuri cu el, conversații și cores-
pondență cu familia, pentru a afla cum a fost educat în copilărie și în armată;
am vorbit, de asemenea, cu alți membri ai personalului militar din închi-
soare. Am ajuns să simt ce însemna să calc pe urmele lui în tura de noapte,
de la ora 16.00 la 4.00 dimineața, timp de patruzeci de nopți consecutive.
Ca martor expert care a depus mărturie la proces privind forțele situ-
aționale care au contribuit la abuzurile specifice comise de el, am avut acces
la toate sutele de imagini digitale ale depravării. Aceasta a fost o sarcină
urâtă. în plus, am avut la dispoziție toate rapoartele existente ale diferi-
telor comisii militare și civile de investigație. Pentru că mi s-a spus că nu
voi avea voie să aduc note detaliate la proces, a trebuit să memorez cât
mai multe concluzii. Această provocare cognitivă a contribuit și ea la încor-
darea emoțională apărută după ce sergentul Ivan „Chip" Frederick a pri-
mit o sentință dură, iar eu am devenit un fel de consilier psihologic neoficial
pentru el și pentru soția sa, Martha. în timp, am ajuns să fiu, pentru ei,
„unchiul Phil".
Am fost frustrat și supărat, mai întâi pentru că armata nu era dispusă
să accepte nici una dintre circumstanțele atenuante pe care le-am pre-
zentat, care au contribuit direct la comportamentul său abuziv și care ar
fi trebuit să-i reducă pedeapsa. Procurorul și judecătorul au refuzat să ia
în considerare ideea că forțele situaționale pot influența comportamen-
tul individului. Ei aveau o concepție individualistă standard, împărtășită de
majoritatea oamenilor din cultura noastră. Este ideea conform căreia vina
este în întregime „dispozițională", consecința deciziei raționale liber alese
a sergentului Chip Frederick de a face rău. La supărarea mea se adăuga
faptul că multe dintre rapoartele de investigație „independente" consi-
derau că vina pentru abuzuri aparține ofițerilor superiori și conducerii lor
disfuncționale sau „absente". Aceste rapoarte, comandate de generali și
foști oficiali de rang înalt din guvern, au arătat că lanțul de comandă mili-
tar și civil a dat naștere unui „coș stricat" în care câțiva soldați buni au
fost transformați în „mere putrede".
Dacă aș fi scris cartea la puțin timp după experimentul Stanford, m-aș
fi mulțumit cu detalierea modurilor în care forțele situaționale sunt mai pu-
ternice decât credem sau decât ne dăm seama în modelarea comporta-
mentului uman în anumite contexte. Totuși, aș fi ratat imaginea de ansamblu.
9 EFECTUL LUCIFER

forța mai mare de a crea răul din bine – aceea a Sistemului, a complexu-
lui de forțe care creează Situația. Un corp mare de dovezi din psihologia
socială sprijină conceptul conform căruia puterea situațională triumfă asu-
pra puterii individuale în contexte date. Mă voi referi în continuare la aceste
dovezi pe parcursul mai multor capitole. Totuși, majoritatea psihologilor
au fost insensibili la sursele profunde ale puterii existente în matricea po-
litică, economică, religioasă, istorică și culturală care definește situațiile și
le oferă o existență legitimă sau ilegitimă. O înțelegere deplină a dinami-
cii comportamentului uman impune să recunoaștem extinderea și limitele
puterii personale, ale puterii situaționale și ale puterii sistemice.
Schimbarea sau prevenirea comportamentului nedorit al indivizilor ori
al grupurilor necesită o înțelegere a forțelor, virtuților și vulnerabilităților
pe care ei le aduc într-o situație dată. Apoi trebuie să recunoaștem mai
bine complexul de forțe situaționale care operează în anumite contexte
comportamentale. Modificându-le sau învățând să le evităm, putem avea
un impact mai mare în reducerea reacțiilor individuale indezirabile decât
avem prin adoptarea unor acțiuni de remediere orientate doar spre înlo-
cuirea oamenilor implicați. Asta înseamnă să adoptăm o abordare de tipul
celei din sănătatea publică în locul modelului medical standard de a trata
bolile și defectele la nivel individual. Totuși, dacă nu devenim sensibili la
puterea adevărată a Sistemului, care este în mod invariabil ascunsă în spa-
tele unui văl, și nu înțelegem propriul ei set de reguli și reglementări, schim-
barea comportamentală va fi temporară, iar cea situațională, iluzorie. Pe
parcursul întregii cărți voi repeta „mantra" conform căreia încercarea de
a înțelege contribuțiile situaționale și sistemice la comportamentul indivi-
dual nu scuză persoana și nici nu o absolvă de responsabilitatea de a se
fi implicat în fapte imorale, ilegale sau rele.
Reflectând la motivele pentru care am petrecut o bună parte din ca-
riera mea profesională studiind psihologia răului – a violenței, agresivității,
vandalismului, torturii și terorismului -, trebuie să iau în considerare și forța
situațională formativă care a acționat asupra mea. Fiindcă am crescut în
sărăcia din sudul Bronxului, în New York, ghetoul mi-a format perspec-
tiva asupra vieții și mi-a ordonat prioritățile. Viața în ghetoul urban înseamnă
supraviețuire prin elaborarea unor strategii utile „de cartier". Asta presupu-
ne să-ți dai seama cine are puterea care poate fi folosită împotriva ta sau
Prefață 11

în folosul tău, pe cine să eyiți și cu gne trebuie să te împrietenești. înseamnă
să descifrezi aluzii situaționale subtile pentru a ști când să pleci și când să
rămâi, să creezi obligații reciproce și să înțelegi ce îți trebuie pentru a face
tranziția de la supus la lider.
în acele zile, înainte ca heroina și cocaina să ajungă în Bronx, viața în
ghetou însemna oameni fără bunuri proprii și copii a căror principală avere,
în absența jucăriilor, era relația cu ceilalți copii cu care se jucau. Unii dintre
acești copii au devenit victime sau făptași ai violenței; unii copii despre
care credeam că sunt buni au sfârșit făcând lucruri cu adevărat rele. Uneori
era evident care este catalizatorul. De exemplu, să-l luăm pe tatăl lui Donny,
care îl pedepsea pentru orice faptă pe care o considera rea dezbrăcându-l
la piele și punându-l să îngenuncheze pe boabe de orez, în cada de baie.
Acest „tată torționar" era în alte circumstanțe fermecător, mai ales în preaj-
ma doamnelor din clădire. în adolescență, Donny, zdrobit de această expe-
riență, a sfârșit în închisoare. Alt puști și-a manifestat frustrările jupuind de
vii pisici. Ca parte a inițierii în bandă, toți trebuia să furăm, să ne batem cu
alți copii, să facem ceva îndrăzneț și să intimidăm fetele și copiii evrei care
mergeau la sinagogă. Nimic din toate acestea nu era considerat rău; însemna
doar să ne supunem liderului și să ne conformăm normelor bandei.
Pentru noi, copiii, puterea sistemică rezida în portarii mari și răi care ne
fugăreau și în proprietarii lipsiți de inimă care puteau evacua familii întregi,
chemând autoritățile să le scoată lucrurile în stradă, pentru că nu au plătit
chiria. încă le mai simt rușinea. Dar cel mai mare dușman al nostru era poli-
ția, care ne hăituia când ne jucam cu mingea în stradă. Fără nici un motiv,
oamenii legii ne confiscau mingea și ne obligau să nu ne mai jucăm acolo.
Cum nu exista nici un loc dejoacă în apropiere, străzile erau tot ce aveam
și mingea noastră de cauciuc nu prezenta nici un pericol pentru cetățeni,
îmi amintesc când ne-am ascuns bețele la apropierea poliției, dar polițiștii
m-au ales pe mine să le spun unde erau. Când am refuzat, unul dintre ei
a declarat că mă va aresta și, în timp ce m-a împins în mașină, m-am lovit
cu capul de portieră. După aceea, nu am mai avut niciodată încredere într-un
adult cu uniformă până când aceasta nu se dovedea demn de ea.
Cu o astfel de copilărie, în absența supravegherii părintești – pentru că
în acele zile copiii și părinții nu se „amestecau" pe stradă – este evident de
unde vine curiozitatea mea pentru natura umană, în special pentru latura
11 EFECTUL LUCIFER

ei întunecată. Astfel, Efectul Lucifer incubat în mine timp de mulți ani, din
zilele ghetoului, trecând prin pregătirea mea în știința psihologică, m-a de-
terminat să-mi pun întrebări dificile și să răspund cu dovezi empirice.
Structura acestei cărți este cumva neobișnuită. începe cu un capitol
care subliniază tema transformării caracterului uman, a oamenilor buni și
a îngerilor care încep să facă lucruri rele, chiar diabolice. Apoi adresează
întrebarea fundamentală despre cât de bine ne cunoaștem pe noi înșine,
cât de încrezători putem fi cu privire la ceea ce am face sau nu am face
în situații pe care nu le-am mai întâlnit înainte. Am putea, ca îngerul pre-
ferat al lui Dumnezeu, Lucifer, să fim duși în ispita de a le face altora lu-
cruri inimaginabile?
Capitolele despre experimentul Stanford prezintă în detaliu studiul de
caz extins privind transformarea studenților, pe măsură ce jucau rolurile
atribuite la întâmplare, de prizonieri sau de gardieni în închisoarea noastră
simulată – roiuri care au devenit în cele din urmă prea reale. Cronologia
detaliată capitol cu capitol este prezentată într-un format cinematogra-
fic, ca o poveste personală spusă la timpul prezent, cu interpretare psiho-
logică minimă. Abia după finalizarea studiului – care a trebuit încheiat
prematur – am analizat ce am învățat din el, am descris și am explicat do-
vezile adunate și am prelucrat procesele psihologice implicate.
Una dintre concluziile dominante ale experimentului Stanford este că
puterea pătrunzătoare, dar subtilă, a unui grup de variabile situaționale
poate domina voința de a rezista a unui individ. Această concluzie este
aprofundată într-o serie de capitole care detaliază fenomenul prin ana-
liza unui set de cercetări din științele sociale. Vedem cum o parte dintre
participanții la cercetare – alți studenți și cetățeni obișnuiți care s-au ofe-
rit voluntari – au ajuns să se conformeze, să se supună și să fie determinați
să facă lucruri pe care nu și-ar fi putut imagina că le vor face, atunci când
se aflau în afara acelor câmpuri de forță situaționale. Vom pune în lumină
un set de procese psihologice care au puterea de a-i determina pe oame-
nii buni să facă rău; printre ele se numără dezindividualizarea. obediența
față de autoritate, pasivitatea în fața amenințărilor, autojuștificarea și rațio-
nalizarea. Dezumanizarea este unul dintre procesele centrale din trans-
formarea oamenilor obișnuiți, normali, în persoane indiferente sau chiar
în făptași ai răului. Dezumanizarea este asemenea unei cataracte corticale
Prefață 13

care umbrește gândirea și susține percepția că alți oameni sunt mai puțin
umani. Ea îi face pe unii dintre noi să-i vadă pe ceilalți ca dușmani care
merită tortura, chinul și anihilarea.
Cu acest set de unelte analitice la dispoziție, vom reflecta la cauzele
abuzurilor și torturilor oribile din închisoarea irakiană Abu Ghraib, înfăptuite
de poliția militară americană asupra prizonierilor. Afirmația că aceste fapte
imorale sunt opera sadică a câtorva soldați scăpați de sub control, așa-nu-
mitele mere putrede, este pusă la îndoială prin examinarea paralelelor între
forțele situaționale și procesele psihologice care au operat în acea închisoa-
re și cele din experimentul Stanford. Vom examina în profunzime Locul,
Persoana și Situația, pentru a trage concluzii despre forțele cauzale impli-
cate în crearea comportamentelor abuzive prezentate în setul revoltător
de „fotografii cu trofee" făcute de soldați în timpul torturării prizonierilor.
în continuare va trebui să înaintăm în lanțul explicativ, de la persoană
la situație și apoi la sistem. Bazându-mă pe șase rapoarte de investigație
privind aceste abuzuri și alte dovezi obținute dintr-o varietate de surse le-
gale și legate de drepturile omului, voi adopta o postură de procuror și
voi chema la judecată Sistemul. Folosind limitele sistemului nostru juridic,
care cere ca indivizii și nu situațiile sau sistemele să fie judecate pentru
fapte rele, voi aduce acuzații contra unui cvartet de ofițeri militari supe-
riori și apoi voi extinde argumentația privind complicitatea spre structura
de comandă civilă din cadrul administrației Bush. Cititorul, ca jurat, va de-
cide dacă dovezile susțin acuzația de vinovăție pentru fiecare acuzat.
Această călătorie mai degrabă sumbră în inima și mintea întunericu-
lui intră într-o altă lumină în ultimul capitol. Voi oferi atunci cititorului și
câteva vești bune despre natura umană, despre ce putem face noi ca in-
divizi pentru a chestiona puterea situațională și sistemică. In toate cercetările
citate și în exemplele din lumea reală, au existat mereu câțiva indivizi care
au rezistat, care nu au cedat tentației. Ceea ce i-a ferit de rău nu a fost
o bunătate inerentă magică, ci mai degrabă o înțelegere, oricât de intui-
tivă, a tacticilor mentale și sociale de rezistență. Subliniez un set de ast-
fel de strategii și tactici prin utilizarea cărora oricine poate deveni mai capabil
să reziste la influențele sociale nedorite. Aceste recomandări se bazează
pe o combinație: propria mea experiență și înțelepciunea colegilor mei psi-
hologi, experți în domeniile influenței și convingerii. (Recomandările sunt
13 EFECTUL LUCIFER

extinse și dezvoltate într-un modul disponibil pe site-ul web al acestei cărți,
www.lucifereffect.com.)
în final, când majoritatea cedează și doar câțiva se revoltă, rebelii pot
fi considerați eroi pentru că rezistă forțelor puternice de a se conforma și
a se supune. Am ajuns să-i considerăm pe eroi speciali, diferiți de noi, mu-
ritorii de rând, datorită faptelor îndrăznețe și sacrificiilor făcute. Aici ne
dăm seama că astfel de indivizi speciali există cu adevărat, dar ei sunt ex-
cepția printre eroi, sunt puțini cei care fac astfel de sacrificii. Ei reprezintă
o rasă aparte care-și organizează viața în jurul unei cauze umanitare, de
exemplu. Spre deosebire de ei, ceilalți pe care-i recunoaștem ca eroi sunt
eroi ai momentului, ai situației, care acționează decisiv când este nevoie
de ei. Astfel, călătoria din Efectul Lucifer se încheie într-o notă pozitivă, săr-
bătorindu-l pe eroul obișnuit care trăiește în fiecare dintre noi. Spre deose-
bire de „banalitatea răului", care susține că oamenii obișnuiți se pot deda
la cele mai dezgustătoare acte de cruzime și degradare comise contra seme-
nilor, eu susțin „banalitatea eroismului", care ridică stindardul oricărui erou,
fie el bărbat sau femeie, care răspunde la chemarea umanității când vine
timpul să acționeze. Când sună acel clopot, acești eroi vor ști că bate pen-
tru ei. El sună și cheamă la susținerea a ceea ce este mai bun în natura umană,
acel ceva care se ridică deasupra presiunilor puternice ale Situației și ale Sis-
temului, ca afirmare profundă a demnității umane, opunându-se răului.

f
L

MULȚUMIRI
Această carte nu ar fi fost posibilă fără un ajutor susținut în fiecare
etapă de-a lungul întregii călătorii, de la concepere până la forma ei finală.
CERCETARE EMPIRICĂ
Totul a început cu planificarea, efectuarea și analiza experimentului
realizat la Universitatea Stanford în august 1971. Impulsul imediat pen-
tru această cercetare a venit dintr-un proiect al studenților privind psiho-
logia detenției, condus de David Jaffe, care mai târziu a devenit directorul
închisorii în experimentul Stanford. Pentru a mă pregăti pentru coordona-
rea acestui experiment, pentru a înțelege mai bine mentalitatea prizonie-
rilor și a personalului de corecție, și pentru a explora trăsăturile critice din
natura psihologică a oricărei experiențe de închisoare, am predat un curs
de vară la Universitatea Stanford, privind aceste chestiuni. Asistentul meu
a fost Andrew Carlo Prescott, care fusese eliberat condiționat de curând
dintr-un șir de detenții în închisorile din California. Carlo a ajuns să fie un
consilier neprețuit și șeful „Comisiei de eliberare condiționată". Doi absol-
venți, William Curtis Banks și Craig Haney, au fost angajați în fiecare etapă
a acestui proiect neobișnuit. Craig a folosit această experiență ca trambu-
lină pentru o carieră de succes în psihologie și drept, devenind un avocat
Mulțumiri 17

de frunte al drepturilor prizonierilor și semnând numeroase articole și
capitole împreună cu mine, pe diferite teme legate de instituția închisorii.
Le mulțumesc pentru contribuția lor la acest studiu și la urmările sale inte-
lectuale și practice. în plus, aprecierea mea se îndreaptă spre fiecare dintre
acei studenți care s-au oferit voluntar pentru o experiență pe care, după
mai multe decenii, unii dintre ei încă nu o pot uita. Așa cum afirm și în
carte, îmi cer scuze pentru, suferința pe care ei au îndurat-o în timpul și
după această cercetare.
CERCETARE SECUNDARĂ
Sarcina de a monta înregistrările video arhivate din timpul experimen-
tului în format DVD, care să poată fi transcrise, a căzut în seama lui Sean
Bruich și Scott Thompson, doi studenți excepționali de la Stanford. Pe lângă
sublinierea episoadelor semnificative din aceste materiale, Sean și Scott au
ajutat și la montarea unui lung șir de materiale adiacente pe care le adu-
nasem, despre diferite aspecte ale studiului.
Tanya Zimbardo și Marissa Allen au avut sarcina de a căuta și orga-
niza numeroase materiale apărute în mass-media, din notițele mele și din
alte articole. O echipă formată din studenți de la Stanford, cum ar fi Kie-
ran O'Connor și Matt Estrada, a supervizat verificarea referințelor. Matt a
transcris interviul meu audio cu sergentul Chip Frederick.
Apreciez reacțiile pe care le-am primit privind diferite capitole de la
colegi și de la studenți, printre care se numără Adam Breckenridge, Stephen
Behnke, Tom Blass, Rose McDermott și Jason Weaver. Anthony Pratkanis
și Cindy Wang merită mulțumiri speciale pentru asistența pe care mi-au
acordat-o la secțiunea din ultimul capitol referitoare la rezistența în fața
influențelor nedorite, ca și Zeno Franco pentru contribuțiile sale la noile
perspective asupra psihologiei eroismului.
Viziunea mea privind situația militară de la Abu Ghraib și din alte tea-
tre de război a avut la bază informațiile furnizate de ofițerul Mărci Drewry
și de colonelul Larry James, psiholog militar. Doug Bracewell mi-a oferit
mereu surse utile de informație despre o mulțime de subiecte legate de
problemele abordate în cele două capitole din carte referitoare la Abu
17 EFECTUL LUCIFER

Ghraib. Gary Myers, consilierul legal al sergentului Frederick, nu numai
că a lucrat la acest caz mult timp fără a fi plătit, dar mi-a oferit toate materia-
lele și informațiile de care aveam nevoie pentru a înțelege acea situație
complexă. Adam Zimbardo a realizat o analiză perceptivă a naturii sexuale
a „fotografiilor cu trofee" care au rezultat din „jocurile și distracțiile" din
tura de noapte.
Din totalul mulțumirilor mele, o mare parte se îndreaptă spre Bob
Johnson (prietenul meu psiholog și coautor al manualului nostru de intro-
ducere în psihologie, Core Concepts). Bob a citit tot manuscrisul și mi-a
oferit sugestii valoroase despre cum să-l îmbunătățesc. La fel a făcut și
Sasha Lubomirsky, care m-a ajutat la coordonarea informațiilor lui Bob cu
cele ale lui Rose Zimbardo. Rose este profesor emerit de literatură engleză
și s-a asigurat că fiecare frază din carte arată așa cum trebuie pentru a
transmite eficient mesajul meu cititorilor. Mulțumesc fiecăruia dintre ei pen-
tru că s-a achitat de această sarcină cu eleganță și inteligență.
Mulțumesc, de asemenea, redactorului meu de la Random House, Will
Murphy, pentru redactarea sa meticuloasă, o artă pierdută în multe ca-
zuri, și pentru încercarea sa curajoasă de a reliefa temele esențiale. Lynn
Anderson s-a descurcat admirabil cu textul meu și, împreună cu Vincent
La Scala, a conferit consistență și claritate mesajelor mele. John Brockman
a fost agentul și îngerul păzitor al acestei cărți și al promovării sale.
în final, după ce am scris câte douăsprezece ore pe zi, aproape fără
încetare, multă vreme, cu ajutorul lui Gerry Huber, maseurul meu de la
Healing Winds Massage din San Francisco, și al lui Ann Hollingsworth de
la Gualala Sea Spa, mi-am recăpătat o bună formă fizică.
Pe voi toți, familie, prieteni, colegi și studenți, care m-ați ajutat să trans-
form gândurile în cuvinte devenite manuscris și apoi o carte adevărată,
vă rog să acceptați cele mai sincere mulțumiri.
Ciao,
PHIL ZIMBARDO

M.C. Escher, C/rc/e Limit IV, © 2006 The M.C. Escher Company-Holland.
Toate drepturile rezervate, www.mcescher.com

PSIHOLOGIA RĂULUI:
TRANSFORMĂRI CARACTERIALE
SITUAȚIONALE
„Mintea este propriul său spațiu și în sine poate crea
rai din iad și iad din rai."
JOHN MILTON, Paradisul pierdut
Priviți câteva momente această imagine remarcabilă. Apoi închi-
deți ochii și invocați-o în memorie.
Ochiul minții vede numeroșii îngeri albi care dansează pe un
cer întunecat? Sau vede numeroșii demoni negri, diavoli cu coarne
care populează spațiul alb și luminos al iadului? în această iluzie a
artistului M.C. Escher, ambele perspective sunt la fel de posibile.
După ce devenim conștienți de congruența dintre bine și rău, nu
mai putem vedea doar unul fără celălalt. în cele ce urmează, nu vă
voi permite să alunecați înapoi în separarea confortabilă a Părților
dumneavoastră Bune și Fără Greșeli de cele Rele. „Sunt capabil de
rău?" este întrebarea la care vreau să vă gândiți tot timpul, pe
măsură ce călătorim împreună în medii străine.
Psihologia răului 2î

Din imaginea lui Escher reies trei adevăruri psihologice. Primul,
lumea este plină de bine și de rău – a fost, este și va fi mereu. Al
doilea, bariera dintre bine și rău este permeabilă și cețoasă. Și al
treilea, este posibil ca îngerii să devină demoni și, chiar mai dificil
de conceput, demonii să devină îngeri.
Poate că această imagine vă amintește de transformarea chin-
tesențială a binelui în rău, metamorfoza lui Lucifer în Satana. Lu-
cifer, „purtătorul de lumină", era îngerul preferat al lui Dumnezeu,
până când a pus la îndoială autoritatea Lui și a fost alungat în iad
împreună cu ceilalți îngeri căzuți. „Mai bine să domnesc în iad decât
să slujesc în rai", spumegă Satana, „adversarul lui Dumnezeu", în
Paradisul pierdut al lui Milton. în iad, Lucifer-Satana devine un min-
cinos, un impostor găunos care folosește surle, trâmbițe și sloga-
nuri, așa cum fac unii lideri naționaliști de astăzi. La conferința
demonică din iad a tuturor demonilor majori. Satana este asigu-
rat că nu poate recâștiga raiul într-o confruntare directă.1 Totuși,
aghiotantul lui, Belzebut, vine cu cea mai rea soluție, propunând
ca demonii să se răzbune pe Dumnezeu corupând cea mai grozavă
creație a Sa, omenirea. Deși Satana reușește să-i ispitească pe Adam
și Eva să nu-l asculte pe Dumnezeu și îi îndeamnă să facă rău. Dum-
nezeu afirmă că ei vor fi salvați cu timpul. Totuși, Satana va avea
voie să dea târcoale, recrutând vrăjitori pentru a ispiti oamenii să
facă rău. Intermediarii Satanei vor deveni, astfel, țintele inchizito-
rilor zeloși care vor voi să scape lumea de rău, dar metodele lor
oribile au dat naștere unei forme noi de rău sistemic pe care lumea
nu a mai văzut-o înainte.
Păcatul lui Lucifer este ceea ce gânditorii din Evul Mediu au numit
cupiditas . Pentru Dante, păcatele care apar din această rădăcină
cuprind ceie mai extreme „păcate ale lupului", condiția spirituală
de a avea o gaură neagră interioară atât de profundă, încât nici banii
și nici puterea nu o pot umple. Pentru cel care suferă de cupiditate,
ceea ce există dincolo de sine are valoare doar dacă poate fi exploa-
tat sau devorat. Concentrându-se astfel doar pe sine, Satana și cei
care l-au urmat își întorc ochii de la armonia iubirii, care unește toate
creaturile vii.
21 EFECTUL LUCIFER

Păcatele lupului îl determină pe om să întoarcă spatele grației
divine și să facă din sine singurul său bun – și de asemenea închi-
soarea sa. în al nouălea cerc al infernului, păcătoșii, posedați de spi-
ritul lupului nesățios, sunt înghețați într-o închisoare autoimpusă în
care prizonierii și gardienii sunt contopiți într-o realitate egocentrică.
în cercetarea sa privind originile lui Satana, istoricul Elaine Pa-
gels oferă o teză provocatoare despre semnificația psihologică a
lui Satana ca oglindă a umanității.
Ceea ce ne fascinează la Satana este felul în care el exprimă
caracteristici care merg dincolo de ceea ce recunoaștem noi în mod
obișnuit ca fiind omenesc. Satana evocă mai mult decât lăcomia,
invidia, dorința și furia pe care le identificăm cu cele mai rele impul-
suri ale noastre, și mai mult decât ceea ce numim brutalitate, care
impută ființelor umane o asemănare cu animalele („brute"). […]
Răul, la extrem, pare să implice supranaturalul – ceea ce recunoaș-
tem, cu un frison, ca inversul diabolic al modului în care Martin Buber
îl caracteriza pe Dumnezeu: „celălalt deplin".2
Ne temem de rău, dar suntem fascinați de el. Creăm mituri ale
unor conspirații malefice și ajungem să le credem suficient de mult
pentru a mobiliza forțe împotriva lor. îl respingem pe „Celălalt"
ca diferit și periculos pentru că este necunoscut, dar suntem în-
cântați să contemplăm excesul sexual și violările codurilor morale
comise de cei care nu sunt ca noi. Profesorul de studii religioase
David Frankfurter își încheie cercetarea Răului întrupat concentrân-
du-se pe construcția socială a acestui celălalt rău.
Construcția Celuilalt social ca sălbatic-canibal, demon, vrăjitor,
vampir sau un amalgam al tuturor acestor lucruri atrage după sine
un repertoriu consistent de simboluri ale inversiunii. Poveștile pe care
le spunem despre oamenii de la periferia socială se referă la sălbăticia
lor, la obiceiurile lor libertine și la monstruozitatea lor. în același timp,
combinația de oroare și plăcere pe care o obținem din contempla-
rea Celorlalți – sentimente care au influențat brutalitatea coloniștilor.
Psihologia răului 2î

misionarilor și armatelor care intră pe teritoriile Celorlalți – cu si-
guranță că ne afectează la nivelul imaginației individuale.3
TRANSFORMĂRILE: ÎNGERI, DIAVOLI
ȘI NOI CEILALȚI, SIMPLI MURITORI
Efectul Lucifer este încercarea mea de a înțelege procesul trans-
formării care are loc atunci când oamenii obișnuiți fac lucruri rele.
Vom căuta răspuns la întrebarea fundamentală „Ce îi face pe oa-
meni să greșească?" Dar în loc să recurgem la dualismul religios
tradițional al binelui și răului sau al naturii bune versus educația
corupătoare, vom privi oameni reali angajați în sarcini cotidiene, care
merg la serviciu, care supraviețuiesc pe fondul naturii umane dese-
ori turbulente. Vom încerca să înțelegem natura transformărilor lor
caracteriale când sunt confruntați cu forțe situaționale puternice.
Să începem cu o definiție a răului. Cea pe care o voi da eu este
una simplă, pe baze psihologice: răul constă într-o acțiune delibe-
rată care duce la rănirea, abuzarea, dezumanizarea sau distrugerea
celorlalți, nevinovați – sau în folosirea propriei autorități și puteri
pentru a încuraja sau a permite altora să facă astfel în numele tău.
Pe scurt, este „a ști mai bine, dar a face mai rău".4
Ce determină comportamentul uman? Ce determină gândul și
acțiunea umană? Ce ne face pe unii dintre noi să avem vieți mo-
rale, oneste, în timp ce alții alunecă spre imoralitate și crimă? Ceea
ce credem despre natura umană se bazează pe presupunerea că
determinările interioare ne ghidează pe căile bune și pe cele rele?
Acordăm suficientă atenție determinanților exteriori ai gândurilor,
sentimentelor și acțiunilor noastre? în ce măsură suntem creaturi
ale situației, ale momentului, ale mulțimii? Există vreun lucru pe
care alții l-au făcut, dar pe care dumneavoastră nu veți putea fi
niciodată constrânși să-l faceți?
23 EFECTUL LUCIFER

Mulți dintre noi se ascund în spatele egocentrismului care ge-
nerează iluzia că suntem deosebiți. Aceste scuturi protectoare care
ne servesc pe noi înșine ne permit să credem că fiecare dintre noi
este deasupra mediei la orice test de integritate. Mult prea des pri-
vim la stele prin lentila groasă a invulnerabilității personale atunci
când ar trebui să privim în jos, la panta alunecoasă de sub picioa-
rele noastre. Astfel de părtiniri egocentriste se găsesc mai frecvent
în societățile care ocrotesc orientările independente, cum sunt cul-
turile euro-americane, și mai puțin în societățile colectiviste, de pildă
în Asia, Africa și Orientul Mijlociu.5
în cursul voiajului nostru prin bine și rău, vă voi cere să reflectați
la trei probleme: cât de bine vă cunoașteți pe dumneavoastră înșivă,
forțele și slăbiciunile proprii. Autocunoașterea provine din observa-
rea comportamentului dumneavoastră în situații familiare sau din
expunerea la situații complet noi în care obiceiurile vechi sunt puse
la încercare? De asemenea, cât de bine îi cunoașteți pe oamenii cu
care interacționați zilnic: familia, prietenii, colegii de serviciu și per-
soanele iubite? O teză a acestei cărți este că mulți dintre noi ne
cunoaștem doar din experiențele limitate ale situațiilor familiare care
implică reguli, legi, proceduri și presiuni care ne constrâng. Mer-
gem la școală, la serviciu, în vacanțe, la petreceri, plătim facturile
și taxele. Dar ce se întâmplă când suntem expuși la situații complet
noi și nefamiliare, în care obișnuințele nu ne mai sunt suficiente?
începem un serviciu nou, mergem la prima întâlnire aranjată de un
calculator, ne înscriem într-o asociație, suntem arestați, ne înrolăm
în armată, intrăm într-un cult sau ne oferim voluntari într-un ex-
periment. Vechiul dumneavoastră eu s-ar putea să nu funcționeze
așa cum vă așteptați, atunci când regulile de bază se schimbă.
De-a lungul călătoriei aș vrea să vă puneți mereu întrebarea „Și
eu la fel?", pe măsură ce întâlnim diferite forme de rău. Vom exa-
mina genocidul din Rwanda, suicidul în masă și crimele adepților Tem-
plului Poporului din junglele Guyanei; masacrul My Lai din Vietnam,
ororile lagărelor de concentrare naziste, torturile poliției militare și
civile în toată lumea, abuzurile sexuale ale preoților catolici asupra
enoriașilor și căutarea liniilor de continuitate între comportamentul
Psihologia răului 2î

scandalos al directorilor de la corporațiile Enron și World Com. în
fine, vom vedea cum firele comune din toate aceste fapte rele se
regăsesc și în abuzurile recent descoperite asupra prizonierilor ci-
vili din închisoarea Abu Ghraib din Irak. Un anumit fir care leagă
aceste atrocități unele de altele va reieși dintr-o cercetare a psiho-
logiei sociale experimentale, un studiu care a ajuns să fie cunos-
cut drept experimentul Stanford (ES).
Răul: fix și interior sau mutabil și exterior?
Ideea că o prăpastie separă irevocabil oamenii buni de cei răi
este o sursă de confort din cel puțin două motive. în primul rând,
creează o logică binară în care răul este esențializat. Cei mai mulți
dintre noi percepem răul ca pe o entitate, o trăsătură inerentă în
anumiți oameni și nu în alții. Semințele rele produc în cele din urmă
fructe rele, pe măsură ce își realizează destinul. Definim răul indi-
când tiranii cu adevărat răi din epoca noastră, precum Hitler, Stalin,
Pol Pot, Idi Amin, Saddam Hussein și alți lideri politici care au ordo-
nat crime în masă. Recunoaștem și răul mai ordinar, mai mic, al celor
care vând droguri, al violatorilor, traficanților de sex, al celor care
agresează bătrâni și al celor care maltratează copii.
Păstrarea dihotomiei bine-rău face ca „oamenii buni" să nu se
mai simtă responsabili. Ei sunt scutiți până și de a se gândi la po-
sibilul rol pe care l-ar avea în crearea, susținerea și păstrarea sau
cedarea față de condițiile care contribuie la delincvență, crimă, van-
dalism, maltratare, intimidare, viol, tortură, teroare și violență în
generai. „Așa e lumea și nu prea se poate face nimic pentru a
schimba asta – cu siguranță eu nu pot face nimic."
O concepție alternativă tratează răul în termeni incrementali,
ca pe ceva de care suntem capabili, în funcție de circumstanțe. în
orice moment oamenii pot avea un atribut particular (să spunem
inteligență, mândrie, onestitate sau răutate) într-o măsură mai mare
sau mai mică. Firea noastră poate fi schimbată, fie spre latura bună,
fie spre cea rea a naturii umane. Opinia incrementalistă implică o
25 EFECTUL LUCIFER

dobândire a însușirilor prin experiență, practică concentrată sau prin
intermediul unei intervenții externe, cum ar fi o oportunitate cri-
minală. Pe scurt, putem învăța să devenim buni sau răi indiferent
de ereditate, de personalitate sau de moștenirea familială.6
înțelegeri alternative: dispoziționale,
situaționale sau sistemice
Paralel cu această pereche de concepții incrementaliste și esen-
țialiste este contrastul dintre cauzele dispoziționale și cele situaționale
ale comportamentului. Când suntem confruntați cu un compor-
tament neobișnuit, cu un eveniment neașteptat, cu o anumită ano-
malie care nu are sens, ce facem pentru a o înțelege? Abordarea
tradiționalistă a fost aceea de a identifica trăsăturile personale ine-
rente care conduc spre acțiune: moștenirea genetică, trăsăturile
de personalitate, caracterul, liberul-arbitru și alte dispoziții. Pen-
tru comportamentul violent se caută trăsături de personalitate sa-
dice. Pentru faptele eroice, se caută gene care predispun la altruism.
în Statele Unite, o serie de atentate au zguduit comunitățile sub-
urbane în care elevi de liceu au ucis și au rănit alți elevi și profe-
sori.7 în Anglia, doi elevi au răpit un copil de doi ani, Jamie Bulger,
de la un magazin și l-au ucis cu brutalitate și cu sânge rece. în Pa-
lestina și Irak, bărbați și femei au devenit atentatori sinucigași. în
majoritatea țărilor europene, mulți oameni au protejat evrei când
aceștia erau persecutați de naziști, chiar dacă știau că, dacă erau
prinși, ei și familiile lor își riscau viața. în multe țări „suflătorii" riscă
pierderi fiindcă dau în vileag acțiunile nedrepte și imorale ale supe-
riorilor. De ce?
Opinia tradițională (printre cei care provin din culturi care pun
accentul pe individualism) este de a căuta în interior răspunsurile –
pentru patologie și pentru eroism. Psihiatria modernă este orien-
tată spre dispoziție. La fel sunt și psihologia clinică și psihologia per-
sonalității. Majoritatea instituțiilor noastre se bazează pe o astfel
de perspectivă, inclusiv dreptul, medicina și religia. Culpabilitatea,
Psihologia răului 2î

boala și păcatul, presupun ele, trebuie căutate în interiorul părții
vinovate, a persoanei bolnave și a păcătosului. Pentru a înțelege,
ele încep cu întrebarea „cine": cine este responsabil; cine a cau-
zat asta; cine primește blamul și cine primește laurii?
Experții în psihologie socială (ca mine) încearcă să evite graba de
a alege judecăți dispoziționale când se străduiesc să înțeleagă cau-
zele comportamentului uman. Ei preferă să înceapă căutarea sen-
sului punând întrebarea „ce?". Ce condiții au putut contribui la
anumite reacții? Ce circumstanțe pot fi implicate în generarea com-
portamentului? Ce situație se întrevedea din perspectiva actorilor?
Experții în psihologie socială întreabă: în ce măsură acțiunile indivi-
dului pot fi determinate de factori din afara actorului, de variabile
situaționale și de procese ambientale unice pentru o anumită situație?
Abordarea dispozițională este față de cea situațională precum
modelul medical al sănătății față de modelul sănătății publice. Un
model medical încearcă să găsească sursa bolii sau a dizabilității
în interiorul persoanei afectate. în schimb, reprezentanții sănătății
publice presupun că vectorii bolii vin din mediu, creând condiții care
întrețin boala. Uneori persoana bolnavă este produsul final al agen-
ților patogeni din mediu, care, dacă nu sunt contracarați, îi afec-
tează și pe ceilalți, indiferent de încercările de a îmbunătăți starea
de sănătate a individului. De exemplu, un copil care prezintă o di-
zabilitate de învățare poate primi o varietate de tratamente compor-
tamentale și medicale pentru a depăși handicapul – în abordarea
dispozițională. Dar în multe cazuri, în special printre cei săraci, pro-
blema este cauzată de ingerarea plumbului din vopseaua cu care
sunt zugrăviți pereții apartamentului și este înrăutățită de condițiile
sărăciei – abordarea situațională. Aceste perspective alternative nu
sunt doar variațiuni abstracte din analizele conceptuale, ci duc la
moduri diferite de abordare a problemelor personale și sociale.
Semnificația acestor analize se extinde până la noi toți, cei care,
ca psihologi intuitivi, ne trăim viața în fiecare zi încercând să înțe-
legem de ce oamenii fac ce fac și cum pot fi ei schimbați pentru
a se comporta mai bine. Dar foarte puține persoane din culturile
individualiste nu sunt afectate de părtinirea dispozițională, care le
28 EFECTUL LUCIFER

determină să caute în primul rând motive, trăsături, gene și pato-
logii personale. Cei mai mulți dintre noi au tendința atât de a su-
praestima importanța calităților dispoziționale, cât și de a o subestima
pe cea a trăsăturilor situaționale atunci când încearcă să înțeleagă
cauzele comportamentului altor oameni.
în următoarele capitole voi oferi dovezi substanțiale care contra-
balansează opinia dispozițională și care vor extinde orizontul
privind felul în care caracterul uman poate fi transformat prin
imersiunea în situații care declanșează forțe situaționale puternice.
Oamenii și situațiile se află de obicei într-o stare de interacțiune
dinamică. Deși poate credeți că aveți o personalitate constantă în
timp și spațiu, este foarte probabil să nu fie așa. Nu sunteți aceeași
persoană atunci când lucrați singur sau în grup; într-o situație ro-
mantică și într-una educațională; când sunteți cu prieteni apro-
piați sau într-o mulțime anonimă; când călătoriți în străinătate sau
când sunteți acasă.
Matteus Maleficarum și programul WID
al Inchiziției
Una dintre primele surse documentate în ceea ce privește fo-
losirea răspândită a opiniei dispoziționale pentru a înțelege răul și
pentru a scăpa lumea de influența lui pernicioasă se află într-un
text care a devenit Biblia Inchiziției, Malleus MaleficarurrhJjoca-
nul vrăjitoarelor.8 Era o lectură obligatorie pentru judecătorii In-
chiziției. începe cu o enigmă care trebuie rezolvată. Cum poate
continua să existe răul într-o lume guvernată de un Dumnezeu bun
și atotputernic? Un singur răspuns: Dumnezeu permite răul pen-
tru a testa sufletele oamenilor. Dacă cedează ispitelor, ei se duc
în iad; dacă rezistă tentațiilor, vor ajunge în rai. Totuși, Dumnezeu
a restricționat influența directă a diavolului asupra oamenilor din
cauza corupției lui Adam și a Evei. Soluția diavolului a fost să fo-
losească intermediari care să facă lucrurile rele, și anume vrăjitoare
ca legătură indirectă cu oamenii pe care urmau să-i corupă.
Psihologia răului 2î

Pentru a reduce răspândirea răului în țările catolice, soluția pro-
pusă a fost să se găsească și să se elimine vrăjitoarele. Era nevoie
de un mijloc de a le identifica, de a le face să mărturisească ere-
zia și apoi a le distruge. Mecanismul pentru identificarea și dis-
trugerea vrăjitoarelor (care în timpurile noastre ar putea fi numit
„programul WID", de la witch identificatiori program) era simplu
și direct. Prin spioni, se afla care erau vrăjitoarele, li se testa na-
tura vrăjitorească prin obținerea unor mărturisiri folosind diferite
tehnici de tortură și erau ucise cele care picau testul. Deși am re-
liefat un sistem realizat cu grijă de teroare în masă, tortură și ex-
terminare a mii de oameni, acest fel de reducție simplistă a
problemelor complexe legate de rău a alimentat focurile Inchiziției.
Faptul că „vrăjitoarele" au devenit categoria dispozițională dispre-
țuită a oferit o soluție rapidă a problemei răului din societate, prin
distrugerea agenților răului care au putut fi identificați, torturați
și fierți în ulei sau arși pe rug.
Având în vedere că Biserica și aliații săi, autoritățile publice, erau
conduse de bărbați, nu este de mirare că femeile erau mult mai des
etichetate drept vrăjitoare decât bărbații. Suspectele erau de obi-
cei persoane marginalizate sau care erau considerate o amenințare
într-un fel sau altul: erau văduve, sărace, urâte, diforme sau în unele
cazuri văzute prea mândre și puternice. Paradoxul teribil al Inchiziției
este că dorința ardentă și deseori sinceră de a combate râul a gene-
rat rău pe o scară mai largă decât văzuse lumea până atunci. Ea a
inaugurat folosirea, de către Biserică și stat, a dispozitivelor și teh-
nicilor de tortură care reprezintă perversiunea finală a oricărui ideal
de perfecțiune umană. Natura excepțională a minții umane care
poate crea opere de artă, știință și filosofie a fost pervertită pentru
a se angaja în acte de „cruzime creativă", care ținteau să anihileze
răul. Uneltele Inchiziției sunt expuse încă în închisorile din toată
lumea, în centrele de interogare civile și militare, unde tortura este
procedura standard de operare (așa cum vom vedea în vizita noastră
la închisoarea Abu Ghraib).9
30 EFECTUL LUCIFER

Sistemele de putere exercită o importantă
dominanță de sus în jos
Evaluarea mea privind puterea care rezidă în sisteme a început
cu conștientizarea felului în care instituțiile creează mecanisme care
transpun ideologia – cauzele răului – în proceduri operative cum
a fost vânătoarea de vrăjitoare a Inchiziției. Cu alte cuvinte, raza
rnea de acțiune a fost lărgită considerabil printr-o evaluare com-
pletă a felurilor în care condițiile situaționale sunt create și mode-
late de factori de ordin mai înalt – sistemele de putere. Sistemele,
nu doar dispozițiile și situațiile, trebuie luate în considerare pen-
tru a înțelege tiparele comportamentale complexe.
Comportamentul aberant, ilegal sau imoral al indivizilor din pro-
fesii care implică serviciul public, cum sunt polițiștii, ofițerii din in-
stituțiile de corecție sau soldații, este etichetat în mod obișnuit drept
fapte rele ale „câtorva mere putrede". Implicația este aceea că avem
de-a face cu o excepție rară care trebuie așezată de o parte a li-
niei impermeabile dintre râu și bine; iar majoritatea merelor bune
stau în cealaltă parte. Dar cine face distincția? De obicei gardienii
sistemului – care vor să izoleze problema pentru a abate atenția
și blamul de la cei din vârf, care pot fi responsabili pentru crearea
unor condiții de muncă proaste sau pentru lipsa de supraveghere.
Din nou, opinia dispozițională a mărului putred ignoră mediul
mărului și impactul situațional potențial corupător al celor din in-
terior. O analiză de sistem se concentrează pe cei care fac mediul,
pe cei care au puterea de a-l forma.
„Elita puternică", cei care fac mediul, este reprezentată de cei
care se află de obicei în spatele scenei, care aranjează multe din-
tre condițiile vieții pentru noi, cei care trebuie să petrecem timp într-o
varietate de situații instituționale pe care ei le-au construit. Sociolo-
gul C. Wright Mills a aruncat o rază de lumină în această gaură
neagră a puterii:
Elita puternică este alcătuită din oameni ale căror poziții îi fac
capabili să transceandă mediile obișnuite ale bărbaților și femeilor
Psihologia răului 2î

de rând; ei se află în poziția de a lua decizii cu consecințe majore.
Faptul că iau sau nu astfel de decizii este mai puțin important decât
acela că ocupă asemenea poziții-pivot: eșecul lor de a acționa, eșecul
de a lua decizii este el însuși un act deseori cu o semnificație mai
amplă decât deciziile pe care le iau. Căci ei comandă ierarhiile și
organizațiile majore ale societății moderne. Ei conduc marile cor-
porații. Ei dirijează mașinăria statului și se bucură de prerogativele
lui. Ei conduc sistemul militar. Ei ocupă posturile strategice de co-
mandă ale structurii sociale în care sunt concentrate acum mijloa-
cele efective de putere, bogăția și celebritatea de care ei se bucură.10
Pe măsură ce interesele acestor diferiți „brokeri" de putere
converg, ei încep să definească realitatea în modurile profețite
de George Orweil în 7 984. Complexul militar-corporatist-religios este
megasistemul fundamental care controlează majoritatea resurselor
și calitatea vieții multor americani de astăzi.
„Când puterea se asociază cu frica cronică, devine
formidabilă."
ERIC HOFFER, The Passionate State of Mind
Puterea de a crea „dușmanul"
Cei puternici nu fac de obicei ei înșiși treburile murdare, așa cum
conducătorii Mafiei lasă „curățările" în seama subordonaților. Siste-
mele creează ierarhii de dominanță cu influență și comunicare care
merg în jos, rareori în sus. Când o elită de putere vrea să distrugă
o națiune dușmană, ea apelează la experți în propagandă pentru
a crea un program de ură. De ce este nevoie pentru ca membrii
unei societăți să-i urască pe cetățenii altei societăți până la dorința
de segregare, torturare și chiar ucidere? Este nevoie de o „imaginație
ostilă", de o construcție psihologică implantată adânc în mințile
lor de o propagandă care-i transformă pe ceilalți în „dușmanul".
31 EFECTUL LUCIFER

Această imagine este cel mai puternic motiv al unui soldat, unul
care-și încarcă arma cu muniția urii și fricii. Imaginea unui dușman
temut care amenință bunăstarea personală și securitatea națională
îi încurajează pe părinți să-și trimită fiii la război și dă guvernelor
puterea de a rearanja prioritățile, astfel încât să transforme plugu-
rile în săbii ale distrugerii.
Totul este clădit din cuvinte și imagini. Pentru a schimba un ada-
giu vechi: bețele și pietrele ne pot rupe oasele, dar epitetele ne
pot ucide. Procesul începe cu concepțiile stereotipe asupra celui-
lalt, cu percepția dezumanizată asupra celuilalt, celălalt este lipsit
de valoare, celălalt este atotputernic, celălalt este demonic, celălalt
este un monstru abstract, celălalt este o amenințare fundamen-
tală la adresa valorilor și credințelor noastre prețioase. Când frica
publică este stârnită și amenințarea inamicului pare iminentă, oa-
menii rezonabili acționează irațional, oamenii independenți acțio-
nează într-un conformism lipsit de discernământ, iar oamenii pașnici
acționează ca niște războinici. Imaginile vizuale dramatice ale dușma-
nului din postere, de la televizor, de pe coperțile revistelor, din filme
și de pe internet se imprimă în canalele sistemului limbic, în creie-
rul primitiv, cu emoțiile puternice de frică și ură.
Filosoful social Sam Keen descrie strălucit cum această imagina-
ție ostilă este creată de propaganda oricărei țâri în drumul spre
război și de puterile transformatoare asupra psihicului uman ale
acestor „imagini ale dușmanului"11. Justificările pentru dorința de
a distruge aceste amenințări sunt gânduri secundare, propuse pur
și simplu ca explicații pentru datele oficiale, dar nu pentru analiza
critică a distrugerilor.
Cazul extrem al acestei imaginații ostile la lucru este cel care
duce la genocid, planul de a-i elimina din existență pe toți cei care
sunt conceptualizați ca dușmani. Suntem conștienți de câteva mo-
duri în care mașina de propagandă a lui Hitler a transformat ve-
cinii, colegii și chiar prietenii evrei în dușmani disprețuiți ai statului,
care merită „soluția finală". într-un capitol ulterior voi descrie și
voi ilustra modul în care acest proces a fost inclus în manualele
claselor elementare, cu imagini și texte care-i prezentau pe toți evreii
Psihologia răului 2î

ca fiind vrednici de dispreț și nedemni de compasiunea umană. Aici
aș vrea să mă refer pe scurt la un exemplu recent de încercare de
genocid, alături de folosirea violului ca armă împotriva umanității.
Apoi voi arăta cum un aspect al acestui proces psihologic complex,
componenta dezumanizării, poate fi studiat într-o cercetare experi-
mentală controlată care izolează trăsăturile sale critice, pentru o
analiză sistematică.
CRIME ÎMPOTRIVA UMANITĂTII:
GENOCIDUL, VIOLUL ȘI TEROAREA
Literatura ne-a învățat, de cel puțin trei mii de ani, că nici un om
sau stat nu este incapabil de rău. în relatarea lui Homer despre
războiul troian, Agamemnon, comandantul grecilor, le spune oame-
nilor săi înainte de lupta cu dușmanii „…nu vom lăsa nici un [troian]
viu, până la copiii din pântecele mamelor – nici măcar ei nu trebuie
să trăiască. Toți trebuie șterși de pe fața pământului…" Aceste
cuvinte au venit de la un cetățean nobil al uneia dintre cele mai
civilizate națiuni-stat din epoca aceea, patria filosofiei, a jurispru-
denței și a dramei clasice.
Noi trăim în „secolul crimei în masă". Mai mult de cincizeci de mili-
oane de oameni au fost uciși sistematic prin decrete guvernamentale,
transpuse în fapt de soldați și de forțe civile dispuse să îndeplinească
ordinele de ucidere. începând cu anul 1915, cănd turcii au măcelărit
1,5 milioane de armeni. La mijlocul secolului XX, naziștii au lichidat
cel puțin șase milioane de evrei, trei milioane de prizonieri de război
sovietici, două milioane de polonezi și sute de mii de alți „indezira-
bili". Imperiul sovietic al lui Stalin a ucis douăzeci de milioane de ruși,
iar guvernul lui Mao Zedong a dus la un număr și mai mare de morți,
până la treizeci de milioane de cetățeni. Regimul comunist al khmeri-
lor roșii a ucis 1,7 milioane de oameni din propria națiune, în Cam-
bodgia. Partidul Baath al lui Saddam Hussein este acuzat de uciderea
33 EFECTUL LUCIFER

a o sută de mii de kurzi în Irak. în 2006, în regiunea Darfur din Sudan
a început un genocid care lumii i-a fost mai ușor să-l ignore.12
Observați că aproape exact aceleași cuvinte folosite de Agamem-
non acum trei milenii au fost spuse și în timpul nostru, în Rwanda,
când membrii etniei Hutu aflați la putere erau pe cale să-i exter-
mine pe foștii vecini, minoritatea Tutsi. O victimă își amintește ce
i-a spus unul dintre cei care au torturat-o: „îi vom ucide pe toți Tutsi
și într-o zi copiii Hutu vor trebui să întrebe cum arăta un copil Tutsi."
Violul din Rwanda
Populația pașnică Tutsi din Rwanda, în Africa Centrală, a învățat
că o armă de distrugere în masă poate fi și o simplă macetă folo-
sită împotriva lor cu o eficiență letală. Măcelărirea sistematică a mem-
brilor Tutsi de către foștii vecini, Hutu, s-a răspândit în țară în câteva
luni, în primăvara anului 1994, pe măsură ce escadroanele morții
ucideau mii de bărbați, femei și copii inocenți cu macete și bâte pre-
văzute cu cuie. Rapoartele Națiunilor Unite au estimat că au fost
uciși între opt sute de mii și un milion de rwandezi în doar trei luni,
astfel că masacrul a devenit cel mai feroce dintre toate cele cunos-
cute. Trei sferturi din toată populația Tutsi au fost exterminate.
Vecinii Hutu măcelăreau foști prieteni și vecini – la comandă.
Un ucigaș Hutu a spus într-un interviu, după un deceniu, că „Cel
mai rău lucru legat de masacru a fost să-l ucid pe vecinul meu; obiș-
nuiam să bem împreună, iar vitele lui pășteau pe terenul meu. îmi
era ca o rudă." O mamă Hutu a descris cum i-a bătut până la moarte
pe copiii vecinilor care se uitau la ea cu ochii mari de uimire, pen-
tru că erau prieteni și vecini de când se știau. Ea a declarat că ci-
neva din guvern i-a spus că Tutsi erau dușmanii ei, i-a dat o bâtă
și soțului ei o macetă, pentru a le folosi contra amenințării. Ea a
justificat măcelul ca pe o „favoare" făcută acelor copii care ar fi
devenit oricum orfani neajutorați.
Până de curând, s-a recunoscut prea puțin folosirea sistema-
tică a violului asupra acestor femei rwandeze ca o tactică de teroare
Psihologia răului 2î

și de anihilare spirituală. După unele relatări, totul a început când
un lider Hutu, Silvester Cacumbibi, a violat-o pe fiica fostului său
prieten, apoi a adus și alți bărbați să o violeze. Ea a relatat mai târ-
ziu că el i-a spus: „Nu vom risipi gloanțe pe tine, te vom viola și
asta va fi mai rău pentru tine."
Spre deosebire de violurile soldaților japonezi în Nanking (care
vor fi descrise în continuare) asupra femeilor chineze, unde deta-
liile coșmarului au fost obstrucționate de relatările lacunare și de
refuzul chinezilor de a retrăi experiența prin împărtășirea ei cu străi-
nii, despre dinamica psihologică a violurilor din Rwanda se știu foar-
te multe.13
Când cetățenii satului Butare au apărat granițele împotriva înain-
tării Hutu, guvernul interimar a trimis o persoană specială să se
ocupe de ceea ce era considerată o revoltă. Aceasta era ministrul
național al familiei și al problemelor femeilor și fiica preferată a lui
Butare, care crescuse în acea zonă. Pauline Nyiramasuhuko, fostă
asistentă socială, care ținea prelegeri despre puterea femeilor, era
singura speranță a acestei comunități. Speranța a fost distrusă însă
imediat. Pauline a pus la cale o capcană teribilă, promițându-le oa-
menilor hrană și adăpost pe stadionul local, oferite de Crucea Roșie;
de fapt, asasini Hutu înarmați (Interahamwe) i-au așteptat și i-au ucis
pe nevinovații care căutau adăpost. Aceștia au fost mitraliați, s-a arun-
cat în ei cu grenade, iar supraviețuitorii au fost măcelăriți cu macete.
Pauline a ordonat: „înainte să ucideți femeile, trebuie să le
violați." Apoi le-a poruncit altor asasini să ardă de vii un grup de
șaptezeci de femei și fete pe care le păzeau, acțiune pentru care
le-a oferit benzină din mașina ei. Din nou i-a invitat pe bărbați să-și
violeze victimele înainte de a le ucide. Unul dintre tineri i-a spus
unui interpret că nu au putut să le violeze pentru că „ucisesem
toată ziua și eram obosiți. Am pus benzina în sticle și le-am arun-
cat printre femei, apoi au început să ardă".
O femeie tânără, Rose, a fost violată de fiul lui Pauline, Sha-
lom, care a afirmat că are „permisiune" de la mama sa de a viola
femeile Tutsi. Ea a fost singura Tutsi căreia i s-a cruțat viața pen-
tru a putea exista o relatare de la o martoră a genocidului. Âpoi
35 EFECTUL LUCIFER

r
i i
l a fost obligată să-și privească mama în timp ce era violată, iar
j douăzeci dintre rudele sale măcelărite.
j Un raport al Națiunilor Unite estimează că cel puțin două sute
de mii de femei au fost violate în timpul acestei perioade de orori,
iar multe au fost ucise după aceea. „Unele au fost străpunse cu
sulițe, cu țeava puștilor, cu sticle sau cu stamine de bananieri. Or-
ganele sexuale erau mutilate cu macete, apă fierbinte și acid; sânii
le erau tăiați." „Pentru a înrăutăți lucrurile, violurile, multe dintre
ele fiind comise în mod succesiv de mai mulți bărbați, erau frec-
vent însoțite de alte forme de tortură fizică și deseori erau prezen-
tate public pentru a spori teroarea și degradarea." Ele erau folosite
și ca un mod public de a promova legăturile sociale între ucigașii
Hutu. Această camaraderie împărtășită este deseori produsul se-
cundar al violului în grup comis de bărbați.
Dimensiunea inumanității nu a cunoscut limite. „O femeie rwan-
deză de patruzeci și cinci de ani a fost violată de fiul ei de doi-
sprezece ani – în timp ce Interahuamwe îi ținea băiatului o secure
la gât – în fața soțului ei, pe când ceilalți cinci copii mai mici au
fost obligați să-i țină coapsele depărtate." Răspândirea SIDA prin-
tre victimele violurilor continuă să facă ravagii în Rwanda. „Folo-
sind o maladie ca teroare apocaliptică sau ca armă biologică, sunt
anihilați cei care procreează, perpetuând moartea în generațiile vii-
toare", este de părere Charles Strozier, profesor de istorie la John
Jay College of Criminal Justice din New York.
Cum putem măcar începe să înțelegem forțele care au deter-
minat-o pe Pauline să devină un tip nou de criminal: o femeie îm-
potriva femeilor dușmane? O combinație de istorie și de psihologie
socială poate oferi un cadru de referință bazat pe putere și pe di-
ferențe de statut. în primul rând, era motivată de statutul inferior
al femeilor Hutu în comparație cu frumusețea și aroganța fe-
meilor Tutsi. Ele erau mai înalte, mai deschise la culoare și aveau
trăsături mai pronunțat caucaziene, care le făceau să fie mai dezi-
rabile pentru bărbați decât erau femeile Hutu.
Coloniștii belgieni și germani au creat o distincție rasială, în mod
arbitrar, la începutul secolului XX, pentru a face deosebirea între
Psihologia răului 2î

oamenii care de secole se căsătoreau între ei, vorbeau aceeași
limbă și împărtășeau aceeași religie. Ei i-au forțat pe toți rwan-
dezii să poarte cărți de identitate în care se afirma că fac parte
fie din majoritatea Hutu, fie din minoritatea Tutsi, cu beneficiul
unei educații mai bune și al unor posturi în administrație pentru
Tutsi. Asta a devenit altă sursă a dorinței de răzbunare a lui Pau-
line. De asemenea, ea era o oportunistă de ordin politic într-o
administrație dominată de bărbați, ce avea nevoie să-și demon-
streze loialitatea, obediența și zelul patriotic față de superiori or-
chestrând crime care până atunci nu au mai fost comise de o
femeie împotriva dușmanilor. De asemenea, a fost mai ușor să
încurajeze crimele și violurile în masă ale populației Hutu dacă
erau privite ca abstracțiuni și folosind termeni dezumanizanți, ca
„gândacii" care trebuiau exterminați. Acesta este un documen-
tar al imaginației ostile care pictează fețele inamicilor în tonuri
oribile și apoi distruge pânza.
Oricât de greu ar fi de crezut că un om poate să provoace în
mod intenționat astfel de crime monstruoase, Nicole Bergevin, avo-
cata lui Pauline în procesul intentat acesteia pentru genocid, ne
amintește că: „în procese pentru crimă, ne dăm seama că toți sun-
tem susceptibili și nimeni nici măcar nu visează că ar comite ase-
menea acte. Dar ajungem să înțelegem că oricine este susceptibil.
Mi s-ar putea întâmpla mie, i s-ar putea întâmpla fiicei mele. Vi
s-ar putea întâmpla dumneavoastră."
O subliniere și mai clară a uneia dintre principalele teze ale aces-
tei cărți este opinia lui Alison Des Forges de la Comisia privind Drep-
turile Omului, care a investigat multe astfel de crime barbare. Ea
ne obligă să ne vedem reflexiile oglindite în aceste atrocități:
Acest comportament se află chiar sub suprafața fiecăruia din-
tre noi. Relatările simplificate ale genocidului ne permit să ne distan-
țăm de făptașii lui. Ei sunt atât de răi, încât nu ne-am putea închipui
că am face același lucru. Dar dacă luăm în considerare presiunea
teribilă sub care acționează oamenii, atunci automat le vom rea-
firma umanitatea – iar asta devine alarmant. Suntem forțați să
38 EFECTUL LUCIFER

privim situația și să ne întrebăm „Ce aș fi făcut eu?" Uneori răspun-
sul nu este încurajator.
Jurnalistul francez Jean Hatzfeld a intervievat zece dintre mem-
brii miliției Hutu aflați acum la închisoare pentru că au recunoscut
că au omorât cu macetele mii de civili Tutsi.14 Mărturiile acestor
oameni obișnuiți – cei mai mulți fermieri, membri activi ai Bisericii
și un fost profesor – dau frisoane, fiind descrieri lipsite de remuș-
care, de o cruzime inimaginabilă. Cuvintele lor ne obligă să ne con-
fruntăm cu ceea ce e de negândit, și anume că ființele umane sunt
capabile să-și abandoneze complet umanitatea pentru o ideologie
fără minte, să urmeze și apoi să depășească ordinele unor auto-
rități charismatice pentru a-i distruge pe toți cei care poartă eticheta
de „dușman". Să reflectăm la câteva dintre aceste relatări care fac
ca romanul Cu sânge rece al lui Truman Capote să pălească, prin
comparație.
„Cum ucideam des, am început să simt că asta nu mai însemna
nimic pentru mine. Vreau să fie clar că de la primul domn ucis până
la ultimul, nu mi-a părut rău de nici unul dintre ei."
„îndeplineam un ordin. Ne aliniam la entuziasmul tuturor.
Ne-am strâns în echipe pe terenul de fotbal și am plecat la vâ-
nătoare, ca niște spirite înrudite."
„Oricine ezita să ucidă din cauza sentimentelor de tristețe tre-
buia să aibă grijă ce spune, să nu pomenească nimic despre reti-
cența sa, de frică să nu fie acuzat de complicitate."
„l-am ucis pe toți cei pe care i-am prins [ascunzându-se] prin-
tre plante. Nu aveam motive să alegem, să așteptăm sau să ne fie
frică de cineva anume. Eram tăietori de cunoștințe, tăietori de ve-
cini, pur și simplu tăietori."
„Vecinii noștri Tutsi – știam că ei nu sunt vinovați pentru nimic,
dar credeam că toți Tutsi sunt de vină pentru necazurile noastre.
Nu ne mai uitam la ei unul câte unul, nu ne-am mai oprit să-i vedem
așa cum erau, nici măcar ca vecini sau colegi. Au devenit o ame-
nințare mai mare decât tot ce trăisem împreună, mai importantă
Psihologia răului 2î

decât felul în care vedeam lucrurile în comunitate. Așa am gândit
și așa am ucis, în același timp."
„Nu mai vedeam o ființă umană când întâlneam un Tutsi în
mlaștină. Adică o persoană ca noi, care avea gânduri și sentimente
similare. Vânătoarea a fost sălbatică, vânătorii au fost sălbatici, prada
a fost sălbatică – sălbăticia a luat controlul asupra minții."
0 reacție emoționantă la aceste ucideri și violuri brutale, care
exprimă o temă pe care o vom relua, vine de la o femeie Tutsi care
a supraviețuit, Berthe:
înainte, știam că un bărbat poate ucide alt bărbat, pentru că
se întâmplă tot timpul. Acum știu că până și persoana cu care ai
împărțit mâncarea sau cu care te-ai culcat, chiar și aceea te poate
ucide fără probleme. Cel mai apropiat vecin te poate sfâșia: asta
am învățat de la genocid și de atunci nu mai privesc la fel lumea.
Generalul-locotenent Romeo Dallaire este autorul unei mărturii
ilustrative privind experiențele sale în calitate de comandant al Mi-
siunii de Asistență a Națiunilor Unite în Rwanda, în Shake Hands
with the Devii.15 Deși a fost capabil să salveze mii de oameni prin
ingeniozitatea sa eroică, acest comandant de elită a fost devastat
de incapacitatea sa de a aduce mai multe ajutoare de la Națiunile
Unite, pentru a preveni numeroase alte atrocități. El a sfârșit cu
stres posttraumatic sever, ca victimă psihologică a masacrului.16
Violul de la Nanking, China
Conceptul de viol este atât de oribil din punctul de vedere al orto-
grafierii – dar atât de ușor de vizualizat – încât folosim termenul în
mod metaforic pentru a descrie alte atrocități, aproape inimagina-
bile, ale războiului. Soldații japonezi au măcelărit între două sute șai-
zeci de mii și trei sute cincizeci de mii de civili chinezi în doar câteva
luni sângeroase, în 1937. Aceste cifre reprezintă un total mai mare
40 EFECTUL LUCIFER

decât cel al morților înregistrați în urma anihilării totale cauzate de
bomba atomică în Japonia și decât toate victimele civile din majori-
tatea țărilor europene în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Dincolo de numărul chinezilor măcelăriți, este important pen-
tru noi să recunoaștem modurile „creativ de rele" imaginate de
călăi pentru a face ca moartea să devină dezirabilă. Investigația au-
toarei Iris Chang privind această oroare a arătat că bărbații chinezi
erau folosiți ca material didactic pentru învățarea tehnicilor de uti-
lizare a baionetei și în concursuri de decapitare. Au fost violate între
douăzeci de mii și optzeci de mii de femei. Mulți soldați au mers
dincolo de viol și au eviscerat femeile, le-au tăiat sânii și le-au bătut
în cuie de vii, pe pereți. Tații au fost forțați să-și violeze fiicele, fiii
mamele, în timp ce alți membri ai familiei priveau.17
Războiul determină un comportament crud și barbar împotriva
tuturor celor considerați Dușmani, ca un Celălalt dezumanizat și de-
monic. Violul de la Nanking este celebru pentru detaliile grafice ale
exceselor oribile comise de soldați pentru a degrada și distruge ci-
vili nevinovați, „dușmani necombatanți". Totuși, dacă ar fi un in-
cident singular și nu doar o parte a istoriei lungi de atrocități comise
împotriva civililor, am putea crede că este vorba de o anomalie. Tru-
pele britanice au executat și violat civili în timpul Războiului de In-
dependență din Statele Unite. Soldații din Armata Roșie sovietică au
violat aproximativ o sută de mii de femei din Berlin spre sfârșitul celui
de-al Doilea Război Mondial și între 1945 și 1948. Pe lângă violarea
și uciderea a mai mult de cinci sute de civili în timpul masacrului din
My Lai din 1968, dovezi secrete recent dezvăluite ale Pentagonului
descriu trei sute douăzeci de incidente privind atrocități comise de
americani împotriva civililor din Vietnam și Cambodgia.18
Dezumanizare și decuplare morală în laborator
Putem presupune că majoritatea oamenilor, în cea mai mare
parte a timpului, sunt creaturi morale. Dar imaginați-vă că această
moralitate este ca un schimbător de viteze așezat uneori în poziție
Psihologia răului 2î

neutră. Când se întâmplă asta, moralitatea este decuplată. Dacă
mașina este pe o pantă, atunci ea și șoferul se mișcă precipitat în
jos. Atunci natura circumstanțelor determină rezultatele, nu apti-
tudinile sau intențiile șoferului. Această analogie simplă surprinde,
cred, una dintre temele centrale din teoria dezangajării morale dez-
voltată de colegul meu de la Stanford, Albert Bandura. într-un ca-
pitol ulterior, vom revedea teoria sa, care ne va ajuta să explicăm
de ce oameni altminteri buni pot ajunge să comită lucruri rele. în
acest punct, vreau să mă refer la cercetarea experimentală pe care
Bandura și asistenții săi au efectuat-o, care ilustrează ușurința cu
care moralitatea poate fi decuplată de tactica dezumanizării unei
potențiale victime.19 într-o demonstrație elegantă care arată pu-
terea dezumanizării, un singur cuvânt sporește agresivitatea față
de o țintă. Haideți să vedem cum a funcționat experimentul.
închipuiți-vă că sunteți un student care s-a oferit voluntar pen-
tru un studiu de rezolvare a problemelor în grup, ca parte a unei
echipe de patru persoane din școala dumneavoastră. Sarcina care
vă revine este să ajutați studenți de la altă facultate să-și îmbunătă-
țească performanțele de rezolvare a problemelor în grup, pedep-
sindu-le greșelile. Această pedeapsă ia forma administrării de șocuri
electrice care pot fi sporite ca nivel de severitate după încercări suc-
cesive. După ce v-a notat numele și identitatea membrilor celei-
lalte echipe, asistentul pleacă pentru a spune cercetătorului că
studiul poate începe. Vor fi zece încercări și, la fiecare, dumnea-
voastră decideți nivelul de șoc administrat celuilalt grup de studenți.
Nu vă dați seama că face parte din scenariul experimentu-
lui, dar îl auziți „ca din întâmplare" pe asistent cum se plânge la
intercom cercetătorului că ceilalți studenți „par niște animale". Nu
știți nici acest lucru, dar în alte două situații în care studenți
ca dumneavoastră au fost desemnați arbitrar, asistentul îi descrie
pe ceilalți studenți ca „băieți de treabă" sau nu-i etichetează în
nici un fel.
Au efect aceste etichete? La început pare că nu. La prima încer-
care toate grupurile răspund la fel, administrând niveluri scăzute de
șoc, în jur de 2. Dar în curând începe să conteze ce a auzit fiecare
42 EFECTUL LUCIFER

grup despre ceilalți. Dacă nu știți nimic despre ei, veți administra
o medie constantă situată la nivelul 5 de șoc. Dacă îi considerați
„băieți de treabă", îi veți trata într-un mod mai uman și le veți ad-
ministra niveluri mai scăzute de șoc, de aproximativ 3. Totuși, dacă
vi-i închipuiți ca „animale", compasiunea pe care o puteți simți pen-
tru acești studenți va dispărea și veți spori mereu nivelul de inten-
sitate al șocurilor, semnificativ mai mult decât în celelalte situații,
îndreptându-vă constant spre nivelul 8.
Gândiți-vă atent pentru un moment la procesul psihologic pe
care l-a declanșat în mintea dumneavoastră o simplă etichetare.
Ați auzit un individ, pe care nu îl cunoașteți personal, spunând unei
persoane cu autoritate pe care nu ați cunoscut-o niciodată că alți
studenți, ca dumneavoastră, par niște „animale". Acest singur ter-
men descriptiv vă schimbă construcția mentală privindu-i pe acești
ceilalți. Vă distanțează de imaginile de studenți prietenoși care sunt
mai degrabă asemănători decât diferiți de dumneavoastră. Acest
nou set mental are un impact puternic asupra comportamentului
dumneavoastră. Raționalizările post-hoc pe care le-au generat stu-
denții din experiment pentru a explica de ce a fost nevoie să ad-
ministreze șocuri atât de mari acelor studenți etichetați ca „animale"
în procesul de a „le da o lecție" au fost la fel de fascinante. Acest
exemplu de folosire a cercetării experimentale controlate pentru
a investiga procesele psihologice subliminale care apar în cazuri sem-
nificative și reale de violență va fi continuat în capitolele 12 și 13,
când vom lua în considerare felul în care oamenii de știință care
studiază comportamentul au cercetat diferite aspecte ale psiholo-
giei răului.
„Capacitatea noastră de a cupla și decupla selectiv
standardele morale… ne ajută să explicăm felul în care
oamenii pot fi barbar de cruzi într-un moment și plini
de compasiune în momentul următor."
ALBERT BANDURA20
Psihologia răului 2î

Imagini terifiante ale abuzului
în închisoarea Abu Ghraib
Forța determinantă din spatele acestei cărți a fost nevoia de a
înțelege mai bine cum și de ce au fost posibile abuzurile fizice și
psihologice comise asupra prizonierilor de poliția militară ameri-
cană în închisoarea Abu Ghraib din Irak. Când dovezile fotogra-
fice ale acestor abuzuri au circulat în lume, în mai 2004, toți am
văzut pentru prima dată în istoria înregistrată imagini ale unor ti-
neri americani angajați în forme inimaginabile de tortură împotriva
civililor pe care se presupunea că îi păzesc. Torționarii și torturații
erau surprinși în expuneri ale unei depravări documentate digital
chiar de soldați în timpul escapadelor violente.
De ce au creat dovezi fotografice ale acestor acte ilegale care,
atunci când au fost descoperite, le-au adus necazuri? în aceste „fo-
tografii de trofee", precum cele ale vânătorilor mândri alături de
fiarele ucise, vedem bărbați și femei care zâmbesc în timp ce abu-
zează de creaturile inferioare lor. Imaginile prezintă lovituri ad-
ministrate prizonierilor cu palmele și picioarele; deținuți călcați în
picioare; aranjamente realizate cu forța ale unor prizonieri dezbră-
cați, cu glugi pe cap, în formă de piramide și movile; prizonieri dez-
brăcați, forțați să poarte lenjerie feminină pe cap; bărbați obligați
să se masturbeze sau să simuleze felația în timp ce sunt fotogra-
fiați ori filmați de femei-soldat care îi încurajează și zâmbesc; pri-
zonieri atârnați de tavan o perioadă îndelungată; un prizonier târât
cu o lesă legată de gât; câini de luptă asmuțiți asupra prizonierilor.
Imaginea reprezentativă care a ajuns din închisoare pe străzile
Irakului și în toate colțurile globului a fost aceea a „omului triunghi".
Un deținut cu glugă trasă pe față stă pe o cutie, încordat, cu brațele
întinse ieșind de sub o pătură, iar de degete îi stau atârnate fire
electrice. I s-a spus că va fi electrocutat dacă va cădea de pe cutie,
când îl vor lăsa puterile. Nu conta că firele nu duceau nicăieri, conta
că el a crezut minciuna și a trăit un stres puternic. Au existat foto-
grafii și mai șocante, pe care guvernul Statelor Unite a ales să nu
le facă publice ca urmare a daunelor și mai mari pe care le-ar fi
44 EFECTUL LUCIFER

cauzat credibilității și imaginii morale a armatei americane și a ad-
ministrației Bush. Am văzut sute de asemenea imagini și ele sunt
într-adevăr înspăimântătoare.
Am fost profund tulburat la vederea acestor suferințe, a aces-
tor expuneri ale aroganței, ale indiferenței față de umilirea prizo-
nierilor lipsiți de apărare. De asemenea, am fost uimit să aflu că
unul dintre torționari, o femeie-soldat care avea doar douăzeci și
unu de ani, a descris abuzul ca „distracție și jocuri".
Am fost șocat, dar nu am fost surprins. Media și „oamenii de
pe stradă" de pretutindeni au întrebat cum au putut fi comise ase-
menea fapte de cei șapte, femei și bărbați, pe care liderii militari
i-au etichetat drept „soldați ticăloși" și „câteva mere putrede". în
schimb, m-am întrebat ce circumstanțe din acea închisoare au putut
dezechilibra balanța și au făcut ca soldați buni să comită astfel de
lucruri rele. Trebuie precizat că efectuarea unei analize situaționale
a unor astfel de crime nu le scuză și nu le face mai acceptabile din
punct de vedere moral. Mai degrabă, m-a interesat să găsesc sen-
sul în această nebunie. Am vrut să înțeleg cum a fost posibil ca
personalitatea acestor tineri să fie transformată într-un timp scurt
într-atât încât să poată comite aceste fapte inimaginabile.
Universuri paralele la Abu Ghraib și
în închisoarea de la Stanford
Motivul pentru care am fost șocat, dar nu surprins de imaginile
și relatările abuzurilor din „Micul magazin cu orori" din Abu Ghraib
este acela că mai văzusem ceva similar. Cu trei decenii înainte am
fost martorul unor scene asemănătoare, care au apărut într-un pro-
iect coordonat și gândit de mine. Prizonieri dezbrăcați, cu pungi trase
pe cap, gardieni care călcau pe spatele prizonierilor când aceștia
făceau flotări, gardieni care umileau sexual prizonierii și prizonieri
care sufereau un stres extrem. Unele dintre imaginile din experimen-
tul meu sunt practic interșanjabile cu cele ale gardienilor și prizo-
nierilor din acea închisoare îndepărtată din Irak, celebra Abu Ghraib.
Psihologia răului 2î

Studenții care au jucat roluri de gardieni și de deținuți într-un
experiment dintr-o închisoare falsă, efectuat la Universitatea Stan-
ford în vara anului 1971, au fost imaginea în oglindă a gardie-
nilor de la închisoarea reală din Irak, în 2003. Nu numai că am
văzut astfel de evenimente, dar am fost responsabil pentru cre-
area condițiilor care au permis înflorirea unor asemenea abuzuri.
Ca cercetător principal, am creat experimentul care a desemnat
la întâmplare studenți normali, sănătoși și inteligenți să joace ro-
luri de gardieni sau de deținuți într-o închisoare simulată reaiist,
unde trebuia să trăiască și să muncească mai multe săptămâni.
Eu și cercetătorii asociați, Craig Haney, Curt Banks, David Jaffe,
am vrut să înțelegem măcar în parte dinamica operativă în psi-
hologia deținutului.
Cum se adaptează oamenii obișnuiți la astfel de situații insti-
tuționale? Cum se reflectă diferențialele de putere dintre gardieni
și prizonieri în interacțiunile lor zilnice? Dacă punem oameni buni
într-un loc rău, triumfă oamenii sau locul îi corupe? Violența ende-
mică în majoritatea închisorilor reale americane ar fi absentă într-o
închisoare plină de băieți buni din clasa de mijloc? Acestea au fost
câteva dintre problemele explorate, care urmau să fie cercetate în
ceea ce a început ca un studiu simplu al vieții în închisoare.
EXPLORAREA LATURII ÎNTUNECATE
A NATURII UMANE
Călătoria noastră va fi una despre care poetul Milton ar putea
spune că face „întunericul vizibil". Ne va conduce spre locuri unde
răul, oricum ar fi definit el, a înflorit. Vom întâlni o mulțime de oa-
meni care au făcut lucruri foarte rele altora, deseori dintr-un simț
al uriui scop înalt, în numele celei mai bune ideologii și al impera-
tivului moral. Vă rugăm să fiți atenți la demoni de-a lungul dru-
mului, dar veți fi dezamăgiți de banalitatea și de asemănarea lor
45 EFECTUL LUCIFER

cu vecinii dumneavoastră. Cu permisiunea dumneavoastră, eu, ca
ghid al acestei aventuri, vă voi invita să călcați pe urmele lor și să
priviți prin ochii lor pentru a obține o perspectivă din interior asu-
pra răului, de aproape și personală. Uneori, priveliștea va fi de-a
dreptul hidoasă, dar numai prin examinarea și înțelegerea cauze-
lor ei vom fi capabili să o schimbăm, să o limităm, să o transformăm
prin decizii înțelepte și prin acțiuni comune.
Subsolul clădirii Jordan de la Universitatea Stanford este locul
pe care-l voi folosi pentru a vă ajuta să înțelegeți ce însemna să fii
prizonier, gardian sau un supraveghetor, în acel timp și în acel loc.
Deși cercetarea este foarte cunoscută din mass-media, întreaga po-
veste nu a mai fost relatată până acum. Voi prezenta evenimen-
tele așa cum s-au întâmplat, la persoana întâi, timpul prezent,
recreând punctele importante din fiecare zi și din fiecare noapte,
în secvență cronologică. După ce vom discuta implicațiile experi-
mentului Stanford – din punct de vedere etic, teoretic și practic –
vom extinde bazele studiului psihologic al răului explorând o varie-
tate de cercetări experimentale și de teren ale unor psihologi, care
ilustrează puterea forțelor situaționale asupra comportamentului
individual. Vom examina în detaliu cercetări privind conformitatea,
obediența, dezindividualizarea, dezumanizarea, dezangajarea morală
și răul provocat de inacțiune.
„Oamenii nu sunt prizonieri ai sorții, ci prizonieri ai propriei lor
m]nți", a spus președintele Franklin Roosevelt. închisorile sunt
metafore pentru lipsa de libertate, atât literală, cât și simbolică.
Experimentul Stanford a pornit de la a fi inițial o închisoare sim-
bolică, pentru a deveni una mult prea reală în mințile deținuților
și gardienilor. Care sunt alte închisori autoimpuse ce limitează li-
bertățile noastre de bază? Tulburările nevrotice, lipsa stimei de sine,
timiditatea, prejudecățile, rușinea și frica excesivă de terorism sunt
numai câteva dintre jocurile mentale care ne limitează potențialul
de libertate și fericire, orbind și limitând aprecierea deplină a lumii
din jurul nostru.21
Ținând cont de cunoștințele acumulate, ne vom îndrepta din
nou atenția către Abu Ghraib. Dar haideți să mergem dincolo de
Psihologia răului 2î

titlurile din ziare și de imaginile televizate pentru a aprecia pe deplin
cum este să fii gardian sau prizonier în acea închisoare, la momen-
tul abuzurilor despre care aminteam. Tortura își face loc cu forța în
investigațiile noastre, în noile forme pe care le-a luat de la Inchiziție
încoace. Vă voi duce la procesul unuia dintre acei polițiști militari
și vom fi martorii unor consecințe negative ale acțiunilor lui. Pe par-
curs vom dezvălui tot ce știm despre componentele triadice ale
înțelegerii noastre din perspectiva psihologiei sociale, concen-
trându-ne pe oamenii care acționează în situații particulare, create
și menținute de forțe sistemice. Vom aduce în boxa acuzaților struc-
tura de comandă a armatei Statelor Unite, a oficialilor CIA și a lide-
rilor guvernamentali, pentru complicitatea lor combinată la crearea
unui sistem disfuncțional, care a dus la torturile și abuzurile de la
Abu Ghraib și dincolo de ele.
Prima parte a capitolului final va oferi câteva indicații despre
cum să rezistați în fața influențelor sociale nedorite, cum să con-
struiți rezistența față de atracțiile seducătoare ale profesioniștilor
în influență. Vrem să știm cum să combatem tacticile de control
mental folosite pentru a ne compromite libertatea de alegere în
scopul tiraniei conformității, obedienței și fricii. Deși afirm pute-
rea situației, susțin, de asemenea, puterea oamenilor de a acționa
rațional și critic, ca agenți informați care-și orientează compor-
tamentul în scopuri pline de sens. înțelegând cum operează in-
fluența socială și realizând că oricare dintre noi poate fi vulnerabil
la puterile ei subtile și pătrunzătoare, putem deveni consuma-
tori înțelepți în loc să fim ușor de manipulat de autorități, de di-
namica grupului, de apelurile persuasive și de strategiile de
complianță.
Dar mai presus de toate, vreau să închei inversând întreba-
rea cu care am început. în încheiere, în loc să vă gândiți dacă
sunteți capabili de rău, vreau să vă întrebați dacă sunteți capa-
bili de a deveni eroi. Argumentul meu final introduce concep-
tul de „banalitate a eroismului". Cred că oricine dintre noi este
un erou potențial, așteptând momentul situațional potrivit pentru
a lua decizia de a acționa și a-i ajuta pe ceilalți, în ciuda riscului și
48 EFECTUL LUCIFER
â

a sacrificiului personal. Dar avem mult de mers înainte de a ajunge
la această concluzie fericită, așa că, să pornim!
„Puterea a spus lumii,
«Ești a mea.»
Lumea a ținut-o prizonieră pe tron.
Iubirea a spus lumii, «Sunt a ta».
Lumea i-a dat libertatea casei ei."
RABINDRANATH TAGORE, Păsări rătăcite22

2
ARESTĂRILE-SURPRIZĂ
DE DUMINICĂ
Acest grup de tineri străini nu a realizat că în biserica din Palo
Alto clopotele sunau pentru ei, că viețile lor vor fi transformate cu-
rând în moduri total neașteptate.
Este duminică, 14 august 1971, 9.55 dimineața, temperatura
este plăcută, umiditatea scăzută, ca de obicei, vizibilitatea perfec-
tă, deasupra un cer azuriu, fără nori. începe încă o zi frumoasă
de vară în Palo Alto, California. Camera de Comerț nu ar fi accep-
tat altceva. Imperfecțiunea și neregularitatea sunt la fel de puțin
tolerate în acest paradis vestic ca gunoiul pe stradă sau buruienile
în grădina vecinului. Este bine să te simți viu într-o zi ca asta, într-un
loc ca acesta. Este Edenul în care se desfășoară visul american. Popu-
lația din Palo Alto este de aproape șaizeci de mii de locuitori, dar
caracteristica sa principală este dată de cei unsprezece mii de stu-
denți care trăiesc și studiază la un kilometru și jumătate depărtare
pe Palm Drive, acolo unde, la intrarea în Universitatea Stanford, se
întind sute de palmieri. Stanford este un orășel care acoperă peste
opt mii de acri, cu propria sa poliție, propriul departament de pom-
pieri și poștă proprie. La o oră de mers cu mașina spre sud se află
50 EFECTUL LUCIFER

g?"
San Francisco. Palo Alto însă este mai sigur, mai curat, mai liniștit
și mai alb. Majoritatea negrilor trăiesc dincolo de autostrada 101,
în capătul estic al orașului, în comunitatea East Palo Alto. Pe lângă
clădirile obosite cu apartamente închiriate cu care eram obișnuit,
casele din estul orașului Palo Alto seamănă mai degrabă cu subur-
bia în care visa să locuiască profesorul meu din liceu, dacă ar fi putut
să strângă destui bani lucrând suplimentar ca șofer de taxi.
Totuși, în această oază au început să apară problemele. în Oak-
land. California, partidul Panterelor Negre promovează mândria
neagră susținută de puterea neagră pentru a se opune practici-
lor rasiste „prin toate mijloacele necesare". închisorile devin cen-
tre de recrutare pentru o nouă specie de deținuți politici, inspirați
de George Jackson, care este pe cale de a merge la proces cu ai
săi „Frați Soledad", pentru presupusa ucidere a unui gardian. Miș-
carea de emancipare a femeilor face valuri și se dedică eradicării
statutului de cetățeni de rangul doi al acestora și creării de noi opor-
tunități pentru ele. Războiul nepopular din Vietnam continuă pe
măsură ce numărul morților crește zilnic. Tragedia sporește când
administrația Nixon-Kissinger răspunde activiștilor antirăzboi cu bom-
bardamente și mai ample, ca reacție la numeroasele demonstrații
ale studenților împotriva războiului. „Complexul militar-industrial"
este dușmanul acestei noi generații de oameni care pun la îndoială
în mod deschis valorile sale exploatatoare, agresive și comerciale.
Pentru orice om căruia îi place să trăiască într-o eră cu adevărat dina-
mică, acest Zeitgeist este ca nici un altul în istoria recentă.
RĂUL COMUNAL, BINELE COMUNAL
Intrigat de contrastele dintre simțul de anonimat ambiental în
care am trăit în New York și sentimentul comunității și identității
personale pe care l-am avut în Palo Alto, am decis să conduc un
experiment de teren pentru a testa validitatea acestei diferențe.
Arestările-surpriză de duminică 51

Am devenit interesat de efectele antisociale pe care anonimatul le
induce în situațiile în care oamenii simt că nimeni nu-i poate iden-
tifica atunci când se află într-o situație care încurajează agresiu-
nea. Bazându-mă pe concepția din împăratul muștelor a măștilor
care eliberează impulsurile ostile, am efectuat un studiu în care ară-
tam că participanții „dezindividualizați" au produs mai ușor durere
altora față de cei care s-au simțit mai individualizați.1 Acum am vrut
să văd ce ar face bunii cetățeni din Palo Alto dacă sunt duși în ispită
de o invitație la vandalism. Am creat un studiu de teren de genul
„camera ascunsă" care a implicat abandonarea mașinilor în Palo
Alto și, ca o comparație, în locul meu de baștină, Bronx, la patru
mii opt sute de kilometri distanță. Mașinile, aflate în bună condiție,
au fost amplasate pe stradă vizavi de campusul din Bronx al Univer-
sității New York și de cel al Universității Stanford, cu capotele ridi-
cate și fără plăcuțele de înmatriculare – semnale sigure de „eliberare"
pentru a atrage cetățenii să devină vandali. Din anumite locuri as-
cunse, echipa mea de cercetare a privit și a fotografiat acțiunea din
Bronx și a filmat scenele din Palo Alto.2
încă nu montasem echipamentul de înregistrare în Bronx când
au sosit primii vandali și au început să demoleze mașina – tata lătra
ordine mamei să golească portbagajul, iar fiului să verifice torpe-
doul, în timp ce el scotea bateria. Trecătorii, pietoni sau șoferi, se
opreau pentru a goli mașina noastră de orice lucru de valoare. Epi-
sodul a fost urmat de o paradă de vandali care a demontat siste-
matic acea mașină vulnerabilă din New York.
Revista Time a prezentat această poveste tristă a anonimatului
urban sub titlul „Jurnalul unui automobil abandonat"3. în câteva
zile, am înregistrat douăzeci și trei de incidente distructive sepa-
rate asupra acelui Oldmobile din Bronx, New York. Vandalii s-au
dovedit a fi cetățeni obișnuiți. Toți erau adulți albi, bine îmbrăcați,
care în alte condiții ar cere ajutorul poliției și o mai redusă atenție
dată criminalilor și care „cu siguranță ar fi de acord" cu opinia pu-
blică privind necesitatea respectării legii și ordinii. Contrar aștep-
tărilor, doar unul dintre aceste acte a fost realizat de copii care s-au
dedat la simpla plăcere a distrugerii. Și mai surprinzător, toată
52 EFECTUL LUCIFER

această vandalizare a avut loc ziua, așa că nu am avut nevoie să
fotografiem în infraroșu. Anonimatul internalizat nu are nevoie de
întuneric pentru a se exprima.
Dar care a fost soarta mașinii abandonate în Palo Alto, de ase-
menea, făcută să arate vulnerabilă? După o săptămână întreagă,
nu a existat nici un act de vandalism împotriva ei! Oamenii treceau
pe lângă ea, pe jos sau cu mașina, o priveau, dar nimeni nu a atins-o.
Ei bine, nu chiar. într-o zi a plouat, iar un domn drăguț a închis
capota. (Doamne ferește ca motorul să se ude!) Când am dus mași-
na înapoi în campusul din Stanford, trei vecini au sunat la poliție
pentru a raporta un posibil furt al unei mașini abandonate.4 Aceasta
este definiția mea operațională de „comunitate", oameni cărora
le pasă destul pentru a trece la fapte în fața unui eveniment neo-
bișnuit sau poate ilegal din localitatea lor. Cred că acest comporta-
ment prosocial vine din presupunerea altruismului reciproc, și anume
că alții ar face la fel pentru a le proteja proprietatea sau persoana.
Mesajul din această mică demonstrație este următorul: condiți-
ile care ne fac să ne simțim anonimi, să credem că alții nu ne cu-
nosc sau nu le pasă de noi, pot determina comportamente antisociale,
egoiste. Studiul meu a subliniat puterea ascunderii identității pro-
prii de a declanșa acte agresive împotriva altor oameni, în situații
care au dat permisiunea de a viola tabuurile obișnuite împotriva vio-
lenței interpersonale. Demonstrația mașinii abandonate a extins
această noțiune pentru a include anonimatul ambiental ca precur-
sor al încălcărilor contractului social.
în mod curios, această demonstrație a devenit bucățica de dovadă
empirică folosită pentru a susține „teoria ferestrei sparte" a infrac-
țiunii, care proclamă faptul că dezordinea publică este un stimul
situațional al crimei, alături de prezența infractorilor.5 Orice situație
care ascunde oamenii în anonimat le reduce simțul de răspundere
personală și civică pentru propriile lor acțiuni. Vedem acest lucru
în multe situații instituționale, cum sunt școlile, locurile de muncă,
armata și închisorile. Avocații ferestrelor sparte susțin că diminua-
rea dezordinii fizice – îndepărtarea mașinilor abandonate de pe
străzi, curățarea graffiti-ului de pe ziduri și înlocuirea geamurilor
Arestările-surpriză de duminică 52

sparte – poate reduce infracționalitatea și dezordinea publică pe
străzile orașului. Există dovezi că astfel de măsuri proactive funcțio-
nează în unele orașe, cum este New York, dar în altele nu.
Spiritul comunitar înflorește într-un mod liniștit și ordonat în lo-
curi ca Palo Alto, unde oamenilor le pasă de calitatea fizică și so-
cială a vieții lor și au resurse pentru a le îmbunătăți pe ambele. Aici
există un simț al corectitudinii și încrederii care contrastează cu șocu-
rile inegalității și cinismului care trag în jos oamenii în alte locuri.
Aici, de pildă, oamenii au încredere în departamentul de poliție care
controlează infracționalitatea și ține în frâu răul. Este pe drept ast-
fel, pentru că poliția este bine educată, bine antrenată, prietenoasă
și onestă. Procedează „ca la carte", ceea ce îi face să acționeze co-
rect, chiar dacă în rare ocazii uită că poliția înseamnă doar funcționari
care poartă întâmplător uniforme albastre și pot fi disponibilizați
când bugetul local este strâmtorat. Foarte rar totuși, chiar și cei
mai buni dintre ei lasă autoritatea să le domine omenia. Acest lucru
nu se întâmplă prea des într-un loc ca Palo Alto, dar de această
dată s-a întâmplat, într-un mod curios care explică de ce experi-
mentul Stanford a început cu un „big bang".
CONFRUNTĂRI ORAȘ-ROBĂ
LA STANFORD ȘI MAI DEPARTE
Singura pată de pe dosarul cetățenesc altminteri excelent din
Palo Alto a fost lipsa de structurare în cadrul unei confruntări cu
studenții radicali de la Stanford în timpul grevei din 1970 împo-
triva implicării Statelor Unite în Indochina. Când acești studenți au
început să „distrugă" clădirile campusului, eu am ajutat la orga-
nizarea multor mii de alți studenți în activități constructive antirăzboi,
pentru a arăta că violența și vandalismul captau în mod negativ
atenția mediei și nu aveau impact asupra războiului, în timp ce tac-
ticile noastre propace ar fi putut da roade.6 Din nefericire, noul
53 EFECTUL LUCIFER

președinte al universității, Kenneth Pitzer, s-a panicat, a chemat
poliția și, ca în multe astfel de confruntări care se înregistrau în
toată America, prea mulți polițiști și-au pierdut prestanța profesio-
nală și i-au bătut pe copiii pe care în prealabil simțiseră că este de
datoria lor să-i protejeze. Au existat confruntări și mai violente între
poliție și studenți la Universitatea din Wisconsin (octombrie 1967),
la Universitatea Kent State din Ohio (mai 1970) și la Universitatea
Jackson State din Mississippi (mai 1970). Studenții au fost împușcați,
răniți și uciși de poliția locală și de membrii Gărzii Naționale, care
în alte timpuri erau protectorii lor. (Vezi notele pentru detalii.)7
lată un citat din New York Times, 2 mai 1970:
Renașterea sentimentului antirâzboi în campus – cu evenimen-
tele din Cambodgia ca temă centrală – a luat o varietate de forme
ieri și a inclus următoarele incidente: două unități ale Gărzii Națio-
nale au fost alertate de guvernatorul Marvin Mandel după ce stu-
denții din Maryland s-au ciocnit cu poliția de stat după o demonstrație
și un atac de tip lovește-și-fugi asupra sediului ROTC din parcul
campusului. Aproximativ două mii trei sute de studenți de la Uni-
versitatea Princeton și membrii corpului didactic au votat să intre
în grevă până cel puțin luni dupâ-amiază, când este programată
o întrunire de masă: ea se va încheia cu un boicot al tuturor funcțiilor
sociale. […] O grevă a studenților de la Universitatea Stanford a arun-
cat în aer campusul californian: poliția a folosit gaze lacrimogene
pentru a împrăștia demonstranții.
Un raport din Stanford a descris un nivel al violenței care nu
mai fusese văzut până atunci în acest campus bucolic. Poliția a
fost chemată de cel puțin treisprezece ori și a efectuat peste patru-
zeci de arestări. Cele mai serioase demonstrații au avut loc pe 29
și pe 30 aprilie 1970, după știrile privind intervenția americană în
Cambodgia. A fost chemată poliția din San Francisco, au fost arun-
cate pietre, iar gazele lacrimogene au fost folosite pentru prima
dată în campus în timpul acestor două nopți, pe care președintele
Arestările-surpriză de duminică 55

Pitzer le-a descris drept „tragice". Au fost rănite aproximativ șai-
zeci și cinci de persoane, printre care și numeroși ofițeri de poliție.
S-au născut astfel sentimente ostile între comunitatea studențească
de la Stanford, pe de o parte, și poliția din Palo Alto și unii orășeni,
pe de altă parte. Era ciudat, pentru că niciodată nu mai existase o
astfel de relație dragoste-ură, oraș-robă care se manifestase între
locuitorii din New Haven și Universitatea Yale când fusesem eu
student acolo.
Noul șef al poliției, căpitanul James Zurcher, care a preluat con-
ducerea departamentului în februarie 1971, era dornic să dizolve
orice animozitate ce persista din zilele agitate ale predecesorului
său și astfel a fost receptiv la cererea mea de a colabora într-un
program de „depolarizare" a poliției și studenților de la Stanford.8
Ofițeri tineri și educați au condus studenții într-un tur al celor
mai noi facilități ale departamentului de poliție, în timp ce studen-
ții au întors favoarea, invitându-i pe polițiști să împartă mesele
din campus cu ei și să participe la cursuri. Mai departe, am suge-
rat ca unii recruți tineri din poliție să participe la cercetarea
noastră. Era un alt semn că oameni rezonabili pot găsi soluții rezo-
nabile la ceea ce păreau a fi probleme sociale insolubile. Totuși,
în acest context eu am contribuit în mod naiv la exacerbarea răului
la Palo Alto.
Șeful Zurcher a fost de acord că ar fi interesant de studiat felul
în care oamenii socializează în rolul de ofițeri de poliție și modul
în care un recrut se transformă într-un „polițist bun". Bună idee,
am replicat eu, dar asta necesită o substanțială alocare de fonduri,
de care nu dispunem acum. Aveam însă o mică sumă la dispoziție,
destinată studiului formării unui gardian de închisoare, căci acesta
era un rol mai mic privit din perspectiva funcției și a teritoriului.
Dar dacă aș crea o „închisoare" în care recruții din poliție și stu-
denții să fie atât gardieni, cât și deținuți? Șefului i s-a părut o idee
bună. Pe lângă cele pe care le-aș fi aflat eu, el a considerat că ar
fi o foarte bună experiență de pregătire pentru unii dintre oame-
nii lui. Așa că a fost de acord să desemneze câțiva dintre recruți
care să vină în această închisoare simulată. Am fost încântat știind
56 EFECTUL LUCIFER

că, în asemenea condiții, o să pot să-i cer ca ofițerii săi să facă arestări
simulate ale studenților, care vor deveni curând deținuții noștri.
Cu puțin timp înainte de a începe, șeful poliției și-a retras pro-
misiunea de a-și folosi propriii oameni ca deținuți sau gardieni,
spunând că nu pot fi disponibilizați pentru următoarele două săptă-
mâni. Totuși, spiritul destinderii s-a menținut, iar el s-a oferit vo-
luntar pentru a contribui la studiul meu în orice alt fel posibil.
Am sugerat că modul ideal de a începe studiul cât mai realist
și mai dramatic ar fi ca ofițerii lui să însceneze arestări ale viitori-
lor deținuți. Ar dura doar câteva ore într-o dimineață de duminică
și cu siguranță ar conta foarte mult pentru succesul cercetării dacă
viitorii deținuți ar fi lipsiți de libertate așa cum se întâmplă în ares-
tările reale, în loc să vină de bunăvoie la Stanford și să accepte pri-
varea de libertate ca subiecți ai cercetării. Șeful poliției a consimțit
cu jumătate de gură și a promis că sergentul va trimite o mașină
în acest scop duminică dimineața.
DEZASTRU: MISIUNEA ESTE CÂT PE CE
SĂ FIE ANULATĂ ÎNAINTE DE A ÎNCEPE
Greșeala mea a fost că nu am cerut confirmarea lui în scris. Rea-
litatea are nevoie de documente scrise (dacă nu filmate sau înre-
gistrate). Când mi-am dat seama de acest adevăr sâmbătă și am
sunat la secție pentru o confirmare, comandantul Zurcher plecase
deja acasă. Semn rău.
Așa cum m-am așteptat, duminică sergentul de gardă nu avea
nici o intenție să implice departamentul de poliție din Palo Alto într-o
arestare a unei bande de studenți pentru presupuse încălcări ale
Codului Penal; cu siguranță nu fără autorizarea scrisă a coman-
dantului său. Sub nici o formă acest om de modă veche nu s-ar fi
implicat în vreun experiment condus de cineva ca mine, pe care
vicepreședintele Spiro Agnew l-a descris drept „intelectual snob
Arestările-surpriză de duminică 56

steril". Evident că ofițerii săi aveau lucruri mai importante de făcut
decât să se joace de-a hoții și vardiștii, ca parte a unui experiment
produs de un creier obosit. După părerea sa, experimentele psiho-
logice însemnau amestecul în problemele altor oameni și dezvă-
luirea unor lucruri care ar trebui să rămână personale. Probabil că
s-a gândit că psihologii pot citi gândurile oamenilor dacă se uită
în ochii lor, așa că a evitat să se uite la mine când a spus: „îmi pare
rău, profesore. Mi-ar plăcea să te ajut, dar regulile sunt reguli. Nu
pot trimite oamenii la o sarcină nouă fără autorizație."
înainte să poată zice „Vino înapoi luni, când e aici coman-
dantul", am avut o viziune scurtă a dezastrului iminent al acestui
studiu bine planificat, care se va prăbuși chiar înainte de a începe.
Toate sistemele erau în regulă: închisoarea noastră simulată fusese
construită cu grijă în subsolul departamentului de psihologie; gardie-
nii își aleseseră uniformele și așteptau cu nerăbdare să primească
primii deținuți; cumpărasem deja mâncarea pentru prima zi; uni-
formele deținuților fuseseră cusute de mână de fiica secretarei mele;
pregătirile de filmare erau gata și microfoanele fuseseră instalate
în celulele deținuților, iar departamentul de sănătate al universității,
departamentul juridic, cel de pompieri și poliția campusului fuse-
seră alertate; fuseseră încheiate aranjamentele pentru închirierea
paturilor și a lenjeriei. Se făcuseră foarte multe lucruri pentru acomo-
darea cu logistica plicticoasă necesară pentru cele două duzini de
voluntari timp de două săptămâni, jumătate dintre ei trăind în închi-
soare zi și noapte, iar ceilalți lucrând în schimburi de câte opt ore.
Nu mai condusesem niciodată un experiment care să dureze mai
mult de o oră pe sesiune pentru fiecare subiect. Toate acestea ar
fi putut să se prăbușească din cauza unui simplu „Nu".
Cum aflasem că precauția este partea cea mai bună a înțelepciu-
nii științifice și că un as în mânecă este cel mai util atribut al unui tip
șmecher din Bronx, am anticipat acest scenariu chiar în momentul în
care am aflat că Zurcher a părăsit scena. De aceea, l-am convins pe
un director al unui post TV din San Francisco, KRON, să filmeze arestă-
rile-surpriză interesante, ca o știre specială a programului de știri de
seară. Am contat pe forța presei de a îmblânzi rezistența instituțională
57 EFECTUL LUCIFER

și pe farmecul showbiz-ului de a-i atrage de partea mea pe ofițerii
care vor face arestările – în fața camerei de luat vederi.
– Este păcat, domnule sergent, că nu putem începe astăzi, așa
cum comandantul ar fi vrut. Avem un cameraman chiar aici, de la
Canalul 4, pregătit să filmeze arestările pentru știrile din această
seară. Ar fi fost bine pentru departament, dar poate comandan-
tul nu va fi foarte supărat că ai hotărât să nu ne lași să procedăm
mai departe așa cum am plănuit.
– Uite, nu am zis că sunt împotrivă, doar că nu sunt sigur că
vreunul dintre oamenii noștri vrea să facă asta. Nu-i putem sustrage
de la îndatoririle lor, nu-i așa?
Vanitate, numele tău este „știrile de seară"
– De ce să nu facă asta cei doi ofițeri de aici? Dacă nu se supără
că sunt filmați pentru televiziune în timp ce fac câteva arestări de
rutină, atunci poate că vom putea proceda așa cum a fost de acord
comandantul.
– Sigur, domnule sergent, a spus ofițerul mai tânăr, Joe Sparaco,
pieptănându-și pârul ondulat și negru și uitându-se la camerama-
nul încovoiat de greutatea aparatului de filmat. Este o dimineață
leneșă de duminică și lucrul acesta pare să fie interesant.
– Bine, comandantul știe ce face; nu vreau să provoc necazuri
dacă totul este deja pus la punct. Dar, ascultă, să fii gata să răspunzi
la orice apel și scurtează experimentul dacă este nevoie.
Eu intervin:
– Domnilor ofițeri, vreți să vă spuneți numele pentru omul de
la TV, pentru ca el să le poată pronunța corect la știrile de diseară?
Voiam să mă asigur de cooperarea lor indiferent de ce se întâm-
pla la Palo Alto, până când deținuții noștri erau arestați și închiși
aici, la sediul central.
– Trebuie să fie un experiment destul de important dacă este
Filmat, nu, profesore? a întrebat ofițerul Bob, legându-și cravata
și trecând automat cu degetele peste patul pistolului. •
Arestările-surpriză de duminică 58

– Oamenii de la televiziune așa cred, am spus, conștient pe de-
plin de precaritatea poziției mele, din cauza arestărilor-surpriză făcute
de poliție. Este un experiment mai degrabă neobișnuit, care ar putea
avea efecte interesante; probabil acesta este motivul pentru care
comandantul ne-a dat permisiunea, lată o listă cu numele și adresa
fiecăruia dintre cei nouă suspecți care trebuie arestați. Voi veni în
mașină cu Craig Haney, asistentul meu de cercetare, în spatele ma-
șinii de poliție. Mergeți încet, astfel încât cameramanul să poată
să vă filmeze mișcările. Arestați-i pe rând, folosind procedura stan-
dard de operare, citiți-le drepturile, percheziționați-i și puneți-le
cătușe, așa cum ați face cu orice suspect periculos. Acuzația este
de furt pentru primii cinci suspecți, o violare a articolului 459 din
Codul Penal, iar pentru următoarele patru arestări jaf armat, arti-
colul 211 al Codului. Aduceți-i pe toți la sediu pentru înregistrare,
luarea amprentelor, completarea fișelor de identificare și ce mai
trebuie în asemenea situații. Apoi băgați-l pe fiecare într-o celulă,
în timp ce-i aduceți și pe ceilalți suspecți de pe listă. Vom trans-
fera deținuții de la poliție la închisoarea noastră. Singurul lucru di-
ferit pe care vă rugăm să-l faceți este să legați la ochi deținutul
când îl introduceți în celula poliției, cu una dintre aceste legături.
Când îl transferăm, nu vrem ca el să ne vadă sau să știe exact unde
este dus. Craig și celălalt asistent al meu, Curt Banks, și unul din-
tre gardienii noștri, Vandy, vor face transportul.
-în regulă, profesore. Bob și cu mine ne putem ocupa de asta,
nici o problemă.
ACUM VINE POVESTEA PROPRIU-ZISĂ9
Părăsim biroul sergentului pentru a merge la parter să verifi-
căm camera de înregistrare, Joe și Bob, Craig, eu și cameramanul,
Bill. Totul este nou, unitatea abia a fost construită în sediul cen-
tral din Palo Alto, la mică distanță de închisoarea veche, aflată acum
59 EFECTUL LUCIFER

în paragină. Voiam ca ofițerii și cameramanul să fie implicați în pro-
ceduri de la prima până la ultima arestare, pentru ca acestea să se
desfășoare conform standardelor. îl informasem în prealabil pe ca-
meraman despre scopul studiului, dar făcusem asta într-o manieră
superficială, deoarece preocuparea mea era să scad rezistența anti-
cipată a sergentului de gardă. Mi-am dat seama că ar trebui să le
prezint unele dintre detaliile procedurale ale studiului, ca și unele
dintre motivele efectuării acestui tip de experiment, l-ar putea ajuta
la crearea unui spirit de echipă și ar arăta că îmi pasă destul de
mult pentru a le răspunde la întrebări.
– Copiii ăștia știu că vor fi arestați? Le spunem că participă la
un experiment sau ce?
– Joe, ei s-au oferit voluntari pentru un studiu privind viața în în-
chisoare. Au răspuns la un anunț apărut în ziar care cerea studenți
ce vor să câștige 15 dolari pe zi pentru a participa la un experiment
de două săptămâni despre psihologia deținuților, și…
– Vrei să spui că acești copii primesc 15 dolari pe zi pentru a
nu face nimic, doar să stea într-o celulă timp de două săptămâni?
Poate că Joe și cu mine ne vom oferi voluntari. Sună a bani câști-
gați ușor.
– Poate. Poate sunt bani obținuți fără efort și dacă apare ceva
interesant vom face studiul din nou, folosind ofițeri de poliție ca
deținuți și gardieni, așa cum i-am spus comandantului.
– Ei, bine, poți conta pe noi.
– Așa cum spuneam, cei nouă studenți pe care-i veți aresta fac
parte dintr-un grup de aproximativ o sută de persoane care au
răspuns la anunțul nostru din Palo Alto Times și Stanford Daily, l-am
eliminat pe ciudații evidenți, pe cei cu arestări anterioare de orice
fel și pe cei cu probleme medicale sau mentale. După o evaluare
psihologică de o oră și interviuri efectuate de asistenții mei, Craig
Haney și Curt Banks, am ales douăzeci și patru dintre acești vo-
luntari pentru a fi subiecții noștri de cercetare.
– Dar 24 ori 15 dolari ori 14 zile înseamnă o grămadă de bani
pe care va trebui să-i plătești. Nu sunt din buzunarul tău, doctore,
nu-i așa?
Arestările-surpriză de duminică 60

1
– Se ajunge la 5 040 de dolari, dar cercetarea este susținută de
o subvenție guvernamentală de la Oficiul de Cercetări Navale pentru
a studia comportamentul antisocial, așa că nu trebuie să-i plătesc
din salariul meu.
– Toți studenții au vrut să fie gardieni?
– Ei, bine, nu, de fapt nici unul nu a vrut să fie gardian, toți au
preferat rolul de deținut.
– Cum așa? A fi gardian mi se pare mai distractiv și mai puțin
obositor decât a fi deținut, cel puțin eu așa cred. Altceva înseamnă
cincisprezece dolari pentru douăzeci și patru de ore de muncă, obținuți
ca deținut. E mai bine pentru gardieni, ei lucrează în schimburi.
– Este adevărat, gardienii lucrează în schimburi de opt ore; trei
echipe de trei gardieni au grijă de nouă deținuți. Dar motivul pen-
tru care studenții au preferat să joace rolul de deținut este că la
un moment dat chiar ar putea deveni deținuți, pentru evaziune fis-
cală, de exemplu, sau pot fi arestați când protestează la un marș
pentru drepturile civile sau împotriva războiului. Cei mai mulți din-
tre ei au spus că nu-și pot imagina că vor fi vreodată gardieni de
închisoare – nu merg la facultate în speranța de a deveni gardieni.
Așa că, deși toți participă în primul rând pentru bani, unii dintre
ei se așteaptă să învețe ceva despre modul în care se vor purta în
această situație nouă, de încarcerare.
– Cum ai ales gardienii? Sunt sigur că i-ai ales pe cei mai mari.
– Nu, Joe, am desemnat la întâmplare voluntarii pentru cele două
roluri, am dat cu banul. Cap înseamnă că voluntarul este gardian,
iar pajură, deținut. Gardienilor li s-a spus ieri că au tras cap. Au
venit la mica noastră închisoare din subsolul departamentului de
psihologie de la Stanford pentru a ne ajuta să finalizăm amenajă-
rile, astfel încât să se simtă pe teritoriul lor. Fiecare dintre ei a ales
o uniformă de la magazinul special al armatei și așteaptă să înceapă
acțiunea.
– Au fost instruiți pentru a fi gardieni?
– Aș fi vrut să am timp pentru așa ceva, dar tot ce am făcut a
fost o scurtă prezentare ieri; nici o pregătire specială despre felul în
care să se poarte. Lucrul principal este ca ei să respecte legea și să
62 EFECTUL LUCIFER

mențină ordinea, fără violență împotriva deținuților, și să nu permită
evadări. Am încercat, de asemenea, să le transmit ideea că deținuții
sunt lipsiți de putere, asta am vrut să creăm în această închisoare.
– Copiilor pe care îi veți aresta li s-a spus să aștepte acasă, în
cămin sau într-o casă anume desemnată dacă locuiesc prea departe,
și că vor auzi vești de la noi în această dimineață.
– Așa va fi, nu, Joe? Le vom da ce vor.
– Sunt puțin nelămurit în privința câtorva lucruri.
– Sigur, spune, Joe. Și tu, Bill, dacă este ceva ce vrei să știi pen-
tru a comunica producătorului diseară.
– întrebarea mea este asta, doctore: care e rostul acestui efort
de a simula o închisoare la Stanford, de a aresta studenții, de a
plăti toți acești bani, când avem deja închisori și infractori destui?
De ce nu observați pur și simplu ce se întâmplă în închisoarea de
stat sau la San Quentin? Nu ați afla ce vreți să știți despre gardieni
și deținuți în închisorile reale?
Joe a pus punctul pe „i". Instantaneu am intrat în rolul de pro-
fesor de facultate, dornic de a vorbi ascultătorilor curioși:
– Mă interesează să descopăr ce înseamnă, din punct de ve-
dere psihologic, să fii deținut sau gardian. Ce schimbări suferă o
persoană în procesul de adaptare la acest rol nou sau dacă este
posibil ca în scurta perioadă de câteva săptămâni să-și asume o
nouă identitate, diferită de șinele obișnuit.
Există studii privind viața în închisoare realizate de sociologi și
de criminologi, dar ele au dezavantaje serioase. Acei cercetători nu
pot niciodată să urmărească toate fazele vieții în închisoare. Obser-
vațiile lor sunt de obicei limitate, fără prea mult acces direct la de-
ținuți și chiar mai puțin la gardieni. Cum există doar două clase de
oameni care populează închisorile, personalul și deținuții, toți cer-
cetătorii sunt „străini" priviți cu suspiciune, dacă nu chiar cu ne-
încredere, de toți cei aflați în interiorul sistemului. Ei pot vedea doar
ce li se permite să vadă sau fac un tur care rareori ajunge în dedesub-
turile vieții în închisoare. Am vrea să înțelegem mai bine structura
profundă a relației deținut-gardiân recreând mediul psihologic al
închisorii, pentru a fi apoi în poziția de a observa, înregistra și
Arestările-surpriză de duminică 62

documenta întregul proces de îndoctrinare cu setul mental al de-
ținutului și gardianului.
– Da, are sens ce spui, intervine Bill, dar marea diferență dintre
închisoarea ta de la Stanford și cele adevărate o constituie genul de
deținuți și de gardieni cu care începi. într-o închisoare reală, avem
de-a face cu tipuri criminale, indivizi violenți care nu se dau în
lături de la încălcarea legii sau de la atacarea gardienilor. Și trebuie
să ai gardieni duri pentru a menține disciplina, pregătiți să rupă spinări
dacă este nevoie. Copiii tăi dulci de la Stanford nu sunt răi, violenți
sau duri ca deținuții și gardienii adevărați.
– Vreau să întreb ceva, spune Bob. Cum de nu te gândești că
acești studenți care știu că primesc cincisprezece dolari pe zi pentru
a nu face nimic n-o să stea potoliți timp de două săptămâni și n-o
să se distreze pe socoteala ta, doctore?
-în primul rând, trebuie să menționez că subiecții noștri nu sunt
toți studenți la Stanford, ci doar câțiva. Ceilalți vin din toată țara
și chiar din Canada. După cum știți, mulți tineri vin în zona asta vara
și am recrutat câțiva care tocmai termină școala de vară la Stanford
sau Berkeley. Dar ai dreptate când spui că închisoarea Stanford nu
va fi populată cu tipul obișnuit de oameni din închisori. Am selectat
tineri care par normali, sănătoși și corespunzători mediei la toate di-
mensiunile psihologice măsurate. împreună cu Craig și cu alt absol-
vent, Curt Banks, am ales cu grijă eșantionul final, dintre cei intervievați.
Craig, așteptând răbdător semnul recunoașterii de la mentorul
său pentru a spune ceva, era gata să confirme teza prezentată.
– într-o închisoare adevărată, când observăm un eveniment –
de exemplu deținuți care se înjunghie sau un gardian care bate un
deținut – nu putem determina măsura în care persoana sau situația
particulară este responsabilă. Există într-adevăr deținuți care sunt so-
ciopați violenți și există gardieni sadici. Dar personalitățile lor sunt
responsabile pentru tot sau pentru cea mai mare parte din întâmplările
din închisoare? Mă îndoiesc. Trebuie să luăm în considerare situația.
Am fost încântat de argumentarea elocventă a lui Craig. împăr-
tășeam și eu aceeași îndoială dispozițională, dar m-am simțit asi-
gurat că prietenul meu s-a exprimat atât de bine în fața ofițerilor
63 EFECTUL LUCIFER

de poliție. Am continuat, animat de cel mai bun stil de minipre-
dică al meu.
– Raționamentul este acesta: cercetarea noastră va încerca să di-
ferențieze între ceea ce aduc oamenii într-o situație de închisoare și
ceea ce situația le conferă oamenilor care sunt acolo. Prin preselecție,
subiecții noștri sunt reprezentativi pentru tinerii educați din clasa de
mijloc. Ei constituie un grup omogen de studenți asemănători între
ei în multe privințe. Desemnându-i arbitrar în două roluri diferite, în-
cepem cu „gardieni" și „deținuți" care sunt comparabili, ba chiar in-
terșanjabili. Deținuții nu sunt mai violenți, mai ostili sau mai rebeli decât
gardienii, iar gardienii nu sunt niște autoritari care caută puterea. în
acest moment „deținuții" și „gardienii" sunt la fel. Nimeni nu a vrut
să fie gardian; nimeni nu a comis nici o crimă care ar justifica încar-
cerarea și pedeapsa. în două săptămâni, acești tineri vor fi la fel de
interșanjabili? Rolurile le vor schimba personalitatea? Vom vedea vreo
transformare de caracter? Asta plănuim să descoperim.
Craig a adăugat:
-Alt mod de a privi lucrurile: punem oameni buni într-o situație
rea pentru a vedea cine sau ce câștigă.
– Mulțumesc, Craig, îmi place asta, a spus cameramanul Bill.
Directorul meu va vrea să folosească diseară această expresie. Pos-
tul nu avea și un reporter la dispoziție azi-dimineață, așa că va tre-
bui să filmez și să vin cu câteva idei de comentariu al arestărilor.
Profesore, timpul trece, sunt gata, putem începe?
– Desigur, Bill. Dar, Joe, nu ți-am răspuns la prima întrebare le-
gată de experiment.
– Care era…?
– Dacă deținuții știu că vor fi arestați, ca parte a experimentu-
lui. Răspunsul este nu. Li s-a spus doar să fie disponibili pentru parti-
ciparea la experiment în această dimineață. Ei pot presupune că
arestarea este parte a cercetării, din moment ce știu că nu au comis
infracțiunile de care vor fi acuzați. Dacă întreabă de experiment,
fiți reținuți în informație, nu spuneți nici da, nici nu. Faceți-vă doar
treaba ca și cum ar fi o arestare adevărată, ignorați toate întrebările
și protestele lor.
Arestările-surpriză de duminică 64

Craig nu a putut să nu adauge:
– într-un fel, arestarea, ca și tot ce vor trăi, ar trebui să com-
bine realitatea și iluzia, jocul de rol și identitatea.
Cam înflorit, mi s-a părut, dar cu siguranță demn de a fi men-
ționat. Chiar înainte ca Joe să pornească sirena de pe mașina albă
de poliție, și-a pus ochelarii de soare – genul de ochelari pe care-l
poartă gardienii în filmul Luke mână rece, în spatele cărora nu se
pot vedea ochii. Am rânjit, ca și Craig, știind că toți gardienii noștri
vor purta același tip de ochelari care asigură anonimatul, ca parte
a încercării de a crea senzația de dezindividualizare. Arta, viața și
cercetarea începeau să se contopească.
„UN POLIȚIST BATE LA UȘĂ"10
– Mamă, mamă, e un polițist la ușă și-l va aresta pe Hubbie, a
țipat fetița Whittlow.
Doamna Dexter Whittlow nu a auzit prea bine mesajul, dar după
țipătul Ninei și-a dat seama că ar trebui să vină și tatăl.
– Te rog, cheamă-l pe tatăl tău.
65 EFECTUL LUCIFER

Doamna Whittlow era implicată în examinarea propriei conștiințe,
pentru că avea multe păreri proaste despre schimbările care aveau
loc în slujba religioasă, de la care tocmai se întorsese. De aseme-
nea, în ultima vreme se gândea foarte mult la Hubbie, pregătindu-se
pentru o viață în care va primi de două ori pe an vizite de la fru-
mosul ei fiu blond, cu ochi albaștri și fermecător. O binecuvântare
a faptului că va pleca la facultate, pentru care se ruga în secret,
era efectul „ochii care nu se văd se uită", care va calma pasiunea
prea evidentă dintre Hubbie și prietena sa de la liceul din Palo Alto.
Pentru bărbați, o carieră bună trebuie să primeze în fața planuri-
lor de căsătorie, asta îi spunea ea deseori.
Singurul defect pe care-l vedea la acest copil adorabil era că, îm-
preună cu prietenii fiind, se lăsa dus de val, cum s-a întâmplat luna
trecută, când au pictat țiglele de pe acoperișul liceului în glumă sau
când au inversat semnele de circulație. „Este un lucru prostesc și ima-
tur, Hubbie, și poți avea necazuri din cauza asta!" îi spusese atunci.
– Mamă, tati nu e acasă, este la cursul de golf cu domnul Mars-
den, iar Hubbie este jos și e arestat de un polițist!
– Hubbie Whittlow, ești arestat pentru încălcarea articolului 459
din Codul Penal, furt din avutul privat. Te vom duce la sediul poliției
pentru înregistrare. înainte de a te percheziționa și de a-ți pune că-
tușele, îți voi citi drepturile de cetățean. (Atent la camera care îl filma,
înregistrând pentru posteritate această arestare clasică, Joe era un
superpolițist.) Să-ți fie clare câteva lucruri: ai dreptul să taci și să nu
răspunzi la întrebări. Orice spui poate și va fi folosit împotriva ta la
proces. Ai dreptul să consulți un avocat înainte de a răspunde la orice
întrebare, iar un avocat va fi prezent în timpul interogatoriului. Dacă
nu îți permiți un avocat, ți se va atribui unul din oficiu, care te va re-
prezenta în toate etapele procedurale. înțelegi aceste drepturi? Bine.
Acestea fiind spuse, te duc la sediul central pentru înregistrarea in-
fracțiunii de care ești acuzat. Acum vino în liniște la mașina poliției.
Doamna Whittlow era uluită să-și vadă fiul percheziționat, cu
cătușe și întins pe mașina poliției ca un criminal de rând, de la tele-
vizor. Adunându-se, a întrebat politicos:
– Despre ce este vorba, domnule ofițer?
Arestările-surpriză de duminică 67

– Doamnă, am instrucțiuni să-l arestez pe Hubbie Whittlow sub
acuzația de furt, el…
– Știu, domnule ofițer, i-am spus să nu dea jos acele semne de
circulație, că nu ar trebui să se lase influențat de băieții Jennings.
– Mamă, nu înțelegi, asta face parte din…
– Domnule ofițer, Hubbie este un băiat bun. Tatăl lui și cu mine
vom fi bucuroși să plătim costurile înlocuirii obiectelor distruse. A
fost doar o farsă, nimic serios.
Deja se adunaseră câțiva vecini, la o distanță respectabilă, atrași
de deliciul amenințării securității sau siguranței cuiva. Doamna
Whittlow făcea eforturi să nu-i observe, pentru a nu fi distrasă de
la sarcina pe care și-o asumase, de a impresiona polițistul pentru
ca acesta să fie mai drăguț cu fiul ei. „Dacă George ar fi aici, am
ști cum să procedăm", se gândea ea. „lată ce se întâmplă când
golful este pus înaintea lui Dumnezeu, duminica."
– Bun, să mergem, avem un program încărcat; mai avem multe
arestări de făcut în dimineața aceasta, spuse Joe în timp ce suspec-
tul urca în mașină.
– Mamă, tati știe tot, întreabă-l, el a semnat contractul, este în
regulă, nu te îngrijora, face parte din…
Sirena mașinii și luminile ei au adus și mai mulți vecini curioși,
pentru a o consola pe doamna Whittlow, al cărei fiu părea un băiat
atât de bun.
Pentru prima oară Hubbie nu era în largul lui, văzându-și mama
supărată și simțindu-se vinovat, așa cum stătea pe bancheta din
spate a mașinii, cu cătușe la mâini. „Deci așa se simte un crimi-
nal", se gândea, când deodată obrajii i se înroșiră de rușine când
vecinul Palmer a arătat spre el, spunându-i fiicei sale: „Ce se alege
din lumea asta? Tânărul Whittlow a comis o infracțiune!"
La sediu, procedura de înregistrare a fost executată cu eficiența
obișnuită, având în vedere faptul că suspectul coopera. Ofițerul
Bob s-a ocupat de Hubbie în timp ce Joe a discutat cu noi despre
cum a decurs prima arestare. Mi s-a părut că a durat puțin cam
mult, având în vedere că mai trebuiau făcute opt arestări. Totuși,
cameramanul voia un ritm mai lent, pentru a se poziționa mai bine,
67 EFECTUL LUCIFER

deoarece trebuia să filmeze doar câteva secvențe din arestare pen-
tru a transmite povestea. De asemenea, am fost de acord ca
următoarea arestare să fie filmată deliberat pe secvențe, dar după
aceea – cu cadre bune sau nu – să primeze experimentul și arestările
să fie mai alerte. La Whittlow arestarea a durat treizeci de minute;
în ritmul acesta arestările ar ocupa toată ziua.
Mi-am dat seama că dorința de cooperare a poliției nu era in-
dependentă de puterea mass-media, așa că mi-am făcut griji că
după ce filmul va fi terminat, nu vor continua experimentul, cu toate
arestările de pe listă. Oricât de interesant de observat era această
parte a studiului, știam că succesul ei nu se află sub controlul meu.
Multe lucruri puteau merge prost, pe multe dintre ele le anticipa-
sem și încercasem să le contracarez, dar exista mereu evenimen-
tul neprevăzut care putea arunca în aer chiar și cele mai bune
planuri. Există prea multe variabile incontrolabile în lumea reală sau
pe „teren", cum spun experții în științe sociale. De aceea cerceta-
rea de laborator este confortabilă: experimentatorul deține contro-
lul. Acțiunea se află sub un control precis. Subiectul este pe teritoriul
cercetătorului. Este așa cum se spune în manualele de interogare
ale poliției: „Nu interogați niciodată suspecți sau martori acasă la
ei, aduceți-i la sediu, unde puteți conta pe lipsa de familiaritate,
unde nu există susținere socială și, în plus, nu trebuie să vă faceți
griji în legătură cu întreruperile neplanificate."
Am încercat să-l fac pe polițist să se miște un pic mai repede,
dar Bill intervenea mereu cerând să mai filmeze o dată, dintr-un alt
unghi. Joe îl lega la ochi pe Hubbie. Formularul C11-6 al Biroului
de Identificare și Investigare Criminalistică fusese completat cu in-
formațiile necesare și cu setul complet de amprente, mai rămânând
doar fotografia. Am fi făcut asta la închisoarea noastră, cu un apa-
rat Polaroid, pentru a economisi timp și pentru a fotografia toți
deținuții în uniforme. Hubbie a trecut prin procesul de înregistrare
fără nici un comentariu sau vreo emoție, după ce prima "și singura
sa tentativă de glumă a fost dejucată de Joe: „Ce, măi, te crezi șme-
cher?" Acum stătea într-o celulă mică de la sediu legat la ochi, sin-
gur și neajutorat, întrebându-se de ce s-o fi băgat în porcăria asta
Arestările-surpriză de duminică 69

și dacă merita efortul. Dar se consola cu faptul că știa că dacă lu-
crurile deveneau prea greu de suportat, tatăl său și vărul care lucra
ca avocat public îl vor scoate din acest contract.
GROH, GROH, AU VENIT PORCII"
Următorul scenariu de arestare s-a desfășurat într-un aparta-
ment mic din Palo Alto.
– Doug, trezește-te, la naiba, este poliția! Un minut, vă rog, vine
acum. Pune-ți pantalonii odată!
– Cum adică poliția? Ce vor de la noi? Ascultă, Suzi, nu te enerva,
relaxează-te, nu am făcut nimic. Lasă-mă pe mine să vorbesc cu
porcii. îmi cunosc drepturile. Fasciștii nu se pot juca cu noi.
Simțind un scandalagiu, ofițerul Bob își folosește abordarea per-
suasivă prietenoasă.
– Sunteți domnul Doug Karlson?
– Da, și ce?
-îmi pare rău, dar sunteți suspect de încălcarea Codului Penal,
articolul 459, furt, și vă duc la secție pentru înregistrare. Aveți drep-
tul să tăceți, aveți…
– Taci odată, îmi știu drepturile, nu am terminat facultatea de-
geaba. Unde este mandatul de arestare?
în timp ce Bob se gândea cum să procedeze cu tact, Doug a
auzit clopotele bisericii din apropiere. „Este duminică!" Uitase că
este duminică! Și-a spus mai departe: „Deținut, ha, deci ăsta e jocul?
îl prefer, nu am mers la facultate ca să devin un porc, dar într-o zi
aș putea fi prins de poliție, cum aproape că s-a întâmplat în tim-
pul demonstrației antirăzboi de anul trecut. Așa cum i-am spus celui
care m-a intervievat – Haney, parcă – nu fac asta pentru bani și
nici pentru experiență, fiindcă întreaga idee este ridicolă și nu cred
că va merge, dar vreau să văd cum fac față când sunt oprimat ca
deținut politic. îmi vine să râd când mă gândesc la întrebările lor
69 EFECTUL LUCIFER

tâmpite: «Estimați probabilitatea de a rămâne în experimentul de
închisoare pe întreaga durată a celor două săptămâni, pe o scală
de la 0 la 100%.» Pentru mine, 100%, fără probleme. Nu este o
închisoare adevărată, ci doar una simulată. Dacă nu-mi place, plec,
pur și simplu. Și mă întreb cum au reacționat ei la răspunsul meu
la întrebarea «Ce ați vrea să faceți peste zece ani?» Ocupația ideală
la care sper este să joc un rol activ în viitorul lumii – revoluția. Cine
sunt? Ce este unic la mine? lată răspunsul meu direct: din perspec-
tivă religioasă, sunt ateu. Din perspectivă «convențională», sunt
fanatic. Din perspectivă politică, sunt socialist. Din perspectiva sănă-
tății mentale, sunt sănătos. Din perspectiva existențial-socială, sunt
clivat, dezumanizat și detașat… și nu plâng mult."
Doug reflecta la oprimarea celor săraci și la nevoia de a lua pu-
terea înapoi de la conducătorii capitaliști-militari ai acestei țări, când
s-a așezat pe bancheta din spate a mașinii, în drum spre sediul
poliției. „Este bine să fii deținut, se gândea el, toate ideile revo-
luționare interesante au venit din experiența încarcerării." Simțea
o înrudire cu fratele Soledad George Jackson, îi plăceau scrisorile
lui și știa că în solidaritatea tuturor oamenilor oprimați se află forța
de a câștiga revoluția. Poate că acest mic experiment va fi primul
pas în antrenarea minții și corpului pentru eventuala luptă împo-
triva fasciștilor care conduc America.
Ofițerul de poliție a ignorat comentariile ironice ale lui Doug, în
timp ce îi scria înălțimea, greutatea și-i lua amprentele. Era compe-
tent. Joe rula cu ușurință fiecare deget pentru a obține amprente cu-
rate, chiar și atunci când Doug și-a încordat mâna. Doug era un pic
surprins de cât de puternic era porcul sau poate era el slăbit de foame,
pentru că nu apucase să ia micul dejun. în timpul procedurilor se-
rioase a apărut un gând ușor paranoic: „Hei, poate că șobolanii ăștia
de la Stanford m-au turnat polițiștilor. Ce prost am fost; le-am dat
prea multe date personale pe care le pot folosi împotriva mea."
– Hei, polițaiule, mai spune-mi o dată de ce sunt acuzat! strigă
Doug cu vocea sa ascuțită.
– Furt. La o primă condamnare, poți ieși cu supraveghere după
doi ani.
Arestările-surpriză de duminică 70

SUNT GATA SĂ FIU ARESTAT, DOMNULE"
Următorul scenariu are loc la locul desemnat de întâlnire cu
Tom Thompson, pe veranda secretarei mele, Rosanne. Tom este
clădit ca un taur, înalt de un metru optzeci, optzeci și cinci de kilo-
grame de mușchi bine lucrați și o tunsoare de soldat. Dacă a exis-
tat vreodată o persoană care să nu admită vreo aiureală, ea este
acest soldat de optsprezece ani. Când l-am întrebat la interviu „Ce
vrei să faci peste zece ani?", răspunsul său a fost surprinzător:
„Unde și ce nu este important – genul de activitate ce implică orga-
nizarea și eficientizarea în domenii dezorganizate și ineficiente ale
guvernului."
Planuri maritale: „Plănuiesc să mă căsătoresc doar după ce voi
avea o bază financiară solidă."
Vreo experiență cu drogurile, tranchilizantele sau crimă: „Nu am
comis niciodată un act criminal. îmi amintesc că atunci când aveam
cinci sau șase ani l-am văzut pe tatăl meu luând o bomboană din-
tr-un magazin, ca s-o mănânce. Mi-a fost rușine de acest act."
Pentru a economisi bani de chirie, Tom Thompson a dormit pe
bancheta din spate a mașinii, iar locul nu era nici confortabil și nici
potrivit pentru studiu. Recent a trebuit „să lupt cu un păianjen care
m-a mușcat de două ori, o dată de ochi și o dată de buză." în plus,
a terminat de curând o școală de vară pentru a obține credite. De
asemenea, lucra patruzeci și cinci de ore pe săptămână în diferite
locuri și mânca resturi de la cantina studenților pentru a econo-
misi bani pentru toamna următoare. Datorită tenacității și frugalității
sale, Tom plănuia să absolve cu șase luni mai devreme. De aseme-
nea, își lucra corpul exersând serios în timpul liber, din care se pare
că avea din plin, având în vedere absența totală a prietenilor apro-
piați și a întâlnirilor romantice.
Să fie plătit ca participant la un studiu de închisoare era activita-
tea ideală pentru Tom, deoarece slujbele și cursurile de vară se ter-
minaseră și avea nevoie de bani. Trei mese bune pe zi, un pat adevărat
și poate un duș fierbinte păreau ca un câștig la loterie. Totuși, mai
72 EFECTUL LUCIFER

mult ca orice sau mai mult ca oricine, el privea următoarele două
săptămâni ca pe o vacanță plătită.
Abia se apucase să facă flotări pe veranda casei din Kingsley Street
450, unde aștepta să înceapă experimentul nostru, când mașina
poliției a oprit în spatele Chevroletului său din 1965. La o anumită
distanță se afla Fiatul lui Haney, cu neobositul cameraman filmând
ceea ce urma să fie ultima arestare în aer liber. După aceea, el va
filma mai mult la sediul poliției, apoi la închisoarea noastră simulată.
Bill era dornic să se întoarcă la KRON cu imagini fierbinți pentru ceea
ce de obicei sunt știrile liniștite din seara de duminică.
– Sunt Tom Thompson, domnule. Sunt gata să fiu arestat fără
a opune rezistență.
Bob a fost răutăcios cu el; putea fi un fel de nebun care vrea
să demonstreze ceva cu lecțiile lui de karate. Cătușele au fost puse
imediat, chiar înainte de citirea drepturilor. Iar căutarea armelor as-
cunse a fost mai amănunțită decât fusese la ceilalți, pentru că avea
o presimțire ciudată legată de tipii care etalează acest tip de
non-rezistență. Era prea înfumurat, prea sigur pe el pentru cineva
care urma să fie arestat, de obicei era o capcană de vreun fel, tipul
ascundea o armă sau se întâmpla ceva neobișnuit. „Nu sunt psiho-
log, mi-a spus Joe mai târziu, dar tipul ăsta Thompson are ceva
ciudat, este ca un ofițer militar – un sergent al dușmanului."
Din fericire, în acea duminică nu s-a petrecut nici o crimă la Palo
Alto și nici n-au existat pisici imobilizate în copaci care să-i facă pe
Bob și Joe să plece înainte de a termina procedurile de arestare din
ce în ce mai eficiente. La începutul după-amiezii toți deținuții au fost
înregistrați și duși la închisoarea noastră, în brațele dornice ale gar-
dienilor. Tinerii părăseau acest paradis însorit, coborând pe o scară
de beton în subsolul transformat al departamentului de psihologie
din clădirea Jordan, de pe Serra Street. Pentru unii va însemna mai
mult decât o coborâre în infern.

3
SĂ ÎNCBAPĂ RITUALURILE
DEGRADANTE DE DUMINICĂ
Pe măsură ce fiecare deținut legat la ochi era escortat pe scări
în jos, în clădirea Jordan spre mica noastră închisoare, gardienii le-au
ordonat să se dezbrace și să rămână dezbrăcați, cu brațele desfăcute
în fața peretelui și cu picioarele depărtate. Au stat mult timp în această
poziție neconfortabilă, în timp ce gardienii îi ignorau pentru că erau
ocupați cu ultimele detalii, cum ar fi împachetarea lucrurilor ce
aparțineau deținuților, pentru a fi puse deoparte, stabilirea ture-
lor de gardă și aranjarea paturilor în cele trei celule. înainte de a-i
fi înmânată uniforma, fiecare deținut era pudrat cu un așa-zis dez-
infectant, pentru a scăpa de păduchii pe care ar fi putut să-i aducă
înăuntru și care ar fi contaminat închisoarea. Fără încurajarea perso-
nalului, unii dintre gardieni au început să râdă de organele geni-
tale ale deținuților, remarcând dimensiunile mici ale penisului sau
râzând de testiculele care atârnau inegal. Cât de bărbătesc!
încă legați la ochi, deținuții primesc uniforma – nimic deose-
bit, doar o cămașă cu numere în față și în spate, pentru identi-
ficare. Numerele au fost cusute dintr-un set pe care l-am cumpărat
de la un magazin pentru cercetași. Un ciorap de nailon servește drept căciulă pentru părul lung al multor deținuți. Este un substi-
tut pentru raderea părului, care face parte din ritualul de bun ve-
nit din armată și din unele închisori. Acoperirea capului este, de
asemenea, o metodă de a șterge caracteristicile individualității și
de a promova anonimatul în casta deținuților. Apoi fiecare deținut
primește o pereche de saboți de cauciuc și de o gleznă i se ata-
șează un lanț – o amintire constantă a faptului că sunt încarcerați.
Chiar și când doarme, deținutul își amintește de statutul său când
lanțul îi atinge picioarele întorcându-se în somn. Deținuții nu au
voie să poarte lenjerie, așa că li se văd fesele atunci când se
apleacă.
După ce sunt complet echipați, gardienii le îndepărtează legă-
turile de la ochi, astfel încât deținuții să se poată vedea în oglinda
mare de pe perete. O fotografie Polaroid identifică deținutul pe
un formular oficial de înregistrare, iar numărul de identificare înlo-
cuiește numele, pe formular. Umilirea de a fi deținut abia a înce-
put, așa cum se întâmplă în multe instituții, de la tabere la închisori,
spitale și locuri de muncă de nivel scăzut.
– Nu întoarce capul, nu deschide gura, nu mișca mâinile, nu
mișca picioarele și nu mișca nimic! Acum taci și stai unde ești, latră
gardianul Arnett, în prima sa demonstrație de autoritate1. El și cei-
lalți gardieni de tură, J. Landry și Markus, încep deja să-și învârtă
bastoanele de poliție în poziții amenințătoare, pe măsură ce dez-
bracă și echipează deținuții. Primii patru deținuți sunt aliniați și află
regulile de bază, pe care gardienii și directorul le-au formulat în
timpul zilei precedente, la cursul de pregătire.
– Nu vreau ca directorul să-mi corecteze lucrul, spune Arnett,
așa că voi face astfel încât să doriți să nu fiu corectat. Ascultați cu
atenție aceste reguli. Trebuie să vă adresați deținuților cu numerele
lor, doar atât. Veți apela gardienii cu „domnule ofițer de corecție".
Pe măsură ce intră mai mulți deținuți, ei sunt deparazitați, echi-
pați și aduși lângă colegii lor, lângă perete, pentru îndoctrinare.
Gardienii încearcă să fie foarte serioși.
– Unii dintre voi cunosc deja regulile, dar alții au dovedit că nu
știu să se poarte, așa că trebuie să-i învățați.
74 EFECTUL LUCIFER Să înceapă ritualurile degradante de duminică 97

Fiecare regulă este citită încet, serios și cu autoritate. Deținuții
se gârbovesc, se mișcă de pe un picior pe altul, privesc în jurul lor
la această lume nouă ciudată.
– Stai drept, numărul 7258. Mâinile în lateral, deținuți.
Arnett începe să-i chestioneze pe deținuți în legătură cu regu-
lile. Este sever și critic, străduindu-se să adopte un ton serios într-o
manieră oficială, militară. Stilul său pare să spună că el își face doar
datoria. Nu este nimic personal. Dar deținuții nu înțeleg; chicotesc,
râd, nu-l iau în serios. încă nu își joacă rolul de deținuți.
– Nu mai râdețil ordonă gardianul J. Landry.
îndesat, cu păr lung și blond, Landry este mai scund cu aproape
zece centimetri decât Arnett, un tip suplu și înalt, cu trăsături
acviline, păr negru ondulat și buze strânse.
74 EFECTUL LUCIFER

Deodată, directorul David Jaffe intră în închisoare.
– Stați drepți lângă perete pentru citirea completă a regulilor,
spune Arnett.
Jaffe este un tip scund, cam de un metru șaizeci și cinci, unul
dintre studenții mei de la Stanford, dar acum pare mai înalt decât
de obicei, stă foarte drept, cu umerii trași spre spate, cu capul sus.
A intrat deja în rolul de director.
Urmăresc procedurile din spatele unei ferestre mici și acope-
rite, de după o despărțitură care ascunde camera video, sistemul
de înregistrare și un mic spațiu de vizionare de la capătul sudic al
incintei. în spatele ferestrei, Curt Banks și alții din echipa noastră
de cercetare vor înregistra o serie de evenimente speciale în tim-
pul următoarelor două săptămâni, cum sunt mesele, numărarea
deținuților, vizitele părinților și ale preotului închisorii, precum și
orice turbulențe. Nu avem fonduri să înregistrăm continuu, așa că
o facem judicios. Tot aici este locul unde noi, experimentatorii, și
alți observatori putem privi acțiunea fără să o perturbăm, astfel ca
nimeni să nu-și dea seama că filmăm. Putem observa și înregistra
acțiunea care are loc chiar în fața noastră, în incinta închisorii.
Deși nu putem privi în celule, putem asculta. Celulele sunt pre-
văzute cu dispozitive audio, ceea ce ne permite să tragem cu ure-
chea la conversația deținuților. Ei nu știu de microfoanele ascunse în
spatele panourilor de iluminat. Informația va fi folosită pentru ca noi
să aflăm ce gândesc și cum se simt și ce lucruri împărtășesc unii cu
alții. De asemenea este util la identificarea deținuților care au nevoie
de atenție specială, în cazul în care devin prea stresați.
Sunt uimit de directorul Jaffe și surprins să-l văd aranjat pentru prima
dată, cu jachetă sport și cravată. Hainele lui sunt neobișnuite pentru
studenții din acele zile hippie. Nervos, își răsucește mustața mare â la
Sony Bono, pe măsură ce intră în rol. l-am spus lui Jaffe că este mo-
mentul să se prezinte noului grup de deținuți ca director al închisorii.
Este un pic ezitant, pentru că nu e o persoană demonstrativă; este
mai degrabă discret, intens în mod tacit. Pentru că a fost plecat din
oraș, nu a luat parte la cursurile noastre de pregătire, dar a ajuns ieri,
la timp pentru pregătirea gardienilor. Jaffe s-a simțit un pic exclus, mai
Să înceapă ritualurile degradante de duminică 75

ales pentru că cei doi, Craig șt Curt, au absolvit facultatea, în timp ce
el este încă student. Poate că s-a simțit nelalocul lui și pentru că era
cel mai scund din echipa ce cuprinde doar indivizi de peste un metru
optzeci. Dar își îndreaptă spatele și pare puternic și serios.
– Așa după cum probabil știți, sunt directorul vostru. Toți ați
demonstrat că sunteți incapabili să funcționați afară, în lumea reală,
dintr-un motiv sau altul. Cumva, nu aveți responsabilitatea bunilor
cetățeni ai acestei țări mărețe. în această închisoare, noi, echipa de
corecție, vă vom ajuta să învățați care sunt responsabilitățile voas-
tre în calitate de cetățeni ai acestei țări. Ați auzit care sunt regulile.
Cândva în viitorul foarte apropiat câte o copie a regulamentului va
fi amplasată în fiecare celulă. Dacă urmați toate aceste reguli, vă păs-
trați mâinile curate, vă căiți pentru greșelile voastre și adoptați o ati-
tudine potrivită de penitență, atunci ne vom înțelege foarte bine.
Să sperăm că nu va trebui să vă văd prea des.
A fost o improvizație uimitoare, urmată de un ordin al gardia-
nului Markus, care a vorbit pentru prima oară:
– Acum mulțumiți-i domnului director pentru acest discurs fru-
mos pe care vi l-a adresat.
La unison, cei nouă deținuți și-au strigat mulțumirile, dar fără
prea multă sinceritate.
76 EFECTUL LUCIFER

ACESTEA SUNT REGULILE
PE CARE LE VEȚI RESPECTA
A venit momentul ca situația să devină mai oficială, prin expu-
nerea deținuților la un set nou de reguli care le vor guverna com-
portamentul în următoarele săptămâni. Cu participarea tuturor
gardienilor, Jaffe a elaborat regulile într-o ședință intensă, ieri, la
sfârșitul pregătirii acestora.2
Gardianul Arnett discută cu directorul Jaffe și amândoi decid
că Arnett va citi cu voce tare tot regulamentul – primul său pas în
a domina tura de zi. El începe încet și articulând foarte precis. Cele
șaptesprezece reguli sunt:
1. Deținuții trebuie să rămână tăcuți în timpul perioadelor de
odihnă, în timpul meselor și oricând se află în afara „Curții"
închisorii.
2. Deținuții trebuie să mănânce numai la orele de masă.
3. Deținuții trebuie să participe la toate activitățile din închisoare.
4. Deținuții trebuie să mențină celulele curate tot timpul. Tre-
buie să facă paturile, iar efectele personale trebuie să fie cu-
rate și ordonate. Podeaua trebuie să fie imaculată.
5. Deținuții nu trebuie să miște, să strice, să distrugă pereții, ta-
vanul, ferestrele, ușile sau alte bunuri ale închisorii.
6. Deținuții nu trebuie să umble niciodată la iluminatul celulelor.
7. Deținuții trebuie să se adreseze unii altora doar cu numerele.
8. Deținuții trebuie să se adreseze gardienilor cu „domnule ofițer
de corecție" și directorului cu „domnule director".
9. Deținuții nu trebuie să vorbească despre situația lor ca fiind un
„experiment" sau „simulare". Ei sunt închiși până la eliberare.
– Am ajuns la jumătate. Sper că sunteți atenți pentru că veți
memora fiecare regulă și vă vom testa la intervale aleatorii, îi pre-
vine gardianul în legătură cu noile sale datorii.
Să înceapă ritualurile degradante de duminică 77

10. Deținuții vor avea voie cinci minute în sala de baie. Nici un
deținut nu va avea voie să se întoarcă la baie timp de o oră
după o perioadă programată. Vizitele la baie sunt controlate
de gardieni.
11. Fumatul este un privilegiu. Fumatul va fi permis după mese
sau la discreția gardianului. Deținuții nu au voie să fumeze
în celule. Abuzul va duce la revocarea permanentă a privi-
legiului de a fuma.
12. Poșta este un privilegiu. Toate scrisorile care vin și pleacă
din închisoare vor fi inspectate și cenzurate.
13. Vizitatorii sunt un privilegiu. Deținuții care au voie să fie vi-
zitați se vor întâlni cu vizitatorul la ușa incintei. Vizita va fi
supravegheată de un gardian, iar gardianul poate încheia
vizita la dorința sa.
14. Toți deținuții din fiecare celulă se vor ridica în picioare de
câte ori directorul, intendentul închisorii sau oricare alt vizi-
tator ajunge în incintă. Deținuții vor aștepta ordinul de a
se așeza sau de a-și relua activitățile.
15. Deținuții trebuie să se supună tuturor ordinelor date de gar-
dieni, tot timpul. Ordinul unui gardian este mai presus de
orice ordin scris. Ordinul directorului este mai presus de or-
dinul gardianului și de regulile scrise. Ordinele intendentului
închisorii sunt supreme.
16. Deținuții trebuie să raporteze gardienilor toate încălcările
regulilor.
– Ultima, dar cea mai importantă regulă pe care trebuie să
vi-o amintiți în permanență, este numărul 17, adaugă gardianul
Arnett amenințător.
17. Nesupunerea la oricare dintre regulile de mai sus duce la
pedepsire.
Mai târziu, în timpul turei sale, gardianul J. Landry decide că
dorește puțină acțiune și recitește regulile, adăugând propria sa
78 EFECTUL LUCIFER

contribuție: „Deținuții fac parte dintr-o comunitate corecțională.
Pentru a menține buna activitate a comunității, voi, deținuții, tre-
buie să vă supuneți următoarelor reguli."
Jaffe dă din cap aprobator; deja îi place să creadă că se află
într-o comunitate de închisoare, unde oamenii rezonabili care dau
și urmează ordinele pot trăi în armonie.
Prima numărătoare în acest loc ciudat
Conform planului elaborat de gardieni în timpul cursului de pre-
gătire din ziua precedentă, gardianul J. Landry continuă procesul de
stabilire a autorității gardienilor, dând instrucțiuni pentru numărătoare.
– Bun, pentru a vă familiariza cu numerele voastre, vă vom
număra de la stânga la dreapta, repede.
Deținuții își strigă numerele – numere arbitrare de trei sau patru
cifre, cusute pe uniforme.
– A fost destul de bine, dar aș vrea să-i văd la apel.
Deținuții, ezitând, stau drepți pentru apel.
– Ați fost prea lenți. Faceți zece flotări. (Flotările au devenit cu-
rând parte integrantă din tacticile de control și de pedeapsă.)
– Ai zâmbit? întreabă Jaffe. îți pot vedea zâmbetul de la o poștă.
Nu este nimic amuzant, ai intrat într-o treabă foarte serioasă aici.
Jaffe părăsește curând incinta pentru a veni în spate și a vorbi
cu noi despre cum s-a descurcat în scena de deschidere. Aproape
la unison, Craig, Curt și cu mine îl încurajăm:
– Bravo, Dave, foarte bine!
Inițial, scopul numărătorii, ca în toate închisorile, era necesita-
tea administrativă de a vedea dacă toți deținuții sunt prezenți, că
nici unul nu a evadat, că vreunul se află bolnav în celulă și are ne-
voie de îngrijire medicală. în acest caz, scopul secundar al numă-
rătorii este ca deținuții să se familiarizeze cu noua identitate de
număr. Vrem să înceapă să se gândească la ei înșiși și la alții ca
deținuți cu numere, nu oameni cu nume. Ceea ce devine fascinant
este felul în care natura numărătorilor este transformată în timp
Să înceapă ritualurile degradante de duminică 79

r
Deținuții sunt trimiși în celule desemnate arbitrar: celula 1 este
pentru 3401, 5704 și 7258; celula 2 este pentru 819,1037 și 8612,
fn timp ce celula 3 este pentru 2093, 4325 și 5486. într-un fel,
aceasta seamănă mai mult cu o situație de prizonierat de război,
în care un număr de inamici sunt capturați și închiși în grup, nu cu
o închisoare civilă în care există o comunitate de deținuți preexis-
tentă, în care fiecare nou-venit socializează, iar alți deținuți sunt
eliberați sau aduși înăuntru.
în ansamblu, închisoarea noastră era mult mai umană decât ma-
joritatea taberelor de prizonieri de război – și cu siguranță mai
comodă, mai curată și mai ordonată decât cea din Abu Ghraib (pe
care Saddam Hussein a făcut-o celebră pentru torturi și crime cu
mult înainte de soldații americani). Totuși, în ciuda „confortului"
relativ, închisoarea Stanford va deveni scena unor abuzuri care le-au
precedat în mod straniu pe cele de la Abu Ghraib, comise, mulți
ani mai târziu, de poliția militară. de la o memorizare și recitare de rutină a identităților la un forum
deschis în care gardienii își etalează întreaga autoritate asupra deți-
nuților. Pe măsură ce ambele grupuri de studenți participanți, care
inițial sunt interșanjabili, își intră în rol, numărătorile oferă demon-
strația publică a acestei transformări în gardieni și deținuți.
în final, deținuții sunt trimiși în celule pentru a memora regu-
lile și pentru a se obișnui cu noii colegi. Celulele, amenajate pen-
tru a sublinia anonimatul ambiental al acestor condiții de trai, sunt
de fapt mici birouri reconstruite, de trei pe patru metri. Mobila a
fost înlocuită cu trei paturi, unul lângă altul. Celulele nu au altă
mobilă, cu excepția celulei 1, care are o chiuvetă și un robinet pe
care l-am închis, dar pe care gardienii îl pot deschide când doresc
pentru a-i răsplăti pe deținuții buni din acea celulă specială. Ușile
birourilor au fost înlocuite cu uși negre făcute la comandă, prevăzute
cu un șir de bare de fier și o fereastră centrală, cu fiecare dintre
cele trei numere etalate la vedere.
Celulele sunt înșirate de-a lungul peretelui, pe partea dreaptă a
„Curții", așa cum se vede din unghiul nostru de observație din spa-
tele ecranului. „Curtea" este un coridor lung și îngust, lat de trei și
lung de doisprezece metri. Nu există ferestre, iar iluminatul este indi-
rect, cu neon. Singura intrare și ieșire este în partea de nord a cori-
dorului, opusă peretelui nostru de observație. Pentru că există o
singură ieșire, avem la îndemână mai multe extinctoare în caz de
incendiu, căci așa este ordinul Comitetului de Cercetare a Subiecților
Umani de la Universitatea Stanford, care a revizuit și aprobat cerce-
tarea noastră. (Totuși, extinctoarele pot deveni arme.)
Ieri, gardienii au pus semne pe zidurile „Curții", pe care scrie „închi-
soarea Stanford". Alt semn interzice fumatul fără permisiune, iar al
treilea indică locația carcerii, „Gaura". Carcera constă într-o debara
mică pe peretele opus celulelor. A fost folosită pentru depozitare,
iar cutiile cu dosare ocupau aproape un metru pătrat din spațiul
liber. Aici deținuții rebeli vor fi pedepsiți. în acest spațiu mic, deținuții
stau în picioare sau așezați pe podea, în întuneric complet, perioada
ordonată de gardieni. Ei pot auzi ce se întâmplă afară, în „Curte",
și-i pot auzi pe cei care bat la ușa Găurii.
82 EFECTUL LUCIFER Intrarea în rol
Trece un timp până când gardienii își intră în rol. Din rapoar-
tele gardienilor de tură, efectuate la sfârșitul fiecăreia dintre cele
trei ture, aflăm că gardianul Vandy spune că nu se simte bine, nu
este sigur ce înseamnă să fie un gardian bun, dorește să fi avut
parte de o pregătire, dar crede că este o greșeală să fie prea drăguț
cu deținuții. Gardianul Geoff Landry, fratele mai mic al lui J. Landry,
raportează că s-a simțit vinovat în timpul ritualurilor degradante și
umilitoare în care deținuții au stat dezbrăcați mult timp, în poziții
inconfortabile. îi pare rău că nu a încercat să oprească unele lucruri
pe care nu le aproba. în loc să obiecteze, el a părăsit incinta ori de
câte ori a fost posibil fără a accepta aceste interacțiuni neplăcute.
Gardianul Arnett, un absolvent de sociologie, mai mare cu câțiva
ani decât ceilalți, se îndoiește că instruirea deținuților are efectul dorit.
El crede că în tura sa securitatea este slabă și că ceilalți gardieni sunt
prea politicoși. Chiar și după scurta întâlnire din prima zi, Arnett
Să înceapă ritualurile degradante de duminică 83

este capabil să numească deținuții care fac probleme și pe cei care
sunt „acceptabili". El indică, de asemenea, ceva ce noi nu am re-
marcat în observațiile noastre, dar care a fost observat de ofițerul
Joe în timpul arestării lui Tom Thompson – o îngrijorare legată de
deținutul 2093.
Lui Arnett nu-i place că Tom-2093 este „prea bun" în „respecta-
rea sa fără crâcnire a tuturor ordinelor și regulamentelor".3 (într-ade-
văr, 2093 va fi poreclit mai târziu, în mod nepotrivit, „Sergentul"
de ceilalți deținuți tocmai datorită faptului că asculta supus ordi-
nele, într-un stil milităresc. A introdus câteva valori puternice în
situația noastră, care pot intra în conflict cu cele ale gardienilor,
ceva ce trebuie să observăm pe parcurs. Să ne amintim că acest
lucru a fost remarcat și de ofițerul de poliție care l-a arestat pe Tom.)
în schimb, deținutul 819 crede că toată situația este destul de
„amuzantă".4 Primele numărători i s-au părut plăcute, „doar o
glumă", și a avut impresia că și unii gardieni gândeau la fel. Deținutul
1037 a privit cum ceilalți trec prin aceeași umilire ca el. Totuși,
a refuzat să ia în serios acest lucru. Era preocupat mai mult de
faptul că i s-a făcut foarte foame, căci micul dejun fusese inconsis-
tent și se aștepta să mănânce de prânz, ceea ce nu se întâmpla.
A crezut că lipsa prânzului era altă pedeapsă arbitrară impusă de
gardieni, în ciuda faptului că majoritatea deținuților se purtau bine.
De fapt, noi pur și simplu am uitat să aducem mâncarea, pentru
că arestările au durat mult timp și aveam foarte multe lucruri de
făcut, printre care o retragere de ultim moment a unuia dintre stu-
denții care trebuiau să fie gardieni. Din fericire, el a fost înlocuit de
cineva din grupul inițial al celor care au aplicat pentru experiment,
gardianul Burdan.
începe tura de noapte
Gardienii din tura de noapte apar înainte de ora stabilită, 18.00,
pentru a se îmbrăca în uniforme, a încerca ochelarii de soare ar-
gintii și pentru a se echipa cu fluiere, cătușe și bastoane. Ei dau
81 EFECTUL LUCIFER

raportul la biroul gardienilor, situat la câțiva pași de intrarea în in-
cintă, într-un coridor în care se află și birourile directorului și al
intendentului, fiecare cu numele înscris pe ușă. Gardienii din tura
de după-amiază își salută colegii, le spun că totul este sub control
și la locul său, dar adaugă că unii dintre deținuți nu au intrat com-
plet în program. Ei trebuie supravegheați și trebuie folosită presiu-
nea pentru a-i alinia în rând cu ceilalți. „Ne vom descurca bine,
veți vedea o linie dreaptă, când vă întoarceți mâine", se laudă unul
dintre gardienii nou-veniți.
Mâncare le este servită, în cele din urmă, la ora 19.00. Este simplă,
ca la cantină, la o masă amplasată în „Curte".5 Este loc doar pentru
șase persoane, așa că atunci când ei termină, ceilalți trei rămași vin
să mănânce ce a mai rămas. Imediat, deținutul 8612 încearcă să-i
convingă pe ceilalți să facă grevă pentru a protesta împotriva condi-
țiilor „inacceptabile" din închisoare, dar toți sunt prea înfometați și
obosiți pentru a fi de acord. 8612 este șmecherul Doug, anarhistul
care le-a făcut greutăți polițiștilor care l-au arestat.
înapoi în celule, deținuților li se ordonă să păstreze tăcerea,
dar 819 și 8612 nu se supun, vorbesc tare și râd, dar scapă nepe-
depsiți – deocamdată. Deținutul 5704, cel mai înalt din grup, a fost
tăcut până acum, dar dependența de tutun își spune cuvântul și cere
să-i fie înapoiate țigările. I se spune că trebuie să-și câștige dreptul
de a fuma, fiind un bun deținut. 5704 se îndoiește de acest princi-
piu, zicând că încalcă regulile, dar fără folos. Conform regulilor experi-
mentului, orice participant poate pleca oricând, dar se pare că deținuții
au uitat acest lucru. Ei ar fi putut folosi amenințarea că renunță ca
o tactică de a-și îmbunătăți condițiile sau de a reduce hărțuirea, dar
nici când au intrat mai profund în rol nu au făcut acest lucru.
Sarcina finală a directorului Jaffe în această primă zi a fost să
informeze deținuții în legătură cu serile de vizitare care vor apărea
curând. Orice deținut care are prieteni sau rude în apropiere tre-
buie să le scrie despre dreptul de vizită. El prezintă procedurile de
întocmire a scrisorii, dă fiecăruia un creion și un plic timbrat. Ei tre-
buie să scrie mesajul și să returneze materialele la sfârșitul scurtei
„perioade de scris". Spune clar că gardienii pot decide dacă cineva
Să înceapă ritualurile degradante de duminică 82

nu va avea permisiunea să scrie o scrisoare, pentru că nu s-a supus
regulilor, nu a știut propriul număr de înmatriculare sau din orice
alt motiv. După ce scrisorile sunt redactate și înmânate gardienilor,
deținuții sunt scoși din celule pentru prima numărătoare din tura
de noapte. Desigur, personalul citește fiecare scrisoare din rațiuni de
securitate, făcând copii pentru dosarele noastre, înainte de a le pune
la poștă. Tentația serii de vizită și apoi scrisorile au devenit unelte
pe care gardienii le folosesc instinctiv și eficient pentru a întări con-
trolul asupra deținuților.
Noua semnificație a numărătorilor
Oficial, din punctul meu de vedere, numărătorile trebuiau să
aibă două funcții, să-i familiarizeze pe deținuți cu numerele lor de
identificare și să arate că toți sunt prezenți la începutul fiecărei ture.
în multe închisori, numărătorile constituie și un mijloc de disciplinare
a deținuților. Deși prima a început destul de nevinovat, numărătorile
de noapte și cele de dimineață se vor intensifica în cele din urmă
și vor deveni experiențe chinuitoare.
– OK, băieți, acum vom face o numărătoare! Va fi distractiv,
le spune Hellmann rânjind.
Geoff Landry adaugă repede:
– Cu cât vă descurcați mai bine, cu atât va fi numărătoarea mai
scurtă.
Când intră în „Curte", deținuții obosiți sunt tăcuți și îmbufnați,
nu se uită unul la altul. A fost deja o zi lungă și cine știe ce-i așteaptă
înainte de a dormi bine, în cele din urmă.
Geoff Landry preia comanda:
– întorceți-vă și puneți mâinile pe perete. Nu vorbiți! Vreți să
dureze toată noaptea? Vom face asta până când iese bine. începeți
să numărați.
Hellmann adaugă și el:
– Vreau să fiți rapizi și să vorbiți tare.
Deținuții se supun.
86 EFECTUL LUCIFER

– Nu am auzit bine, vom repeta. Băieți, a fost îngrozitor de încet,
așa că repetăm. Așa, adaugă Landry, vom repeta.
După ce sunt strigate câteva numere, Hellmann răcnește:
– Stop. Asta înseamnă tare? Poate nu m-ați auzit bine, am spus
tare și am spus clar.
– Hai să vedem dacă pot număra invers. Acum începeți de la
celălalt capăt, cere Landry jucăuș.
– Hei! Nu vreau să râdă nimeni! spune Hellmann mânios. Vom
sta aici toată noaptea până când iese bine.
Unii dintre deținuți își dau seama că între cei doi gardieni,
Hellmann și fratele mai mic Landry, are loc o bătălie pentru domi-
nație. Deținutul 819, care nu a luat lucrurile în serios, începe să râdă
tare în timp ce Landry și Hellmann concurează unul cu altul pe
socoteala deținuților.
– Hei, am spus eu că poți să râzi, numărul 819? Poate nu m-ai
auzit bine.
Hellmann se înfurie pentru prima dată. Se apropie foarte mult
de deținut, se apleacă spre el și-l împinge cu bastonul. Apoi Lan-
dry îl dă la o parte pe colegul său și îi ordonă lui 819 să facă douăzeci
de flotări, pe care acesta le execută fără să comenteze.
Hellmann revine în centrul scenei:
– De data aceasta, cântați. Când deținuții încep să numere din
nou, îi întrerupe. Nu v-am spus că trebuie să cântați? Poate că dum-
neavoastră, domnilor, aveți ciorapii prea strânși în jurul capului și
nu mă puteți auzi bine.
Devine din ce în ce mai creativ în tehnicile de control și în dia-
log. Se întoarce spre deținutul 1037 pentru că a cântat numărul în
mod fals și-i cere să facă douăzeci de sărituri în sus, cu picioarele
depărtate și brațele alăturate deasupra capului. După ce acesta ter-
mină, Hellmann adaugă:
– Mai vrei să faci zece pentru mine? Și încearcă fără atâta zgo-
mot de data asta.
Cum aceste sărituri nu se pot face fără ca lanțul de la glezne
să zornăie, ordinul este arbitrar, dar gardienii încep să simtă plăcere
în a da ordine și în a forța deținuții să le execute.
Să înceapă ritualurile degradante de duminică 87

Deși este amuzant ca deținuții sâ-și cânte numerele, cei doi gar-
dieni alternează în a spune: „Nu e nimic de râs" și se plâng: „O,
este îngrozitor, foarte rău!"
-Acum încă o dată, le cere Hellmann: Aș vrea să cântați, vreau
să sune dulce.
Deținut după deținut, fiecare primește ordinul să facă flotări pen-
tru că a fost prea lent sau prea trist.
Când gardianul Burdan apare cu directorul, dinamica tande-
mului Hellmann și Landry se schimbă imediat, punându-i pe deținuți
să-și recite numerele de identificare și nu doar numerele lor de
aliniere de la 1 la 9, așa cum au făcut – ceea ce, firește, nu avea
nici un sens. Acum Hellmann insistă că ei nu se pot uita la nu-
mere când le recită, pentru că ar fi trebuit să le fi memorat deja.
Dacă vreunul dintre deținuți greșește numărul, pedeapsa este de
douăsprezece flotări pentru toată lumea. Concurând încă cu Landry
pentru poziția dominantă în tura gardienilor, Hellmann devine și
mai arbitrar:
– Nu-mi place cum numărați când coborâți, vreau să numărați
când urcați. 5486, vrei, te rog, să mai faci zece flotări pentru mine?
Deținuții se supun din ce în ce mai repede ordinelor. Dar acest
lucru îi încurajează pe gardieni să le ceară și mai mult. Hellmann:
– Ei, bine, este minunat. De ce nu cântați de data asta? Voi,
bărbații, nu cântați prea bine, nu sună destul de dulce pentru mine.
Landry:
– Nu cred că se descurcă prea bine. Cântați frumos și dulce, o
plăcere pentru urechi.
819 și 5486 continuă să ironizeze procedura, dar, în mod stra-
niu, se supun noilor cereri ale gardienilor de a face multe sărituri,
ca pedeapsă.
Noul gardian Burdan intră în rol și mai repede decât au făcut-o
ceilalți, dar el s-a antrenat privindu-i pe cei doi, modelele sale, cum
își fac treaba.
– O, ce frumos a fost! Așa vreau să faceți. 3401, vino aici și fă
un solo, spune-ne care este numărul tău!
88 EFECTUL LUCIFER

Burdan merge dincolo de ce au făcut cei doi colegi ai săi, scoțân-
du-i, fizic, pe deținuți din linie, pentru a cânta solo în fața celorlalți.
Deținutul 819 a fost luat la ochi. A fost obligat să cânte un solo,
din nou și din nou, dar cântecul său este evaluat ca „nefiind sufi-
cient de dulce". Gardienii se plimbă încolo și încoace: „Nu sună deloc
dulce!" „Nu, nici mie nu mi se pare că sună dulce." „încă zece."
Hellmann apreciază faptul că Burdan începe să se poarte ca un gar-
dian, dar nu vrea să predea controlul. Le cere deținuților să recite
numărul deținutului următor din linie. Dacă cineva nu-l știe, cum
se întâmplă cu majoritatea, trebuie să facă și mai multe flotări.
– 5486, pari foarte obosit. Nu poți mai bine? Mai fă cinci.
Hellmann a inventat un plan nou și creativ pentru ca 5486 să
învețe numărul într-un mod de neuitat:
– Mai întâi fă cinci flotări, apoi patru sărituri, apoi opt flotări și
apoi șase sărituri, și așa vei ține minte exact ce număr ai, 5486.
Devine din ce în ce mai inventiv în atribuirea pedepselor – pri-
mele semne ale răului creativ.
Landry s-a retras în capătul îndepărtat al „Curții", cedând aparent
în fața lui Hellmann. Burdan se mișcă să ocupe spațiul, dar în loc să
concureze cu Hellmann, îl sprijină, fie adăugând ceva la ordinele
sale, fie elaborându-le. Dar Landry nu a ieșit încă din joc. Vine îna-
poi și cere altă numărătoare. Nu prea satisfăcut de ultima, le spune
celor nouă deținuți obosiți să numere din doi în doi, apoi din trei
în trei. Evident că nu este la fel de creativ ca Hellmann, dar este
competitiv. 5486 este confuz și obligat să facă din ce în ce mai
multe flotări. Hellmann întrerupe:
– Ar trebui să te pun să numeri din șapte în șapte, dar știu că
nu ești atât de deștept, așa că vino aici și ia-ți și pătura.
Landry încearcă să continue:
-Așteaptă, așteaptă, stai! Mâinile pe perete!
Dar Hellmann nu vrea asta și, într-un mod foarte autoritar,
ignoră ultimul ordin al lui Landry și le dă drumul deținuților să-și
aducă cearșafurile și păturile, să-și facă paturile și să stea în celu-
lele lor până la alte ordine. Hellmann, care a preluat controlul
cheilor, îi încuie.
Să înceapă ritualurile degradante de duminică 89

PRIMUL SEMN DE REBELIUNE
La sfârșitul turei sale, când iese din „Curte", Hellmann strigă
la deținuți:
– Bine, domnilor, v-a plăcut numărătoarea noastră?
– Nu, domnule!
– Cine a spus asta?
Deținutul 8612 își asumă remarca, spunând că nu a fost edu-
cat să mintă. Toți cei trei gardieni se duc în celula 2; îl iau pe 8612
care salută cu pumnul, ca radicalii disidenți, în timp ce strigă „Toată
puterea oamenilor." Este aruncat în Gaură – cu cinstea de a fi pri-
mul ei ocupant. Gardienii demonstrează că sunt uniți în legătură
cu un principiu: nu vor tolera nici o opoziție. Landry pune din nou
deținuților întrebarea lui Hellmann.
– Ei, bine, v-a plăcut numărătoarea noastră?
– Da, domnule.
– Da, domnule, ce?
– Da, domnule ofițer de corecție.
– Așa mai merge.
Cum nimeni altcineva nu vrea să-i provoace în mod deschis sub-
minându-le autoritatea, cei trei caballeros pornesc pe coridor, ra
și cum ar fi la o paradă militară. înainte de a intra în biroul gardie-
nilor, Hellmann se uită în celula 2, pentru a le reaminti ocupanților:
„Vreau ca paturile să fie foarte ordonate." Deținutul 5486 a rapor-
tat mai târziu că s-a simțit deprimat când 8612 a fost închis în Gaură.
De asemenea, s-a simțit vinovat pentru că nu a făcut nimic ca să
intervină. Dar și-a explicat comportamentul de a nu dori să-și sacri-
fice confortul sau să fie închis în carceră și el, reamintindu-și că
„este doar un experiment."6
înainte de stingerea luminilor la ora 22.00 fix, deținuții au voie să
meargă ultima oară la toaletă. Pentru asta este nevoie de permisiune
și, unul câte unul sau doi câte doi, sunt legați la ochi și conduși la
toaletă, prin ușa de ieșire, în jurul coridorului, pe o rută întortocheată,
printr-o cameră cu un boiler zgomotos, ca să fie dezorientați în legătură
87 EFECTUL LUCIFER

cu amplasarea toaletei. Mai târziu, această procedură ineficientă va
fi modernizată după ce toți deținuții vor parcurge această rută, și ea
va include urcarea cu liftul, pentru mai multă confuzie.
La început, deținutul 2093 spune că are nevoie de mai mult timp
decât cel alocat, pentru că nu poate urina când este atât de încor-
dat. Gardienii refuză, dar ceilalți deținuți se unesc în insistența lor
de a i se acorda suficient timp.
„Era o metodă de a preciza că vrem anumite lucruri", a rapor-
tat 5486 mai târziu.7 Evenimentele mici, precum acesta, sunt cele
care pot conferi o nouă identitate colectivă deținuților, atunci când
ceva mai mult decât un grup de indivizi încearcă să supraviețuiască
pe cont propriu. Rebelul 8612 crede că gardienii joacă evident un
rol, că felul lor de a se comporta este o glumă, dar că „exagerează",
își va continua eforturile de a-i organiza pe ceilalți deținuți, astfel încât
să aibă mai multă putere. în schimb, deținutul nostru cu păr blond,
Hubbie-7258, raportează că „pe măsură ce trece ziua, îmi doresc
să fiu gardian".8 Deloc surprinzător, nici un gardian nu dorește să
fie deținut.
Alt deținut rebel, 819, și-a prezentat problemele în scrisoarea către
familie, cerându-le să vină în vizită. El semnează „Toată puterea fraților
oprimați, victoria este inevitabilă. Fără glumă, sunt fericit pe cât poate
fi un deținut! "9 în timp ce joacă poker în biroul lor, gardienii din tura
de noapte și directorul adoptă un plan pentru prima numărătoare
din tura de dimineață, care va chinui deținuții. La puțin timp după
ce începe tura, gardienii vor sta aproape de ușile celulelor și îi vor
trezi pe deținuți cu fluierături puternice și ascuțite. Acest lucru îi va
face pe gardienii noi să intre repede în rol și va tulbura somnul
deținuților în același timp. Lui Landry, Burdan și Hellmann le place
planul și pe măsură ce continuă să joace discută cum pot fi gardieni
mai buni în noaptea următoare. Hellmann crede că este vorba de
„joacă și distracție". S-a hotărât să se poarte ca un „rahat" de acum
încolo, „să joace un rol mai dominant" ca într-o fraternitate sau în
filmele despre închisori, cum este Luke mână rece.10
Burdan se află într-o poziție critică, fiind gardianul de la mijloc, în
această tură de noapte. Geoff Landry a început în forță, dar pe măsură
Să înceapă ritualurile degradante de duminică 91

ce noaptea trecea, a lăsat totul în seama invențiilor creative ale lui
Hellmann și în cele din urmă a cedat în fața stilului său puternic. Mai
târziu, Landry va juca rolul unui „gardian bun" – prietenos cu deținuții
și fără să facă nimic degradant la adresa lor. Dacă Burdan îi ia par-
tea lui Landry, atunci împreună pot face ca forța lui Hellmann să
pălească. Dar dacă Burdan se alătură tipului dur, Landry este lăsat pe
dinafară și tura va lua o direcție sinistră. în jurnalul său retrospectiv,
Burdan spune că s-a simțit neliniștit când a fost chemat la ora 18.00
în acea seară pentru a fi la datorie cât mai rapid cu putință.
Faptul că a îmbrăcat o uniformă în stil militar l-a făcut să se simtă
ciudat, având în vedere părul lung și negru de pe față și de pe cap,
un contrast despre care credea că-i va face pe deținuți să râdă de
el. A hotărât în mod conștient să nu se uite în ochii lor, să nu zâm-
bească, să nu trateze totul ca pe o glumă. în comparație cu Hellmann
și Landry, care păreau siguri pe ei în noile roluri, el nu era astfel.
Pe ei îi considera „normali", chiar dacă se aflau la datorie doar cu
câteva ore înainte de sosirea sa. Ceea ce-i place mai mult la costu-
mul său este faptul că poate ține în mână bastonul, care-i dă o senzație
de putere și siguranță în timp ce-l învârte și-l lovește de barele celu-
lelor, de pereții coridorului sau chiar de mâna sa, gest care devine
repede o rutină. întâlnirea de la sfârșitul turei, cu noii săi colegi, I-a
făcut să se simtă din nou el însuși, mai puțin un gardian îmbătat de
putere. Totuși, i-a ținut lui Landry un mic discurs despre necesitatea
ca toți să lucreze în echipă pentru ca deținuții să fie disciplinați și să
nu tolereze nici o rebeliune.
Fluier strident la 2.30 AM
Tura de dimineață intră în toiul nopții, la ora 2.00, și pleacă
la 10.00. Din ea fac parte Andre Ceros, alt tânăr cu părul lung și
cu barbă, și Karl Vandy. Să ne amintim că Vandy a ajutat tura de
zi să transporte deținuții din arestul poliției la închisoarea noastră,
așa că a început mai degrabă obosit. Ca și Burdan, are părul lung.
Al treilea gardian, Mike Varnish, are constituția unui sportiv masiv
89 EFECTUL LUCIFER

și musculos, dar este mai scund decât ceilalți doi. Când directorul
le-a spus câ va exista o trezire-surpriză pentru a anunța schimba-
rea turei, toți trei au fost încântați să înceapă cu așa răsunet.
Deținuții dorm cu toții. Unii sforăie în celulele întunecate. Brusc,
liniștea este întreruptă. Se aud fluiere stridente, iar câteva voci
răcnesc: „Sus, scularea! Treziți-vă și ieșiți aici pentru numărătoare.
OK, frumoșilor adormiți, este timpul să vedem dacă ați învățat să
numărați." Deținuții buimaci se aliniază la perete și numără în neștire,
în timp ce gardienii alternează și vin cu variațiuni pe tema număratu-
lui. Numărătoarea, flotările și săriturile continuă timp de aproape
o oră. în final, deținuților li se ordonă să se ducă la culcare – până
ce se va da trezirea, peste câteva ore. Unii deținuți raportează că
au înregistrat primele semne de distorsiune temporală, simțindu-se
surprinși, epuizați și furioși. Unii au recunoscut mai târziu că s-au
gândit să renunțe.
Gardianul Ceros, care la început s-a simțit inconfortabil în uniformă,
este bine acum, când poartă ochelari de soare negri. Aceștia îi dau
un sentiment de „autoritate și siguranță". Dar fluierele stridente care
se aud în camera întunecată îl sperie puțin. I se pare că a fost prea
blând pentru a fi un gardian bun, așa că a încercat să transforme ne-
voia de a râde într-un „zâmbet sadic".11 El exagerează pentru a-i face
pe plac directorului, care a propus modalități sadice de a modifica
număratul. Varnish a raportat mai târziu că a știut că-i va fi greu să
fie un gardian puternic și de aceea a căutat la alții indicii despre cum
să se poarte în această situație neobișnuită, așa cum facem cei mai
mulți dintre noi când ne aflăm în situații inedite. I s-a părut că sar-
cina principală a gardienilor era să creeze un mediu în care deținuții
să-și piardă vechile identități pentru a prelua altele noi.
Câteva observații și preocupări inițiale
Notele mele din acea perioadă ridică problema direcțiilor asu-
pra cărora ne vom concentra atenția în următoarele zile și nopți.
Va continua cruzimea arbitrară a gardienilor sau se va ajunge la
Să înceapă ritualurile degradante de duminică 90

un fel de punct de echilibru? Când se duc acasă și reflectează la
ce au făcut aici, ne putem aștepta să se căiască, să se simtă un pic
rușinați de excesele lor și să se poarte mai frumos? Este posibil ca
agresiunea verbală să se întețească și chiar să se transforme în vio-
lență fizică? Deja plictiseala celor opt ore de tură i-a determinat pe
gardieni să se distreze folosindu-i pe deținuți ca jucării pentru amu-
zamentul lor. Cum vor face față acestei plictiseli pe măsură ce ex-
perimentul continuă? Cât despre deținuți, cum vor face față la
plictiseala de a trăi ca deținuți douăzeci și patru de ore pe zi? De-
ținuții vor reuși să obțină puțină demnitate ori unele drepturi
unindu-se în opoziția lor sau își vor permite să devină complet supuși
la cererile gardienilor? Cât timp va trece până când primul deținut
va hotărî că i-a ajuns și va părăsi experimentul, iar acest lucru îi va
face pe ceilalți să îl urmeze? Am văzut stiluri diferite între tura de
zi și cea de noapte. Cum va fi stilul turei de dimineață?
Este evident că a trecut un timp până când studenții au înce-
put să-și asume noile roluri, dar cu o ezitare considerabilă și cu o
senzație de straniu. Există încă impresia clară că este vorba de un
experiment despre viața în închisoare și nu de o închisoare adevă-
rată. Poate că nu se va depăși niciodată bariera psihologică a sen-
timentului că sunt închiși într-un loc în care și-au pierdut libertatea
de a pleca oricând vor. Cum am putea să ne așteptăm la acest re-
zultat ca urmare a unui experiment, în ciuda realității arestării ope-
rate de poliție? în instruirea făcută gardienilor sâmbătă am încercat
sâ-i obișnuiesc să conceapă acest loc ca pe o închisoare ce imită
în funcționalitatea ei psihologică închisorile adevărate. Am descris
tipurile de stări mentale care caracterizează experiențele gar-
dian-deținut din închisoare, pe care le-am aflat din contactele cu con-
sultantul meu pe probleme de închisoare, fostul deținut Carlo
Prescott, și de la cursul din cadrul școlii de vară pe care l-am pre-
dat, privind psihologia încarcerării. îmi făceam griji că poate am dat
prea multe indicații ce vor crea caracteristici pe care gardienii le
vor urma pur și simplu în loc să-și internalizeze treptat noile ro-
luri prin experiență directă. Până acum, se pare că gardienii au
un comportament mai degrabă variat și nu se comportă după un
91 EFECTUL LUCIFER

scenariu planificat. Să revedem ce s-a aflat din instrucția anterioară
a gardienilor.
PREGĂTIREA DE SÂMBĂTĂ
A GARDIENILOR
Pentru a ne pregăti pentru experiment, echipa noastră s-a în-
tâlnit cu cei doisprezece gardieni pentru a discuta despre scopul
experimentului, pentru a le desemna sarcinile și pentru a sugera
modalitățile de a ține deținuții sub control, fără a folosi pedepse
fizice, lucru nepermis. Nouă dintre gardieni au fost desemnați ar-
bitrar în trei ture, iar ceilalți trei erau rezerve, disponibili în cazuri
de urgență. După ce le-am spus de ce suntem interesați de stu-
diul vieții în închisoare, directorul David Jaffe a descris unele din-
tre procedurile și sarcinile gardienilor, în timp ce Craig Haney și Curt
Banks, în rolul de consilieri pe probleme de psihologie, au oferit
informații detaliate despre arestările de duminică și aducerea noi-
lor deținuți în închisoarea noastră.
Revăzând scopul experimentului, le-am spus ceea ce cred eu – că
deținuții sunt metafore fizice ale pierderii libertății pe care noi toți o
simțim în feluri diferite, din motive diferite, ca urmare a rasei, sexu-
lui, timidității, slăbiciunii și a altor caracteristici personale inhibitorii.
Ca specialiști în psihologie socială, vrem să înțelegem barierele psiho-
logice pe care închisorile le creează între oameni. Desigur, există li-
mite privind ceea ce se poate obține dintr-un experiment care a creat
o „închisoare simulată". Deținuții știu că sunt închiși doar pentru o
perioadă relativ scurtă, de două săptămâni, spre deosebire de anii lungi
pe care-i petrec închiși majoritatea deținuților adevărați. Ei știu, de ase-
menea, că există limite privind ce putem face într-o situație experi-
mentală, spre deosebire de închisorile adevărate unde deținuții pot fi
bătuți, li se pot administra șocuri electrice, pot fi violați în grup și uneori
chiar omorâți. Am spus cîar că nu-i vom abuza fizic în nici un fel.
Să înceapă ritualurile degradante de duminică 92

r
De asemenea, am afirmat răspicat faptul că, în ciuda acestor con-
strângeri, vrem să creăm o atmosferă care să cuprindă câteva dintre
trăsăturile esențiale ale multor închisori, despre care am aflat recent.
Nu putem să-i abuzăm fizic sau să-i torturăm, le-am spus. Putem J
crea plictiseală. Putem crea o senzație de frustrare. Putem să le in-
ducem frică, într-un anumit grad. Putem crea noțiunea de arbitrar
care le guvernează viața, aceasta fiind controlată complet de noi, I
de sistem, de mine, de tine, de Jaffe. Nu vor avea nici un fel de f
intimitate, va exista supraveghere permanentă – nimic nu va trece J
neobservat. Nu vor avea nici o libertate de acțiune. Nu vor putea f
face sau spune nimic din ce nu le permitem. Le vom răpi indivi- f
dualitatea în diferite moduri. Vor purta uniforme și niciodată ni- 1
meni nu le va spune pe nume, vor avea numere și vor fi chemați :
după acestea. în general, tot acest cadru va crea o senzație de lipsă ;
de putere. Noi avem puterea totală în situația dată. Ei nu au deloc
putere. întrebarea este ce vor încerca să facă pentru a o obține,
pentru a recâștiga ceva din individualitate, pentru a avea puțină i
libertate, putină intimitate. Deținuții vor face ceva împotriva noastră
pentru a recâștiga ceva din ceea ce au acum, când se deplasează
liber în afara închisorii?12
Le-am indicat acestor gardieni neofiți că deținuții probabil vor
crede că totul este doar „distracție și joacă", dar depinde de noi,
de toată echipa din închisoare, să producem stările psihologice do-
rite atât timp cât durează studiul. Trebuie să-i facem să se simtă j
ca și cum ar fi în închisoare; nu trebuie să vorbim despre studiu =
sau despre experiment. După ce am răspuns la întrebările puse de >
acești viitori gardieni, am descris modul în care cele trei ture vor fi
alese după preferințele lor, trei în fiecare tură. Apoi am spus clar
că tura de noapte, aparent mai puțin dezirabilă, va fi probabil mai
ușoară pentru că deținuții vor dormi cel puțin jumătate din timp.
„Nu prea veți avea mare lucru de făcut, deși nu aveți voie să dormiți.
Trebuie să fiți acolo în cazul în care ei pun ceva la cale." în ciuda
presupunerii mele explicite că va fi puțin de lucru în tura de noapte,
acea tură a făcut, până la urmă, cele mai multe și mai abuzive
lucruri împotriva deținuților.
96 EFECTUL LUCIFER Ar trebui să menționez din nou că interesul meu inițial era cen-
trat mai degrabă pe deținuți și pe adaptarea lor la situația de în-
chisoare, nu pe gardieni. Aceștia erau doar jucători secundari care
ajută la crearea stării mentale a deținuților, starea de a fi încarcerați.
Cred că această perspectivă se datora provenienței mele din clasa
de jos, care m-a făcut să mă identific mai mult cu deținuții decât
cu gardienii. Sigur că ea a fost modelată de contactul meu perso-
nal extins cu Prescott și cu ceilalți foști deținuți pe care îi cunoscu-
sem recent. Așa că discursul meu inițial voia să-i aducă pe gardieni
în „starea de închisoare" subliniind câteva dintre procesele situa-
ționale și psihologice care au loc în închisorile tipice. în timp, a de-
venit evident că a urmări comportamentul gardienilor era la fel de
interesant sau uneori chiar mai interesant decât procesul de urmă-
rire a comportamentului deținuților. Am fi obținut același rezultat
fără această orientare, dacă am fi permis să opereze doar contex-
tul comportamental și jocul de rol? Așa cum veți vedea, în ciuda
acestei ghidări de bază, la început gardienii au făcut puține lucruri
pentru a adopta atitudinile și comportamentele de care aveam ne-
voie pentru a crea astfel de stări mentale negative la deținuți. A tre-
buit să treacă timp pentru ca noile lor roluri și forțele situaționale
să opereze în moduri care îi vor transforma gradat în oameni care-i
abuzează pe deținuți – răul pentru care am fost responsabil, fi-
indcă l-am creat în această închisoare din Stanford.
Privind din altă perspectivă, gardienii nu au avut parte de nici
o pregătire oficială pentru a deveni gardieni, li s-a spus să mențină
legea și ordinea, să nu permită deținuților să evadeze, să nu folo-
sească niciodată forța fizică împotriva deținuților și li s-a dat o orien-
tare generală privind aspectele negative ale psihologiei încarcerării.
Acest lucru seamănă cu multe sisteme care introduc în serviciul
corecțional gardieni cu pregătire limitată, numai că aceștia au voie
să folosească forța dacă este necesar în condiții amenințătoare.
Setul de reguli dat de director și de gardieni deținuților și instruc-
țiunile oferite de mine reprezintă contribuțiile noastre la sistem,
creând un set de condiții situaționale inițiale care vor pune la încer-
care valorile, atitudinile și dispozițiile personale cu care participanții
Să înceapă ritualurile degradante de duminică 97

persoanei. r
Gardieni
Tura de zi: 10.00-18.00
Arnett, Markus
Landry (John)
Tura de noapte: 18.00-2.00
Hellmann, Burdan
Landry (Geoff)
Tura de dimineață: 2.00-10.00
Vandy, Ceros
Varnish
Gardieni de rezervă:
Morismo și Peters Deținuți
Celula 1
3401 – Glenn
5704 – Paul
7258 – Hubbie
Celula 2
819 -Stewart
1037 – Rich
8612-Doug
Celula 3
2093-Tom „Sergentul"
4325 – Jim
5486 – Jerry REVOLTA DE LUNI A DEȚINUȚILOR
Luni, zi obositoare și mohorâtă pentru noi toți, după o primă
zi prea lungă și o noapte aparent interminabilă. Dar din nou se aud
fluierele stridente, care-i trezesc pe deținuți fix la ora 6.00. Ei ies
din celule cu ochii umflați, potrivindu-și ciorapii pe cap, târându-și
lanțurile de la glezne. Formează un grup posac. 5704 ne spune
mai târziu că a fost deprimant să facă față acestei noi zile, știind
că va trebui să treacă „iar prin tot rahatul, poate chiar mai rău".1
Gardianul Ceros ridică frunțile obosite – mai ales pe cea a lui
1037, care arată ca un somnambul. își trage umerii în spate pen-
tru a avea o poziție mai dreaptă, în timp ce potrivește fizic postura
deținuților. Este ca o mamă care-și pregătește copiii adormiți pentru
prima zi de școală, doar că este mai dur. A venit timpul ca deținuții
să învețe și alte reguli și să facă exercițiile de dimineață, înainte de
servirea micului dejun. Vandy preia comanda:
– OK, vă vom învăța aceste reguli până când le veți ține minte
toți.2
Energia sa este contagioasă și-l stimulează pe Ceros să se plimbe
încolo și încoace de-a lungul liniei formate de deținuți, învârtindu-și
bastonul. Pierzându-și repede răbdarea, Ceros strigă:
Revolta de luni a deținuților 101

– Haideți, haideți! Când deținuții nu repetă regulile destul de
repede își bate bastonul de palma deschisă, producând sunetul spe-
cific agresivității reținute.
Vandy prezintă timp de câteva minute instrucțiunile pentru fo-
losirea toaletei și le repetă de multe ori până când deținuții se ridică
la standardele sale, repetând ce le-a spus el despre cum vor folosi
facilitățile, cât timp și în tăcere.
– 819 crede că este amuzant. Poate vom avea ceva special pen-
tru el.
Gardianul Varnish stă pe margine, fără să facă mare lucru. Ceros
și Vandy schimbă rolurile. Deținutul 819 continuă să zâmbească și
chiar să râdă de absurditatea întregii situații.
– Nu este amuzant, 819!
între timp, gardianul Markus face schimb cu Ceros pentru citi-
rea regulilor. Ceros:
– Mai tare la asta! Deținuții trebuie să raporteze unui gardian
orice încălcare a regulilor. Deținuții sunt obligați să cânte regulile
și după multe repetări este evident că le-au învățat pe toate. Apoi
vin instrucțiunile privind modul militar de păstrare a curățeniei și
ordinii.
– De acum încolo prosoapele voastre vor fi rulate și așezate
ordonat la piciorul patului. Ordonat, nu aruncate, ați înțeles? spune
Vandy.
Deținutul 819 începe să se opună. Se oprește din efectuarea
exercițiilor și refuză să continue. Ceilalți încetează și ei până când
colegul li se alătură din nou. Gardienii îi cer să continue și el face
asta – de dragul colegilor.
– Frumos, 819, acum ia loc în Gaură, ordonă Vandy.
Se duce la carceră, dar are o atitudine sfidătoare. în timp ce
pășește încet pe coridor, în fața deținuților, gardianului înalt Karl
Vandy începe să-i placă senzația de dominare.
– OK, ce fel de zi e azi? Răspunsuri murmurate. Mai tare. Sun-
teți fericiți?
– Da, domnule ofițer de corecție.
Varnish, încercând să-și joace rolul și să fie tare, întreabă:
95 EFECTUL LUCIFER

– Suntem toți fericiți? Nu i-am auzit pe doi dintre voi.
– Da, domnule ofițer de corecție.
– 4325, ce fel de zi e azi?
– Este o zi bună, domnule ofițer de…
– Nu. Este o zi minunată!
– Da, domnule ofițer de corecție.
încep să cânte: „Este o zi minunată, domnule ofițer de corecție."
– 4325, ce fel de zi e azi?
– Este o zi bună.
Vandy:
– Greșit. Este o zi minunată!
– Da, domnule. Este o zi minunată.
-Și tu, 1037?
1037 răspunde cu o intonație sarcastică:
– Este o zi minunată.
Vandy:
– Cred că e bine. OK, întoarceți-vă la celulele voastre și faceți
curat și ordine în trei minute. Apoi stați la picioarele patului.
îi dă instrucțiuni lui Varnish despre cum să inspecteze celulele.
După trei minute, gardienii intră în celule în timp ce deținuții stau
în picioare lângă paturi, în stilul inspecțiilor militare.
ÎNCEPE SĂ SE COACĂ REVOLTA
Fără îndoială că deținuții se simt frustrați de ceea ce le fac gar-
dienii. Mai mult, sunt înfometați și încă obosiți din cauza lipsei unui
somn bun de noapte. Totuși, continuă spectacolul și fac o treabă
foarte bună aranjându-și paturile, dar nu destul de bună pentru
Vandy.
– Asta ți se pare ordine, 8612? Este groaznic, fă din nou.
Apoi dă la o parte cuvertura și cearșafurile de pe pat și le aruncă
pe jos. 8612 țipă la el din reflex:
Revolta de luni a deținuților 101

– Nu poți face asta, tocmai făcusem patul.
Luat pe nepregătite, Vandy îl împinge pe deținut și-l lovește în
piept cu pumnul, în timp ce strigă după întăriri:
– Urgență în celula 2!
Toți cei trei gardieni îl înconjoară pe 8612 și-l aruncă în Gaură,
alături de 819, care stătea acolo în liniște. Rebelii noștri încep să
plănuiască o revoluție în întuneric. Dar ei pierd ocazia de a merge
la toaletă, unde ceilalți sunt escortați în pereche. Curând devine
dureros să-și reprime nevoia de a urina, așa că decid să nu facă
gălăgie încă. Este interesant că mai târziu gardianul Ceros ne-a spus
că a fost dificil să mențină masca de gardian când era singur cu un
deținut care mergea sau venea de la toaletă, pentru că nu exista
recuzită exterioară specifică închisorii pe care să se bazeze. El și
cei mai mulți dintre ceilalți gardieni au raportat că se poartă mai
dur și mai în forță când merg individual cu deținuții la toaletă, pen-
tru a contracara tendința lor de a fi mai lejeri în afară. Este mai
greu dejucat rolul dur de gardian când suntem singuri cu un deținut.
De asemenea, apărea și o senzație de rușine datorată faptului că
niște adulți ca ei erau reduși la rolul de escorte spre toaletă.3
Cuplul rebel care ocupă Gaura pierde micul dejun, care este
servit, prompt, la 8.00, alfresco, în „Curtea" deschisă. Unii mănâncă
stând pe jos, iar alții în picioare. încalcă „regula de a nu vorbi",
discutând despre o grevă a foamei pentru a-și manifesta solidari-
tatea. Sunt de acord că ar trebui să înceapă să ceară multe lucruri
pentru a-și testa puterea, cum ar fi să-și primească ochelarii, me-
dicamentele și cărțile înapoi și să nu facă exerciții fizice. Deținuții
care până acum au fost tăcuți, inclusiv 3401, participantul nostru
americano-asiatic, se înviorează și-și exprimă deschis sprijinul.
După micul dejun, 7258 și 5486 testează planul, ignorând ordi-
nul de a se întoarce în celule. Acest lucru îi obligă pe cei trei gar-
dieni să-i împingă în celulele lor. în mod obișnuit, nesupunerea i-ar
fi dus în Gaură, dar locul este deja ocupat, acolo încăpând doar doi
oameni. în rumoarea tot mai mare, sunt uimit să-i aud pe deținuții
din celula 3 oferindu-se voluntar pentru a spăla vasele. Gestul este
în acord cu starea generală de cooperare a deținutului Tom-2093,
97 EFECTUL LUCIFER

dar este în dezacord cu colegii săi, care tocmai pun la cale o re-
voltă. Poate că ei sperau să detensioneze atmosfera, să dezamor-
seze tensiunile în creștere.
Cu excepția ciudată a celor din celula 3, deținuții scapă de
sub control. Cei trei gardieni din tura de dimineață hotărăsc că
au fost considerați prea blânzi, ceea ce încurajează comporta-
mentul necorespunzător. Ei decid că este timpul să se schimbe.
Mai întâi, instituie o perioadă de muncă de dimineață, care astăzi
înseamnă frecarea pereților și a podelelor. Apoi, ca o primă lo-
vitură a răzbunării lor colective și creative, iau păturile de pe pa-
turile deținuților din celulele 1 și 2, le duc în afara clădirii și le
târâie prin iarbă până când devin pline de gunoaie și ciulini. Dacă
pe deținuți îi deranjează să f ie înțepați de scaieți, atunci vor petrece
o oră sau chiar mai mult pentru a-i scoate din pături, dacă vor să
le mai folosească. Deținutul 5704 se înfurie și țipă din cauza stu-
pidității situației. Dar tocmai asta este ideea. Sarcinile fără sens,
arbitrare, sunt simptomele puterii gardienilor. Aceștia vor să-i pe-
depsească pe rebeli și, de asemenea, să inducă o complianță
totală. După ce inițial a refuzat, 5704 se răzgândește când își dă
seama că poate apela la latura bună a gardianului Ceros, care îi
va da poate o țigară, așa că începe să pigulească sutele de spini
din pătura sa. A fost vorba de ordine, control și putere – cine le
are și cine le vrea. Gardianul Ceros spune:
– în această închisoare totul este foarte bine, nu credeți?
Deținuții scot diferite sunete prin care-și exprimă acordul.
-într-adevăr, domnule ofițer de corecție, răspunde cineva din
celula 3.
Totuși, 8612, proaspăt eliberat din Gaură și adus înapoi în ce-
lula 2, dă un răspuns oarecum diferit:
– O, du-te naibii, domnule ofițer de corecție!
Lui 8612 i se ordonă să tacă din gura aia spurcată. îmi dau seama
că asta este prima obscenitate exprimată aici. Mă așteptam ca gar-
dienii să înjure mult, ca parte a rolului de macho, dar încă nu au
făcut-o. Totuși, Doug-8612 nu ezită să împroaște cu obscenități.
Gardianul Ceros:
Revolta de luni a deținuților 101

– A fost ciudat să fiu ia comandă. îmi venea să țip că toată lumea
e la fel. în schimb i-am făcut pe deținuți să țipe unul la altul: „Sunteți
niște tâmpiți!" îmi pierdeam credința în timp ce ei recitau fraza
asta la comanda mea.4
Vandy adaugă:
– M-am trezit că joc rolul de gardian. Nu mi-am cerut scuze;
de fapt, am devenit destul de autoritar. Deținuții erau tot mai re-
beli și voiam să-i pedepsesc pentru că ne strică sistemul.5
Următorul semn de revoltă vine de la un mic grup de deținuți,
Stu-819 și Paul-5704 și, pentru prima dată, de la 7258, Hubbie,
care până acum fusese docil. După ce și-au rupt numerele de iden-
tificare de pe fața uniformelor, au protestat împotriva condițiilor
de viață inacceptabile. Gardienii s-au răzbunat imediat, dezbrăcân-
du-i pe deținuți până când și-au înlocuit numerele. Gardienii se re-
trag apoi în biroul lor, cu o senzație de superioritate, dar o tăcere
stranie se lasă peste încăpere în timp ce ei așteaptă cu nerăbdare
sfârșitul acestei prime ture mult prea lungi.
Bun venit la revoltă, tură de zi
Când tura de zi ajunge și se pregătește, înainte de ora 10.00,
gardienii descoperă că nu este totul sub control, așa cum fusese cu
o zi în urmă. Deținuții din celula 1 s-au baricadat înăuntru. Refuză
să iasă. Gardianul Arnett preia imediat comanda, cere turei de dimi-
neață să rămână în continuare până când se rezolvă problema. Tonul
său implică faptul că ei sunt cumva responsabili pentru că lucrurile
au scăpat din mână.
Liderul revoltei este Paul-5704, care i-a determinat pe colegii
săi din celula 1, Hubbie-7258 și Glenn-3401, să admită că este
timpul să reacționeze împotriva violării contractului inițial pe care
l-au încheiat cu autoritățile (cu mine). își împing paturile lângă ușa
celulei, acoperă deschizătura ușii cu pături și sting luminile. Incapa-
bili să deschidă ușa, gardienii își varsă furia pe celula 2, populată
cu scandalagiii obișnuiți, Doug-8612, Stu-819, veteranii Găurii,
99 EFECTUL LUCIFER

și Rich-1037. într-un contraatac-surpriză, gardienii dau buzna înă-
untru, pun mâna pe cele trei paturi și le aduc în „Curte", în timp
ce 8612 se luptă furibund. După răcnete și îmbrânceli prin celulă,
năvălesc în „Curte".
– La perete!
– Dă-mi cătușele.
– Luați totul.
819 urlă:
– Nu, nu, nu! Ăsta e un experiment! Lăsați-măîn pace! Rahat,
dă-mi drumul, tâmpitule! Nu ne vei lua nenorocitele de paturi!
8612:
– Un rahat de simulare. Este un rahat de experiment simulat.
Nu este o închisoare. La naiba cu dr Zimbargo!
Arnett intonează cu o voce ramarcabil de calmă:
– Când deținuții din celula 1 încep să se poarte cuviincios, vă
vor fi returnate paturile. Puteți folosi orice modalitate de a-i influența
ca să se poarte cum trebuie.
O voce de deținut care pare calmă îi întrerupe pe gardieni:
– Astea sunt paturile noastre. Nu ar trebui să le luați.
Complet dezorientat, deținutul gol 8612 spune cu o voce
plângăreață:
– Ne-au luat hainele și paturile! Este incredibil! Ne-au luat hai-
nele și paturile. Nu se face așa în închisorile adevărate.
în mod curios, un alt deținut răspunde:
– Ba da.6
Gardienii izbucnesc în râs. 8612 își strecoară mâinile printre ba-
rele ușii celulei, cu palmele deschise în sus, într-un gest de implo-
rare, cu o expresie de uimire pe chip și cu o intonație stranie și nouă
în glas. Gardianul J. Landry îi spune să-și ia mâinile de pe ușă, dar
Ceros este mai direct și lovește cu bastonul în gratii. 8612 își trage
mâinile la timp pentru a evita ca bastonul să-i rupă degetele. Gar-
dienii râd.
Acum gardienii se îndreaptă spre celula 3, în timp ce 8612 și
1037 strigă spre colegii lor să se baricadeze.
– Puneți paturile în fața ușii! Ne-au luat paturile! Rahat!
Revolta de luni a deținuților 101

1037 întrece măsura cu apelul său la rezistență violentă:
– Luptați cu ei! Rezistați cu violență! A venit vremea revolu-
ției violente!
Gardianul Landry se întoarce înarmat cu un extinctor mare și
împroașcă cu dioxid de carbon rece ca gheața în celula 2, forțându-i
pe deținuți să se retragă.
– Liniște și depărtați-vă de ușă! (în mod ironic, este același ex-
tinctor pentru care a insistat Comitetul de Cercetare a Subiecților
Umani, spunând că trebuie să fie disponibil în caz de urgență!)
Dar pe măsură ce paturile din celula 3 sunt scoase pe coridor,
rebelii din celula 2 se simt trădați.
– Celula 3, ce se întâmplă? V-am spus să vă baricadați ușa!
– Ce fel de solidaritate este asta? A fost „Sergentul"? „Ser-
gent" (2093), dacă e vina ta, este în regulă pentru că toți știm că
ești imposibil.
– Hei, celula 1! Țineți paturile așa. Nu-i lăsați să intre.
Gardienii își dau seama că de data asta pot opri o revoltă, dar
pe viitor doar trei gardieni vor trebui să se descurce cu nouă deținuți,
iar asta poate duce la necazuri. Oricum, Arnett utilizează tactica
psihologică „dezbină și stăpânește", făcând din celula 3 o celulă
privilegiată, membrii ei primind drepturile speciale precum spălatul
pe corp și pe dinți, paturile și cearșafurile sunt returnate și se dă
drumul la apă în chiuveta din celulă.
Gardianul Arnett anunță cu voce tare că, atât timp cât celula
3 s-a comportat bine, „paturile lor nu sunt distruse și vor fi retur-
nate după ce în celula 1 se restabilește ordinea".
Gardienii încearcă să le ceară „deținuților buni" să-i convingă
pe ceilalți să se poarte cum trebuie.
– Ei, bine, dacă am ști ce e în neregulă, le-am putea spune, ex-
clamă unul dintre „deținuții buni".
Vandy replică:
– Nu trebuie să știi ce e în neregulă. Poți să le spui pur și sim-
plu să se îndrepte.
8612 urlă:
101 EFECTUL LUCIFER

– Celula 1, suntem cu voi, toți trei! Apoi face un gest de ame-
nințare vagă spre gardieni, în timp ce aceștia îl duc din nou în
Gaură, înfășurat doar cu un prosop: Din nefericire, voi credeți că
ne-am jucat toate cărțile.
Acțiunea fiind încheiată, gardienii iau o pauză de o țigară și pun
la cale un plan de acțiune, pentru a rezolva baricadarea din celula 1.
Când Rich-1037 refuză să iasă din celula 2, trei gardieni îl apucă,
îi pun cătușe la glezne și-l trag de picioare afară, în „Curte". El și
rebelul 8612 strigă întruna din Gaură despre situația lor, cerând
tuturor deținuților să susțină revolta. Unii gardieni încearcă să facă
loc în dulapul din hol pentru o altă Gaură, unde să-l pună pe 1037.
în timp ce mută cutiile, îl târăsc înapoi în celulă, pe podea, cu pi-
cioarele încă prinse în cătușe.
Gardienii Arnett și Landry se sfătuiesc și găsesc un mod sim-
plu de a face ordine în această casă de nebuni: încep numărătoa-
rea. Numărătoarea face ordine în haos. Chiar și cu numai patru
deținuți aliniați, toți în formație, gardienii încep să-i pună să-și re-
cite numerele.
– Numărul meu este 4325, domnule ofițer de corecție.
– Numărul meu este 2093, domnule ofițer de corecție.
Numărătoarea continuă cu cei trei „buni" din celula 3 și cu 7258
gol, cu un prosop înfășurat în jurul șoldurilor. Remarcabil, 8612 își
strigă numărul din Gaură, dar într-un mod batjocoritor.
Gardienii îl târăsc acum pe 1037 în Gaură, de picioare, punân-
du-l în colțul îndepărtat al dulapului de pe hol, care a devenit o
a doua Gaură. între timp, 8612 continuă să strige către intenden-
tul închisorii:
– Hei, Zimbardo, mișcă-ți fundul aici!
Hotărăsc să nu intervin acum, ci să urmăresc confruntarea și
încercările de a restabili legea și ordinea.
Din jurnalele deținuților reies câteva comentarii interesante (jur-
nale completate după terminarea studiului).
Paul-5704 vorbește despre primele efecte ale distorsiunii tempo-
rale care începe să altereze gândirea tuturor. „După ce ne-am bari-
cadat în acea dimineață, am adormit pentru o vreme, încă epuizat
Revolta de luni a deținuților 101

de lipsa de somn profund din noaptea trecută. Când m-am trezit,
am crezut că este dimineața următoare, dar nici măcar nu venise
amiaza!" A adormit din nou după-amiază, crezând că este noapte
când s-a trezit, dar era doar ora 17.00. Distorsiunea temporală l-a
atins și pe 3401, care era înfometat și furios că nu li se dăduse cina,
crezând că este ora 21.00 sau 22.00, când nu era nici 17.00.
Deși gardienii au stăpânit în cele din urmă revolta și au folosit-o
ca justificare pentru a-și exercita dominanța și controlul asupra aces-
tor deținuți acum potențial „periculoși", mulți dintre aceștia s-au
simțit bine pentru că au avut curajul de a provoca sistemul. 5486
remarcă faptul că „starea de spirit era bună, eram solidari și gata
să stârnim iadul. Am pus la cale «Revolta Jock Strap». Gata cu glu-
mele, cu săriturile, cu jocul cu mintea noastră". El adaugă că a fost
limitat de ceea ce colegii săi din „celula bună" ar fi de acord să facă
pentru a-l susține. Dacă ar fi fost în celula 1 sau 2, ar fi făcut „ce au
făcut ei" și s-ar fi revoltat cu mai multă violență. Cel mai firav de-
ținut al nostru, fragilul 3401, studentul americano-asiatic, pare să
fi avut o revelație în timpul revoltei. „Am sugerat să mutăm patu-
rile lângă ușă pentru ca gardienii să nu intre. Deși de obicei sunt
liniștit, nu-mi place să fiu tratat astfel. Pentru mine a fost impor-
tant că am ajutat la organizare și am participat la revoltă. Astfel am
devenit mai încrezător în propriile forțe. Mi s-a părut că a fost cel
mai bun lucru din toată experiența mea. Ca și cum faptul că m-am
impus în timpul baricadei m-a făcut să mă cunosc mai bine."7
După prânz, poate o evadare
Cu celula 1 încă baricadată și cu câțiva rebeli în Gaură, prân-
zul a fost servit doar pentru puțini deținuți. Gardienii au pregătit
un prânz special pentru „celula bună 3", pe care deținuții să-l ia
în fața colegilor care s-au purtat necorespunzător. Surprinzându-ne
din nou, ei au refuzat mâncarea. Gardienii au încercat să-i con-
vingă să guste măcar, dar deși erau înfometați după micul dejun
deloc consistent și după dna subțire din seara precedentă, deținuții
103 EFECTUL LUCIFER

din celula 3 nu au fost de acord să se poarte ca niște trădători, ca
niște „șobolani". în următoarea oră incinta a fost cufundată într-o
tăcere stranie. Totuși, bărbații din celula 3 cooperează în timpul pe-
rioadelor de muncă, unele incluzând scoaterea mărăcinilor din pături.
Deținutului 1037 i se oferă ocazia de a părăsi carcera și de a se ală-
tura brigăzii de muncă, dar el refuză. A ajuns să prefere liniștea rela-
tivă din întuneric. Regulile spun maxim o oră în Gaură, dar maximul
este extins deja la două ore pentru 1037 și 8612.
între timp, în celula 2 doi deținuți pun în practică în liniște noul
plan de evadare. Paul-5704 își va folosi unghiile lungi, întărite de la
ciupirea coardelor chitarei, pentru a desprinde câteva șuruburi de
la placa de deasupra prizei de curent electric. Apoi vor să folosească
muchia plăcii ca pe un fel de șurubelniță, pentru a desface broasca
de la ușă. Unul se va preface bolnav și când gardianul îl va duce
la toaletă, va deschide intrarea principală de pe hol. Alertat de un
fluierat, celălalt deținut va țâșni afară. îl vor doborî pe gardian și
vor fugi spre libertate! Ca în închisorile adevărate, deținuții pot do-
vedi o creativitate remarcabilă în confecționarea armelor din aproape
orice și în elaborarea unor planuri ingenioase de evadare. Timpul
și oprimarea sunt părinții invențiilor rebele.
Dar, ghinion, gardianul John Landry, care face ronduri de rutină,
răsucește clanța ușii celulei 2 și aceasta cade pe podea, cu un sunet
răsunător. Se instalează panica.
-Ajutor! țipă Landry. Evadare!
Arnett și Markus apar, blochează ușa și apoi aduc cătușe pen-
tru a-i lega pe deținuți pe podeaua celulei. Desigur, 8612 a fost
unul dintre scandalagii, așa că el merge din nou în Gaură.
O numărătoare frumoasă
pentru a calma masele neliniștite
Au trecut mai multe ore pline de neliniște de când tura de zi a
început lucrul. Este timpul să calmeze bestiile sălbatice înainte de
a provoca și mai multe necazuri.
Revolta de luni a deținuților 101

– Comportamentul bun este răsplătit, iar cel rău, nu.
Vocea calmă și autoritară este evident a lui Arnett. El și Landry
își unesc din nou forțele pentru a alinia deținuții pentru altă numă-
rătoare. Arnett preia comanda. El a devenit liderul turei de zi.
– Mâinile pe perete, pe acest perete! Acum să vedem cât de
bine ați învățat numerele. Ca și înainte, spuneți-vă numărul, înce-
pând de la acest capăt.
„Sergentul" începe, dând tonul unui răspuns rapid și tare, pe care
îl preiau și ceilalți deținuți, cu puține variațiuni. 4325 și 7258 sunt
rapizi și supuși. Nu am auzit prea multe despre Jim-4325, un indi-
vid mare și puternic, de un metru optzeci, care ar ridica mari pro-
bleme dacă s-ar lupta cu gardienii. în schimb, Glenn-3401 și Stu-819
sunt mereu mai lenți și nu vor să se supună automat. Nesatisfăcut
și impunându-și stilul propriu de control, Arnett îi pune să numere
în moduri creative. O fac din trei în trei, înapoi, oricum crede el că
va fi mai dificil. Arnett își demonstrează și el creativitatea față de
cei care privesc, ca și gardianul Hellmann, dar Arnett nu pare să
obțină la fel de multă plăcere personală din acest lucru ca liderul
celeilalte ture. Pentru el, este vorba mai degrabă de o sarcină pe
care o execută eficient.
Landry sugerează ca deținuții să-și cânte numerele; Arnett
întreabă:
– Asta a plăcut seara trecută? Oamenilor le-a plăcut să cânte?
Landry:
' – Cred că le-a plăcut seara trecută.
Dar câțiva deținuți răspund că nu le place să cânte. Arnett:
– O, ei bine, trebuie să învățați să faceți lucruri care nu vă plac;
face parte din integrarea în societatea normală.
819 se plânge:
– Oamenii de pe stradă nu au numere.
Arnett răspunde:
– Oamenii de pe stradă nu au nevoie să aibă numere, voi tre-
buie să aveți numere din cauza statutului vostru aici!
Landry oferă informații specifice despre cum să cânte: un solfe-
giu, de pildă, „do-re-mi". Toți deținuții se conformează și cântă
105 EFECTUL LUCIFER

scala ascendentă cât de bine pot, apoi scalele descendente, cu
excepția lui 819, care nu încearcă nimic.
– 819 nu poate să cânte; să auzim din nou.
819 începe să explice de ce nu poate cânta. Arnett însă clari-
fică scopul acestui exercițiu.
– Nu te-am întrebat de ce nu poți cânta, ideea este să înveți
să cânți.
Arnett critică deținuții deoarece cântă prost, dar aceștia, obosiți,
chicotesc și râd când greșesc.
Spre deosebire de colegii de tură, gardianul John Markus pare
detașat. Rareori se implică în activitățile principale din „Curte". în
schimb, se oferă voluntar pentru activități în afara incintei, cum ar
fi să ia mâncare de la bufetul facultății. Postura sa dă impresia că
nu joacă rolul de gardian macho; stă gârbovit, cu umerii trași în față,
cu capul plecat, l-am spus directorului Jaffe să vorbească cu el, să
fie mai responsabil. Directorul îl ia din „Curte" și-l duce în biroul său,
pentru a-l pedepsi.
– Fiecare gardian trebuie să fie ceea ce noi numim un „gardian
dur". Succesul acestui experiment se bazează pe comportamen-
tul gardienilor, care fac ca totul să pară cât mai realist posibil.
Markus îl provoacă:
– Experiența din viața reală m-a învățat că un comportament
dur și agresiv este contraproductiv.
Jaffe devine defensiv. începe să spună că scopul experimentu-
lui nu este de a-i reforma pe deținuți, ci de a înțelege modul în
care închisorile îi transformă pe oameni, atunci când sunt confruntați
cu situația în care gardienii devin atotputernici.
– Dar și noi suntem afectați de această situație. Simplul fapt că
port această uniformă de gardian este dificil pentru mine.
Jaffe îl asigură:
-înțeleg de unde vii. Avem nevoie să acționezi într-un anumit fel.
Deocamdată trebuie să joci rolul „gardianului dur". Avem nevoie să
reacționezi așa cum îți închipui că ar face „sticleții". încercăm să creăm
gardianul stereotip – stilul tău individual a fost puțin cam blând.
– OK, o să încerc să mă adaptez cumva.
Revolta de luni a deținuților 101

– Bun, știam că putem conta pe tine.8
între timp 8612 și 1037 rămân în carceră. Totuși, acum se plâng
în gura mare de violările regulamentului. Nimeni nu este atent. Fie-
care dintre ei, separat, spune că trebuie să meargă la doctor. 8612
spune că se simte rău și are o stare ciudată, ca și cum ar avea încă
ciorapul pe cap, deși știe că nu este așa. Cererea sa de a vorbi cu
directorul va fi satisfăcută mai târziu în aceeași zi.
La ora 16.00, paturile sunt returnate în celula 3, când atenția
gardienilor se concentrează asupra deținuților din încă rebela ce-
lulă 1. Gardienii din tura de noapte sunt chemați mai devreme și,
împreună cu tura de zi, năvălesc în celulă, ațintind extinctorul la
deschiderea ușii, pentru a-i ține pe cei închiși sub control. îi dez-
bracă, le iau paturile și îi amenință că nu vor primi cina dacă mai
dau semne de nesupunere. Deja înfometați, pentru că nu au mân-
cat la prânz, ei devin un grup dintr-odată liniștit.
Comitetul de plângeri din închisoarea Stanford
Dându-și seama că situația a devenit instabilă, i-am spus direc-
torului să anunțe prin difuzor că deținuții trebuie să aleagă trei
membri pentru nou formatul Comitet de plângeri din închisoarea
Stanford, care se va întâlni cu intendentul Zimbardo după ce hotă-
răsc ce plângeri vor să prezinte și care trebuie satisfăcute. Mai târ-
ziu am aflat dintr-o scrisoare pe care Paul-5704 a trimis-o prietenei
sale că a fost mândru fiindcă a fost numit de tovarășii săi să pre-
zideze acest comitet. Aceasta este o afirmație remarcabilă, care arată
că deținuții și-au pierdut perspectiva temporală amplă și că trăiau
în prezent.
Comitetul de plângeri, format din membrii aleși Paul-5704,
Jim-4325 și Rich-1037, îmi spune cum contractul a fost încălcat
în multe moduri. Lista lor include: gardienii sunt abuzivi verbal și
fizic; există un nivel deloc necesar de hărțuire, mâncarea nu este
adecvată; vor să li se returneze cărțile, ochelarii și diferitele medica-
mente; vor mai mult de o singură seară de vizită și câțiva dintre
107 EFECTUL LUCIFER

ei vor serviciu religios. Au argumentat că toate aceste condiții au
justificat nevoia lor de a se revolta deschis, așa cum au făcut toată
ziua.
In spatele ochelarilor mei, am intrat automat în rolul de inten-
dent. Am început spunând că sunt sigur că putem rezolva amiabil
orice neînțelegere, spre satisfacția ambelor părți. Constat că așa-nu-
mitul Comitet de plângeri este un excelent prim pas în această direc-
ție. Sunt dispus să lucrez cu ei cât timp reprezintă voința tuturor
celorlalți.
– Dar trebuie să înțelegeți că o mare parte din hărțuirile și
acțiunile fizice ale gardienilor au fost induse de comportamentul
vostru. Voi ați provocat asta, tulburând programul nostru planifi-
cat și creând panică printre gardieni, care sunt noi în acest dome-
niu. V-au luat multe dintre privilegii în loc să devină abuzivi fizic
față de deținuții care s-au revoltat.
Membrii comitetului de plângeri dau din cap.
– Vă promit să iau lista de plângeri cu mine și să o prezint echi-
pei în seara asta și vom schimba cât mai multe dintre condițiile
negative și vom institui unele dintre lucrurile pozitive sugerate. Voi
Revolta de luni a deținuților 101

aduce mâine un preot în închisoare și veți avea o a doua seară de
vizită săptămâna asta, pentru început.
– Este minunat, mulțumim, spune deținutul-șef, Paul-5704, iar
ceilalți dau din cap aprobator pentru că se fac progrese în direcția
unei închisori mai civilizate.
Ne ridicăm în picioare, ne strângem mâinile și ei pleacă împăcați.
Sper că le vor spune colegilor să o lase mai moale de acum încolo,
astfel încât să putem evita asemenea confruntări.
DEȚINUTUL 8612 ÎNCEPE
S-O LASE MAI MOALE
Doug-8612 nu se află într-o dispoziție cooperantă. Nu crede
în mesajul de bunăvoință al tipilor de la plângeri. Nesubordona-
rea îl duce iar în Gaură, cu cătușe la mâini în permanență. Spune
că se simte rău și cere să-l vadă pe director. Ceva mai târziu, di-
rectorul Jaffe se întâlnește cu el în biroul său și ascultă cum
deținutul se plânge de comportamentul arbitrar și „sadic" al gar-
dienilor. Jaffe îi spune că purtarea lui declanșează reacțiile gar-
dienilor. Dacă ar fi mai cooperant, Jaffe ar avea grijă ca gardienii
s-o lase mai moale. 8612 spune că dacă lucrul ăsta nu se întâmplă
curând, el vrea afară. Jaffe este preocupat și de plângerile sale de
ordin medical și-l întreabă dacă vrea să meargă la doctor, lucru
pe care deocamdată îl refuză. Deținutul este escortat înapoi în ce-
lula sa, de unde răcnește la colegul 1037, care se află încă la car-
ceră și se plânge de condițiile intolerabile și care, de asemenea,
vrea să meargă la doctor.
Deși aparent încurajat de discuția cu directorul închisorii, deținu-
tul 8612 izbucnește și urlă furios, insistând să-l vadă „naibii pe
dr Zimbardo, intendentul". Sunt de acord să-l văd imediat.
109 EFECTUL LUCIFER

Consultantul nostru pe probleme de închisoare
își bate joc de deținutul fals
în această după-amiază am aranjat prima vizită la închisoare a
consultantului meu, Carlo Prescott, care m-a ajutat să ajustez multe
dintre caracteristicile experimentului, pentru a simula un echivalent
funcțional al unei închisori adevărate. Carlo a fost eliberat de curând
din închisoarea San Quentin, după șaptesprezece ani de detenție, și
a fost închis și la Folsom și Vacaville, în principal pentru jafuri armate.
L-am cunoscut acum câteva luni, în timpul unuia dintre proiectele
organizate de studenții la psihologie socială pe tema individizilor insti-
tuționalizați. Carlo a fost invitat de unul dintre studenți să ofere cla-
sei o perspectivă din interior asupra realităților vieții din închisoare.
Carlo scăpase de detenție de numai patru luni și era furios din
cauza injustițiilor sistemului penitenciar. A manifestat împotriva capi-
talismului american, a rasismului, a Unchiului Tom negru care luptă
împotriva fraților, a susținătorilor războiului etc. Dar era remarcabil
de perceptiv și de intuitiv în privința interacțiunilor sociale, și excep-
țional de elocvent, având o voce baritonală rezonantă și un debit
verbal de neoprit. Mă interesa perspectiva acestui bărbat, în specia!
pentru că avem aproape aceeași vârstă, eu treizeci și opt, el patru-
zeci, și amândoi am crescut în ghetourile de pe Coasta de Est sau de
Vest. Dar în timp ce eu mergeam la facultate, Carlo mergea la închi-
soare. Ne-am împrietenit repede. Am devenit confidentul său, un as-
cultător răbdător al monologurilor sale extinse, consilier psihologic și
„impresar" pentru diferite angajamente și conferințe. Prima sa slujbă
a fost să predea alături de mine un curs de vară la Universitatea
Stanford pe tema psihologiei detenției: Carlo nu numai că a povestit
clasei detalii intime despre experiența sa din închisoare, ci a și aran-
jat ca alți bărbați și femei care au fost la închisoare să facă la fel. Am
adus gardieni, avocați și alți profesioniști care au vorbit despre siste-
mul penal american. Experiența și cursul ținut de Carlo au făcut ca
micul nostru experiment să primească o doză de savoare situațio-
nală care nu mai fusese întâlnită până atunci în vreo cercetare com-
parabilă din științele sociale.
Revolta de luni a deținuților 101

Era aproape ora 19.00 când eu și Carlo am privit una dintre
numărători pe monitorul care înregistra evenimentele speciale ale
zilei. Apoi ne-am retras în biroul meu, pentru a discuta despre cum
merg lucrurile și cum va trebui să fac față momentului vizitei din
seara celei de-a doua zile. Brusc, directorul Jaffe năvălește înăuntru
și raportează că 8612 este cu adevărat nebun, vrea afară și insistă
să mă vadă. Jaffe nu-și dă seama dacă 8612 se preface pentru a
fi eliberat și pentru a ne provoca necazuri sau dacă se simte cu
adevărat rău. Insistă că este decizia mea și nu a lui.
– Sigur, adu-l înăuntru ca să analizez problema.
Un tânăr obosit, sfidător, furios și confuz intră în birou.
– Care este problema, tinere?
– Nu mai suport, gardienii mă hărțuiesc, se iau de mine, mă
închid în Gaură și…
– Ei, bine, din câte am văzut eu, și am văzut totul, tu ai provo-
cat asta; ești cel mai rebel și mai nesupus deținut din închisoare.
– Nu-mi pasă, voi toți ați încălcat contractul, nu mă așteptam
să fiu tratat astfel…9
– Oprește-te imediat, gunoiule! se dezlănțuie Carlo. Nu su-
porți ce? Flotări, sărituri, pe gardienii care te strigă în fel și chip și
care țipă la tine? Asta numești tu „hărțuire"? Nu mă întrerupe.
Plângi pentru că ai stat în dulap câteva ore? Să-ți explic, albule! Nu
ai rezista nici o zi la San Quentin. Toți ți-ar mirosi frica și slăbiciu-
nea. Gardienii te-ar atârna cu capul în jos și înainte să te închidă
în carcera adevărată din beton, unde am stat uneori săptămâni în-
tregi, te-ar arunca la noi. Snuffy sau alt șef de bandă te-ar cum-
păra pentru două sau trei pachete de țigări, iar fundul tău ar sângera
în roșu, alb și albastru. Și ăsta ar fi doar începutul transformării tale
într-un bleg.
8612 este înghețat de furia discursului lui Carlo. Trebuie să-l
salvez pentru că simt cum colegul meu este gata să explodeze. în-
chisoarea noastră simulată i-a readus în minte anii de tortură, de
care-l despart doar câteva luni.
– Carlo, mulțumesc pentru intervenție. Dar trebuie să aflu câ-
teva lucruri de la acest deținut înainte de a proceda cum trebuie.
111 EFECTUL LUCIFER

8612, îți dai seama că am puterea de a-i determina pe gardieni să
nu te hărțuiască, dacă alegi să rămâi și cooperezi. Nu ai nevoie de
bani – de restul pe care-l vei pierde dacă renunți?
– Da, sigur, dar…
– OK, atunci uite cum facem, gardienii n-o să te mai hărțuiască,
rămâi și îți câștigi banii și tot ce trebuie să faci este să cooperezi
din când în când, împărtășind cu mine informații care mă pot ajuta
să conduc închisoarea.
– Nu știu ce să zic…
– Uite, gândește-te la oferta mea și dacă mai târziu, după o cină
bună, tot mai vrei să pleci, e în regulă și vei fi plătit pentru timpul
petrecut aici. Totuși, dacă alegi să continui, să câștigi toți banii, să
nu fii hărțuit și să cooperezi cu mine, putem trece peste proble-
mele din prima zi și putem începe din nou. De acord?
– Poate, dar…
– Nu trebuie să te hotărăști acum, gândește-te la propunerea
mea și ia o decizie mai târziu, OK?
în timp ce 8612 murmură încet „Bine, e în regulă", îl escortez
în biroul de alături al directorului, pentru a fi dus apoi în „Curte",
îi spun lui Jaffe că încă se mai gândește dacă să stea și se va hotărî
mai târziu.
M-am gândit pe loc la târgul faustian propus lui 8612. Am
acționat ca un administrator de închisoare rău, nu ca profesorul cu
inimă bună care cred că sunt. Ca intendent, nu vreau ca 8612 să
plece, pentru că acest lucru ar putea avea un impact negativ asu-
pra deținuților și pentru că sunt convins de faptul că vom putea să-l
determinăm să coopereze dacă gardienii nu se vor mai comporta
abuziv cu el. Dar l-am invitat pe 8612, liderul rebelilor, să fie un
„turnător", un informator, să-mi ofere informații în schimbul unor
privilegii speciale. în Codul deținuților, turnătorul este cea mai ios-
nică formă de viată din închisoare și ripsporipstp ținnt la rarrprâ HP
autorități pentru că, dacă rolul său de informator se află, el este
ucis. Mai târziu ne retragem în restaurantul lui Ricky, unde încerc
să uit de această imagine urâtă pentru moment, în timp ce aflu cu
încântare noile povești ale lui Carlo și savurez o porție de lasagna.
Revolta de luni a deținuților 101

Deținutul le spune tuturor *
că nimeni nu poate pleca
Intorcându-seîri „Curte", gardienii Arnett și Landry au aliniat deți-
nuții la perete pentru o altă numărătoare înainte de încheierea turei
de zi. încă o dată, Stu-819 este ironizat de gardieni pentru că nu se
alătură colegilor săi care strigă la unison „Mulțumim, domnule ofițer
de corecție, pentru o zi minunată!"
Ușa închisorii scârțâie când se deschide. Deținuții se uită de-a
lungul holului pentru a-l vedea pe 8612 întorcându-se de la întâl-
nirea cu autoritățile închisorii. înainte de a veni la mine, el i-a anunțat
că este întrevederea de rămas-bun. Voia să plece și nimic nu-l putea
face să renunțe. Doug-8612 înaintează acum printre ceilalți în ce-
lula 2, aruncându-se pe pat.
– 8612, aliniazâ-te la perete! ordonă Arnett.
– Du-te naibii, răspunde el sfidător.
-La perete, 8612!
– Du-te naibii.
Arnett:
– Să-l ajute cineva!
J. Landry îl întreabă pe Arnett:
– Aveți cheia de la cătușe, domnule?
Tot în celulă, 8612 strigă:
– Dacă trebuie să stau aici, nu voi suporta nimic din rahatul
vostru.
în timp ce iese în „Curte", unde jumătate dintre deținuți sunt
aliniați pe o latură a celulei 2, Doug-8612 le dezvăluie o reali-
tate teribilă:
– Adică, știți, e serios. Vreau să spun că nu pot ieși! Am petre-
cut tot acest timp vorbind cu doctori și cu avocați și…
Vocea i se stinge și nu e clar ce vrea să spună. Ceilalți deținuți
chicotesc. în picioare în fața celorlalți, sfidând ordinul de a sta lângă
perete, 8612 dă o lovitură directă colegilor săi. Continuă să de-
clame cu o voce plângăreață și ascuțită:
– Nu am putut ieși! Nu m-au lăsat să plec! Nu putem ieși de aici!
113 EFECTUL LUCIFER

Chicotelile inițiale ale deținuților sunt înlocuite de un râs ner-
vos. Gardienii îl ignoră pe 8612 și continuă să caute cheile cătușelor,
hotărând că-i vor pune cătușe lui 8612 și-l vor duce din nou în Gaură
dac| va continua.
Un deținut îl întreabă pe 8612:
– Vrei să spui că nu ai putut rezilia contractul?
Alt deținut întreabă disperat, dar nu pe cineva anume:
– Pot să-mi anulez contractul?
Arnett devine dur:
– Nu vorbiți în linie. 8612 va fi disponibil mai târziu și toți veți
putea discuta cu el.
Această revelație oferită de unul dintre liderii lor respectați a fost
o lovitură puternică dată hotărârii și sfruntării deținuților. Glenn-3401
a relatat despre impactul spuselor lui 8612: „A zis că nu putem
ieși. Ne simțeam ca și cum am fi fost adevărați. Poate că eram un
subiect în experimentul lui Zimbardo și poate că eram plătit, dar
la naiba, eram un deținut. Eram cu adevărat un deținut."10
A început să creeze scenariul celei mai rele situații: „Gândul că
ne-am semnat renunțarea la viață pentru două săptămâni, cu trup
și suflet, era îngrozitor. Credința că «suntem deținuți adevărați»
era reală – nu puteam scăpa fără o acțiune drastică urmată de o
serie de consecințe necunoscute. Poliția din Palo Alto va încerca
să ne salte iarăși? Vom fi plătiți? Cum îmi recapăt portofelul?"11
Rich-1037, care a fost o problemă pentru gardieni toată ziua,
s-a arătat, de asemenea, uimit de acest lucru; mai târziu a relatat:
„Mi s-a spus că nu pot renunța. în acel moment, am știut că este
cu adevărat o închisoare. Nu pot descrie cum m-am simțit atunci.
Complet neajutorat. Mai neajutorat decât fusesem vreodată."12
Mi se părea evident că 8612 era prins în mai multe dileme.
Era prins între a vrea să fie liderul rebel și dur, dar fără să aibă
de-a face cu hărțuirea gardienilor, și a vrea să rămână și să câștige
banii de care avea nevoie, dar fără să fie informatorul meu. Proba-
bil plănuia să devină agent dublu, să mă mintă sau să mă inducă
în eroare în legătură cu activitățile deținuților, dar nu era destul
de sigur pe capacitatea lui de a duce mai departe minciuna. Ar fi
Revolta de luni a deținuților 101

trebuit să refuze imediat oferta mea de a face schimb cu puțin con-
fort pentru a deveni „turnătorul" meu oficial, dar nu a făcut ast-
fel. în acel moment, dacă ar fi insistat să fie eliberat, ar fi trebuit
să-i permit această opțiune. Din nou, poate a fost rușinat de ceea
ce i-a spus Carlo în față. Toate acestea erau jocuri mentale po-
sibile, pe care le-a rezolvat insistând că decizia noastră oficială a
fost să nu fie eliberat, dând vina pe sistem. Nimic nu ar fi putut
avea un impact transformator mai puternic asupra deținuților decât
vestea că în acest experiment ei și-au pierdut libertatea de a renunța
la contract, și-au pierdut puterea de a pleca atunci când vor. în acel
moment, experimentul închisorii Stanford s-a transformat în închi-
soarea Stanford, nu printr-o declarație de sus în jos făcută de
conducere, ci prin declarația de jos în sus a unuia dintre deținuți.
Așa cum revolta deținuților a schimbat modul în care gardienii îi
percepeau, considerându-i periculoși, această afirmație a unuia din-
tre ei, cum că nimeni nu are voie să renunțe, a schimbat modul în
care toți așa-zișii deținuți se simțeau în privința noului lor statut,
de deținuți neajutorați.
NE-AM ÎNTORS, ESTE TIMPUL
TUREI DE NOAPTE
Ca și cum lucrurile nu ar fi fost destul de rele pentru deținuți,
a venit din nou tura de noapte. Hellmann și Burdan mărșăluiesc
prin „Curte", în timp ce așteptau ca tura de zi să plece. își rotesc
bastoanele, țipând ceva în celula 2, amenințându-l pe 8612, insistând
ca un deținut să se îndepărteze de ușă și ațintind extinctorul spre
ușa celulei, răcnind și întrebând dacă deținuții mai vor spray rece
pe față.
Unul dintre cei închiși îl întreabă pe gardianul Geoff Landry:
– Domnule ofițer de corecție, am o cerere. Este ziua de naștere
a unui coleg. Putem cânta „Mulți ani trăiască"?
115 EFECTUL LUCIFER

înainte ca Landry să poate răspunde, Hellmann spune din spate:
– Vom cânta „Mulți ani trăiască" la aliniere. Acum este ora
mesei, câte trei, pe rând.
Deținuții stau acum la masa amplasată în mijlocul „Curții" și
mănâncă cina modestă. Nu au voie să vorbească.
Revăzând casetele acestei ture, observ un individ adus prin ușa
principală de către Burdan. Tipul, care tocmai a încercat să eva-
deze, stă în poziție de drepți în mijlocul holului, chiar în spatele
mesei. Este legat la ochi. Landry îl întreabă cum a demontat în-
cuietoarea ușii. El refuză să spună. Când i se desface legătura de
la ochi, Geoff îl amenință:
– Dacă îți văd mâinile lângă încuietoare, 8612, vom pregăti ceva
special pentru tine.
Doug-8612 a încercat planul de evadare! Landry îl împinge
înapoi în celulă, unde acesta începe iar să răcnească obscenități,
mai tare decât înainte, așa că o serie de „Du-te naibii" se revarsă
pe hol. Hellmann rostește amenințător spre celula 2:
– 8612, jocul tău este deja fumat. Foarte fumat. Nu mai este
deloc amuzant.
Gardienii se năpustesc spre masă pentru a-l opri pe 5486 să
discute cu deținuții din celula 2, cărora li s-a interzis să comunice.
Geoff Landry strigă la 5486:
– Hei, hei! Nu te putem lipsi de mâncare, dar putem lua res-
tul. Ai mâncat ceva. Directorul a spus că nu vă putem lipsi de mân-
care, dar deja ați mâncat puțin, așa că putem lua restul. Apoi face
o declarație generală: Se pare că ați uitat de toate privilegiile pe
care vi le putem acorda.
Le reamintește orele de vizită de a doua zi care, desigur, pot fi
anulate. Unii deținuți care încă mănâncă spun că nu au uitat de
orele de vizită de marți de la ora 19.00 și abia le așteaptă.
Geoff Landry insistă ca 8612 să-și pună din nou pe cap ciora-
pul, pe care și l-a scos în timpul cinei.
– Nu vrem să-ți cadă ceva din păr în mâncare și să te îmbolnăvești.
8612 răspunde straniu, ca și cum pierde contactul cu realitatea:
Revolta de luni a deținuților 101

– Nu pot să-l pun pe cap, este prea strâmt. O să mă doară capul.
Ce? Știu că e ciudat. De aceea încerc să ies de aici… Ei tot spun
„nu, nu te va durea capul", dar știu că o să mă doară.
Acum vine rândul lui 1037 să fie detașat și descurajat. Se uită
în gol, vorbește încet și monoton, stă pe podeaua celulei, continuă
să tușească, insistă să-l vadă pe intendent. (îl văd când mă întorc
de la cină, îi dau picături de tuse și-i spun că poate pleca dacă simte
că nu mai suportă, dar că lucrurile vor merge mai bine dacă nu-și
va consuma timpul și energia revoltându-se. El zice că se simte mai
bine și promite să facă tot posibilul.)
Gardienii își îndreaptă apoi atenția spre Paul-5704, care este
mai impunător acum, ca și cum îi ia locul fostului lider al rebelilor,
Doug-8612.
– Nu pari prea fericit, 5704, spune Landry, în timp ce Hellmann
începe să-și împingă bastonul în barele celulelor, făcând un zgo-
mot puternic.
Burdan adaugă:
– Crezi că o să le placă asta (bastonul lovește barele) după stin-
gerea luminilor, diseară?
5704 încearcă să facă o glumă, dar gardienii nu râd, deși unii
dintre deținuți o fac. Landry spune:
– O, e bună, e foarte bună! Continuă, serios. Suntem foarte amu-
zați acum. Nu am mai auzit glumele astea de copii de zece ani.
Gardienii stau în picioare, în linie, și se uită la 8612, care mănâncă
încet și singur. Cu o mână în șolduri și cu cealaltă balansând bas-
toanele în mod amenințător, gardienii fac un front comun.
-Avem aici niște luptători de rezistență, niște revoluționari, ex-
clamă Geoff Landry.
8612 se ridică de la masă și aleargă spre celălalt perete, unde
dă jos pânza neagră care acoperă camera video. Gardienii îl prind
și-l târăsc înapoi în Gaură. El spune sarcastic:
-îmi pare rău, băieți!
Unul dintre ei răspunde:
– îți pare rău, ha? Mai târziu avem ceva pentru tine, pentru
care-ți va părea rău.
117 EFECTUL LUCIFER

Când Hellmann și Burdan încep amândoi să lovească ușa Găurii
cu bastoanele, 8612 țipă că surzește și că zgomotul îi înrăutățește
durerea de cap.
Doug-8612 răcnește:
– La naiba, nu mai face asta, omule, mă dor urechile!
Burdan:
– Poate te vei gândi la asta înainte de a face ceva care o să te
aducă din nou în Gaură, 8612.
– Nuu, du-te naibii! Data viitoare ușile vor cădea, vorbesc se-
rios! (El amenință că va rupe ușa celulei sale, ușa de la intrare și
poate se referă și la peretele pe care se află camera de observație.)
Un deținut întreabă dacă vor vedea un film disearâ, așa cum
se așteptau după ce li s-au descris detaliile inițiale privind viața în
închisoare. Un gardian răspunde:
– Nu știu dacă vom vedea vreodată vreun film!
Gardienii discută deschis consecințele deteriorării bunurilor închi-
sorii, iar Hellmann ia o copie a regulamentului și citește regula pri-
vind deteriorarea bunurilor închisorii. în timp ce se sprijină de cadrul
ușii celulei 1 și își învârte bastonul, pare să inspire încredere. în loc
de un film, deținuții vor primi ceva de muncă, le spune Hellmann
colegilor săi.
– OK, fiți atenți vă rog. Am pregătit o distracție pentru toată
lumea în seara asta. Celula 3, voi vă odihniți și vă recreați, puteți
face tot ce doriți pentru că ați spălat vasele și v-ați îndeplinit sarci-
nile cu bine. Celula 2, voi încă mai aveți de lucru. Iar celula 1, avem
pentru voi o pătură extraordinară din care să piguliți ciulini. OK, adu-
ceți-i aici, domnilor ofițeri, să-i vedem, celula 1 va trebui să mun-
cească în seara asta, dacă vor să doarmă pe o pătură fără spini.
Landry îi dă câteva pături pline de gunoaie.
– O, nu e o frumusețe? își continuă monologul: Priviți pătura,
doamnelor și domnilor! Priviți această pătură! Nu este o capodo-
peră? Vreau să scoateți fiecare spin din pătură, pentru că pe ea
va trebui să dormiți. Un deținut răspunde:
– O să dormim pe podea, la care Landry replică:
– Cum vreți, cum vreți.
Revolta de luni a deținuților 101

Este interesant de văzut cum Geoff Landry oscilează între rolul
de gardian dur și cel de gardian bun. încă nu a cedat complet
controlul lui Hellmann, încă mai sperând să-l domine, deși simte
pentru deținuți o simpatie mai mare decât cea de care pare ca-
pabil Hellmann. (într-un interviu ulterior, deținutul Jim-4325 îl des-
crie pe Hellmann ca pe unul dintre gardienii răi, poreclindu-l „John
Wayne", un cowboy din Vestul Sălbatic. îi descrie pe frații Lan-
dry ca pe doi dintre „gardienii buni", în timp ce majoritatea
deținuților sunt de acord că Geoff Landry a fost mai mult bun
decât rău.)
Un deținut din celula 3 întreabă dacă ar fi posibil să primească
niște cărți de citit. Hellmann este de părere să le dea „câteva copii
ale regulamentului", ca material de lectură înainte de culcare. Acum
vine momentul pentru altă numărătoare.
– OK, în seara asta nu vă prostiți, da? Să începem cu 2093 și
să numărăm invers, ca să ne menținem în formă, spune Hellmann.
Burdan vine drept în fața deținuților și declară:
– Nu v-am învățat să numărați așa. Tare, clar și repede! 5704,
ești foarte lent! Poți începe cu săriturile.
Pedepsele devin nediscriminatorii; gardienii nu-i mai pedepsesc
pe deținuți pentru un motiv anume. 5704 nu suportă asta:
– Nu le fac!
Burdan vrea să se impună, așa că îl împinge, dar se pare că nu
destul de mult.
-Jos, omule, jos!
– Nu mă împinge, omule!
– Cum adică „nu mă împinge"?
– Asta am spus, nu mă împinge.
-începe odată flotările, ordonă Burdan. Acum treci înapoi în linie.
Burdan este mai vehement și mai implicat decât până acum,
dar Hellmann este încă, în mod clar, „masculul alfa". Totuși, când
Burdan și Hellmann devin cuplul dinamic, Geoff Landry trece în fun-
dal sau nu se află de față.
Chiar și 2093, cel mai bun deținut, „Sergentul", este forțat să
facă flotări și sărituri aparent degeaba.
119 EFECTUL LUCIFER

– O, ce frumos! Vedeți cum le face? Are o grămadă de ener-
gie în seara asta, spune Hellmann. Apoi se întoarce spre 3401: Zâm-
bești? De ce zâmbești?
Partenerul său, Burdan, adaugă:
-Zâmbești, 3401 ? Crezi că este amuzant? Vrei să dormi în noap-
tea asta?
– Nu vreau să văd pe nimeni zâmbind! Aici nu suntem în ves-
tiar, dacă văd pe cineva zâmbind, toată lumea va face sărituri multă
vreme, îi asigură Hellmann.
Observând nevoia deținuților de a înveseli ambianța sumbră,
Hellmann îi spune o glumă lui Burdan.
– Domnule ofițer, ai auzit-o pe aia despre câinele fără picioare?
în fiecare seară, proprietarul îl scotea afară la târâre.
El și Burdan râd, dar observă că deținuții nu râd. Burdan îl
întărâtă:
– Nu le place gluma ta, domnule ofițer.
– Ți-a plăcut bancul meu, 5486?
-Nu.
-Vino aici și fă zece flotări pentru că nu ți-a plăcut bancul meu.
Și mai fă cinci pentru că ai zâmbit, cincisprezece în total.
Hellmann este pe val. îi pune pe deținuți să stea cu fața la pe-
rete; apoi când aceștia se întorc, le arată „vânzătorul de creioane
cu un singur braț". își pune o mână în pantaloni, cu degetul pe
testicule, împingând pantalonii, ca și cum ar avea o erecție. Deți-
nuților li se spune să nu râdă. Unii râd, apoi sunt forțați să facă
flotări sau genuflexiuni. 3401 spune că nu i se pare amuzant, dar
trebuie să facă flotări pentru că este sincer. Apoi trebuie să-și cânte
numerele. Hellmann îl întreabă pe „Sergent"-2093 dacă i se pare
că acela a fost cântec.
– Mi s-a părut cântec, domnule ofițer de corecție.
Hellmann îl pune să facă flotări pentru că are o altă părere.
Pe neașteptate, „Sergentul" spune:
– Pot să fac mai multe, domnule?
– Poți face zece, dacă vrei.
Apoi „Sergentul" îl provoacă într-un mod și mai dramatic:
Revolta de luni a deținuților 101

– Să le fac pâriă când cad?
– Sigur, cum vrei.
Hellmann și Burdan nu știu cum să reacționeze la asta, dar
deținuții se uită unii la alții îngroziți, știind că „Sergentul" poate sta-
bili criterii noi pentru pedeapsa care apoi le va fi impusă lor. El de-
vine o glumă proastă pentru toți.
Când următorii deținuți sunt puși să numere într-o ordine com-
plicată, Burdan adaugă în bătaie de joc:
– Nu ar trebui să fie prea greu pentru voi, care sunteți băieți educați!
într-un fel, el preia ironia conservatoare legată de oamenii cu facul-
tate, ca fiind „intelectuali efeminați", deși, firește, și el este student.
Deținuții sunt întrebați dacă au nevoie de pături și de paturi.
Toți spun că da.
– Și, adaugă Hellmann, ce ați făcut voi să meritați paturile și
păturile?
– Am scos gunoaiele din păturile noastre, zise unul dintre ei.
Le cere să nu mai spună niciodată „gunoaie". Trebuie să spună
„spini".
Aici este vorba de o simplă instanță de putere care determină
folosirea limbajului care, la rândul său, creează realitatea. Când de-
ținutul spune „spini", Burdan ordonă să-și ia pernele și păturile.
Hellmann se întoarce cu pături și perne în brațe. Apoi le dă tutu-
ror, cu excepția lui 5704. îl întreabă de ce i-a trebuit atât de mult
timp ca să se apuce de treabă.
– Vrei să ai o pernă? De ce să-ți dau o pernă dacă nu ai avut
chef să muncești?
– Pentru o karma bună, răspunde 5704, aflat într-o dispozi-
ție jucăușă.
– Te întreb din nou, de ce să-ți dau o pernă?
– Pentru că te rog, domnule ofițer de corecție.
-Dar nu ai început munca decât la zece minute după ce au în-
ceput ceilalți, zice Hellmann. Ai grijă ca pe viitor să muncești când
ți se spune.
în ciuda comportamentului rău, Hellmann îl iartă și îi dă perna.
Ca să nu fie complet eclipsat de Hellmann, Burdan îi spune lui 5704:
121 EFECTUL LUCIFER

– Mulțumește-i dulce.
– Mulțumesc.
– Mai spune o dată. Zi-i: „Fii binecuvântat, domnule ofițer
de corecție."
După ce dă pernele celorlalți deținuți, Hellmann reușește, cu
succes, să-l izoleze pe 5704 de camarazii săi revoluționari. Nici unul
nu vrea să îi ia partea și să riște să-și piardă perna. Interesul pro-
priu începe să câștige teren în fața solidarității colective.
La mulți ani, deținut 5704!
Deținutul Jerry-5486 le amintește gardienilor cererea de a-i cânta
„Mulți ani trăiască" lui 5704, o rugăminte ciudată în acest mo-
ment, având în vedere că deținuții sunt atât de obosiți, iar gar-
dienii sunt pe cale să-i lase să se întoarcă în celule și să doarmă.
Poate este o măsură a legăturii lor cu ritualurile normale din lu-
mea de afară sau o modalitate de a normaliza ceea ce se apro-
pie rapid de anormal.
Burdan îi spune lui Hellmann:
– Avem o cerere de discutat, de la 5486, domnule ofițer; vrea
să cânte „Mulți ani trăiască".
Hellmann este supărat deoarece cântecul îi este dedicat lui 5704.
– Este ziua ta de naștere și nu muncești!
Tipul răspunde că nu ar trebui să muncească de ziua lui. Gardie-
nii cer fiecăruia să spună tare dacă vor sau nu să cânte „Mulți ani
trăiască". Fiecare răspunde că este corect să-i cânte „Mulți ani trăiască"
în seara asta lui 5704. Deținutului 7258 i se ordonă să-i dirijeze
pe ceilalți în timp ce cântă – singurul sunet plăcut în acest loc. La
prima încercare iese o lălăială, fiecare adresându-se destinatarului
în alt fel – unii cu „camaradul", alții cu „5704". Hellmann și Bur-
dan răcnesc la ei, amintindu-le:
– Numele acestui domn este 5704. Acum luați-o de la început.
Hellmann îl felicită pe 7258 pentru felul în care cântă:
– Le dai un tempo rapid, apoi cânți foarte corect.
Revolta de luni a deținuților 101

El se laudă puțin cu cunoștințele sale muzicale. Dar apoi le cere
să cânte din nou, într-un stil mai familiar, iar ei se supun. însă per-
formanța lor nu este destul de bună, așa că li se spune:
– Haideți, cu puțin entuziasm! Ziua de naștere a unui băiat este
doar o dată pe an.
Această rupere a rutinei inițiată de un deținut, pentru a împărtăși
câteva sentimente pozitive, se transformă în altă ocazie de a învăța
dominația și supunerea de rutină.
Căderea nervoasă finală și eliberarea lui 8612
După stingerea luminilor și după ce Doug-8612 este scos din
carceră pentru a nu știu câta oară, el înnebunește:
– lisuse, ard pe dinăuntru! Nu vedeți?
Deținutul își strigă confuzia furioasă și tulburarea, adresându-se
directorului în timpul celei de-a doua vizite la Jaffe.
– Vreau afară! Totul este aiurea înăuntru! Nu mai suport încă
o noapte! Nu mai suport! Vreau un avocat! Am dreptul să cer un
avocat? Contactați-o pe mama!
încercând să nu piardă din vedere că este doar un experiment,
el continuă furibund:
-Vă jucați cu mintea mea, cu capul meu! Este un experiment;
contractul ăla nu înseamnă iobăgie! Nu aveți dreptul să vă bateți
joc de capul meu!
Amenință că va face tot ce este necesar pentru a ieși, chiar să-și
taie venele!
– Voi face orice ca să ies. Vă voi distruge camerele de filmat
și-i voi răni pe gardieni.
Directorul încearcă totul pentru a-l calma, dar 8612 nu vrea să
audă de nimic, plânge și țipă din ce în ce mai tare. Jaffe îl asigură
că imediat ce-l va contacta pe unul dintre consilierii pe probleme
psihologice, cererea sa va fi analizată foarte serios.
După puțin timp, Craig Haney se întoarce de la cina sa târzie
și, după ce ascultă înregistrarea acestei scene dramatice, stă de vorbă
123 EFECTUL LUCIFER

cu 8612 pentru a stabili dacă trebuie eliberat imediat, din cauza
unui stres emoțional sever. în acel moment, nu eram siguri de legi-
timitatea reacțiilor lui 8612. Poate se prefăcea doar, pentru a fi elibe-
rat. O verificare a informațiilor privind trecutul său a arătat că fusese
un activist antirăzboi la universitatea sa, în urmă cu un an. Oare chiar
are o „cădere nervoasă" în numai treizeci și șase de ore?
8612 era într-adevăr confuz, după cum ne-a spus mai târziu:
„Nu-mi puteam da seama dacă experiența închisorii m-a înnebu-
nit total sau dacă mi-am indus aceste reacții (cu intenție)."
Conflictul pe care-l trăia Craig Haney, forțat să ia singur această
decizie, în timp ce eu eram la cină, este exprimat foarte viu în ana-
liza sa ulterioară:
Deși, retrospectiv pare să fi fost o decizie ușoară, în acel mo-
ment era chinuitoare. Terminasem facultatea de doi ani, investi-
sem mult timp, efort și bani în acest proiect și știam că eliberarea
timpurie a unui participant va compromite planul experimental pe
care-l creasem și-l implementasem. Ca experimentatori, nici unul
dintre noi nu prezisese un astfel de eveniment și, firește, nu aveam
un plan de rezervă. Pe de altă parte, era evident că tânărul era mai
tulburat de scurta sa experiență în închisoarea Stanford decât ne-am
fi așteptat să fie vreunul dintre participanți după două săptămâni.
Așa că am hotărât să-l eliberez, decizia etică-umanitară prevalând
asupra celei experimentale.13
Craig a contactat-o pe prietena lui 8612, care a venit repede
și l-a luat, pe el și lucrurile sale. Craig le-a reamintit celor doi că,
dacă tulburarea continuă, el poate merge la cabinetul medical a
doua zi dimineață, pentru că aranjasem ca o parte din personal să
se ocupe de astfel de reacții.
Din fericire, Craig a luat decizia corectă, atât din punct de ve-
dere uman, cât și din punct de vedere legal. A fost, de asemenea,
decizia corectă din perspectiva efectului negativ probabil pe care
l-ar fi avut tulburarea emoțională a lui 8612 asupra personalului
și asupra deținuților. Când Craig ne-a informat mai târziu pe Curt
Revolta de luni a deținuților 101

și pe mine despre decizia sa de a-l elibera pe 8612, am fost scep-
tici și am crezut că cedase, păcălit de un joc actoricesc. Totuși, după
discutarea pe îndelete a dovezilor, am fost de acord că a făcut ce
trebuia. Dar acum trebuia să explicăm de ce această reacție extremă
a apărut atât de curând, aproape la începutul aventurii noastre de
două săptămâni. Deși testele de personalitate nu au revelat nici un
indiciu al unei instabilități psihice, ne-am convins că tulburarea emo-
țională a lui 8612 era produsul personalității sale sensibile și a fap-
tului că a exagerat condițiile din închisoarea noastră simulată,
împreună cu Craig și Curt, ne-am angajat într-o „gândire de grup"
și am avansat ideea că trebuie să fi existat o greșeală în procesul
de selecție care a permis ca o persoană „vătămată" să scape scanării
noastre-în timp ce ignoram cealaltă posibilitate, și anume că forțele
situaționale care operau în această simulare au devenit copleșitoare
pentru el.
Să ne gândim pentru un moment la această judecată. Ne aflam
în mijlocul unui studiu creat pentru a demonstra puterea forțelor
situaționale asupra tendințelor dispoziționale, și totuși noi făceam
o atribuire dispozițională!
Retrospectiv, Craig a exprimat foarte elocvent gândirea noastră
eronată: „Doar mai târziu am apreciat această ironie evidentă, și
anume că am «explicat dispozițional» prima demonstrație cu adevărat
neașteptată și extraordinară a puterii situaționale din studiul nos-
tru, recurgând tocmai la acel mod de gândire pe care voiam să-l
punem la îndoială și să-l criticăm în studiul nostru."14
Motivele eliberării timpurii a lui 8612 sunt confuze încă. Pe de
o parte, ne-am întrebat, oare chiar pierduse controlul, suferind o
reacție extremă de stres, și deci trebuia eliberat? Sau a început prin
a pretinde că este „nebun", știind că dacă face o treabă bună va
trebui să-l eliberăm? Poate că, în ciuda lui însuși, a sfârșit prin a fi
„înnebunit" temporar de performanța sa excelentă și metodică. într-o
relatare ulterioară, 8612 complică orice înțelegere a reacțiilor sale:
„Am plecat când ar fi trebuit să rămân. Asta a fost foarte rău.
Revoluția nu va fi distractivă și trebuie să înțeleg asta. Ar fi trebuit
să rămân pentru că astfel fasciștii vor ști că liderii [revoluționari]
125 EFECTUL LUCIFER

dezertează când lucrurile se înrăutățesc, că nu sunt decât niște
manipulatori. Și ar fi trebuit să lupt pentru ce este drept și să nu
mă gândesc la interesele mele."15
La puțin timp după ce 8612 a fost eliminat, unul dintre gar-
dieni i-a auzit pe deținuții din celula 2 discutând despre un com-
plot, anume că Doug se va întoarce în ziua următoare cu o gașcă
de amici pentru a distruge închisoarea și pentru a-i elibera pe foștii
colegi. Mi s-a părut un zvon deplasat, până când un gardian a ra-
portat că l-a văzut pe 8612 în dimineața următoare dând târcoale
Departamentului de psihologie. Le-am ordonat gardienilor să-l prin-
dă și să-l aducă din nou în închisoare, din moment ce probabil fu-
sese eliberat pe baza unor false dovezi, fiindcă nu era bolnav, probabil
doar ne păcălea. Acum știu că trebuia să mă pregătesc pentru
acest asalt asupra închisorii mele. Cum putem evita o confruntare
violentă majoră? Ce puteam face pentru a menține funcționarea
închisorii – și, o, da, pentru ca experimentul să continue?

5
NECAZUL DUBLU DE MARȚI:
VIZITATORI ȘI SCANDALAGII
Deținuții noștri au un aspect prăpădit și o privire confuză, iar mica
noastră închisoare începe să miroasă ca o toaletă publică dintr-o
stație a metroului newyorkez. Se pare că unii gardieni au făcut din
vizitele la toaletă un privilegiu care este acordat nu foarte frecvent
și niciodată după stingere. în timpul nopții, deținuții trebuie să fo-
losească, pentru urinat și defecat, gălețile din celule, iar unii gar-
dieni refuză să permită golirea lor până dimineața. Ca urmare, mai
mulți deținuți se plâng frecvent. Căderea nervoasă din seara tre-
cută a lui 8612 pare să fi creat un efect de val printre cei închiși,
care vorbesc despre faptul că nu mai suportă – conform lucrurilor
pe care le auzim din celulele prevăzute cu microfoane.
Pe acest fundal, a trebuit să creăm o imagine mai luminoasă
pentru părinții, prietenii și prietenele deținuților, care vor veni în
vizită seara. Ca părinte, sigur nu l-aș lăsa pe fiul meu să rămână
într-un astfel de loc, dacă aș vedea epuizarea și semnele evidente
de stres după numai trei zile. Gândindu-mă la modurile de a face
față acestei provocări iminente, a trebuit să ignor problema mai
urgentă a zvonului potrivit căruia 8612 și răsculații săi pot pătrunde
132 EFECTUL LUCIFER

înăuntru în orice moment. Poate se va întâmpla azi, poate chiar sin-
cronizându-se cu orele de vizită, când vom fi mai vulnerabili.
Ziua abia începe pentru tura de dimineață, la ora 2.00. Apa-
rent tura de noapte a rezistat și toți cei șase gardieni sunt în „Curte"
în același timp, după ce au discutat în biroul lor despre nevoia im-
punerii mai multor reguli, pentru a controla deținuții și a preveni
alte revolte.
Când îi văd împreună îmi dau seama că statura contează atunci
când se hotărăște cine va fi liderul turei. Cei mai înalți gardieni sunt
Hellmann în tura de noapte, Vandy care preia conducerea turei de
dimineață și Arnett, liderul turei de zi. Cei mai scunzi gardieni, Bur-
dan și Ceros, au devenit ordonanțele liderilor. Ambii sunt foarte au-
toritari, destul de agresivi verbal – strigă în fața deținuților – și fac
apel la forța fizică în relația cu deținuții. îi împing, îi lovesc, îi trag
la aliniere și îi târăsc în carceră. Primim rapoarte conform cărora îm-
brâncesc deținuții pe scări uneori când îi duc la toaletă sau îi îm-
ping în pisoarele de perete când sunt singuri cu ei la baie. Este
evident câ iubesc bastoanele. Le țin mereu aproape de piept, le
lovesc de bare și de uși sau de masă, pentru a-și anunța cu zgo-
mot prezența. Unii analiști ar putea susține că își folosesc armele
Necazul dublu de marți 133

pentru a compensa statura scundă. Dar oricare ar fi dinamica psi-
hologică implicată, este clar că ei devin cei mai răi gardieni.
Totuși, Markus și Varnish, care sunt, de asemenea, ceva mai
scunzi, au fost relativ pasivi, mult mai liniștiți decât restul. L-am
rugat pe director să le ceară să se impună mai mult. Frații Landry
sunt o pereche interesantă. Geoff Landry este un pic mai înalt decât
Hellmann și a concurat cu el pentru dominanță în tura de noapte,
dar activitatea lui nu s-a putut compara cu exercițiile creative pe care
le-a inventat continuu John Wayne al nostru. în schimb, el dă or-
dine și exercită controlul, apoi se retrage de pe scenă, cu un fel de
ezitare care nu se mai observă la nici un alt gardian; mai târziu chiar
își scoate ochelarii de soare – un mare Nu-Nu, conform protocolu-
lui nostru experimental. Fratele său mai scund, John, a fost dur cu
deținuții, totuși procedează „ca la carte". Nu este excesiv de agre-
siv ca Arnett, dar de obicei îl susține pe șef cu ordine ferme.
Deținuții au cam aceeași înălțime, între 1,70 și 1,75 m, cu
excepția lui Glenn-3401, care este cel mai scund, aproximativ
1,60 m, și Paul-5704, care poate să aibă 1,85 m. Este interesant
că 5704 pare să devină liderul deținuților. El dă impresia că este
mai încrezător în sine și mai sigur de rebeliunea sa. Colegii săi au
observat schimbarea și l-au ales purtător de cuvânt al Comitetului
de plângeri din închisoarea Stanford, care a negociat cu mine mai
devreme o serie de concesii și de drepturi.
reguli noi, dar vechea
numărătoare continuă
Pentru o altă numărătoare la 2.30, „Curtea" este cam aglo-
merată, cu șase gardieni prezenți și șapte deținuți aliniați la pe-
rete. Deși nu există nici un motiv pentru ca tura de noapte să mai
rămână, membrii ei nu pleacă. Poate vor să verifice cum se des-
curcă tura de dimineață. 8612 a plecat și mai lipsește cineva. Vandy
129 EFECTUL LUCIFER

îl târăște pe deținutul adormit 819 din celula 2, pentru a com-
pleta alinierea. Gardienii îi ceartă pe unii deținuți pentru că nu
poartă ciorapii pe cap, amintindu-le că este o parte esențială a
uniformei de închisoare.
Vandy:
– Este timpul numărătorii. Cum vi se pare?
Un deținut spune:
– Bine, domnule ofițer de corecție.
– Dar ceilalți?
„Sergentul":
– Minunat, domnule ofițer de corecție!
– Să vă auzim pe toți, haideți. Puteți mai bine decât atât! Mai tare!
– Foarte bine, domnule ofițer de corecție.
– Mai tare!
– Ce fel de timp este acum?
– E timpul numărătorii, domnule ofițer de corecție, răspund
câțiva deținuți pe un ton slab.1
Cei închiși sunt aliniați la perete, cu mâinile pe zid, cu picioa-
rele depărtate. Sunt în mod clar lenți în număratul atât de devreme,
pentru că au dormit doar câteva ore.
Deși tura sa s-a încheiat, Burdan este încă foarte activ, răcnind
ordine în timp ce merge învârtindu-și bastonul. Trage pe cineva din
linie, la întâmplare.
– OK, tinere, vei face câteva flotări pentru mine!
Varnish vorbește acum pentru prima oară:
– OK, hai să vă auzim numerele. începeți din dreapta. Acum!
Poate se simte mai încrezător într-un grup mare de gardieni.
Apoi Geoff Landry intră în acțiune:
– Așteptați, tipul ăsta de aici, 7258, nici măcar nu poate să-și
spună numărul invers!
Dar de ce este încă activ în această tură? Merge cu mâinile în
buzunare, mai mult ca un turist detașat decât un gardian de închi-
soare. De fapt, de ce toată tura de noapte continuă să rămână aici
după o noapte lungă și obositoare; ar trebui să fie deja în drum spre
dormitor. Prezența lor generează confuzie și nesiguranță referitor la
Necazul dublu de marți 130

cine ar trebui sâ dea ordinele. Numărătoarea continuă cu aceleași
rutine care acum devin obositoare: din doi în doi, după numerele
de identificare, invers și variațiuni cântate. Hellmann, care a hotărât
că nu este teritoriul lui, nu spune nimic, privește un timp și apoi
iese în liniște.
Regulile vechi sunt repetate și trebuie cântate. Cât timp citirea
regulilor continuă, Vandy le spune deținuților să vorbească mai tare,
mai repede, mai vioi. Obosiți, aceștia se supun, iar vocile lor se con-
topesc într-o sincronicitate disonantă. Este timpul pentru niște re-
guli noi. Așa că gardienii adaugă câteva pe cont propriu.
„Deținuții trebuie sâ participe la toate activitățile din închisoare.
Asta înseamnă și la numărători!"
„Paturile trebuie făcute, iar bunurile personale trebuie menținute
în ordine!"
„Podeaua trebuie să fie imaculată!"
„Deținuții nu trebuie să mute, să lovească sau să strice pereții,
tavanul, ferestrele, ușile sau alte bunuri din închisoare!"
Varnish a stabilit acest exercițiu pe care deținuții trebuie să-l
înțeleagă foarte bine, ca stil și substanță. Dacă fac treaba fără prea
mult avânt, el pur și simplu îi forțează să repete regulile, cu variațiuni
care amorțesc mintea.
Varnish:
– Deținuții nu trebuie să umble niciodată la sistemul de ilumi-
nat al celulelor!
Deținuții repetă.
Vandy:
– Când trebuie să umble deținuții la iluminarea celulelor?
Aceștia răspund (acum la unison):
– Niciodată.
Toți par epuizați, dar răspunsurile lor sunt mai vioaie și mai
sonore decât în urmă cu o noapte. Dintr-odată, Varnish a deve-
nit lider – el conduce recitarea regulilor, insistând asupra per-
fecțiunii din partea deținuților, exercitând control asupra lor și fiind
condescendent. Este proclamată o nouă regulă care-l vizează, evi-
dent, pe Paul-5704, dependentul nostru de nicotină.
131 EFECTUL LUCIFER

Varnish:
– Fumatul este un privilegiu!
Deținuții repetă.
– Ce este fumatul?
– Un privilegiu.
-Ce?
– Un privilegiu.
– Fumatul va fi permis doar după mese sau când decide
gardianul.
Varnish:
– Nu-mi place monotonia asta, haideți să urcăm pe portativ.
Deținuții se supun, repetând cuvintele într-un registru mai înalt.
– Vă sugerez să începeți un pic mai jos, nu puteți merge mai
sus cu nota maximă.
Vrea ca deținuții să urce pe scală în timp ce vorbesc. Vandy face
o demonstrație.
Varnish:
– Este minunat!
Varnish citește noile reguli de pe o foaie ținută într-o mână,
în timp ce în cealaltă ține bastonul. Ceilalți gardieni își mângâie bas-
toanele, cu excepția lui Geoff L., a cărui prezență continuă nu are
deloc sens. în timp ce Varnish îi pune pe deținuți să citească regulile,
Vandy, Ceros și Burdan intră și ies din celule, se plimbă printre deținuți,
caută cheile lipsă de la cătușe, arme sau orice alt lucru suspect.
Ceros îl scoate pe „Sergent" din linie și-l obligă să stea cu mâi-
nile pe peretele opus, cu picioarele depărtate și îl leagă la ochi.
îi pune cătușele și-i ordonă să adune gălețile pline, escortându-l
apoi până la toaleta din afara închisorii.
Unul după altul, deținuți strigă „Ale intendentului", ca răspuns
la întrebarea pusă de Varnish: „Ale cui ordine sunt supreme?"
Este rândul meu în tura de dimineață; trebuie să înregistrez eve-
nimentele-cheie, în timp ce Curt și Craig trag un pui de somn. Mi
se pare straniu să aud că ordinele mele sunt „supreme". în cea-
laltă viață a mea mi se pare esențial să nu dau niciodată ordine,
ci doar sugestii sau indicii despre ce vreau sau am nevoie.
Necazul dublu de marți 132

Varnish îi forțează să declame „pedeapsă", ca ultimul cuvânt
din regulament privind ceea ce se întâmplă dacă vreuna dintre re-
guli este încălcată. Ei trebuie să cânte cuvântul temut foarte sus,
din nou și din nou, pentru a se simți ridicoli și umiliți.
Asta durează deja de patruzeci de minute, iar deținuții se chi-
nuiesc; picioarele li se rigidizează, îi doare spatele, dar nici unul nu
se plânge. Burdan le ordonă să se întoarcă și să stea cu fața, pen-
tru o inspecție a uniformei.
Apoi Vandy îl întreabă pe 1037 de ce nu are ciorapul pe cap.
– Unul dintre gardieni l-a luat, domnule.
Vandy:
– Nu știu să-l fi luat vreunul dintre ofițerii de corecție. Vrei să
spui că ofițerii de corecție nu știu ce se întâmplă?
– Nu, nu spun asta, domnule ofițer de corecție.
Vandy:
– Deci tu ai pierdut ciorapul.
1037:
– Da, domnule ofițer de corecție.
Vandy:
– Cincisprezece flotări.
– Vreți să număr?
Vandy face publică informația că deținutul 3401 se plânge că
se simte rău. Varnish răspunde:
– Nu ne plac deținuții bolnavi. De ce nu faci douăzeci de ge-
nuflexiuni, chiar acum, ca să te simți mai bine? Apoi îl acuză pe
3401 că este un bebeluș plângăcios și-i ia perna.
– OK, toți care au ciorap pe cap să se întoarcă în celule. Cei-
lalți să rămână aici. Puteți sta așezați pe pat, dar nu întinși. De fapt,
faceți paturile – să nu existe nici o cută.
Apoi Varnish ordonă flotări sincronizate de grup pentru cei trei
deținuți cu capul gol. Sare jos de pe masă, unde a stat, și își în-
vârte bastonul pentru a sublinia ordinul. Stă deasupra deținuților
strigând: „Jos, sus" în timp ce ei execută ritualul de pedeapsă.
Paul-5704 se oprește, protestând că nu mai poate. Varnish acceptă
și le permite deținuților să stea în picioare lângă perete.
133 EFECTUL LUCIFER

– OK, stați toți lângă paturi până când găsiți trei ciorapi. Dacă
nu vă găsiți ciorapul, puneți un prosop pe cap.
-819, ce zi a fost?
– O zi minunată, domnule ofițer de corecție.
– OK, faceți paturile, fără nici o cută, apoi stați pe ele.
Deja ceilalți gardieni au plecat și au rămas doar cei din tura de
dimineață, inclusiv gardianul de rezervă, Morison, care observă în
tăcere tot acest abuz. Le spune deținuților că pot sta întinși dacă vor
și ei se lungesc imediat și intră aproape instantaneu în țara viselor.
După o oră, directorul, spilcuit, cu o jachetă de tweed și cra-
vată, se oprește în apropiere. Pare să crească puțin în fiecare zi sau
poate că stă mai drept decât l-am văzut eu vreodată în trecut.
– Atenție, atenție! intonează el. Când deținuții sunt îmbrăcați
corespunzător, să se alinieze în „Curte" pentru o altă inspecție.
Gardienii merg în celulele 2 și 3 și le spun deținuților să se tre-
zească și să iasă. Din nou, somnul lor scurt este întrerupt.
Ocupanții celulelor 2 și 3 ies. Stu-819 și-a găsit ciorapul; Rich-1037
poartă un prosop aranjat ca un turban, iar Paul-5704 poartă pro-
sopul drapat peste buclele sale negre și lungi.
Varnish îl chestionează pe „Sergent":
– Cum ai dormit?
– Minunat, domnule ofițer de corecție.
5704 nu merge la fel de departe și spune simplu „Bine." Var-
nish îl pune cu fața la perete, iar alt gardian recită regula de bază:
„Deținuții trebuie să se adreseze mereu gardienilor cu «domnule
ofițer de corecție»."
5704 face flotări pentru că nu a adăugat nota de respect la min-
ciuna sa.
Directorul se plimbă încet printre deținuți, ca un general care
inspectează trupele:
– Deținutul pare să aibă o problemă cu părul și, de asemenea, cu
identificarea corectă. înainte de orice altă activitate, trebuie să fie identi-
ficat corect. Directorul își continuă inspecția, evaluând deținuții-pro-
blemă, și le cere gardienilor să ia măsurile necesare de remediere. Părul
acestui deținut iese de sub prosop.
Necazul dublu de marți 139

Insistă apoi ca numerele de identificare să fie cusute la loc sau
să fie înlocuite cu numere scrise cu cerneală.
– Mâine este ziua de vizită. Asta înseamnă că vrem să arătăm
tuturor vizitatorilor ce deținuți arâtoși avem. Nu-i așa? Deci deținutul
819 trebuie să învețe cum să poarte ciorapul. Aș sugera ca în vii-
tor deținuții 3401 și 5704 să fie învățați să poarte prosoapele în
felul în care îl poartă deținutul 1037. Acum, înapoi în celule.
Tinerii se întorc să doarmă până ce vor fi treziți pentru micul
dejun. A venit o nouă zi și tura de zi apare la datorie. Se face o
altă numărătoare, de data asta în stil de majorete și fiecare deținut
își cântă numărul:
– Dă-mi un 5, dă-mi un 7, dă-mi un 0, dă-mi un 4. Cum se
citește? 5704!
Arnett, John Landry și Markus s-au întors cu această nouă tor-
tură. Fiecare deținut iese în față pentru a cânta numărul. Din nou
și din nou și din nou…
Identitatea și limitele rolului devin influertțabile
După mai puțin de trei zile în această situație bizară, unii din-
tre studenții care jucau rolul de gardieni au mers cu mult dincolo
de simplul joc. Ei au internalizat aspecte ale ostilității, afectelor ne-
gative și setului mental caracteristic unor gardieni din închisorile
adevărate, așa cum reiese clar din raportul lor de tură și din re-
flecțiile personale retrospective.
Ceros este mândru de modul în care gardienii „au început ziua",
spunând: „Am fost mai ordonați, am obținut rezultate excelente
de la deținuți." Totuși este îngrijorat de pericolul posibil: „îmi fac
griji că liniștea ne poate induce în eroare, că se fac planuri pentru
o revoltă."2
Varnish își exprimă ezitarea inițială de a intra în rolul de gardian,
care era atât de evidentă încât l-am pus pe director să-l îndrepte.
„Abia a doua zi m-am hotărât că trebuie să mă străduiesc să fac
treaba asta bine. A trebuit să elimin intenționat toate sentimentele
135 EFECTUL LUCIFER

pe care le aveam față de deținuți, să-mi pierd simpatia și respectul
pentru ei. Am început să-i tratez rece și dur din punct de vedere
verbal. Nu lăsam să se vadă nici un sentiment pe care ei ar fi vrut
să-l vadă, cum ar fi furia sau disperarea." Identificarea sa cu grupul
a devenit mai puternică: „Am văzut gardienii ca pe un grup de
oameni plăcuți însărcinați cu menținerea ordinii într-un grup de per-
soane nedemne de încredere sau de simpatie – deținuții." El notează
mai departe că duritatea gardienilor a atins un vârf la numărătorile
de la ora 2.30 și i-a plăcut asta.3
Vandy, care a început să împartă rolul dominant cu Varnish în
tura de dimineață, nu a fost la fel de activ azi ca până acum, pen-
tru că era foarte obosit, se simțea epuizat din cauza lipsei de somn.
Dar era mulțumit să-i vadă pe deținuți cum intră complet în rolu-
rile lor. „Ei nu văd asta ca pe un experiment. Este real și se luptă
să-și păstreze demnitatea. Dar noi suntem mereu aici pentru a le
arăta cine este șeful."
Relatează că se simte din ce în ce mai șef și uită că este vorba
doar de un experiment. își dă seama că „vrea să-i pedepsească pe
cei care nu s-au supus, astfel încât să le arate celorlalți deținuți cum
trebuie să se poarte".
Depersonalizarea deținuților și extinderea dezumanizării încep
să-l afecteze și pe el: „Pe măsură ce deveneam din ce în ce mai
furios, nu am pus sub semnul întrebării acest comportament. Nu
puteam lăsa asta să mă afecteze, așa că am început să mă ascund
tot mai mult în spatele rolului meu. Era singurul mod în care să
nu-mi fac rău. Eram cu adevărat pierdut în ce se întâmpla, dar nici
nu mi-a trecut prin cap să renunț."
A da vina pe victime pentru condiția lor mizerabilă – creată de
eșecul nostru de a le oferi un duș și facilități sanitare adecvate – a
devenit un lucru comun în rândul personalului. Recunoaștem în-
vinuirea victimei în acțiune când Vandy se plânge: „M-am săturat
să-i văd pe deținuți în zdrențe, mirosind urât, și de împuțiciunea din
închisoare."4
Necazul dublu de marți 136

salvgardarea siguranței
instituției mele
în rolul de intendent al închisorii, mintea mea s-a concentrat
pe cea mai importantă problemă cu care se confruntă liderul
oricărei instituții: ce trebuie să fac pentru a garanta securitatea
instituției pe care o conduc? Amenințarea presupusului atac a făcut
ca rolul meu de cercetător să treacă în planul secund. Ce trebuie
să fac aici și acum în privința apariției iminente a răsculaților conduși
de 8612?
Ședința de dimineață a echipei noastre a dezbătut multe opțiuni
și am ales să transferăm experimentul în vechea închisoare din oraș,
care a fost abandonată după ce s-a construit noul sediu al poliției,
acolo unde deținuții noștri au fost înregistrați duminică. Mi-am amin-
tit că „Sergentul" a întrebat în acea dimineață de ce nu vrem să fo-
losim închisoarea veche pentru studiul nostru, din moment ce era
goală și avea la dispoziție celule mari. Dacă m-aș fi gândit mai îna-
inte la asta, așa aș fi făcut, dar deja instalasem echipamentul de
înregistrare, făcusem aranjamentele cu cantina universității și sta-
bilisem și alte detalii logistice care ar fi fost mai ușor de manevrat
din clădirea Departamentului de psihologie. Noua alternativă era
exact ce ne trebuia.
în timp ce voi fi plecat pentru a face aranjamentele pentru noile
condiții, Curt Banks se va ocupa de a doua întâlnire cu Comitetul de
plângeri al deținuților, în absența mea. Craig Haney va supraveghea
pregătirile pentru orele de vizită, iar David Jaffe va avea grijă ca ac-
tivitățile zilnice ale ofițerilor de corecție să se desfășoare normal.
Sunt încântat că sergentul m-a putut primi atât de repede.
Ne-am întâlnit în vechea închisoare de pe Ramona Street. îi explic
hotărârea mea pe baza faptului că vreau să evit o confruntare fizică,
așa cum s-a întâmplat anul trecut când studenții și poliția s-au cioc-
nit îr• campus. îi cer cooperarea. împreună inspectăm locul, ca și
cum aș fi un eventual cumpărător. E perfect pentru a transfera aici
studiul și ar adăuga un plus de realism experienței. întorcându-mâ la sediul poliției, îndeplinesc o serie de formali-
tăți oficiale și cer ca închisoarea să fie gata pentru a o folosi la ora
21.00 în ziua aceea (chiar după orele de vizită). Promit, de aseme-
nea, că în următoarele zece zile vom păstra închisoarea curată,
deținuții vor munci la asta, iar eu voi plăti pentru eventualele daune
care vor apărea. Ne strângem mâinile cu fermitate, ceea ce de-
osebește pămpălăii de bărbații adevărați. îi mulțumesc din inimă
pentru că mi-a salvat ziua. Ce bine, a fost mai simplu decât mi-am
închipuit!
Ușurat datorită acestei lovituri și mândru de gândirea mea rapidă,
mă tratez cu o ceașcă de espresso și cu cannoli, bucurându-mă de
razele de soare la cafeneaua în aer liber, în această zi frumoasă
de vară. în Palo Alto era încă un paradis. Nu s-a schimbat nimic
de duminică.
La puțin timp după ce mi-am informat echipa cu privire la pla-
nurile de transfer, primesc un telefon descurajant de la Departa-
mentul de Poliție: nu se poate! Erau îngrijorați că pot fi dați în
judecată dacă cineva se rănește în timp ce se află pe proprietatea
orașului. S-au ridicat și probleme referitoare la falșii deținuți. L-am
implorat pe sergent să-mi permită să încerc să conving municipa-
litatea că aceste temeri sunt nefondate. Am pomenit de coopera-
rea dintre instituții, amintindu-i de legătura mea cu șeful Zurcher.
Am făcut apel la înțelegerea lui și i-am explicat că era mult mai
probabil să fie rănit cineva dacă va avea loc o pătrundere în insti-
tuția noastră nesigură. „Vă rog! Nu putem rezolva asta?" am insis-
tat. „îmi pare râu, dar răspunsul este nu; nu-mi place că vă dezamăgesc,
dar este vorba de serviciu." Am pierdut ocazia de a transfera de-
ținuții și în mod clar îmi pierdeam perspectiva.
Ce părere o fi având acel ofițer de poliție despre un profesor
de psihologie care crede că este un intendent de închisoare și se
teme de un atac asupra „închisorii sale"? Nebun de legat, poate?
Sărit de pe fix, eventual? Psiholog trăsnit, probabil.
Știți ce mi-am spus? Cui îi pasă ce gândește el?! Trebuie să con-
tinui, timpul mă presează. Abandonez planul ăsta și fac altul. Mai
întâi, avem nevoie de un informator printre deținuți pentru a obține
142 EFECTUL LUCIFER Necazul dublu de marți 143

date mai bune despre revolta iminentă. Apoi trebuie să aranjăm
să-i păcălim pe revoltați, spunăndu-le că studiul s-a terminat atunci
când intră în închisoare. Vom dezafecta celulele închisorii pentru
a le face să arate ca și cum toată lumea a plecat acasă, iar eu le
voi spune că am hotărât să nu mai continuăm cercetarea, așa că
nu este nevoie de eroisme, plecați înapoi de unde ați venit.
După ce pleacă, vom avea timp să întărim securitatea și să ne
creăm opțiuni mai bune. Am găsit un depozit mare la etajul clădirii,
unde vom caza deținuții chiar după orele de vizită – presupunând
că pătrunderea nu va avea loc în acel moment. Apoi mai târziu îi
vom aduce înapoi și vom aranja închisoarea astfel încât să fie mai
rezistentă la atacuri. Tehnicianul nostru lucrează deja la posibilitățile
de întărire a ușilor de la intrare – a instalat o cameră de suprave-
ghere – și la alte modalități de a spori securitatea închisorii. Pare
un plan de rezervă destul de bun, nu?
Evident, eram obsedat în mod irațional de atacul imaginar asu-
pra „închisorii mele".
Postarea unui informator
Aveam nevoie de informații mai precise despre atacul iminent,
așa că am hotărât să aduc un informator în închisoare, un presu-
pus înlocuitor pentru deținutul eliberat. David G. era un student
cu o minte analitică, de care aveam nevoie. Cu siguranță că bar-
ba sa mare și stufoasă și aspectul neîngrijit îi vor face pe deținuți
să-l creadă unul de-ai lor. Ne-a ajutat în prealabil cu înregistrarea
video în timpul stadiilor inițiale ale studiului, pentru a-l sprijini pe
Curt, așa că avea o imagine despre loc și despre acțiune. David a
fost de acord să participe timp de câteva zile și să ne furnizeze toate
informațiile pe care le putea afla și care se puteau dovedi utile. L-am
fi trimis apoi la unul dintre ofițerii din echipă cu un pretext oare-
care, pentru a povesti ce a aflat.
Dave a descoperit rapid noua doctrină a gardienilor, pe care
unul dintre ei a exprimat-o explicit: „Deținuții buni nu au griji,
144 EFECTUL LUCIFER

scandalagiii nu au liniște." Majoritatea celor închiși tocmai își dă-
deau seama că nu are rost să-și accepte rolul de deținut în forma
cea mai atacabilă, opunându-se constant gardienilor. Ei începeau
să-și accepte soarta și tratamentele la care erau supuși, pentru
că „perspectiva a două săptămâni de hărțuire legată de somn,
mâncare, paturi și pături era prea mult". Dar David a observat o
nouă stare, care nu fusese prezentă înainte. „Paranoia pătrunde
adânc aici", a spus el despre zvonurile de evadare.5
Nimeni nu a pus întrebări despre apariția lui David. Totuși, lui
i s-a părut că gardienii știau că este diferit de ceilalți – dar nu erau
siguri ce făcea el aici. Nu-i cunoșteau identitatea și l-au tratat pur
și simplu ca pe ceilalți, adică rău. David a fost stresat în scurt timp
de rutina toaletei: „Trebuia să mă ușurez în cinci minute, să uri-
nez cu o pungă pe cap ascultând de o altă persoană care îmi spune
unde este pisoarul. Nu puteam s-o fac, de fapt nici nu puteam urina
în pisoar, trebuia să merg în cabină și să o închid și să fiu sigur că
nu va sări cineva pe mine!"6
S-a împrietenit cu Rich-1037, colegul său din celula 2; au stabi-
lit rapid o relație. Dar mult prea repede. în câteva ore, informatorul
nostru de încredere, David G., se transformă în timp ce poartă ve-
chea uniformă a lui Doug-8612. Dave relatează că se simte „vino-
vat pentru că trebuie să-i toarne pe acești băieți minunați și se simte
ușurat când nu are nimic de spus".7 Dar chiar nu existau informații
pe care să le împărtășească?
1037 îi spune lui David că deținuții nu pot pleca oricând,
îl sfătuiește să nu fie prea rebel, așa cum s-a purtat el la primele
numărători. Nu a fost cel mai bun lucru pe care îl putea face.
Modul de a plănui evadarea, mărturisește 1037, este să-i facă pe
„deținuți să le cânte în strună gardienilor, astfel încât să-i lovim
în punctul slab".
De fapt, David ne-a spus mai târziu că 8612 nu a organizat nici
un complot de evadare! Totuși, nu înainte ca noi să consumăm
mult timp și multă energie pentru a ne pregăti să contracarăm ata-
cul. „Sigur că unii dintre acești băieți au visat ca prietenii lor să vină
în timpul orelor de vizită și să-i scoată de acolo, a spus el, sau să
Necazul dublu de marți 139

evadeze prin baie, dar era clar că totul nu este decât un vis – o
fărâmă de speranță de care să se agațe. "8
Ne-am dat seama treptat că David a încălcat contractul său ver-
bal cu noi de a juca rolul de informator în această situație de
urgență. Când cineva a furat cheile de la cătușe mai târziu în acea
zi, David ne-a spus că nu știe unde sunt. A mințit, după cum am
constatat din jurnalul său la sfârșitul experimentului: „Am aflat, după
un timp, unde erau cheile de la cătușe, dar nu am spus, cel puțin
până în momentul în care nu a mai contat. Aș fi spus, dar nu voiam
să-i trădez pe acești băieți chiar în fața lor."
Această transformare bruscă și uimitoare în mentalitatea deținu-
tului este și mai evidentă în alte date primite de la David. A avut
impresia că în timpul celor două zile petrecute în închisoarea noastră
nu era diferit de ceilalți, „cu excepția faptului că eu știam când voi
ieși, dar chiar și această informație a devenit din ce în ce mai puțin
sigură, din moment ce depindeam de oamenii din exterior să mă
scoată de acolo. Deja uram situația." Iar la sfârșitul primei zile în în-
chisoarea din Stanford, David, informatorul, ne spune că „am ador-
mit în acea seară simțindu-mă murdar, vinovat, speriat".
Dăm drumul la plângeri
Același comitet format din trei deținuți cu care m-am întâlnit
anterior a venit înarmat cu o listă lungă de plângeri pe care le-a
prezentat lui Curt Banks, când eu negociam cu poliția. Aceeași
echipă formată din 5704,4325 și 1037 a fost aleasă de toți deținu-
ții. Curt a ascultat respectuos plângerile lor. Printre ele: condiții ne-
igienice din cauza restricțiilor de folosire a toaletei; nu aveau apă
curată să se spele pe mâini înainte de mese; dușurile; frica de boli
transmisibile; cătușele și lanțurile de la picioare sunt prea strânse,
cauzând vânătăi și zgârieturi. De asemenea, voiau serviciu religios
duminica. în plus, au cerut voie să alterneze lanțul de la picioare,
posibilitatea de a face exerciții fizice, timp de recreere, uniforme
curate, permisiunea de a comunica între celule, plată suplimentară
140 EFECTUL LUCIFER

pentru duminică și, în general, să facă ceva mai valoros decât să
stea degeaba.
Curt a ascultat impasibil, ca de obicei, fără nici un semn de
emoție. Wiiliam Curtis Banks, un afro-american cu pielea deschisă
la culoare, spre treizeci de ani, tată a doi copii, mândru de a face
parte din cel mai bun departament de psihologie din lume, mun-
cea la fel de mult ca orice alt student cu care am lucrat. Nu avea
timp de frivolități, excese, slăbiciuni, scuze sau prostii. Curt își ținea
emoțiile pentru sine, în spatele unei fațade stoice.
Jim-4325, care era și el o persoană rezervată, trebuie să fi in-
terpretat maniera detașată a lui Curt ca pe un semn de neplăcere.
S-a grăbit să adauge că acestea nu erau cu adevărat „plângeri",
ci mai degrabă „sugestii". Curt le-a mulțumit politicos pentru ele
și a promis că le va împărtăși cu superiorii săi, pentru a fi discu-
tate. Mă întreb dacă deținuții au observat că el nu și-a notat nimic
și că ei nu i-au dat lista scrisă, pentru a fi îndosariată. Cel mai im-
portant lucru în sistemul nostru era să ofere aparența de demo-
crație în această situație de tip autoritar. Totuși, nemulțumirea
cetățenilor cere schimbări în sistem. Tratată cu înțelepciune, schim-
barea previne nesupunerea și revolta. Dar dacă nemulțumirea este
cooptată de sistem, atunci nesupunerea este restrânsă, iar revolta
amânată. De fapt, fără a primi vreo asigurare că se va încerca dez-
baterea acestor plângeri, aleșii aveau foarte puține posibilități de
a-și atinge scopul. Comitetul de plângeri al închisorii Stanford a
eșuat în misiunea sa de a da o lovitură în armura sistemului. Totuși,
deținuții au plecat simțindu-se bine fiindcă și-au exprimat deschis
plângerile și că o persoană cu autoritate, chiar dacă la un nivel
inferior, le-a ascultat.
Deținuții iau contact cu lumea de afară
Primele scrisori ale deținuților au fost invitații pentru potențialii
vizitatori, dintre care unii vor veni în seara aceasta, în a treia zi a
experimentului. A doua rundă de scrisori ar putea fi către persoane
Necazul dublu de marți 141

invitate la următoarea seară de vizită sau către un prieten sau mem-
bru al familiei care era prea departe pentru a face vizite. După ce
deținuții au conceput scrisorile, gardienii le-au strâns pentru a le
pune la poștă și firește, așa cum spunea una dintre reguli, le-au
citit, din rațiuni de securitate. Următoarele exemple oferă informații
despre felul în care se simțeau cei închiși și cel puțin într-un caz
acest lucru a fost o mare surpriză pentru noi.
Frumosul de Hubbie-7258 îi spune prietenei sale să-i aducă
„poze sau postere interesante, ca să alunge plictiseala de a sta pe
pat și de a se uita la pereții goi".
Tipul dur cu mustață â la Zapata, Rich-1037, își mărturisește
furia unui prieten: „Nu mai este ca un job, sunt ofticat pentru că
nu pot pleca de aici."
Stu-819, ale cărui plângeri sporesc, trimite mesaje confuze prie-
tenului său: „Mâncarea de aici este la fel de bună și la fel de bogată
ca în a treia zi a celei de-a doua călătorii a lui Ebenezer în Thai-
landa. Nu se întâmplă mare lucru pe aici, în principiu dorm, îmi
strig numărul și sunt hărțuit. Va fi extraordinar când voi ieși."
Deținutul americano-asiatic Glenn-3401 își exprimă clar dispre-
țul față de acest loc: „Mă simt mizerabil. Te rog aruncă o bombă
pe Jordan Hali, ca tactică de diversiune. Tovarășii mei și cu mine
suntem al naibii de frustrați. Intenționăm să scăpăm de aici cât mai
curând posibil, dar mai întâi am promis să spargem câteva capete
în drumul spre ieșire." Apoi adaugă un P.S. enigmatic: „Ai grijă ca
imbecilii să nu-și dea seama că ești adevărat…" Adevărat?
Surpriza a venit dintr-o scrisoare a dependentului de nicotină
Paul-5704 – noul lider al deținuților. în acea scrisoare, 5704 face
un lucru stupid pentru un revoluționar autoproclamat în procesul
de subminare a studiului nostru. El îi spune prietenei sale – într-o
scrisoare nesecurizată – că plănuiește să scrie o poveste despre
această experiență pentru un ziar local subteran atunci când va ieși.
A descoperit că Biroul de Cercetare Navală din Departamentul de
Apărare susține studiul meu. în consecință, a elaborat o teorie a
conspirației, argumentând că noi încercăm sâ aflăm cum să încar-
cerăm mai bine studenții protestatari care se opun războiului din
142 EFECTUL LUCIFER

Vietnam! Evident că nu este un revoluționar cu experiență, pen-
tru că nu a fost un lucru inteligent să discute planuri subversive
într-o scrisoare pe care știa că o vom citi.
El habar nu avea că eu însumi eram un profesor activist radi-
cal care manifestam împotriva războiului din Vietnam din 1966,
când am organizat una dintre primele manifestații studențești la
Universitatea din New York. în anul următor am organizat, de ase-
menea, un marș în timpul ceremoniei de absolvire de la NYU, pen-
tru a protesta împotriva faptului că universitatea acordă un rang
onorific secretarului de stat pe probleme de apărare, Robert McNa-
mara, iar anul trecut la Stanford am susținut sute de studenți care
protestau constructiv împotriva continuării războiului. Eram un spi-
rit politic înrudit, dar nu un revoluționar lipsit de minte.
Scrisoarea sa începe astfel: „Am făcut aranjamente cu The Tribe
și The Berkeley Barb (ziare radicale) pentru a scrie povestea când
ies." Apoi 5704 se laudă cu noul său statut în mica noastră co-
munitate din închisoare. „Astăzi am alcătuit un comitet de plân-
geri al cărui președinte sunt. Mâine organizez un sindicat pentru
salariile noastre colective." El continuă să descrie că beneficiază de
pe urma acestei experiențe. „învăț foarte multe despre tacticile re-
voluționare de încarcerare. Gardienii nu realizează nimic, pentru
că nu se poate înfrânge vechea morală. Cei mai mulți dintre noi
suntem niște ciudați și nu prea cred că cineva va claca înainte ca
totul să se termine. Câțiva încep să devină servili, dar ei nu exer-
cită nici o influență asupra noastră." în plus, el semnează apăsat
„Deținutul tău, 5704."
Hotărăsc să nu împărtășesc această informație cu gardienii care
chiar ar putea să-l hărțuiască în exces, ca răzbunare. Dar este su-
părător să mă gândesc că bursa mea pentru studiu este acuzată,
pe nedrept, de a fi o unealtă a mașinii de război administrative în
căutarea unor modalități de a reprima disidența. Mă doare cu atât
mai mult cu cât eu am lucrat pentru a încuraja disidența studenților
activiști. Subvenția a fost acordată inițial pentru a finanța cerceta-
rea empirică și conceptuală privind efectele anonimatului, condițiile
de dezindividualizare, agresivitatea interpersonală. Când a apărut
Necazul dublu de marți 143

ideea experimentului din închisoare, am convins agenția de finanțare
să extindă fondurile pentru a plăti și acest studiu. Eram supărat că
Paul și probabil alți prieteni ai lui de la Berkeley răspândeau aceste
informații false.
Fie că era determinat de oscilații sporadice ale dispoziției, de
dependența de nicotină sau de dorința de a aduna materiale in-
teresante pentru un expozeu jurnalistic, 5704 a creat multe pro-
bleme pentru noi toți astăzi – o zi în care deja aveam prea multe
pe cap. Cu ajutorul colegilor săi de celulă, a îndoit barele ușii din
celula 1, fapt pentru care a fost trimis în Gaură. în timp ce era acolo,
a doborât elementul separator dintre cele două compartimente,
acțiune pentru care nu a primit masa de prânz și a stat și mai mult
în carceră. Continuă să nu coopereze în timpul cinei și este evi-
dent supărat că nu a venit nimeni în vizită la el. Din fericire, după
ce s-a întâlnit cu directorul, care l-a admonestat sever, am obser-
vat că purtarea lui 5704 s-a schimbat în bine.
pregătirea pentru vizitatori:
mascarada ipocriziei
Speram să-l pot aduce pe Carlo din Oakland pentru a lucra cu
mine la pregătirile pentru „atacul" părinților. Dar, ca de obicei, ve-
chea lui mașină s-a stricat și era în reparații, așa că nu mi-a rămas
decât să sper că va fi gata la timp pentru apariția sa programată
în ziua următoare, ca șef al comitetului de eliberare condiționată.
După o lungă convorbire telefonică, planul de joc era stabilit. Vom
face pur și simplu ce fac toate închisorile când le vin oaspeți nedoriți,
pregătiți să observe abuzurile și să potopească sistemul cu cereri
de îmbunătățire. Oficialii închisorii acoperă petele de sânge cu
șervețele, ascund dovezile punându-i pe scandalagii deoparte și fac
ca scena să arate mult mai bine decât în realitate.
EFECTUL LUCIFER

Carlo mi-a oferit sfaturi înțelepte despre ce pot face în timpul
rămas pentru a crea aparența unui sistem bine uns și benevolent,
care are mare grijă de copii în timp ce se află sub tutela lui. A spus
însă foarte clar că trebuie să-i convingem pe acești părinți albi, din
clasa de mijloc, de scopul benefic al studiului și să-i facem și pe ei,
la fel ca pe copiii lor, să se supună cererilor autorităților. Carlo a
râs când a zis: „Voi, albii, vă conformați ordinelor șefului, așa că
ei știu că fac ce trebuie atunci când fac ce face toată lumea,"
începe acțiunea; deținuții spală podelele și celulele; semnul de
la Gaură este îndepărtat și un dezinfectant cu un miros proaspăt
de eucalipt acoperă duhoarea de urină. Deținuții sunt bărbieriți,
săpuniți, spălați și pieptănați cât mai bine cu putință. Ciorapii și
prosoapele de pe cap sunt ascunse. în final, directorul îi previne
pe toți că orice plângere va duce la încheierea prematură a vizitei.
Cerem turei de zi să facă ore suplimentare până la ora 21.00, pen-
tru a face față vizitatorilor și pentru a fi gata să ajute în cazul mate-
rializării revoltei anticipate. Pentru siguranță, invit aici tot grupul
de gardieni de rezervă.
Apoi hrănim deținuții cu cea mai bună masă caldă, pui la ceaun,
cu porții duble și desert pentru gurmanzi. Muzica se aude în sur-
dină, în timp ce bărbații mănâncă în tăcere. Gardienii de zi iau cina,
iar gardienii de noapte privesc. Fără râsetele sau chicotelile care
acompaniază de obicei masa, atmosfera este straniu de civilizată
și mai degrabă banaiă.
Hellmann stă în capul mesei, lăsat pe spate, dar învârtind în
continuare bastonul:
– 2093, nu ai mai avut o masă așa bună, nu?
– Nu, nu am avut, domnule ofițer de corecție.
– Mama ta nu ți-a dat niciodată o a doua porție, nu-i așa?
– Nu, nu mi-a dat, domnule ofițer de corecție, răspunde obe-
dient „Sergentul".
-Vezi ce bine ți-e aici, 2093?
– Da, domnule ofițer de corecție.
Hellmann ia câteva bucăți de mâncare din farfuria „Sergentului"
și pleacă, rânjindu-i. între ei se creează o relație tensionată.
Necazul dublu de marți 145

între timp, pe coridorul din afara ușii principale a închisorii facem
pregătirile finale pentru vizitatori, al căror potențial de a crea pro-
bleme constituie pentru noi o temere realistă. în fața peretelui pe
care se află cele trei birouri ale gardienilor, directorului și inten-
dentului sunt așezate scaune pliante pe care vizitatorii pot sta aștep-
tând să intre. Pe măsură ce coboară în subsol, bine dispuși de ceea
ce pare o experiență nouă și amuzantă, noi le controlăm delibe-
rat și sistematic comportamentul, conform planului. Trebuie să știe
că sunt oaspeții noștri, cărora le oferim privilegiul de a-și vizita fiii,
frații, prietenii și iubiții.
Susie Phillips, atrăgătoarea noastră recepționeră, îi întâmpină
cu căldură pe vizitatori. Ea stă în spatele unui birou mare, cu o duzină
de trandafiri roșii și parfumați pe o latură. Susie este o altă stu-
dentă a mea, care se specializează în psihologie, și o frumoasă de
la Stanford, aleasă în echipa de majorete pentru că arată bine și
are abilități de gimnastă. Ea înregistrează fiecare vizitator, notând
ora sosirii, numele și numărul deținutului care va fi vizitat. Apoi îi
informează despre procedura care trebuie urmată în această seară.
Mai întâi fiecare vizitator sau grup se întâlnește cu directorul, după
care poate intra în închisoare, unde ruda sau prietenul a terminat
cina. La ieșire se vor întâlni cu intendentul, pentru a discuta orice
fel de probleme pe care le au sau pentru a-și exprima reacțiile. Ei
sunt de acord cu aceste condiții și apoi stau și așteaptă în timp ce
ascultă muzica ce se revarsă blajin din difuzoare.
Susie își cere scuze pentru că vizitatorii trebuie să aștepte, dar
se pare că deținuții stau mai mult la masă decât de obicei în această
seară, pentru că se bucură de porții duble la desert. Asta nu le con-
vine anumitor vizitatori care au alte lucruri de făcut și devin ne-
răbdători să-și vadă apropiații și această închisoare neobișnuită.
După ce se sfătuiește cu directorul, recepționeră noastră îi in-
formează că, deoarece deținuții au avut nevoie de atât de mult timp
pentru a mânca, va trebui să limităm vizita la doar zece minute și
să admitem doar doi vizitatori pentru fiecare deținut. Vizitatorii
bombăne; sunt supărați că prietenii și rudele lor sunt atât de lipsiți
de considerație. „De ce doar doi?" întreabă ei.
152 EFECTUL LUCIFER

Susie răspunde câ spațiul din interior este foarte strâmt și există
o lege privind numărul maxim de persoane admis. Adaugă:
– Copilul sau prietenul dumneavoastră nu v-a spus despre li-
mita de doi vizitatori când v-a invitat aici?
– La naiba! Nu, nu a spus!
– îmi pare rău, probabil i-a scăpat, dar acum știți pentru data
următoare.
Vizitatorii încearcă să vadă partea bună a lucrurilor, discută între
ei despre acest studiu interesant. Unii se plâng de regulile arbitrare,
dar, în mod remarcabil, le acceptă blajini, așa cum fac oaspeții po-
liticoși. Am aranjat lucrurile astfel încât să fie convinși că tot ce văd
în acest loc minunat este ceva standard și să nu creadă ce ar putea
auzi de la copiii și prietenii lor iresponsabili și egoiști, care se plâng
de orice. Astfel, și ei devin participanți involuntari în drama închi-
sorii, pe care o regizăm noi.
Vizite apropiate și impersonale
Părinții deținutului 819 intră primii în „Curte", se uită în jur curioși
și îl observă pe fiul lor așezat la capătul mesei lungi din mijlocul
coridorului. Tatăl îl întreabă pe gardian:
– Pot da mâna cu el?
– Sigur, de ce nu? răspunde acesta, surprins de cerere.
Apoi și mama dă mâna cu fiul ei! Dă mâna? Nici o îmbrățișare
între părinte și copil? (Acest tip de atingere ciudat, care implică un
contact fizic minim, se întâmplă când cineva vizitează o închisoare
adevărată de maximă securitate, dar noi nu am stabilit niciodată
această condiție în închisoarea noastră. Manipularea prealabilă a
așteptărilor vizitatorilor a fost cea care a creat confuzie privind com-
portamentele potrivite în acest loc straniu. Când ai dubii, fă mini-
mul necesar.)
Burdan stă în picioare lângă deținut și lângă părinții săi. Hell-
mann vine și iese când vrea, invadând intimitatea interacțiunii lui
819 cu părinții. Se holbează la 819 în timp ce această mică triadă
Necazul dublu de marți 147

familială se face că-l ignoră și continuă conversația normală. Totuși,
819 știe că nu are nici o șansă să spună ceva rău despre închisoare;
altfel va suferi mai târziu. Părinții scurtează vizita la cinci minute,
astfel ca sora și fratele lui 819 sâ-l poată vedea puțin. Dau din nou
mâna, când își iau la revedere.
– Da, lucrurile sunt destul de bune aici, le spune Stu-819 fra-
ților săi.
Ei și alți prieteni ai deținuților se comportă diferit de modul rigid
al părinților, care sunt în general mai încordați. Par mai relaxați,
mai amuzați și nu la fel de intimidați de constrângerile situaționale
ca părinții. Dar gardienii îi supraveghează pe toți.
819 continuă:
– Avem conversații plăcute cu ofițerii de corecție. El descrie
„Gaura de pedeapsă" și când arată cu degetul spre ea, Burdan îl
întrerupe:
– Nu mai vorbi despre Gaură, 819.
Sora lui întreabă de numărul de pe uniformă și vrea să știe ce
fac ei toată ziua. 819 răspunde la întrebările ei și descrie impactul
arestării. Când începe să vorbească despre problemele pe care le
are cu gardienii din tura de noapte, Burdan îl oprește din nou.
819:
– Ne trezesc devreme dimineața… Unii gardieni sunt într-adevăr
buni, ofițeri de corecție de frunte. Nu există nici un fel de abuz
fizic; au bastoane, dar…
Fratele lui îl întreabă ce ar face dacă ar putea ieși. 819 răspunde
așa cum trebuie să facă un deținut bun:
– Nu pot fi afară, sunt în acest loc minunat.
Burdan încheie vizita după exact cinci minute. Ceros a stat la
masă tot timpul, iar Varnish în spatele mesei. Gardienii sunt mai
mulți decât vizitatorii! Fața lui 819 se înnegurează când vizitatorii
săi fac cu mâna și pleacă.
Intră apoi mama și tatăl deținutului Rich-1037. Burdan se așază
imediat la masă, supraveghindu-i. (Observ pentru prima dată că
arată foarte mult ca un Che Guevara sinistru.)
148 EFECTUL LUCIFER

1037:
– Ieri a fost cam ciudat. Azi am spălat toți pereții de aici și am
făcut curat în celule… nu avem noțiunea timpului. Nu am ieșit să
vedem soarele.
Tatăl său întreabă dacă vor sta înăuntru vreme de două săptă-
mâni. Fiul nu este sigur, dar crede că da. Vizita asta pare să meargă
bine, conversația este animată, dar mama este îngrijorată de felul în
care arată fiul ei. John Landry apare și intră în vorbă cu Burdan, ambii
stând foarte aproape și auzind conversația vizitatorilor. 1037 nu men-
ționează faptul că gardienii i-au luat patul și că doarme pe podea.
– Mulțumesc că ați venit, spune 1037 cu căldură.
– Sunt bucuros că am venit… replică tatăl. Ne vedem în curând,
poimâine, cu siguranță.
Mama se întoarce când 1037 îi cere să sune pe cineva din par-
tea lui.
– Să fii cuminte și să respecți regulile, îi spune ea.
Tatăl o scoate ușurel afară, conștient că stau prea mult, răpind
astfel șansa celorlalți de a se bucura de privilegiul vizitei.
Gardienii se înfoaie cu toții când o văd pe atrăgătoarea iubită
a lui Hubbie-7258 intrând în „Curte". Are o cutie de prăjituri pe care,
cu înțelepciune, le împarte cu ei. Gardienii le înfulecă și scot su-
nete de plăcere. 7258 are voie să mănânce o prăjitură în timp ce
el și iubita lui discută foarte animat. Par să încerce din greu să ig-
nore faptul că gardienii le respiră în ceafă, iar Burdan stă lângă ei,
bătând ritmic cu bastonul în masă.
Din difuzoare se aude acum un cântec al formației Rolling Sto-
nes, Time Is on My Side. Nimeni nu sesizează ironia, în timp ce vi-
zitatorii vin și pleacă de la întâlnirea prea scurtă.
Mama știe cei mai bine, dar tata și cu mine
o convingem
Mulțumesc fiecărui vizitator pentru că și-a rupt din timpul prețios
pentru a face această vizită. Ca și directorul, încerc să fiu cât mai
Necazul dublu de marți

amabil posibil. Adaug că sper să aprecieze ce facem aici, studiind
viața din închisoare pe cât de realist posibil în limitele unui expe-
riment. Le răspund la întrebările privind vizitele următoare, trimi-
terea unor cutii cu cadouri și îi asigur că voi avea grijă de fiii lor.
Totul a mers ca pe roate. Mai sunt doar câțiva vizitatori de „pro-
cesat", înainte de a-mi putea orienta toată atenția spre pericolul
anticipat în fortul nostru. Totuși, gândindu-mâîn avans la următorul
joc, sunt luat prin surprindere de mama lui 1037. Nu sunt pregătit
pentru intensitatea tulburării ei.
Imediat după ce ea și tatăl intră în birou, femeia spune cu o
voce tremurătoare:
– Nu vreau să vă fac probleme, domnule, dar sunt îngrijorată
în legătură cu fiul meu. Nu l-am văzut niciodată atât de obosit.
Alarmă! Poate face probleme închisorii noastre! Și are dreptate,
1037 arată îngrozitor, nu doar epuizat fizic, ci și deprimat. Este unul
dintre tinerii care arată cel mai rău din tot grupul.
– Care pare să fie problema fiului dumneavoastră?
Reacția este imediată, automată și specifică oricărei autorități
confruntate cu o provocare adresată procedurilor de operare din
sistem. Ca toți cei care comit abuzuri instituționale, consider că pro-
blema fiului ei este numai a lui, ceva în neregulă cu el.
Nu o impresionează această tactică de diversiune. Mama con-
tinuă să spună că este tras la față, nu a dormit noaptea și…
– Are vreo tulburare de somn?
– Nu, spune că gardienii îi trezesc pentru ceva numit
„numărătoare".
– Da, desigur, numărătorile. Când fiecare tură își începe servi-
ciul, trebuie să se asigure că toți deținuții sunt prezenți, așa că tre-
buie să-i numere.
– Dar în mijlocul nopții?
– Gardienii noștri lucrează în ture de opt ore și cum un grup
începe la 2.00 noaptea, trebuie să-i trezească pe deținuți pen-
tru a se asigura că sunt toți, că nu a evadat nimeni. Nu vi se pare
că are sens?
– Ba da, dar nu sunt sigură că…
156 EFECTUL LUCIFER

Este capabilă încă să provoace probleme, așa că sar la altă tac-
tică mai bună și îl angajez în discuție pe tată, care a fost tăcut până
acum. Uitându-mă drept în ochii lui, îi stârnesc mândria masculină.
– Scuzați-mă, domnule. Nu credeți că fiul dumneavoastră poate
face față?
– Sigur că poate, este un adevărat lider, este căpitan de
echipă și…
Auzind doar jumătate din ce spune, dar înțelegând tonul și fă-
când gesturi relevante, creez o legătură cu tatăl.
– Sunt alături de dumneavoastră. Fiul dumneavoastră pare să
aibă ce-i trebuie pentru a face față acestei situații dure. întorcân-
du-mă spre mamă, adaug pentru a o asigura: Fiți convinsă că voi
fi cu ochii pe băiatul dumneavoastră. Mulțumesc că ați venit, sper
să vă revăd curând.
Tatăl îmi scutură mâna cu fermitate și bărbăție, iar eu îi fac cu
ochiul, asigurându-l că șeful este de partea lui. Tacit, suntem de
acord că „Vom tolera exagerarea «micuței doamne»." Ce porci
suntem și cum facem totul trecând pe pilotul automat masculin!
Ca un post-scriptum la acest episod oribil, primesc o scrisoare
duioasă de la doamna Y, scrisă în acea noapte. Observațiile și
intuițiile ei privind închisoarea noastră și condițiile în care trăiește
fiul ei erau foarte precise.
Soțul meu și cu mine ne-am vizitat fiul la închisoarea Stanford.
Mi s-a părut foarte reală. Nu mă așteptam la ceva atât de grav și
nici fiul meu nu se aștepta atunci când s-a oferit voluntar, sunt
sigură. Mi-a indus o stare de deprimare când l-am văzut. Arăta
foarte buimăcit, iar principala sa plângere părea sâ fie că nu a văzut
soarele de multă vreme. L-am întrebat dacă-i pare rău că s-a ofe-
rit voluntar și a răspuns că la început da, i-a părut rău. Totuși, a
trecut prin mai multe stări și acum este mai resemnat. Vor fi cei
mai greu munciți bani din viața sa, sunt sigură.
Mama lui 1037
P.S.: Sperăm ca acest proiect să aibă un mare succes.
Necazul dublu de marți 151

Deși anticipez mult din poveste, ar trebui să adaug aici că fiul
ei, Rich-1037, unul dintre rebelii duri de la început, a trebuit să fie
eliberat din închisoarea noastră în următoarele zile pentru că su-
ferea de reacții de stres acut care îl copleșeau. Mama lui pare să
fi simțit schimbarea care se petrecea cu el.
abandon mascat pentru a-i păcăli
pe revoltau
r
După ce a plecat ultimul vizitator, toți am putut răsufla ușurați
pentru că revoltații nu au pătruns cu forța la „petrecerea" noastră,
când eram foarte vulnerabili. Dar amenințarea nu se sfârșise! Acum
era momentul să trecem pe modulul de contrainsurgență. Planul nos-
tru era ca o mână de gardieni să dezafecteze recuzita din închisoare
și să dea impresia de dezordine. Alți gardieni vor lega picioarele de-
ținuților unele de altele, cu lanțuri, le vor pune pungi pe cap și îi vor
escorta în liftul din subsol într-un spațiu de depozitare mare, folosit
rareori, de la etajul 5, la adăpost de invadatori. Când conspiratorii
vor năvăli pentru a elibera deținuții, eu voi fi singur acolo și le voi spune
că experimentul s-a încheiat. L-am terminat mai devreme și am tri-
mis pe toată lumea acasă, așa că au întârziat cu eliberarea. După ce
ei vor fi verificat locul și vor fi plecat, vom aduce deținuții înapoi și
vom avea timp să dublăm securitatea închisorii. Ne-am gândit chiar
la modalități de a-l captura pe 8612 și de a-l închide din nou dacă
era printre conspiratori, pentru că fusese eliberat din motive închipuite.
Imaginați-vă scena. Stau singur într-un coridor gol, fosta „curte".
Rămășițele închisorii din Stanford sunt în dezordine, ușile celulelor
sunt scoase din țâțâni, plăcuțele de pe uși sunt pe jos, ușa princi-
pală este larg deschisă. Sunt încântat de ceea ce considerăm noi
a fi Lontracomplotul nostru machiavelic. în locul revoltaților apare
însă unul dintre colegii mei psihologi, un vechi prieten, un profesor
foarte serios, fostul meu coleg de cameră din studenție. Gordon
152 EFECTUL LUCIFER

întreabă ce se întâmplă aici. El și soția lui au văzut un grup de deținuți
la etajul 5 și li s-a făcut milă de ei. Au ieșit și le-au cumpărat o cutie
de gogoși, pentru că toți arătau îngrozitor.
Am descris cercetarea cât mai simplu și mai rapid posibil, aștep-
tându-mă în acest timp la intruziunea bruscă a invadatorilor. Acest
intrus școlit a pus apoi o întrebare simplă: „la spune, care este varia-
bila independentă în studiul tău?" Ar fi trebuit să răspund că este
atribuirea unor roluri de deținuți și gardieni voluntarilor testați în prea-
labil, roluri atribuite, firește, aleatoriu. în schimb, m-am enervat.
Aveam pe cap o revoltă incipientă în închisoare. Securitatea oa-
menilor mei și stabilitatea închisorii erau în joc, iar eu trebuia să
stau de vorbă cu această inimă miloasă, cu acest profesor liberal,
academic și visător, a cărui singură preocupare era un lucru ridi-
col, variabila independentă. Mi-am spus: următorul lucru pe care-l
va întreba este dacă am un program de reabilitare. Fraierul! L-am
concediat cu îndemânare și m-am întors la misiunea de a aștepta
desfășurarea atacului. Am așteptat și am așteptat.
Am realizat într-un final că totul fusese doar un zvon. Fără nici
o substanță. Am pierdut multe ore și am consumat multă ener-
gie pentru a plănui combaterea acelui atac fictiv. Ca un prost, am
implorat poliția să mă ajute; am curățat un depozit murdar de sus;
am dezafectat închisoarea și am mutat deținuții. Mai important,
am pierdut timp prețios. Și, cel mai mare păcat al nostru, ca cerce-
tători, este că nu am cules date sistematice. Toate acestea au fost
înfăptuite de cineva care are un interes profesional legat de transmi-
siunile zvonistice și de distorsiune și care face în mod regulat demon-
strații la clasă privind astfel de fenomene. Noi, muritorii, suntem
uneori proști, în special când emoțiile muritoare domină rațiunea.
Am reînviat recuzita închisorii și apoi am mutat deținuții îna-
poi, jos, din acel depozit încins, aglomerat și fără ferestre, unde
au stat timp de trei ore. Ce umilire am suferit! Craig, Curt, Dave
și cu mine abia am putut să ne privim în ochi în acea seară. Am
hotărât tacit să ținem totul pentru noi și să nu caracterizăm situația
drept „Nebunia dr Z.".
Necazul dublu de marți 153

Noi am fost proștii, dar cine a fost flautistul?
Evident că toți am avut sentimente de frustrare. De asemenea,
am suferit tensiunea disonanței cognitive pentru că am crezut atât
de repede și atât de ferm o minciună, făcând atâtea acțiuni inu-
tile fără o justificare suficientă.10 Am trăit, de asemenea, „gândi-
rea de grup" în acțiune. Odată ce eu, ca lider, am crezut că zvonul
este valid, toți ceilalți l-au acceptat ca adevărat. Nimeni nu a jucat
rolul avocatului diavolului, o figură de care are nevoie orice grup pen-
tru a evita deciziile prostești sau chiar dezastruoase, ca aceasta.
Mi-am adus aminte de decizia „dezastruoasă" a președintelui John
Kennedy de a invada Cuba în acel fiasco din Golful Porcilor.11
De asemenea, ar fi trebuit să-mi dau seama că pierdem detașarea
științifică esențială pentru efectuarea unei cercetări cu o obiectivi-
tate lipsită de părtinire. Eram pe cale să devin un intendent de în-
chisoare, nu un cercetător. Ar fi trebuit să fie evident că lucrurile se
petreceau astfel chiar de la întâlnirea anterioară cu doamna Y și cu
soțul ei, ca să nu mai spun de negocierile mele cu sergentul de poliție.
Totuși, chiar și psihologii sunt oameni supuși acelorași procese di-
namice, la nivel personal, pe care le studiază la nivel profesional.
Senzația noastră generală de frustrare și de stânjeneală s-a răs-
pândit tacit în incinta închisorii. Retrospectiv, cred că ar fi trebuit
să ne recunoaștem greșeala și să mergem mai departe, dar ăsta
este unul dintre cele mai grele lucruri pe care le poate face cine-
va. Să spui „am greșit, îmi pare rău". în schimb, am căutat în mod
inconștient țapi ispășitori pentru a îndepărta vina de la noi înșine.
Și nu a trebuit să căutăm prea departe. în jurul nostru erau deți-
nuți care aveau să plătească prețul pentru eșecul și stânjeneala
noastră.

6
MIERCURI TOTUL SCAPĂ
DE SUB CONTROL
în a patra zi a experimentului, mă aștept la o perioadă mai puțin
frenetică decât cea creată de problemele din nesfârșita zi de marți.
Programul nostru zilnic pare plin de evenimente interesante pen-
tru a ține în frâu volatilitatea care parcă ar domina închisoarea. Un
fost preot de închisoare vine în vizită în dimineața aceasta, pentru
a-mi da senzația de cât de reală poate fi o astfel de închisoare si-
mulată și pentru a oferi un etalon față de care să ne putem măsura.
El îmi întorcea o favoare mai veche pe care i-o făcusem, dându-i
referințe la o lucrare pe care o scria despre închisori, pentru un curs
de vară. Deși vizita sa a fost aranjată înainte de a începe studiul, va
fi de două ori utilă deoarece satisface parțial cererea Comitetului de
plângeri de a avea serviciu religios. După aceea va avea loc prima
audiere a comisiei de eliberare condiționată pentru deținuții care
vor să fie eliberați astfel. „Comisia" va fi condusă de consultantul
nostru în acest proiect, Carlo Prescott. Va fi interesant de văzut cum
face el față acestei inversiuni complete de rol, de la un fost deținut
care a cerut în mod repetat și i s-a refuzat eliberarea condiționată
la șeful unei comisii de audiere.
Miercuri totul scapă de sub control 161

Promisiunea unei alte seri de vizită după cină ar trebui să ajute
la atenuarea nervozității unor deținuți. De asemenea, plănuiesc să
accept un deținut de rezervă, în uniforma cu nr. 416, pentru a umple
locul lăsat de scandalagiul Doug-8612. Agenda de azi e foarte plină,
dar este o zi bună de muncă pentru intendentul închisorii Stan-
ford și echipa sa.
o enigmă preoțească
Părintele McDermott este un bărbat solid, de aproximativ un metru
optzeci și cinci înălțime. Este suplu și aranjat; arată de parcă face
în mod constant exerciții fizice. Părul este generos, chipul îi este
înseninat de prezența unui zâmbet larg, cu nasul fin și carnația
rumenă. Stă drept, se așază la fel de drept și are un simț al umo-
rului foarte dezvoltat. McDermott este un preot irlandez catolic,
care bate spre cincizeci de ani și are experiență de consilier pasto-
ral într-o închisoare de pe Coasta de Est.1 Cu gulerul său apretat
și costumul negru bine călcat, el este versiunea cinematografică a
preotului jovial, dar ferm. Sunt uimit de naturalețea cu care intră
și iese din rolul preoțesc. Acum este un învățat serios, acum un preot
preocupat, apoi cineva care are un contact profesional, dar întot-
deauna se întoarce la rolul principal, „Omul-preot".
în biroul intendentului discutăm lista lungă de referințe și adno-
tări pe care i-am pregătit-o, pentru a-l ajuta la un raport pe care
îl face despre violența interpersonală. Este în mod evident impre-
sionat de faptul că petrec atât de mult timp cu el și este încântat
de lista de referințe, așa că mă întreabă:
– Ce pot face pentru a vă ajuta?
– Tot ce aș vrea este să vorbiți cu cât mai mulți dintre studenții
din experimentul nostru, în timpul pe care-l aveți la dispoziție, și apoi,
pe baza mărturisirilor acestora și a ceea ce observați dumneavoastră,
156 EFECTUL LUCIFER

să-mi spuneți o părere onestă despre cât de realistă vi se pare în-
chisoarea noastră.
– Sigur, mă bucur că vă pot întoarce favoarea. O să folosesc
ca termen de comparație deținuții cu care am lucrat în instituția
de corecție din Washington, D.C., pentru care mi-am oferit servi-
ciile mai mulți ani.
– Excelent, apreciez foarte mult sprijinul dumneavoastră.
Acum este timpul să schimbăm registrul:
– Directorul a invitat deținuții care vor să vorbească cu un preot
să se înregistreze pentru acest privilegiu. Câțiva dintre ei vor să dis-
cute cu dumneavoastră, iar unii vor să se țină serviciu religios la
sfârșitul săptămânii. Doar un deținut, numărul 819, se simte rău
și vrea să doarmă mai mult, așa că nu va vorbi cu dumneavoastră.
– OK, să începem, va fi interesant, spune părintele McDermott.
Directorul a pus două scaune lângă perete, între celulele 2 și 3,
pentru preot și pentru fiecare deținut care vine la el. Aduc alt scaun
pentru mine, ca să mă așez lângă preot. Jaffe stă lângă mine, cu o
expresie foarte serioasă în timp ce escortează personal fiecare deținut
de la celula sa până la locul întrevederii. Este evident încântat de acest
scenariu care imită realitatea, cu un preot adevărat care joacă rolul
pastoral cu deținuții noștri falși. Chiar intră în rol. Eu sunt mai preo-
cupat de plângerile deținuților și de ce va face bunul părinte pen-
tru a le satisface. îi spun lui Jaffe să se asigure ca filmarea lui Curt
Banks să fie realizată în prim-planuri, dar calitatea scăzută a came-
rei noastre de înregistrat nu permite o asemenea finețe, așa cum îmi
doresc.
Majoritatea interacțiunilor iau aceeași formă.
Preotul se prezintă: „Părintele McDermott, fiule, și tu?"
Deținutul răspunde: „Sunt 5486, domnule" sau „Sunt 7258,
părinte". Doar câțiva răspund cu numele lor; ceilalți își spun numărul,
în mod curios, preotul nu clipește; sunt foarte surprins. Socializa-
rea cu rolul de deținut are efect.
„De ce ai fost acuzat?"
„Hoție" sau „Jaf armat" sau „Pătrundere prin efracție" sau „încăl-
carea articolului 459 din Codul Penal", acestea sunt răspunsurile
Miercuri totul scapă de sub control 157

obișnuite. Unii adaugă: „Dar sunt nevinovat" sau „Am fost acu-
zat de… dar nu am făcut asta, domnule."
Preotul replică apoi: „îmi pare bine să te văd, tinere" sau le
spune pe nume. îi întreabă unde locuiesc, despre familia lor, despre
vizitatori.
„De ce ai un lanț la picior?" îl iscodește părintele McDermott
pe unul dintre deținuți.
„Cred că pentru a ne împiedica să ne mișcăm liber."
Pe unii îi întreabă cum sunt tratați, cum se simt, dacă au plân-
geri și dacă le poate oferi asistență. Apoi preotul merge dincolo de
așteptările mele cu interogarea privind aspectul legal al încarcerării
lor. „A fixat cineva cauțiunea pentru tine?" îl chestionează pe unul
dintre ei. Iar pe 4325 îl întreabă serios: „Ce părere are avocatul tău
despre caz?"
De dragul varietății, continuă să-i iscodească și pe ceilalți: „Ai
spus familiei despre acuzațiile care ți se aduc?" sau „Ai vorbit deja
cu avocatul public?"
Brusc, toți suntem în „Zona crepusculară". Părintele McDermott
a alunecat el însuși adânc în rolul de preot al închisorii. Aparent,
închisoarea noastră simulată a creat o situație realistă care l-a atras
și pe părinte, așa cum a făcut cu deținuții și cu gardienii.
„Nu ni s-a permis să dăm telefon și încă nu am fost judecați,
nici nu s-a menționat vreo dată a procesului, domnule."
Preotul spune: „Ei, bine, cineva trebuie să preia cazul. Vreau să
spun că poți lupta de aici, dar ce folos ai să-i scrii președintelui Curții
de Justiție? Răspunsul va veni foarte greu. Ar fi bine ca familia să contac-
teze un avocat, pentru că tu nu ai nici o influență în starea actuală."
Deținutul PauI-1037 spune că plănuiește să fie propriul lui avo-
cat, „pentru că voi termina dreptul, în câțiva ani".
Preotul zâmbește sardonic: „Din experiența mea personală am
observat că un avocat care-și susține propria cauză devine prea im-
plicat emoțional. Știi cum se spune: «Un avocat care își apără pro-
priul caz are un client prost!»"
îl anunț pe 1037 că timpul său a expirat și-i cer directorului să-l
înlocuiască cu următorul deținut.
158 EFECTUL LUCIFER

Preotul este surprins de formalismul excesiv al „Sergentului" și
de refuzul său de a primi consiliere legală pentru că „este corect
să fac închisoare pentru crima pe care se presupune că am comis-o".
„Mai sunt și alții ca el sau este un caz special?" întreabă McDermott.
„Este cazul nostru special, părinte." Este greu să-ți placă „Sergen-
tul"; chiar și preotul îl tratează condescendent.
Deținutul 5704 exploatează cu iscusință posibilitatea de a cere
o țigară, știind că nu are voie să fumeze. După ce o aprinde și trage
un fum, îmi rânjește provocator și face semnul victoriei – replica lui
nonverbală pentru „te-am făcut". Șeful Comitetului de plângeri pro-
fită din plin de această plăcută evadare din rutina închisorii. Mă aștept
să ceară o altă țigară pentru mai târziu. Totuși, îl văd pe gardianul
Arnett care observă afrontul și știu că-l va face pe deținut să plătească
scump pentru țigara primită și pentru surâsul său șmecher.
Pe măsură ce se desfășoară întrevederile, cu conversații de rutină,
plângeri despre tratamentul rău și încălcări ale regulilor, devin mai
agitat și mai confuz.
Doar deținutul 5486 refuză să fie absorbit de acest scenariu, și
anume să se poarte ca și cum asta este o închisoare adevărată și el
este un deținut adevărat care are nevoie de ajutorul unui preot
adevărat pentru a-și recăpăta libertatea. El e singurul care descrie
situația ca pe un „experiment" – unul care scapă de sub control.
Jerry-5486 este tipul cel mai echilibrat din formație și cel mai puțin
demonstrativ. îmi dau seama că a fost o umbră până acum, nu a
fost numit de gardienii din nici o tură pentru o acțiune specială și
rareori a fost observat ieșind în evidență la vreo numărătoare sau
revoltă sau orice altceva. De acum încolo voi fi cu ochii pe el.
Următorul deținut este dornic să primească ajutorul preotului pen-
tru a avea parte de asistență legală. Totuși, el este uimit de faptul că
asta costă mulți bani. „Ei, bine, să presupunem că avocatul tău vrea
cinci sute de dolari garanție chiar acum. Ai cinci sute de dolari la tine?
Dacă nu, părinții tăi vor trebui să-i aducă mai mult, chiar acum."
Deținutul 7258 acceptă oferta preotului și-i dă numele mamei
și numărul de telefon, pentru ca ea să vorbească cu avocatul. El
spune că vărul său lucrează la biroul Avocatului public și ar putea
Miercuri totul scapă de sub control 159

să-l scoată pe cauțiune. Părintele McDermott promite să-i trans-
mită cererea, Hubbie se bucură ca și cum ar fi vorba de Moș Crăciun
care-i dă o mașină nouă sau alt cadou.
Toată înscenarea devine și mai stranie.
înainte de a pleca și după ce a vorbit serios cu șapte dintre
deținuții noștri, preotul întreabă despre deținutul retras, care ar
putea avea nevoie de ajutorul lui. îi spun gardianului Arnett să-l
încurajeze pe 819 să vorbească puțin cu preotul; l-ar putea face
să se simtă mai bine.
într-un moment de liniște, în timp ce deținutul 819 se pregă-
tește pentru întâlnirea cu consilierul pastoral, părintele McDermott
îmi mărturisește: „Toți sunt tipul naiv de deținut. Nu știu nimic
despre închisoare sau ce rol are ea. Este tipic pentru asemenea oa-
meni educați. Aceștia sunt oamenii la care vrei să ajungi pentru
a schimba sistemul penitenciar; liderii de mâine și votanții de azi, ei
sunt cei care vor modela educația comunității. Ei pur și simplu nu
știu destul despre ce înseamnă închisoarea și influența ei asupra indi-
vidului. Dar ce faceți dumneavoastră aici este bine, îi va învăța."
Iau asta ca pe un vot de încredere, înregistrez omilia sa pentru
astăzi, dar sunt la fel de confuz.
Deținutul 819 arată îngrozitor, are cearcăne negre sub ochi și părul
ciufulit. Stu-819 a făcut un lucru rău în dimineața asta. înfuriindu-se,
a rupt pernele și a împrăștiat fulgii peste tot. A fost dus în Gaură, iar
colegii de celulă au făcut curat în urma lui. A fost deprimat după
vizita părinților din seara trecută. Unul dintre colegii săi le-a spus gar-
dienilor că în timp ce părinții credeau că au avut o discuție excelentă
cu el, el a simțit exact pe dos. Ei nu i-au ascultat plângerile și nu le-a
păsat de situația lui, pe care a încercat să le-o explice, dar ei au vor-
bit întruna despre o afurisită de piesă pe care tocmai o văzuseră.
Preotul:
– Mă întreb dacă ai discutat ideea ca familia să-ți facă rost de
un avocat.
819:
– Știau că sunt deținut. Le-am spus ce se întâmplă aici, despre
numere, reguli, hărțuire.
160 EFECTUL LUCIFER

– Cum te simți acum?
– Mă doare capui; am nevoie de un doctor.
Intervin, încercând să descopăr ce fel de durere de cap are. îl
întreb dacă este o migrenă tipică sau poate de la epuizare, foame,
căldură, stres, constipație sau probleme cu vederea.
819:
– Mă simt stors. Nervos.
Apoi clachează și începe să plângă. Lacrimi mari, suspine pro-
funde. Preotul îi dă, calm, o batistă ca să-și șteargă lacrimile.
– Ei, haide, nu poate fi atât de rău! De când ești în locul ăsta?
– Doar de trei zile!
– Va trebui să fii mai puțin emotiv.
încerc să-l consolez pe 819, aranjând să ia o pauză în camera
de odihnă din incintă, de fapt în spatele separeului în care facem
înregistrările. îi spun că se poate odihni confortabil și că îi voi aduce
niște mâncare bună. Apoi vom vedea dacă durerea de cap trece
până după-amiază. Dacă nu, îl voi duce la cabinetul medical studen-
țesc, pentru un control. închei făcându-l să promită că nu va încerca
să evadeze, căci îl duc într-o zonă de securitate minimă. îl întreb
dacă se simte atât de rău încât să fie eliberat acum. El insistă că
vrea să continue și este de acord să nu încerce nimic suspect.
Preotul către 819:
– Poate că reacționezi la mirosul din locul ăsta. Aerul de aici este
greu. Este un miros neplăcut, trebuie timp ca să te obișnuiești. Totuși,
este aici, are o calitate oarecum toxică, poate prea puternică, dar
putoarea contribuie la realitatea închisorii. (Lui McDermott îi miros
urina și fecalele din închisoarea noastră, cu care noi ne-am obișnuit
și nu le mai observăm până când nu ni se atrage atenția.) Trebuie
să-ți găsește echilibrul, mulți deținuți învață să se descurce.
Când traversăm „Curtea", spre holul care duce la biroul meu, preo-
tul îmi spune că studiul funcționează ca o închisoare adevărată și
că recunoaște aici specificul „sindrom al primei condamnări" – con-
fuzie, iritabilitate, furie, depresie și emotivitate exagerată. Mă asigură
că astfel de reacții se schimbă după o săptămână, pentru că efe-
minarea nu-l ajută pe un deținut să supraviețuiască. Adaugă că are
Miercuri totul scapă de sub control 161

impresia că situația este mai reală pentru 819 decât este dispus
băiatul să admită. Suntem de acord că are nevoie de consiliere. Ob-
serv că deși buzele lui 819 îi tremură, mâinile la fel, ochii sunt
înlăcrimați, el tot nu poate să admită că nu face față aici: că vrea
afară. Cred că nu poate accepta ideea că îi este teamă, că mas-
culinitatea sa poate fi amenințată, așa că vrea ca noi – ca eu –
să insistăm să plece, ca un mod de a salva aparențele.
– Poate. Este o posibilitate interesantă, răspunde părintele
McDermott, reflectând la tot ce am discutat.
în timp ce-mi iau la revedere de la el, adaug în trecere că bunul
preot nu-i va suna pe părinți, nu-i așa?
– Firește că-i voi suna, trebuie. Este de datoria mea.
– Sigur, ce prostie din partea mea, e datoria dumneavoastră,
așa este.
(Exact de asta am nevoie, de părinți și avocați cu care să am
de-a face, pentru că un preot a făcut o promisiune pe care este
obligat să o respecte în rolul său de preot adevărat, deși știe că
asta nu este o închisoare adevărată și ei nu sunt deținuți adevărați,
dar, la naiba, spectacolul trebuie să meargă mai departe.)
Vizita preotului pune în lumină confuzia crescândă dintre rea-
litate și iluzie, dintre jocul de rol și identitatea autodeterminată. El
este un preot adevărat în lumea reală, cu experiență personală în
închisori adevărate și deși este pe deplin conștient că închisoarea
noastră este simulată, își joacă atât de profund rolul stereotip, încât
ne ajută să transformăm spectacolul în realitate. Stă drept, își ține
mâinile într-un mod specific, face gesturi mici, se apleacă în față
pentru sfaturi personale, dă din cap atotștiutor, se încruntă la pros-
tiile deținuților și vorbește cadențat, fapt care-mi amintește de copi-
lărie, de școala de duminică de la biserica Sfântul Anslem. Nu ar fi
putut întruchipa o imagine mai fidelă a unui preot nici dacă ar
fi fost trimis de la cel mai bun teatru. în timp ce-și îndeplinea misi-
unea, era ca și cum ne aflam pe platoul de filmare al unui film bizar,
iar eu admiram ce bine își joacă rolul acest actor. Vizita preotului
a transformat și mai mult experimentul nostru simulat într-o închi-
soare mai realistă. Acest lucru a fost valabil mai ales pentru deținuții
168 EFECTUL LUCIFER

care au fost capabili un timp să mențină impresia că totul „este
doar un experiment". Preotul a creat prin mesajul său un mediu
nou. Scenariul nostru era acum în mâinile lui Franz Kafka sau Luigi
Pirandello?
Tocmai atunci erupe ceva în „Curte". Deținuții țipă. Strigă tare
ceva despre deținutul 819.
Arnett:
– Deținutul 819 a făcut un lucru rău, spuneți de zece ori, tare.
Deținuții:
– Deținutul 819 a făcut un lucru rău. (Iar și iar, de multe ori.)
Arnett:
– Ce se întâmplă cu deținutul 819 pentru că a făcut lucrul rău,
deținut 3401?
– Deținutul 819 este pedepsit.
– Ce se întâmplă cu deținutul 819, 1037?
– Nu sunt sigur, domnule ofițer de corecție.
– Este pedepsit. De la început, 3401.
3401 repetă mantra, iar 1037 adaugă și mai tare:
– Deținutul 819 este pedepsit de domnul ofițer de corecție.
1037 și toți ceilalți deținuți sunt întrebați același lucru și fiecare
răspunde identic, individual și apoi colectiv.
Arnett:
– Să auzim de cinci ori, ca să fim siguri că țineți minte. Din cauza
lucrurilor rele făcute de deținutul 819, celulele voastre sunt în de-
zordine. Să auzim de zece ori.
– Din cauza a ceea ce a făcut deținutul 819, celula mea este
în dezordine.
Deținuții incantează fraza în mod repetat, dar 1037, cel care
vrea să devină avocat, nu se mai alătură grupului. Gardianul John
Landry gesticulează amenințător cu bastonul spre el, pentru a intra
în rând. Arnett oprește incantația pentru a întreba ce se întâmplă;
Landry îl informează despre nesupunerea lui 1037.
Deținutul 1037 îl provoacă pe Arnett:
– Am o întrebare, domnule ofițer de corecție. Ar trebui să spu-
nem minciuni?
Miercuri totul scapă de sub control 163

Arnett răspunde în stilul său oficial, deloc agitat, autentic:
– Nu ne interesează întrebările tale acum. Sarcina a fost desem-
nată, așa că hai să auzim. „Din cauza a ceea ce a făcut deținutul
819, celula mea este în dezordine", de zece ori.
Deținuții scandează fraza, dar pierd șirul și o fac de unsprezece ori.
Arnett:
– De câte ori vi s-a spus să declamați, deținut 3401 ?
– De zece ori.
– De câte ori ați spus-o, domnule 3401 ?
– De zece ori, domnule ofițer de corecție.
– Greșit, ați spus-o de unsprezece ori. Mai spuneți o dată cum
trebuie, de zece ori, așa cum am ordonat: „Din cauza a ceea ce a
făcut deținutul 819, celula mea este în dezordine" – de zece ori.
Toți strigă de exact zece ori.
Arnett:
– Toată lumea să stea în poziție.
Fără nici o ezitare, toți se lasă la pământ pentru flotări.
– Sus, jos, sus, jos. 5486, nu facem rulări pe burtă, ci flotări,
ține spatele drept. Jos, sus, jos, sus, jos, sus și stați jos. întoarceți-vă
pe spate pentru ridicări de picioare.
Arnett:
– Cincisprezece centimetri este măsura. Toată lumea ridică pi-
cioarele la cincisprezece centimetri înălțime și stați acolo până când
ajunge toată lumea la aceeași înălțime.
Gardianul J. Landry măsoară distanța, pentru a verifica dacă pi-
cioarele deținuților sunt ridicate la exact cincisprezece centimetri
deasupra solului.
Arnett:
-Toți odată, de zece ori: „Nu voi face greșeala comisă de 819,
domnule ofițer de corecție." Acum strigați cu toată puterea: „Nu voi
face nici o greșeală, domnule ofițer de corecție."
Toți se supun la unison. Deținutul 1037 refuză să strige, dar
contribuie la incantație, în timp ce „Sergentul" este încântat de
șansa de a-și urla supunerea în fața autorității. Apoi toți cântă foarte
politicos, ca răspuns la comanda finală a ofițerului:
164 EFECTUL LUCIFER

– Mulțumim foarte mult pentru această numărătoare frumoasă,
domnule ofițer de corecție.
Unisonul deținuților l-ar fi făcut invidios pe orice dirijor sau pe
un lider al tineretului hitlerist, mă gândesc eu. Mai mult, cât de de-
parte au ajuns – sau am ajuns noi – de la numărătorile chicotite de
duminică și atitudinile jucăușe ale noilor deținuți?
nu ești 819: a venit vremea
să pleci acasă, stuart
Când îmi dau seama că 819 poate auzi toate acestea din ca-
mera de odihnă de pe cealaltă parte a separeului, mă grăbesc să
verific. îl găsesc ghemuit și tremurând, isterizat. îl îmbrățișez, în-
cercând să-l consolez, asigurându-l că se va simți bine după ce va
pleca acasă. Spre surprinderea mea, refuză să vină cu mine la doc-
tor și apoi să se ducă acasă.
– Nu, nu pot pleca. Trebuie să mă întorc acolo, insistă el prin-
tre lacrimi.
Nu putea pleca știind că ceilalți deținuți au spus că este un
„deținut râu", că dezordinea din celula sa a determinat toată
această hărțuire a lor. Deși era în mod clar tulburat, era dispus să
se întoarcă în închisoare pentru a demonstra că nu este de fapt
un tip rău.
– Ascultă-mă cu atenție acum, nu ești 819. Ești Stuart, iar nu-
mele meu este dr Zimbardo. Sunt psiholog, nu intendent de închi-
soare, iar asta nu este o închisoare adevărată. Este doar un experiment,
iar tipii dinăuntru sunt doar studenți, ca și tine. Așa că este timpul
să te duci acasă, Stuart. Vino cu mine acum. Haide!
Se oprește din suspinat, își șterge lacrimile, se îndreaptă și se uită
în ochii mei. Arată ca un copil trezit dintr-un coșmar, asigurat de
părintele său că nu a fost vorba de un monstru adevărat și că va
fi bine după ce acceptă acest adevăr.
Miercuri totul scapă de sub control 165

– OK, Stu, hai să mergem. (Distrusesem iluzia lui, dar a mea
persista încă.)
Ducându-mă să-i dau hainele civile și să-l eliberez, mi-am amintit
că ziua lui a început cu o mulțime de necazuri care au constituit
fundalul căderii sale nervoase.
819 o zbârcește de la început
Jurnalul directorului relatează că 819 a refuzat să se trezească
la ora 6.10 azi-dimineață. A fost dus în Gaură, iar mai târziu a avut
voie să stea la baie doar jumătate din timpul acordat celorlalți. Toți,
inclusiv 819, au fost prezenți pentru numărătoarea de la 7.30, care
a durat cincisprezece minute, spunându-și numărul în mod repetat,
normal și invers. Totuși, în timpul perioadei de exerciții fizice, 819
a refuzat să participe. Un gardian a venit cu ideea pedepsei sociale
de a-i forța pe ceilalți deținuți să stea cu brațele întinse până când
819 reușește.
EFECTUL LUCIFER

819 a refuzat în continuare, iar puterea celorlalți deținuți a cedat,
brațele le-au căzut. 819 a fost dus înapoi în Gaură, unde și-a luat
micul dejun pe întuneric, dar a refuzat să mănânce oul. Este eliberat
pentru a-și îndeplini sarcina de muncă, de a curăța toaletele cu mâi-
nile goale și de a muta cutii încolo și încoace la nesfârșit și fără sens,
cu toți ceilalți deținuți. Când s-a întors în celula sa, 819 s-a încuiat pe
dinăuntru. A refuzat să curețe spinii din pătura aruncată în celulă.
Colegii săi, 4325 și înlocuitorul 8612, au fost forțați să facă muncă
suplimentară până când el s-a supus. Au mutat cutii fără nici un sens,
de la un dulap la altul. Nu s-a lăsat, ci a cerut să meargă la un doc-
tor. Ceilalți s-au înfuriat pe încăpățânarea lui, pentru care sufereau ei.
în raportul turei gardianului Ceros scrie: „Un deținut s-a încu-
iat în celulă. Ne-am luat bastoanele și am mers să-l scoatem. Nu
a vrut să iasă. l-am pus pe toți să stea la perete, cu brațele întinse.
El stătea în celulă și râdea. Nu credeam că o va face. Am renunțat.
Ceilalți deținuți ne-au urât. Eu am zâmbit și mi-am făcut treaba."
Gardianul Varnish notează, în raportul său, importanța psiho-
logică a comportamentului acestui deținut: „Aparenta indiferență
a lui 819 față de necazurile celorlalți deținuți îi supără pe aceștia."
Varnish continuă să se plângă în raportul său de lipsa de direc-
tive clare în legătură cu ceea ce le putea face deținuților. „Nu știam
care este cuantumul de forță pe care o puteam folosi de fapt, iar acest
lucru mă supăra, căci mi se părea că limitele nu erau definite clar în
acest caz."2
Vandy a relatat altă reacție: „Am continuat să fiu mai implicat
decât în ziua precedentă. îmi plăcea să hărțuiesc deținuții la 2.30
dimineața. Simțurile mele sadice erau satisfăcute când provocam
amărăciune." Asta este o afirmație remarcabilă, una pe care sunt
sigur că nu ar fi făcut-o cu patru zile înainte.
Severul gardian Arnett adaugă în raportul său: „Singura dată
când mi s-a părut că nu-mi pot juca bine rolul a fost cu 819 și 1037,
când ei se aflau în momente de dificultate evidentă. Nu am fost
atunci destul de dur pe cât ar fi trebuit să fiu."3
„în principiu, lucrul cu adevărat oprimant legat de experiența din
închisoare este că te afli complet la mila altor oameni, care încearcă
Miercuri totul scapă de sub control 167

să facă lucrurile cât mai dificile și mai neplăcute pentru tine", mi-a
spus Stu-819 mai târziu. „Pur și simplu nu suport să fiu abuzat de
alți oameni. Am un resentiment puternic acum față de gardienii
de tip fascist și simpatie profundă pentru cei plini de compasiune.
M-a încântat caracterul rebel al unor deținuți și m-au supărat compla-
cerea și obediența totală a altora. Simțul timpului mi-a fost afectat,
din moment ce clipele de tortură din fiecare zi păreau a fi un pic
mai lungi decât ar fi fost dacă m-aș fi simțit bine. Cel mai rău lucru
legat de această experiență a fost depresia totală care s-a instalat
deoarece eram hărțuit tot timpul și nu puteam ieși. Cel mai bun lucru
s-a întâmplat la final când am fost eliberat."4
Trădați de propriul nostru spion
Să ne amintim că David, care a preluat uniforma lui 8612, a
fost adus în închisoare ca spion al nostru. Din nefericire pentru noi,
el nu ne oferea informații utile, pentru că a empatizat cu cauza de-
ținuților și și-a îndreptat loialitatea către ei, aproape într-o clipită.
L-am eliberat în acea dimineață pentru a afla informații sau părerea
lui legată de ce se petrece. în interviul cu directorul și cu mine, infor-
matorul nostru eșuat și-a exprimat clar disprețul față de gardieni
și frustrarea de a nu fi capabil să-i mobilizeze pe deținuți pentru
a nu se supune ordinelor. A spus că dimineață un gardian i-a zis
să umple ibricul de cafea cu apă fierbinte în baie, dar apoi alt gar-
dian l-a pus să umple ibricul cu apă rece, admonestându-l pentru
că nu a ascultat ordinele. Ura această hărțuire „de rahat". De ase-
menea, ne-a vorbit despre distorsiunea temporală care amplifica
și contracta evenimentele și care-l făcea confuz atunci când era tre-
zit de mai multe ori pe noapte, pentru numărători interminabile.
A raportat o obtuzitate mentală, ca o ceață care înconjoară totul.
„Arbitrariul și sarcinile idioate date de gardieni sunt iritante." în
noul jău rol de informator transformat în deținut revoluționar, ne-a
povestit despre planul său de a-și energiza tovarășii în vederea
acțiunii. „Astăzi m-am hotărât să fiu un deținut de rahat. Am vrut
168 EFECTUL LUCIFER

să induc un spirit de rezistență printre deținuți. Pedeapsa de a-i
obliga pe ceilalți să facă mai mult dacă vreun deținut refuză să mun-
cească sau să iasă din celulă funcționează doar dacă ceilalți vor să
facă mai mult. Am încercat să-i determin să reziste. Dar toți au fost
dispuși să facă tot ce li s-a spus, chiar și sarcina umilitoare de a
transfera conținutul unui closet în altul și înapoi sau de a curăța
vasul de toaletă cu mâinile goale."
David a raportat că nimeni nu este supărat pe mine sau pe di-
rector, care este de obicei doar o voce care se aude la difuzor, dar
el și ceilalți sunt supărați pe gardieni, l-a spus unuia în această di-
mineață: „Domnule ofițer de corecție, crezi că atunci când slujba
asta se termină vei avea destul timp pentru a deveni din nou o ființă
umană?" Lucru pentru care, firește, a fost dus în Gaură.
Era supărat că a eșuat în încercarea sa de a-i face pe ceilalți de-
ținuți să refuze să-și țină brațele ridicate, ca pedeapsă colectivă pen-
tru dezordinea făcută de 819. Brațele le-au căzut, dar de oboseală,
nu de nesupunere. Frustrarea lui David că nu este un organizator
eficient al muncii este evidentă în raportul său.
Liniile de comunicare sunt limitate sever când toată lumea strigă
tare, nu poți opri asta. Dar în timpul perioadelor de tăcere încerc
să vorbesc cu colegii mei de celulă, însă 819 este mereu în Gaură,
iar celălalt, 4325 (Jim), este tăcut și nu prea am ce vorbi cu el. Iar
în timpul meselor, când ar fi un moment bun de a vorbi cu băieții
despre a nu ceda atât de ușor în fața gardienilor, nu ai voie să
vorbești. Este ca și cum energia rămâne în tine și nu ajunge nicio-
dată organizată și transformată în acțiune. Mă simt deprimat când
un tip îmi spune „Vreau să fiu eliberat condiționat. Nu mă enerva.
Dacă vrei să te sumețești, e foarte tare, dar eu nu am de gândi "5
David nu ne-a oferit „informații pe baza cărora să putem
acționa", de pildă planuri de evadare sau unde se află cheile cătu-
șelor. Reflecțiile sale personale au arătat însă că în mințile deținu-
ților opera o forță foarte puternică, pentru a suprima acțiunile de
grup care se opuneau opresiunii. Ei au început să se concentreze
Miercuri totul scapă de sub control 175

asupra propriei persoane, pentru a se gândi în mod egoist la ce
trebuie sâ facă fiecare pentru a supraviețui și poate pentru a fi
eliberați condiționat.
bun venit noului deținut din grup
Pentru a completa rândurile rărite ale deținuților, am acceptat
un înlocuitor, numărul 416. Acest ultim venit va juca în curând un
rol remarcabil: îl vedem mai întâi pe înregistrările video în colțul
„Curții". A intrat în închisoare cu o pungă pe cap; este dezbrăcat cu
atenție de gardianul Arnett. Este într-adevăr foarte slab. „Numai
piele și oase", cum spunea mama mea: ai putea număra fiecare
coastă de la o distanță de trei metri. Este o priveliște mai degrabă
jalnică și încă nu a început să-și dea seama ce-l așteaptă.
Arnett îi dă lent și sistematic pe tot corpul cu așa-zisa pudră de
deparazitare. în prima zi, sarcina aceasta a fost executată rapid,
pentru că gardienii aveau de înregistrat mulți deținuți. Acum, având
suficient timp la dispoziție, Arnett transformă procedura într-un
adevărat ritual de purificare. îi trage peste cap uniforma cu numărul
416, îi leagă lanțuri la picioare și-i pune pe cap un ciorap nou. Voilâl
Noul deținut este gata de acțiune. Spre deosebire de ceilalți, care
s-au acomodat treptat la exagerările zilnice ale comportamentului
arbitrar și ostil al gardienilor, 416 a fost aruncat în acest creuzet al
nebuniei cu capul înainte, fără să aibă timp de acomodare.
Am fost uluit de procedura de arestare. Ca rezervă, nu am fost
arestat, așa cum s-a întâmplat cu alții. Am fost chemat de o secre-
tară să-mi iau hârtiile și să mă prezint în holul Departamentului de
psihologie înainte de prânz. Am fost mulțumit că am primit jobul,
bucuros că am șansa asta. [Amintiți-vă că acești voluntari au fost
plătiți pentru două săptămâni de muncă.] în timp ce așteptam, a ieșit
un gardian și, după ce i-am spus numele, mi-a pus imediat cătușele.
176 EFECTUL LUCIFER

mi-a îndesat o pungă de hârtie pe cap, am coborât pe niște scări și
a trebuit să stau în picioare un timp, cu mâinile pe perete. Nu aveam
nici o idee de ce se întâmplă. Cred că mă așteptam la ceva neplăcut,
dar a fost mult mai rău decât crezusem. Nu mă așteptam să intru și
să fiu dezbrăcat și deparazitat și să fiu lovit peste picioare cu un bas-
ton. M-am hotărât să rămân cât mai detașat mental de gardieni în
timp ce-i priveam pe ceilalți deținuți jucând aceste jocuri sociale. Mi-am
spus că voi face totul ca să stau deoparte, dar pe măsură ce trecea
timpul am uitat care sunt motivele pentru care mă aflam aici. Am in-
trat cu ideea că voi câștiga niște bani. Deodată, 416 a fost transfor-
mat într-un prizonier – și încă unul extrem de uluit și supărat.6
Amazing Gr ace*: în cheie ironică
Noul deținut ajunge la timp pentru a-l auzi pe Arnett dictând
o scrisoare pe care colegii săi trebuie să o trimită potențialilor oaspeți
pentru următoarea seară de vizită. Pe măsură ce gardianul citește
textul, ei îl scriu. Apoi el cere fiecăruia să repete părți din scrisoare
cu voce tare. O versiune așa cum a fost dictată sună astfel:
Dragă mamă.
Mă simt extraordinar de bine. Mâncarea este excelentă și mereu
avem parte de jocuri și distracție. Ofițerii s-au purtat foarte bine
cu mine. Toți sunt niște tipi minunați. Ți-ar plăcea de ei, mamă.
Nu e nevoie să mă vizitezi, sunt în al nouălea cer. [Și puneți aici
numele pe care vi l-a dat mama voastră, oricare ar fi el.]
Cu sinceritate,
Fiul tău iubitor
Gardianul Markus strânge scrisorile pentru a le pune la poștă mai
târziu, firește după ce le citește, ca să nu conțină informații imper-
tinente sau plângeri incendiare. Deținuții fac față acestui nonsens
* Cântec religios (n. tr.).
Miercuri totul scapă de sub control 177

pentru că vizitele au devenit importante pentru ei – după relativ
puține zile în care nu și-au văzut familia și prietenii. Legătura cu
lumea din afară trebuie menținută, ca reasigurare că acest subsol
nu înseamnă totul.
încep să apară necazuri noi legate de problema încuietorii de
la celula 1. Șmecherul 5704 care a cerut fără rușine o țigară preo-
tului, mai devreme, continuă să deschidă ușa ca să arate că este
liber să intre și să iasă oricând. într-o manieră insinuantă, gardia-
nul Arnett aduce o funie și o leagă printre bare și de-a latul pere-
telui, apoi de celula 2. Face asta metodic, ca și cum ar fi vorba de
un concurs al cercetașilor. Fluieră valsul Dunărea albastră în timp
ce trece funia printre barele unei celule și apoi la cealaltă, pentru
a preveni deschiderea vreuneia din interior. Arnett fluieră bine. John
Landry apare la orizont și își folosește bastonul pentru a trage funia.
Cei doi gardieni zâmbesc aprobator unul la altul, pentru o treabă
bine făcută. Nimeni nu intră și nu iese din celule până când gardie-
nii nu găsesc o soluție pentru a fixa încuietoarea defectă, pe care
probabil a stricat-o 5704.
– Nu primești țigări, 5704, cât timp ușa celulei este blocată. Vei
sta în carceră când ieși.
Rich-1037 strigă amenințător din celula 2:
-Am o armă!
Arnett îl provoacă:
– Nu ai o armă, putem deschide celula oricând vrem.
Cineva strigă:
– Are un ac!
– Nu este bine să aibă așa ceva, va trebui să-l confiscăm și apoi
să-l pedepsim.
Landry bate cu bastonul tare în ușile tuturor celulelor, pentru
a le reaminti cine este șeful. Arnett bate și el în barele celulei 2,
aproape zdrobind mâinile unuia dintre deținuți, care se retrage la
timp. Apoi, ca și în timpul revoltei din dimineața celei de-a doua
zile, John Landry începe să folosească extinctorul, pulverizând tot
dioxidul de carbon rece ca gheața în celula 2. Landry și Markus își
strecoară bastoanele printre barele celulei, pentru a ține deținuții
172 EFECTUL LUCIFER

la distanță de ușă, dar un bărbat din celula 2 le fură unul dintre
bastoane. Toți încep să-i ia în râs pe gardieni. O altă nebunie este
pe cale să înceapă, acum când deținuții au o armă.
Arnett își păstrează atitudinea degajată și, după câteva discuții,
gardienii se hotărăsc să ia o încuietoare de la un birou gol și să o
instaleze în celula 1.
– Oameni buni, tot ce se întâmplă aici este o stradă cu sens
unic în fond, este vorba doar de durată, le spune el cu răbdare.
în final, gardienii triumfă încă o dată, intrând cu forța în ambele
celule și ducându-l pe băiatul rău 5704 din nou în Gaură. De data
asta nu riscă. îl leagă de mâini și de picioare, folosind funia luată
de pe ușile celulelor, înainte de a-l arunca în carceră.
Această răzvrătire duce la pierderea prânzului pentru toți de-
ținuții. Cu atât mai rău pentru 416, noul deținut. El a băut o ceașcă
de cafea și a înghițit o prăjiturică la micul dejun. Este înfometat și
nu a făcut nimic altceva decât să privească uimit la desfășurarea aces-
tor evenimente bizare. Ar fi plăcut să mănânce ceva cald, gândește
el. în locul prânzului, deținuții sunt aliniați la perete. Paul-5704 este
adus din carceră, dar rămâne legat, întins, neajutorat pe podeaua
„Curții". El este prezentat ca un exemplu din care trebuie învățat.
Gardianul Markus ordonă fiecăruia să cânte în timp ce face
sărituri, pe melodia Row, row, row your boat.
– Cum sunteți într-o formă bună azi, vom cânta Amazing Grace,
le spune Arnett. Ne vom opri la un singur vers, căci nu voi lua în
deșert numele Domnului.
Până când ceilalți deținuți se așază pe podea pentru flotări, 416
este strigat pentru prima sa apariție publică:
– lată-te aici. Jine minte asta, 416. „Amazing Grace, cât de dulce
este sunetul, să salvezi un sărman ca mine, odată am fost orb, dar
acum văd, pentru prima dată de la Dumnezeu sunt liber."
Arnett refuză să corecteze versul „pentru prima dată de la Dum-
nezeu", cum îi sugerează Paul-5704 de pe podea.
-Așa veți cânta. Versul poate nu este exact, dar așa veți cânta.
Apoi, în mod inexplicabil, schimbă ultimul vers în „de la prima
oră când l-am văzut pe Dumnezeu sunt liber".
Miercuri totul scapă de sub control 173

Arnett, care evident știe că fluieră bine, fluieră Amazing Grace
din nou, într-o armonie perfectă. Deținuții îl aplaudă într-un gest
frumos și spontan de apreciere a talentului său, în ciuda faptului
că-l disprețuiesc pentru atitudinea sa și pentru cruzimea manifes-
tată împotriva lor. în timp ce gardienii Landry și Markus se lungesc
pe masă, deținuții cântă, dar este evident că sună fals și nu sunt
la unison. Arnett se supără:
– l-am luat pe oamenii ăștia din ghetoul de pe Sixth Street din
San Francisco, sau ce? Să auzim din nou.
Scandalagiul 5704 face altă încercare de a corecta cuvintele
greșite, dar Arnett folosește această ocazie pentru a-și exprima clar
punctul de vedere.
– Firește, există o discrepanță aici; veți cânta versiunea de în-
chisoare a Amazing Grace. Nu contează că este greșită, pentru că
gardienii au mereu dreptate. 416, ridică-te în picioare, și, în timp
ce restul fac flotări, cântă Amazing Grace, așa cum am dictat.
La doar câteva ore după încarcerare, 416 este adus în centrul
atenției de Arnett, care-l izolează de ceilalți colegi și îl forțează să
execute o sarcină fără sens. înregistrările video ale acestui moment
trist îl prezintă pe noul deținut cântând cu o voce ascuțită acest
cântec de libertate spirituală. Umerii căzuți și privirea orientată în
jos fac ca disconfortul să fie evident, iar apoi totul se înrăutățește
când este corectat și trebuie să repete cântecul, în timp ce tovarășii
lui sunt forțați să facă flotări… Ironia de a primi ordinul de a cânta
un cântec despre libertatea spirituală în această atmosferă opri-
mantă, unde cântecul oferă cadența pentru executarea unor flotări
fără sens, nu-i scapă lui 416. El jură să nu fie zdrobit de Arnett sau
de alt gardian.
Nu este clar de ce Arnett l-a individualizat în felul acesta. Poate
este doar o tactică de a-l pune mai repede în oala cu presiune. Sau
poate că ceva din aspectul jerpelit al lui 416 îl jignește pe un gar-
dian, care are tendința de a fi meticulos și de a arăta îngrijit.
– Acum că aveți chef de cântat, 416 va cânta Row, row, row
your boat, în timp ce toți ceilalți stau pe spate cu picioarele în aer.
Vreau să fie destul de tare, încât iubitul lui 5704, Richard Nixon, să
174 EFECTUL LUCIFER

audă, oriunde ar fi. Picioarele sus. Sus! Sus! Să mai auzim de câ-
teva ori, subliniind în special ultimul vers, „Viața este doar un vis".
Deținutul Hubbie-7258, păstrând încă ironia momentului, în-
treabă dacă pot cânta „Viața din închisoare este doar un vis".
Deținuții răcnesc literalmente cântecul în acest moment, iar piep-
turile lor se îngreunează cu fiecare cuvânt. Viața este din ce în ce
mai ciudată.
întoarcerea cameramanuîui de la televiziune
în această după-amiază am primit vizita cameramanuîui de la
postul TV local din San Francisco, KRON. A fost trimis să facă un
reportaj scurt, ca urmare a celui de duminică, acesta stârnind un
oarecare interes, l-am dat voie să filmeze doar din spatele ferestrei
noastre de observație și să vorbească doar cu directorul și cu mine
despre progresul studiului. Nu voiam să am vreo interferență exte-
rioară care să tulbure dinamica dintre deținuți și gardieni. Nu am
putut vedea reportajul TV pe care l-a făcut în acea seară pentru că
am fost implicați în multe probleme urgente, care necesitau toată
atenția noastră.7
la revedere, tură de zi,
bună seara, tură de noapte
– Este timpul să vă pregătiți pentru serviciul religios de dumi-
nică, le spune Arnett deținuților, deși este abia miercuri. Toată lumea
să stea în cerc și să se țină de mâini, ca într-o ceremonie religioasă.
Spuneți: „Bună, 416, sunt colegul tău, 5704." Apoi fiecare dintre
voi îi urează bun venit noului vostru camarad.
Ei continuă aceste saluturi în cerc, în ceea ce devine o ceremo-
nie pioasă. Sunt surprins că Arnett s-a gândit să includă această
Miercuri totul scapă de sub control 181

activitate comună sensibilă. Dar apoi el strică totul, punându-i să
țopăie în cerc cântând De jur împrejurul lui Roșie, în timp ce 416
stă în mijloc.
înainte de a încheia ziua, Arnett mai face o numărătoare, în care
John Landry preia comanda, dictând cum se va cânta. Este prima
numărătoare a lui 416 și el dă din cap uimit de faptul că ceilalți
execută orice comandă la unison. Arnett continuă tratamentul dez-
umanizant până în ultimul minut al turei sale.
– Mi-a ajuns, duceți-vă înapoi în cuștile voastre. Faceți curățenie
în celule, ca atunci când vin vizitatorii să nu fie îngrețoșați de as-
pectul lor. Pleacă fluierând Amazing Grace, dar nu înainte de a
adăuga: Pe curând, oameni buni! Pe mâine, fanilor!
Landry intervine și el:
– Vreau să mulțumiți ofițerilor de corecție pentru timpul pe care
l-au petrecut azi cu voi.
Ei pronunță un ezitant „Mulțumim, domnilor ofițeri de corecție".
John Landry nu este convins de acest „mulțumesc" de rahat și-i pune
să strige mai tare, în timp ce parcurge „Curtea" cu Markus și Arnett.
Când ies din scenă, intră tura de noapte, în distribuție John Wayne
și echipa sa harnică.
Noul deținut 416 ne-a povestit mai târziu despre frica pe care
o simțea față de gardieni:
Eram terifiat de fiecare schimbare a turelor. Știam din prima
seară că am făcut o prostie când m-am oferit voluntar pentru acest
studiu. Prioritatea mea era să ies cât mai curând posibil. Asta ai face
în închisoare dacă ai avea cea mai vagă posibilitate. Și asta era o
închisoare adevărată, condusă de psihologi, nu de stat. Am făcut
față acestei provocări începând greva foamei, refuzând să mănânc
și îmbolnăvindu-mă, ca să-l elibereze pe 416. Acesta era planul pe
care aveam să-l respect, indiferent de consecințe.8
La cină, deși îi era foarte foame acum, 416 și-a urmat planul și
a refuzat să mănânce.
Hellmann:
176 EFECTUL LUCIFER

– Hei, băieți, avem cârnați fierbinți ia cină.
– Nu pentru mine, domnule, refuz să mănânc mâncarea pe care
mi-o dați, spune 416 ușor.
– Asta e o încălcare a regulamentului pentru care vei fi pedep-
sit corespunzător.
– Nu contează, nu voi mânca din cârnații voștri.
Ca pedeapsă, Hellmann îl duce pe 416 în Gaură, iar Burdan in-
sistă să țină câte un cârnat în fiecare mână. După ce toți ceilalți au
terminat de mâncat, 416 trebuie să stea și să se uite la mâncarea
sa, o farfurie cu doi cârnați reci. Acest act neașteptat de rebeliune
i-a înfuriat pe gardienii din tura de noapte și în special pe Hellmann,
care credea că în seara asta totul era sub control și nu vor fi inci-
dente, după ce s-au rezolvat problemele din seara trecută. Acum
„scandalagiul" ăsta provoca necazuri și i-ar putea incita și pe cei-
lalți să se revolte, tocmai când toți păreau complet dominați și
supuși.
Hellmann:
– Nu vrei să mănânci doi cârnați împuțiți? Vrei să iau cârnații
ăștia și să ți-i înfig în fund? Asta vrei? Vrei să-i iau și să ți-i înfig
în fund?
416 rămâne supus, uitându-se în jos, inexpresiv, la farfuria cu
cârnați.
Hellmann își dă seama că este timpul să pună în aplicare tac-
tica „dezbină și stăpânește":
– Ascultă aici, 416, dacă nu-ți mănânci cârnații, ăsta este un
act de insubordonare a cărui consecință va fi faptul că nici un deținut
nu va avea dreptul la vizită în seara asta. Ai auzit?
– îmi pare rău să aud asta. Acțiunile mele personale nu ar tre-
bui să aibă consecințe pentru ceilalți, răspunde 416 cu aroganță.
– Nu sunt reacții personale, ci ale deținuților, și eu voi hotărî
consecințele, urlă Hellmann.
Burdan îl aduce pe Hubbie-7258 ca să-l convingă pe 416 să-și
mănânce cârnații. 7258 spune:
– Mănâncă-ți cârnații, OK?
Burdan adaugă:
Miercuri totul scapă de sub control 177

– Spune-i de ce.
7258 continuă, zicăndu-i colegului său că nici unul nu va avea
parte de ore de vizită dacă el nu-și mănâncă porția de cârnați.
– Nu-ți pasă de asta? Doar pentru că tu nu ai prieteni… Mănâncă
pentru deținuți, nu pentru gardieni, bine? adaugă Burdan, pu-
nându-l pe 416 în conflict cu ceilalți colegi.
Hubbie-7258 continuă să vorbească cu 416, încercând, cu
blândețe, să-l determine să mănânce cârnații pentru că iubita sa,
Mary Ann, îl va vizita curând, și el nu ar vrea să i se ia acest pri-
vilegiu din cauza unor cârnați amărâți. Burdan continuă să arbo-
reze mai mult din disprețul lui Hellmann în stilul său dominant:
– 416, care este problema ta? Răspunde, băiete! Da, care-i
problema?
416 începe să explice că este în greva foamei, pentru a protesta
împotriva acestui tratament abuziv și a încălcărilor contractului.
– Și ce naiba are asta de-a face cu cârnații? Ei, bine, ce?
Burdan este furios și lovește cu bastonul în masă, cu o bubui-
tură atât de puternică, încât are ecou de-a lungul pereților „Curții",
cu reverberații amenințătoare.
– Răspunde-mi la întrebare, de ce nu mănânci cârnații?
Cu o voce abia perceptibilă, 416 continuă să-și susțină protes-
tul non-violent, â la Gandhi. Burdan nu a auzit niciodată de Ma-
hatma Gandhi și vrea un motiv mai bun.
– Spune-mi care-i legătura dintre aceste două lucruri, eu n-o văd.
Apoi 416 pune punctul pe „i", amintindu-le celor aflați în apro-
piere că gardienii încalcă contractul pe care l-a semnat el când s-a
oferit voluntar pentru acest experiment.
(Sunt uluit că toți ignoră acest lucru. Gardienii sunt acum com-
plet absorbiți de închisoarea lor iluzorie.)
– Nu-mi pasă de nici un contract, țipă Burdan. Ești aici pentru
că meriți, 416. Așa ai ajuns aici, ai încălcat legea. Aici nu este o creșă.
Tot nu înțeleg de ce nu mănânci cârnații ăia. Credeai că asta este
o creșă, 416? Crezi că poți încălca legea și să ajungi apoi la creșă?
Burdan continuă să spună că 416 nu va fi un băiat prea fericit
când colegii săi de celulă vor trebui să doarmă fără pat, pe podea.
178 EFECTUL LUCIFER

Totuși, tocmai când pare că-l va pocni pe 416, Burdan se întoarce
furios. în schimb, își lovește bastonul în palmă și-i ordonă:
– Treci înapoi în Gaură.
416 știe drumul.
Burdan ridică pumnul în fața ușii carcerei, scoțând un sunet asur-
zitor care reverberează în interiorul depozitului întunecat.
– Acum fiecare dintre voi mulțumiți-i lui 416 pentru că v-a luat
dreptul la vizită, mergeți la ușa Găurii și spuneți „mulțumesc".
Fiecare deținut face asta, bătând la ușa depozitului „cu poftă",
cu excepția lui 5486, Jerry, care face asta fără tragere de inimă.
Hubbie-7258 este foarte enervat de această răsturnare neașteptată
a sorții sale.
Pentru a sublinia ideea, Hellmann îl scoate din Gaură pe 416,
care ține încă în mână cei doi cârnați. Apoi el face încă o numără-
toare chinuitoare de unul singur, fără a-i da lui Burdan vreo șansă
să participe. Gardianul bun Landry nu se vede nicăieri.
Asta este șansa lui Hellmann de a distruge orice posibilitate ca
deținuții să fie solidari și ca 416 să devină un erou revoltat.
– Acum toți veți suferi pentru că acest deținut refuză să facă un
lucru simplu, cum este să mănânce cina, fără nici un motiv. Ar fi
altceva dacă ar fi vegetarian. Spuneți-i în față ce credeți despre el.
Unii zic: „Nu fi așa prost"; alții îl acuză că este infantil.
Asta nu a fost destul de bine pentru „John Wayne":
– Spuneți-i că este un pămpălău.
Câțiva se supun, dar nu și „Sergentul". Din principiu, „Sergen-
tul" refuză să spună obscenități. Acum, cu doi care îl desfid în același
timp, Hellmann își concentrează întreaga furie spre „Sergent", hăr-
țuindu-l fără milă, urlând la el că este un „tâmpit" și chiar mai rău,
insistând să-i spună lui 416 că este un „ticălos".
Numărătoarea dură continuă neîntrerupt timp de o oră, înche-
indu-se doar când la ușă apar vizitatorii. Vin în „Curte" și le spun
gardienilor că orele de vizită trebuie respectate. Nu le place această
intruziune în domeniul lor de putere, dar acceptă, ezitând. Există
oricum timpul de după vizită, pentru ca ei să continue înfrângerea
rezistenței deținuților.
Miercuri totul scapă de sub control 185

Deținuții obedienți primesc vizitatori
Doi dintre cei mai obedienți deținuți, Hubbie-7258 și „ Sergen-
tul "-2093, care au prieteni sau rude în apropiere, au voie să primească
doar vizite scurte în această seară. 7258 este extrem de fericit la
vederea frumoasei lui prietene. Ea îl pune la curent cu noutățile
despre prietenii comuni, iar el ascultă stând cu capul în mâini. în tot
acest timp, Burdan stă lângă ei în picioare, învârtindu-și lejer basto-
nul mic și alb. (A trebuit să le dăm înapoi pe cele negre împrumu-
tate de la departamentul de poliție.) Burdan este în mod evident
impresionat de frumusețea ei și le întrerupe frecvent conversația, cu
întrebări și comentarii.
Hubbie îi spune lui Mary Ann că este important să „încerci să
te stăpânești, nu este chiar așa de rău aici, dacă cooperezi".
Prietena:
– Și tu cooperezi?
7258 (râzând):
– Da, ei mă obligă.
Burdan intervine:
– Ei, bine, a existat o mică tentativă de evadare.
Prietena:
– Am auzit de asta.
7258:
– Nu mi-a plăcut deloc ziua asta. Nu avem nimic; nici un pat, nimic.
îi spune că a trebuit să curețe spini din păturile murdare și alte
sarcini neplăcute. Totuși rămâne neînfricat, zâmbește și o ține de
mână în cele zece minute cât durează vizita. Burdan o escortează
afară, iar deținutul se întoarce în celula singuratică.
Celălalt deținut care are drept de vizită este „Sergentul", vizitat
de tatăl lui. Acesta se laudă cu faptul că respectă întocmai regulile.
– Există șaptesprezece reguli… Le-am memorat. Regula elemen-
tară este să te supui gardienilor.
Tatăl:
– Vă pot pune să faceți orice?
, – Da, mă rog, aproape orice.
186 EFECTUL LUCIFER

– Și ce drept au să facă asta?
își freacă fruntea, aparent tulburat de starea fiului său. Este al
doilea vizitator în mod evident supărat. Seamănă cu mama deți-
nutului Rich-1037 – care avea dreptate să fie îngrijorată, având în
vedere câ el a încălcat regulamentul în ziua următoare. Totuși, „Ser-
gentul" pare făcut dintr-un aluat mai dur.
„Sergentul":
– Ei conduc închisoarea.
Tatăl întreabă de drepturile civile, dar Burdan intervine foarte dur:
– El nu are drepturi civile.
Tatăl:
– Ei, bine, eu cred că da, poate…
(Nu am putut auzi clar argumentația sa în fața lui Burdan, care
nu se teme de acest civil.)
Burdan:
– Oamenii din închisori nu au drepturi civile.
Tatăl (exasperat):
– Oricum, cât timp avem voie să vorbim aici?
– Doar zece minute, răspunde Burdan.
Tatăl își dispută timpul rămas. Burdan le îngăduie încă cinci mi-
nute. Tatăl ar vrea mai multă intimitate. Asta nu este permis vizi-
tatorilor în închisoarea noastră, răspunde Burdan. Tatăl se supără
și mai tare, dar, în mod remarcabil, și el urmează regulile și acceptă
această încălcare a drepturilor sale de către un puști care joacă rolul
de gardian! Tatăl întreabă mai multe despre reguli, „Sergentul"
vorbește despre numărătoare, „exerciții", sarcini și stingere.
Tatăl:
– Așa te așteptai că va fi?
– Mă așteptam să fie mai rău.
Neîncrezător, tatăl exclamă:
– Mai rău? De ce mai rău?
Burdan intervine din nou. Tatăl este acum în mod clar iritat
de prezența nedorită a acestuia. Gardianul îi spune că la înce-
put au existat nouă deținuți, iar acum sunt doar cinci. Tatăl în-
treabă de ce.
Miercuri totul scapă de sub control 181

„Sergentul":
– Doi au fost eliberați condiționat, iar doi sunt într-un loc de
maximă securitate.9
– Unde?
– Nu știu exact.
Tatăl întreabă de ce sunt în această situație.
„Sergentul":
– Au existat probleme disciplinare. De dispoziție.
Burdan răspunde în același timp:
– Pentru că au fost răi.
Tatăl:
– Ai impresia că ești în închisoare?
„Sergentul" (râzând, evită un răspuns direct):
– Ei, bine, nu am fost niciodată până acum în închisoare.
Tatăl râde. Rămân singuri în timp ce Burdan se îndepărtează,
pentru că a auzit un zgomot puternic afară.
în lipsa iui, cei doi vorbesc despre audierea „Sergentului" pen-
tru eliberare condiționată, pe care este sigur că o va primi pentru
că a fost cel mai supus deținut până acum. Totuși, are o îngrijorare
majoră:
– Nu știu care sunt criteriile pentru a obține eliberarea condiționată.
– A trecut timpul, anunță Geoff Landry.
Tatăl și fiul se ridică în picioare, cu intenția de a se îmbrățișa,
dar își strâng doar mâinile, bărbătește, și își iau la revedere.
Homofobia își ițește capul urât
Când mă întorc de la cina frugală de la bufetul studenților, îl,
văd pe scandalagiul 5704 stând în picioare în mijlocul „Curții", cu
un scaun pe cap. Un scaun deasupra capului! Hellmann țipă la „Ser-
gent", iar Burdan intervine. Deținutul bun Jerry-5486, care a fost
aproape anonim, stă pasiv lângă perete, în timp ce 7258 face flotări.
Aparent, 416 este din nou la carceră. Hellmann îl întreabă pe 5704
de ce are scaunul pe cap – el i-a ordonat să-l poarte ca pe o pălărie.
182 EFECTUL LUCIFER

Deținutul răspunde sfios că pur și simplu execută ordinele. Pare des-
curajat; toată vitejia pare să se fi scurs din 5704. Burdan îi spune
să nu se uite așa stupid și să pună scaunul deoparte. Apoi Burdan
bate la ușa Găurii cu bastonul:
– Te distrezi bine aici, 416?
Este timpul ca Hellmann să preia comanda, ca regizor al spectaco-
lului din seara asta. El îl dă pur și simplu pe Burdan deoparte. (Nu se
vede gardianul bun Geoff Landry în „Curte", în urma vizitelor.)
– în timp ce ești cu mâinile în aer, 7258, de ce nu-l imiți pe Fran-
kenstein? 2093, poți fi mireasa lui Frankenstein, stai chiar aici. Tu
du-te acolo, îi spune „Sergentului".
„Sergentul" întreabă dacă trebuie să joace.
– Firește, trebuie să joci. Tu o să fii mireasa lui Frankenstein, iar
7258, tu ești Frankenstein. Vreau să mergi ca Frankenstein și să
spui că-l iubești pe 2093.
Când 7258 începe să meargă spre mireasa sa, Burdan îl oprește.
– Nu așa merge Frankenstein. Nu ți-am cerut să mergi ca tine.
Hellmann îl prinde pe Hubbie-7258 de braț, foarte agresiv, îl
trage înapoi și-l pune să meargă asemenea lui Frankenstein.
7258:
– Te iubesc, 2093.
– Apropie-te! Apropie-te! strigă Burdan.
7258 este la câțiva centimetri de „Sergent".
– Te iubesc, 2093.
Hellmann îi împinge aproape, cu mâinile pe spatele lor până
când li se ating piepturile.
Din nou, Hubbie-Frankenstein spune:
– Te iubesc, 2093.
Hellmann îl ceartă pe „Sergent" pentru că zâmbește.
– Ți-am spus eu că poți zâmbi? Nu este amuzant. Treci jos și
fă zece flotări!
în timp ce deținutul 7258 își ține brațele întinse în fața lui, cu spa-
tele la perete, cămașa se ridică dezvăluind parțial organele genitale.
„Sergentului" i se spune să zică celuilalt deținut, Jerry-5486, că îl
iubește; el se supune, ezitând.
Miercuri totul scapă de sub control 183

– Ei, bine, nu este drăguț? Nu este drăguț? râde Burdan.
Hellmann vine acum în fața lui 5486.
– Zâmbești? Poate și tu îl iubești. Vrei să te duci acolo și să-i spui?
Jerry-5486 face asta fără ezitare, dar zice încet:
– 2093, te iubesc.
Hellmann trece de la un deținut la altul cu atacurile sale verbale.
– Lasă brațele jos, 7258. De aceea puți așa de tare.
– Acum voi toți, deținuți împuțiți, treceți pe podea, o să faceți
săritura broaștei.
încep să sară, dar se împiedică pentru că saboții le alunecă din
picioare, iar cămășile li se ridică și le expun organele genitale, în timp
ce ei sar peste corpurile aplecate ale colegilor. Nu pot sări bine, iar
lui Burdan nu prea-i place acest joc. Poate că i se pare că acțiunea
este prea sexuală sau prea homosexuală pentru gustul lui. Hellmann
simplifică jocul, punându-i doar pe 2093 și pe 5704 să joace îm-
preună. Ei continuă să sară, iar Burdan scoate sunete guturale.
Jocul bomoerotic are un impact pervers asupra lui Hellmann.
– Așa o fac câinii, nu? Nu așa o fac câinii? Este gata, nu-i așa,
cum stă în spatele tău, în stil câinesc? De ce nu faci ca un câine?
Când deținutul Paul-5704 s-a plâns că gardienii hărțuiesc de-
ținuții, sunt convins că șeful Comitetului de plângeri din închisoa-
rea Stanford nu și-a imaginat niciodată că abuzul jignitor al
gardienilor va ajunge vreodată la acest nivel. Este în mod clar deran-
jat și-i spune lui John Wayne că ceea ce i s-a cerut să facă este
„un pic obscen".
Hellmann primește observația ca pe o palmă:
– Și eu cred că fața ta este un pic obscenă. Ce-ar fi să conti-
nui săriturile și să taci?
Geoff Landry intră în scenă, stând chiar în spatele lui 5704 și
privind totul. Este în mod evident interesat de felul în care se
desfășoară evenimentele, dar își ține mâinile în buzunare pentru a-și
păstra neutralitatea și masca de indiferență. Nu poartă ochelarii de
soare care-i amplifică anonimatul, deși directorul i-a spus să-i poarte.
– îmi pare rău că ofensez firea delicată a acestui deținut sen-
sibil, spune Hellmann, în bătaie de joc.
184 EFECTUL LUCIFER

Burdan reușește să încheie jocul, pe care l-a considerat dez-
gustător încă de la început.
– M-am săturat de jocul ăsta, este ridicol.
Se întorc la jocul lor tradițional, numărătoarea.
„sergentul" dezvăluie
o nouă identitate morală
Hellmann s-a plictisit. Merge încolo și încoace de-a lungul liniei
formate de deținuți. Deodată se întoarce și-și revarsă furia asupra
„Sergentului":
– De ce ești așa un pupincurist?
– Nu știu, domnule.
– De ce încerci atât de mult să fii obedient?
„Sergentului" nu îi este frică de el și intră în joc:
– Este în firea mea să fiu obedient, domnule ofițer de corecție.
– Ești un mincinos. Ești un împuțit de mincinos.
– Dacă spuneți dumneavoastră, domnule ofițer de corecție.
Hellmann devine și mai obscen, excitat poate de jocurile sexuale
anterioare:
– Dacă ți-aș ordona să stai culcat și să fuți podeaua, ce ai face
atunci?
– Aș spune că nu știu cum s-o fac, domnule ofițer de corecție.
– Dacă ți-aș spune să vii aici și să-l lovești pe prietenul tău, 5704,
în față, cât de tare poți?
„Sergentul" își păstrează cumpătul:
– Mi-e teamă că sunt incapabil să fac asta, domnule ofițer de
corecție.
Hellmann îl ia în râs și se întoarce, doar pentru a se răsuci spre
o nouă victimă. în timp ce deschide ușa Găurii, Hellmann, ca un
clovn, strigă:
Miercuri totul scapă de sub control 185

– Am pe cineva aici potrivit pentru oricine. De ce nu vă uitați
la omul ăsta? 416, să nu pleci nicăieri!
416 clipește din întuneric la deținuții și la gardienii adunați, care
se uită la el. Ține câte un cârnat în fiecare mână!
Burdan:
– Cum de te ții de cârnați, 416?
-încă nici nu a mâncat nici un cârnat, spune Hellmann, iar grama-
tica sa de obicei bună se strică pe măsură ce devine mai emoțional.
Și știți ce înseamnă asta pentru voi ceilalți?
Deținuții răspund în cunoștință de cauză:
– Nu avem pături în seara asta.
– Așa este, înseamnă că nici unul nu primește pături în seara
asta! Veniți aici pe rând și încercați să-i spuneți lui 416 să-și mănânce
cârnații. Să începem cu tine, 5486.
Deținutul vine către ușă, se uită în ochii lui 416 și-i zice cu
blândețe:
– Mănâncă porția aia de cârnați dacă vrei, 416.
– Ăsta e un mod tâmpit de a-i spune să facă ceva, 5486, îl ad-
monestează Burdan. Cred că nu vrei pătură în seara asta. Următorul,
7258, spune-i.
Spre deosebire de primul tânăr din linie, 7258 urlă la deținutul rebel:
– Mănâncă-ți cârnații, 416, sau te bat!
Lui Hellmann îi place această exprimare a animozității dintre de-
ținuți și rânjește larg.
– Așa mai merge! 5486, vino aici și spune din nou. Zi-i că-l bați
dacă nu-și mănâncă porția de cârnați.
Deținutul se supune umil.
– 2093, vino aici și spune-i că-l bați la cur.
„Sergentul" face o afirmație mișcătoare:
– îmi pare rău, domnule, nu voi folosi un cuvânt urât împotriva
altei ființe umane.
– La ce anume obiectezi?
– Obiectez la cuvântul pe care l-ați folosit.
Hellmann încearcă să-l facă să spună „cur", dar trucurile sale
nu funcționează.
186 EFECTUL LUCIFER

– Ce cuvânt? Bat? Nu vrei să spui „te bat", asta e? Atunci
despre ce vorbești?
„Sergentul" încearcă să se facă înțeles, dar Hellman îl întrerupe:
-Ți-am dat un ordin!
Hellmann este frustrat de refuzul „Sergentului" de a executa
ordinele. Pentru prima dată, robotul aparent fără minte a demon-
strat că are coloană vertebrală și suflet.
– Acum vino aici și spune-i ce ți-am zis.
„Sergentul" continuă să se scuze, dar rămâne ferm.
-îmi pare rău, domnule ofițer de corecție. Nu sunt capabil de asta.
– Ei, bine, nu ești capabil să ai un pat în seara asta, vrei să spui?
Menținându-și poziția, „Sergentul" își exprimă clar valorile:
– Prefer să rămân fără pat decât să spun asta, domnule ofițer
de corecție.
Hellmann scoate fum pe nări. Se îndepărtează câțiva pași și apoi
se întoarce spre „Sergent", ca și cum ar vrea să-l execute pentru
nesupunerea sa în fața întregii audiențe. Gardianul bun Geoff Lan-
dry simte tensiunea momentului și propune un compromis:
– Du-te și spune-i că o să-l bați la spate, atunci.
– Da, domnule ofițer de corecție, spune „Sergentul". Apoi merge
și i se adresează lui 416: Mănâncă-ți cârnații sau te voi bate la spate.
Landry întreabă:
– Ești convins?
– Da… Nu, domnule ofițer de corecție. îmi pare rău, nu sunt
convins.
Burdan îl întreabă de ce minte.
– Am făcut ce mi-a ordonat domnul ofițer de corecție să fac,
domnule.
Hellmann intervine în apărarea colegului său:
– Nu ți-a spus să minți.
Burdan își dă seama că „Sergentul" capătă superioritate prin
faptul că își menține ridicat nivelul statutului moral, ceea ce i-ar putea
influența pe ceilalți. întoarce lucrurile în altă direcție.
– Nimeni nu vrea să minți aici, 2093. Așa că, ce-ar fi să te în-
tinzi pe jos?
Miercuri totul scapă de sub control 193

îl pune pe „Sergent" să se întindă cu fața în jos și cu brațele
desfăcute.
– Acum fă niște flotări din poziția asta.
Hellmann intervine:
– 5704, du-te acolo și stai pe spatele lui.
După mai multe indicații despre cum să facă flotări din poziția
asta, „Sergentul" este destul de puternic.
– Și nu-l ajuta. Acum fă o flotare. 5486, stai și tu pe spatele lui,
cu fața în cealaltă parte. Acesta ezită. Haide, pe spatele lui, acum!
Deținutul se supune. împreună, gardienii îl forțează pe „Sergent"
să facă o flotare cu 5486 și 5704 stând pe spatele său (ei stau acolo
fără ezitare). „Sergentul" se chinuie, folosindu-se de toată forța
și mândria sa pentru a face o flotare completă. Se chinuie să se ri-
dice de la podea, dar cade sub greutatea poverii sale umane. Cu-
plul diabolic izbucnește în râs, bătându-și joc de „Sergent". Nu au
terminat cu umilirea lui, dar refuzul încăpățânat al lui 416 de a-și
mânca porția de cârnați are consecințe mult mai presante pentru
acești gardieni. Hellmann zice:
– Pur și simplu nu înțeleg ce e chestia asta cu cârnații, 416. Nu
înțeleg cum putem face atâtea numărători și ne simțim atât de bine,
iar în seara asta pur și simplu o dăm în bară. De ce?
în timp ce Hellmann caută un răspuns simplu, Burdan vorbește
încet cu 416 despre cârnați, încercând altă tactică.
– Ce gust au? Mm, sunt sigur că o să-ți placă după ce-i guști.
Hellmann repetă întrebarea mai tare, în caz că vreunul dintre
cei prezenți nu a auzit:
– De ce avem atâtea numărători bune și apoi tu o dai în bară
în seara asta?
în timp ce gardianul așteaptă răspunsuri explicite, 7258 răspunde:
– Nu știu; cred că suntem niște ticăloși, domnule ofițer de corecție.
„Sergentul" răspunde:
– Chiar nu-mi dau seama, domnule ofițer de corecție.
Hellmann profită de altă șansă de a se răzbuna pe „Sergent"
pentru nesupunerea sa anterioară victorioasă:
– Tu ești un ticălos?
188 EFECTUL LUCIFER

– Dacă spuneți dumneavoastră, domnule ofițer de corecție.
– Dacă spun eu? Vreau să spui tu.
„Sergentul" își menține poziția:
-îmi pare rău, domnule, obiectez la un astfel de limbaj. Nu pot
spune asta.
Burdan intervine:
– Tocmai ai zis că nu poți spune asta altor ființe umane, 2093.
Dar acum am o întrebare diferită. Nu poți spune asta despre tine?
„Sergentul" contraatacă:
– Mă consider o ființă umană, domnule.
– Te consideri o ființă umană?
– Am făcut afirmația că nu pot spune asta altei ființe umane.
– Asta te include și pe tine?
„Sergentul" răspunde calm, măsurat, alegându-și cu grijă cuvin-
tele, ca și cum se află la o dezbatere la facultate:
– Afirmația nu m-ar fi inclus inițial și pe mine, domnule. Nu mă
gândesc să-mi spun asta mie. Motivul este că aș fi… Oftează și
apoi începe să mormăie și devine tulburat emoțional.
Hellmann:
– Asta înseamnă că tu ai fi un ticălos, nu-i așa?
– Nu, domnule.
– Ba da, ai fi.
– Da, dacă spuneți dumneavoastră, domnule ofițer de corecție.
Burdan:
– Ai spune lucruri foarte urâte despre mama ta, asta ai face, 2093.
Burdan vrea să ia parte și el la acțiune, dar Hellmann vrea să
conducă jocul și nu se bucură de intruziunile acestuia.
Hellmann:
– Ce ai fi? Ce ai fi? Ai fi un bastard?
– Da, domnule ofițer de corecție.
– Ei bine, să te aud cum spui.
– îmi pare rău, domnule. Nu voi spune asta.
– De ce naiba?
– Pentru că nu folosesc un limbaj necuviincios.
– Ei, bine, cum s-ar aplica la tine? Ce ești tu?
Miercuri totul scapă de sub control 189

– Sunt orice doriți dumneavoastră să fiu, domnule ofițer de corecție.
– Ei, bine, dacă spui asta, dacă spui că ești un bastard – vrei să
știi ceva -, tocmai mi-ai dovedit punctul de vedere. Că ești un bas-
tard. Tu zici asta. Așa că de ce nu vrei să spui tare?
– îmi pare rău, domnule, nu o voi face.
Hellmann simte că a pierdut altă provocare și se întoarce la tac-
tica „dezbină și stăpânește", care s-a dovedit atât de eficientă până
atunci:
– Acum, băieți, vreți să dormiți bine în noaptea asta, nu?
Toți spun:
– Da, domnule!
– Ei, bine, cred că va trebui să așteptăm un pic, să-l lăsăm pe
2093 să se gândească la ce bastard este. Și apoi poate că ne va
spune și nouă.
(Asta este o luptă neașteptată pentru putere între gardianul cel
mai însetat de putere și deținutul care până acum a fost total obe-
dient, într-atât încât este numit în mod ironic „Sergentul", om pe
care cei mai mulți deținuți și gardieni nu-l plac, toți l-au considerat
nimic mai mult decât un robot militar. El demonstrează că are și o
fațetă admirabilă a caracterului, ca om cu principii.)
„Sergentul":
– Cred că sunteți foarte exact în felul în care mă condamnați,
domnule ofițer de corecție.
Hellmann:
– O, știu asta.
– Dar nu pot pronunța cuvântul, domnule ofițer de corecție.
– Să pronunți ce?
– Nu voi spune, cu nici un fel de semnificație, cuvântul „bastard".
Clopote, fluiere, tunuri, muzică de paradă. Burdan strigă cu o
bucurie dezlănțuită:
– A spus-o!
Hellmann:
– Ei, bine, glorie! Da, într-adevăr! A spus asta, 5704?
– Da, a spus, domnule ofițer de corecție.
– Cred că avem un câștigător.
188 EFECTUL LUCIFER

Burdan:
– Băieții ăștia poate chiar ajung în pat în noaptea asta, cine știe.
Nemulțumit de victoria parțială, Hellmann trebuie să demon-
streze puterea arbitrară de care dispune.
– Pentru înjurat, 2093, treci jos și fă zece flotări.
„Sergentul":
– Mulțumesc, domnule ofițer de corecție, spune el în timp ce
execută, în ciuda epuizării evidente.
Burdan, supărat că „Sergentul" poate încă să execute atât de
bine, își bate joc de flotările perfecte:
– 2093, unde te crezi? în tabără?
Relaxatul Geoff Landry intervine, de pe scaunul pe care a stat
în ultima oră:
– Mai fă zece. Adaugă pentru spectatori: Voi credeți că astea
sunt flotări bune?
Ei răspund:
– Da, sunt.
Marele Landry își etalează într-un fel ciudat autoritatea, poate
pentru a se asigura că se mai bucură încă de așa ceva în ochii
deținuților.
– Ei, bine, greșiți. 2093, mai fă cinci.
Relatarea „Sergentului" privind această confruntare adoptă un
stil impersonal ciudat:
Gardianul mi-a ordonat să-i spun altui deținut „bastard" și să-mi
spun și mie la fel. Nu am vrut să fac primul lucru, iar al doilea ar
produce un paradox logic, negând validitatea primului. A început
cum face mereu înainte de „pedepse", spunând că ceilalți vor fi
sancționați pentru acțiunile mele. Pentru a evita această situație și
executarea ordinului, am produs o reacție care ar rezolva ambele
lucruri, spunând: „Nu voi folosi cuvântul «bastard» în nici un sens",
astfel încât și el și eu am găsit o cale de ieșire.10
„Sergentul" se dovedește a fi un om cu principii serioase, nu
lingușitorul supus și orb care părea a fi la început. Mai târziu, ne
Miercuri totul scapă de sub control 197

relatează ceva interesant despre starea mentală pe care a adop-
tat-o, ca deținut în această situație:
„Când am intrat în închisoare m-am hotărât să fiu eu însumi
pe cât de bine mă cunosc. Filosofia mea legată de închisoare era
să nu cauzez sau să nu contribui la deteriorarea caracterului meu
sau al colegilor mei și să evit să provoc, prin acțiunile mele, pe-
depsirea cuiva."
puterea simbolismului cârnaților
De ce au devenit atât de importanți cei doi cârnați nenorociți?
Pentru 416, cârnații reprezintă tactica sa de a provoca sistemul rău,
făcând ceva ce poate controla și nu poate fi forțat să facă altfel.
Procedând astfel, el zădărnicește dominația gardienilor pentru care
refuzul lui 416 de a mânca reprezintă o încălcare majoră a regula-
mentului, conform căruia deținuții trebuie să mănânce doar la ore
fixe. Regulamentul a fost instituit astfel încât deținuții să nu ceară
sau să nu primească mâncare la alte ore decât cele stabilite pen-
tru masă. Totuși, această regulă a fost extinsă pentru a acoperi pu-
terea gardienilor de a forța deținuții să mănânce oricând le este
servită mâncarea. Refuzul de a mânca a devenit un act de nesu-
punere pe care nu-l vor tolera, pentru că o asemenea situație ar
putea declanșa o reacție în lanț în care să fie implicați și cei până
atunci docili.
Pentru ceilalți deținuți, refuzul lui 416 de a se supune ar fi tre-
buit văzut ca un gest eroic. Asta i-ar putea face să se coalizeze în
jurul lui, pentru a lua o poziție colectivă împotriva tratamentului
abuziv continuu al gardienilor. Problema strategică este că 416 nu
a împărtășit de la început planul său cu ceilalți, pentru a-i face să
treacă de partea lui înțelegând semnificația opoziției sale. Decizia
sa de a face greva foamei a fost personală și astfel nu a implicat
pe nimeni. Simțind poziția socială subtilă a lui 416 în închisoare,
188 EFECTUL LUCIFER

ca tipul nou care nu a suferit la fel de mult ca toți ceilalți, gardie-
nii, intuitiv, au început să-i creeze imaginea de „scandalagiu" a cărui
încăpățânare va duce la pedepse și la pierderea privilegiilor pen-
tru toți. De asemenea, ei au caracterizat greva foamei ca pe un
act egoist, acuzându-l că nu-i pasă că poate duce la pierderea pri-
vilegiului vizitelor. Totuși, deținuții ar trebui să-și dea seama că gar-
dienii sunt cei care stabilesc situația de ori-ori dintre mâncatul
cârnaților și faptul că ceilalți primesc vizite.
După ce a rezolvat opoziția „Sergentului", Hellmann se întoarce
la reprezentantul slăbănog al lui Nemesis, deținutul 416. îi ordonă
să iasă din carceră și să facă cincisprezece flotări.
– Doar pentru mine, și foarte repede.
416 se așază pe podea și începe să execute flotările. Totuși, este
atât de slăbit și dezorientat, încât ce face nu prea se poate numi
flotări. în mare parte doar își ridică fundul. Hellmann nu poate crede
ce vede.
– Ce face? strigă cu glas neîncrezător.
– își împinge curul, spune Burdan.
Landry, trezindu-se din starea sa adormită, adaugă:
– l-am spus să facă flotări.
Hellmann răcnește:
– Astea sunt flotări, 5486?
Deținutul răspunde:
– Cred că da, domnule ofițer de corecție.
– Nicidecum. Nu sunt flotări.
– Dacă spuneți dumneavoastră, nu sunt flotări, domnule ofițer
de corecție.
Burdan intervine:
– își leagănă curul, nu-i așa, 5486?
„Sergentul" consimte sfios:
– Dacă spuneți dumneavoastră, domnule ofițer de corecție.
Burdan:
– Ce face?
5486 încuviințează:
– își leagănă curul.
Miercuri totul scapă de sub control 193

Hellmann îl pune pe 5704 să arate cum se fac flotările, pentru
a-l edifica pe 416.
– Vezi asta, 416? El nu-și împinge curul. Nu fute o gaură din
podea. Acum fă ca lumea!
416 încearcă să-l imite pe 5704, dar este incapabil pentru că
pur și simplu nu are destulă forță. Burdan observă cu răutate:
– Nu-ți poți ține corpul drept în timp ce faci asta, 416? Arăți
ca și cum ești într-un roller coaster sau așa ceva.
Hellmann folosește rareori agresiunea fizică. Preferă să do-
mine verbal, sarcastic și cu jocurile sale sadice și inventive. Este
întotdeauna conștient de câtă libertate îi permite rolul său de
gardian – ar putea improviza, dar nu trebuie să-și piardă con-
trolul. Totuși, provocarea din seara asta l-a copleșit. Stă alături
de 416, care zace pe podea și-i ordonă să facă flotări lente. Hell-
mann își pune apoi piciorul pe spatele lui 416, după care îl apasă
tare pe coloană. Ceilalți par toți surprinși de acest abuz fizic. După
vreo două flotări, gardianul dur își ridică piciorul de pe spatele
deținutului și-i ordonă să se întoarcă în Gaură, trântind ușa cu
putere și încuind-o.
în timp ce privesc asta îmi amintesc de desenele prizonierilor
de la Auschwitz care-i reprezentau pe gardienii naziști făcând
același lucru, călcând pe spatele prizonierului în timp ce acesta
face flotări.
„Un găozar încăpățânat și pios"
Burdan urlă la 416 prin ușă:
– Nu mănânci, nu vei avea prea multă energie, 416.
(Cred că lui Burdan începe să i se facă milă de starea acestui
băiat plăpând.) A venit vremea ascensiunii gardianului Hellmann.
El ține o scurtă predică:
– Băieți, sper că sunteți atenți la acest exemplu. Nu aveți nici
un motiv să nu ascultați ordinele. Nu v-am dat nici un ordin pe
care să nu-l puteți îndeplini. Nu există nici un motiv pentru a ofensa
188 EFECTUL LUCIFER

pe cineva. Nu sunteți aici pentru că ați fost cetățeni model, știți
asta. Toată această purtare mă face să vomit. Și o puteți înceta
chiar acum.
îi cere „Sergentului" o evaluare a micului său discurs, iar acesta
răspunde:
– Cred că ați ținut un discurs frumos, domnule ofițer de corecție.
Apropiindu-se, Hellmann se întoarce să-l atace:
– Crezi că ești un găozar încăpățânat, pios și care are mereu
dreptate?
– Dacă vreți sâ credeți asta.
– Ei, bine, gândește-te la asta. Ești un găozar încăpățânat și pios.
Suntem înapoi în carusel, iar „Sergentul" răspunde:
-Voi fi asta dacă vreți dumneavoastră, domnule ofițer de corecție.
– Nu vreau să fii asta, asta ești.
– Cum spuneți dumneavoastră, domnule ofițer de corecție.
Hellmann caută cu disperare aprobarea și fiecare deținut este
de acord cu el.
– Este un găozar încăpățânat și pios.
– Un găozar încăpățânat și pios, domnule ofițer de corecție.
„Da, un găozar încăpățânat și pios."
încântat că măcar lumea asta mică vede lucrurile în felul lui, Hell-
mann îi spune „Sergentului":
– îmi pare rău, sunt patru contra unu. Ai pierdut.
„Sergentul" răspunde că tot ce contează este propria părere
despre sine.
– Ei, bine, dacă crezi altceva, atunci eu zic că ai dat de necaz.
Pentru că nu ești în contact cu realitatea. Duci o viață care nu este
decât minciună, asta faci. M-am săturat de tine, 2093.
– îmi pare rău, domnule ofițer de corecție.
– Ești un bastard încăpățânat și pios, mă faci să vomit.
– îmi pare rău dacă vă fac să vă simțiți astfel, domnule ofițer
de corecție.
Burdan îl pune pe „Sergent" să se aplece într-o poziție fixă,
atingându-și degetele de la picioare, astfel încât să nu se uite în
ochii lui.
Miercuri totul scapă de sub control 195

„Spune «Mulțumesc, 416!»"
Ultimul lucru pe care Hellmann trebuie să-l obțină în lupta sa
împotriva beligeranților este să zdrobească orice simpatie ar putea
apărea printre deținuți pentru cazul trist al lui 416.
– Din păcate toți trebuie să suferim pentru că anumiți oameni
nu sunt în toate mințile. Aveți un prieten drăguț aici (bate în ușa
Găurii). Va avea grijă să nu vă primiți păturile în noaptea asta.
Hellmann își aliniază situația cu cea a deținuților, împotriva duș-
manului lor comun, numărul 416, care este pe cale de a le face rău
prin prosteasca sa grevă a foamei. Burdan și Hellmann îi înșiruie pe
cei patru deținuți și îi încurajează să spună „Mulțumesc" colegului
lor 416, care stă în Gaura strâmtă și întunecată. Fiecare face asta.
– De ce să nu-i spuneți toți mulțumesc lui 416?
Toți recită „Mulțumim, 416".
Nici măcar asta nu este suficient pentru cuplul diabolic. Hellmann
le ordonă:
– Acum mergeți acolo, lângă ușă. Vreau să-i mulțumiți cu pum-
nii în ușă.
Toți fac asta, unul câte unul, lovind în ușă în timp ce recită
„Mulțumesc, 416!" în timpul ăsta, în Gaură reverberează un zgo-
mot tare și rezonant, care-l terifiază și mai mult pe săracul 416,
singur în întuneric.
Burdan:
– Ăsta este spiritul adevărat.
(Este dificil de determinat măsura în care ceilalți deținuți sunt
supărați pe 416 pentru că le cauzează aceste probleme inutile, doar
urmează ordinele sau își descarcă indirect din frustrările și furia îm-
potriva abuzurilor gardienilor.)
Hellmann le arată cum să lovească cu adevărat tare în ușă, de
câteva ori. „Sergentul" este ultimul și, surprinzător, se supune, cu
obediență. După ce termină, Burdan îl apucă pe „Sergent" de umeri
și-l împinge tare în peretele din spate. Apoi le ordonă deținuților
să intre în celule și spune ofierului său comandant, Burdan:
– Sunt gata toți pentru stingerea luminilor, domnule ofițer.
188 EFECTUL LUCIFER

tranzacția păturii murdare
Să ne amintim de filmul clasic despre închisoare, Luke mână
rece, de unde am împrumutat ideea ca gardienii și personalul să
poarte ochelari de soare cu lentile oglindite, pentru a crea senzația
de anonimat. în seara asta gardianul Hellmann va improviza un
scenariu care poate rivaliza cu cele mai bune scrise de scenariști
atunci când vor să redea natura autorității din închisoare. El dă
naștere unei scene diabolice pline de creativitate; una care demon-
strează cum puterea sa poate crea o realitate arbitrară prin faptul
că le oferă deținuților iluzia falsă a alegerii de a-l pedepsi pe unul
dintre colegii lor.
Luminile sunt stinse, deținuții în celule, 416 la carceră. „Curtea"
este cufundată într-o tăcere stranie. Hellmann se urcă pe masa aflată
între Gaură și postul nostru de observație, din spatele căruia înre-
gistrăm aceste momente care ne permit să privim mai de aproape
desfășurarea evenimentelor. Când șeful gardienilor din tura de noapte
se sprijină de perete, cu picioarele încrucișate în poziția lotus, cu un
braț atârnându-i în poală, iar celălalt pe masă, ne oferă portretul
puterii în repaus. își mișcă încet capul dintr-o parte în alta. Observăm
favoriții lui lungi, care ajung până aproape de bărbie. își linge buzele
groase în timp ce-și alege cuvintele cu grijă și le articulează cu un
puternic accent sudist.
Omul are un nou plan machiavelic. Prezintă condițiile de elibe-
rare a lui 416 din carceră. Nu depinde de el să-l țină pe scandala-
giu în Gaură toată noaptea, ci mai degrabă îi invită pe toți, pe
deținuți, să ia această hotărâre: 416 ar trebui eliberat acum sau ar
trebui să stea în Gaură toată noaptea?
Tocmai atunci gardianul Geoff Landry intră în „Curte". La un metru
optzeci și șapte și nouăzeci de kilograme, este cel mai mare dintre
toți gardienii și deținuții. Ca de obicei, ține o țigară în mână, având-o
pe cealaltă în buzunar, în timp ce ochelarii de soare lipsesc, în mod
straniu. Ajunge în mijlocul încăperii, se oprește, privește tulburat.
Miercuri totul scapă de sub control 197

se încruntă și rămâne imobil; doar îl observă pasiv pe John Wayne
cum continuă spectacolul.
– Există mai multe moduri de a face asta, în funcție de ce pre-
ferați. Dacă 416 nu vrea să-și mănânce cârnații, atunci îmi puteți
da păturile și dormiți pe saltelele goale. Sau puteți să vă păstrați
păturile și 416 va sta înăuntru încă o zi. Cum vreți?
– O să-mi păstrez pătura, domnule ofițer de corecție, spune
7258 imediat.
(Lui Hubbie nu-i trebuie 416.)
– Și aici, ce alegi?
– îmi păstrez pătura, spune Paul-5704, fostul lider al rebelilor.
– Și 5486?
Refuzând să cedeze presiunii sociale, 5486 arată simpatie pen-
tru tristul 416, oferindu-se să renunțe la pătura sa astfel încât 416
să nu stea în carceră încă o zi.
Burdan țipă la el:
– Nu vrem pătura ta!
– Acum, băieți, trebuie să vă hotărâți.
Burdan, care a abordat postura figurii autoritare de fanfaron,
cu mâinile în șolduri și învârtindu-și bastonul cât de des posi-
bil, trece prin fața fiecărei celule. Se întoarce spre „Sergent" și-l
întreabă:
– Ce părere ai?
Surprinzător, „Sergentul" coboară de pe piscul moral înalt, care
acum pare limitat la a nu spune obscenități, și declară:
– Dacă ceilalți doi vor să-și păstreze păturile, o să-mi păstrez și
eu pătura.
Âsta se dovedește a fi votul crucial. Burdan exclamă:
– Avem trei contra unu.
Hellmann repetă mesajul tare și clar, ca să audă toți.
– Avem trei contra unu. Când se dă jos de pe masă, șeful
răcnește spre Gaură:
– 416, vei sta aici o vreme, așa că obișnuiește-te!11
Hellmann părăsește „Curtea", Burdan urmându-l îndeaproape,
iar Landry iese prin cealaltă parte. O victorie aparentă a fost câștigată
188 EFECTUL LUCIFER

în lupta nesfârșită a puterii gardienilor împotriva rezistenței orga-
nizate a deținuților. într-adevăr, a fost o noapte grea pentru acești
gardieni, dar acum ei se pot relaxa și bucura de gustul dulce al vic-
toriei în lupta voințelor și spiritelor.

7
PUTEREA DE A ELIBERA
Tehnic vorbind, închisoarea Stanford semăna mai mult cu un
arest de poliție ticsit de adolescenți reținuți înainte de proces, după
arestarea în masă de duminică dimineață, efectuată de poliția din
Palo Alto. Evident, nu s-a stabilit data procesului pentru acești
infractori care joacă un rol și nici unul dintre ei nu are avocat.
Totuși, urmând sfatul preotului închisorii, părintele McDermott,
mama unuia dintre deținuți voia să-i asigure consiliere profesio-
nistă fiului său. După o ședință a întregii echipe cu directorul Jaffe
și cu „consilierii psihologici" Craig Haney și Curt Banks, am decis
să includem un comitet de eliberare condiționată, deși de fapt
asta nu s-ar fi întâmplat în această fază de început a procesului
de justiție.
Acest lucru ne-ar oferi posibilitatea de a observa cum reacțio-
nează fiecare deținut în situația neașteptată de a fi eliberat din
închisoare. Până acum, fiecare a apărut doar ca actor implicat într-un
grup de alți jucători. Audierea ar avea loc într-o cameră din afara
închisorii, așa că deținuții ar lua o pauză de la constrângerile locației
situate la subsol. S-ar putea simți mai liberi să-și exprime atitudi-
nea și impresiile în acest mediu nou, unde vor întâlni oameni care
206 EFECTUL LUCIFER

nu se află în legătură directă cu personalul închisorii. Procedura contri-
buia și ea la senzația generală a unei închisori oficiale. Comisia de
audiere pentru eliberare condiționată, ca și serile de vizită, preotul
și vizita anticipată a avocatului public au conferit credibilitate expe-
rienței închisorii. în cele din urmă, am vrut să văd cum consultantul
nostru, Carlo Prescott, va juca rolul de șef al comisiei de audiere
pentru eliberare condiționată din închisoarea Stanford. Așa cum am
menționat mai devreme, Carlo a ratat multe audieri în ultimii șapte-
sprezece ani și doar de curând a fost eliberat condiționat pentru
„bună purtare". Va fi plin de compasiune și va lua partea deținuților,
ca o persoană care a fost în locul lor, cerând eliberarea?
Audierile pentru eliberare condiționată s-au ținut într-o cameră
dotată cu aparatură de înregistrare video ascunsă, iar ceea ce se
petrecea era urmărit din spatele unei oglinzi speciale. Cei patru
membri ai comisiei stăteau în jurul unei mese cu șase locuri. Carlo
Puterea de a elibera 201

ședea într-un capăt al mesei, alături de Craig Haney, iar lângă el se
aflau un absolvent și o secretară, ambii știind foarte puține despre
studiul nostru. Curt Banks era persoana care transfera fiecare deținut
din custodia gardienilor în cea a comisiei de audiere. Eu filmam
procedurile din camera alăturată.
Dintre cei opt deținuți rămași miercuri dimineață, după eli-
berarea lui 8612, patru erau considerați eligibili pentru eliberare
de personal, pe baza comportamentului general bun. Li s-a dat
posibilitatea de a cere o audiere a cazului și au scris cereri ofi-
ciale, explicând de ce credeau că merită să fie eliberați. Ceilalți
vor avea o audiere într-o altă zi. Totuși, gardienii au insistat ca
deținutul 416 să nu aibă această posibilitate din cauza încălcării
persistente a regulii nr. 2, „Deținuții trebuie să mănânce doar la
orele de masă."
o șansă de a recâștiga libertatea
Gardienii din tura de zi aliniază grupul de patru deținuți în „Curte",
așa cum se face în timpul rutinei din fiecare seară pentru mersul
la toaletă. Lanțurile de la picioarele fiecărui deținut sunt atașate
de lanțurile deținutului de lângă el și pe capete li se pun pungi mari
de hârtie, astfel încât să nu știe cum au ajuns din „Curtea" închi-
sorii la comisia de audiere sau unde este locul din clădire. Stau pe
o bancă aflată lângă ușa camerei de audiere. Li se scot lanțurile
de la picioare, dar încă mai poartă cătușe și pungile de hârtie, până
când Curt Banks iese din încăpere pentru a-i striga pe fiecare după
număr.
Curt citește motivația deținutului de a fi eliberat, urmată de argu-
mentația unuia dintre gardienii care se exprimă împotriva eliberării.
El îl escortează pe fiecare pentru a se așeza în partea dreaptă a lui
Carlo, care preia conducerea. în ordine, intră deținuții Jim-4325,
Glenn-3401, Rich-1037 și în cele din urmă Hubbie-7258. După ce
188 EFECTUL LUCIFER

fiecare a stat în fața comisiei, se întorc toți pe banca din hol, cu cătușe,
lanțuri și punga pe cap, până la sfârșitul sesiunii când sunt conduși
din nou în închisoare.
înainte de a apărea primul deținut, în timp ce verific calitatea
înregistrării video, bătrânul profesionist Carlo începe să-i educe
pe neofiții din comisie în privința anumitor lucruri de bază spe-
cifice comisiei de eliberare condiționată. (Vezi notele pentru de-
talii.)1 Curt Banks, simțind cum Carlo se pregătește pentru unul
dintre discursurile foarte lungi pe care le-a auzit prea des în tim-
pul cursului de vară, spune cu autoritate: „Trebuie să ne mișcăm,
timpul trece."
Deținutul 4325 pledează nevinovat
Deținutul Jim-4325 este adus în cameră; i s-au scos cătușele și
i se oferă un scaun. Este un tip mare, robust. Carlo îl provoacă ime-
diat, întrebând:
– De ce ești în închisoare? Cum pledezi?
Deținutul răspunde cu toată seriozitatea:
– Domnule, am fost acuzat de atac cu armă letală. Dar vreau
să pledez nevinovat la acest cap de acuzare.2
– Nevinovat? (Carlo se preface complet surprins.) Vrei să spui
că ofițerii care te-au arestat nu știau ce fac, că a fost o greșeală,
o confuzie? Că oamenii care au fost antrenați pentru menținerea
legii și, probabil, au niște ani de experiență te-au ales la întâmplare
pe tine din toată populația din Palo Alto și că nu știu despre ce
vorbesc, că sunt confuzi în privința a ceea ce ai făcut? Cu alte cu-
vinte, sunt mincinoși – vrei să spui că sunt mincinoși?
– Nu spun că sunt mincinoși, trebuie să fi existat dovezi foarte
bune. Cu siguranță că le respect cunoștințele profesionale… Nu
am văzut nici un fel de dovezi, dar presupun că sunt destul de bune
ca să mă aresteze.
(Deținutul se supune autorității, iar fermitatea sa inițială se dimi-
nuează în fața atitudinii dominatoare a lui Carlo.)
Puterea de a elibera 203

Carlo Prescott:
—Tn acest caz, tocmai ai certificat că trebuie să fie ceva adevărat
în ce spun ei.
– Ei, bine, evident că trebuie să fie ceva adevărat din moment
ce m-au arestat.
Prescott începe cu întrebări care explorează trecutul deținutului
și planurile lui de viitor, dar este dornic să știe mai multe despre
infracțiunea sa.
– Ce fel de asocieri, ce fel de lucruri ai făcut în timpul liber, care
au dus la arestarea ta? Este o acuzație serioasă… știi că poți ucide
pe cineva atunci când îl ataci. Ce ai făcut? L-ai împușcat sau l-ai
înjunghiat sau ce…?
– Nu sunt sigur, domnule. Ofițerul Williams a spus…
– Ce ai făcut? Ai împușcat, ai înjunghiat, ai aruncat o bombă?
Ai folosit vreo pușcă?
Craig Haney și ceilalți membri ai comisiei încearcă să disipeze ten-
siunea întrebându-l pe deținut cum s-a adaptat la viața din închisoare.
– Ei, bine, din fire sunt mai introvertit… și, cred, în primele zile
m-am gândit mult și mi-am dat seama că cel mai bun lucru este
să mă comport bine…
Prescott preia din nou comanda:
– Răspunde la întrebare, nu vrem să auzim tâmpeniile astea in-
telectuale. Ți-am pus o întrebare directă, acum răspunde!
Craig îl întrerupe cu o întrebare despre capacitatea de reabili-
tare a prizonieratului, la care deținutul răspunde:
– Ei, bine, da, există așa ceva, cu siguranță am învățat să fiu
obedient, iar în momente de stres am fost destul de amărât, dar
ofițerii de corecție își fac treaba.
– Această comisie de eliberare condiționată nu te poate ține
de mână afară. Spui că te-au învățat un anumit grad de obediență,
te-au învățat cum să fii cooperant, dar afară nu te va supraveghea
nimeni, vei fi pe cont propriu. Ce fel de cetățean crezi că vei fi, cu
aceste acuzații la adresa ta? Mă uit pe capetele de acuzare. Este
o listă lungă! (Sigur pe el și dominator, Carlo se uită la o foaie goală
de hârtie ca și cum ar fi „dosarul" deținutului, plin de condamnări
188 EFECTUL LUCIFER

și remarci privind tiparul său de arestări și eliberări.) Continuă: Știi,
ne spui că o să reușești afară ca urmare a disciplinei pe care ai
învățat-o aici. Nu te putem ține de mână afară… ce te face să crezi
că vei reuși acum?
– Am ceva spre care să tind. Merg la Universitatea din Califor-
nia, la Berkeley, și vreau să am o specializare. Vreau să încerc la
fizică, aștept cu nerăbdare lucrul acesta.
Prescott îl întrerupe și începe să-l interogheze despre credința
sa religioasă și apoi întreabă de ce nu a profitat de programele din
închisoare privind terapia de grup sau terapia vocațională.
Deținutul pare sincer derutat și spune că ar fi făcut asta, dar nu i
s-a oferit posibilitatea. Carlo îl întreabă pe Curt Banks, pentru a
verifica adevărul ultimei afirmații despre care spune că se îndoiește.
(Firește că știe că nu avem astfel de programe în experiment, dar,
în trecutul lui, aceasta era o întrebare adresată frecvent de către
membrii comisiei de eliberare condiționată.)
După alte câteva întrebări de la ceilalți membri ai comisiei, Pres-
cott îi spune ofițerului de corecție să-l ducă pe deținut înapoi în
celulă. Deținutul se ridică în picioare și mulțumește comisiei. Apoi,
automat, își întinde brațele, cu palmele față în față în timp ce gar-
dianul îi pune cătușele. Jim-4325 este scos din încăpere, i se pune
punga pe cap și stă în liniște pe hol, în timp ce următorul deținut
ia loc în fața comisiei.
După ce deținutul pleacă, Prescott spune:
– Tipul ăsta știe cum să vorbească…
Din notele mele îmi amintesc că deținutul 4325 a fost destul
de sigur pe el și în general controlat – până acum a fost unul din-
tre „deținuții model". Pare derutat de interogarea agresivă a lui
Prescott privind infracțiunea pentru care a fost arestat și a fost de-
terminat ușor să admită că probabil este vinovat, în ciuda faptu-
lui că infracțiunea este în întregime fictivă. în timpul audierii, a fost
obedient și agreabil, atitudinea sa contribuind la succesul relativ și
la longevitatea sa ca supraviețuitor în această închisoare;
Puterea de a elibera 205

Un exemplu strălucit se stinge
Apoi Curt anunță că deținutul 3401 este gata pentru audiere
și citește cu voce tare cererea sa:
Vreau să fiu eliberat condiționat pentru a putea începe o nouă
viață în această lume deznădăjduită și pentru a arăta sufletelor pier-
dute că un comportament bun este răsplătit cu inimi calde; că por-
cii materialiști nu au mai multe decât săracii; că ucigașul de rând
poate f i reabilitat complet în mai puțin de o săptămână și că Dum-
nezeu, credința și frăția sunt încă puternice în noi toți. Merit elibe-
rarea condiționată deoarece comportamentul meu în timpul șederii
aici a fost, fără îndoială, dincolo de orice reproș. Mi-au plăcut
condițiile de aici și mi se pare că ar fi cel mai bine să ajung în locuri
mai înalte și mai sacre. De asemenea, fiind un produs prețios al mediu-
lui nostru, noi toți putem fi siguri că reabilitarea mea completă va
dura la nesfârșit. Dumnezeu să ne binecuvânteze. Cu sinceritate, al
vostru 3401. Amintiți-vă de mine, vă rog, ca de un exemplu strălucit.
Contrarecomandarea gardienilor contrastează puternic:
3401 a fost în permanență un scandalagiu. în plus, îi urmează
pe alții, negăsind în el nimic bun pentru a evolua. Mimează mereu
lucrurile rele. Nu recomandăm eliberarea condiționată. Semnat de
gardianul Arnett.
Nu văd nici un motiv pentru care 3401 merită eliberarea condi-
ționată și nici nu pot face legătura dintre 3401 pe care-l știu și per-
soana descrisă în această cerere de eliberare. Semnat de gardianul
Markus.
3401 nu merită eliberarea condiționată și propria sa cerere sarcas-
tică indică acest lucru. Semnat de gardianul John Landry.
Deținutul 3401 este adus apoi cu punga pe hârtie încă pe cap,
pe care Carlo o vrea îndepărtată pentru a vedea fața acestui „mic
golan". El și ceilalți membri ai comisiei sunt surprinși când descoperă
188 EFECTUL LUCIFER

că 3401, Glenn, este asiatico-american, singurul necaucazian din grup.
Glenn are un stil rebel și obraznic. Totuși se potrivește stereotipului
din punct de vedere fizic: are doar un metru șaizeci, constituție atle-
tică, dar o față drăguță și un păr negru și strălucitor.
Craig începe întrebându-l despre rolul lui în revolta deținuților
care a început când celula sa a creat baricada. Ce a făcut pentru
a opri acest lucru?
3401 răspunde cu o sinceritate surprinzătoare:
– Nu m-am opus, ci chiar am susținut-o!
După alte întrebări privind această situație, puse de alți membri
ai comisiei, 3401 continuă pe un ton sarcastic, diferit de aparenta
umilință a lui 4325.
– Cred că scopul instituției noastre este să reabiliteze deținuții
și nu să se opună lor, așa cum am simțit, ca rezultat al acțiunilor
noastre…
Directorul Jaffe, retras într-un colț al camerei, nu poate rezista
să nu intervină:
– Poate că nu știi bine ce este reabilitarea. Noi încercăm să te
învățăm să fii un membru productiv al societății, nu să te barica-
dezi în celulă!
Lui Prescott i-a ajuns. își reafirmă rolul de șef:
– Cel puțin doi cetățeni au spus că te-au observat în timp ce
plecai de la locul infracțiunii. (A inventat acest lucru pe loc.) A pune
la îndoială vederea a trei oameni înseamnă să spunem că toată uma-
nitatea este oarbă! Dar tu ai scris asta: „Dumnezeu, credința și frăția
sunt încă puternice." Frăție înseamnă să îți însușești proprietatea
altcuiva? Carlo joacă apoi cartea rasismului: Foarte puțini dintre voi,
orientalii, sunt în închisoare… de fapt, ei par să fie cetățeni buni…
tu ai fost tot timpul un scandalagiu, ți-ai bătut joc de situația din
închisoare, vii aici și vorbești despre reabilitare ca și cum ar trebui
să ți se dea voie să conduci o închisoare. Stai aici la masă și-l între-
rupi pe director, indicând că ce spui tu este mult mai important
decât orice ar putea spune el. Sincer să fiu, nu te-aș elibera con-
diționat nici dacă ai fi ultimul om din închisoare, cred că probabi-
litatea ca tu să fii eliberat este foarte mică, ce crezi despre asta?
Puterea de a elibera 207

-Aveți dreptul la opinia dumneavoastră, domnule, spune 3401.
– Opinia mea înseamnă ceva în acest loc, răspunde Carlo supărat.
Prescott mai pune și alte întrebări, nepermițându-i deținutului
să răspundă la ele și ordonându-i să plece:
– Nu cred că mai avem nevoie de timp de gândire. Sunt de părere
că dosarul și atitudinea lui în fața comisiei indică foarte clar care este
opinia lui… avem un program și nu văd nici un motiv să discutăm
despre asta. Aici avem un recalcitrant care scrie discursuri drăguțe.
înainte de a pleca, deținutul spune comisiei că are o alergie care
va izbucni curând și că îl îngrijorează asta. Prescott îl întreabă dacă
a fost la doctor, dacă a cerut asistență medicală sau dacă a făcut
ceva constructiv pentru a rezolva problema. Când acesta spune că
nu, Carlo îi reamintește că are în față o comisie de eliberare condi-
ționată și nu una medicală:
– Am încercat să găsim motive pentru a-i elibera pe cei care
vin aici și odată intrat în această închisoare specială depinde de fie-
care să aibă un dosar bun, care ne indică nouă că se poate rea-
dapta în societate… Vreau să iei în considerare unele dintre lucrurile
pe care le-ai scris, la un nivel intrinsec; ești un om inteligent și știi
să scrii bine, cred că probabil te poți schimba, da, ai putea avea o
șansă să te schimbi în viitor.
Carlo îi face semn gardianului să-l ia pe deținut. Acesta, acum
un băiat penitent, își întinde încet brațele pentru a i se pune cătușele
și iese din cameră. Poate că își dă seama că atitudinea sa obraznică
l-a costat foarte mult, că nu a fost pregătit ca acest eveniment să
fie atât de serios, iar comisia de audiere atât de severă.
Notele mele indică faptul că deținutul 3401 este mai complex
decât părea inițial. El prezintă un amestec interesant de trăsături.
De obicei este serios și politicos când are de-a face cu gardienii din
închisoare, dar în această situație a scris o scrisoare sarcastică de
cerere a eliberării condiționate, referindu-se la o reabilitare non-
existentă, menționând spiritualitatea sa și susținând că este un deținut
model. Gardienii nu par să-l placă, așa cum se vede din scrisorile lor
care nu recomandă eliberarea. Documentul de solicitare a eliberării
se află în contrast evident cu atitudinea sa – tânărul pe care-l vedem
188 EFECTUL LUCIFER

în această cameră, supus, chiar înfricoșat de experiență. „Nu sunt
permise glumele aici." Comisia, în special Prescott, l-a hărțuit cu
răutate, dar el nu a făcut față atacului în mod eficient. Pe măsură
ce audierea progresa, a devenit din ce în ce mai retras și mai tăcut.
Mă întreb dacă va rezista până la încheierea celor două săptămâni.
Un rebel se domolește
Următorul este deținutul 1037, Rich, a cărui mamă a fost atât
de îngrijorată seara trecută când l-a vizitat și l-a văzut arătând în-
grozitor. El este cel care s-a baricadat în celula 2 în această dimi-
neață. Este, de asemenea, un oaspete frecvent al Găurii. Apelul
lui 1037 este interesant, dar pierde ceva când este citit de Curt
Banks, cu o voce plată și lipsită de emoție:
Aș vrea să fiu eliberat condiționat ca să-mi pot petrece ultimele
momente de adolescență cu vechii prieteni. Luni împlinesc două-
zeci de ani. Cred că echipa corecțională m-a convins de numeroa-
sele mele slăbiciuni. Luni m-am revoltat, crezând că sunt tratat
nedrept. Totuși, în acea seară mi-am dat seama că nu merit un tra-
tament mai bun. De atunci am făcut tot posibilul pentru a coopera
și acum știu că fiecare membru al echipei de corecție este intere-
sat doar de bunăstarea mea și a celorlalți deținuți. în ciuda lipsei
mele de respect pentru ei și pentru dorințele ior, echipa din închi-
soare m-a tratat și mă tratează bine. Respect profund capacitatea
lor de a întoarce celălalt obraz și cred că datorită bunătății lor am
fost reabilitat și transformat într-un om mai bun. Cu sinceritate, 1037.
Trei gardieni au făcut o recomandare colectivă, pe care Curt o
citește cu voce tare:
Deși 1037 face progrese de la faza revoltei, cred că mai trebuie
să mai evolueze înainte de a fi eliberat ca unul dintre produsele noas-
tre corijate. Sunt de acord cu opinia celorlalți ofițeri în privința lui
Puterea de a elibera 209

1037 și cu părerea lui 1037 însuși, anume că a devenit mai bun,
dar nu a atins încă nivelul acceptabil. 1037 mai are un drum lung
de parcurs înainte de eliberare. Nu recomand eliberarea condiționată.
Când Rich-1037 intră în cameră, dă la iveală un amestec stra-
niu de energie tinerească și depresie incipientă. Imediat începe să
vorbească despre ziua lui de naștere, singurul motiv pentru care
cere eliberarea; este foarte importantă pentru el și a uitat de ea
când s-a înscris. Era în toiul argumentației când directorul îi pune
o întrebare la care nu poate răspunde fără probleme sau fără a-și
retrage justificarea pentru plecare:
– Nu crezi că închisoarea noastră este capabilă să-ți ofere o pe-
trecere de ziua ta?
Prescott profită de ocazie:
– Ai ieșit în lume de o vreme, în ciuda vârstei tale. Cunoști re-
gulile. Trebuie să recunoști că închisorile sunt pentru oamenii care
încalcă regulile și ai pus lucrul ăsta în pericol făcând exact ce ai făcut.
Băiete, îmi dau seama că te schimbi, scrie aici, și cred cu seriozi-
tate că ai devenit mai bun. Dar aici, scris de tine, stă: „în ciuda lip-
sei mele de respect pentru ei și pentru dorințele lor…" Lipsă de
respect! Nu poți să nu-i respecți pe ceilalți pe proprietatea lor. Ce
s-ar întâmpla dacă nimeni în națiunea asta nu ar respecta proprie-
tatea nimănui? Probabil ai ucide dacă ai fi prins.
în timp ce Carlo pare să revadă dosarul deținutului de pe foaia
goală de hârtie, se oprește în punctul în care a descoperit ceva vital:
– Văd aici, în raportul de arestare, că ai fost destul de certăreț,
de fapt a trebuit să fii imobilizat cu forța și i-ai fi putut răni, sau chiar
mai rău, pe unii dintre ofițerii care te-au arestat. Sunt impresionat
de progresul tău și cred că începi să realizezi că un comportament
ca acela pe care l-ai avut a fost imatur și în multe privințe complet
lipsit de judecată și de atenție față de alți oameni. Transformi oame-
nii în statui; îi faci să creadă că sunt obiecte de care te folosești.
Ai manipulat oamenii! Toată viața pari să fi manipulat oameni, toate
rapoartele vorbesc despre indiferența ta față de lege și ordine. Sunt
perioade în care nu pari să-ți controlezi comportamentul. Ce te face
188 EFECTUL LUCIFER

să crezi că ești un candidat bun pentru eliberare condiționată? Ce
ne poți spune? încercăm să te ajutăm.
Deținutul 1037 nu este pregătit pentru acest atac personal asu-
pra caracterului său. Murmură o explicație incoerentă privind fap-
tul că este capabil să „se distanțeze" de o situație care l-ar putea
duce la un comportament violent. Continuă să spună că experiența
din închisoare l-a ajutat.
– Ei, bine, am avut ocazia să observ reacțiile multor oameni în
situații diferite, cum s-au descurcat față de alți oameni, de pildă
colegii de celulă. La cele trei ture am observat că gardienii prezintă
mici diferențe între ei în aceleași situații.
1037 vorbește apoi, în mod curios, despre „slăbiciunile" sale,
și anume participarea ca agitator la revolta deținuților, de luni. A
devenit complet submisiv, dând în totalitate vina pe el pentru că
i-a sfidat pe gardieni și necriticându-i nici măcar o dată pentru com-
portamentul abuziv și hărțuirea continuă. (în fața ochilor am un exem-
plu perfect de control mental în acțiune. Procesul seamănă exact
cu cel al prizonierilor de război americani din timpul războiului din
Coreea, care mărturiseau public că au folosit arme biologice, în fața
comuniștilor chinezi care îi capturaseră.)
Pe neașteptate, Prescott întrerupe discuția despre slăbiciunile
deținutului pentru a întreba:
– lei droguri?
Când 1037 răspunde „Nu", i se permite să-și continue apologia
până când este întrerupt din nou. Prescott observă o vânătaie pe
brațul deținutului și întreabă cum a căpătat-o. Deși provenea de la
una dintre încăierările dintre el și gardieni, deținutul 1037 neagă
participarea gardienilor la constrângerea sau târârea lui în carceră,
spunând că aceștia au fost cât se poate de blânzi. Pentru că nu s-a
supus ordinelor, spune el, a căpătat vânătaia.
Lui Carlo îi place această mea culpa:
– Continuă pe calea asta, da?
1037 spune că ar accepta eliberarea condiționată chiar dacă
asta înseamnă că nu va mai primi salariul. (Acest lucru pare mai
degrabă extrem, având în vedere prin câte a trecut.) El răspunde
Puterea de a elibera 211

cu seriozitate la întrebările comisiei, dar depresia îl copleșește, așa
cum observă Prescott în comentariile de după audiere. Starea sa
mentală a fost detectată imediat de mama sa în timpul vizitei și a
fost menționată în plângerile pe care mi le adresase, când a venit
în biroul intendentului. Era ca și cum încerca din răsputeri să re-
ziste pentru a-și dovedi bărbăția – poate pentru tatăl lui? El oferă
câteva răspunsuri interesante la întrebările privitoare la experiența
câștigată în închisoare, dar cele mai multe dintre ele sună ca niște
replici superficiale spuse de dragul comisiei.
Puștiul arătos este zdrobit
Următorul este tânărul deținut Hubbie-7258, al cărui apel este
citit de Curt cu ușor dispreț.
Primul meu motiv pentru eliberarea condiționată este faptul că
femeia mea pleacă în vacanță curând și aș vrea să o văd mai des
înainte de a pleca, pentru că atunci când se întoarce eu va trebui
să plec la facultate. Dacă mă întorc abia după cele două săptămâni
pline de aici, o voi vedea în total doar o oră și jumătate. Aici nu
putem vorbi și nu ne putem lua la revedere, cu ofițerii de corecție
alături, așa cum am vrea. Alt motiv este că eu cred că m-ați văzut
și știu câ nu mă voi schimba. Prin schimbare mă refer la faptul că
nu voi încălca regulile stabilite pentru deținuți, astfel că eliberarea
mea ar economisi timpul meu și cheltuielile dumneavoastră. Este
adevărat câ am încercat să evadez cu fostul coleg de celulă 8612,
dar de atunci, în timp ce am stat în celula goală, fără haine, mi-am
dat seama că nu ar trebui sâ mă opun ofițerilor de corecție, așa
că am urmat întocmai regulile. De asemenea, veți observa că am
cea mai bună celulă din închisoare.
Din nou, recomandările gardianului Arnett se opun afirmațiilor
deținutului: „7258 este un șmecher rebel" este aprecierea ge-
nerală a acestuia, pe care o continuă cu o condamnare cinică:
188 EFECTUL LUCIFER

„Ar trebui să stea aici până la capăt sau până când putrezește, care
dintre ele se întâmplă mai întâi."
Gardianul Markus este mai sangvin: „îmi place 7258 și este un
deținut bun, dar nu mi se pare că este mai îndreptățit la eliberare
condiționată decât oricare alt deținut și sunt sigur că experiența
încarcerării va avea un efect sănătos asupra caracterului său mai
degrabă dezordonat."
„Și mie îmi place 7258, aproape la fel de mult ca 8612 (David,
spionul nostru), dar nu cred că ar trebui eliberat. Nu merg la fel
de departe ca Arnett, dar eliberarea condiționată nu ar trebui acor-
dată", scrie John Landry.
Când îi este luată punga de pe cap, deținutul își etalează zâm-
betul larg, care-l irită suficient pe Carlo pentru a sări pe el.
– De fapt, tot acest lucru este amuzant pentru tine. Ești un „șme-
cher rebel", așa cum te descrie corect raportul gardianului. Ești genul
de persoană căreia nu-i pasă de nimic din viața sa?
Când începe să răspundă, Prescott schimbă direcția și-l întreabă
despre educația lui.
– Plănuiesc să merg la facultate la toamnă, la Universitatea
din Oregon.
Prescott se întoarce spre ceilalți membri ai comisiei:
– lată ce spun eu. Știți ceva, educația este o pierdere de timp
pentru unii oameni. Anumiți indivizi nu ar trebui constrânși să
meargă la facultate. Probabil ar fi mai fericiți ca mecanici sau ca
vânzători la magazin. OK, să continuăm. Ce ai făcut de ai ajuns
aici?
– Nimic, domnule, doar am semnat pentru un experiment.
Verificarea realității ar putea afecta procedurile, dar nu cu
căpitanul Prescott la cârmă:
– Așadar, șmechere, crezi că ăsta-i doar un experiment? (Preia
din nou comanda, pretinzând că examinează dosarul deținutului.)
Ai fost implicat într-o tâlhărie.
Prescott se întoarce pentru a-l întreba pe Curt Banks dacă este
o tâlhărie de gradul întâi sau de gradul doi; Curt zice „gradul întâi".
– Gradul întâi, aha, exact cum îmi imaginam.
Puterea de a elibera 213

Este timpul să-l învețe pe acest tânăr răzvrătit câteva dintre lecțiile
vieții, începând prin a-i reaminti ce se întâmplă cu deținuții care
sunt prinși într-o tentativă de evadare.
– Ai optsprezece ani și uite ce ai făcut cu viața ta! Stai aici în fața
noastră și ne spui că ai fi dispus să renunți la compensație pentru a
ieși din închisoare. Oriunde mă uit în dosarul tău văd același lucru:
„șmecher", „obraznic", „se opune oricărei autorități"! Unde ai greșit?
După ce îl întreabă ce fac părinții lui și care este credința sa re-
ligioasă și dacă merge cu regularitate la biserică, Prescott este înfu-
riat de afirmația deținutului, că religia sa este „nedefinită".
– Nici măcar nu te-ai decis într-o privință atât de importantă
ca asta.
înfuriatul Prescott se ridică în picioare și iese din cameră pentru
câteva minute, iar ceilalți membri ai comisiei pun întrebările stan-
dard despre cum plănuiește sa se comporte în următoarea săptămână
dacă nu este eliberat condiționat.
Renunțând la bani pentru libertate
Această pauză în timpul acțiunii intense mi-a permis să-mi dau
seama de importanța afirmației deținutului 1037, care era dispus
să renunțe la plată pentru eliberare. Trebuia să formalizăm acest
lucru, ca pe o întrebare finală critică ce va fi pusă fiecărui deținut,
îi spun lui Carlo să-i întrebe: „Ai fi dispus să renunți la toți banii
câștigați ca deținut dacă te-am elibera condiționat?"
La început, Carlo pune întrebarea într-o formă mai extremă: „Cât
de mult ai fi dispus să ne plătești pentru a ieși de aici?" Derutat,
7258 spune că nu va plăti pentru a fi eliberat. Carlo reformulează,
întrebând dacă deținutul ar renunța la banii câștigați până acum.
– Da, domnule, aș renunța.
Deținutul 7258 nu iese în evidență ca fiind foarte inteligent sau
conștient de sine. De asemenea, nu pare să ia întreaga situație la
fel de în serios ca alți colegi de-ai săi. Este cel mai tânăr, abia a
împlinit optsprezece ani, și este destul de imatur în atitudini și
188 EFECTUL LUCIFER

răspunsuri. Totuși, detașarea sa și simțul umorului îl vor ajuta să facă
față la ceea ce va urma pentru el și colegii săi în a doua săptămână
a experimentului.
Apoi fiecare deținut se întoarce în camera unde se află comi-
sia pentru a răspunde la aceeași întrebare finală despre renunțarea
la bani în schimbul eliberării. Deținutul 1037, rebelul cu ziua de
naștere, spune că ar renunța la bani pentru a fi eliberat. Deținutul
cooperant 4325 răspunde tot afirmativ. Doar 3401, americano-asi-
aticul sfidător, nu dorește eliberarea condiționată dacă aceasta im-
plică renunțarea la bani, din moment ce are cu adevărat nevoie
de ei.
Cu alte cuvinte, trei dintre acești patru tineri vor atât de tare
să fie eliberați, încât sunt dispuși să renunțe la salariul câștigat cu
trudă fiind deținuți douăzeci și patru de ore pe zi. Pentru mine este
remarcabilă forța cadrului retoric în care este pusă întrebarea. Să
ne amintim că o motivație primară a majorității voluntarilor a fost
cea financiară, șansa de a câștiga cincisprezece dolari pe zi, timp
de două săptămâni, într-o perioadă în care nu aveau nici o sursă
de venit, chiar înainte de a începe școala, toamna. Acum, în ciuda
tuturor suferințelor îndurate ca deținuți, în ciuda abuzului fizic și
psihic suportat – numărătorile nesfârșite, lipsa intimității, timpul pe-
trecut la carceră -, în pofida goliciunii, a lanțurilor, a capetelor aco-
perite cu pungi, a mâncării proaste și a paturilor inconfortabile, sunt
dispuși să plece fără să fie plătiți.
Poate și mai remarcabil era faptul că după ce au spus că banii
sunt mai puțin importanți decât libertatea, fiecare deținut s-a supus
pasiv sistemului, ținând mâinile întinse pentru punerea cătușelor,
suportând punga trasă pe cap, acceptând lanțul de la picioare și,
ca niște oi, urmându-i pe gardieni înapoi în închisoarea de la sub-
sol. în timpul audierii în fața comisiei, ei erau afară din închisoare
din punct de vedere fizic, fiind în prezența unor „civili" care nu
erau asociați în mod direct cu torționarii de la subsol. De ce nici
unul dintre ei nu a spus „Din moment ce nu vreau banii voștri, sunt
liber sâ plec din acest experiment și cer să fiu eliberat acum"? Ar
fi trebuit să ne supunem cererii lor și să-i eliberăm în acel moment.
Puterea de a elibera 221

Totuși, nimeni nu a făcut asta. Nici un deținut nu ne-a mărtu-
risit că s-ar fi gândit cel puțin la posibilitatea de a pleca, și asta
pentru că încetaseră să privească totul ca pe un experiment. Se
simțeau prinși în capcană într-o închisoare condusă de psihologi,
nu de stat, așa cum ne-a spus 416 mai târziu. Ceea ce au fost ei
dispuși să facă a fost să renunțe la banii câștigați ca deținuți – dacă
îi eliberam. Puterea de a elibera sau nu aparținea comisiei de au-
diere, nu era decizia lor de a nu mai fi deținuți. Dacă erau cu ade-
vărat deținuți, doar comisia de audiere avea puterea de a-i elibera,
dar dacă erau, așa cum se și întâmpla, subiecți într-un experiment,
fiecare dintre ei ar fi trebuit să aibă puterea de a sta sau de a pleca
oricând. Era evident că în mințile lor se produsese o schimbare,
de la „sunt un voluntar plătit într-un experiment, cu toate drep-
turile civile" la „sunt un deținut neajutorat, la mila unui sistem
autoritar de justiție".
După aceea, comisia a discutat cazurile individuale și reacțiile
generale ale acestui prim lot de deținuți. A existat un consens clar
că toți păreau agitați, la limita suportabilului și pe deplin intrați în
rolul de deținut.
Prescott le împărtășește celorlalți grija sa pentru deținutul 1037.
El detectează cu acuratețe o depresie profundă care sporește în
acest fost lider al rebelilor:
– Este o senzație pe care o am, pentru că am trăit printre oa-
meni care sar de la etajul închisorii sau își taie venele. Ăsta este un
tip care se controlează suficient pentru a se prezenta în fața noastră,
dar între răspunsurile sale au existat defazaje. Ultimul tip este coe-
rent, știe ce s-a întâmplat, vorbește despre un „experiment", dar
în același timp este dispus să stea jos și să discute despre tatăl lui,
despre ce simte. Mi s-a părut ireal și mă bazez doar pe senzația avută.
Al doilea tip, deținutul oriental (asiatico-american), este o piatră. Pen-
tru mine a fost ca o piatră.
Rezumând, Prescott oferă următorul sfat:
– Mă alătur restului grupului și propun să eliberăm doi deți-
nuți, pe rând, pentru a-i determina pe ceilalți să-și de seama ce
ar trebui să facă pentru a ieși. De asemenea, eliberarea câtorva
188 EFECTUL LUCIFER

deținuți ar da aceeași speranță celorlalți și ar mai disipa senzația
de disperare.
Consensul pare a fi să-l eliberăm curând pe primul deținut, pe
marele Jim-4325, și apoi pe numărul 3, Rich-1037, mai târziu, și
poate să-i înlocuim cu rezervele. Nu ne-am hotărât dacă să-i eli-
berăm pe 3401, pe 7258 sau să nu-l eliberăm pe nici unul.
La ce am fost martori?
Trei teme generale reies de la prima audiere a comisiei: limi-
tele dintre simulare și realitate au fost șterse; servitudinea și serio-
zitatea deținuților au crescut constant ca răspuns la dominarea din
ce în ce mai evidentă a gardienilor și a avut loc o transformare dra-
matică de caracter a șefului comisiei de audieri, Carlo Prescott.
Estomparea graniței dintre experiment și realitatea
încarcerării
Observatorii imparțiali care nu știu ce a precedat acest eveni-
ment ar putea presupune că sunt martorii unei audieri autentice
dintr-o închisoare reală. Puterea și realitatea manifestă a dialecti-
cii în acțiune între cei închiși și gardienii numiți de societate sunt
reflectate în multe feluri. Printre ele, seriozitatea generală a situației,
caracterul oficial al cererilor de eliberare semnate de deținuți, pro-
vocările gardienilor, alcătuirea diversă a comisiei de audiere, na-
tura întrebărilor personale puse deținuților și acuzațiile împotriva
lor – pe scurt, calitatea afectivă intensă a procedurilor. Baza aces-
tei interacțiuni se află, evident, în întrebările comisiei și răspunsurile
deținuților privind „condamnările trecute", activitățile de reabili-
tare printre care participarea la cursuri, la sesiunile de terapie sau
de antrenament vocațional, aranjarea unei reprezentări legale,
situația procesului lor și planurile viitoare de a deveni buni cetățeni.
Este greu de imaginat că au trecut abia patru zile din viețile lor
de voluntari și la fel de greu este de imaginat că viitorul lor de deți-
nuți înseamnă ceva mai mult de o săptămână în închisoarea de la
Puterea de a elibera 217

Stanford. Captivitatea lor nu presupune durata îndelungată pe care
pare s-o sugereze comisia de audiere în judecățile sale. Jocul de rol
s-a contopit cu internalizarea rolului; actorii și-au asumat caracterele
și identitățile rolurilor lor fictive.
Servitutea și seriozitatea deținuților
Până acum deja cei mai mulți dintre deținuți au intrat, ezitând,
dar în final supuși, în rolurile lor din închisoare. Se referă la ei înșiși
prin numerele de identificare și răspund imediat la întrebările adre-
sate identității lor anonime. Răspund la întrebări ridicole cu toată
seriozitatea, de exemplu la cele privind natura infracțiunii comise
și eforturile de reabilitare. Cu puține excepții, au devenit supuși au-
torității comisiei de audiere, ca și dominanței exercitate de ofițerii
de corecție și sistemului în general. Doar deținutul 7258 are cura-
jul de a face referire la motivul său de a fi aici ca voluntar într-un
„experiment", dar dă înapoi repede sub atacurile verbale ale lui
Prescott.
Stilul obraznic al unora dintre cererile de eliberare, în special
cea a deținutului 3401, studentul chinezo-american, pierde din fer-
mitate sub judecata negativă a comisiei, și anume că un astfel de
comportament inacceptabil nu garantează eliberarea. Cei mai mulți
dintre deținuți par să fi acceptat complet condițiile situației. Ei nu
mai obiectează și nu se mai revoltă împotriva a ceea ce li se spune
sau li se ordonă să facă. Sunt ca niște „actori cu metodă" care con-
tinuă să-și joace rolurile când sunt în afara scenei sau a razei de
acțiune a camerei de filmat, iar rolurile lor le consumă identitatea.
Pentru cei care susțin că demnitatea umană e înnăscută este pro-
babil deranjant sâ observe servilismul foștilor deținuți rebeli, eroii
revoltei, care sunt reduși la un statut meschin. Din această situație
nu răsar eroi.
(Deținutul bătăios chinezo-american, GJenn-3401, a trebuit să
fie eliberat la câteva ore după audierea stresantă în fața comisiei,
pentru că a făcut o erupție pe tot corpul. Serviciile medicale studențești
i-au dat medicația adecvată și tânărul a fost trimis acasă pentru a
merge la medicul de familie. A fost modul său psihosomatic de a
188 EFECTUL LUCIFER

cere eliberarea, așa cum Doug-8612 a fost eliberat din cauza lipsei
de control.)
Transformarea dramatică a șefului comisiei de audiere
L-am cunoscut pe Carlo Prescott cu mai bine de trei luni înain-
tea acestui eveniment și am ținut legătura aproape zilnic, prin întâl-
niri sau convorbiri telefonice lungi și frecvente. Când am susținut
împreună un curs de șase săptămâni despre psihologia încarcerării,
l-am văzut acționând ca un critic elocvent și vehement al sistemului,
pe care îl consideră o unealtă fascistă de opresiune a oamenilor
de culoare. Era remarcabil de perceptiv în privința modurilor în care
închisorile și toate celelalte sisteme autoritare de control îi pot
schimba pe toți cei care li se supun, atât deținuți, cât și gardieni,
într-adevăr, în timpul programului său de sâmbătă seara de la
postul local de radio, KGO, Carlo le-a atras atenția ascultătorilor
asupra eșecului acestei instituții învechite și costisitoare care este
încă plătită din taxele contribuabililor.
Mi-a povestit despre coșmarurile pe care le avea, anticipând au-
dierile anuale ale comisiei de eliberare condiționată, în care un
deținut avea la dispoziție doar câteva minute pentru a-și prezenta
cererea în fața mai multor membri ai comisiei care nu păreau să
fie atenți la el și care în acest timp răsfoiau niște dosare groase.
Poate că unele dintre acestea nici măcar nu erau ale lui, ci ale urmă-
torului deținut, iar ei le citeau pentru a economisi timp. Când ești
întrebat despre condamnare sau despre ceva negativ din dosar, știi
imediat că eliberarea va fi amânată pentru cel puțin un an, deoarece
o pledoarie pentru trecut te împiedică să anticipezi ceva pozitiv în
viitor. Poveștile lui Carlo m-au făcut să-mi dau seama ce fel de furie
generează o astfel de indiferență arbitrară la marea majoritate a
deținuților care nu sunt eliberați condiționat an după an, așa cum
s-a întâmplat cu el.3
Totuși, care sunt lecțiile mai profunde ce trebuie învățate din ast-
fel de situații? Admiră puterea, detestă slăbiciunea. Domină, nu ne-
gocia. Lovește primul, atunci când ei întorc celălalt obraz. Regula
Puterea de a elibera 219

de aur este pentru ei, nu pentru noi. Autoritatea e regulă, regulile
sunt autoritatea.
Acestea sunt unele dintre lecțiile pe care le învață băieții care au
părinți abuzivi, iar jumătate dintre ei devin la rândul lor tați abuzivi,
își abuzează copiii, soțiile și părinții. Poate că jumătate dintre ei se
identifică cu agresorul și perpetuează violența, iar ceilalți învață să
se identifice cu cei abuzați și resping agresiunea, în schimbul com-
pasiunii. Totuși, cercetarea nu ne ajută să prezicem care dintre co-
piii abuzați va deveni mai târziu și el un om care abuzează și care
se va transforma într-un adult plin de compasiune.
Pauză pentru o demonstrație de putere lipsită de compasiune
îmi amintesc de clasica demonstrație făcută de învățătoarea Jane
Elliott, care i-a învățat pe elevii ei natura prejudecății și discriminăriC
flcând legătura arbitrară dintre culoarea ochilor copiilor din clasă
și un statut înalt sau scăzut. Când cei cu ochii albaștri au fost aso-
ciați cu un statut privilegiat, și-au asumat imediat un rol dominant
față de colegii cu ochi căprui și chiar i-au abuzat verbal și fizic. Mai
mult, noul lor statut a avut un efect de sporire a funcției cognitive.
Când erau în vârf, cei cu ochi albaștri și-au îmbunătățit performanțele
zilnice la matematică și la gramatică (într-un mod semnificativ din
punct de vedere statistic, așa cum se vede în datele originale).
La fel de dramatic, performanțele copiilor „inferiori" cu ochi căprui
au scăzut.
Totuși, cel mai remarcabil aspect al acestei demonstrații cu copii
de clasa a patra din Riceville, lowa, a fost cel generat de inversa-
rea statutului, în ziua următoare. Doamna Elliott le-a spus copiilor
că s-a înșelat. De fapt, opusul era adevărat, a declarat ea: ochii căprui
sunt mai buni decât cei albaștri! Copiii cu ochi căprui, care au trăit
impactul negativ de a fi discriminați atât de arbitrar, au avut șansa
să arate compasiune, acum când se aflau în vârf. Rezultatele la teste
au consemnat inversarea performanțelor între cei privilegiați și cei-
lalți. Dar cum a rămas cu lecția compasiunii? Ochii căprui aflați la
„conducere" au înțeles oare durerea celui mic, a celui mai puțin
188 EFECTUL LUCIFER

norocos, a celui aflat în poziție de inferioritate, pe care acești copii
o trăiseră personal cu o zi înainte?
Nici nu s-a pus problema! Ochii căprui au oferit exact ce au pri-
mit. Au dominat, au discriminat și i-au abuzat pe foștii abuzatori
cu ochi albaștri.4 Istoria este plină de relatări care arată că mulți
dintre cei care au scăpat de persecuția religioasă manifestă into-
leranță față de cei de altă religie, atunci când se simt în siguranță
în noul lor domeniu de putere.
înapoi la Carlo cel cu ochi căprui
Aceasta este o digresiune lungă în jurul problemei privind
transformarea dramatică a colegului meu, atunci când a fost pus
în poziția de șef al comisiei de audiere. La început, el a oferit o
performanță improvizată extraordinară, ca un solo al lui Charlie
Parker. A improvizat detalii ale infracțiunilor, ale istoriei trecute a
deținuților, pe loc, din nimic. A făcut asta fără ezitare, cu o sigu-
ranță fluidă. Totuși, pe măsură ce trecea timpul, Carlo părea să
îmbrățișeze noul său rol autoritar cu mai multă intensitate și con-
vingere. Era șeful comisiei de audiere de la închisoarea Stanford,
autoritatea de care deodată deținuții se temeau, respectată de
toți colegii. Au fost uitați anii de suferință îndurați de deținutul
cu ochi căprui, imediat după ce a obținut poziția privilegiată de
a vedea lumea prin ochii unei persoane atotputernice, șeful aces-
tei comisii. Afirmația lui Carlo de la sfârșitul întâlnirii arată ago-
nia și dezgustul produs în sinea lui de transformare. A devenit
opresorul. Mai târziu în acea seară, la cină, a mărturisit că i s-a
făcut greață de ce a auzit spunându-se când a fost absorbit de
noul său rol.
Mă întrebam dacă aceste reflecții îl vor face să prezinte efec-
tele pozitive ale autocunoașterii proaspăt dobândite la următoarea
întâlnire a comisiei de audiere, de joi. Va arăta atunci mai multă
considerație și compasiune pentru noul lot de deținuți care-i cer
eliberarea condiționată? Sau rolul îl va reface pe om?
Puterea de a elibera 221

întâlnirea de joi a comisiei
disciplinare și de audiere pentru
eliberare condiționată
în ziua următoare, în fața comisiei reconstituite se prezintă alți
patru deținuți. Cu excepția lui Carlo, ceilalți membri ai comisiei sunt
nou-veniți. Craig Haney, care a trebuit să plece urgent din cauza
unor probleme familiale în Philadelphia, este înlocuit de alt spe-
cialist în psihologie socială, Christina Maslach, care observă în tăcere
toate procedurile, cu implicare directă aparent minimă – în acest
moment. O secretară și câțiva absolvenți întregesc comisia. Totuși,
la cererea gardienilor, pe lângă luarea în considerare a cererilor de
eliberare, comisia discută și diferite acțiuni disciplinare împotriva
scandalagiilor serioși. Curt Banks își continuă rolul de sergent, iar
directorul David Jaffe stă, observă și face comentarii doar când este
cazul. Din nou, privesc din spatele oglinzii și filmez procedurile pen-
tru o analiză ulterioară, cu echipamentul nostru de înregistrare Ampex
(adus aici de la subsol, de unde monitorizează de obicei ce se
petrece în închisoare). Altă diferență față de ieri este că deținuții
nu stau la aceeași masă cu comisia, ci separat, pe scaune înalte,
pe un piedestal, ca să spunem așa – și asta pentru a-i observa mai
bine, la fel ca în interogatoriile poliției.
Grevistul foamei lovește
Primul este deținutul 416, sosit recent, încă în greva foamei.
Curt Banks citește acuzațiile disciplinare pe care le-au depus mai
mulți gardieni împotriva lui. Gardianul Arnett este supărat în mod
special pe 416; el și ceilalți nu știu exact ce să facă cu deținutul:
„Este aici de puțin timp și a fost recalcitrant, tulburând ordinea
și rutina stabilite."
Deținutul este de la bun început de acord că ei au dreptate; nu
va combate nici una dintre acuzații. Insistă să aibă reprezentare legală
188 EFECTUL LUCIFER

înainte de a consimți să mănânce ceva în închisoare. Prescott îl
forțează să clarifice cererea sa de „ajutor legal".
Deținutul 416 răspunde într-un mod straniu: „Sunt în închisoare
dintr-un scop practic, pentru că am semnat un contract pe care
nu aveam dreptul să-l semnez, deoarece nu am vârsta legală." Cu
alte cuvinte, ori trebuie să aducem un avocat care să se ocupe de
cazul său și să-l elibereze, ori va continua greva foamei și se va îm-
bolnăvi. Astfel, raționează el, autoritățile din închisoare vor fi forțate
să-l elibereze.
Acest tânăr slab se prezintă în fața comisiei la fel ca în fața gar-
dienilor: este inteligent, hotărât și își susține cu multă forță opi-
niile. Totuși, justificarea sa pentru refuzul încarcerării – că nu avea
vârsta legală pentru a semna contractul (de consimțire la cerce-
tare) – pare stranie și circumstanțială pentru o persoană care
acționează în mod tipic din principii ideologice. în ciuda aspectu-
lui său răvășit, atitudinea lui 416 are ceva ce nu trezește simpatie
în cei care interacționează cu el, nici în gardieni, nici în ceilalți de-
ținuți, nici în comisie. Arată ca un boschetar de pe stradă, care-i
face pe trecători să se simtă vinovați, nu empatici.
Când Prescott întreabă pentru ce acuzație este în închisoare,
deținutul răspunde:
– Nu există nici o acuzație, nu am fost acuzat. Nu am fost ares-
tat de poliția din Palo Alto.
Iritat, Prescott întreabă dacă este în închisoare din greșeală.
– Eram o rezervă, eu…
Prescott este derutat. îmi dau seama că nu i-am spus prin ce
se deosebește 416 de ceilalți, fiind un deținut de rezervă.
– Cu ce te ocupi de fapt, îți dai licența în filosofie? Carlo își
aprinde lent țigara și poate plănuiește un nou atac. Ai filosofat de
când ești aici.
Când una dintre secretarele din comisia de azi recomandă
exercițiile fizice ca formă de acțiune disciplinară, iar 416 se plânge
că a fost forțat să facă prea multe exerciții, Prescott replică sec:
– Arată ca un ciudat, cred că exercițiile ar fi ideale pentru el.
Se uită la Curt și la Jaffe, ca să pună acest lucru pe listă.
Puterea de a elibera 223

în fine, când este întrebat dacă ar fi dispus să renunțe la toți
banii câștigați ca deținut dacă ar fi eliberat, 416 răspunde imediat
și sfidător:
– Desigur. Pentru că nu mi se pare că banii merită timpul pe-
trecut aici.
Carlo s-a săturat de el:
– Luați-I de aici!
416 face exact ce au făcut ceilalți înaintea lui, ca niște auto-
mate: se ridică, întinde brațele să i se pună cătușele și punga pe
cap și apoi este escortat afară.
în mod curios, nu cere comisiei să-i încheie rolul de student care
s-a oferit voluntar într-o cercetare. Nu vrea bani, așa că de ce nu
spune pur și simplu: „Ies din experiment. Trebuie să-mi dați hai-
nele și obiectele personale și am plecat de aici!"
Prenumele acestui deținut este Clay [lut, n.red.], dar el nu se lasă
modelat ușor de nimeni; își susține cu fermitate principiile și se încă-
pățânează în strategia adoptată. Totuși identitatea de deținut l-a
copleșit prea tare pentru a face o analiză de ansamblu care să-i arate
că are cheile libertății dacă spune comisiei de audiere că trebuie să
i se permită să plece acum, când din punct de vedere fizic este afară
din închisoare.
Dependenții sunt ușor de rezolvat
Deținutul Paul-5704, următorul la rând, se plânge imediat de
cât de mult îi lipsește rația de țigări care i-a fost promisă pentru
bună purtare. Acuzațiile disciplinare aduse acestuia de către gar-
dieni includ: „Nesubordonare constantă și evidentă, cu accese de
violență și proastă dispoziție; încearcă mereu să-i incite pe ceilalți
deținuți la insubordonare și necooperare."
Prescott îi pune la îndoială așa-zisa „bună purtare" care nu-i
va mai aduce niciodată vreo țigară. Deținutul răspunde cu o voce
abia perceptibilă, încât membrii comisiei se văd nevoiți să-i ceară
să vorbească mai tare. Când i se spune că se poartă rău chiar și
188 EFECTUL LUCIFER

când știe că asta înseamnă pedepsirea celorlalți deținuți, el mormăie
din nou, uitându-se spre centrul mesei.
– Am discutat asta… ei, bine, dacă se întâmplă ceva, vom trece
peste asta… dacă altcineva face ceva, eu suport pedeapsa pentru el.
Un membru al comisiei îl întrerupe:
– Ai suferit vreo pedeapsă pentru un alt deținut?
Paul-5704 spune că da, a suferit pentru camarazii săi. Prescott
declară tare și în bătaie de joc:
– Ești un martir atunci, nu?
– Ei, bine, cred că toți suntem…
– Ce ai de spus în apărarea ta?
5704 răspunde, dar din nou este neinteligibil. Să ne amintim că
acesta, cel mai înalt dintre colegii săi, i-a înfruntat deschis pe mulți
dintre gardieni, a fost omul din interior în multe tentative de evadare,
zvonuri și baricade. Tot el a fost cel care i-a scris prietenei sale că este
mândru că a fost ales șeful Comitetului de plângeri al deținuților.
Mai departe, același 5704 s-a oferit voluntar pentru acest experi-
ment ascunzând adevăratele motive. El a semnat cu intenția de a
fi un semispion care-și va prezenta cercetarea în articole pe care plănuia
să le scrie pentru diferite ziare liberale „subversive", crezând că acest
experiment nu era altceva decât un proiect sprijinit de guvern pen-
tru a afla cum să facă față disidenților politici. Unde a dispărut toată
această bravadă? De ce a devenit dintr-odată incoerent?
în fața noastră, în cameră, se află un tânăr supus și deprimat.
Deținutul 5704 se uită doar în jos, dă răspunsuri la întrebările puse
de comisia de audiere, dar nu are niciodată contact vizual direct.
– Da, aș fi dispus să renunț la orice plată pentru a fi eliberat
acum, domnule, răspunde el cât de tare poate.
(Răbojul este acum de cinci Da-uri din șase.) Mă întreb cum a
fost posibil ca acest spirit dinamic, pasionat și revoluționar, atât de
admirabil la acest tânăr, să dispară într-un timp atât de scurt.
Trebuie adăugat că mai târziu am aflat că tocmai Paul-5704
intrase atât de adânc în rolul său de deținut încât ca primă parte
a planului său de evadare și-a folosit unghiile lungi și tari de cântăreț
la chitară pentru a desface una dintre plăcuțele tabloului electric
Puterea de a elibera 225

de pe perete. Apoi a folosit plăcuța pentru a îndepărta balamaua
ușii. Și-a folosit, de asemenea, unghiile dure pentru a marca pe
peretele din celula 3 scurgerea timpului de când era închis, abre-
viind zilele săptămânii.
Un deținut enigmatic și puternic
Următoarea cerere de eliberare vine de la Jerry-5486. El este
și mai enigmatic decât cei dinaintea lui. Abordează un stil neînfri-
cat, dă senzația că este capabil să facă față cu calm oricărei situații.
Robustețea sa fizică contrastează cu cea a colegului 416 sau cu a
celorlalți mai slabi, cum este Glenn-3401. Sigur că dă impresia că
va îndura fără să se plângă cele două săptămâni. Totuși, afirmațiile
sale nu sunt sincere și el a demonstrat foarte puțin sprijin pentru
vreun camarad al său. în cele câteva minute de când este aici, 5486
reușește să-l enerveze pe Prescott la fel de mult ca oricare alt deținut.
Răspunde imediat că nu este dispus să renunțe la banii câștigați
până acum, în schimbul eliberării.
Gardienii afirmă că 5486 nu merită eliberarea pentru că „și-a
bătut joc de redactarea scrisorilor și pentru faptul că în general nu
cooperează". Când este rugat să-și explice acțiunile, deținutul 5486
spune: „Știam că nu este o scrisoare legitimă… nu părea să fie…"
Gardianul Arnett, care a stat deoparte observând procedurile,
nu se poate abține să nu intervină:
– Ofițerii de corecție ți-au cerut să scrii scrisoarea?
5486 răspunde afirmativ, iar Arnett continuă:
– Și spui că ofițerii de corecție ți-au cerut să scrii o scrisoare care
nu este legitimă?
– Ei, bine, poate am ales prost cuvântul…
Dar Arnett nu renunță. Se întoarce spre comisie:
– 5486 este pe o pantă descendentă… a devenit glumeț.
– Ți se pare amuzant? îl șicanează Carlo.
– Toți (din cameră) zâmbeau, nu am zâmbit până când nu au
început ei să zâmbească, răspunde 5486 defensiv.
188 EFECTUL LUCIFER

Prescott intervine amenințător:
– Toți ceilalți își permit să zâmbească – noi mergem acasă diseară.
Totuși, Carlo încearcă să fie mai puțin iritat decât în ziua ante-
rioară și pune o serie de întrebări provocatoare:
– Dacă ai fi în locul meu, cu dovezile pe care le am, cu rapor-
tul echipei, ce ai face? Cum ai acționa? Ce crezi că este mai bine
pentru tine?
Deținutul răspunde evaziv, dar nu se referă exact la aceste în-
trebări dificile. După alte câteva întrebări primite de la membrii co-
misiei, un Prescott exasperat pune capăt interogatoriului:
– Cred că am văzut destul, cred că acum știm ce să facem. Nu
văd nici un motiv pentru a mai pierde timpul.
Deținutul este surprins că întâlnirea cu membrii comisiei ia sfârșit
atât de abrupt. Este evident pentru el că a făcut o impresie proastă
asupra celor pe care ar fi trebuit să-i convingă de cauza sa – dacă
nu pentru eliberare, măcar pentru o eventuală următoare întâlnire.
Nu a acționat în interesul său de data asta. Curt îi cere gardianu-
lui să-i pună cătușele și punga pe cap și să-l așeze pe banca din
hol; comisia îl așteaptă pe ultimul deținut, înainte ca toți să fie duși
înapoi la subsol, pentru a-și relua viața de detenție.
Tensiunea superficială a „Sergentului"
Ultimul deținut care trebuie evaluat de comisie este „Sergentul",
2093, care, fidel lui însuși, stă semeț în scaunul înalt, cu pieptul în
față, capul drept și bărbia retrasă. O postură militară perfectă. El cere
eliberarea pentru a-și dedica timpul „unor scopuri mai productive"
și notează că a „urmat toate regulile, din prima zi". Spre deosebire
de colegii săi, 2093 nu ar renunța la plată în schimbul eliberării.
– Dacă aș renunța la banii câștigați până acum, cele cinci zile din
viața mea ar fi o pierdere și mai mare decât ar fi fost altminteri.
Adaugă că plata relativ mică abia compensează timpul petre-
cut aici. Prescott îl provoacă pentru că nu sună „autentic", pentru
că s-a gândit la tot în avans, pentru că nu este spontan, pentru că
Puterea de a elibera 227

se folosește de cuvinte pentru a-și ascunde sentimentele. „Sergen-
tul" se scuză că a dat această impresie, deoarece întotdeauna crede
în ce spune și încearcă din greu să articuleze clar ce vrea să comu-
nice. Asta îl îmblânzește pe Carlo, care-l asigură pe „Sergent" că el
și comisia se vor gândi serios la cazul lui și apoi îl felicită pentru treaba
bună făcută în închisoare.
înainte de a termina interviul, Carlo îl întreabă pe „Sergent" de
ce nu a cerut eliberarea condiționată prima dată când s-a ivit ocazia.
„Sergentul" explică:
– Aș fi cerut eliberarea condiționată prima dată doar dacă nu
ar fi cerut-o destui deținuți.
I s-a părut că ceilalți deținuți o duc mai rău în închisoare decât
el și nu a vrut ca solicitarea sa să fie pusă deasupra alteia. Carlo îl
admonestează blând pentru această etalare a nobleței, despre care
crede că este o încercare evidentă de a influența decizia comisiei.
Surprinderea „Sergentului" arată clar că vorbea serios și nu încerca
să impresioneze comisia sau pe altcineva.
Acest lucru îl intrigă pe Carlo și el vrea să știe cum este viața per-
sonală a tânărului. îl întreabă despre familia sa, despre prietenă, ce
fel de filme îi plac, dacă se oprește vreodată să cumpere înghețată –
toate acele detalii care, luate împreună, alcătuiesc identitatea cuiva.
„Sergentul" răspunde la obiect, că nu are o prietenă, se duce
rareori la film și îi place înghețata, dar în ultimul timp nu și -a mai
permis să-și cumpere prea multă.
– Tot ce pot spune este că după ce mi-am petrecut nopțile în
mașină pe toată perioada studiilor de vară mi-a fost un pic cam greu
să adorm în prima noapte aici, pentru că patul este prea moale în
închisoare și, de asemenea, am mâncat mai bine aici decât am mân-
cat în ultimele două luni și am avut mai mult timp să mă relaxez
decât am avut în ultimele două luni. Mulțumesc, domnule.
Ooo! Ce depășire a tuturor așteptărilor ne oferă acest tânăr.
Simțul său de mândrie personală și constituția solidă nu arată că
a flămânzit toată vara și nu a avut un pat în timp ce frecventa școala
de vară. Noi toți suntem șocați când aflăm că stilul de viață oribil
din închisoarea noastră este mai bun decât cel al unui student.
188 EFECTUL LUCIFER

într-un fel, „Sergentul" pare să fie cel mai unidimensional și mai
supus deținut dintre toți, dar totodată este cel mai logic, mai se-
rios și mai consecvent din punct de vedere moral din grup. îmi dau
seama că problema pe care o poate avea acest tânăr provine din
devotamentul său de a trăi conform unor principii abstracte și din
faptul că nu știe să trăiască efectiv cu alți oameni și nici cum să le
ceară altora să-i susțină nevoile financiare, personale și emoționale.
Pare foarte bine ținut în frâu de decizia sa interioară și de postura
sa exterioară militară, încât nimeni nu poate avea acces la trăirile
sale. S-ar putea să aibă în viitor o viață mai grea decât restul co-
legilor săi.
Căința nu rezolvă problemele
Când comisia se pregătea să-și încheie sesiunea, Curt anunță
că deținutul 5486, cel obraznic, vrea să facă o declarație suplimen-
tară în fața comisiei. Carlo este de acord.
5486 spune, cu remușcare, că nu a exprimat ceea ce voia cu
adevărat să spună pentru că nu a avut ocazia să se gândească pe
îndelete. A trăit un declin personal în închisoare pentru că la înce-
put s-a așteptat să meargă la un proces, iar acum a renunțat la
speranța de dreptate.
Gardianul Arnett, care stă în spatele lui, relatează o conversație
pe care au avut-o în timpul prânzului, în care 5486 a spus că de-
clinul său trebuie să se fi petrecut pentru că „a ajuns într-o com-
panie proastă".
Carlo Prescott și comisia sunt derutați de acest lucru. Cum susține
cauza sa această afirmație? Prescott este în mod clar deranjat de
ceea ce se întâmplă și îi spune lui 5486:
– Mă voi îngriji personal să stai aici până în ultima zi. Nu am
nimic personal cu tine, dar suntem aici pentru a proteja societa-
tea. Nu cred că poți ieși și că poți face o treabă constructivă, genul
de lucruri care te fac valoros pentru comunitate. Ai ieșit pe ușa
asta și ți-ai dat seama că ai vorbit cu noi ca și cum am fi niște idioți.
Puterea de a elibera 229

iar tu ai de-a face cu polițiști și alte figuri autoritare. Nu prea te
înțelegi cu autoritatea, nu? Cum te înțelegi cu părinții tăi? Dar ceea
ce încerc să spun este că ai ieșit pe ușă și ai avut puțin timp de
gândire; acum te-ai întors aici încercând să ne păcălești, să ne faci
să te privim cu alți ochi. Ce fel de conștiință socială ai tu? Ce crezi
că datorezi cu adevărat societății? Vreau să aud ceva adevărat de
la tine.
(Carlo a revenit pe poziții!)
Deținutul dă înapoi în fața acestui asalt frontal asupra caracte-
rului său și nu încearcă să facă vreo corecție.
– Am o nouă slujbă de profesor. Este o slujbă valoroasă, cred.
Prescott nu crede povestea lui:
– Asta te-ar putea face și mai suspect. Nu cred că aș vrea să
predai copiilor mei. Nu cu atitudinea ta, cu imaturitatea ta, cu indi-
ferența ta față de responsabilități. Nu te poți descurca patru zile
în închisoare fără să devii o povară. Apoi îmi spui că vrei o slujbă
de profesor, să faci ceva care este de fapt un privilegiu. Este un
privilegiu să vii în contact cu oameni buni și să ai ceva să le spui.
Nu știu, nu m-ai convins. Tocmai ți-am citit dosarul pentru prima oară
și nu mi-ai arătat nimic. Ofițer, ia-l de aici!
Legat, cu punga pe cap și dus înapoi în închisoarea de la sub-
sol, deținutul va trebui să ofere un spectacol mai bun la următoa-
rea audiere, presupunând că va mai primi acest privilegiu.
Când un deținut eliberat condiționat
devine președintele comisiei de audiere
înainte de a ne întoarce la observarea a ceea ce se întâmplă
jos, în absența noastră în timpul acestor două audieri ale comisiei,
este instructiv de observat efectul pe care jocul de rol l-a avut asu-
pra șefului dur al acestei „audieri efectuate de o autoritate adultă".
Carlo Prescott se uită în jurul mesei la bărbații și femeile din această
comisie simulată și face o declarație personală privind impactul pe
care o asemenea experiență îl are asupra lui.
188 EFECTUL LUCIFER

– De câte ori am intervenit în experiment, am plecat invariabil
cu o senzație de deprimare – atât de autentic este totul. Experi-
mentul a încetat să fie un experiment când oamenii au început să
reacționeze la diferite lucruri care se întâmplă în timpul experimen-
tului. în închisoare, de pildă, am observat că oamenii care se con-
sideră gardieni au trebuit să se comporte într-un anumit fel. Ei au
trebuit să adopte anumite atitudini, să dea anumite impresii.
Deținuții, la rândul lor, au avut anumite atitudini, anumite impre-
sii pe care le-au oferit – același lucru s-a întâmplat aici. Parcă nu-mi
vine să cred că un experiment mi-a permis mie să joc rolul unui
membru al comisiei, președintele comisiei, să spun unui deținut,
în fața aroganței și atitudinii sale sfidătoare, „Cum se face că orien-
talii intră rareori în închisoare, se află rareori în acest tip de situație?
Ce ai făcut?" Tocmai în acel punct al studiului toată orientarea lui
s-a schimbat. A început să reacționeze ca individ, a început să vor-
bească despre sentimentele sale personale. Un om a devenit atât
de implicat, încât s-a întors în cameră ca și cum și-a închipuit că o
a doua audiere ar putea duce la eliberarea lui condiționată.
Carlo continuă mărturisirea sa publică:
– Ei, bine, ca fost deținut, trebuie să recunosc că de fiecare dată
când am venit aici, fricțiunile, suspiciunea, antagonismul exprimat
de oamenii care au intrat în roluri… m-au făcut să recunosc genul
de impresie dezumflată care apare ca urmare a încarcerării. Exact
acest lucru mi-a indus o senzație profundă de deprimare, ca și cum
m-am întors în atmosfera din închisoare. Totul era autentic, nu si-
mulat. [Deținuții] reacționau ca niște ființe umane la o situație, ori-
cât de improvizată, care a devenit parte a ceea ce trăiau ei în acel
moment. îmi închipui că astfel ea reflecta tipul de metamorfoză
care are loc în gândirea unui deținut. în fond, el este detașat de
lucrurile care se întâmplă în lumea de afară – construirea podului,
nașterea copiilor nu are absolut nimic de a face cu asta. Pentru
prima dată el este complet alienat de restul societății, de umani-
tate, de fapt. Colegii lui, în frica, duhoarea și amărăciunea lor, au
devenit camarazii lui și, cu excepția unei perioade scurte, ca urmare
a unei vizite, ca urmare a ceva ce se întâmplă, cum ar fi comisia
Puterea de a elibera 231

de audiere, nu mai are nici un motiv de a se identifica în vreun fel
cu locul din care a venit. Există doar acel moment, acea clipă… Nu
am fost surprins și nici nu a fost o plăcere mare să-mi văd confir-
mată credința că „oamenii devin rolul pe care-l joacă"; gardienii
devin simboluri ale autoirtății și'nu poTfi ScfîiHiBâți; și nu există re-
guli sau drepturi pe care sunt obligați să le ofere deținuților. Asta
se întâmplă cu gardienii din închisoare și asta se întâmplă cu stu-
denții care joacă rolul de gardian de închisoare. Deținutul, pe de
altă parte, care trebuie să se gândească la propria situație și la cât
de eficient este în a ține experiența departe de el, ajunge față în
față, zilnic, cu propria sa neajutorare. Trebuie să coreleze propria
ură și eficiența sfidării sale cu realitatea că, oricât de eroic sau cu-
rajos se vede la un anumit moment, tot va fi numărat și va fi supus
regulilor din închisoare.5
Cred că este potrivit să închei aceste observații cu un pasaj la
fel de interesant din scrisorile deținutului politic George Jackson,
scrise anterior afirmației lui Carlo. Să ne amintim că acest avocat a
vrut să fiu martor expert în apărarea sa în procesul fraților Soledad,
dar Jackson a fost ucis înainte ca eu să pot face asta, la o zi după
terminarea studiului nostru.
Este straniu că un om poate găsi ceva de râs aici. Dar toți sunt
închiși douăzeci și patru de ore pe zi. Nu au trecut, nu au viitor,
nu au alt scop decât să aștepte următoarea masă. Se tem, sunt
derutați și ținuți într-o lume pe care știu că nu au făcut-o ei, pe
care simt că nu o pot schimba, așa că fac acele zgomote puter-
nice pentru a nu auzi ce încearcă mintea să le spună. Râd pentru
a se asigura pe ei și pe cei din jurul lor că nu le este teamă, ca un
ins superstițios care fluieră sau cântă ceva vesel în timp ce trece
pe lângă un cimitir.6

8
CONFRUNTĂRILE CU REALITATEA
DE JOI
Joi închisoarea este tristă, dar mai avem mult de mers înainte
pentru ca explorarea noastră să fie completă.
La miezul nopții mă trezesc dintr-un coșmar îngrozitor în care
se făcea că eram într-un spital dintr-un oraș straniu, în urma unui
accident de mașină. Mă chinuiam să-i spun infirmierei că trebuie
să mă întorc la lucru, dar ea nu mă înțelegea. Era ca și cum aș fi
vorbit într-o limbă străină. Am țipat să fiu lăsat să plec: „Trebuie să
fiu externat." în schimb, ea m-a legat și mi-a acoperit gura cu bandă
adezivă. într-un fel de „vis lucid", în care ești conștient că ești un
actor în vis, în timp ce visezi, îmi imaginez cum gardienii află de
acest incident.' Sunt încântați că acum, cu intendentul „liberal cu
inimă însângerată" îndepărtat din calea lor, dețin controlul total în
privința a ceea ce vor face cu „deținuții lor periculoși" – orice li se
pare că este necesar pentru a menține legea și ordinea.
A fost într-adevăr un gând înspăimântător. închipuițiți-vă ce s-ar
întâmpla în acea temniță din subsol dacă gardienii ar putea face
ce vor cu deținuții. Imaginați-vă ce ar putea face știind că nu sunt
supravegheați, că nimeni nu observă jocurile lor secrete de dominare
Confruntările cu realitatea de joi

și submisiune, nimeni nu interferează cu propriile lor „experimente
mentale" pe care le pot realiza așa cum le dictează dorința și ca-
priciile. Am sărit de pe canapeaua extensibilă din biroul meu de la
etaj, m-am spălat, m-am îmbrăcat și m-am dus la subsol, bucuros
că am supraviețuit acelui coșmar și că mi-am recăpătat libertatea.
Numărătoarea de la ora 2.30 dimineața este în plină desfășurare.
Cei șapte deținuți obosiți, treziți din nou de fluierele gălăgioase și
stridente și de bastoanele care lovesc barele celulelor împuțite, sunt
aliniați la perete. Gardianul Vandy recită regulile selectate și apoi
testează memoria prizonierilor, acordând pedepse variate pentru
lipsurile de memorie.
Gardianul Ceros ar vrea ca toată experiența să semene mai
mult cu o închisoare militară condusă sever, să-i pună pe deținuți
să mărșăluiască repetat, ca și cum ar fi în armată. După o scurtă
discuție, cei doi hotărăsc că acești tineri au nevoie să fie mai disci-
plinați și trebuie să înțeleagă importanța cerinței de a-și face patu-
rile în cea mai bună manieră militară. Deținuților li se ordonă să-și
3
EFECTUL LUCIFER

golească paturile complet și apoi să le refacă cu precizie, după
care să aștepte în picioare inspecția. Firește, într-un stil milităresc,
toți pică la inspecție, trebuie să refacă paturile, pică din nou la
inspecție, refac paturile, iar pică la inspecție și repetă procesul până
când gardienii se plictisesc de jocul ăsta. Gardianul Vamish face o
remarcă isteață:
– OK, oameni buni, acum că ați făcut paturile, puteți dormi în
ele – până la următoarea numărătoare.
violența erupe în „curte"
în mijlocul numărătorii de la 7.00 dimineața și al cântecelor mai
relaxate ale deținuților, violența erupe brusc. Paul-5704, epuizat de
oboseală și iritat de faptul că a fost abuzat în aproape toate tu-
rele, izbucnește. Refuză să facă genuflexiuni, așa cum i se cere.
Ceros insistă ca toți ceilalți să continue să facă genuflexiunile fără
să se oprească până când 5704 li se alătură; doar supunerea sa
poate opri exercițiile dureroase. Deținutul 5704 nu mușcă momeala.
într-o ulterioară întâlnire destul de amplă dintre Curt Banks și
Paul-5704, acesta din urmă relatează versiunea sa privind inciden-
tul și ostilitatea pe care o resimțea. „Am mușchi leneși la coapse
și nu trebuie să-i întind. Le-am spus asta, dar ei mi-au zis să tac și
să fac exercițiile oricum. «La naiba cu tine, golanule», am strigat,
în timp ce eram încă întins pe jos. în timp ce mă ridicam ca să fiu
aruncat din nou în Gaură, el [Ceros] m-a împins în perete. Ne-am
încăierat, împingându-ne tare și țipând. Voiam să ajung la el și să-l
lovesc în față, dar pentru mine asta înseamnă bătaie… sunt un pa-
cifist, știți, nu cred că am asta în mine. Dar m-am lovit la picior
când ne-am încăierat și am insistat să merg la doctor, dar în schimb
am fost băgat în Gaură. L-am amenințat că-l fac praf când ies, așa
că m-au ținut acolo până când ceilalți au terminat micul dejun. Când
m-au lăsat să ies din carceră, eram furios și am încercat să-l lovesc
Confruntările cu realitatea de joi 241

pe acel gardian [Ceros]. A fost nevoie de intervenția a doi colegi
de-ai săi ca să mă imobilizeze. Când m-au dus într-o cameră sepa-
rată, pentru a lua micul dejun singur, m-am plâns de durerea de
picior și am cerut asistență medicală. Nu i-am lăsat pe gardieni să-mi
examineze piciorul, pentru că, ce știu ei despre asta? Am mâncat
singur, dar mi-am cerut scuze [lui Varnish] care a fost cel mai puțin
ostil cu mine. Dar tipul pe care voiam să-l zdrobesc era «John Wayne»,
tipul din Atlanta. Sunt budist și el îmi tot spune că sunt comunist ca
să mă provoace, și reușește. Acum cred că tratamentul binevoitor
din partea anumitor gardieni, cum ar fi Landry cel mare [Geoff], se
datorează doar faptului că li s-a ordonat să se poarte astfel."2
Gardianul John Landry notează în jurnalul său zilnic că 5704 a
avut cele mai multe probleme sau „cel puțin a fost cel mai pedep-
sit deținut":
După fiecare episod, el [5704] părea destul de deprimat, dar
spiritul său, numit de el „mentalitate de ciudat", continuă să se
încingă. Este unul dintre deținuții cu voința cea mai puternică. A
refuzat să spele vasele la prânz, așa că recomand să-i dăm o cină
amărâtă și să-i tăiem privilegiul de a fuma – e aproape dependent.
Să luăm în considerare perspectiva alternativă și plină de intuiție
pe care o are gardianul Ceros în legătură cu acest incident și în
general în legătură cu psihologia deținuților:
Unul dintre deținuți, 5704, nu coopera deloc, așa că am decis
să-l băgăm în Gaură. în acel moment asta era rutina. El a reacționat
violent și a trebuit să mă apăr. Mă ura ca gardian. El reacționa la
uniformă; mi s-a părut că este vorba de imaginea cu care mă aso-
cia. Nu am avut de ales, a trebuit să mă apăr. Mă întrebam de ce
ceilalți gardieni nu se grăbesc să-mi sară în ajutor. Toată lumea era
uluită. Mi-am dat seama atunci că și eu erăm deținut, la fel ca ei.
Reprezentam doar o reacție la sentimentele lor. Ei aveau mai mult
de ales în acțiunile lor. Nu cred că noi aveam de ales. Și noi și ei
eram striviți de situația de oprimare, dar gardienii aveau iluzia de
188 EFECTUL LUCIFER

libertate. Inițial nu mi-am dat seama, altfel aș fi plecat. Toți deve-
nisem sclavii banilor. Deținuții au devenit curând sclavii noștri; noi
eram încă sclavii banilor. Mai târziu mi-am dat seama că noi toți
eram sclavi ai unui lucru din mediu. Faptul că ne gândeam că „este
doar un experiment" însemna că nu se putea întâmpla de fapt nimic
rău. Asta era iluzia libertății. Știam că pot pleca, dar nu am făcut
asta, pentru că, în calitate de sclav, nu puteam face nimic acolo.3
Deținutul Jim-4325 este de acord cu natura sa de sclav. „Cel
mai rău lucru legat de această experiență este viața foarte struc-
turată și obediența absolută față de gardieni. Umilința de a fi
aproape niște sclavi pentru gardieni este cel mai rău lucru."4
Totuși, gardianul Ceros nu a lăsat ca senzația sa de a fi prins în
capcana rolului să interfereze cu exercitarea puterii. El notează că
„Mi-a plăcut să-i supăr. Nu mi-a plăcut că «Sergentul», 2093, era
ca un mielușel. L-am pus să-mi lustruiască și să-mi dea cu cremă ghe-
tele de șapte ori și nu s-a plâns niciodată."5
în reflecțiile sale, gardianul Vandy ne dezvăluie percepția dezu-
manizantă a deținuților, care s-a strecurat în modul în care el gândește
despre ei: „Deținuții erau foarte supuși joi, cu excepția unei încăierări
scurte între Ceros și 5704, un mic incident violent, care nu mi-a plăcut
deloc. Mă gândeam la ei ca la niște oi și nu-mi păsa de condiția lor."6
în raportul final de evaluare al gardianului Ceros, el oferă o per-
spectivă diferită asupra dezumanizării deținuților:
De câteva ori am uitat că deținuții erau oameni, dar de fiecare
dată m-am prins și mi-am dat seama că erau totuși oameni. îi soco-
team pur și simplu niște „deținuți" care pierd legătura cu umanita-
tea lor. Asta se întâmpla pentru perioade scurte, de obicei când le
dădeam ordine. Eram obosit și dezgustat uneori, asta era starea de
spirit obișnuită. De asemenea, încerc să-mi educ voința să-i dezuma-
nizez, ca să fie mai ușor pentru mine.7
Echipa noastră a fost de acord că dintre toți gardienii, cel care
„a procedat ca la carte" a fost Varnish. Este unul dintre cei mai în
Confruntările cu realitatea de joi 243

vârstă gardieni, are douăzeci și patru de ani, ca și Arnett. Ambii
au terminat facultatea, așa că ar trebui să fie ceva mai maturi decât
colegii lor, ale căror vârste se învârt în jurul a optsprezece ani, pre-
cum Ceros, Vandy și J. Landry.
Rapoartele zilnice de tură ale lui Varnish sunt cele mai detaliate
și includ relatări ale incidentelor individuale privind nesubordona-
rea deținuților. Totuși, el comentează foarte rar ce fac gardienii și
nu recunoaște deloc forțele psihologice care operează. El pedepsește
deținuții doar pentru încălcarea regulilor și niciodată arbitrar. Jocul
de rol al lui Varnish a fost atât de internalizat, încât el devenea gar-
dian ori de câte ori intra în închisoare. Nu era dramatic și abuziv,
precum Arnett și Hellmann. Pe de altă parte, nu încerca să-i de-
termine pe deținuți să-l placă, cum făceau alții, ca Geoff Landry.
El își făcea doar treaba, cât mai eficient posibil. Din informațiile pri-
vind formarea sa vede că se consideră egoist uneori și chiar un pic
dogmatic.
„Uneori exista o tendință clară de a minimaliza efortul prin fap-
tul că nu hărțuiam deținuții pe cât de mult am fi putut", relatează
Varnish.
Modul în care rolurile ajung să conducă nu doar emoțiile cuiva,
ci și rațiunea este ilustrat interesant în analiza autoreflexivă a lui
Varnish, realizată după terminarea studiului.
Am început experimentul gândindu-mă că probabil voi fi ca-
pabil sâ mă port într-un mod potrivit, dar pe măsură ce acesta pro-
gresa am fost mai degrabă surprins să descopăr că sentimentele
pe care încercam sâ mi le impun începeau să mă domine. Mă
simțeam ca un gardian și credeam cu adevărat că nu sunt capa-
bil de un asemenea comportament. Am fost surprins, nu, am fost
consternat să descopăr că pot fi un, ăă, câ pot acționa într-o ma-
nieră atât de neadecvată pentru orice aș fi visat că pot face. Și în
timp ce mă purtam astfel nu simțeam nici un regret, nu simțeam
nici o vină. Doar ulterior am început să reflectez la ce am făcut
astfel încât acest comportament să mă domine și mi-am dat seama
că era o parte din mine pe care nu o observasem până atunci.8
188 EFECTUL LUCIFER

Deținutul 5704 o încasează și mai rău
Atacul lui Paul-5704 asupra lui Ceros a fost principalul subiect
de discuție al gardienilor între schimbul de la ora 10.00 al turei de
dimineață cu cea de zi, când gardienii și-au scos și și-au pus uni-
formele, pentru a încheia sau pentru a începe tura. Au fost de acord
că deținutul necesită atenție specială și disciplină, fiindcă nu poate
fi tolerat un astfel de atac asupra gardienilor.
Deținutul 5704 nu a fost inclus la numărătoarea de la ora 11.30
pentru că a fost legat cu lanțul de pat în celula 1. Gardianul Ar-
nett a ordonat altcuiva să facă șaptezeci de flotări ca pedeapsă de
grup pentru nesubordonarea lui 5704. Deși deținuții slăbeau din
cauza dietei impuse și erau epuizați din pricina oboselii, au fost ca-
pabili să execute numărul considerabil de flotări – pe care eu nu
le pot face nici atunci când sunt bine hrănit și odihnit. Ei căpătau
o formă atletică, fără să vrea și în condiții mizere.
Continuând tema muzicală ironică din ziua precedentă, deținuții
au fost puși să cânte tare și clar Oh, What a Beautiful Morning și
Arnazing Grace, combinat cu un cor de Row, row, row your boat.
La scurt timp după ce s-a alăturat colegilor săi în cor, Paul-5704 a
continuat nesubordonarea verbală și, din nou, a fost aruncat în Gaură.
Țipând și înjurând din toți rărunchii, 5704 a dărâmat peretele de lemn
care separa cele două compartimente din Gaură. Gardienii l-au târât
afară, i-au pus cătușe, i-au legat gleznele cu lanțuri, l-au dus înapoi
în celula 2 și au reparat daunele produse în Gaură. Carcera trebuia
să aibă două spații separate pentru cazul în care doi deținuți erau
pedepsiți simultan.
Hotărât și inventiv pe cât poate fi un deținut adevărat, 5704 a
fost capabil să scoată balamalele ușii de la celula sa, încuindu-se
astfel înăuntru și zeflemisindu-i pe gardieni. Din nou, gardienii au
pătruns cu forța în celulă și l-au târât în Gaura reparată, până când
a fost dus, mai târziu în acea zi, la comisia de audiere.
Acțiunile rebele ale lui 5704 au răzbătut până la urmă prin masca
de indiferență cultivată cu grijă de gardianul Arnett. Ca unul dintre
cei mai în vârstă gardieni, absolvent de sociologie, având experiență
Confruntările cu realitatea de joi 239

în trei închisori juvenile și fiind acuzat (și achitat) pentru „reuniune
ilegală" în timpul unui protest pentru drepturile civile, Arnett avea
cea mai relevantă experiență pentru a fi un gardian conștiincios.
Era conștiincios, dar fără compasiune pentru deținuți, căci a avut
o atitudine profesională tot timpul. Este la fel de precis atât în or-
dinele sale verbale, cât și în privința gesturilor controlate. A deve-
nit o figură autoritară cu statut înalt, ca un crainic TV, cu mișcările
sale armonizate și gesturile sincronizate. Deliberat în cuvânt și faptă,
Arnett dă impresia unei senzații de implicare limitată în scena din
jurul lui. Este greu să mi-l imaginez tulburat de ceva și este la fel
de greu să-mi imaginez că îl poate provoca cineva.
Sunt puțin surprins eu însumi de indiferența pe care am
resimțit-o tot timpul. Am fost furios doar o dată, pentru scurtă
vreme, când 5704 a stricat încuietoarea ușii și m-a lovit în burtă
cu propriul meu baston (cu care tocmai îl pocnisem). în restul tim-
pului, am fost destul de relaxat. N-am avut niciodată o senzație
de putere sau de exaltare când împingeam oamenii sau le dădeam
ordine.9
în această închisoare, Arnett și-a folosit cunoștințele de științe
sociale în avantajul său.
Din lecturile mele eram conștient că plictiseala și alte aspecte ale
vieții din închisoare pot fi exploatate pentru a-i face pe oameni să se
simtă dezorientați, prin sarcini impersonale și plicticoase/prin pedep-
sirea tuturor deținuților pentru comportamentul râu al anumitor in-
divizi, prin cererea de a executa perfect sarcini banale în timpul unor
sesiuni de exerciții. Eram sensibil la puterea celor care au controlul
situațiilor sociale și am încercat să sporesc alienarea (deținuților) fo-
losind unele dintre aceste tehnici. Am putut folosi aceste lucruri doar
într-un mod limitat, pentru că nu am vrut să fiu brutal.10
Fiind împotriva eliberării condiționate a lui 5704, Arnett a scris
comisiei: „Nu pot întocmi toată lista infracțiunilor lui 5704 în acest
188 EFECTUL LUCIFER

moment. Este nesubordonat în mod constant, are pusee de violență
și schimbări bruște ale dispoziției și încearcă în mod repetat să-i in-
cite pe ceilalți deținuți la nesubordonare și necooperare. Se poartă
rău chiar și atunci când știe că va urma pedepsirea celorlalți colegi
ai săi. Trebuie tratat cu duritate de comitetul de disciplină."
Deținutul 416 ține piept sistemului cu greva foamei
Deținutul 5704 nu a fost singura grijă disciplinară. Nebunia
acestui loc, cu care ne-am obișnuit în ultimele zile, l-a afectat și
pe 416 când a ajuns, ieri, aici, ca înlocuitor al primului deținut
eliberat, Doug-8612. Nu a putut crede ce vedea și a vrut să pără-
sească imediat experimentul. Totuși, i s-a spus de către colegii de
celulă că nu poate pleca. Colegii lui au transmis mai departe afir-
mația falsă susținută de deținutul 8612, conform căreia nu este
posibilă plecarea, că „ei" nu permit nimănui să plece înainte de
scurgerea timpului stabilit. îmi amintesc de versul celebru din cânte-
cul Hotel California, „Poți să-ți iei oricând la revedere, dar nu poți
pleca niciodată".
în loc să pună la îndoială această aserțiune falsă, deținutul 416
va folosi mijloace pasive pentru a scăpa. „Am elaborat un plan",
a spus el mai târziu. „Voi insista asupra lipsurilor din contractul meu,
făcut la repezeală. Dar ce forță, în afară de implorare, pot exercita
eu în acest sistem? Pot să mă revolt, ca Paul-5704. Dar folosind
tactici legale pentru a ieși, sentimentele mele aveau o importanță
secundară, deși le-am urmat pentru a-mi atinge scopul. în schimb,
am ales să epuizez resursele acestei simulări comportându-mă exas-
perant, refuzând orice răsplată și acceptând pedepsele." (Este im-
probabil ca 416 să-și fi dat seama că adoptă o strategie pe care
sindicatele au folosit-o în luptele cu conducerea, de a „juca după
reguli", cunoscută anterior ca „a lucra după regulă" în orice pro-
blemă, pentru a expune slăbiciunile inerente sistemului.11)
416 a decis să postească pentru ca, refuzând mâncarea oferită
de gardieni, să-i priveze de una dintre sursele de putere pe care le
Confruntările cu realitatea de joi 241

au asupra deținuților. Uitându-mă la corpul lui firav, la cele șaizeci și
cinci de kilograme la înălțimea de un metru optzeci, m-am gândit că
arată deja ca o victimă a înfometării.
în unele privințe, Clay-416 a fost impresionat mai puternic de
prima sa zi ca deținut în închisoarea Stanford decât oricine altcineva,
așa cum ne spune în analiza sa personală, dar depersonalizată:
„Am început să simt că-mi pierd identitatea. Persoana căreia îi
spun «Clay», persoana care m-a adus în acest loc, persoana care
s-a oferit voluntară pentru a intra în această închisoare – căci este
o închisoare pentru mine, încă este o închisoare pentru mine, nu
privesc acest lucru ca pe un experiment sau ca pe o simulare, ci
este o închisoare condusă de psihologi, nu de stat… Am început
să simt că această identitate, persoana care eram, care a decis să
meargă la închisoare, e diferită de mine – se îndepărtează până
când, în final, nu mai eram eu acea persoană. Eram «416». Eram
într-adevăr numărul meu, iar 416 va trebui să decidă ce să facă și
atunci am decis să postesc. Am hotărât să postesc pentru că asta
era una dintre recompensele oferite de gardieni. Ei amenințau mereu
că nu ne vor lăsa să mâncăm, dar trebuia să ne dea mâncare. Și
astfel n-am mai mâncat. Apoi am avut un fel de putere pentru că
am găsit singurul lucru pe care nu mi-l puteau lua. Intrau în bu-
cluc mare în cele din urmă, dacă nu mă determinau să mănânc.
Și astfel eu îi umileam cumva pentru că eram capabil să postesc."'2
A început să refuze să se atingă de mâncare. Arnett a rapor-
tat că l-a auzit pe 416 spunându-le colegilor din celulă că inten-
ționează să nu mănânce până când nu primește consultația legală
pe care o cere. A spus că „după aproximativ douăsprezece ore pro-
babil mă voi prăbuși și ce vor mai putea face ei? Vor trebui să
cedeze". Arnett îl consideră un „pămpălău și un obraznic". Nu vede
nimic nobil în greva foamei.
lată cum un nou deținut se înhamă la planul îndrăzneț de ne-
supunere care provoacă în mod direct puterea gardienilor. Actul
său avea potențialul de a-l face un erou non-violent în jurul căruia
deținuții să se alieze, cineva care să-i ridice din stupoarea lor obe-
dientă – ca Mahatma Gandhi. în schimb, este clar că violența
188 EFECTUL LUCIFER

folosită de 5704 nu a dat rezultate într-un loc în care resursele de
putere sunt dezechilibrate complet în favoarea sistemului. Eu spe-
ram că 416 va găsi alt plan care să-i implice pe colegii săi și pe
ceilalți într-o nesupunere comună, folosind o grevă a foamei colec-
tivă, ca tactică pentru remedierea tratamentului dur de care au parte.
Totuși, îmi făceam griji că el era atât de concentrat asupra propriei
persoane încât nu era conștient de necesitatea de a-i angaja pe
colegii săi într-o opoziție de grup.
Alți doi deținuți cedează
Se părea că problema cauzată de 5704 și 416 era doar înce-
putul unui efect de domino al confruntărilor. Mama deținutului
1037 avea dreptate. Fiul ei, Rich, nu arăta bine din punctul ei de
vedere; acum, el nu arăta bine nici din punctul meu de vedere. A
devenit din ce în ce mai deprimat după ce părinții lui au plecat,
după orele de vizită; probabil dorea ca ei să insiste să-l ia acasă,
în loc să accepte evaluarea corectă a mamei privind situația sa, Rich
probabil a ajuns să creadă că miza era masculinitatea sa. Voia să
demonstreze că poate suporta „ca un bărbat". Nu a putut. Ca și
colegii săi de celulă, 8612 și 819, 1037 a prezentat simptome de
stres extrem într-o asemenea măsură, încât l-am dus în camera
liniștită din afara închisorii și i-am spus că ar fi mai bine dacă îl elibe-
răm acum. A fost surprins în mod plăcut de veștile bune. Când l-am
ajutat să se schimbe în hainele civile, încă mai tremura. L-am înștiințat
că va primi plata integrală pentru întreg experimentul și că vom păstra
legătura cu el și cu toți ceilalți studenți, pentru a revedea rezulta-
tele studiului, observațiile finale și pentru a fi remunerat.
Deținutul 1037 a spus că partea cea mai grea a experimentului
a fost „perioada când gardienii mi-au dat impresia că își exprimă
sentimentele reale interioare și nu doar rolul de gardian pe care îl
jucau. De exemplu, au fost momente în timpul exercițiilor fizice când
noi, deținuții, eram împinși până la punctul de suferință reală. Unii
dintre gardieni păreau să se bucure de agonia noastră".13
Confruntările cu realitatea de joi 249

Când părinții lui au venit în vizită, vestea despre eliberarea imi-
nentă a lui 1037 nu a fost primită prea bine de deținutul 4325,
care era mai stresat decât ne-am dat noi seama. „Marele Jim", așa
cum îl numeau cei din echipa noastră, părea un tânăr foarte sigur
pe el, ale cărui afirmații de la preselecție indicau că prezintă valori
normale la toate aspectele. Totuși, el a cedat brusc în acea
după-amiază.
„Când am aflat vestea despre comisia de audieri, imediat am
sperat că voi fi eliberat. Dar am căzut de foarte sus când Rich [1037]
a fost eliberat, iar eu nu. Acest lucru m-a răpus și mi-a dat o senzație
și mai profundă de disperare. Drept urmare, am «cedat». Am reali-
zat că emoțiile mele sunt mult mai intense decât credeam și am
înțeles ce viață minunată am de fapt. Dacă închisoarea seamănă
cât de cât cu lucrurile prin care am trecut aici, nu știu cum ar putea
ea ajuta pe cineva."14
l-am spus aceleași lucruri pe care i le spusesem și lui 1037, și
anume că îl vom elibera curând oricum, pentru buna sa purtare,
și că este bine că pleacă mai devreme, l-am mulțumit pentru par-
ticipare, i-am spus că îmi pare rău că a fost așa de greu pentru el
și l-am invitat să revină în scurt timp pentru a trage concluzii. Voiam
ca toți studenții să revină împreună, pentru a ne împărtăși reacțiile
lor, după ce s-au distanțat puțin de această experiență neobișnuită.
El și-a strâns lucrurile și a plecat liniștit, după ce a spus că nu are
nevoie să meargă la un consilier pe probleme psihologice de la ser-
viciul medical studențesc.
în jurnalul directorului stă scris: „4325 reacționează prost și tre-
buie eliberat până la 17.30 din cauza reacțiilor severe, precum cele
prezentate de 819 (Stu) și 8612 (Doug) înaintea lui." în jurnal este
adăugat faptul curios că eliberarea lui 4325 nu este menționată
de nici unul dintre deținuți sau de vreun gardian. Plecat și uitat.
Odihnească-se în pace! Aparent, în acest test îngrozitor de andu-
ranță, tot ce contează este cine e prezent – nu cine a fost prezent.
Ochii care nu se văd se uită cu siguranță.
188 EFECTUL LUCIFER

Scrisori trimise acasă din închisoarea Stanford
„Astăzi, când deținuții întocmeau scrisorile către casă spunând
ce bine se simt, așa cum au mai făcut, 5486 (Jerry) nu a putut scrie
bine scrisoarea decât la a treia încercare", relatează gardianul Mar-
kus. „Comportamentul acestui deținut și respectul lui pentru au-
toritate s-au deteriorat constant din primele zile, când stătea în celula
model 3. De la reatribuirea celulelor, 5486 a fost afectat de noii co-
legi de celulă, iar comportamentul său se caracterizează acum prin
glumele de șmecher, în special în timpul numărătorilor. Toată această
atitudine are scopul de a submina autoritatea din închisoare."
Relatarea lui Arnett îl scoate și ea în evidență pe fostul deținut
model, ca o nouă problemă. „5486 s-a aflat pe o pantă descen-
dentă de când a fost separat de 4325 și 2093, din celula 3. A de-
venit un fel de bufon și un scandalagiu. Acest comportament
inacceptabil ar trebui corectat înainte de a duce la comiterea unor
fapte grave."
Al treilea gardian din tura de zi, John Landry, a fost la fel de
supărat când „5486 și-a bătut joc de întocmirea scrisorilor, ca un
semn al necooperării sale. Recomand, ca pedeapsă, să fie pus să
scrie cincisprezece scrisori de acest fel."
Christina se alătură petrecerii pălărierului nebun
După ce comisia de audiere de joi și comitetul de disciplină au
terminat deliberările, Carlo s-a întors în oraș pentru treburi urgente.
M-am bucurat că nu trebuia să-l scot la cină, pentru că voiam să fiu
prezent la orele de vizită programate imediat după ce deținuții luau
masa de seară. Trebuia să-mi cer scuze doamnei Y, mama deținutu-
lui 1037, pentru comportamentul meu insensibil din timpul vizitei.
Totuși, voiam să iau o cină mai relaxată în seara asta, cu nou-venita
la aceste deliberări, Christina Maslach.
Christina își luase de curând doctoratul în psihologie socială la
Stanford și se pregătea să-și înceapă cariera de profesor-asistent
Confruntările cu realitatea de joi 245

la Berkeley, una dintre primele femei angajate de Facultatea de Psi-
hologie în ultimele decenii. Era un veritabil diamant – inteligentă,
senină și cu un autocontrol foarte bun. Muncitoare, devotată ca-
rierei de cercetător în psihologie și educator, Christina mai lucrase
cu mine ca asistentă și ca valoros colaborator în cercetare, dar și
ca redactor al câtorva cărți pe care le scrisesem.
Cred că aș fi fost îndrăgostit de ea chiar dacă nu ar fi fost ului-
tor de frumoasă. Pentru un copil sărac din Bronx, această elegantă
fată din California era un vis devenit realitate. Totuși, trebuia să
păstrez distanța respectuoasă față de ea, pentru ca recomandările
mele pentru angajarea ei să nu fie pătate de implicarea personală.
Acum, că primise una dintre cele mai bune slujbe din țară pe pro-
priul ei merit, ne puteam continua relația deschis.
Nu i-am spus multe despre acest studiu pentru că împreună cu
alți colegi și absolvenți de facultate era programată să facă o eva-
luare minuțioasă a deținuților și gardienilor vineri, la mijlocul pe-
rioadei de două săptămâni. Aveam impresia că nu-i plăcea ce a
văzut și a auzit în această după-amiază, la deliberările disciplinare.
Nu m-a deranjat ceea ce a spus, ci faptul că nu spunea nimic. Urma
să discutăm despre reacțiile ei față de Carlo și de întregul scena-
riu la cină, dar și despre genul de informație pe care ea spera sâ
o obțină în interviurile de vineri.
Preotul își ține promisiunea de ajutor pastoral
Preotul, care știa că este vorba doar de un experiment, a contri-
buit la senzația de verosimil prin jocul de rol serios și intens din ziua
precedentă. Acum era forțat să-și țină promisiunea de a oferi aju-
tor, în caz că cineva îi cerea asistența. Desigur, părintele McDermott
o sună pe mama lui Hubbie-7258 și-i spune că fiul ei are nevoie de
asistență legală dacă vrea să iasă din închisoarea Stanford. în loc
să declare că, dacă fiul ei vrea atât de mult să iasă, ea poate să-l
ia acasă când vine în vizită, doamna Whittlow face ce i se spune,
îl sună pe Tim, un nepot avocat. El, la rândul său, mă sună pe mine
188 EFECTUL LUCIFER

și urmăm scenariul, fiind de acord să ne programăm vizita legală
vineri dimineață, pentru a adăuga încă un element de realism aces-
tei experiențe care devine din ce în ce mai ireală. Mica noastră
dramă, se pare, era parcă rescrisă acum de Franz Kafka, un supli-
ment suprarealist la Procesul – sau poate de Luigi Pirandello, ca o
aducere la zi a II fu Mattia Pascal sau a piesei sale de teatru mai
cunoscute, Șase personaje în căutarea unui autor.
Un erou în retrovizor
Uneori este nevoie de timp și de distanță ca să înțelegem va-
loarea lecțiilor importante ale vieții. Ciay—416 oferă o contraparte
a afirmației clasice a lui Marlon Brando din Pe chei, „Aș fi putut fi
un combatant". Clay-416 ar putea spune „Aș fi putut fi un erou".
Totuși, în fierbințeala clipei a fost considerat doar un „scandala-
giu" care a provocat probleme colegilor săi – un rebel fără o cauză
evidentă.
Eroismul necesită deseori un sprijin social. De obicei sărbătorim
faptele eroice ale indivizilor curajoși, dar nu facem asta dacă acțiunile
lor au consecințe neplăcute tangibile pentru noi, restul lumii, și nu
le putem înțelege motivele. Astfel de semințe eroice ale rezistenței
germinează cel mai bine dacă există o disponibilitate împărtășită
a tuturor membrilor comunității de a suferi pentru valori și scopuri
comune. Am văzut astfel de cazuri la rezistența organizată a lui
Nelson Mandela împotriva apartheidului, când a fost închis, în Africa
de Sud. Rețele de oameni din multe națiuni europene au organi-
zat evadări și au ascuns evrei, pentru a supraviețui Holocaustului
nazist. Greva foamei era folosită în scopuri politice, în posturile până
la moarte ale liderilor IRA în timp ce erau încarcerați în închisoa-
rea Long Kesh din Belfast. Alți oameni din Armata de Eliberare Ir-
landeză au folosit greva foamei pentru a atrage atenția asupra
statutului lor de deținuți politici și nu de criminali de drept comun,
cum erau etichetați.'5 Mai recent, sute de deținuți din închisorile
militare ale Statelor Unite din Guantanamo, Cuba, au făcut greva
Confruntările cu realitatea de joi 247

foamei pentru a protesta împotriva naturii ilegale și inumane a cap-
tivității lor și au atras atenția mass-media.
în ceea ce-l privește pe Clay-416, deși avea un plan personal
de rezistență eficient, nu l-a împărtășit cu colegii de celulă sau cu
alți deținuți, astfel încât ei să-și unească forțele. Dacă ar fi făcut
astfel, planul său ar fi reprezentat un principiu unificator și nu ar
fi fost etichetat drept o patologie personală. Ar fi devenit o provo-
care colectivă a sistemului rău și nu un subterfugiu dispozițional.
Poate pentru că a apărut târziu pe scenă, ceilalți deținuți nu l-au
cunoscut destul de bine sau au simțit că nu și-a plătit datoriile la
fel cum au făcut ei în primele zile și nopți grele. în orice caz, era
un „outsider", ca și Dave, informatorul nostru (înlocuitorul lui 8612).
în timp ce Dave a trecut foarte repede de partea deținuților și s-a
aliat cu cauza lor împotriva sistemului care l-a angajat ca spion, nu
la fel s-a întâmplat și cu 416. Totuși, cred că și caracterul său introver-
tit îi îndepărta pe colegii săi. Era obișnuit să meargă singur, să-și
trăiască viața în propria sa minte complexă și nu în domeniul cone-
xiunilor interpersonale. Totuși, sfidarea sa a avut un impact puter-
nic asupra gândirii a cel puțin unui deținut, cu toate că asta s-a
întâmplat după încheierea experimentului.
Jerry-5486, deținutul recent desemnat „șmecherul" de comi-
sia de audiere, era în mod evident influențat de eroismul lui 416
în fața abuzului dur.
Am fost impresionat de fermitatea stoică a lui Clay și îmi do-
ream ca el să fi fost aici de la început. Ar fi avut un efect clar asu-
pra evenimentelor care au urmat.
în reflexiile sale ulterioare, 5486 adaugă:
A fost interesant că atunci când Clay-416, care a fost primul
exemplu adevărat al unei persoane încăpățânate, s-a decis și a refu-
zat să mănânce cârnații, oamenii s-au întors împotriva lui. La începu-
tul studiului, el ar fi fost idealul lor. Pentru că mulți oameni au spus
că vor fi duri și vor posti și vor face grevă și așa mai departe, dar
188 EFECTUL LUCIFER

când s-a ajuns în cele din urmă la asta și cineva a avut curajul să
o facă, s-au întors împotriva lui. își doreau mai mult confortul lor
jalnic decât să-l vadă păstrându-și integritatea.
Jerry-5486 continuă să noteze cât de neplăcut a fost să fie mar-
torul confruntării dintre 416 și 7258, „între Hubbie și Clay, în pri-
vința cârnaților și prietenei". Mai târziu, el a dobândit o nouă
perspectivă asupra semnificației adevărate a acelei confruntări, dar
nu a putut vedea natura reală a evenimentului în timp ce se
desfășura, când ar fi putut să intervină și să-l dezamorseze:
Mi-am dat seama câ toți erau atât de implicați în eveniment,
încât sufereau și-i făceau și pe alții să sufere. Era trist să-i văd
trecând prin asta, mai ales din moment ce [Hubbie] nu-și dădea
seama că, dacă nu ar fi apucat să-și vadă prietena, ar fi fost vina
lui „John Wayne", nu a lui Clay. [Hubbie] a mușcat momeala și
asta l-a supărat."16
între timp, înapoi în carceră, Clay-416 făcea față într-un fel bu-
dist de care Paul-5704 ar fi fost mândru dacă ar fi știut că el fo-
losea o astfel de tactică zen pentru supraviețuirea mentală.
„Meditam tot timpul. De exemplu, când am refuzat cina, [Bur-
dan] i-a scos pe toți deținuții din celule, ca să încerce să mă con-
vingă că va anula ziua de vizită și așa mai departe, ceea ce eu am
realizat că nu se va întâmpla. Dar nu eram sigur; doar luasem în cal-
cul această probabilitate. După aceea m-am holbat întruna la picătura
de apă de pe cârnatul care stătea pe farfuria mea. Doar mă uitam
la picătură și m-am concentrat întâi orizontal, apoi vertical. Nimeni
nu mă mai putea supăra. Am avut o experiență religioasă în Gaură."17
Acest puști slab a găsit pacea interioară prin rezistența sa pasivă,
preluând controlul asupra corpului său și îndepărtându-se de gardieni.
Clay-416 ne oferă relatarea sa despre modul în care crede el că a
câștigat concursul voinței personale împotriva puterii instituționale:
„După ce am refuzat mâncarea în fața gardianului dominant
de seară, am devenit mulțumit pentru prima dată de când eram
Confruntările cu realitatea de joi 249

aici. Mi-a făcut plăcere să-l înfurii [pe gardianul Hellmann], Când
am fost dus în Gaură în noaptea aceea, jubilam. Jubilam pentru
că eram sigur că i-am epuizat resursele [care să fie folosite împo-
triva lui]. Eram uimit când mi-am dat seama că aveam intimitate
în carceră – era un lux. Faptul că-i pedepsea pe ceilalți nu mă pri-
vea. Jucam la limita situației. Știam, am luat în calcul, că privilegiul
la vizită nu poate fi anulat. M-am pregătit să stau în carceră până
la 10, probabil, în dimineața următoare. în Gaură eram cel mai de-
parte de a mă resimți pe mine însumi ca fiind «Clay». Eram «416»,
dornic și mândru să fiu «416». Numărul avea o identitate pentru
mine pentru că 416 găsise propriul său răspuns la situație. Nu sim-
țeam nevoia de a mă agăța de masculinitatea pe care o aveam cu
vechiul meu nume. în Gaură există o rază de lumină lată de zece
centimetri, de sus până jos, care intră prin crăpătura dintre ușile
dulapului. Cam prin a treia oră de când eram acolo, eram plin de
liniște după ce privisem raza de lumină. Este cel mai frumos lucru
din închisoare. Și nu doar din punct de vedere subiectiv. Chiar este,
priviți-o. Când am fost eliberat, pe la 11 seara, și m-am întors în
pat, am simțit că am câștigat, că voința mea, până acum, era mai
puternică decât voința situației în ansamblu. Am dormit bine în acea
noapte."
Nemernicul arată că are suflet
Curt Banks îmi spune că, dintre toți gardienii, cel pe care îl place
și-l respectă cel mai puțin este Burdan, pentru că este un pupin-
curist și un lingușitor cu Hellmann și stă mereu în umbra lui. Și eu
simțeam la fel, deși din punctul de vedere al deținuților erau alții
care constituiau amenințări mult mai mari pentru sănătatea lor men-
tală și pentru supraviețuirea lor. Cineva din echipă l-a auzit pe Bur-
dan lăudându-se că a sedus-o pe soția prietenului său seara trecută.
Cei trei jucau bridge în fiecare săptămână și, deși fusese mereu atras
de această mamă de douăzeci și opt de ani a doi copii, nu a avut
niciodată curaj să o abordeze – până acum. Poate că senzația nouă
188 EFECTUL LUCIFER

de autoritate a fost cea care i-a dat curajul să-și trădeze prietenul.
Dacă era adevărat, ăsta era un alt motiv pentru care să nu-mi placă
de el. Apoi, în informațiile despre trecutul său, am descoperit că
mama sa a fugit din Germania nazistă, așa că am adăugat și ceva
pozitiv în evaluarea acestui tânăr complex.
Raportul de tură al lui Burdan este o descriere surprinzător de
fidelă a comportamentului oficial al personalului de corecție:
Avem o criză de autoritate, acest comportament rebel [postul
negru al lui 416] subminează potențial controlul complet pe care-l
avem asupra celorlalți. Am ajuns să cunosc idiosincraziile diferitelor
numere [e interesant că le spune „numere"; o dezindividualizare fățișă
a deținuților]; încerc să folosesc această informație doar pentru
hărțuire, în interiorul celulelor.
De asemenea, el arată cu degetul spre lipsa de susținere a lui și
a celorlalți gardieni din partea echipei noastre. „Problemele adevă-
rate au început la cină – privim spre autorități pentru a afla cum să
tratăm această revoltă, deoarece suntem îngrijorați că nu mănâncă…
Ei sunt straniu de absenți." (Suntem vinovați pentru că nu am oferit
supraveghere și pregătire.)
Opinia mea negativă despre gardianul Burdan este temperată
de ce a făcut el în continuare. „Nu suport ideea ca el [416] să mai
stea în Gaură, spune Burdan. Pare periculos (din moment ce re-
gulile limitează carcera la o oră). Mă cert cu Dave și apoi, în liniște,
îl duc pe deținutul nou, 416, înapoi în celula lui. Adaugă: Dar, cu
puțină răutate, îi ordon să ia cârnatul cu el în pat."18
O validare a acestei purtări pozitive a lui Burdan vine de la un
comentariu făcut de Jerry-5486, singurul deținut care s-a oferit vo-
luntar să-i cedeze pătura sa lui Clay-416: „Mă supăra comporta-
mentul lui John Wayne. [Burdan] a venit în celula mea știind că îl
simpatizez pe Clay și a spus că nu va fi ținut acolo toată noaptea.
«O să-l scoatem după ce toată lumea adoarme», mi-a șoptit și apoi
a plecat, pretinzând că este un dur. Era ca și cum avea nevoie de
o comunicare onestă și sinceră, chiar în ochiul furtunii."19
Confruntările cu realitatea de joi 249

Nu numai că Jerry-5486 era de partea lui 416, dar el a înce-
put să creadă că lucrul cel mai bun din toată experiența asta a fost
că l-a cunoscut pe Clay. „Am văzut un tip care știa ce vrea și era
dispus să îndure orice pentru a obține lucrul acela. Era singurul care
avea o miză, care nu a trădat și nici nu a cedat."20
în raportul acelei ture de noapte, Burdan notează: „Nu există
nici o solidaritate între deținuții rămași, cu excepția lui 5486, care
a cerut mereu privilegii egale pentru toți. (Sunt de acord; acesta
este unul dintre motivele pentru care-l respect cel mai mult pe
Jerry-5486, dintre toți deținuții.)
Această experiență intensă și extinsă îmi îmbogățește aprecie-
rea privind complexitatea naturii umane, pentru că exact atunci când
crezi că ai înțeles pe cineva îți dai seama că îi cunoști doar o mică
parte din natura interioară, dintr-un set limitat de contacte perso-
nale. Când am ajuns să-l respect pe Clay-416 pentru puterea voinței
sale în fața acestei opoziții atât de puternice, am descoperit că nu
este deloc un Buddha. în interviul final ne spune ce crede despre
suferința pe care greva foamei a provocat-o celorlalți deținuți: „Dacă
încerc să scap și gardienii creează o situație în care alți oameni au
de suferit pentru că eu încerc să scap, nu-mi pasă deloc."
Prietenul său Jerry-5486 oferă o perspectivă fascinantă asupra
jocurilor mentale complexe pe care le juca – și le pierdea – în această
închisoare.
Pe măsură ce experimentul continua, îmi puteam justifica acți-
unile spunând: „Este doar un joc și știu asta și-l pot îndura destul
de ușor, ei nu mă pot deranja, așa că voi continua." Ceea ce era în
regulă pentru mine. îmi plăcea aici, îmi număram banii și plănuiam
evadarea. Simțeam că am capul întreg și ei nu mă puteau supăra,
pentru că eram detașat de tot, priveam doar ce se întâmplă. Dar acum
îmi dau seama că indiferent cât de întreg credeam că sunt în capul
meu, comportamentul meu din închisoare era mult mai puțin au-
tocontrolat decât îmi dădeam seama. Indiferent cât de deschis, de
prietenos și de amabil eram cu alți deținuți, eu tot acționam ca o
persoană izolată și egocentrică, fiind mai degrabă rațional, nu plin
258 EFECTUL LUCIFER

de compasiune. M-am descurcat bine în felul meu detașat, dar acum
sunt conștient că deseori acțiunile mele i-au rănit pe alții. în loc sâ
răspund nevoilor lor, eu presupuneam că ei erau la fel de detașați
ca mine și de aceea îmi raționalizam propriul comportament egoist.
Cel mai bun exemplu a fost când Clay (416) era în dulap cu
cârnații lui… Clay și cu mine eram prieteni, el știa că sunt de par-
tea lui în timpul postului și eu simțeam că l-am ajutat puțin la masă
când ceilalți deținuți încercau să-l facă să mănânce. Dar când a in-
trat în dulap și ni s-a spus să țipăm la el și să batem în ușă, am făcut
ca toți ceilalți. Am justificat asta cu ușurință spunând: „Este doar un
joc. Clay știe că sunt de partea lui. Acțiunile mele nu contează, așa
că le voi face pe plac gardienilor." Mai târziu, mi-am dat seama că
țipetele și bătăile au fost dure pentru Clay. îl chinuiam pe omul care-mi
plăcea cel mai mult. Și justificam asta spunând: „Fac tot ce vor, dar
ei nu-mi controlează mintea." Când ceea ce conta de fapt era min-
tea celuilalt. Ce gândea el? Cum îl afectau acțiunile mele? Eram
orb la consecințele acțiunilor mele și în mod inconștient atribuiam
responsabilitatea gardienilor. îmi separasem mintea de acțiuni. Pro-
babil că aș fi făcut aproape orice, până la a face rău fizic deținuților,
cât timp puteam transfera responsabilitatea asupra gardienilor.
Iar acum mă gândesc că poate mintea și acțiunile nu se pot se-
para atât de clar cum am făcut eu în timpul experimentului. Mă mân-
dream cu cât de liniștită este mintea mea – nu mă supăram, ei nu-mi
controlau mintea. Dar când mă uit înapoi la lucrurile pe care le-am
făcut, se pare că ei îmi controlau totuși mintea puternic, dar subtil.21
„este groaznic ce le faci
acelor băieți!"
Ultima ieșire la toaletă în seara zilei de joi a început la ora 22.00.
După participarea ei mută la ședința comitetului de audiere și dis-
ciplinar, Christina s-a retras la bibliotecă. A coborât în închisoare
Confruntările cu realitatea de joi 249

pentru prima dată pentru a mă lua și a mă duce la mall-ul din apro-
pierea campusului, pentru o cină târzie !a restauranul Stickney's.
Eram în biroul intendentului, uitându-mă peste logistica pentru in-
terviurile de a doua zi. Am văzut-o vorbind cu unul dintre gardieni
și când a terminat am primit-o înăuntru și i-am oferit un scaun lângă
biroul meu. Mai târziu ea a descris astfel întâlnirea neobișnuită cu
acel gardian:
în august 1971 tocmai îmi luasem doctoratul la Universitatea
Stanford, unde eram colega de birou a lui Craig Haney, și mă
pregăteam să-mi încep slujba de profesor-asistent de psihologie la
Universitatea din California, Berkeley. Printre informațiile relevante
trebuie inclus faptul că nu de mult începusem o relație romantică
cu Phil Zimbardo și chiar ne gândeam la posibilitatea unei căsătorii.
Deși am auzit de la Phil și de la alți colegi despre planurile privind
simularea vieții în închisoare, nu am participat la munca de pregătire
sau la primele zile ale simulării. în mod obișnuit aș fi fost mai inte-
resată și poate m-aș fi implicat în vreun fel, dar mă aflam în plin
proces de mutare și toată atenția îmi era îndreptată spre pregătirea
pentru prima mea slujbă de profesor. Totuși, am fost de acord, când
Phil mi-a cerut să ajut la realizarea unor interviuri cu participanții la
studiu.
Când am coborât în sediul de la subsol al închisorii… am ajuns
apoi la celălalt capăt al holului, unde gardienii intrau în „Curte";
exista o cameră lângă intrare, pe care gardienii o foloseau pentru
odihnă și relaxare când nu erau în tură sau pentru a se schimba de
uniforme, la începutul și la sfârșitul turelor. Am vorbit cu unul din-
tre ei, care aștepta să înceapă tura. A fost foarte plăcut, politicos
și prietenos, cu siguranță o persoană pe care oricine ar considera-o
simpatică.
Mai târziu, cineva din echipa de cercetare mi-a spus că ar tre-
bui să mă uit din nou în „Curte", pentru că a venit tura de noapte,
celebra tură „John Wayne"; era porecla pentru gardianul cel mai
râu și mai dur. Auzisem deja despre el și reputația lui. Desigur, eram
nerăbdătoare să văd cine era și ce făcea de atrăgea atât de mult
260 EFECTUL LUCIFER

atenția. Când m-am uitat prin punctul de observare, am fost uluită
să văd că John Wayne era „tipul simpatic" cu care vorbisem mai
devreme. Doar că acum se transformase în altcineva. Nu numai
că se mișca altfel, dar și vorbea altfel… cu un accent sudist… Țipa
și înjura deținuții, în timp ce se efectua „numărătoarea", făcând
tot posibilul pentru a fi grosolan și beligerant. Era o transformare
uimitoare față de persoana cu care tocmai vorbisem – o transfor-
mare care avusese loc în câteva minute, odată ce pășise peste linia
care separă lumea de afară de incinta închisorii. Cu uniforma sa
în stil militar, cu bastonul în mână și cu ochelarii de soare întu-
necați, cu lentile oglindite, care-i ascund ochii… omul acela era
un gardian de închisoare serios și cu adevărat rău.22
Tocmai atunci șirul de deținuți cu lanțuri la picioare, ducându-se
spre toaletă, a trecut prin fața ușii deschise a biroului meu. Ca de
obicei, lanțurile de la glezne îi legau între ei; pungi mari de hârtie
le acopereau capetele și brațul fiecărui deținut stătea pe umărul celui
din față. Un gardian, marele Geoff Landry, conducea procesiunea.
– Chris, uită-te! am exclamat.
S-a uitat în sus, apoi în jos.
– Vezi asta? Ce părere ai?
– Am văzut deja, a spus și s-a uitat iar în altă parte.
Eram șocat de aparenta ei indiferență.
– Ce vrei să spui, nu înțelegi că acesta este un creuzet al com-
portamentului uman, vedem lucruri pe care nimeni nu le-a mai văzut
până acum într-o astfel de situație. Ce se întâmplă cu tine? Curt
și Jaffe mi s-au alăturat, susținându-mă.
Nu putea răspunde pentru că era foarte tulburată. Pe obraji îi
curgeau lacrimi.
– Plec. Lasă cina. Mă duc acasă.
Am fugit după ea și ne-am certat pe treptele de la Jordan Hali,
unde se afla Departamentul de psihologie. Am întrebat-o dacă va
putea vreodată să fie o bună cercetătoare dacă devenea atât de
emoțională din cauza unei proceduri de studiu, l-am spus că zeci
de oameni au venit în închisoare și nimeni nu a reacționat ca ea.
Confruntările cu realitatea de joi 249

Era furioasă. Puțin îi păsa dacă toată lumea îi spunea că tot ce fac
eu este bine. Pur și simplu era greșit. Băieții sufereau. Ca investi-
gator principal, eram responsabil direct pentru suferința lor. Nu erau
deținuți, nu erau subiecți experimentali, ci băieți, tineri dezumani-
zați și umiliți de alți băieți care și-au pierdut busola morală în această
situație.
Amintirea ei privind această confruntare intensă este plină de
înțelepciune și compasiune, dar la acea vreme era o palmă peste
față, apelul de trezire din coșmarul pe care-l trăisem zi și noapte
în ultima săptămână.
Christina își amintește:
Pe la ora 23.00, deținuții erau duși la toaletă, înainte de a se
culca. Toaleta se afla în afara „Curții" închisorii și asta ridica o pro-
blemă pentru cercetători, care voiau ca deținuții să stea „în închi-
soare" douăzeci și patru de ore pe zi (ca în închisorile adevărate).
Nu voiau ca deținuții să vadă oameni și locuri din lumea exterioară,
care i-ar fi rupt de mediul totalitar pe care ei încercau să-l creeze.
Astfel că practica pentru mersul la toaletă era să pună pungi pe
capul deținuților, ca să nu vadă nimic, să-i lege într-un șir și să-i
ducă până la baie și înapoi. De asemenea, asta le dădea deținuților
iluzia unei distanțe mari între „Curte" și toaletă, care se afla de
fapt într-un hol de după colț.
Christina continuă să-și amintească acea confruntare nocturnă
cu realitatea:
După mersul la toaletă din acea seară de joi, Phil mi-a spus, în-
cântat, să-mi ridic privirile din raportul pe care-l citeam: „Repede,
repede – uită-te la ce se întâmplă acum!" M-am uitat la șirul de
deținuți cu pungi pe cap, legați cu lanțuri, și la gardienii care țipau
la ei – și apoi mi-am îndepărtat rapid privirile. Eram copleșită de o
senzație de râu. „Vezi asta? Haide, uită-te – este uimitor!" Nu pu-
team suporta să mă uit din nou, așa că am replicat: „Am văzut deja!"
Asta a dus la o mică tiradă din partea lui Phil (și a altora de acolo)
256 EFECTUL LUCIFER

despre ce se întâmplă cu mine. Aveam în fața ochilor o mostră a
comportamentului uman fascinant, iar eu, un psiholog, nu puteam
nici măcar să mă uit? Nu-și putea explica reacția mea, pe care au
considerat-o probabil o lipsă de interes. Comentariile și tachinările
lor m-au făcut să mă simt slabă și stupidă – femeia care nu avea
ce căuta în această lume a bărbaților – pe lângă faptul că deja mi-era
rău la vederea acelor băieți triști și atât de dezumanizați.
Ea își amintește de cearta noastră și de rezolvarea ei:
După puțin timp, după ce am plecat din închisoare, Phil m-a
întrebat ce cred despre tot studiul. Sunt sigură că aștepta vreo
discuție intelectuală extraordinară despre cercetare și evenimen-
tele la care fusesem martoră. în schimb s-a ales cu o descărcare
emoțională din partea mea (de obicei sunt o persoană mai degrabă
reținută). Eram supărată, speriată și înlăcrimată. Am spus ceva de
genul „Este groaznic ce le faci acelor băieți!"
A urmat o ceartă aprinsă. Asta m-a speriat foarte tare, pentru
că Phil părea atât de diferit de bărbatul pe care credeam că-l cu-
nosc, cineva care iubește studenții și îi pasă de ei în moduri care
erau deja legendare în universitate. Nu era același bărbat pe care-l
iubeam, un om blând și sensibil la nevoile altora și cu siguranță la
ale mele. Până acum nu mai avusesem vreo ceartă la fel de intensă,
în loc să fim apropiați și în armonie unul cu celălalt, păream a fi
pe malurile diferite ale unei schisme enorme. Cumva, transforma-
rea din Phil (și din mine) și amenințarea la adresa relației noastre
erau neașteptate și șocante. Nu-mi amintesc cât timp a durat cearta,
dar mi s-a părut că este prea lungă și prea traumatizantă.
Știu doar că până la urmă Phil a auzit ce-i spun, și-a cerut scuze
pentru felul în care s-a purtat cu mine și și-a dat seama ce se întâm-
plase treptat cu el și cu ceilalți: toți au internalizat un set de valori
distructive specifice închisorii, care-i îndepărta de valorile umanitare
ce-i caracterizau. în acel moment, și-a dat seama de responsabilita-
tea sa în calitate de creator al acestei închisori și a luat decizia de a
opri experimentul. Trecuse deja de miezul nopții, așa că a hotărât
Confruntările cu realitatea de joi 249

sâ încheie studiul în dimineața următoare, după ce-i va contacta pe
toți deținuți eliberați deja și va chema turele de gardieni pentru o
informare completă a tuturor celor implicați. O mare greutate fu-
sese îndepărtată de pe umerii lui, de pe ai mei și din relația noastră.23
sunteți câmile-masculi, săriți pe ei
M-am întors în subsol ușurat și chiar încântat de decizia de a
încheia misiunea. Abia așteptam să-i dau vestea lui Curt Banks, care
superviza înregistrările video zi și noapte, în ciuda faptului că avea
o familie de întreținut. Și el a fost încântat și mi-a spus că avea de
gând să recomande încheierea studiului cât mai curând posibil, după
ce a văzut ce se întâmplase cât timp a lipsit. Ne-a părut rău că în
seara aia Craig nu era prezent pentru a împărtăși cu el bucuria că
încheiem jocul.
Atitudinea calmă etalată de Clay-416, după ceea ce trebuie să
fi fost un stres chinuitor, l-a înfuriat pe Hellmann. El a început o
numărătoare la ora 1.00 noaptea, pentru a încheia toate numără-
torile. Cei cinci deținuți rămași (416, 2093, 5486 și 7258) s-au ali-
niat obosiți la perete, pentru a recita numerele, regulile și pentru a
cânta. Indiferent cât de bine își îndeplineau sarcinile, cineva era pe-
depsit în diferite moduri. Se țipa la ei, erau înjurați și puși să spună
lucruri urâte unii altora. „Zi-i că-i o scârnăvie", a țipat Arnett, iar
unul dintre deținuți s-a întors pentru a-i declara asta celui de alături.
Apoi hărțuirea sexuală care a îrlceput să se întrevadă seara trecută
s-a reluat, pe măsură ce testosteronul curgea liber în toate direcțiile.
Arnett țipă la toți:
-Vedeți gaura aia din podea? Acum faceți douăzeci și cinci de
flotări și futeți gaura! M-ați auzit?
Unul după altul, deținuții îl ascultă, în timp ce Burdan îi împinge
în jos. După o consultare scurtă între John Wayne și ordonanța sa,
Burdan, se pune în practică alt joc sexual.
258 EFECTUL LUCIFER

– OK, fiți atenți! Voi trei veți fi cămile-femele. Veniți aici și aple-
cați-vă în față, atingând podeaua cu mâinile. (Când fac asta, fundu-
rile goale sunt expuse, căci nu poartă lenjerie sub uniforme.) Hellmann
continuă cu încântare evidentă: Acum voi doi sunteți cămile-mas-
culi. Stați în spatele cămilelor-femele și călăriți-le.
Burdan chicotește. Deși corpurile lor nu se ating, deținuții ne-
ajutorați simulează sodomia, făcând mișcări de împingere și călărire.
Sunt trimiși apoi în celule, iar gardienii se retrag în biroul lor, simțind
în mod clar că și-au câștigat salariul în noaptea asta. Coșmarul meu
de seara trecută devenea realitate. Eram bucuros că acum îl pu-
team controla, încheind totul a doua zi.
Este greu de imaginat că o astfel de umilire sexuală se poate în-
tâmpla în doar cinci zile, când toți tinerii știu că este vorba despre
un experiment simulat. Mai mult, inițial toți au recunoscut că „cei-
lalți" erau tot studenți, ca și ei, și au fost desemnați în mod întâmplător
să joace aceste roluri opuse, pentru a sublinia că nu există diferențe
inerente între cele două categorii. Toți au început experiența ca oa-
meni aparent buni. Cei care erau gardieni știau că, dacă banul cădea
cu altă față în jos, ar fi purtat ei uniformele de deținuți și ar fi putut
fi controlați de cei pe care îi abuzau acum. Știau, de asemenea, că
deținuții nu au făcut nimic rău pentru a-și merita statutul decăzut.
Totuși, unii dintre gardieni au devenit făptași ai răului, iar alții au con-
tribuit pasiv la rău, prin inacțiune. Iar alți tineri normali și sănătoși,
deținuți fiind, au cedat sub aceste presiuni situaționale, în timp ce
„supraviețuitorii" au ajuns ca niște zombie.24
Forța situațională i-a afectat rapid și profund pe cei mai mulți
dintre cei aflați pe această corabie de explorare a naturii umane.
Doar câțiva au fost capabili să reziste tentațiilor situaționale de pu-
tere și dominanță, păstrând măcar o aparență de moralitate și
decență. Evident că eu nu am făcut parte din acea clasă nobilă.

10
STINGEREA DE VINERI
Avem foarte multe de făcut pentru a dezasambla închisoarea
în câteva ore. Curt, Jaffe și cu mine suntem deja epuizați de ziua
și noaptea agitate prin care trecuserăm. în plus, la miezul nopții a
trebuit să hotărâm toate aranjamentele pentru sesiunile de raport,
evaluările finale, plățile ce trebuie făcute și returnarea efectelor per-
sonale, ca și anularea vizitelor de după-amiază ale colegilor care
urmau să ne ajute să-i intervievăm pe toți cei implicați în acest
studiu. A trebuit, de asemenea, să anulăm diferitele aranjamente
făcute cu bufetul facultății și să returnăm hainele închiriate, bas-
toanele și cătușele, ca și multe altele.
Știam că fiecare dintre noi trebuia să muncim dublu, să monitori-
zăm acțiunile din „Curte", să dormim pe apucate și să prezentăm lo-
gistica pentru ultima zi. Urma să anunțăm încheierea studiului imediat
după vizita avocatului public. Aceasta era programată deja pentru di-
mineață și urma să fie un eveniment potrivit pentru a încheia întreaga
experiență. Am decis să nu le spunem nimic gardienilor înainte de
a le da eu însumi deținuților veștile bune. Am anticipat că gardienii
se vor supăra aflând că studiul se termina prematur, în special acum
când credeau că dețin controlul total și-și puteau imagina ce
266 EFECTUL LUCIFER

săptămână ușoară va urma, cu câteva înlocuiri noi. învățaseră să fie
„gardieni". Evident, curba lor de învățare atinsese un vârf.
Jaffe îi va contacta pe cei cinci deținuți care fuseseră eliberați
înainte și-i va invita înapoi pe la prânz, pentru a participa la raport
și pentru a primi plata pe o săptămână. Eu trebuia să-i chem pe
toți gardienii să vină fie la prânz, fie mai devreme și să stea prin
preajmă pentru un „eveniment special". Anticipând că vor avea
loc interviuri ale întregului personal vineri, realizate de oameni din
afară, gardienii se așteptau la elemente noi, dar nu ia încheierea
bruscă a slujbei lor.
Dacă totul mergea conform planului, timp de o oră, pe la 13.00,
va avea loc informarea deținuților, apoi cea a gardienilor timp de
încă un ceas și în final gardienii și deținuții se vor întâlni cu toții,
în timp ce un grup era intervievat, celălalt va completa formele finale
de evaluare, va fi plătit și va avea posibilitatea fie de a-și păstra uni-
formele ca suvenire, fie de a le înapoia. Dacă doreau, puteau lua di-
feritele semne postate în „Curte" și în Gaură. De asemenea, trebuia
să pregătim un prânz de rămas-bun pentru toată lumea și să facem
aranjamente pentru ca toți să se întoarcă în curând, pentru a viziona
imagini selectate și a discuta despre reacțiile lor dintr-o perspectivă
mai detașată.
înainte de a mă întinde puțin pe canapeaua extensibilă pe care
dormisem în ultima săptămână, am spus gardienilor din tura de
dimineață să lase deținuții să doarmă mai mult și să reducă osti-
litățile împotriva lor. Ei au ridicat din umeri și au dat din cap, ca și
cum tata le-ar fi spus să nu se joace afară.
numărătoarea finală de vineri
Pentru prima dată într-o săptămână, deținuții au avut voie să
doarmă aproape șase ore neîntrerupte. Oboseala acumulată tre-
buie să fi fost enormă. Cu greu pot fi determinate efectele asupra
Stingerea de vineri 261

dispoziției și asupra gândirii cauzate de întreruperea somnului și a
viselor atât de des în fiecare noapte. Trebuie sâ fi fost considera-
bile. Căderea nervoasă a unora dintre deținuții eliberați mai de-
vreme se poate să fi fost amplificată de tulburările de somn.
Numărătoarea de la ora 7.05 dimineața a durat doar zece mi-
nute. Numerele au fost strigate și au fost efectuate alte ritualuri ino-
fensive. Ultimilor cinci supraviețuitori li s-a servit un mic dejun gustos
și cald. Așa cum era poate de așteptat, Clay—416 a refuzat să mă-
nânce, chiar și atunci când ceilalți colegi l-au încurajat cu blândețe.
în ciuda instrucțiunilor mele de a fi blânzi cu deținuții, gardienii
s-au înfuriat pe nesupunerea continuă a lui Clay. „Toți jos pentru
cincizeci de flotări, dacă 416 nu-și mănâncă micul dejun." Clay-416
nu s-a clintit și a continuat să privească farfuria. Vandy și Ceros au
încercat să-l hrănească cu forța, punându-i mâncare în gură, dar el
o scuipa, l-au luat pe 5704 și 2093 să-i ajute, dar degeaba. Clay-416
a fost dus în celulă și forțat să „facă dragoste" cu cârnații de la
cină. Ceros i-a ordonat să-i mângâie, să-i îmbrățișeze și apoi să-i
sărute. Clay-416 a făcut toate acestea. Totuși, și-a păstrat hotă-
rârea și nu a mâncat nici o bucățică din ei.
Gardianul Vandy era supărat din cauza sfidării lui 416 și a răutății
colegilor lui. în jurnalul său retrospectiv, Vandy scrie: „Când 416 a
refuzat să mănânce, m-am supărat din nou, pentru că nu exista
nici o posibilitate de a-l forța să înghită mâncarea, chiar dacă alți
deținuți au încercat. Andre (Ceros) l-a pus pe deținut să îmbrățișeze,
să mângâie și să sărute cârnatul vechi de o zi, după ce îl silise să se
culce cu el. Mi s-a părut că nu este nevoie de așa ceva. Niciodată
nu aș pune un deținut să facă asta."1
Ce are de spus gardianul Ceros despre purtarea sa? în jurnalul
său retrospectiv el notează: „Am decis să-l hrănesc cu forța, dar el
nu voia să mănânce, l-am pus mâncare pe față. Nu puteam să cred
că eu fac asta. M-am urât pentru că îl forțam să mănânce. îl uram
pe el pentru că nu mânca. Uram realitatea comportamentului uman."2
Tura de zi a venit la 10.00, ca de obicei, l-am spus gardianu-
lui-șef, Arnett, sâ fie calm și blând, căci urma să sosească reprezen-
tantul legal. Raportul turei sale de zi privind incidentul critic arată
262 EFECTUL LUCIFER

că 416 suferea transformări stranii în ciuda meditațiilor zen și a cal-
mului aparent. în raportul lui Arnett privind incidentul scrie:
416 este foarte nervos. S-a smucit când i-am scos punga de pe
cap, la toaletă. A trebuit să-l trag când l-am dus la baie și înapoi,
chiar dacă i-am spus că nu-l voi pune să facă nimic (lucru pe care
gardienii îl făceau celor mai mulți dintre deținuți, pentru a-și bate
joc de ei). îi era foarte teamă că va fi pedepsit, l-am ținut cârnatul
când a intrat la baie. A încercat să mă convingă să-i dau cârnatul
înapoi, deoarece alt gardian i-a ordonat să-l țină mereu la el.3
avocatul public al drepturilor
și greșelilor deținuților
Am avut o scurtă întrevedere cu Tim B., un avocat local care
lucrează la biroul Avocatului public. Era curios și sceptic în legătură
cu toată afacerea. Renunțase destul de ezitant la o parte din timpul
său prețios, numai pentru că mătușa lui îl rugase să verifice ce face
verișorul lui, ca o favoare personală, l-am descris trăsăturile princi-
pale ale studiului și i-am spus cât de serios a devenit. L-am invitat
să trateze problema exact cum ar fi făcut dacă ar fi fost chemat să
reprezinte un grup de deținuți adevărați. A fost de acord și s-a întâl-
nit mai întâi cu vărul Hubbie-7258 și apoi cu toți colegii săi. Ne-a per-
mis să înregistrăm în secret sesiunea, în aceeași cameră de la etajul
întâi unde a avut loc audierea comisiei de eliberare condiționată.
Nivelul de formalism între acești doi veri m-a surprins. Nu exista
nici o indicație privind o relație anterioară, în caz că exista așa ceva.
Poate că era ceva specific anglo-saxonilor, dar eu mă așteptam cel
puțin la o îmbrățișare, nu la o strângere de mână și un „mă bucur
să te revăd". Avocatul Tim a trecut în revistă o listă standard de ches-
tiuni, într-o manieră profesionistă. A citit de pe o foaie deja pregătită
problemele care-l îngrijorau, oprindu-se după fiecare pentru a aștepta
Stingerea de vineri 263

răspunsurile deținutului, notându-le, de obicei fără să comenteze,
și trecând apoi la următoarea.
Ai fost informat despre drepturile tale în timpul arestării?
Ai fost hărțuit de gardieni?
Natura abuzului comis de gardieni?
Sub presiune, confuz?
Mărimea celulei și condițiile din interior?
Cereri care au fost respinse?
Comportament inacceptabil al directorului?
Probleme legate de cauțiune?
Hubbie-7258 a răspuns la întrebări într-un mod relaxat. Cred
că presupunea că vărul lui trecea prin această rutină standard îna-
inte de a-l scoate din închisoare. Deținutul își informează avoca-
tul public că li s-a spus că nu pot părăsi închisoarea, că nu pot rezilia
contractul. Avocatul public îi reamintește că, dacă contractul ori-
ginal se bazează pe o compensație financiară pentru anumite ser-
vicii, prin faptul că este dispus să renunțe la onorariu, contractul
devine nul. „Da, le-am spus la audiere acest lucru, dar nu a aju-
tat la nimic, sunt tot aici."4 în timp ce-și înșiră plângerile, Hub-
bie-7258 insistă că purtarea lui 416 îi înnebunește pe toți.
Gardienii escortează deținuții rămași în camera de interviu, cu
pungi pe cap, ca de obicei, și fac glume apoi, în timp ce le scot
pungile. Ei pleacă, iar eu rămân așezat în spate. Avocatul public
le pune deținuților aceleași întrebări ca lui Hubbie, invitându-i să
răspundă corespunzător cazului propriu.
Clay-416 a început, plângându-se mai întâi de faptul că mem-
brii comisiei de eliberare condiționată l-au presat să pledeze vino-
vat la acuzațiile formulate în timpul arestării, lucru pe care l-a refuzat,
pentru că nu a fost acuzat oficial niciodată. Greva foamei a fost,
în parte, un mod de a atrage atenția asupra faptului că este închis
ilegal, având în vedere că a fost reținut fără să fie acuzat.
(Din nou, acest tânăr a continuat să mă zăpăcească; în mod clar,
funcționa pe niveluri multiple și incompatibile. Făcea față experienței
270 EFECTUL LUCIFER

în termeni pur legali, amestecând un contract de servicii experi-
mentale cu drepturile deținuților și formalitățile de închisoare, ca
să nu menționez și meditația mistică de tip „new age".)
Clay părea disperat să discute cu cineva care să-l asculte cu
adevărat. „Anumiți gardieni, pe care nu-i voi numi, a spus el, s-au
purtat urât cu mine, mergând până la un comportament injurios."
Era dispus să facă o plângere oficială împotriva acestora, dacă era
necesar. „Acei gardieni au aranjat, de asemenea, ca restul deținuților
să se ridice împotriva mea, spunând că postul meu le va anula drep-
tul la vizită", a dat el din cap spre Hubbie-7258, care se uita în
altă parte. „Și m-am speriat când m-au dus în Gaură și i-au pus
pe ceilalți deținuți să bată în ușă. Au încălcat propria regulă împo-
triva violenței și mă temeam că vor exagera în curând."
„Sergentul"-2093 a fost următorul, descriind unele dintre încer-
cările făcute de gardieni pentru a-l hărțui, dar era mândru să rela-
teze că nu au avut succes. Apoi a făcut o descriere și o demonstrație
precisă și clinică a situației în care un anumit gardian i-a ordonat
să facă multe flotări – cu alți doi deținuți așezați pe spatele lui.
Avocatul public a fost uimit de această relatare, notând totul și
încruntându-se. Apoi Paul-5704 s-a plâns de faptul că gardienii l-au
manipulat, folosind împotriva lui obiceiul său de a fuma. Băiatul bun
Jerry-5486 s-a plâns, la un nivel mai general, mai puțin personal,
de dieta inadecvată și de mesele pierdute, de epuizarea cauzată de
numărătorile nesfârșite din timpul nopții, de comportamentul scăpat
de sub control al unor gardieni și de lipsa de supraveghere a per-
sonalului. Am tresărit când s-a întors și s-a uitat direct la mine, dar
nimerise drept la țintă: eram vinovat.
Când avocatul public a terminat de notat, le-a mulțumit pentru
informații, a spus că va depune o plângere luni și va încerca să aran-
jeze ca ei să fie eliberați pe cauțiune. Când s-a ridicat pentru a pleca,
Hubbie-7258 s-a dezlănțuit. „Nu poți să pleci și să ne lași aici! Vrem
să ieșim acum, cu tine. Nu mai putem suporta o săptămână și nici
măcar două zile. Credeam că vei aranja pentru mine, pentru noi,
să ieșim pe cauțiune. Te rog!" Tim B. a fost luat prin surprindere
de această izbucnire emoțională bruscă. A explicat foarte oficial
Stingerea de vineri 271

ce implică slujba sa, care îi sunt limitele și cum îi poate ajuta, dar
nu avea nici o putere să-i elibereze acum și aici. Cei cinci supra-
viețuitori au părut atunci că ating cel mai de jos nivel; marile lor
speranțe fuseseră năruite de prostiile avocățești.
Reacția lui Tim B. la această experiență unică, mărturisită mie
într-o scrisoare la scurt timp după aceea, este interesantă:
Despre eșecul deținuților de a-și cere drepturile legale
[…] Altă posibilă explicație privind motivele pentru care deținuții
nu au solicitat asistență legală este aceea că, americani din clasa
de mijloc fiind, probabil că nu au bănuit niciodată că vor ajunge
în arena infracțională, unde drepturile ior vor avea o importanță
extremă. Când au ajuns în această situație au fost lipsiți de abili-
tatea de a evalua obiectiv circumstanțele și de a acționa așa cum
altminteri ar fi știut să o facă.
Despre puterea acestei situații de a distorsiona realitatea
[…] Clasica scădere a importanței părții financiare în comparație
cu lucruri precum libertatea și posibilitatea de mișcare era evidentă
(în activitățile la care am fost martor). Poate vă amintiți de modul
în care au anticipat eliberarea atunci când le-am explicat posibili-
tatea în acest sens. Realitatea detenției lor era pregnantă, deși ei
erau conștienți rațional că erau implicați doar într-un experiment,
în mod clar, detenția în sine pare să fie dureroasă indiferent dacă
este din motive legale sau nu.5
ascultau cu atentie: experimentul
s-a Încheiat, sunteți liberi
Cuvintele avocatului public le-au spulberat speranțele. O me-
lancolie evidentă i-a cuprins pe deținuți. Avocatul a strâns mâinile
fără vlagă ale fiecăruia și a ieșit din cameră, l-am spus să mă aștepte
266 EFECTUL LUCIFER

afară. Apoi m-am postat în capul mesei și i-am rugat să fie atenți
la ce am de gând să le spun. Abia mai aveau motivație pentru a
fi atenți la ceva, acum că speranțele lor pentru o eliberare rapidă
fuseseră spulberate de reacția oficială a avocatului la plângerile lor.
– Am ceva important să vă spun, așa că vă rog să ascultați cu
atenție. Experimentul s-a încheiat. Sunteți liberi să plecați azi.
Nu a existat nici o reacție imediată, nici o schimbare în expresia
lor facială sau în limbajul corporal. Aveam senzația că sunt derutați,
sceptici, poate chiar suspicioși și că li se părea că acesta era un alt
test al reacțiilor lor. Am continuat, cât mai lent și mai clar posibil:
– Eu și restul echipei de cercetare am hotărât să încheiem ex-
perimentul începând cu acest moment. Studiul este oficial înche-
iat, iar închisoarea Stanford, închisă. Noi toți vă mulțumim pentru
rolul vostru important în acest studiu și…
Bucuria a înlocuit mâhnirea. îmbrățișări, bătăi pe spate și zâm-
bete largi au apărut pe toate fețele lungi și posace. Jordan Hali este
plină de bucurie. A fost un moment fericit și pentru mine, fiindcă
am putut să-i eliberez pe acești supraviețuitori și să renunț la rolul
meu de intendent al închisorii o dată pentru totdeauna.
puterea veche a murit,
puterea nouă a fost descoperită
Există puține momente din viața mea care mi-au oferit o bu-
curie mai mare decât atunci când am putut să spun acele cuvinte
de eliberare și să împărtășesc exaltarea subiecților. Am fost copleșit
de afrodiziacul puterii pozitive, de posibilitatea de a face, de a spune
ceva care să producă o astfel de bucurie necondiționată asupra altor
oameni. Atunci și acolo am jurat să folosesc toată puterea pe care
o am pentru bine și împotriva răului, pentru a promova ce este mai
bun în oameni, pentru a munci să eliberez oamenii din închisorile
Stingerea de vineri 267

lor autoimpuse și de a lucra împotriva sistemelor care pervertesc
promisiunea fericirii și dreptății umane.
Puterea negativă pe care o administrasem în ultima săptămână,
ca intendent al acestei închisori simulate, m-a orbit și nu am văzut
realitatea impactului distructiv al sistemului pe care îl creasem. Mai
mult, atenția mioapă a unui investigator principal mi-a distorsio-
nat, în mod asemănător, judecata privind nevoia de a încheia ex-
perimentul mult mai devreme, poate chiar atunci când al doilea
participant normal și sănătos a suferit o cădere nervoasă. în timp
ce mă concentram pe problema conceptuală a puterii situației com-
portamentale versus puterea dispozițiilor individuale, am pierdut
din vedere puterea atotcuprinzătoare a sistemului la crearea căruia
am contribuit.
Da, Christina Maslach, era îngrozitor ceea ce permiteam să li
se facă acelor băieți nevinovați, nu prin abuz direct, ci prin eșecul
meu de a stopa abuzul și prin sprijinul pe care-l acordam unui sis-
tem de reguli, regulamente și proceduri arbitrare care facilitau abu-
zul. Eram „omul de gheață" din acea casă fierbinte a inumanului.
Sistemul include situația, dar este și durabil, mai răspândit, im-
plicând rețele extinse de oameni, așteptările lor, normele, politi-
cile și, poate, legile. în timp, sistemele ajung să aibă un fundament
istoric, uneori și o structură de putere politică și economică aptă
să guverneze și să direcționeze comportamentul multor oameni din
sfera lui de influență. Sistemele sunt motoarele care pun în mișcare
situațiile ce creează contexte comportamentale, iar ele influențează
acțiunea celor de pe scenă. La un anumit moment, sistemul poate
deveni o entitate autonomă, independent de cei care l-au conce-
put inițial sau de cei care au autoritatea aparentă în cadrul struc-
turilor de putere. Fiecare sistem dezvoltă o cultură proprie, așa cum
mai multe sisteme, colectiv, contribuie la cultura unei societăți.
în timp ce situația a scos tot ce-i mai rău din majoritatea vo-
luntarilor, transformându-i pe unii în făptași ai răului și pe ceilalți
în victime patologice, eu am fost și mai puternic transformat de
sistemul de dominare. Era vorba de tineri fără prea multă expe-
riență. Eu eram un cercetător, un adult, un om matur „deștept",
268 EFECTUL LUCIFER

având la dispoziție cunoștințele acumulate în Bronx, capabil să
găsesc moduri de supraviețuire în ghetou.
Totuși, în ultima săptămână m-am transformat treptat într-o
figură de autoritate în închisoare. Mergeam și vorbeam în conse-
cință. Toți din jurul meu răspundeau ca și cum asta eram. De aceea
am devenit unul dintre ei. Eu m-am opus tocmai acestei rețele de
figuri autoritare, pe care le-am detestat toată viața mea – șeful cu
statut înalt, autoritar. Totuși, am devenit exact această abstracțiune
incarnată. îmi puteam ușura conștiința observând că una dintre prin-
cipalele mele activități ca intendent milos era să-i rețin pe gardie-
nii zeloși de la violență fizică. Această reținere le-a permis pur și
simplu să-și reorienteze energia în abuzuri psihologice mai inge-
nioase împotriva deținuților suferinzi.
Cu siguranță a fost cjreșeala mea să îmbrățișez rolurile duale
de cercetător și de intendent, pentru că activitățile lor diferite și
uneori aflate în conflict au creat în mine o confuzie de identitate.
Concomitent, aceste roluri duale au alcătuit puterea mea, care, la
rândul ei, i-a influențat pe mulți „outsideri" care au intrat în ex-
perimentul nostru, dar nu au provocat sistemul – părinți, prieteni,
colegi, polițiști, preoți, mass-media și avocatul. Este evident că ci-
neva prins în situația respectivă nu poate aprecia puterea trans-
formatoare a acesteia asupra gândirii, senzațiilor și acțiunilor proprii.
O persoană aflată în ghearele sistemului cooperează, făcând ceea
ce pare a fi modul natural de a reacționa în acel loc, în acel timp.
Dacă suntem puși într-o situație nouă, stranie și crudă, într-un
sistem puternic, sigur nu vom mai fi aceleași persoane care au in-
trat în acest creuzet al naturii umane. Nu ne-am recunoaște ima-
ginea familiară nici măcar dacă ar sta alături de reflexia în oglindă
a ceea ce am devenit. Toți vrem să credem în forța noastră inte-
rioară, în senzația de agent personal capabil de a rezista la forțele
situaționale exterioare, de tipul celor care operează în acest expe-
riment al închisorii Stanford. Pentru unii, această credință este validă.
De obicei ei constituie o minoritate, păsări rare, cei pe care mai
târziu în călătoria noastră îi voi desemna drept eroici. Pentru mulți,
credința forței personale de a rezista la forțe situaționale și sistemice
Stingerea de vineri 269

puternice înseamnă puțin mai mult decât o iluzie de invulnerabi-
litate. Paradoxal, menținerea acestei iluzii servește doar la a-l face
pe individ mai vulnerabil la manipulare, pentru că nu este suficient
de vigilent împotriva încercărilor nedorite de influențare practicate
în mod subtil asupra lui.
mâinile la vedere pentru informare
Era evident că trebuia să folosim în mai multe scopuri timpul scurt,
dar foarte important al informării. Mai întâi, trebuia să permitem par-
ticipanților să-și exprime deschis emoțiile și reacțiile față de această
experiență unică, într-o situație non-amenințătoare.6 Apoi, era impor-
tant pentru mine ca atât deținuții, cât și gardienii să înțeleagă clar că
orice comportament extrem pe care l-au afișat a fost un diagnostic
al puterii acelei situații și nu al vreunei patologii personale a lor. Tre-
buia să li se reamintească și faptul că toți au fost aleși tocmai pentru
că erau normali și sănătoși. Nu au adus în această închisoare nici un
fel de defecte personale, ci situația a scos din ei extremele la care am
fost cu toții martori. Ei nu erau proverbialele „mere putrede" – mai
degrabă „coșul stricat" al închisorii Stanford era cel care a fost im-
plicat în transformările demonstrate atât de viu. în fine, era crucial să
folosim această ocazie pentru reeducarea morală. Informarea era un
mijloc de a explora alegerile morale aflate la dispoziția fiecăruia din-
tre participanți și felul în care ei le-au făcut față. Am discutat ce pu-
teau face diferit gardienii pentru a fi mai puțin abuzivi cu deținuții și
ce ar fi putut face deținuții pentru a evita abuzul. Am exprimat clar
faptul că mă simt direct responsabil pentru că nu am intervenit de
câteva ori în timpul studiului, când abuzul era extrem. Am încercat
să țin în frâu agresiunea fizică, dar nu am acționat pentru a modi-
fica sau a opri formele de umilire, atunci când ar fi trebuit să o fac.
Eram vinovat de păcatul omisiunii – răul inacțiunii -, acela că nu am
asigurat o supraveghere adecvată atunci când a fost nevoie.
270 EFECTUL LUCIFER

Refularea foștilor pușcăriași
Foștii deținuți au etalat un amestec curios de ușurare și resen-
timente. Toți erau bucuroși că în sfârșit coșmarul s-a terminat. Cei
care au rezistat acestei săptămâni nu au afișat o mândrie deschisă
în acest sens, față de colegii lor care au fost eliberați anterior. Știau
că uneori au fost ca niște zombie în complianța lor negândită, su-
punându-se unor ordine absurde și conformându-se când au scan-
dat împotriva lui Stuart-819, ca și în angajarea în acțiuni ostile contra
lui Clay-416, ridiculizându-l peTom-2093, deținutul nostru cel mai
moral, „Sergentul".
Cei cinci tineri eliberați mai devreme nu au prezentat semne
negative ale copleșirii emoționale suferite. Acest lucru se datora
în parte faptului că aveau un nivel fundamental de stabilitate și nor-
malitate la care să se întoarcă și în parte adevărului că sursa tul-
burării lor era centrată asupra unei situații atipice, închisoarea de
la subsol, și a evenimentelor stranii din cadrul ei. Faptul că au scăpat
de uniforma ciudată și de alte lucruri din închisoare i-a ajutat să
se detașeze de acea situație sordidă. Pentru deținuți, lucrul prin-
cipal era să facă față rușinii inerente rolului submisiv pe care l-au
jucat. Ei aveau nevoie să-și recapete senzația de demnitate perso-
nală pentru a se ridica deasupra constrângerilor poziției submisive
care le-a fost impusă din exterior.
Totuși, Doug-8612, primul arestat și primul eliberat din cauza
condiției sale mentale care se deteriora, era încă supărat pe mine,
în special, pentru că am creat o situație în care a pierdut contro-
lul asupra comportamentului și gândirii sale. într-adevăr, i-a trecut
prin minte să pună la cale un atac asupra închisorii pentru a eli-
bera deținuții și de fapt s-a întors la Jordan Hali a doua zi după
eliberare pentru a pregăti atacul. Din fericire, a hotărât să nu în-
treprindă nimic din mai multe motive. A fost amuzat să afle cât
de în serios luasem zvonul planurilor sale de eliberare și a fost în-
cântat auzind cât de departe am mers, în special eu, pentru a salva
închisoarea de atacul lui.
Stingerea de vineri 271

Așa cum ne așteptam, foștii deținuți proaspăt eliberați s-au
aliat împotriva gardienilor care, simțeau ei, au trecut mult din-
colo de cerințele rolului, fiind abuzivi cu ei în mod creativ sau ale-
gându-i pentru abuzuri individuale. în topul paradei negative se aflau
Hellmann, Arnett și Burdan, urmați de Varnish și Ceros, care erau
mai puțin „răi".
Au fost la fel de rapizi în indicarea gardienilor considerați de ei
„buni", care le făceau mici favoruri sau care nu au intrat niciodată
complet în rolurile lor, astfel încât să uite că și deținuții erau ființe
umane. în această categorie se aflau Geoff Landry și Markus. Geoff
le făcea mici favoruri, se distanța mereu de acțiunile abuzive ale
colegilor din tura de noapte și nu a mai purtat ochelarii de soare
și cămașa militară. El chiar ne-a spus mai târziu că s-a gândit să
ceară să devină deținut, pentru că ura să facă parte din sistemul
care îi domina într-o asemenea măsură pe alți oameni.
Markus nu era „conectat" atât de evident la suferința deținu-
ților, dar am aflat că în câteva ocazii le-a adus fructe proaspete, pen-
tru a le suplimenta mesele sărace. După ce directorul l-a admonestat
pentru că nu este suficient de angajat în tura sa, Markus, care a stat
pe margine în timpul revoltei deținuților, a început să țipe la aceștia
și să facă rapoarte împotriva lor. în plus, scrisul lui Markus este foarte
frumos, aproape caligrafic, așa că s-a dat mare atunci când l-a folo-
sit pentru a respinge solicitările de eliberare condiționată. Este un
individ căruia îi place să stea în aer liber, să meargă pe munte, cu
cortul, și să facă yoga; de aceea a urât faptul că a fost ținut în temnița
noastră.
între gardienii „răi" și cei „buni" se aflau cei care au acționat
„ca la carte", și-au făcut treaba, au jucat rolul și au pedepsit infracțiu-
nile, dar au fost rareori abuzivi cu deținuții. Aici se află Varnish, gar-
dienii de rezervă Morisson și Peters și, uneori, tânărul Landry. Rezerva
și distanțarea inițială față de acțiunile din „Curte" ale lui Varnish
se pot datora în parte timidității lui, așa cum reiese din informațiile
despre el, și anume că are „puțini prieteni apropiați".
John Landry a jucat un rol ezitant, uneori ca ajutor dur al
lui Arnett, fiind întotdeauna cel care agresa deținuții rebeli cu un
272 EFECTUL LUCIFER

jet rece din extinctorul cu dioxid de carbon. Alteori a acționat ca la
carte și cei mai mulți deținuți au relatat că îl plac. John pare un tânăr
matur, cu o frumusețe mai degrabă dură, aspiră să scrie ficțiune,
să trăiască în California și să aibă o mulțime de întâlniri.
Un mod de inacțiune care i-a caracterizat pe „gardienii buni"
era ezitarea de a opri acțiunile abuzive ale „gardienilor răi" din tura
lor. Nu numai că nu i-au confruntat niciodată în timp ce erau în
„Curte", dar Geoff Landry sau Markus nu au făcut-o nici măcar în
particular, când erau în biroul lor, din câte putem noi să ne dăm
seama. Mai târziu vom vedea că eșecul lor de a interveni, ca spec-
tatori ai abuzului, constituie un „rău al inacțiunii".
Unul dintre deținuții care s-au revoltat constant, Paul-5704, și-a
explicat această reacție la sfârșitul experimentului:
Când am fost informați că experimentul s-a încheiat, am simțit
un val de ușurare și un val de melancolie, în același timp. Am fost
foarte bucuros că studiul s-a încheiat, dar aș fi fost mult mai fericit
dacă dura două săptămâni. Banii sunt singurul motiv pentru care
m-am înscris la experiment. Totuși, sentimentul de bucurie la vestea
eliberării a prevalat, iar eu nu mă puteam abține să zâmbesc până
când am ajuns la Berkeley. Acolo, pentru câteva ore am uitat totul
și nu am vrut să vorbesc cu nimeni despre asta.7
Să ne reamintim că acest Paul este deținutul mândru că este
șeful Comitetului de plângeri al închisorii Stanford și cel care plănuia
să scrie un articol despre acest studiu în mai multe ziare din Ber-
keley, dând la iveală faptul că studiile finanțate de guvern se con-
centrau pe modurile în care trebuie abordați studenții disidenți.
Planul său a fost complet uitat; nu s-a concretizat niciodată.
Resentimentele foștilor gardieni
în a doua oră de rapoarte, foștii gardieni au prezentat un por-
tret de grup destul de diferit. în timp ce unii dintre ei, „gardienii
Stingerea de vineri 273

buni" conform evaluării deținuților, erau și ei bucuroși că ordalia
s-a terminat, cei mai mulți erau nemulțumiți de faptul că studiul
s-a încheiat prematur. Unii s-au concentrat pe banii câștigați ușor
pe care-i anticipau pentru o altă săptămână, acum când aveau
situația sub control. (Ei ignorau problemele continue ridicate de pos-
tul lui Clay-416 și de faptul că „Sergentul" câștiga teren moral în
confruntările cu Hellmann.) Unii gardieni erau gata să-și ceară scuze
deschis pentru că au mers atât de departe, pentru că s-au bucu-
rat din plin de putere. Alții s-au simțit justificați în ceea ce au făcut,
privindu-și acțiunile ca fiind necesare pentru a juca rolul primit. Prin-
cipala problemă cu gardienii a fost să-i facem să recunoască fap-
tul că ar fi trebuit să se simtă puțin vinovați că i-au făcut pe alții
să sufere, deși înțelegeau cerințele rolului pe care-l jucau. Mi-am
exprimat clar sentimentele puternice de vinovăție pentru că nu am
intervenit mai des și astfel le-am oferit permisiunea implicită de a
ajunge la faptele extreme comise de ei. Poate ar fi evitat abuzu-
rile dacă ar fi fost mai bine supravegheați de sus.
Pentru cei mai mulți gardieni a fost ușor să indice revolta deți-
nuților din ziua a doua ca punctul de cotitură în percepția despre
deținuți, care, brusc, le-au apărut ca fiind „periculoși", fiind ne-
voie să fie reprimați. Nu le-au plăcut, de asemenea, nici etichetările
personale negative și înjurăturile adresate de unii dintre deținuți
în timpul revoltei, pe care le considerau înjositoare și care i-au îm-
pins spre răzbunare.
Un element dificil a fost să le permitem gardienilor să explice
de ce au făcut ce au făcut, fără să le sancționăm justificările, pen-
tru că ele erau doar scuze pentru un comportament abuziv, ostil
și chiar sadic. încheierea experimentului a însemnat încheierea bu-
curiei de a avea la dispoziție toată acea putere nou descoperită.
Așa cum notează gardianul Burdan în jurnalul său: „Când Phil mi-a
spus că experimentul se va termina, am fost bucuros, dar șocat
să aflu că alți gardieni sunt dezamăgiți din cauza pierderii atât a
banilor, cât și a distracției."8
280 EFECTUL LUCIFER

Un amestec final al categoriilor
în a treia oră de raport, un râs nervos a umplut camera în care
i-am dus pe foștii deținuți pentru a se întâlni cu gardienii; în haine
civile, nu mai puteau fi deosebiți. Fără uniformele, numerele și ac-
cesoriile lor distincte, erau interșanjabili, chiar și mie îmi era greu
să-i identific pe unii dintre ei, pentru că mă obișnuisem să-i văd în
hainele din închisoare. (Amintiți-vă că în 1971 toți aveau păr lung
până la umeri și favoriți, iar unii și mustăți.)
întâlnirea a decurs, pentru a cita cuvintele unuia dintre foștii
deținuți, „cu o politețe rigidă", în comparație cu reunirea mai re-
laxată și prietenoasă a deținuților. în timp ce se examinau unii pe
alții, un deținut a întrebat dacă recruții erau selectați să fie gardieni
pentru că erau mai înalți. Jerry-5486 a spus: „Am avut senzația,
de-a lungul studiului, că gardienii sunt mai mari decât deținuții și
mă întreb dacă înălțimea medie a gardienilor o depășește pe cea
a deținuților. Nu știu dacă este adevărat ori nu sau dacă a fost doar
percepția mea din cauza uniformelor." înainte să răspund „nu",
i-am rugat pe toți studenții să se alinieze în ordinea înălțimii, de la
cel mai înalt la cel mai scund. Era o potrivire aproape perfectă între
gardieni pe de o parte și deținuți pe de alta. A devenit evident că
deținuții au ajuns să-i perceapă pe gardieni mai înalți decât erau de
fapt, ca și cum puterea lor de gardieni le mai adăuga vreo cinci cen-
timetri în înălțime.
Nu au existat confruntări directe între deținuții abuzați și gar-
dienii abuzivi, așa cum anticipasem. în parte, acest lucru s-a dato-
rat faptului că astfel de provocări personale ar fi fost ciudate într-un
grup mare, de mai mult de douăzeci de oameni. Este probabil,
totuși, că ceea ce a rămas din emoțiile puternice simțite de unii
dintre foștii deținuți a fost suprimat conștient acum, când rețeaua
de putere fusese dezactivată. A ajutat și faptul că unii dintre gar-
dieni și-au cerut scuze în mod deschis pentru că au intrat prea mult
în rol și au luat totul prea în serios. Scuzele lor au redus tensiunea
și au servit drept scut pentru alți gardieni, care nu și-au cerut scuze
deschis, ca Hellmann.
Stingerea de vineri 275

La această sesiune de raport, fostul gardian dur Arnett, acum
din nou un simplu absolvent de sociologie, a repovestit două eve-
nimente care l-au impresionat.
Unul a fost observația lui Zimbardo despre imersiunea „deți-
nuților" în rolurile de deținuți… exprimată prin faptul că oamenii
au rămas deținuți chiar și după ce au spus că renunță la plată dacă
sunt eliberați. Cealaltă impresie este aparenta incapacitate a foștilor
„deținuți", în timpul întâlnirii, de a crede că „John Wayne" și cu
mine, și poate și alți gardieni (mi s-a părut că suntem gardienii cei
mai detestați), doar ne jucam complet rolurile. Unii „deținuți" au
avut impresia că noi chiar suntem niște sadici sau autoritari și că
faptul câ jucam rolul de gardieni este doar o acoperire, pentru a
ascunde natura adevărată a comportamentului nostru față de ei,
față de noi înșine sau față de noi și față de ei. Sunt absolut sigur
că, cel puțin în privința mea, nu acesta este adevărul.9
O observație psihologică pe care am oferit-o se referea la lipsa
de umor din închisoarea noastră și la eșecul de a folosi umorul pen-
tru a reduce tensiunea sau chiar de a conferi realitate unor situații
ireale. De exemplu, gardienii cărora nu le plăcea comportamentul
extrem ai colegilor de tură ar fi putut glumi pe seama lor în birou,
spunând că ar trebui să fie plătiți dublu pentru că sunt prea zeloși.
Sau deținuții ar fi putut folosi umorul pentru a ieși din închisoarea
ireală din subsol, întrebându-i pe gardieni la ce fusese folosit acest
spațiu înainte de a deveni închisoare: cocină de porci? Sau casa
unei frății? Umorul trece dincolo de prefăcătoriile persoanelor și
locurilor. Totuși, în ultima săptămână în acest loc trist nu a existat
așa ceva.
înainte să terminăm, le-am cerut tuturor să se asigure că au com-
pletat evaluările finale ale experienței prin care au trecut și i-am
rugat să completeze și alte formulare împărțite de Curt Banks. De
asemenea, i-am invitat să scrie un scurt jurnal retrospectiv al eve-
nimentelor care li se evidențiau în memorie – asta în următoarea
lună, lucru pentru care vor fi plătiți. în sfârșit, toți vor fi invitați peste
276 EFECTUL LUCIFER

câteva săptămâni, pentru o reuniune a „promoției" 1971, pentru
a revedea unele dintre datele culese. Vor fi disponibile imagini video
și fotografii.
Ar trebui adăugat că am menținut contactul cu mulți dintre par-
ticipanți timp de mai mulți ani și le-am trimis tuturor scrisori de
fiecare dată când se publica sau era realizată o emisiune despre
studiu. în plus, unii dintre ei au participat la diferite emisiuni tele-
vizate despre studiul nostru, la decenii după terminarea lui, iar câțiva
mai participă și astăzi. Vom discuta despre efectele secundare pe
care această experiență le-a avut asupra lor mai târziu.
Ce înseamnă să fii încarcerat sau gardian?
înainte de a începe următorul capitol pentru a examina datele
obiective adunate în timpul celor șase zile ale studiului și pentru a
reflecta asupra problemelor etice serioase ridicate de acest expe-
riment, cred că ar fi bine să revedem unele dintre percepțiile cu-
lese de la participanții noștri.
Despre rolul de deținut
Clay-416: „Un deținut bun este unul care știe cum să se uni-
fice strategic cu alți deținuți fără a fi el însuși scos din acțiune. Co-
legul meu de celulă, Jerry (5486), este un bun deținut. întotdeauna
vor exista unii deținuți care se luptă să iasă și alții care nu au ajuns
în acest punct. Cei care nu se luptă ar trebui să învețe să-și prote-
jeze interesele fără a fi obstacole reale pentru cei care se luptă. Un
deținut rău este unul care nu poate face asta, care este doar pe
cont propriu."10
Jerry-5486: „Lucrul cel mai evident pe care l-am observat a fost
felul în care cei mai mulți dintre oamenii din acest studiu își derivă
sentimentul de identitate și de bunăstare din mediul înconjurător
imediat și nu din ei înșiși și de aceea au cedat pur și simplu, nu au
Stingerea de vineri 277

suportat presiunea – nu aveau nimic în ei de care să se agațe îm-
potriva tuturor acestor lucruri."1'
Paul-5704: „Felul în care trebuia să ne degradăm m-a depri-
mat și de aceea toți am ajuns docili spre sfârșitul experimentului.
Am renunțat să fiu reacționar pentru că am văzut că atitudinea și
comportamentul meu nu schimbau nimic. După ce Stew și Rich au
plecat (819 și 1037), mi-am dat seama că nu pot schimba nimic […]
ăsta este un alt motiv pentru care m-am potolit după ce ei au ple-
cat, căci pentru a reuși aveam nevoie ca alții să coopereze cu mine.
Am încercat că vorbesc cu ceilalți deținuți despre o grevă sau alt-
ceva, dar ei nu voiau să participe din cauza pedepsei primite pen-
tru prima revoltă."'2
Gardianul TerryArnett: „Am fost profund surprins și impresio-
nat de reacțiile celor mai mulți dintre deținuți la situația experimen-
tală I-..] în special căderile nervoase care s-au produs și cele care
se anunțau, despre care sunt sigur că s-ar fi produs dacă experi-
mentul nu s-ar fi încheiat atunci când s-a încheiat."13
Doug-8612: „Condițiile materiale, gardienii, celulele și toate aces-
tea nu contau pentru mine – ca atunci când eram dezbrăcat și în
lanțuri, asta nu m-a deranjat. Partea cu capul, partea psihologică,
a fost cea mai rea. Faptul că știam că nu pot ieși dacă vreau […]
nu-mi place să nu pot merge la baie când vreau. […] Faptul că nu
pot alege mă termină."14
Deținutul de rezervă, Dave-,,8612" – spionul nostru, care știa
că este trimis în închisoare doar pentru o zi, pentru a afla natura
planului de evadare -, ne arată cât de repede și de complet poate
intra cineva în rolul de deținut: „Rolurile îi cuprindeau pe toți, de
la cel mai de jos deținut până la directorul însuși." El s-a identifi-
cat foarte repede cu deținuții și într-o singură zi această detenție
simulată a avut un impact enorm asupra lui.
Uneori mă simțeam vinovat pentru că sunt trimis să-i spionez
pe băieții aceștia extraordinari – eram cumva ușurat că nu era de
fapt nimic de zis despre evadare. […] Iar când a apărut ocazia de
a turna – după un timp am aflat unde era cheia de la cătușe – nu
278 EFECTUL LUCIFER

am spus. […] în acea noapte am adormit simțindu-mă murdar, vino-
vat, speriat. Când am fost duși în camera boilerului (anticipând
pătrunderea prin efracție) mi-am scos cătușele de la picior și m-am
gândit serios la o încercare de evadare (singur, trebuie să adaug),
dar nu am făcut-o de teamă să nu fiu prins. […] Experiența unei zile
întregi ca deținut mi-a produs suficientă anxietate pentru a mă ține
departe de închisoare în restul săptămânii. Chiar și atunci când
m-am întors pentru sesiunea de „raportare", tot mă simțeam foarte
anxios – nu mâneam prea mult, tot timpul simțeam o ușoară greață
și eram mai nervos ca niciodată. întreaga experiență a fost atât de
supărătoare pentru mine, încât nu am putut discuta experiențele
în profunzime cu nimeni – nici măcar cu soția mea.15
Trebuie să adaug că mai târziu am descoperit că toate cheile
de la cătușe au fost furate de un deținut de la unul dintre gardieni
După incidentul cu transferul de miercuri noapte al deținuților îr
camera de depozitare de la etajul cinci, atunci când s-au întors în
„Curte" la 12.30, doi dintre deținuți au fost legați împreună pentru
a nu încerca să evadeze. Fără cheile care să le deschidă cătușele,
a trebuit să chem poliția din Stanford pentru a le scoate, fapt stân-
jenitor, eufemistic vorbind. Unul dintre deținuți a aruncat cheia într-o
gură de ventilație. David știa asta, dar nu a împărtășit informația
nici unui membru al echipei.
Despre puterea rolului de gardian
Gardianul Geoff Landry: „Este aproape ca o închisoare pe care
o creezi singur – intri în ea și devine definiția pe care ți-o dai ție,
devine ca niște pereți și vrei să ieși, vrei să poți spune tuturor că
ăsta nu sunt Eu, eu sunt o persoană care vrea să iasă și să arate
că este liberă și care are propria voință, nu sunt tipul sadic de per-
soană care se bucură de așa ceva."16
Gardianul Varnish: „Această experiență a fost valoroasă pen-
tru mine, absolut. Ideea că două grupuri aproape identice de studenți.
Stingerea de vineri 279

în doar o săptămână, pot deveni două grupuri sociale disparate,
dintre care unul are și folosește puterea asupra celorlalți, în detri-
mentul lor, este înspăimântătoare.
Am fost surprins de mine. […] l-am pus să se eticheteze unii pe
alții și să curețe toalete cu mâinile goale, l-am considerat pe deținuți
«vite» și mă gândeam că trebuie să-i supraveghez ca să nu încerce
ceva."17
Gardianul Vandy: „Plăcerea de a hărțui și a pedepsi era destul
de nenaturală pentru mine fiindcă am tendința să mă consider em-
patic față de cei loviți, în special față de animale. Cred că a fost o
deviație a libertății mele totale de a-i controla pe deținuți, am în-
ceput să abuzez de autoritatea mea."18
(O exemplificare interesantă a ace stei exagerări a puterii nou
descoperite a gardienilor este revelată în jurnalul directorului. Vandy
a raportat celorlalți din tura sa „că s-a surprins purtându-se auto-
ritar cu mama lui, acasă".)
Gardianul Arnett: „Mi-a fost ușor să fiu dur în mod superficial.
Pe de o parte, sunt o persoană autoritară în unele privințe (chiar
dacă nu-mi place deloc această trăsătură la mine și la alții). Apoi
mi s-a părut că experimentul este important și faptul că sunt «ca
un gardian» mă ajută să aflu cum reacționează oamenii la opre-
siune. […] Influența principală asupra comportamentului meu a fost
senzația, chiar dacă vagă, că închisoarea adevărată este brutală pen-
tru că dezumanizează. Am încercat să fiu astfel în limitele detașării
și devotamentului meu controlat. […] Mai întâi, am încercat să evit
să fiu mai personal sau prietenos. […] Am încercat să fiu neutru și
profesionist. De asemenea, sunt conștient, din lecturile mele, că
plictiseala și alte aspecte ale vieții din închisoare pot fi exploatate
pentru a-i face pe oameni să se simtă dezorientați sau imper-
sonali; prin sarcini plictisitoare; prin pedepsirea tuturor deținuților
pentru «purtarea rea» a unor indivizi; prin cererea de a executa
perfect ordine banale, exerciții sau altele; prin vorbirea dură și meca-
nică în timpul sesiunilor de exerciții fizice […] într-o situație soci-
ală și foarte sensibilă față de cei care au controlul acelei situații, și
am încercat să sporesc alienarea deținuților folosind unele dintre
280 EFECTUL LUCIFER

aceste tehnici. Am putut face asta doar într-un mod limitat, pentru
că nu am vrut să fiu brutal."19
Despre gardienii buni și răi
Paul-5704: „Mi-a plăcut de John și Geoff (Landry). Nu au in-
trat atât de mult în rolul de gardian ca ceilalți. Ei au rămas mereu
ființe umane, chiar și când pedepseau pe cineva. Am fost surprins
că gardienii în general și-au acceptat rolurile într-o măsură atât de
mare, deși puteau merge acasă în fiecare zi."20
Gardianul John Landry: „După ce am vorbit cu deținuții, ei mi-au
spus că sunt un gardian bun și mi-au mulțumit. în interiorul meu
știam că sunt un rahat. Curt (Banks) s-a uitat la mine și am știut că
știe. De asemenea, știam și că în timp ce eram bun și corect cu de-
ținuții, m-am dezamăgit pe mine însumi. Am lăsat să se petreacă
bestialități și nu am făcut nimic, doar m-am simțit vinovat și am fost
un tip drăguț. Credeam cu sinceritate că nu puteam face nimic. Nici
măcar nu am încercat. Am făcut ce făceau și ceilalți. Am stat în bi-
roul gardienilor și am încercat să uit de deținuți."21
0 mărturie și mai remarcabilă privind puterea acestei experiențe
dintr-o închisoare simulată și impactul ei asupra unuia dintre gar-
dienii pe care deținuții l-au considerat cel mai corect și mai drept,
Geoff Landry, fratele mai mare al lui John Landry, a fost oferită
într-o declarație audio de la sfârșitul studiului. Ne-a surprins, spu-
nând că se gândea să schimbe rolurile.
Gardianul Geoff Landry: „Experiența a devenit ceva mai mult
decât o simplă participare la un experiment. Ceea ce vreau să
spun este că, dacă acesta a fost un experiment, rezultatele și pro-
dusele au fost aproape prea reale. Când un deținut se uită la
tine cu ochi sticloși și murmură inaudibil, aproape întotdeauna
trebuie să percepi ce-i mai rău. Pentru că te temi că se va în-
tâmpla tot ce-i mai rău. Este aproape ca și cum am acceptat că
se va întâmpla, iar cel mai slab indiciu al anxietății și căderii ner-
voase este începutul celor mai rele efecte posibile. Experiența a
Stingerea de vineri 281

devenit mai mult decât un experiment când 1037 a început să
se poarte ca și când ar fi cedat nervos. La acea vreme eram spe-
riat, intimidat și mă gândeam să plec. De asemenea, mă gân-
deam să cer să devin un deținut. Nu voiam să fiu o parte a mașinii
care oprimă alți oameni și îi forțează să se conformeze și-i
hărțuiește continuu. Aproape că-mi doream să fiu hărțuit, nu să
fiu hărțuitorul."22
în acest context, este interesant de notat că, miercuri noapte,
acest gardian a raportat directorului că are cămașa prea strâmtă
și-i irită pielea, așa că a scos-o. Evident, de când o alesese, o pur-
tase în ziua precedentă începerii studiului și a purtat-o patru zile
fără să se plângă, așa că problema era mai mult mentală decât ma-
terială. Am aranjat să primească o măsură mai mare, pe care a
îmbrăcat-o ezitând. Și-a tot scos ochelarii de soare, de asemenea,
și nu-și amintea unde i-a pus când echipa l-a întrebat de ce nu ur-
mează protocolul standard al gardienilor.
Gardianul Ceros: „Am detestat tot rahatul ăsta de experiment.
Am ieșit imediat pe ușă când s-a terminat. A fost prea adevărat
pentru mine."23
Despre furia tăcută a sadismului gardienilor
Doug-8612, într-un interviu pe care l-a dat mai târziu pentru
un film regizat de studenți pe tema studiului nostru, compară în
mod elocvent experimentul închisorii Stanford cu centrele de
detenție adevărate pe care a ajuns să le cunoască, fiind membru
al echipei care lucrează într-o închisoare din California.
„închisoarea Stanford reprezenta o situație blândă a încarcerării
și tot i-a determinat pe gardieni să devină sadici, pe unii deținuți
să devină isterici și pe alții să cedeze nervos. Aici am avut o situație
blândă și nu a funcționat. A promovat tot ce promovează o închi-
soare obișnuită. Rolul de gardian promovează sadismul. Rolul deți-
nutului promovează confuzie și rușine. Oricine poate fi gardian.
Este mai greu să fii în gardă împotriva impulsului de a fi sadic.
282 EFECTUL LUCIFER

Este o furie tăcută, o rea-voință, poți sta liniștit, dar nu ai unde
să o eliberezi; dă pe dinafară, în mod sadic. Cred că ai mai mult
control ca deținut. Oricine are nevoie [să trăiască experiența] de
a fi deținut. Există deținuți adevărați pe care i-am cunoscut în
arest, oameni de o demnitate excepțională, care nu și-au bătut
joc de gardieni, care au fost mereu respectuoși cu gardienii, care
nu au generat în gardieni un impuls sadic și s-au putut ridica
deasupra rușinii rolului. Ei știau cum să-și păstreze demnitatea
în acea situație. "2A
Despre natura închisorilor
Clay-416: „Gardienii sunt la fel de închiși aici ca deținuții. Ei
pot patrula în afara celulelor, dar au o ușă încuiată în spatele
lor pe care nu o pot deschide, așa că de fapt suntem împreună
aici și ceea ce creăm creăm împreună. Deținuții nu au o socie-
tate a lor, iar gardienii nu au o societate a lor. Este același lucru
și este hidos."25
Gardianul Ceros: „[Când] un deținut a reacționat violent față de
mine, mi-am dat seama că trebuie să mă apăr, ca gardian. […] El
mă ura ca gardian. El reacționa la uniformă. Nu aveam de ales decât
să mă apăr ca gardian. M-a șocat […] mi-am dat seama că sunt la
fel de deținut ca ei. Eu eram doar o reacție la sentimentele lor. […]
Și ei, și eu eram striviți de sistemul opresiv, dar noi, ca gardieni, aveam
iluzia libertății. Exact asta era, o iluzie. […] Toți eram sclavi ai bani-
lor. Deținuții au devenit curând sclavii noștri."26 Așa cum cântă Bob
Dylan în melodia George Jackson, uneori lumea pare curtea mare
a unei închisori:
Unii dintre noi sunt deținuți,
restul sunt gardieni.
Stingerea de vineri 283

despre transformarea caracterului
în șase zile
Revăzând unele dintre afirmațiile făcute înainte de începerea ex-
perimentului și apoi din nou, în diversele înregistrări zilnice, putem
vedea că în mentalitatea gardienilor au loc transformări fundamen-
tale. Mă refer, de exemplu la cazul gardianului Chuck Burdan și iată
care sunt cuvintele lui înainte, în timpul și după această experiență.
înainte de experiment: „Sunt un pacifist și un individ non-agre-
siv. Nu pot să-mi închipui cum aș putea păzi și/sau maltrata alte
ființe vii. Sper că voi fi ales ca deținut, nu ca gardian. Ca individ
care militează împotriva sistemului, implicat mereu într-un compor-
tament politic și social nonconformist, pot prevedea o vreme când
va trebui să îndeplinesc rolul de deținut – și sunt curios să-mi cu-
nosc limitele în această direcție."
După întâlnirea pentru pregătirea gardienilor: „Cumpărarea uni-
formelor la sfârșitul întâlnirii confirmă atmosfera de joc. Mă îndo-
iesc că mulți dintre noi corespund așteptărilor de «seriozitate» pe
care se pare că le au cercetătorii. Simt o anumită ușurare că sunt
doar o rezervă."
Prima zi: „Principala mea teamă la începutul experimentului era
că deținuții mă vor privi ca pe un ticălos, tipul de gardian, mă vor
percepe așa cum nu sunt și nu cum mă văd eu pe mine. […] Unul
dintre motivele pentru care am părul lung este că nu vreau ca oa-
menii să mă perceapă așa cum nu sunt. […] Sunt sigur că deținuții
vor glumi pe seama aspectului meu și mi-am elaborat prima stra-
tegie de bază – nu voi zâmbi la nimic din ce spun sau fac, ceea ce
ar însemna că recunosc că totul este doar un joc. Stau afară din
cușcă (când Hellmann și gardianul înalt și blond termină de servit
cina, par mult mai siguri în rolurile lor decât mine). în timp ce mă
conving să intru, îmi verific ochelarii de soare, îmi iau bastonul –
care-mi oferă o anumită putere și siguranță – și merg. îmi țin gura
într-o grimasă semirigidă, hotărât să rămân așa indiferent la ce se
va spune. La celula 3 mă opresc și spun numărului 5486: «La ce
284 EFECTUL LUCIFER

zâmbești?» «La nimic, domnule ofițer de corecție.» «Ei, bine, vezi
sâ nu zâmbești.» După ce mă îndepărtez, mă simt stupid."
A doua zi: „După ce ies din mașină vreau deodată ca oamenii
să observe uniforma mea: «Hei, uite ce fac!» 5704 a cerut o țigară
și l-am ignorat – pentru că nu fumez și nu pot empatiza cu el. […]
între timp, cum simt empatie față de 1037, m-am hotărât să NU
vorbesc cu el. Mai târziu capăt obișnuința de a lovi pereții, scau-
nele și barele pentru a-mi etala puterea. {…] După aceea facem
numărători și se sting luminile (gardianul Hellmann), iar eu spun
cu voce tare că noi o să mergem acasă la prietene și ce le vom
face (pentru a irita deținuții)."
A treia zi: (Pregătiri pentru prima vizită): „După ce îi prevenim
pe deținuți să nu se plângă dacă nu cumva vor ca vizitele să se
termine repede, aducem înăuntru primii părinți. M-am asigurat că
sunt unul dintre gardienii din „Curte", pentru că era prima mea șansă
la acel tip de putere manipulativă care-mi place cu adevărat – să
fiu o figură în centrul atenției, cu control aproape complet asupra
a ce se spune și ce nu. în timp ce deținuții și părinții stau pe scaune,
eu stau pe masă, dând din picioare și intervenind de câte ori am
chef. Asta e prima parte a experimentului care-mi place cu adevărat.
Deținutul 819 este enervant și merită observat. […] [Pe Hellmann]
îl admir, dar nu-1 plac. Ca gardian [actor] este fantastic, intră cu adevărat
în sadismul situației, iar asta mă deranjează."
A patra zi: „Psihologul [Craig Haney] mă ceartă pentru că am
pus cătușe și am legat la ochi un deținut înainte de a ieși din bi-
roul de consiliere și am răspuns că este treaba mea și este nece-
sar să procedez astfel. […] Acasă aveam dificultăți din ce în ce mai
mari în a descrie realitatea situației."
A cincea zi: „îl hărțuiesc pe «Sergent», care continuă să răspundă
exagerat, în mod încăpățânat, la toate ordinele. L-am ales pentru
un abuz special pentru că o cere și pentru că pur și simplu nu-l plac.
Problemele adevărate încep la cină. Noul deținut [416] refuză să-și
mănânce cârnații. îl aruncăm în Gaură, ordonându-i să țină câte
un cârnatîn fiecare mână. Avem o criză de autoritate; această pur-
tare rebelă subminează potențial controlul complet pe care-l avem
Stingerea de vineri 285

asupra celorlalți. Am hotărât să jucăm cartea solidarității deținuților
și-i spunem celui nou că ceilalți nu vor avea drept la vizită dacă el
nu mănâncă. Trec pe acolo și-mi lovesc bastonul de ușa Găurii. […]
Sunt foarte supărat pe acest deținut pentru că provoacă disconfort
și probleme celorlalți. Am hotărât să-l hrănesc cu forța, dar tot nu
vrea să mănânce. îi pun mâncarea pe față. Nu-mi venea să cred că
eu fac asta. M-am urât pentru că l-am forțat să mănânce, dar l-am
urât pe el și mai mult pentru că nu mânca."
A șasea zi: „Experimentul s-a terminat. Mă simt ușurat, dar sunt
șocat să aflu că unii dintre gardieni sunt cumva dezamăgiți din cauza
pierderii banilor, iar alții fiindcă se simțeau bine. […] Conversația
a fost foarte dificilă în timpul sesiunii de raport; totul părea încor-
dat și neconfortabil. […] Mă urc pe bicicletă și plec acasă, prin soare.
Este al naibii de bine să fiu din nou afară."
După câteva săptămâni: „Cruzimea absolută a acestei întâmplări
[decizia lui Hellmann de a-l lăsa pe 416 în Gaură toată noaptea]
nu mi se revelează decât după câteva săptămâni, dar Phil [Zimbardo]
trebuie să-și fi dat seama de ea, și de alte lucruri, în acel moment
(când a decis să încheie studiul)."27
Altă transformare stranie a caracterului cuiva asociat doar tan-
gențial cu studiul nostru o regăsim printre „anecdotele adiționale"
din jurnalul directorului. Să ne amintim de colegul meu psiholog
serios care m-a provocat, în mijlocul eforturilor mele înnebunite de
a-i păcăli pe potențialii intruși că studiul s-a terminat. El voia să știe
care este variabila independentă.
Notele lui Jaffe indică următoarele: „Dr. B. ne-a vizitat marți
seară, când deținuții au fost mutați în debaraua de la etajul cinci.
El și soția lui au urcat pentru a-i vedea pe deținuți. Doamna B. le-a
oferit prăjituri, în timp ce dr. B. a făcut cel puțin două comentarii
în care îi ridiculiza pe deținuți, unul referitor la hainele lor, celălalt
la duhoarea locului. Acest tipar de „a intra în joc" a apărut la
aproape fiecare vizitator."
în timp ce soția sa le oferea participanților „ceai și simpatie",
colegul meu, de obicei rezervat, i-a tratat pe acești studenți într-un
mod dezumanizant, care i-a făcut să se rușineze.
286 EFECTUL LUCIFER

Despre „micile experimente" ale lui Hellmann28
Să mai aruncăm o privire asupra formularului de voluntariat com-
pletat de Hellmann cu o săptămână înainte de începerea experimen-
tului, pentru a afla cum era el înainte de a fi gardian. Am fost uimit
să aflu că era un student de numai optsprezece ani, în anul al doi-
lea, unul dintre cei mai tineri participanți. La polul opus, Arnett era
unul dintre cei mai vârstnici. Hellmann provine dintr-o familie inte-
lectuală din clasa de mijloc, fiind cel mai mic copil, cu patru surori
și un frate. La un metru optzeci și cinci, optzeci și cinci de kilograme,
ochi verzi, păr blond, el este o figură impozantă. Acest tănâr s-a identi-
ficat ca muzician și „om de știință în străfundul sufletului". Descrie-
rea sa spune: „Duc o viață naturală și iubesc muzica, mâncarea și
oamenii." Adaugă că „am o mare dragoste pentru semenii mei".
Ca răspuns la întrebarea „Ce le place oamenilor la tine?",
Hellmann radiază încredere în sine: „Oamenii mă admiră pentru
talentul meu și pentru personalitatea deschisă. Puțini îmi cunosc
capacitățile adevărate de a stabili relații umane."
Ca răspuns la versiunea negativă a întrebării: „Ce nu le place
oamenilor la tine?", Hellmann ne oferă o perspectivă asupra ca-
racterului său complex și un indiciu despre ce va urma când i se
va da puterea absolută. A scris: „Intoleranța mea față de prostie,
un dispreț complet pentru oamenii cu al căror stil de viață nu sunt
de acord. Faptul că exploatez anumiți oameni, că sunt direct, că
am încredere în mine." în final, să adăugăm că acest voluntar a
spus că preferă să-i fie atribuit rolul de deținut mai degrabă decât
cel de gardian „pentru că oamenii disprețuiesc gardienii".
Ținând seama de aceste referințe, este instructiv să revedem re-
flexiile sale postexperiment, despre modul în care și-a perceput el
rolul în acest studiu.
Gardianul Hellmann: „Da, a fost mai mult decât un experi-
ment. Am avut ocazia de a testa capacitățile oamenilor, de a-i
împinge până în momentul critic, sub masca unui ofițer de corec-
ție. Nu a fost plăcut, dar m-am simțit constrâns de propria mea
fascinație să le testez reacțiile. Făceam deseori experimente."29
Stingerea de vineri 287

„Cel mai bun lucru legat de experiment a fost acela că păream
să fiu catalizatorul rezultatelor uluitoare care au stârnit interesul
televiziunii și al presei. […] îmi pare rău dacă am provocat mai multe
probleme decât voiați – a fost propriul meu experiment."30
„Cel mai rău lucru legat de experiment a fost că atât de mulți
oameni m-au luat în serios și asta mi i-a făcut dușmani. Cuvintele
mele îi afectau, [deținuții] păreau să piardă contactul cu realitatea
experimentului."31
La o lună după terminarea studiului, el a fost intervievat îm-
preună cu fostul deținut Clay-416. Ei au interacționat într-un do-
cumentar televizat despre studiul nostru, Chronolog de la NBC,
care precede emisiunea 60 de minute. S-a intitulat „819 a făcut
un lucru rău".
După ce Hellmann a descris transformarea sa în rolul de gar-
dian, Clay a preluat ofensiva, adaugând în final: „Cine se aseamănă
se adună."
Hellmann: „După ce îmbraci o uniformă și ți se dă un rol, vreau
să spun o slujbă, și ți se spune «sarcina ta e să-i ții sub control pe
acești oameni», nu mai ești, cu siguranță, aceeași persoană care
erai în haine civile și cu un rol diferit. Chiar devii acea persoană
după ce îmbraci uniforma kaki, îți pui ochelarii, iei bastonul și joci
rolul. Ăsta este costumul tău și trebuie să te porți în consecință
când îl îmbraci."
Clay: „Mă rănește, vreau să spun rănește, adică la timpul pre-
zent, mă rănește."
Hellmann: „Cum te-am rănit? Cum te rănește? Doar faptul că
oamenii pot fi așa?"
Clay: „Da. Am aflat lucruri pe care nu le mai trăisem direct. Am
citit despre asta, am citit foarte mult despre asta. Dar nu am trăit
personal. Nu am văzut pe nimeni schimbându-se astfel. Și știu că
ești un om drăguț. Știi? înțelegi?"
Hellmann (zâmbind și scuturând din cap): „Nu știi asta."
Clay: „Ba da, știu că ești un om drăguț. Nu am…"
Hellmann: „Atunci, de ce mă urăști?"
294 EFECTUL LUCIFER

Clay: „Pentru câ știu în ce te poți transforma. Știu ce ești dis-
pus sâ faci dacă spui: «Ei, bine, nu voi răni pe nimeni.» «Ei, bine,
este o situație temporară, se va termina în două săptămâni.»"
Hellmann: „Păi, dacă ai fi fost în acea poziție, ce ai fi făcut?"
Clay (lent și pronunțând cu grijă fiecare cuvânt): „Nu știu. Nu
pot să-ți spun că știu ce aș fi făcut."
Hellmann: „Ai fi…"
Clay (acum vorbind concomitent cu Hellmann): „Nu cred, nu
cred că aș fi fost la fel de inventiv ca tine. Nu cred că mi-aș fi pus
atâta imaginația la contribuție. înțelegi?"
Hellmann: „Da, eu…"
Clay (întrerupându-l și părând să-i placă noua senzație de pu-
tere): „Cred că aș fi fost un gardian, nu cred că aș fi fost o ase-
menea capodoperă!"
Hellmann: „Nu mi-am dat seama cât de tare te răneam. Era
degradant și asta făcea parte din micul meu experiment pentru a
vedea cum pot, ăăă…"
Clay (neîncrezător): „Micul tău experiment? De ce nu mi-ai spus
despre asta?"
Hellmann: „Făceam mici experimente pe cont propriu."
Clay: „Povestește-mi despre micile tale experimente. Sunt curios."
Hellmann: „OK, voiam să văd ce abuz verbal pot suporta oa-
menii înainte să obiecteze, înainte să riposteze. Și m-a surprins că
nimeni nu mi-a zis nimic ca să mă oprească. Nimeni nu a zis:
«Doamne, nu poți să-mi spui lucrurile astea, e o nebunie.» Nimeni
nu a zis asta, ci au acceptat ce le spuneam. Am cerut «Spuneți-i
omului aceluia în față că este un gunoi» și ei au făcut asta fără să
pună întrebări. Făceau flotări fără să pună întrebări, stăteau în Gaură,
se insultau unii pe alții și se presupunea că trebuie să fie uniți în
închisoare, dar ei se jigneau unul pe altul pentru că le ceream asta
și nimeni nu mi-a pus la îndoială autoritatea. M-a șocat cu adevărat,
(îi dau lacrimile.) De ce oamenii nu au spus nimic când m-am pur-
tat abuziv, când am devenit atât de necuviincios, de ce oamenii
nu au spus nimic? De ce?"
De ce, într-adevăr?

10
SEMNIFICAȚIA ȘI MESAJELE
EXPERIMENTULUI STANFORD:
ALCHIMIA TRANSFORMĂRILOR
CARACTERIALE
„Toți suntem cobai în laboratorul lui Dumnezeu…
Umanitatea este doar un șantier în lucru."
TENNESSEE WILLIAMS, Camino Real (1953)
Experimentul închisorii Stanford a început ca o simplă demon-
strație a efectelor pe care un amestec de variabile situaționale le
are asupra comportamentului indivizilor, asupra deținuților și gar-
dienilor care joacă niște roluri într-un mediu care simulează o în-
chisoare. Pentru această investigație exploratorie noi nu testam
anumite ipoteze, ci mai degrabă observam măsura în care trăsăturile
exterioare ale unei situații instituționale pot copleși dispozițiile in-
terioare ale actorilor din acel mediu. Dispozițiile bune erau inefi-
ciente în fața unei situații rele.
Totuși, în timp, experimentul a devenit o ilustrare puternică a
impactului potențial toxic al sistemelor și al situațiilor nocive asupra
290 EFECTUL LUCIFER

oamenilor buni, pe care-i fac să se poarte în moduri patologice
străine de ei. Cronologia narativă a acestui studiu, pe care am în-
cercat să o recreez cu fidelitate aici, sugerează măsura în care ti-
neri obișnuiți, normali și sănătoși, au cedat sau au fost corupți de
forțele sociale inerente în acel context comportamental – așa cum
am fost și eu și mulți dintre ceilalți adulți participanți la experiment.
Linia dintre Bine și Rău, crezută odinioară a fi impermeabilă, s-a
dovedit destul de permeabilă.
A venit vremea să revedem și alte dovezi adunate în timpul cer-
cetării noastre. Multe surse de informație au făcut lumină asupra
a ceea ce se petrecea în închisoarea întunecată de la subsol. De aceea
trebuie să folosim toate dovezile disponibile pentru a extrage sem-
nificația ce reiese din acest experiment unic și pentru a stabili mo-
durile în care umanitatea poate fi transformată de putere și de lipsa
de putere. Sublinierea acestor semnificații este un mesaj important
despre natura ființelor umane și a condițiilor care o pot limita sau
îmbogăți.
un rezumat înainte de
a ne cufunda în date
Așa cum ați văzut, mediul de detenție care crea constrângeri
psihologice a generat reacții intense, realiste și deseori patologice
în rândul multor participanți. Am fost surprinși atât de intensita-
tea dominanței gardienilor, cât și de viteza cu care aceasta s-a in-
stalat la începutul revoltei deținuților. Ca în cazul lui Doug-8612,
am fost surprinși de faptul că presiunile situaționale îi pot copleși
atât de rapid și de radical pe acești tineri normali și sănătoși.
Faptul că au trăit o pierdere a identității personale, că au fost
supuși unui control arbitrar și continuu al comportamentului și fap-
tul că au fost privați de intimitate și de somn au generat în ei un
sindrom de pasivitate, dependență și deprimare care semăna cu
Semnificația și mesajele experimentului Stanford

ceea ce a fost denumit „neajutorare învățată".1 (Neajutorarea învă-
țată definește experiența resemnării pasive și a depresiei care ur-
mează unor eșecuri repetate sau unor pedepse, în special când
acestea par arbitrare și fără legătură cu acțiunile proprii.)
Jumătate dintre studenții deținuți au fost eliberați mai devreme
din cauza tulburărilor emoționale și cognitive severe care, deși erau
tranzitorii, au fost intense la momentul respectiv. Cei mai mulți din-
tre cei care au rămas toată perioada au devenit în mod irațional
supuși față de cererile gardienilor și păreau „ca niște zombie", cu
mișcările lor neliniștite, cedând în fața capriciilor puterii din ce în
ce mai extinse a gardienilor.
La fel ca în cazul puținilor „gardieni buni", doar câțiva deținuți
au putut să țină piept dominării gardienilor. Așa cum am văzut,
Clay-416, care ar fi trebuit să fie susținut pentru eroica sa rezis-
tență pasivă, a fost în schimb hărțuit de colegii săi pentru că era
un „scandalagiu". Ei au adoptat perspectiva dispozițională îngustă
a gardienilor, în loc să-și genereze propria metaperspectivă asu-
pra grevei foamei făcute de Clay, ca fiind emblematică pentru
o cale de rezistență comună împotriva obedienței oarbe în fața
autorității.
Și „Sergentul" s-a purtat eroic uneori, refuzând să înjure sau
să abuzeze verbal un alt deținut când i s-a ordonat, dar în rest a
fost deținutul obedient model. Jerry-5486 s-a dovedit a fi deținutul
cel mai echilibrat. Totuși, așa cum se vede din reflexiile lui perso-
nale, a supraviețuit doar prin orientarea spre interior și limitându-și
acțiunile menite să-i ajute pe ceilalți deținuți, care ar fi putut be-
neficia de pe urma sprijinului său.
Când am început experimentul, am avut un grup de indivizi care
nu deviau din media normală a populației cu educație generală
la nici una dintre dimensiunile pe care le măsurăm. Cei desemnați
la întâmplare în rolul de deținut erau interșanjabili cu cei din rolul
de gardian. Nici un grup nu avea trecut penal, dizabilitate emo-
țională sau fizică și nici handicap intelectual sau social – care i-ar
fi putut diferenția pe deținuți de gardieni și pe deținuți de restul
societății.
292 EFECTUL LUCIFER

Tocmai în virtutea acestei atribuiri arbitrare și a măsurătorilor
comparative prealabile sunt capabil să afirm că acești tineri nu au
adus în închisoarea noastră nici o fărâmă din patologia care a apărut
ulterior printre ei, pe măsură ce jucau rolurile de deținuți și de gar-
dieni. La începutul acestui experiment nu existau diferențe între cele
două grupuri; după mai puțin de o săptămână, nu mai existau
asemănări între ele. Este rezonabil, de aceea, să conchidem că aceste
patologii au fost trezite de un set de forțe situaționale care au acționat
constant asupra lor în închisoarea simulată. Mai mult, această situație
a fost confirmată și menținută de un sistem de fond la crearea căruia
am ajutat. Am făcut astfel mai întâi când i-am pregătit pe gardieni
din punct de vedere psihologic, apoi odată cu dezvoltarea diferite-
lor politici și proceduri, la implementarea cărora am contribuit.
Nici gardienii și nici deținuții nu pot fi considerați „mere pu-
trede" înainte de momentul în care au fost afectați atât de puter-
nic de faptul că au fost puși într-un „coș stricat". Complexul de
trăsături din acel coș constituie forțele situaționale care operează
în acest context comportamental – rolurile, regulile, normele, ano-
nimatul persoanelor și al locului, procesele de dezumanizare, pre-
siunea de a se conforma, identitatea de grup și multe altele.
ce învățăm din datele noastre?
Observațiile directe și continue asupra interacțiunilor comporta-
mentale dintre deținuți și gardieni și asupra evenimentelor speciale
au fost suplimentate cu: înregistrări video (aproximativ douăsprezece
ore), înregistrări audio secrete (aproximativ treizeci de ore), chestio-
nare, măsurători ale diferențelor de personalitate și diferite interviuri.
Unele dintre aceste măsurători au fost codificate pentru analiza can-
titativă, iar altele au fost corelate cu rezultatele măsurătorilor.
Analiza datelor ridică un număr de probleme legate de inter-
pretare: mărimea eșantionului este destul de redusă; înregistrările
Semnificația și mesajele experimentului Stanford

au fost selective și nu exhaustive, din cauza bugetului și a echipei
limitate și ca urmare a deciziei strategice de a ne concentra asu-
pra evenimentelor zilnice de mare interes (cum ar fi numărătorile,
mesele, vizitele, audierea pentru eliberare condiționată). în plus,
îndrumările cauzale sunt nesigure din pricina jocului dinamic din-
tre gardieni și deținuți în timpul turelor. Analiza cantitativă a da-
telor privind comportamentul individual este afectată de faptul
evident al interacțiunii complexe dintre persoane, grupuri și efecte
temporale. în plus, spre deosebire de experimentele tradiționale,
nu avem un grup de control de voluntari comparabili care să nu
fi suferit tratamentul experimental de a fi deținuți sau gardieni. Nu
am avut un astfel de grup, pentru că ne-am gândit la studiul nos-
tru mai mult ca la o demonstrație a unui fenomen, precum stu-
diul original de obediență al lui Milgram, nu ca la un experiment
menit să stabilească asociații cauzale. Ne-am închipuit că vom face
astfel de comparații între un grup de control versus un grup ex-
perimental în cercetările viitoare, dacă vom obține rezultate inte-
resante din această primă investigație exploratorie. Astfel, variabila
noastră independentă este doar efectul principal al tratamentului
gardienilor versus statutul deținuților.
Totuși, au reieșit câteva tipare clare care amplifică povestea
calitativă prezentată până acum. Aceste rezultate oferă o privire
interesantă asupra naturii acestui mediu constrângător din punct
de vedere psihologic și asupra firii tinerilor care au fost testați ast-
fel. Detalii complete privind rezultatele acestor măsurători și sem-
nificația lor statistică sunt disponibile în articolul științific publicat
în International Journal of Criminology and Penology2 și pe site-ul
www.prisonexp.org.
Măsurători ale personalității
Participanților li s-au administrat trei feluri de măsurători ale dife-
rențelor individuale atunci când au venit la pregătirea preexperimen-
tală, cu câteva zile înainte de începerea studiului. Aceste măsurători
294 EFECTUL LUCIFER

au fost: scala F a autoritarismului; scala machiavelică a strategiilor
de manipulare interpersonală și inventarul de personalitate Comrey.
Scala F3
La această măsurare a aderenței rigide față de valorile con-
venționale și a unei atitudini submisive și necritice față de autori-
tate, nu a existat nici o diferență semnificativă din punct de vedere
statistic între scorul mediu al gardienilor (4,8) și cel al deținuților
(4,4) – înainte de a fi distribuiți în cele două roluri. Totuși, obținem
rezultate fascinante atunci când comparăm scorurile la scala F ale
celor cinci deținuți care au rămas în închisoare pe tot parcursul stu-
diului și ale celor cinci care au fost eliberați mai devreme. Cei care
au îndurat mediul autoritar al experimentului au avut scoruri de două
ori mai mari la convenționalism și autoritarism decât colegii lor eli-
berați mai devreme. Uimitor, când aceste scoruri sunt aranjate în or-
dine, de la cea mai mică la cea mai mare valoare pe scala F, rezultă
o corelație semnificativă cu numărul de zile petrecute în închisoare.
Un deținut este predispus să rămână mai mult și să se adapteze mai
eficient ia acest mediu autoritar din închisoare în măsura în care a
avut scoruri mari la rigiditate, la aderența față de valori convenționale
și la acceptarea autorității – trăsăturile care caracterizau închisoarea
noastră. în schimb, deținuții care s-au descurcat mai puțin bine cu
aceste presiuni au fost tinerii cu cele mai scăzute scoruri la aceste
trăsături din scala F – unii ar spune spre meritul lor.
Machiavelism4
Această măsurătoare, așa cum indică numele, prezintă măsura
în care un individ adoptă strategii de câștigare a unui avantaj efi-
cient din întâlnirile interpersonale. Totuși, nu s-au găsit diferențe
semnificative între scorul mediu al gardienilor (7,7) și media ușor
mai crescută a deținuților (8,8) și nici nu s-a putut prevedea du-
rata de ședere în închisoare pe baza acestei măsurători. Ne-am
așteptat ca abilitatea înalt machiavelică de a-i manipula pe alții să
fie relevantă în interacțiunile zilnice din această situație, dar în timp
ce doi dintre deținuții cu cele mai mari scoruri la machiavelism au
Semnificația și mesajele experimentului Stanford

fost cei pe care i-am considerat cel mai bine adaptați la închisoare,
alți doi pe care i-am evaluat ca fiind foarte bine adaptați au avut
cele mai mici scoruri la machiavelism.
Inventarul de personalitate Comrey5
Această scală constă în opt subscale pe care le-am folosit pentru
a prezice variațiile dispoziționale dintre gardieni și deținuți. Aceste
măsurători ale personalității cuprind: calitatea de a fi de încredere,
ordinea, conformismul, activitatea, stabilitatea, extroversia, mas-
culinitatea și empatia. La aceste măsurători, scorurile medii ale gar-
dienilor și ale deținuților au fost interșanjabile; nici unul nu s-a
apropiat de vreo valoare semnificativă statistică. Mai mult, la fie-
care subscală, media de grup a fost între procentele 40 și 60 din
populația masculină normativă raportată de Comrey. Aceste rezul-
tate susțin aserțiunea conform căreia personalitățile studenților din
cele două grupuri diferite pot fi definite ca „normale" sau „medii".
Craig Haney și Curt Banks și-au îndeplinit bine sarcina de selec-
tare a unui grup de studenți voluntari care să fie „oameni obișnuiți",
în plus, nu existau tendințe dispoziționale prealabile care să-i de-
osebească pe acei indivizi care au jucat rolul de gardieni de cei care
au jucat rolul de deținuți.
S-au găsit câteva diferențe, deși nu semnificative, între deținuții
care au fost eliberați mai devreme și cei care au îndurat toată ca-
tastrofa. Cei care au îndurat au avut scoruri mai mari la confor-
mism („acceptarea societății așa cum e"), extroversie și empatie
(ajutorare, simpatie, generozitate) decât cei care au trebuit eliberați
ca urmare a reacțiilor extreme la stres.
Dacă examinăm scorurile acelor gardieni și deținuți individuali
care au deviat cel mai mult de la grupul lor (o deviație standard
de 1,5 sau mai mult), apar niște tipare ciudate.
Mai întâi, să ne uităm la câteva caracteristici de personalitate
ale unor deținuți anume. Impresia mea despre Jerry-5486 că este
cel mai „unitar" este în mod clar susținută de faptul că a avut cel
mai mare scor dintre deținuți la „stabilitate", iar toate celelalte sco-
ruri ale sale au fost foarte apropiate de norma populației. Când
296 EFECTUL LUCIFER

deviază față de alții, o face mereu într-o direcție pozitivă. Are cel
mai mare scor și la „masculinitate" („nu plânge ușor, nu este in-
teresat de povești de dragoste"). Stewart-819, care și-a devastat
celula și a provocat suferință colegilor săi de celulă, nevoiți să facă
ordine în urma lui, a avut cel mai mic scor la „ordine" (măsura în
care o persoană este meticuloasă și preocupată de curățenie și or-
dine). în ciuda regulilor, lui nu i-a păsat. Ghiciți cine a avut cel mai
mare scor la „activitate" (îi plac activitatea fizică, munca grea și
exercițiile)? Da, într-adevăr, este vorba de „Sergent"-2093. „Cali-
tatea de a fi de încredere" este credința în onestitatea și bunele
intenții ale altora, iar Clay-416 ia premiul cel mare de această dată.
în final, dintre deținuți, cine credeți că a avut scorul cel mai mare
la „conformism" (încredere în lege, acceptarea societății așa cum
este și disprețuirea nonconformismului altora)? Cine a reacționat
cel mai puternic împotriva rezistenței lui Clay-416 la cererile gar-
dienilor? Nimeni altul decât tânărul nostru frumos, Hubbie-7258!
Printre gardieni există doar câteva scoruri individuale interesante
în măsura în care sunt „atipice" în comparație cu colegii. Mai întâi,
vedem că „gardianul bun" John Landry, nu fratele său Geoff, are
cel mai mare scor la „empatie". Gardianul Varnish a avut cel mai
mic scor la empatie și încredere, dar cel mai mare la grija pentru
curățenie și ordine, dar și la machiavelism. Luat împreună, acest sin-
drom caracterizează compotamentul rece, eficient, mecanic și detașat
pe care l-a avut în timpul studiului.
în timp ce rezultatele obținute sugerează că măsurătorile de per-
sonalitate prezic diferențe comportamentale în unele cazuri indivi-
duale, trebuie să fim prudenți în generalizarea utilizării lor pentru a
înțelege tiparele comportamentale individuale în medii noi, cum este
acesta. De exemplu, pe baza măsurătorilor examinate, Jerry-5486 a
fost cel mai „supranormal" dintre deținuți. Totuși, pe a doua pozi-
ție, cu scoruri la inventarul de personalitate care l-ar califica drept
„cel mai normal", se află Doug-8612. Acțiunile sale perturbate și
apoi felul în care a „înnebunit" nu puteau fi prezise din statutul său
preexperimental de „cel mai normal". Mai mult, nu am putut găsi
indici de personalitate pentru diferența dintre cei patru gardieni răi
Semnificația și mesajele experimentului Stanford

și ceilalți, care au fost mai puțin abuzivi. Nici o singură predispoziție
de personalitate nu poate răspunde pentru această variație com-
portamentală critică.
Acum, dacă ne uităm la scorurile de personalitate ale celor doi
gardieni care au fost în mod clar cei mai răi și mai sadici față de
deținuți, Hellmann și Arnett, ambii s-au dovedit a fi obișnuiți, co-
muni la toate dimensiunile de personalitate, cu o excepție. Ei diferă
la „masculinitate". Un teoretician intuitiv ar părea îndreptățit să pre-
supună că Hellmann, ticălosul „John Wayne", va fi în topul scalei
la masculinitate. Exact opusul este adevărat. A avut cel mai scăzut
scor la masculinitate dintre gardieni și, de fapt, și dintre deținuți,
în schimb, Arnett a fost cel mai masculin dintre toți gardienii. Analiștii
specializați în psihodinamică ar presupune cu siguranță că acest
comportament crud și dominator al lui Hellmann și inventarea exerci-
țiilor homofobice sunt motivate de o formațiune reactivă împotriva
naturii sale non-masculine, posibil latent homosexuale. Totuși, îna-
inte de a deveni lirici și analitici, trebuie să mă grăbesc să adaug
că nu există nimic din stilul de viață, în ultimii treizeci și cinci de ani,
al acestui bărbat care să nu fie adecvat și normal, ca soț, tată, om
de afaceri și cetățean model.
Rapoarte ce caracterizează dispoziția
De două ori în timpul studiului și imediat după sesiunea de ra-
portare, fiecare student a completat o listă de adjective despre care
credea că descriu cel mai bine starea lui dispozițională actuală. Am
grupat adjectivele dispoziționale în funcție de cele care reflectă dis-
poziția negativă versus cea pozitivă și le-am separat pe cele care
portretizează activitatea versus pasivitatea. Așa cum ne putem aștepta
din tot ce am văzut despre starea deținuților, ei au exprimat afecte
negative de trei ori mai mult față de cele pozitive și mai multă ne-
gativitate în general față de gardieni. La rândul lor, aceștia au ex-
primat ceva mai multe afecte negative decât pozitive. Altă diferență
interesantă între cele două grupuri este fluctuația mai mare a stării
dispoziționale a deținuților. Pe parcursul studiului, ei au prezen-
tat o variație de două până la trei ori mai mare a dispoziției față de
298 EFECTUL LUCIFER

gardienii relativ stabili. La dimensiunea activitate-pasivitate, deținuții
au avut scoruri de două ori mai mari, indicând o „agitație" internă
de două ori mai mare decât cea a gardienilor. în timp ce experiența
închisorii a avut un impact emoțional negativ asupra ambelor gru-
puri, efectele adverse asupra deținuților au fost mai profunde și
mai instabile.
Comparând deținuții care au rămas cu cei care au fost eliberați
mai devreme, dispoziția celor care au trebuit eliberați a fost carac-
terizată de un ton negativ mai marcat: depresie și nefericire. Când
scala dispoziției a fost administrată a treia oară, după ce subiecților
li s-a spus că studiul s-a încheiat (subiecții eliberați mai devreme
s-au întors pentru sesiunea de raportare), au fost evidente schimbări
pozitive ale dispoziției. Toți „foștii deținuți" au ales adjective au-
todescriptive care caracterizau dispoziția lor ca fiind mai puțin ne-
gativă și mai mult pozitivă – o scădere a negativismului de la scorul
inițial de 15,0 la 5,0, în timp ce pozitivismul a crescut de la valoa-
rea inițială de 6,0 până la 17,0. în plus, acum se simțeau mai puțin
pasivi ca înainte.
în general, nu mai existau alte diferențe la aceste subscale de
dispoziție între deținuții eliberați mai devreme și care au îndurat
toate cele șase zile. Sunt fericit că pot raporta concluzia vitală că
la sfârșitul studiului, ambele grupuri de studenți s-au întors la va-
lorile lor preexperimentale ale unui răspuns emoțional normal.
Această întoarcere la normalitate pare să reflecte „specificitatea
situațională" a depresiei și a reacțiilor de stres trăite de acești stu-
denți în timp ce-și jucau rolurile neobișnuite.
Această ultimă observație poate fi interpretată în diferite mo-
duri. Impactul emoțional al acestei experiențe de închisoare a fost
trecător, din moment ce suferința deținuților a trecut și ei au ajuns
la un nivel dispozițional normal imediat după ce studiul s-a termi-
nat. Ea vorbește și despre „normalitatea" participanților pe care
i-am ales cu atâta grijă, iar această revenire le atestă reziliența. Totuși,
aceeași reacție generală printre deținuți putea proveni de la surse
diferite. Cei care au rămas au fost entuziasmați de libertatea regăsită
și de faptul că au supraviețuit chinurilor. Cei care au fost eliberați
Semnificația și mesajele experimentului Stanford

mai devreme nu mai erau tulburați emoțional, căci se readapta-
seră după ce s-au îndepărtat de situația negativă. Putem atribui
unele dintre noile lor reacții pozitive mulțumirii de a-și vedea co-
legii de detenție eliberați, simțindu-se ei înșiși eliberați de vinovăția
pe care ar fi putut să o simtă fiindcă au plecat mai devreme, în
timp ce colegii lor au stat și au îndurat chinul.
Deși unii dintre gardieni au indicat că își doresc ca studiul să fi
continuat, așa cum fusese planificat, încă o săptămână, ca grup și
ei au fost bucuroși că s-a terminat. Scorul lor mediu la pozitivism
a fost aproape de două ori mai mare (4,0 la 10,2), iar scorul mic
la negativism (6,0) a devenit și mai mic (2,0). De aceea, ca grup,
și ei au putut să-și recapete calmul emoțional și echilibrul, în ciuda
rolului avut în crearea condițiilor oribile din închisoare. Adaptarea
dispoziției nu înseamnă că unii dintre acești tineri nu erau tulburați
de ceea ce făcuseră și de eșecul lor de a opri abuzul, așa cum am
observat mai devreme din reacțiile lor postexperimentale și din jur-
nalele retrospective.
Analiza video
Au existat douăzeci și cinci de incidente relativ distincte pe ca-
setele cu înregistrările interacțiunilor dintre deținuți și gardieni. Fie-
care incident sau scenă a primit un scor pentru prezența a zece
categorii comportamentale (și verbale). Două persoane care nu au
fost implicate în studiu au dat note, separat, acestor înregistrări,
iar nivelul lor de acord a fost satisfăcător. Aceste categorii erau:
adresarea de întrebări; lansarea ordinelor; oferirea de informații;
folosirea referirilor individuale (dezindividualizare pozitivă sau ne-
gativă); amenințarea; rezistența; ajutarea altora; folosirea instrumen-
telor (în vederea unui scop); exprimarea agresivității.
Așa cum se vede în rezumatul acestor rezultate, în general a
existat un exces de interacțiuni ostile, negative, între gardieni și
deținuți. Activitatea asertivă era în mare parte prerogativa gardie-
nilor, în timp ce deținuții au adoptat în general o postură relativ
pasivă. Caracteristice pentru gardieni, de-a lungul situațiilor înregis-
trate, au fost următoarele răspunsuri: lansarea ordinelor, insultarea
306 EFECTUL LUCIFER

deținuților, dezindividualizarea deținuților, exprimarea agresivității
față de deținuți, amenințarea și folosirea instrumentelor împo-
triva lor.
COMPORTAMENTUL GARDIENILOR
ȘI AL DEȚINUȚILOR6
Gardieni
Deținuți
Comenzi
Insulte
Remarci
dezindividualizante
Informație
Utilizarea
instrumentelor
Remarci
individualizante
Ajutoare
Rezistență
0 10 20 30 40 50 60 70 S0 90 100 110
Frecvență
Semnificația și mesajele experimentului Stanford

La început, deținuții au opus rezistență gardienilor, mai ales în
primele zile ale studiului și mai târziu, când Clay-416 a început greva
foamei. Deținuții au avut tendința de a-i individualiza pozitiv pe
ceilalți, le-au pus întrebări, le-au oferit informații și rareori au pre-
zentat comportamentul negativ față de alții care a devenit speci-
fic gardienilor dominanți. Din nou, acest lucru s-a întâmplat doar
în primele zile ale studiului. Pe de altă parte, cele două comporta-
mente cele mai rar observate de noi în timpul celor șase zile de
studiu au fost „individualizarea" și „ajutorarea" celorlalți. S-a în-
registrat doar un caz izolat de ajutorare – un semn solitar de grijă
umană față de un seamăn s-a produs între doi deținuți.
înregistrările susțin cantitativ ce s-a observat în timpul studiu-
lui – gardienii au hărțuit din ce în ce mai mult deținuții. Dacă vom
compara două dintre primele interacțiuni deținut- gardian din tim-
pul numărătorilor cu două dintre ultimele, vom observa că, într-o
unitate de timp echivalentă, nu a avut loc inițial nici o referire dezin-
dividualizantă, dar la ultimele numărători s-a înregistrat o medie se-
rioasă, de 5,4. Similar, la început gardienii rosteau puține insulte,
doar o medie de 0,3, dar în ultima zi aveau o medie de 5,7 în aceeași
perioadă de timp.
Conform analizei temporale din aceste date video, deținuții nu
au făcut decât să aibă un comportament din ce în ce mai puțin
evident. A existat o scădere generală la toate categoriile compor-
tamentale, pe parcursul timpului. Nu inițiau nimic și pur și simplu
deveneau din ce în ce mai pasivi pe măsură ce treceau zilele și
nopțile.
Analiza video arată în mod clar că tura de noapte „John Wayne"
a fost cea mai dură cu deținuții. Comportamentul ei a fost sem-
nificativ diferit de restul turelor în următoarele moduri: au dat mai
multe ordine (o medie de 9,3 versus 4,0, pentru o unitate stan-
dardizată de timp); au exprimat de două ori mai multe insulte față
de deținuți (5,2 versus 2). De asemenea, au recurs mai des la pe-
depsirea agresivă a deținuților decât gardienii din celelalte ture. Agre-
sivitatea verbală mai subtilă din tura lui Arnett nu este detectată
în această analiză.
302 EFECTUL LUCIFER

Analiza audio
Din când în când s-au realizat înregistrări audio cu microfoane
ascunse ale discuțiilor unui membru al echipei cu deținuții și gar-
dienii și ale conversațiilor dintre deținuți în celule. S-au creat nouă
categorii pentru a cuprinde natura generală a acestui comporta-
ment verbal. Din nou, înregistrările au fost clasificate în aceste ca-
tegorii de doi „judecători" independenți.
Pe lângă adresarea de întrebări, oferirea de informații, exprima-
rea unor cereri și rugăminți și lansarea ordinelor, alte categorii s-au
concentrat pe spiritul critic; perspectiva pozitivă/negativă; autoeva-
luarea pozitivă/negativă; referirile de tip individualizare/dezindividua-
lizare; dorința de a continua studiul sau de a-l încheia; și intențiile
de a acționa în viitor în moduri pozitive sau negative.
Am fost surprinși să descoperim că gardienii au avut tendința
spre o perspectivă negativă și o autoevaluare negativă la fel de
mari ca ale deținuților. De fapt, „gardianul bun" Geoff Landry a
exprimat o autoevaluare pregnant negativă decât toți deținuții
și mai multe afecte generale negative decât ceilalți, cu excepția
unui singur participant, și anume Doug-8612. Discuțiile cu de-
ținuții au fost marcate de negativismul lor general în exprimarea
afectelor și în autoevaluarea și intențiile lor (în principal intenția
de a fi agresiv și de a avea o perspectivă negativă asupra situației
proprii).
Aceste conversații au prezentat diferențe clare în privința im-
pactului emoțional al experienței între acei deținuți care au rămas
și cei care au fost eliberați mai devreme. Am comparat numărul
mediu de expresii ale perspectivei negative, afectelor negative, au-
toevaluării negative și intențiilor agresive prezentate de deținuții
care au rămas versus cei eliberați mai devreme (pe interviu). Cei
din această ultimă categorie au exprimat așteptări pregnant nega-
tive, aveau afecte pregnant negative, o autoevaluare pregnant ne-
gativă și de patru ori mai multe intenții agresive decât deținuții care
au rămas în închisoare. Aceste tendințe interesante sunt aproape
semnificative din punct de vedere statistic.
Semnificația și mesajele experimentului Stanford

Microfoanele din celule ne-au oferit informații despre ceea ce
discută deținuții în intimitate în timpul pauzelor dintre numărători,
dintre sarcinile de lucru și alte evenimente publice. Să ne amin-
tim că cei trei deținuți din fiecare celulă nu se cunoșteau ante-
rior. Doar când au stat singuri în intimitatea celulei au putut să
se cunoască unii pe alții, din moment ce conversațiile nu erau per-
mise în public. Am presupus că vor căuta puncte comune pentru
a stabili legături unii cu alții, având în vedere că împărțeau aceeași
celulă și urmau să interacționeze timp de două săptămâni. Ne aș-
teptam să-i auzim vorbind despre viața de student, specializare,
vocație, prietene, echipe îndrăgite, preferințe muzicale, pasiuni,
despre ce vor face după terminarea experimentului sau ce vor face
cu banii câștigați.
Nicidecum! Aproape nici una dintre aceste așteptări nu s-a ma-
terializat. în proporție de 90%, conversațiile dintre deținuți erau
legate de probleme din închisoare. Doar 10% s-au concentrat pe
schimburi autobiografice care nu aveau legătură cu experiența
din carceră. Prizonierii erau preocupați în primul rând de mân-
care, de faptul că sunt hărțuiți de gardieni, de constituirea unui
comitet de plângeri, de elaborarea unor planuri de evadare, de
vizitatori și de comportamentul colegilor.
Când au avut posibilitatea de a se distanța temporar de hărțuire
și de monotonia programului, pentru a-și depăși rolul de deținut
și a-și stabili identitatea personală într-o interacțiune socială, nu au
făcut acest lucru. Rolul de deținut domina orice exprimare a ca-
racterului individual. Situația de deținut le domina perspectiva și
preocupările – forțându-i spre o orientare temporală prezentă. Nu
conta dacă exprimarea sinelui era sub supraveghere sau eliberată
de povara ei.
Pentru că nu și-au împărtășit așteptările trecute și viitoare, sin-
gurul lucru pe care fiecare deținut îl știa despre ceilalți se baza
pe observațiile despre modul în care aceștia se comportau în pre-
zent. Știm că ceea ce trebuie să fi văzut în timpul numărătorilor
sau al altor activități rutiniere era de obicei o imagine negativă a
celorlalți. Imaginea aceasta era tot ce aveau la dispoziție pentru
304 EFECTUL LUCIFER

a-și construi o impresie despre personalitatea celorlalți. Pentru
că se concentrau pe situația imediată, deținuții au contribuit la
crearea unei mentalități care a intensificat negativismul experien-
țelor. în general reușim să facem față situațiilor rele prin com-
partimentalizarea lor într-o perspectivă temporală care imaginează
un viitor mai bun, diferit, combinat cu amintirea unui trecut
liniștitor.
Această intensificare autoimpusă a mentalității de deținut a
avut o consecință și mai dăunătoare. Deținuții au început să
adopte și să accepte imaginile negative ale gardienilor, pe care
aceștia și le făcuseră despre ei. Jumătate dintre ei au raportat că
interacțiunile private dintre deținuți pot fi clasificate ca nesusți-
nătoare și necooperante. Mai rău, ori de câte ori deținuții făceau
afirmații evaluative sau se exprimau în favoarea colegilor, în 85%
din cazuri ele erau depreciative! Aceste frecvențe observate sunt
semnificative statistic: concentrarea mai mare a subiectelor le-
gate de închisoare față de cele fără legătură cu ea apare doar
o dată în o sută de cazuri din întâmplare, în timp ce concentra-
rea asupra atribuirilor negative făcute colegilor deținuți spre de-
osebire de termenii pozitivi sau neutri ar apărea din întâmplare
doar de cinci ori într-o sută de cazuri. Asta înseamnă că aceste
efecte comportamentale sunt „adevărate" și nu pot fi atribuite
unor fluctuații întâmplătoare ale subiectelor discutate de deținuți
în celule.
Internalizând caracterul opresiv al situației în aceste moduri,
deținuții și-au format impresii despre colegii lor doar observându-i
când sunt umiliți, când acționează ca niște oi sau când execută
orbește ordine degradante. Fără să aibă respect pentru alții, cum
ar fi putut să se respecte pe sine în închisoare? Această ultimă
descoperire neașteptată îmi amintește de fenomenul de „identi-
ficare cu agresorul". Psihologul Bruno Bettelheim7 a folosit această
expresie pentru a caracteriza modurile în care deținuții din lagărele
de concentrare naziste au internalizat puterea inerentă a opre-
sorilor (a fost utilizată pentru prima dată de Anna Freud). Bettel-
heim a observat că unii deținuți acționau ca gardienii lor naziști,
Semnificația și mesajele experimentului Stanford

astfel că nu numai că-i abuzau pe alți deținuți, dar chiar purtau
părți ale uniformei SS. Sperând cu disperare să supraviețuiască
într-un mediu ostil și imprevizibil, victima simte ce vrea agreso-
rul și, în loc să i se opună, îi adoptă imaginea și devine ceea ce
este agresorul. Diferența de putere înspăimântătoare dintre gar-
dienii puternici și deținuții lipsiți de putere este minimalizată din
punct de vedere psihologic de o astfel de gimnastică mentală.
Individul devine una cu dușmanul său – în propria sa minte.
Această autoamăgire previne evaluarea realistă a situației proprii,
inhibă strategiile de acțiune eficiente sau revolta și nu permite
empatia pentru colegii de suferință.8
„Viața este arta de a fi bine păcălit; și pentru ca
înșelătoria să reușească, ea trebuie să fie neîntreruptă
și sâ devină o obișnuință."
WILUAM HAZLITT, „On Pedaritry", The Round Table, 1817
lecțiile si mesajele
experimentului stanford
A venit timpul să trecem de la reacțiile comportamentale spe-
cifice și atributele personale ale acestor tineri care au jucat rolurile
de deținuți și de gardieni la evaluarea unor probleme conceptuale
mai largi ridicate de această cercetare, la lecțiile, semnificația și me-
sajele ei.
Virtuțile științei
Dintr-un punct de vedere, experimentul Stanford nu ne spune
despre deținuți nimic din ceea ce sociologii, criminologii și relatările
celor implicați să nu fi revelat deja, despre neajunsurile vieții din
306 EFECTUL LUCIFER

detenție. închisorile pot fi locuri brutale care scot la iveală ce es
mai rău în natura umană. Ele creează violență și agresivitate, i
facilitează o reabilitare constructivă. Rata de recidivare de 60
și chiar mai mult indică faptul că închisorile au devenit uși rot
tive pentru cei condamnați pentru infracțiuni penale. Ce adu
nou experimentul Stanford la înțelegerea experimentului eșu
al societății numit închisoare, ca instrument de control al infra
ționalității? Cred că răspunsul se află în protocolul de bază
cercetării.
în închisorile reale, orice neajunsuri ale situației din carceră
ale oamenilor dinăuntru sunt inextricabil legate. Să ne amintim prin
mea discuție cu sergentul de la secția de poliție din Palo Alto, câr
am explicat motivul pentru care facem această cercetare în loc:
mergem într-o închisoare adevărată pentru a observa ce se petreo
Experimentul a fost conceput pentru a observa impactul situații
unei închisori simulate asupra celor dinăuntru, atât gardieni, cât
deținuți. Prin intermediul diferitelor controale experimentale, sur
tem capabili să facem multe lucruri și să tragem concluzii care n
ar fi fost posibile într-o situație reală.
Procedurile sistematice de selecție ne-au asigurat că toți cei car
intră în închisoarea noastră sunt oameni normali, obișnuiți ț
sănătoși și că nimeni nu avea un istoric de comportament antisc
cial, infracțional sau violent. Mai mult, pentru că era vorba de stu
denți, indivizii aleși aveau o inteligență peste medie, puțini
prejudecăți și erau mai încrezători în viitor decât semenii lor ma
puțin educați. Apoi, în virtutea atribuirii întâmplătoare a rolurilor
una dintre cheile cercetării experimentale, acestor oameni li s-;
atribuit la întâmplare rolul de gardian sau deținut, indiferent d(
înclinațiile lor pentru un rol sau altul. întâmplarea a fost hotărâtoare
Controlul experimental ulterior implica observația sistematică, colec
tarea unor dovezi multiple și analiza statistică a datelor care, împre-
ună, pot fi folosite pentru a determina impactul acestei experiențe
în cadrul parametrilor cercetării. Protocolul experimentului Stan-
ford separa persoana de loc, dispoziția de situație, „merele bune"
de „coșul stricat."
Semnificația și mesajele experimentului Stanford

Trebuie să recunoaștem totuși că orice cercetare este „arti-
ficială", fiind doar o imitație a analogului din lumea reală. Totuși,
în ciuda artificialului cercetării experimentale controlate, cum este
experimentul Stanford, sau al studiilor de psihologie socială pe
care le vom întâlni în capitolele următoare ale călătoriei noas-
tre, când o astfel de cercetare este condusă în moduri raționale
care captează trăsăturile esențiale ale „realismului mundan", re-
zultatele pot fi generalizate considerabil.9
închisoarea noastră nu era, evident, o „închisoare adevărată"
în multe dintre trăsăturile ei tangibile, dar a surprins trăsătu-
rile psihologice centrale ale detenției, despre care cred că sunt
esențiale pentru „experiența închisorii". Orice descoperire rezul-
tată dintr-un experiment trebuie să ridice două întrebări. Prima,
„în comparație cu ce?" Următoarea, „Care este validitatea ei
exterioară – paralele cu lumea reală pe care le poate explica?"
Valoarea unor astfel de cercetări constă de obicei în capacita-
tea lor de a scoate la lumină procesele subterane, de a identi-
fica secvențele cauzale și de a stabili variabilele care mediază
un efect observat. Mai mult, experimentele pot stabili relațiile
cauzale care, dacă sunt semnificative statistic, nu pot fi igno-
rate ca legături întâmplătoare.
Teoreticianul pionier în psihologie socială, Kurt Lewin, a argu-
mentat acum câteva decenii în favoarea unei științe a psiholo-
giei sociale experimentale. Lewin a susținut că este posibil să
extragem idei semnificative conceptual și practic din lumea reală
și să le testăm în laboratorul experimental. Cu studii bine elabo-
rate și manipulări foarte atent executate ale variabilelor indepen-
dente (acei factori antecedenți folosiți ca predictori comportamentali),
credea el, este posibil să stabilim anumite relații cauzale în mo-
duri care nu sunt posibile în studiile de teren sau observaționale.
Totuși, Lewin a mers mai departe și a pledat pentru folosirea
acestor cunoștințe în vederea obținerii unor schimbări sociale,
folosind dovezile din cercetare pentru a înțelege și pentru a în-
cerca să schimbăm și să îmbunătățim societatea și funcționarea
umană.10 Am încercat să-i urmez modelul, care m-a inspirat.
308 EFECTUL LUCIFER

Transformările puterii gardienilor
„Senzația noastră de putere este mai vie atunci
când frângem spiritul unui om decât atunci când îi
câștigăm inima."
Erac HOFFER, The Passionate State ofMind (1954)
Unii dintre voluntarii noștri cărora li s-a atribuit întâmplător rolul
de gardian au ajuns în curând să abuzeze de noua lor putere, com-
portându-se sadic – depreciativ, degradant și rănind „deținuții" ziua
și noaptea. Acțiunile lor corespund definiției psihologice a răului
propusă în capitolul 1. Alți gardieni și-au jucat rolul în moduri dure,
care nu erau neapărat abuzive, dar au arătat foarte puțină simpa-
tie pentru starea deținuților suferinzi. Câțiva gardieni, care pot fi
clasificați drept „gardieni buni", au rezistat tentației puterii și uneori
au fost atenți la starea deținuților, făcând unele lucruri mărunte
pozitive, de exemplu le-au dat mere, țigări și așa mai departe.
Deși extrem de diferită în privința ororii și complexității siste-
mului din spate, există o paralelă interesantă între medicii naziști
implicați în lagărul morții de la Auschwitz și gardienii noștri. La fel
ca ei, medicii SS pot fi clasificați în trei grupe. Conform lui Robert
Jay Lifton în Nazi Doctors, au existat „zeloși care au fost dornici să
participe la procesul de exterminare și chiar au făcut «ore supli-
mentare» în privința uciderilor; au existat unii care au participat la
proces mai mult sau mai puțin metodic și nu au făcut nici mai mult,
nici mai puțin decât a trebuit să facă; și alții care au participat fără
tragere de inimă la exterminare".11
în studiul nostru, a fi un gardian bun, care-și făcea munca fără
tragere de inimă, a însemnat „bunătate din oficiu". Faptele bune
mărunte față de deținuți contrastau cu acțiunile demonice ale co-
legilor din tură. Așa cum am observat mai devreme, nici unul nu
a intervenit pentru a-i împiedica pe „gardienii răi" să abuzeze de-
ținuții; nici unul nu s-a plâns conducerii; nici unul nu a ieșit din tură
mai devreme, nici nu a venit târziu la muncă și nici unul nu a re-
fuzat sâ facă ore suplimentare în situații de urgență. Mai mult, nici
Semnificația și mesajele experimentului Stanford

unul nu a cerut plată suplimentară pentru sarcinile pe care le-ar fi
putut considera dezgustătoare. Ei făceau parte din „sindromul rău
prin inacțiune" care va fi ulterior discutat mai pe larg.
Să ne amintim că cel mai bun gardian, Geoff Landry, a împărțit
tura de noapte cu cel mai rău, Hellmann, și niciodată nu a încer-
cat să-l „liniștească", nu i-a amintit niciodată că este vorba „doar
de un experiment", că nu este nevoie să-i supună la atâta sufe-
rință pe puștii care jucau rolul de deținuți. în schimb, așa cum am
văzut din relatările personale, Geoff Landry a suferit în tăcere – îm-
preună cu deținuții. Dacă și-ar fi implicat conștiința pentru o acțiune
constructivă, acest gardian ar fi putut avea un impact semnifica-
tiv în temperarea abuzării deținuților din timpul turei sale.
în numeroșii mei ani de experiență didactică la diferite univer-
sități, am descoperit că puțini studenți sunt preocupați de proble-
mele legate de putere, fiindcă au suficientă pentru a se descurca
în lumea în care inteligența și munca susținută îi ajută să-și atingă
scopurile. Puterea este o grijă când oamenii fie o au la discreție și
simt nevoia să o păstreze, fie au prea puțină și vor să o sporească.
Totuși, puterea în sine devine un scop pentru mulți datorită resur-
selor aflate la dispoziția celor puternici. Fostul om de stat Henry
Kissinger a descris această atracție ca „afrodiziacul puterii". Această
momeală atrage femeile frumoase și tinere lângă bărbați vârstnici,
dar puternici.
Patologiile deținuților
„Oriunde cineva acționează împotriva voinței sale,
aceea este o închisoare pentru el."
EPICTET, Discursuri (secolul al ll-lea)
Interesul nostru inițial nu era centrat atât pe gardieni, cât pe felul
în care cei desemnați drept deținuți s-au adaptat la noul lor statut
inferior, lipsit de putere. Cum petrecusem vara cufundat în cursul
de psihologie a detenției predat la Stanford, eram pregătit să fiu de
310 EFECTUL LUCIFER

partea lor. Carlo Prescott ne-a oferit o mulțime de relatări despre
abuzul și degradarea comise de gardieni. De la alți foști deținuți au-
zisem povești de groază în care deținuții abuzează sexual de alți de-
ținuți și despre războaiele între bande. Astfel, Craig, Curt și cu mine
îi susțineam pe deținuți, sperând că ei vor rezista la presiunile exer-
citate de gardieni împotriva lor și-și vor păstra demnitatea în ciuda
semnelor exterioare de inferioritate pe care erau forțați să le poarte.
Mă imaginam pe mine ca pe un fel de deținut în genul lui Paul New-
man, rezistent și înțelept, așa cum a jucat el în filmul Luke mână rece.
Nu mă închipuiam niciodată ca fiind temnicerul lui.12
Am fost încântați că deținuții s-au revoltat atât de repede, pro-
vocându-i pe gardieni, furioși din cauza sarcinilor plictisitoare, a im-
punerii arbitrare a regulamentului și a numărătorilor epuizante.
Așteptările lor privind ce vor face în „studiul vieții în închisoare",
așa cum suna anunțul nostru de recrutare din ziar, fuseseră depășite.
Ei anticipaseră puțină muncă plictisitoare timp de câteva ore, com-
binată cu timp pentru lectură, relaxare, jocuri și posibilitatea de a
cunoaște alți oameni. De fapt asta se afla în principal pe agenda
noastră preliminară – înainte de revolta lor și înainte ca gardienii
să preia controlul. Planificasem chiar să vizioneze filme seara.
Deținuții erau deranjați în mod special din cauza abuzului con-
stant la care erau supuși zi și noapte, a lipsei de intimitate și de
ajutor din partea echipei, din cauza regulilor arbitrare și a pedep-
selor întâmplătoare și, de asemenea, pentru că erau forțați să îm-
partă camerele mici și înghesuite. Când gardienii au apelat la noi
pentru ajutor, după începerea revoltei, noi ne-am retras și am arătat
clar că deciziile lor sunt cele care contează. Eram observatori și nu
voiam să ne implicăm. în acea fază nu mă cufundasem atât de com-
plet în mentalitatea de intendent; mai degrabă acționam ca inves-
tigator principal interesat de date, de felul în care gardienii simulați
vor reacționa la această urgență.
Căderea nervoasă a lui Doug-8612, venind atât de curând după
ce el a ajutat la declanșarea revoltei, ne-a prins nepregătiți. Toți
eram zguduiți de vocea sa stridentă care se opunea la tot ce era
greșit în felul în care erau tratați deținuții. Nici chiar atunci când a
Semnificația și mesajele experimentului Stanford 311

țipat „Este o amărâtă de simulare, nu o închisoare, și la naiba cu
dr Zimbargo", nu m-am putut abține să-i admir vitejia. Nu ne venea
să credem că el suferea cu adevărat, așa cum părea. îmi amintesc
conversația pe care am avut-o cu el când a cerut pentru prima oară
să fie eliberat, iar eu l-am invitat să se gândească la opțiunea de a
deveni un „turnător" în schimbul faptului că nu va mai fi hărțuit.
Mai departe, îmi amintesc că Craig Haney a luat hotărârea di-
ficilă de a-l elibera pe Doug-8612 după căderea sa nervoasă, sur-
venită la numai treizeci și șase de ore de la începerea experimentului.
în calitate de cercetători, nici unul dintre noi nu a prezis ceva
de acest gen și, firește, nu aveam nici un plan de rezervă. Pe de
altă parte, era evident că acest tânăr era mai tulburat de scurta sa
experiență în închisoarea Stanford decât ne așteptam noi. Așa că
am decis să-l eliberez pe deținutul 8612, hotărârea etică și uma-
nitară prevalând asupra celei experimentale.
Cum am explicat această depășire a așteptărilor, și anume că
cineva va prezenta o reacție severă de stres atât de repede? Craig
își amintește atribuirea noastră cauzală greșită.
Am ales rapid o explicație care ni se părea naturală și liniști-
toare – a cedat nervos pentru că probabil era slab sau avea o de-
ficiență de personalitate răspunzătoare pentru sensibilitatea și pentru
reacția sa exagerată la condițiile din închisoare! De fapt, el se temea
că existase o eroare în procesul nostru de selecție care a permis
trecerea nedetectată a unei persoane „deteriorate". Doar mai târ-
ziu am apreciat această ironie evidentă, și anume că am „explicat
dispozițional" prima demonstrație neașteptată și extraordinară a
puterii situaționale din studiul nostru, apelând tocmai la genul de
gândire pe care studiul urma să o pună la îndoială și să o critice.13
Sa revenim și să revedem reacțiile finale provocate de această
experiență lui Doug-8612, pentru a aprecia nivelul său de confuzie
în acel moment:
312 EFECTUL LUCIFER

„Am hotărât că vreau afară și după aceea am vorbit cu voi, iar
voi ați spus «nu» și m-ați amăgit, iar eu am revenit și mi-am dat
seama că mă păcăliți și asta m-a înfuriat, așa că m-am hotărât să
ies și aș fi făcut orice, mi-am imaginat mai multe planuri de a ieși.
Cel mai simplu mod și cel care nu va răni pe nimeni și nici nu va
strica echipamentul era să mă port ca un nebun, așa că am ales
calea asta. Când eram în Gaură am plănuit totul și știam asta atunci
când m-am dus să vorbesc cu Jaffe, nu voiam să-mi consum ener-
gia în Gaură, voiam să mă manifest în fața lui Jaffe, așa că știam
că voi ieși și atunci, chiar și când eram supărat, manipulam și eram
supărat, știți – cum poți să te porți ca și cum ești supărat dacă nu
ai fost supărat. […] Este ca și cum un individ nebun nu se poate
comporta ca un nebun decât dacă este oarecum nebun, știți? Nu
știu dacă eram supărat sau dacă îmi indusesem starea asta. Eram
furios pe tipul negru, cum îl chema, Carter? Ceva de genul ăsta,
și pe dumneavoastră, dr Zimbardo, pentru că ați conceput contrac-
tul ca și cum eu aș fi un șerb sau ceva de genul acesta […] și pen-
tru modul în care v-ați jucat cu mine după aceea, dar ce puteați face,
trebuia să faceți asta, oamenii dumneavoastră trebuiau să facă asta
într-un experiment."14
de ce contează situatia i
în anumite situații sociale puternice, natura umană poate fi trans-
formată în moduri la fel de dramatice ca transformarea chimică
din fabula captivantă a lui Robert Louis Stevenson, cu dr Jekyll și
domnul Hyde. Interesul constant pentru experimentul Stanford de-a
lungul deceniilor vine, cred eu, de la revelația uluitoare a studiu-
lui privind „transformarea caracterului" – a oamenilor buni care
devin deodată făptași ai răului, ca gardieni, sau victime pasive pa-
tologice, ca deținuți, drept răspuns la forțele situaționale care
acționează asupra lor.
Semnificația și mesajele experimentului Stanford 313

Oamenii buni pot fi convinși, seduși și inițiați în a se comporta
nociv. Ei pot fi conduși, de asemenea, spre acte iraționale, stupide,
autodistructive, antisociale și orbești atunci când sunt cufundați
în „situații totale" care influențează natura umană în moduri ce
ne pun la îndoială simțul stabilității și consecvența personalității
individuale, a caracterului și a moralității.'5
Vrem să credem în bunătatea esențială și neschimbătoare a oa-
menilor, în puterea lor de a rezista la presiunile exterioare, în jude-
cata lor rațională și în faptul că resping tentațiile situaționale. învestim
natura umană cu calități dumnezeiești, cu facultăți morale și rațio-
nale care ne fac înțelepți și drepți. Simplificăm complexitatea expe-
rienței umane, ridicând o barieră aparent impermeabilă între Bine și
Rău. De o parte ne aflăm noi, rudele noastre și cei care ne seamănă;
de cealaltă parte se află Ei, cei diferiți și cei care sunt altfel decât
noi. Paradoxal, prin crearea acestui mit al invulnerabilității noastre
față de forțele situaționale ne pregătim de cădere, tocmai pentru
că nu suntem suficient de vigilenți în fața forțelor situaționale.
Experimentul Stanford, alături de multe alte studii din științele
sociale (care vor fi prezentate în capitolele 12 și 13), transmite un
mesaj pe care nu vrem să-l acceptăm: cei mai mulți dintre noi su-
ferim transformări semnificative de caracter atunci când suntem prinși
în creuzetul forțelor sociale. Ceea ce ne imaginăm că am face atunci
când suntem în afara creuzetului s-ar putea să nu semene cu ceea
ce devenim și ceea ce suntem capabili să facem după ce intrăm în
el. Experimentul Stanford este o chemare pentru a abandona noțiu-
nile simpliste de Sine Bun care domină Situațiile Rele. Putem evita,
preveni, pune la îndoială și schimba astfel de forțe situaționale ne-
gative doar recunoscând puterea lor potențială de a ne „infecta",
așa cum s-a întâmplat cu alții aflați în poziții similare. Este bine
să internalizăm semnificația celor spuse de dramaturgul roman
Terențiu, și anume că „Nimic din ce este omenesc nu mi-e străin."
Această lecție ar fi trebuit să fie sugerată în mod repetat de trans-
formarea comportamentală a gardienilor din lagărele de concen-
trare naziste și a celor din cultele distructive, precum Templul
Poporului al lui Jim Jones și, mai recent, din cultul japonez Aum
314 EFECTUL LUCIFER

Shinrikyo. Genocidul și atrocitățile comise în Bosnia, Kosovo,
Rwanda, Burundi și recent în regiunea Darfur din Sudan oferă do-
vezi puternice pentru faptul că oamenii renunță la umanitatea și
compasiunea lor în fața puterii sociale și a ideologiilor abstracte
de cucerire și securitate națională.
Orice faptă comisă vreodată de vreo ființă umană, oricât de ori-
bilă, poate fi comisă de oricare dintre noi – în circumstanțele situa-
ționale adecvate sau greșite. Această cunoaștere nu scuză răul; mai
degrabă îl democratizează, împarte vina între actorii obișnuiți în loc
s-o declare apanajul devianților și al despoților – a Lor, nu a Noastră.
Lecția simplă a experimentului Stanford sugereză că situația con-
tează. Situațiile sociale pot avea un efect mai profund asupra com-
portamentului și funcționării mentale a indivizilor, grupurilor și
liderilor naționali decât credem noi că este posibil. Unele situații
pot exercita o influență atât de puternică asupra noastră, încât
putem fi determinați să ne comportăm în moduri pe care nu le-am
crede posibile.16
Puterea situațională este remarcabilă mai ales în situații noi, în
cele în care oamenii apelează la tipare prealabile pentru noile lor
opțiuni comportamentale. în astfel de circumstanțe, structurile
obișnuite de răsplată sunt diferite, iar așteptările sunt înșelate; varia-
bilele de personalitate au o foarte redusă utilitate predictivă pentru
că depind de estimări ale acțiunilor viitoare imaginate bazate pe
reacții trecute în situații familiare – rareori în tipul de situație nouă
întâlnită acum, să zicem ca gardian sau ca deținut.
De aceea, ori de câte ori încercăm să înțelegem cauza unui com-
portament enigmatic, neobișnuit, al nostru sau al altora, ar trebui
să începem cu o analiză situațională. Ar trebui să recurgem la ana-
lize dispoziționale (gene, trăsături de personalitate, patologii per-
sonale și așa mai departe) doar când munca bazată pe situație nu
reușește să rezolve enigma. Colegul meu, Lee Ross, adaugă că o
astfel de abordare ne invită să practicăm „caritatea atributivă". Asta
înseamnă că începem nu dând vina pe actor pentru faptă, ci fiind
caritabili, investigând mai întâi scena pentru a afla determinanții
situaționali ai actului.
Semnificația și mesajele experimentului Stanford 315

Totuși, caritatea atributivă este mai ușor de explicat decât de
practicat, pentru că cei mai mulți dintre noi au o prejudecată pu-
ternică – „eroare fundamentală de atribuire" – care împiedică o
astfel de gândire rezonabilă.17 în societăți individualiste, precum
Statele Unite și multe țări occidentale, am ajuns să credem că dis-
poziția contează mai mult decât situația. Punem prea mult accen-
tul pe personalitate când explicăm orice comportament, în timp
ce subapreciem influențele situaționale. După ce veți citi această
carte, sper că veți începe să observați cât de des vedeți acest prin-
cipiu dual în acțiune în propria dumneavoastră gândire și în deci-
ziile celorlalți. în continuare, să analizăm câteva dintre trăsăturile
care fac ca situația să conteze, așa cum s-a ilustrat în studiul nos-
tru din închisoare.
Puterea regulilor de a modela realitatea
Forțele situaționale din experimentul Stanford au combinat un
număr de factori dintre care nici unul nu era dramatic în sine, dar
în ansamblu au fost foarte puternici. Una dintre trăsăturile-cheie a
fost puterea regulilor. Regulile sunt moduri formale, simplificate, de
a controla comportamentul complex informai. Ele funcționează prin
externalizarea regulamentelor, prin stabilirea a ceea ce este nece-
sar, acceptabil și răsplătit și a ceea ce este inacceptabil și de aceea
pedepsit. în timp, regulile ajung să aibă o viață proprie și să dețină
forța autorității legale chiar și când nu mai sunt relevante, când sunt
vagi sau când se schimbă odată cu capriciile celor care le aplică.
Gardienii noștri au putut justifica răul făcut deținuților referindu-se
la „reguli". Să ne amintim, de pildă, agonia pe care au îndurat-o de-
ținuții pentru a memora setul de șaptesprezece reguli arbitrare inven-
tate de gardieni și de director. De asemenea, să luăm în considerare
și aplicarea incorectă a regulii doi, despre mesele de la ore fixe, pen-
tru a-l pedepsi pe Clay-416 pentru că refuza să-și mănânce cârnații.
Unele reguli sunt esențiale pentru coordonarea eficientă a
comportamentului social – de pildă, publicul ascultă atunci când
322 EFECTUL LUCIFER

actorii vorbesc, ne oprim când semaforul arată roșu și nu intrăm
peste rând la cozi. Totuși, multe reguli sunt doar paravane pentru
dominanța celor care le stabilesc sau a celor care le aplică. Firește,
ultima regulă, ca în regulamentul experimentului Stanford, speci-
fică întotdeauna o pedeapsă pentru încălcarea celorlalte. De aceea
trebuie să existe cineva dispus să administreze pedeapsa, de pre-
ferat în public, pentru a servi ca exemplu în alte potențiale încăl-
cări ale regulilor. Comediantul Lenny Bruce avea o rutină
amuzantă, descriind dezvoltarea regulilor care stabilesc cine poate
și cine nu poate arunca cu noroi peste gardul vecinilor. El descrie
crearea poliției ca păstrător al regulii „fără noroi în curtea mea".
Regulile și cei care le aplică fac parte din puterea situațională. Totuși,
Sistemul angajează poliția și creează închisorile pentru cei condam-
nați fiindcă au încălcat regulile.
Când rolurile devin reale
„După ce îmbraci o uniformă și ți se dă un rol, vreau
să spun o slujbă, și ți se spune «slujba ta este să-i ții în
frâu pe acești oameni», atunci cu siguranță nu mai ești
aceeași persoană ca atunci când ești în haine civile și
ai un rol diferit. Chiar devii acea persoană după ce îm-
braci uniforma kaki, îți pui ochelarii, iei bastonul și joci
rolul. Acesta este costumul tău și trebuie să te porți co-
respunzător când îl îmbraci."
GARDIANUL HELLMANN
Când actorii interpretează un personaj fictiv, deseori trebuie să
adopte roluri care nu seamănă cu identitățile lor personale. Ei învață
să vorbească, să meargă, să mănânce și chiar să gândească și să
simtă așa cum le cere rolul jucat. Pregătirea lor profesională îi face
capabili să mențină separarea dintre personaj și identitate, să-și
păstreze șinele în fundal în timp ce joacă un rol care poate fi foarte
diferit de ce sunt ei cu adevărat. Totuși, există momente în care.
Semnificația și mesajele experimentului Stanford 317

chiar și pentru unii profesioniști bine pregătiți, aceste limite devin ne-
clare, iar rolul preia controlul și după ce cade cortina sau după ce
reflectorul se stinge. Ei devin absorbiți de intensitatea rolului, iar aceasta
se revarsă în afară și le conduce viața și în afara scenei. Publicul pie-
sei nu mai contează, pentru că acum se află în mintea actorului.
Un exemplu fascinant al acestui efect al unui rol dramatic care
devine „prea real" provine din emisiunea de la televiziunea brita-
nică TheEdwardian Country House. Nouăsprezece oameni, aleși din
opt mii de candidați, au trăit în acest realityshow aidoma unor ser-
vitori britanici care munceau la o casă de la țară. Cel ales să joace
rolul majordomului-șef, de la care se aștepta să adopte standarde
comportamentale rigide și ierarhice, a fost „speriat" de ușurința cu
care a devenit un stăpân autocratic. Acest arhitect de șaizeci și cinci
de ani nu era pregătit să intre atât de repede în rolul care-i permi-
tea să exercite o putere absolută asupra gospodăriei pe care o con-
ducea. „Dintr-odată îți dai seama că nu e nevoie să vorbești. Tot ce
trebuia să fac era să ridic degetul și ei tăceau. Iar acesta este un gând
înspăimântător – este oribil." O femeie tânără care a jucat rolul de
fată în casă, deși în viața reală lucra la un centru de informații turis-
tice, a început să se simtă invizibilă. A descris cum ea și ceilalți s-au
adaptat rapid la rolul de servitor. „Am fost surprinsă, apoi speriată
de modul în care toți am fost zdrobiți. Am învățat foarte repede că
nu trebuie să răspunzi obraznic și trebuie să te simți supus."18
în mod tipic, rolurile sunt legate de anumite situații, slujbe și
funcții, cum sunt cele de profesor, ușier, șofer de taxi, ministru,
asistent social sau actor de filme porno. Ele sunt interpretate atunci
când cineva se află în acea situație, la școală, la biserică, la fabrică
sau pe scenă. Rolurile pot fi de obicei lăsate deoparte când indi-
vidul se întoarce la viața sa „normală". Totuși, unele roluri sunt
insidioase, nu sunt doar scenarii pe care le jucăm din când în când;
ele pot deveni ceea ce suntem în cea mai mare parte a timpului.
Sunt internalizate chiar și atunci când le recunoaștem inițial ca fiind
artificiale, temporare și legate de situație. Devenim tată, mamă, fiică,
fiu, șef, muncitor, vindecător, prostituată, soldat, cerșetor, hoț și
multe altele.
318 EFECTUL LUCIFER

Pentru a complica și mai mult lucrurile, toți trebuie să jucăm
roluri multiple, unele conflictuale, altele care ne pot pune la îndo-
ială valorile și credințele de bază. Ca în experimentul Stanford,
ceea ce începe ca ideea „joc doar un rol", pentru a-l distinge
de individul real, poate avea un impact profund când compor-
tamentul de rol este răsplătit. „Clovnul clasei" primește atenția
de care are nevoie și pe care nu o poate obține când etalează
talente academice speciale, dar nu va mai fi niciodată luat în se-
rios. Chiar și timiditatea poate fi un rol jucat inițial pentru a evita
întâlnirile sociale penibile, stânjeneala situațională și rezerva, dar
când este practicat îndelung, interpretul rolului se transformă
într-o persoană timidă.
într-un mod la fel de derutant, oamenii pot face lucruri îngro-
zitoare când permit rolului pe care-l joacă să aibă limite rigide, care
circumscriu ce este potrivit, așteptat și susținut într-o anumită
situație. Această rigiditate a rolului șuntează moralitatea și valo-
rile tradiționale care guvernează viața cuiva atunci când se află în
„starea normală". Mecanismul de apărare a eului numit compar-
timentalizare ne permite să izolăm mental aspecte conflictuale ale
credințelor și experiențelor noastre în camere separate, lucru ce
previne interpretarea sau încrucișarea lor. Soțul bun poate comite
adulter fără să se simtă vinovat; un preot cucernic poate fi un pe-
derast toată viața; un fermier bun poate fi un stăpân de sclavi lip-
sit de inimă. Trebuie să apreciem puterea pe care interpretarea
rolului o poate avea în modelarea perspectivei noastre, la bine și
la rău, ca atunci când adoptarea rolului de profesor sau de asis-
tent medical poate duce la o viață de sacrificii pentru binele stu-
denților sau al pacienților.
Tranziția rolului: de la vindecător la ucigaș
Scenariul celui mai râu caz posibil a fost cel al doctorilor naziști
cărora li s-a atribuit rolul de a selecta deținuții în lagărele de con-
centrare, pentru exterminare sau pentru „experimente". Ei au fost
Semnificația și mesajele experimentului Stanford 319

instruiți, departe de rolul lor obișnuit de vindecători, pentru rolul
nou de ucigași, prin intermediul consensului de grup privind nece-
sitatea acestor acte, lucru care i-a făcut să adopte o serie de me-
canisme de apărare severe pentru a face față faptului că sunt
complici la uciderea în masă a evreilor. Din nou, ne întoarcem la
relatarea detaliată a acestor procese, realizată de psihiatrul Robert
Jay Lifton.
Când un doctor nou intra în scenă și inițial era îngrozit de ce
vedea, întreba:
„Cum de se petrec astfel de lucruri aici?" I se oferea un fel de
răspuns general… care clarifica totul. Ce este mai bine pentru el
[pentru deținut] – să crape în rahat sau să meargă la cer, într-un
nor de gaz? Și asta hotăra totul pentru inițiați.
Uciderea în masă era faptul de viață la care toată lumea tre-
buia să se adapteze.
Denumirea genocidului evreilor ca „soluția finală" a servit unui
scop psihologic dublu: „reprezenta uciderea în masă fără a o numi
sau simți ca atare și menținea atenția concentrată în principal asu-
pra rezolvării problemei". A transformat toată chestiunea într-o pro-
blemă dificilă care trebuia rezolvată prin orice mijloace pentru a
atinge un scop pragmatic. Exercițiul intelectual ștergea emoțiile și
compasiunea în vizitele zilnice ale doctorilor.
Totuși, sarcina lor de a selecta deținuți pentru anihilare era atât
de „oneroasă, atât de asociată cu răul enorm", încât acești me-
dici au fost nevoiți să folosească orice apărare psihologică posibilă
pentru a evita realitatea complicității lor la crime. Pentru unii „amor-
țirea psihică", detașarea afectului de cogniție, a devenit norma, iar
pentru alții a existat soluția schizofrenică a „dedublării". Polaritățile
cruzimii și decenței în același medic, în perioade diferite, „au deter-
minat două constelații radical diferite în interiorul sinelui. Una nor-
mală, bazată pe valori general acceptate, educația și mediul său,
și cealaltă bazată pe ideologia nazistă, cu valorile de exterminare
a evreilor – iar trecerea de la una la alta se făcea în fiecare zi".19
320 EFECTUL LUCIFER

Roluri reciproce și scenariile lor
Se întâmplă ca unele roluri să necesite parteneriate reciproce;
pentru ca rolul de gardian să aibă sens cineva trebuie să joace rolul
de deținut. Cineva nu poate fi deținut dacă altcineva nu vrea să fie
gardian. în experimentul Stanford, nu a fost nevoie de o pregătire
explicită pentru interpretarea rolurilor, nu a existat un manual al celor
mai bune performanțe. Să ne amintim, din ziua întâi, stranietatea
frivolității gardienilor și deținuților, când încă nu intraseră în rolu-
rile noi și ciudate. Totuși, foarte curând, participanții noștri și-au asu-
mat ușor rolurile, pe măsură ce natura diferențialului de putere de
la baza simbiozei gardian-deținut a devenit mai clară.
Scenariul inițial pentru rolurile gardienilor și deținuților a venit din
experiența personală a participanților legată de putere și de lipsa ei,
din observațiile lor privind interacțiunile dintre părinți (tradițional, tata
este gardian, mama deținut), din răspunsurile lor la autoritatea doc-
torilor, profesorilor, șefilor și în final din amprentele culturale lăsate
asupra lor de filmele care prezintă viața din închisoare. Societatea le-a
oferit deja acest antrenament. Noi trebuia doar să înregistrăm măsura
în care improvizează în rolurile jucate – datele noastre.
Există dovezi abundente privind faptul că aproape toți participanții
noștri, la un moment dat, au avut reacții care au mers dincolo de su-
prafața cerințelor rolului și au penetrat structura profundă a psiho-
logiei detenției. Inițial, unele dintre reacțiile gardienilor au fost probabil
influențate de pregătirea lor, care punea în lumină tipul de atmos-
feră pe care doream să o creăm pentru a simula realitatea detenției.
Dar oricare ar fi fost cerințele generale determinate de această însce-
nare pentru ca ei să fie „actori buni", ele nu ar fi trebuit să fie ope-
rative când gardienii erau între ei sau când credeau că nu îi observăm.
Rapoartele postexperimentale ne arată că unii gardieni au fost
foarte brutali când au fost singuri cu un deținut, în drumul spre
toaletă, în afara „Curții", împingându-l într-un pisoar sau de perete.
Cele mai sadice comportamente observate de noi s-au înregistrat
între turele de noapte și de dimineață când, așa cum am aflat, gar-
dienii nu credeau că îi observăm sau îi înregistrăm. în plus, am văzut
Semnificația și mesajele experimentului Stanford 321

că abuzul gardienilor a sporit cu fiecare zi, în ciuda non-rezistenței
deținuților și a semnelor evidente a deteriorării stării lor. într-un in-
terviu filmat, un gardian și-a amintit râzând cum și-a cerut scuze
pentru că a împins un deținut în prima zi, dar în ziua a patra nu îi
părea deplasat că îi târăște și-i umilește pe deținuți.
Analiza plină de discernământ a lui Craig Haney revelează trans-
formarea gardienilor sub influența puterii. Să analizăm această în-
tâlnire cu unul dintre ei, care a avut loc la doar câteva zile după
începerea studiului.
La fel ca în cazul deținuților, i-am intervievat pe toți [gardienii]
înainte de începerea experimentului și mi se părea că îi cunosc, ca
indivizi, deși îi știam de puțină vreme. Poate din cauza asta nu
simțeam nici o ostilitate față de ei pe măsură ce studiul înainta,
iar comportamentul lor devenea din ce în ce mai extrem și mai abu-
ziv. Dar mi se părea evident că, deoarece insistasem să vorbesc în
particular cu deținuții – „consiliindu-i" și uneori instruindu-i pe gar-
dieni sâ se abțină de la tratamentul dur și gratuit -, ei mă priveau
acum cam ca pe un trădător. Astfel, descriind o interacțiune cu
mine, unul dintre gardieni a scris în jurnalul său: „Psihologul mă
ceartă pentru că am pus cătușe și am legat la ochi un deținut îna-
inte de a ieși din birou [de consiliere], iar eu am răspuns, nemulțumit,
că este necesar pentru securitate și oricum este treaba mea."
într-adevăr, mi-a închis gura. într-o răsturnare bizară a evenimen-
telor, am fost pus la locul meu – pentru că nu am menținut nor-
mele mediului simulat la crearea căruia am contribuit – de către
un individ pe care eu l-am desemnat să joace acest rol.20
Când analizăm posibilele prejudecăți din pregătirea gardieni-
lor, ne aducem aminte că deținuții nu au avut parte de nici un fel
de pregătire. Ce au făcut când erau în intimitate și puteau scăpa
de opresiunea trăită în mod repetat în „Curte"? în loc să facă cunoș-
tință unul cu altul și să discute lucruri din afara închisorii, erau ob-
sedați de vicisitudinile situației lor curente. Ei au intrat total în rolul
de deținut în loc să se distanțeze de el. Așa au pățit și gardienii;
322 EFECTUL LUCIFER

informațiile adunate despre ei când erau în biroul lor, pregătindu-se
să intre sau să iasă din tură, arată că rareori au făcut schimb de
informații personale, fără legătură cu închisoarea. în schimb, au
vorbit despre „deținuții problemă", sarcinile din închisoare, reac-
țiile față de echipa noastră – niciodată nu a existat vreo conversație
obișnuită ca între băieți, tipică studenților în timpul pauzelor. Nu
spuneau glume, nu râdeau și nici nu ofereau informații personale
colegilor, când aceste lucruri ar fi putut să detensioneze situația
sau să-i ajute să se distanțeze de rol. Să ne amintim din nou des-
crierea Christinei Maslach privind transformarea tânărului drăguț
și sensibil pe care tocmai îl cunoscuse în bruta „John Wayne", după
ce a îmbrăcat uniforma și a pășit în „Curte".
Jocuri de rol în experimentul Stanford
Vreau să adaug două argumente finale privind puterea rolurilor
și folosirea lor pentru a justifica faptele nocive, înainte de a ajunge
la lecțiile finale. Să trecem dincolo de rolurile jucate de voluntarii noștri,
pentru a ne aminti de rolurile interpretate până la limită de preotul
catolic, de șeful comisiei de eliberare condiționată, de avocatul pu-
blic și de părinții care au venit în vizită. Părinții nu numai că au accep-
tat spectacolul din închisoare ca fiind blând mai degrabă decât ostil
și distructiv, dar ne-au și permis să le impunem un set de reguli arbi-
trare, așa cum am făcut cu copiii lor, pentru a le constrânge com-
portamentul. Am contat pe ei că vor juca rolurile într-un mod tipic
cetățenilor conformiști, supuși legii, din clasa de mijloc, care respectă
autoritatea și rareori pun la îndoială sistemul în mod direct. De ase-
menea, știam că deținuții noștri din clasa de mijloc nu vor sări asu-
pra gardienilor nici dacă ar fi fost disperați și i-ar fi depășit ca număr,
raportul fiind uneori de nouă la doi. O astfel de violență nu făcea
parte din comportamentul lor de rol învățat, așa cum s-ar fi putut
întâmpla în cazul unor participanți din clasa de jos, care ar fi fost
mai înclinați să ia problema în propriile lor mâini. Nu există dovezi
nici măcar că deținuții s-ar fi gândit la astfel de atacuri.
Semnificația și mesajele experimentului Stanford 323

Realitatea oricărui rol depinde de sistemul de susținere care-l
cere și care-i menține limitele, fără să permită intruziunea unei rea-
lități alternative. Când mama deținutului Rich-1037 s-a plâns de
starea lui tristă, eu mi-am activat spontan rolul de autoritate in-
stituțională și i-am pus la îndoială observația, susținând că 1037
trebuie să fi avut o problemă personală, nu una operațională, legată
de închisoarea noastră.
Retrospectiv, transformarea de rol, de la profesorul de obicei plin
de compasiune la cercetătorul concentrat asupra datelor și apoi la
intendentul de închisoare, a fost foarte dureroasă. Am făcut lucruri
improprii sau bizare în acel rol nou și straniu, cum ar fi subaprecie-
rea plângerilor îndreptățite ale acestei mame sau faptul că am de-
venit agitat când ofițerul de poliție din Palo Alto mi-a refuzat cererea
de a muta deținuții în arestul poliției. Datorită adoptării depline a
acestui rol închisoarea a „funcționat" atât de bine. Totuși, adop-
tând rolul acesta, centrat pe securitatea și menținerea „închisorii
mele", nu am reușit să apreciez nevoia de a încheia experimentul
imediat după ce al doilea deținut și-a ieșit din fire.
Roluri și responsabilități pentru transgresiuni
în măsura în care putem atât să trăim în pielea unui rol, cât și
să fim capabili să ne separăm de el când este necesar, suntem în
poziția de a „înlătura" responsabilitatea personală pentru daunele
cauzate de acțiunile bazate pe rol. Abdicăm de la responsabilita-
tea pentru acțiunile noastre dând vina pe rol, despre care ne con-
vingem că este străin naturii noastre obișnuite. Aceasta este o
variantă interesantă a apărării din timpul procesului de la Nurnberg
al liderilor SS naziști: „Doar am executat ordinele." Astfel, apărarea
devine „Nu dați vina pe mine, eu doar îmi jucam rolul în acel mo-
ment, în acel loc – acesta nu sunt eu de fapt."
Sâ ne amintim justificarea lui Hellmann pentru comportamentul
său abuziv față de Clay-416, descrisă în interviul televizat. El a susținut
că făcea „mici experimente pe cont propriu" pentru a vedea cât de
324 EFECTUL LUCIFER

mult îi poate împinge pe deținuți, astfel încât ei să se revolte și să-și
apere drepturile. De fapt, el spunea că a fost rău pentru a-i stimula
pe ei să fie buni; revolta lor ar fi fost răsplata sa pentru că a fost atât
de crud. Unde este eroarea în această justificare post-hoc? Poate fi
expusă foarte ușor în modul în care s-a purtat în timpul „revoltei
cârnaților" a lui Clay-416 și al celei referitoare la „bastard" a „Sergen-
tului"; el nu i-a admirat pentru că ei și-au apărat drepturile sau prin-
cipiile, ci a fost furios și a devenit și mai abuziv. Aici, gardianul Hellmann
făcea uz de puterea deplină de a fi singurul gardian capabil să treacă
dincolo de cerințele situației, pentru a-și crea propriul „mic experi-
ment", ca să-și satisfacă curiozitatea personală și pentru a se amuza.
într-un interviu recent dat unui reporter de la LosAngeles Times
în legătură cu o investigație retrospectivă a evenimentelor ulterioare
încheierii experimentului Stanford, Hellmann și Doug-416 oferă
același raționament pentru felul în care s-au purtat, unul fiind „crud",
celălalt fiind „nebun": ei au jucat doar acele roluri pentru a-i face
plăcere lui Zimbardo.21 Este posibil? Poate că jucau roluri noi din
filmul japonez Rashomon, unde toată lumea are o versiune diferită
privind ceea ce s-a întâmplat cu adevărat.
Anonimat și dezindividualizare
în plus față de puterea regulilor și rolurilor, forțele situaționale
capătă tărie odată cu introducerea uniformelor, costumelor, măș-
tilor, a tuturor deghizărilor care ascund aspectul obișnuit al cuiva
și care promovează anonimatul și reduc responsabilitatea perso-
nală. Când cineva se simte anonim într-o situație, ca și cum nimeni
nu-i cunoaște identitatea adevărată (și astfel nimănui probabil nu-i
pasă), este mai ușor de determinat să se comporte în moduri anti-
sociale. Acest lucru se întâmplă mai ales dacă situația îi permite să
dea frâu liber impulsurilor proprii sau să execute ordine ori indicații
pe care le-ar disprețui în mod obișnuit. Ochelarii de soare cu len-
tile oglindite erau o astfel de unealtă care ne ajuta pe gardieni, pe
director și pe mine să fim mai detașați și mai impersonali în felul
Semnificația și mesajele experimentului Stanford 325

în care ne purtam cu deținuții. Uniformele confereau gardienilor
o identitate comună, la fel ca necesitatea ca deținuții să li se adre-
seze în mod abstract cu „domnule ofițer de corecție".
Mai multe cercetări (care vor fi explorate într-un capitol ulterior)
documentează excesele în care dezindividualizarea facilitează violența,
vandalismul și furtul, la adulți și la copii – când situația susține ast-
fel de acțiuni antisociale. Putem recunoaște acest proces în litera-
tură, în romanul împăratul muștelor de William Golding. Când indivizii
dintr-un grup sunt, cu toții, într-o stare dezindividualizată, funcțio-
narea lor mentală se schimbă: ei trăiesc într-un moment prezent ex-
pandat, care face ca trecutul și viitorul să fie irelevante. Sentimentele
domină rațiunea, iar acțiunea domină reflecția. într-o astfel de stare,
procesele cognitive și motivaționale obișnuite care conduc compor-
tamentul pe căi dezirabile social nu mai ghidează oamenii. în schimb,
raționalitatea lor apolinică și simțul ordinii cedează în fața exceselor
dionisiace și chiar a haosului. Atunci devine la fel de ușor să faci dra-
goste și să duci războaie, fără să te gândești la consecințe.
îmi amintesc de un proverb vietnamez, atribuit călugărului budist
Thich Nhat Hanh: „Pentru a se bate unii cu alții, puii aceleiași găini
își pictează fața în culori diferite." Este un mod frumos de a descrie
rolul dezindividualizării în facilitarea violenței. Merită observat, așa cum
vom vedea, că unul dintre gardienii din infamul etaj 1A de la cen-
trul de tortură din Abu Ghraib și-a pictat fața în argintiu și negru, cu
modelul grupului rock Insane Clown Posse, în timp ce era de servi-
ciu, și apoi a pozat într-una dintre numeroasele fotografii care au ser-
vit drept mărturie pentru abuzurile comise asupra deținuților. Vom
avea mult mai multe de spus mai târziu despre procesele de dezin-
dividualizare care au contribuit la abuzurile de la Abu Ghraib.
Disonanța cognitivă care raționalizează răul
O consecință interesantă a jocului public al rolului, contrară cre-
dințelor personale ale indivizilor, este crearea disonanței cognitive.
Când există o discrepanță între comportamentul și credințele
332 EFECTUL LUCIFER

noastre și când acțiunile nu decurg din atitudini relevante, se creează
o condiție numită disonanță cognitivă. Disonanța este o stare de
tensiune care poate motiva schimbarea, fie în comportamentul
public al cuiva, fie în opiniile personale, într-un efort de a reduce
disonanța. Oamenii fac eforturi remarcabile pentru a conferi o oare-
care coerență funcțională credințelor și comportamentelor discre-
pante. Cu cât discrepanța este mai mare, cu atât este mai puternică
motivația de a obține consonanța și cu atât mai mari sunt schim-
bările pe care ne putem aștepta să le vedem. Atunci când facem
rău cuiva, deși avem o mulțime de motive bune, apare foarte puțină
disonanță – viața ne-a fost amenințată, a făcut parte din slujba
noastră ca soldat, ni s-a ordonat să acționăm de către o autoritate
puternică sau am primit o răsplată amplă pentru o acțiune care a
fost contrară credințelor noastre pacifiste.
Destul de ciudat, efectul disonant devine mai amplu când jus-
tificarea pentru acest comportament scade, de exemplu când o
acțiune respingătoare este executată pentru bani puțini, fără ame-
nințare, cu o justificare minimalistă sau o raționalizare inadecvată.
Disonanța crește și încercările de a o reduce sunt maxime când
persoana are un simț acut ai liberului arbitru sau când nu observă
sau nu apreciază pe deplin presiunile situaționale care forțează rea-
lizarea acelei acțiuni discrepante. Când acțiunea discrepantă a fost
publică, ea nu poate fi negată sau modificată. Astfel, presiunea
pentru schimbare este exercitată asupra elementelor mai malea-
bile ale ecuației disonanței, asupra elementelor interne, private –
valori, atitudini, credințe și chiar percepții. Un corp enorm de cer-
cetări coroborează astfel de predicții.22
Cum poate motiva disonanța schimbările observate de noi la gar-
dienii din experimentul Stanford? Ei s-au oferit voluntar să lucreze în
ture lungi și grele pentru un salariu mic, de mai puțin de doi dolari
pe oră. Li s-au dat indicații minime despre cum să-și joace rolul difi-
cil. Au fost nevoiți să susțină rolul, în mod consistent, în turele de opt
ore, zile și nopți, oricând purtau uniformă, în incintă sau în prezența
altora, fie că erau de față sau nu deținuți, părinți sau alți vizitatori.
Au fost nevoiți să revină la acel rol după pauze de șaisprezece ore,
Semnificația și mesajele experimentului Stanford 333

când nu lucrau. O astfel de sursă puternică de disonanță a fost pro-
babil cauza majoră a internalizării comportamentului rolului public
și a apariției răspunsurilor cognitive și afective intime de sprijin,
răspunzătoare, în timp, pentru comportamentul din ce în ce mai
asertiv și mai abuziv.
Dar asta nu este totul. După ce au fost de acord să acționeze
în mod disonant față de credințele personale, a existat o presiune
accentuată pentru a da un sens acestui lucru, a elabora motive pen-
tru care fac ceva contrar credințelor proprii și atitudinilor morale
anterioare. Ființele umane rezonabile pot fi păcălite să se implice
în acțiuni iraționale în foarte multe situații în care disonanța este
deghizată. Specialiștii în psihologie socială oferă dovezi ample că
atunci când se întâmplă astfel, oamenii inteligenți fac lucruri stu-
pide, oamenii sănătoși fac lucruri nebunești și oamenii morali fac
lucruri imorale. După ce le fac, ei oferă raționalizări „bune" pri-
vind motivele pentru care au făcut lucrurile pe care nu le mai pot
nega. Oamenii sunt mai puțin raționali și mai degrabă se pricep la
raționalizare, explicând și înlăturând discrepanțele dintre morali-
tatea personală și acțiunile contrare ei. Astfel se conving pe ei înșiși
și pe alții că deciziile lor au fost ghidate de considerații raționale.
Sunt insensibili la propria motivație de a menține consecvența în
fața unor astfel de angajamente disonante.
Puterea aprobării sociale
în mod tipic, oamenii nu sunt conștienți de o forță și mai ac-
centuată, care cântă la corzile repertoriului lor comportamental –
nevoia de aprobare socială. Nevoia de a fi acceptat, plăcut, respec-
tat, de a părea normal, adaptat este atât de puternică încât avem
tendința de a ne conforma chiar și la cele mai prostești și mai bi-
zare comportamente despre care străinii ne spun că este modul co-
rect ae acțiune. Râdem la episoadele din seria Camera ascunsă care
pun în lumină acest adevăr, dar rareori observăm când noi înșine
suntem „vedetele" de la Camera ascunsă din propria noastră viață.
328 EFECTUL LUCIFER

în plus față de efectele disonante, asupra gardienilor noștri se
exercitau și presiuni de a se conforma. Presiunea de grup din par-
tea altor gardieni sublinia importanța de a fi un „jucător de echipă",
de a se conforma la o normă care cerea dezumanizarea deținuților
în diferite moduri. Gardianul bun era un deviant al grupului și el
suferea în tăcere pentru că se afla în afara cercului social gratifi-
cant al celorlalți gardieni din tura sa. Gardienii duri erau copiați de
cel puțin un alt gardian din acea tură.
construcția socială a realității
Puterea asumată de gardieni de fiecare dată când îmbrăcau uni-
formele în stil militar se potrivea cu lipsa de putere simțită de deținuții
care purtau uniforme șifonate cu numere de identificare cusute în
față. Gardienii aveau bastoane, fluiere și ochelari de soare care le
ascundeau ochii; deținuții aveau lanțuri la glezne și un ciorap pe
cap, pentru a le acoperi părul lung. Aceste diferențe situaționale
nu erau inerente hainelor sau recuzitei; mai degrabă sursa puterii
lor se află în materialul psihologic folosit pentru construcția subiec-
tivă a semnificației acestor uniforme.
Pentru a înțelege cât de mult contează situația trebuie să desco-
perim modurile în care este percepută orice situație comportamen-
tală și modul în care este interpretată de către cei care acționează
în cadrul ei. Semnificația pe care oamenii o atribuie diferitelor com-
ponente ale situației creează realitatea ei socială. Realitatea soci-
ală înseamnă mai mult decât trăsăturile fizice ale situației. Este
modul în care actorii își privesc situația, scena lor comportamen-
tală actuală, care implică o varietate de procese psihologice. Aceste
reprezentări mentale sunt credințe care pot modifica modul în care
este percepută o situație, de obicei pentru a o face să se potri-
vească sau pentru a o asimila în așteptările și valorile personale
ale actorilor.
Semnificația și mesajele experimentului Stanford 329

Astfel de credințe creează așteptări care, la rândul lor, pot căpăta
forță când devin profeții autoîmplinite. De exemplu, într-un expe-
riment celebru (realizat de psihologul Robert Rosenthal și de directo-
rul de școală Lenore Jacobson) în care profesorilor li s-a indus
convingerea că anumiți elevi din clasele elementare „înfloreau târ-
ziu", acei copii chiar au ajuns să exceleze la școală – deși cercetătorii
au ales numele la întâmplare.23 Concepțiile pozitive ale profesori-
lor privind talentul latent al acestor copii le-a modificat comporta-
mentul față de ei în moduri care au dus la sporirea performanței
academice a elevilor. Astfel, respectivii elevi obișnuiți au dovedit
validitatea „Efectului Pigmalion", devenind ce se aștepta de la ei
să devină – excelenți din punct de vedere academic. Din păcate,
opusul se poate întâmpla chiar mai frecvent, atunci când profeso-
rii se așteaptă la performanțe slabe de la anumiți copii, de la cei
din medii minoritare sau, în unele clase, de la băieți. Profesorii îi
tratează inconștient în moduri care validează aceste stereotipuri ne-
gative, iar respectivii elevi dau rezultate mai puțin bune decât ar
fi capabili.
în experimentul Stanford, studenții voluntari ar fi putut alege
să plece oricând. Nu existau arme sau vreun statut legal care să-i
lege de închisoare, ci doar un formular prin care ei promiteau să
facă tot ce pot pentru a rezista două săptămâni. Contractul era
doar un angajament între cercetători universitari, un comitet uni-
versitar și studenți ai universității – toți au presupus inițial că își pot
exercita liberul-arbitru și pot pleca atunci când nu mai vor să con-
tinue. Totuși, așa cum a devenit evident din evenimentele care s-au
desfășurat în a doua zi, deținuții au ajuns să creadă că este vorba
de o închisoare condusă de psihologi și nu de stat. Ei s-au convins,
pe baza zeflemelei lui Dave-8612, că nimeni nu poate pleca din
voință proprie. Astfel, nici unul nu a zis „Părăsesc experimentul",
în schimb, strategia de ieșire pentru mulți a devenit una pasivă, de
a ne forța să-i eliberăm din cauza tulburărilor psihologice extreme.
Construcția lor socială privind această nouă realitate i-a cimentat
în situația opresivă creată de acțiunile capricioase și ostile ale gar-
dienilor. Deținuții înșiși au devenit propriii lor gardieni.
330 EFECTUL LUCIFER

Alt aspect al modului în care realitatea socială era construită în
această cercetare constă în „înțelegerea de eliberare" oferită deți-
nuților la sfârșitul audierii pentru eliberare condiționată. Am formulat
situația în termenii puterii pe care comisia de audiere o avea de a
acorda eliberarea, dacă un deținut este dispus să renunțe la toți banii
câștigați ca „deținut". Deși cei mai mulți au fost de acord cu
înțelegerea, fiind dispuși să plece fără remunerație pentru zilele în
care au lucrat ca „subiecți de cercetare", nici unul nu a făcut nici
cea mai slabă încercare de a pleca în acel moment – de a ieși din
experiment. în schimb, au acceptat realitatea socială a eliberării
condiționate ca prevalând asupra celei a libertății personale de a
acționa în interesul propriu. Fiecare a permis să i se pună cătușele,
să-i fie acoperit capul și să fie condus înapoi în închisoare.
Dezumanizarea: celălalt nu valorează nimic
„Omoară un vietnamez pentru Dumnezeu."
(Inscripție de pe casca unui soldat american din Vietnam)
Unul dintre lucrurile cele mai rele pe care le putem face seme-
nilor noștri este să-i privăm de umanitatea lor, să-i lipsim de va-
loare, exercitând procesul psihologic de dezumanizare. Acest lucru
se întâmplă când despre „ceilalți" se crede că nu au aceleași sen-
timente, gânduri, valori și scopuri în viață pe care le avem noi. Orice
alte calități umane pe care acești „ceilalți" le împărtășesc cu noi
sunt diminuate sau șterse din conștiința noastră. Acest lucru se rea-
lizează prin mecanismele psihologice de intelectualizare, negare și
izolare a afectului. Spre deosebire de relațiile umane care sunt su-
biective, personale și emoționale, relațiile dezumanizate sunt obiec-
tivante, analitice și goale de conținut emoțional sau empatic.
Pentru a folosi termenii tui Martin Buber, relațiile umanizate sunt
„Eu-Tu", în timp ce relațiile dezumanizate sunt „Eu-obiect". în timp,
agentul dezumanizam este deseori absorbit de negativismul expe-
rienței și atunci „Eu" însuși se schimbă, pentru a produce o relație
„el—el" între obiecte sau între agent și victimă. Perceperea greșită
Semnificația și mesajele experimentului Stanford 331

a unora dintre ceilalți ca subumani, oameni răi, inumani, infraumani,
dispensabili sau „animale" este facilitată de etichete, stereotipuri,
sloganuri și imagini propagandistice.24
Uneori dezumanizarea servește drept funcție adaptativă pen-
tru agentul care trebuie să-și suspende răspunsul emoțional obișnuit
într-o situație de urgență, o criză sau o situație de lucru care cere
invadarea intimității altora. Chirurgii trebuie să procedeze astfel când
fac operații prin care „invadează" corpul altei persoane – sau cei
care intervin primii în caz de dezastru. Același lucru este deseori
adevărat când o slujbă necesită procesarea unui număr mare de
oameni în programul zilnic. în cadrul anumitor profesii, precum cele
de psiholog clinician, asistent social și medic, acest proces este numit
„grijă detașată". Agentul este pus în poziția paradoxală de a tre-
bui să dezumanizeze pacientul pentru a-l asista sau trata mai bine.25
Dezumanizarea facilitează de obicei acțiunile abuzive și distruc-
tive față de cei obiectificați. Este greu să ne închipuim că următoarele
caracterizări făcute de gardienii noștri au fost îndreptate spre de-
ținuții lor – alți studenți care, dacă moneda ar fi căzut altfel, ar fi
purtat aceleași uniforme.
„l-am pus să se eticheteze unii pe alții și să curețe toaleta cu
mâinile goale. Practic, îi consideram vite și mă tot gândeam că tre-
buie să fiu atent la ei în caz că ar încerca ceva."
Sau alt gardian din experimentul Stanford: „Mă săturasem să-i
văd pe deținuți în cârpele lor și să miros putoarea corpurilor lor,
care umplea celulele, l-am văzut asmuțiți unii împotriva altora ca
urmare a ordinelor date de noi."
Experimentul Stanford a creat o ecologie a dezumanizării, la fel
ca închisorile adevărate, prințr-o serie de mesaje directe, repetate con-
stant. A început cu pierderea libertății, a continuat cu pierderea in-
timității și a ajuns la final la pierderea identității personale. I-a separat
pe deținuți de trecutul, comunitatea și familia lor și a substituit rea-
litatea normală cu realitatea curentă care i-a forțat să trăiască îm-
preună cu alți deținuți, într-o celulă anonimă, practic fără spațiu
personal. Regulile exterioare și coercitive și deciziile arbitrare ale gardi-
enilor le-au dictat comportamentul. Mai subtil, în închisoarea noastră,
332 EFECTUL LUCIFER

ca în toate închisorile pe care le știu, emoțiile sunt suprimate, inhi-
bate și distorsionate. Emoțiile tandre erau absente printre gardieni
și deținuți după doar câteva zile.
în situații instituționale, exprimarea emoțiilor umane este redusă
în măsura în care ele reprezintă reacții individuale impulsive, dese-
ori imprevizibile, atunci când uniformitatea reacțiilor de masă este
norma așteptată. Deținuții noștri erau dezumanizați în multe fe-
luri de tratamentul gardienilor și de procedurile instituționale de-
gradante. Totuși, ei au contribuit curând la dezumanizarea lor,
suprimându-și răspunsul emoțional. Emoțiile sunt esențiale pentru
umanitate. Păstrarea emoțiilor sub control este esențială în închi-
soare, pentru că emoțiile constituie un semn de slăbiciune care arată
propria vulnerabilitate, atât față de gardieni, cât și față de alți de-
ținuți. Vom explora mai mult efectele distructive ale dezumanizării
în legătură cu dezangajarea morală în capitolul 13.
serendipitatea* își aruncă lumina
asupra experimentului stanford
Ceea ce a transformat experimentul nostru într-un exemplu
major de psihologie a răului în acțiune a fost o serie de evenimente
dramatice și neașteptate care au avut loc la puțin timp după ce
studiul s-a terminat – un masacru în închisoarea californiană San
Quentin și un altul în instituția corecțională din Attica, New York.
Aceste două evenimente au ajutat la catapultarea la nivel național
a micului nostru experiment academic elaborat pentru a testa o
noțiune teoretică a puterii situaționale. Aici voi enumera doar aspec-
tele-cheie ale acestor evenimente și consecințele lor pentru experi-
mentul Stanford și pentru mine. Vă rog să vizitați www.lucifereffect.com
pentru o descriere mai amănunțită a detaliilor acestor scenarii,
* Descoperirea accidentală a ceva plăcut, valoros sau util (n. tr.).
Semnificația și mesajele experimentului Stanford 333

și a ascensiunii Partidului Panterele Negre și a grupării studențești
radicale Weather Underground.
A doua zi după terminarea experimentului Stanford, câțiva gar-
dieni și deținuți au fost uciși în închisoarea San Quentin, într-o așa-zisă
încercare de evadare condusă de activistul politic de culoare George
Jackson. După trei săptămâni, în New York, deținuții s-au revoltat în
închisoarea Attica. Ei au preluat conducerea închisorii și au luat osta-
tici aproape patruzeci de gardieni și angajați civili, timp de cinci zile.
în loc să negocieze cererile deținuților de a schimba condițiile opre-
sive și dezumanizante, guvernatorul New York-ului, Nelson Rocke-
feller, a ordonat armatei să recucerească închisoarea prin orice
mijloace. Soldații au împușcat și au ucis peste patruzeci dintre deținuții
și ostaticii din curte și au rănit mult mai mulți. Proximitatea tempo-
rală a celor două evenimente îngrozitoare a adus în prim-plan condițiile
din închisoare. Am fost invitat să depun mărturie la mai multe co-
mitete ale Congresului, pe baza a ceea ce am aflat din experimen-
tul Stanford despre închisori în general. De asemenea, am devenit
martor expert pentru unul dintre cei șase deținuți implicați în masa-
crul din închisoarea San Quentin. în acea perioadă, un corespondent
media care m-a văzut într-o dezbatere televizată cu directorul aso-
ciat de la San Quentin a hotărât să realizeze un documentar despre
experimentul Stanford la televiziunea națională (Chronolog de la NBC,
în toamna lui 1971). A urmat curând un articol în revista Life, iar ex-
perimentul Stanford era deja celebru.
plasarea experimentului stanford
în spiritul timpului
Pentru a aprecia mai bine măsura transformărilor caracteriale su-
ferite de deținuții și gardienii noștri, indusă de experiența în închi-
soarea simulată, este bine să luăm în considerare spiritul timpului
de la sfârșitul anilor șaizeci și începutul anilor șaptezeci. Era un timp
334 EFECTUL LUCIFER

al respingerii autorității, al devizei „să nu ai încredere în nimeni care
are peste treizeci de ani", al opoziției față de „sistemul militar/in-
dustrial", al participării la mitinguri antirăzboi, al aderării la cauzele
drepturilor civile și ale drepturilor femeilor. Era o perioadă de revoltă
împotriva conformismului rigid societal și parental care îi constrân-
sese pe părinții noștri în anii cincizeci. Era o perioadă a experimen-
telor cu sex, droguri și rock and roii, a părului lung, a „lăsării în voie".
Era o perioadă bună pentru a fi „hippie", pentru a fi un „copil al flori-
lor" din San Francisco, cu flori în păr, pentru a fi un pacifist și în spe-
cial pentru a fi un individualist. Psihologul de la Harvard, Timothy Leary,
un veritabil guru intelectual acid al acelei generații, a oferit o rețetă
triplă pentru tinerii de pretutindeni: „detașați-vă" (tune out) de so-
cietatea tradițională, „deschideți-vă" (turn on) spre drogurile care
alterează starea de conștiință și „conectați-vă" (tune in) la propria
natură interioară.
Ascensiunea culturii tinereții, cu revolta ei dramatică împotriva
nedreptății și opresiunii, era centrată pe imoralitatea războiului din
Vietnam, pe statistica zilnică a victimelor și pe guvernul care nu a
vrut să-și admită greșeala timp de șapte ani sângeroși. Aceste va-
lori erau purtate de vânt și în mișcările tinerilor din Europa și Asia.
Europenii erau chiar mai militanți decât confrații lor americani în
contestarea sistemului. Ei s-au revoltat deschis împotriva ortodo-
xiei politice și academice. în opoziție directă cu ceea ce conside-
rau a fi regimuri reacționare și opresive, studenții din Paris, Berlin
și Milano au „populat baricadele". Ei s-au revoltat împotriva regi-
murilor totalitare fasciste și comuniste și au deplâns restricțiile fi-
nanciare puse în fața accesului la educația superioară.
Studenții voluntari din studiul nostru, ca grup, fac parte dintr-o
cultură tânără a revoltei, a experimentelor personale și a respin-
gerii autorității și conformismului. Ne-am fi așteptat ca subiecții ex-
perimentului să fie mai rezistenți la forțele instituționale decât s-au
dovedit a fi, să reziste la nevoia de a se conforma „sistemului" pe
care li-l impusesem. Nu am anticipat că vor adopta o astfel de menta-
litate înclinată spre putere atunci când au devenit gardieni, pentru
că nici unul dintre voluntari nu a preferat să fie gardian atunci când
Semnificația și mesajele experimentului Stanford 335

au putut alege. Chiar și gardianul dur Hellmann voia să fie deținut,
pentru că „majoritatea oamenilor disprețuiesc gardienii".
Aproape toți studenții noștri au avut impresia că era mai posi-
bil ca ei să devină deținuți cândva în viitor; nu se duceau la facul-
tate ca să obțină apoi slujbe de gardieni și se gândeau că ar putea
fi arestați cândva pentru diferite infracțiuni minore. Vreau să spun
că printre cei desemnați să fie gardieni nu a existat o predilecție
de a fi abuzivi sau dominatori, așa cum au devenit mai târziu. Ei
nu au adus în experimentul Stanford nici o tendință de a răni, abuza
sau de a-i domina pe alții. Tot ce pot spune că au adus au fost
tendințele de a le păsa de alți oameni în acord cu condiționarea
socială contemporană acelei epoci. în mod similar, nu a existat nici
un motiv să ne așteptăm ca acei studenți care jucau roluri de deținuți
să cedeze atât de rapid – sau să cedeze în general – având în ve-
dere sănătatea lor mentală și fizică inițială. Este important să avem
în vedere acest context temporal și cultural atunci când luăm în con-
siderare încercări ulterioare de replicare a studiului nostru, realizate
de cercetători din epoci diferite.
de ce sistemele contează
cel mai mult
Cea mai importantă lecție care poate fi derivată din experimen-
tul Stanford este că Situațiile sunt create de Sisteme. Sistemele oferă
suportul instituțional, autoritatea și resursele care permit situațiilor
să opereze așa cum o fac. După ce am subliniat toate trăsăturile
situaționale ale experimentului Stanford, descoperim că întreba-
rea-cheie se pune rareori: „Cine sau ce a făcut ca lucrurile să se
întâmple astfel?" Cine a avut puterea de a elabora scena comporta-
mentală și de a-i menține operativitatea în moduri specifice? Cine tre-
buie făcut responsabil pentru consecințele și rezultatele experimentului?
Cine primește laude pentru succese și cine este învinovățit pentru
336 EFECTUL LUCIFER

eșecuri? Răspunsul simplu în cazul experimentului Stanford este: eu!
Totuși, găsirea acestui răspuns nu este o problemă simplă când avem
de-a face cu organizații complexe, cum ar fi sistemele educaționale
sau corecționale neviabile, corporațiile uriașe corupte sau sistemul creat
în închisoarea Abu Ghraib.
Puterea sistemului implică autorizația sau permisiunea institu-
ționalizată ca indivizii să se comporte în moduri prescrise sau de a
interzice și a pedepsi acțiunile dezaprobate. Ea furnizează „auto-
ritatea înaltă" care conferă validitate încercării de a juca roluri noi,
de a urma reguli noi și de a înfăptui acțiuni care în mod obișnuit
ar fi interzise de legi, de norme, de morala și etica preexistente. O
astfel de validare este de obicei învăluită în mantia ideologiei. Ideo-
logia este un slogan sau o afirmație care legitimează de obicei mij-
loacele necesare pentru a atinge scopul propus. Ideologia este „Marele
Șef", care nu e pus la îndoială sau provocat pentru că aparent este
atât de „bun" pentru majoritate, într-un anumit moment și loc.
Cei cu autoritate prezintă programul ca fiind bun și sănătos, ca pe
un imperativ moral valoros.
Programele, politicile și procedurile standard de operare elabo-
rate pentru a susține o ideologie devin o componentă esențială a
sistemului. Procedurile sistemului sunt considerate rezonabile și po-
trivite atunci când ideologia este acceptată drept sacră.
în epoca în care juntele militare fasciste guvernau lumea, din
Mediterana până în America Latină, din anii șaizeci până în anii
șaptezeci, dictatorii își exprimau mereu chemarea la arme ca pe o
proclamare a apărării necesare împotriva unei amenințări la securi-
tatea națională, amenințare reprezentată de socialiști și de comuniști.
Eliminarea acestei amenințări a necesitat torturi efectuate de armată
și de poliția civilă. De asemenea, a legitimat asasinarea, de către
escadroanele morții, a tuturor „inamicilor statului".
în Statele Unite, în acest moment, aceleași așa-zise amenințări
ale securității naționale i-au speriat pe cetățeni și i-au determi-
nat să-și sacrifice drepturile civile de bază pentru a câștiga o ilu-
zie de securitate. în schimb, ideologia a devenit piesa centrală care
justifică un război de agresiune contra Irakului. Această Ideologie
Semnificația și mesajele experimentului Stanford 337

a fost creată de un Sistem aflat la putere, care, la rândul său, a
creat noi sisteme subordonate de management al războiului, de
management al securității naționale și de management al închi-
sorilor militare – sau mai degrabă lipsa acestora, în absența unei
planificări serioase postrăzboi.
Fascinația mea academică legată de strategia și tacticile de con-
trol mental din romanul clasic al lui George Orwell, 1984, probabil
că m-a făcut conștient de puterea Sistemului destul de repede în viața
mea profesională. „Fratele cel Mare" este Sistemul care în cele din
urmă strivește inițiativa și voința individuală de a rezista la intruziu-
nile sale. Timp de mai mulți ani, discuțiile privind experimentul Stan-
ford nici măcar nu au inclus o analiză a nivelului sistemului pentru
că dialogul original era catalogat drept o întrecere între modurile dis-
poziționale și situaționale de a înțelege comportamentul uman. Am
ignorat problema mai gravă de a lua în considerare cadrul oferit de
Sistem. Doar după ce am început să înțeleg dinamica abuzurilor
răspândite în multe închisori militare din Irak, Afghanistan și Cuba,
nivelurile de analiză a sistemului au devenit extrem de evidente.
Laureatul Nobel, fizicianul Richard Feynman, a arătat că dezas-
trul navetei spațiale Challenger nu a fost cauzat de o eroare umană,
ci de o problemă sistemică legată de „managementul oficial". Di-
rectorii NASA au insistat ca lansarea să aibă loc în ciuda îndoieli-
lor inginerilor și a preocupării exprimate clar de producătorii unei
componente critice (inelul-O ce a provocat dezastrul). Feynman
susține că motivația lor poate să fi fost aceea de „a asigura gu-
vernul de perfecțiunea și succesul NASA, pentru a primi în conti-
nuare fonduri".27 în capitolele următoare vom adopta punctul de
vedere conform căruia Sistemul Contează, dar și Situația Contează,
pentru a ne ajuta să înțelegem ce a mers rău în închisorile Stan-
ford și Abu Ghraib.
în contrast cu sistemul NASA, care a eșuat când a încercat să se
ridice la înălțimea sloganului motivat politic „mai repede, mai bine,
mai ieftin", se află succesul oribil al sistemului nazist de exterminare
în masă. A fost vorba de un sistem bine integrat, sus-jos, pornind
de la cabinetul lui Hitler, continuând cu politicieni național-socialiști.
338 EFECTUL LUCIFER

bancheri, ofițeri ai Gestapo-ului, trupe SS, ingineri, doctori, arhitecți,
chimiști, educatori, mecanici de locomotivă și mulți alții, fiecare înde-
plinindu-și rolul în această încercare concertată de exterminare a
tuturor evreilor din Europa și a altor inamici ai statului.
A fost nevoie să fie construite lagăre de concentrare, lagăre de
exterminare și crematoriile lor specifice și să fie perfecționate noi
forme de otravă letală. Specialiștii în propagandă au elaborat cam-
panii în filme, reviste, ziare și postere, care denigrau și dezumani-
zau evreii, ca pe un pericol. Profesorii și preoții au fost nevoiți să-i
pregătească pe tineri pentru a deveni naziști supuși orbește care
să justifice angajarea în „soluția finală a problemei evreiești".28
A trebuit elaborat un nou limbaj, în termeni ce sună inofensiv,
pentru a ascunde adevărul cruzimii și distrugerii umane, cum ar fi:
Sonderbehandlurig (tratament special); Sonderaktion (acțiune specială);
Umsiedlung (strămutare) și Evakuierrung (evacuare). „Tratament
special" era numele de cod al exterminării fizice, uneori prescur-
tat ca SB pentru eficiență. Șeful SS Reinhard Heydrich a subliniat
principiile de securitate de bază în timpul războiului într-o afirmație
din 1939: „Trebuie făcută o distincție între cei de care trebuie să
ne ocupăm într-un mod obișnuit și cei care trebuie să primească
tratament special (Sonderbehandlurig). Cei din urmă sunt subiecți
care, ca urmare a naturii lor îndoielnice, a faptului că sunt peri-
culoși sau a abilității lor de a servi ca unelte de propagandă pen-
tru dușman, sunt potriviți pentru eliminare, indiferent de persoană,
printr-un tratament lipsit de milă (de obicei prin execuție)."29
Pentru că medicii naziști făceau selecția deținuților pentru ex-
terminare sau experimente medicale s-a pus deseori problema lo-
ialității scindate – „a jurămintelor conflictuale, a contradicțiilor dintre
cruzimea ucigașă și bunătatea de moment pe care doctorii SS păreau
să o manifeste continuu în timpul petrecut la Auschwitz. Căci
schisma nu părea să se rezolve. Persistența ei făcea parte din echi-
librul psihologic general care-i permitea medicului SS să facă această
muncă letală. El a devenit integrat într-un sistem mare, brutal, înalt
funcțional. […] Auschwitz a fost rodul unui efort colectiv".30

11
EXPERIMENTUL STANFORD:
ETICĂ ȘI EXTRAPOLARE
„Am călătorit prea departe, iar inerția noastră a pre-
luat controlul: ne mișcăm leneș spre eternitate, fără po-
sibilitatea de oprire sau speranța unei explicații."
TOM STOPPARD, Rosencrantz and Guildenstem Are Dead
(1967, actul 3)
Am văzut modul în care inerția închisorii simulate de la Stanford
a preluat controlul asupra vieții celor aflați între pereții ei – în cea
mai mare parte în rău. în capitolul anterior, am schițat un răspuns
sumar la întrebarea cum pot fi transformați oamenii atât de rapid
și de radical. în special, am indicat modurile în care forțele situa-
ționale și sistemice au operat în cuplu pentru a vătăma roadele na-
turii umane.
Tinerii noștri participanți la cercetare nu erau proverbialele „mere
putrede" dintr-un coș altminteri bun. Mai degrabă, scena noastră
experimentală a făcut ca aceste mere inițial bune să fie corupte
de puterea insidioasă a coșului rău, adică de această închisoare.
EFECTUL LUCIFER

Și, desigur, în comparație cu natura toxică și letală a închisorilor
adevărate civile și militare, închisoarea noastră a fost relativ benignă.
Schimbările în felul în care voluntarii noștri gândeau, simțeau și se
comportau în acest mediu erau consecințele proceselor psiholo-
gice cunoscute, care operează în noi toți în diferite moduri în multe
situații – deși nu atât de intens, profund și fără încetare. Ei au fost
cufundați într-o „situație totală" al cărei impact a fost mai mare
decât al celor mai multor situații obișnuite în care intrăm și din care
ieșim repetat, după voință.1
Să luăm în considerare posibilitatea că fiecare dintre noi are
potențialul sau modelul mental de a fi sfânt sau păcătos, altruist
sau egoist, blând sau crud, submisiv sau dominator, sănătos sau
dezaxat, bun sau rău. Poate că ne naștem cu o serie întreagă de
capacități, fiecare fiind activată și elaborată în funcție de circum-
stanțele sociale și culturale care ne guvernează viața. Voi susține
că potențialul de perversiune este inerent în procesele care permit
ca ființele umane să facă toate lucrurile minunate pe care le fac. Fie-
care dintre noi este produsul final al dezvoltării și specializării com-
plexe facilitate de milioane de ani de evoluție, dezvoltare și adaptare.
Specia noastră a atins locul ei special pe Pământ datorită capacității
noastre remarcabile de învățare, de a folosi un limbaj, de a raționa,
de a inventa, de a imagina viitoruri noi și mai bune. Fiecare ființă
umană are potențialul de a-și perfecționa abilitățile, talentele și atri-
butele de care are nevoie pentru a trece dincolo de simpla supra-
viețuire, pentru a prospera și a-și dezvolta condiția umană.
perversiunea perfectibilității umane
Oare unele dintre cele mai îngrozitoare rele pot apărea pentru
că oameni obișnuiți acționează în circumstanțe care scot la iveală,
în mod selectiv, comportamentul rău din natura lor? Să răspundem
la această întrebare cu câteva exemple generale și apoi să ne
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 341

concentrăm din nou asupra proceselor umane normale care s-au
degradatîn experimentul Stanford. Memoria ne permite să profităm
de greșeli și să folosim ceea ce știm pentru a crea un viitor mai bun.
Totuși, memoria aduce cu sine ranchiuna, răzbunarea, neajutora-
rea învățată și ruminarea traumei, care duce la depresie. La fel, abili-
tatea noastră extraordinară de a folosi limbajul și simbolurile ne
permite să comunicăm cu alții personal, abstract, în timp și spațiu.
Limbajul ne oferă fundamentul istoriei, planificării, controlului social.
Totuși, odată cu limbajul vin zvonurile, minciunile, propaganda,
stereotipurile și regulile coercitive. Remarcabilul nostru geniu creativ
duce la o literatură excelentă, la muzică, știință și invenții precum
calculatorul și internetul. Totuși, aceeași creativitate poate fi perver-
tită ducând la inventarea unor camere de tortură și a unor tactici
de tortură, la ideologii paranoice și la sistemul nazist eficient de
ucidere în masă. Fiecare dintre atributele noastre speciale conține
posibilitatea opusului său negativ, ca în dihotomiile iubire-ură; mân-
drie-aroganță; stimă de sine-scârbă de sine.2
Nevoia umană fundamentală de a aparține unui grup vine din
dorința de a ne asocia cu alții, de a coopera, de a accepta normele
de grup. Totuși, experimentul Stanford arată că nevoia de a aparține
unui grup poate fi, de asemenea, pervertită în conformism exce-
siv, complianță și ostilitate în grup versus în afara grupului. Nevoile
de autonomie și control, forțele centrale orientate spre autodirec-
ționare și planificare pot fi pervertite într-un exercițiu excesiv al pu-
terii de a-i domina pe alții sau în neajutorare învățată.
Să luăm în considerare trei astfel de nevoi care pot lovi în am-
bele direcții. Mai întâi, nevoile de consistență și raționalitate con-
feră o direcție plină de sens vieții noastre. Totuși, angajamentele
disonante ne forțează să onorăm și să raționalizăm decizii greșite,
cum ar fi faptul că deținuții au rămas când ar fi trebuit să plece și
că gardienii își justificau abuzurile. în al doilea rând, nevoile de a
ne cunoaște și de a ne înțelege mediul și relația noastră cu el duc
la curiozitate, descoperiri științifice, filosofie, științe umane și artă.
Dar un mediu capricios și arbitrar care nu are sens poate perverti
aceste nevoi de bază și poate duce la frustrare și autoizolare (cum
342 EFECTUL LUCIFER

s-a întâmplat cu deținuții noștri). Și, în final, nevoia de stimulare
îndeamnă la explorări și riscuri aventuroase, dar ne poate face vul-
nerabili la plictiseală când ne aflăm în situații statice. Plictiseala, la
rândul ei, poate deveni un factor motivant puternic al acțiunilor,
precum cele care i-au determinat pe gardienii din tura de noapte
din experimentul Stanford să se distreze.
Totuși, permiteți-mi să clarific un punct: a înțelege „de ce" s-a
făcut ce s-a făcut nu scuză „ce" s-a făcut. Analiza psihologică nu
este o „știință a scuzelor". Indivizii și grupurile care se poartă imo-
ral sau ilegal trebuie să devină responsabile din punct de vedere
legal pentru complicitatea și crimele lor. Totuși, pentru a determina
severitatea pedepsei, trebuie luați în considerare factorii situaționali
și sistemici care au cauzat acest comportament.3
în următoarele două capitole vom trece dincolo de experimen-
tul Stanford pentru a revedea un corp larg de cercetări psiholo-
gice care completează și extinde afirmațiile făcute până acum despre
puterea forțelor situaționale în modelarea gândirii și acțiunii umane,
înainte de a merge mai departe, trebuie să ne întoarcem pentru a
rezolva câteva probleme finale, critice, ridicate de acest experiment.
Mai întâi, și cel mai important, a meritat atâta suferință? Fără în-
doială că oamenii au suferit în timpul acestui experiment. Cei care
i-au făcut să sufere au recunoscut că au depășit cerințele rolului
lor pentru a produce durere și umilință celorlalți. De aceea, etica
acestei cercetări și a altora similare trebuie analizată cu grijă.
Virtuțile, așa cum a arătat Dante în Infernul, nu înseamnă doar
abținerea de la păcat; ele necesită acțiune. Aici voi discuta despre
modul în care a acționat în experimentul Stanford paralizia repre-
zentată de inacțiune. în următorul capitol voi lua în considerare im-
plicațiile mai largi ale eșecului de a acționa în societate, ca atunci
când spectatorii pasivi nu intervin, deși este nevoie de ajutorul lor.
Pe lângă faptul că ne vom ocupa de erorile etice ale omisiunii
și de etica absolută, trebuie să ne concentrăm în profunzime asu-
pra eticii relative care ghidează cele mai multe cercetări științifice.
Un echilibru central în ecuația eticii relative ne impune să punem
în balanță durerea și câștigul. Durerea îndurată de participanții la
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 343

acest experiment a fost depășită de câștigul obținut de știință și de
societate, câștig generat de cercetare? Cu alte cuvinte, scopurile
științifice justifică mijloacele experimentale? Deși au existat multe
consecințe pozitive care au decurs din studiu, cititorul va trebui să
hotărască singur dacă studiul ar fi trebuit efectuat sau nu.
Cercetarea care provoacă rațiunea dă naștere altor cercetări și
invită la extrapolare, așa cum a făcut experimentul Stanford. După
ce vom reflecta asupra eticii experimentului Stanford, vom reve-
dea pe scurt câteva dintre urmările și aplicațiile lui, care oferă un
context mai larg pentru a-i evalua semnificația.
reflecții etice asupra
experimentului stanford
Studiul acesta a fost lipsit de etică? în multe feluri, răspunsul
trebuie să fie cu siguranță „da". Totuși, există și alte moduri de
a vedea această cercetare, care oferă un rezonabil „nu". înainte
de a analiza dovezile acestei retrospective care susțin ambele va-
riante, trebuie să clarific de ce discut aceste probleme la câteva
decenii după ce studiul s-a terminat. Cum mi-am concentrat aten-
ția asupra acestor probleme etice, cred că pot oferi o perspectivă
mai largă decât se obișnuiește în această discuție. Alți cercetători
pot beneficia prin faptul că vor evita capcane similare, dacă devin
conștienți de anumite semnale de alarmă subtile și dacă vor avea
o senzitivitate mai mare față de problemele etice subliniate de ex-
perimentul Stanford. Fără a deveni defensiv sau a raționaliza rolul
meu în acest studiu, voi folosi această cercetare ca pe un vehicul
pentru a sublinia complexitatea judecăților etice implicate în cer-
cetările care presupun intervenția în funcționarea umană. Mai întâi,
să luăm în considerare categoria eticii intervenției. Acest lucru va
oferi un fundament pentru compararea eticii absolute cu etica re-
lativă care ghidează cercetarea experimentală.
344 EFECTUL LUCIFER

Etica intervenției
Fiecare act de intervenție în viața unui individ, a unui grup sau
a unui mediu este o problemă de etică (terapeutul radical R.D. Laing
ar spune că este o „decizie politică"). Următoarele grupuri împăr-
tășesc obiective comune: terapeuți, chirurgi, consilieri, cercetători
experimentali, educatori, arhitecți urbaniști, asistenți de sănătate pu-
blică, reformatori sociali, lideri de culte, vânzători de mașini la mâna
a doua și părinții noștri. Toți subscriu la unul dintre aceste obiec-
tive: tratament, modificarea comportamentului, recomandări pen-
tru acțiune, pregătire, predare, alterarea minții, control, schimbare,
alocație monetară, construcție sau disciplină – în total, diferite forme
de intervenție care ne afectează direct viețile sau o fac indirect, prin
schimbarea mediului.
Toți agenții intervenției au tendința, inițial, de a aduce benefi-
cii țintei schimbării și/sau societății. Totuși, valorile lor subiective sunt
cele care determină proporția costur^eneficii și ridică probleme
etice critice pe care trebuie să le analizăm. Considerăm ca de la
sine înțeleasă valoarea influențelor puternice de socializare pe care
părinții le exercită asupra copiilor, pentru a-i modela după imagi-
nea lor și spre un ideal impus din punct de vedere social, politic și
religios. Ar trebui să ne pese că părinții procedează astfel fără să
obțină consimțământul informat al copiilor? Pare o întrebare inutilă,
până când ne gândim la părinții care ajută la îndoctrinarea copiilor
în grupuri de ură, precum Klu Klux Klan, culte distructive, celule
teroriste sau prostituție.
Pentru a clarifica problema, „drepturile parentale" nu sunt de
obicei puse sub semnul întrebării – nici măcar atunci când părinții
îi învață pe copii intoleranța și prejudecata -, cu excepția cazurilor
în care părinții sunt excesiv de abuzivi în a obține ce vor. Dar ce
putem spune despre cazul următor, al unui tată care voia ca fiul
său să fie mai patriot, un scop altminteri rezonabil în aproape toate
societățile? Tatăl în chestiune a scris unui medic care dădea sfa-
turi într-o revistă distribuită la scară națională.
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 345

„îmi iubesc țara și vreau ca băiatul meu să o iubească și el. Este
bine să-i vorbesc despre asta în timp ce doarme – nu mare lucru,
doar niște chestiuni patriotice?"
La un nivel, tatăl întreabă dacă tactica sa va da roade; există
dovezi că învățarea în somn poate fi eficientă în livrarea unor ast-
fel de mesaje persuasive situate sub pragul conștienței. (Răspunsul
este că nu există dovezi în acest sens.) La alt nivel, tatăl ridică pro-
blema etică: este etic ca el să-și îndoctrineze copilul lipsit de apărare
în acest mod? Ar fi etic dacă ar face astfel când copilul este treaz
sau dacă ar folosi stimulente financiare sau aprobare socială în locul
tehnicii sale dubioase? Scopul său sau mijloacele pot părea cuiva
ofensatoare din punct de vedere etic? Ar fi preferabil pentru acest
tată anxios să se bazeze pe dispozitive de îndoctrinare mai subtile,
care sunt deghizate sub numele „educație" la școală: steagul națio-
nal, fotografiile liderilor naționali, emblemele naționale, rugăciunile,
obligația de a citi povești istorice, cărți de geografie și cărți despre
probleme civice, care oferă deseori o perspectivă plină de preju-
decăți asupra istoriei și sunt elaborate de fiecare societate ca pro-
pagandă educațională pentru a menține starea de fapt? Ideea este
că trebuie să ne amplificăm senzitivitatea colectivă față de seria largă
de situații zilnice în care intervențiile au loc ca un proces „natural"
al vieții sociale și în care violarea eticii nu este observată din cauza
prezenței sale prevalente și insidioase.
Etica absolută
De dragul conciziei, putem spune că etica poate fi împărțită în
două tipuri: „absolută" și „relativă". Când comportamentul este
ghidat de standardele eticii absolute, poate fi postulat un principiu
moral de ordin înalt care este invariabil în legătură cu condițiile de
aplicabilitate – timp, situații, persoane și oportunități. O astfel de
etică absolută este încorporată în codurile comunitare de compor-
tament. Aceste coduri se bazează deseori pe aderența la un set de
principii explicite, precum cele Zece Porunci sau Carta drepturilor
346 EFECTUL LUCIFER

omului. O astfel de etică absolută nu permite nici un grad de liber-
tate care ar putea justifica mijloacele pentru un scop sau circum-
stanțele menite să justifice anumite cazuri în care principiile sunt
suspendate sau aplicate într-o formă alterată. La extrem, nici un fel
de circumstanțe nu pot justifica o abrogare a standardului etic.
Un standard al eticii absolute postulează că viața umană este
sacră și de aceea nu trebuie în nici un chip să fie înjosită, oricât de
neintenționat. în cazul cercetării, nu există justificare pentru un ex-
periment care induce suferință oamenilor. Dintr-o astfel de poziție,
este rezonabil să susținem că nu trebuie condusă nici o cercetare,
în psihologie sau medicină, care afectează integritatea biologică sau
psihologică a unei ființe umane, indiferent de beneficiul care ar putea
sau care va exista cu siguranță pentru societate în ansamblu.
Cei care adoptă această perspectivă susțin că, deși acțiunile care
provoacă suferință sunt conduse în numele științei, de dragul
cunoașterii, al „securității naționale" sau al oricărei alte abstracțiuni,
ele sunt non-etice. în psihologie, cei care aderă la tradiția umanistă
au fost cei mai vehemenți când au spus că grija fundamentală pen-
tru demnitatea umană trebuie să aibă precedență asupra scopu-
rilor disciplinei, și anume să prezică și să controleze comportamentul.
Experimentul Stanford a fost complet non-etic
Pe baza unei astfel de etici absolute, experimentul Stanford tre-
buie judecat ca fiind non-etic pentru că oamenii au suferit o an-
goasă considerabilă. Ei au suferit mult mai mult decât ar fi putut
anticipa atunci când s-au oferit voluntari pentru un studiu privind
„viața în închisoare", efectuat la o universitate de prestigiu. Mai
mult, suferința a crescut în amploare cu timpul și a dus la reacții
extreme de stres și emoționale, astfel încât cinci dintre tinerii deținuți
inițial sănătoși au fost eliberați mai devreme.
Și gardienii au suferit când și-au dat seama ce au făcut sub pro-
tecția rolului lor și în spatele ochelarilor de soare care induc ano-
nimatul. Ei au putut vedea și auzi durerea și umilința cauzate
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 347

colegilor studenți, care nu făcuseră nimic pentru a merita o astfel
de brutalitate. Abuzul lor este mult mai intens decât tulburările trăite
de participanții la cercetarea clasică a lui Milgram privind „obediența
oarbă față de autoritate", pe care o vom revedea în profunzime în
următorul capitol4. Această cercetare a fost etichetată drept non-etică
pentru că participanții și-au putut imagina durerea pe care credeau
că o provoacă aplicând șocuri electrice unei victime, „studentul".5
Dar când studiul s-a încheiat, ei și-au dat seama că „victima" era
de fapt un complice care nu era rănit, ci doar se prefăcea. Tulbu-
rarea lor venea din conștientizarea a ceea ce ar fi putut face dacă
șocurile electrice ar fi fost adevărate. în schimb, tulburarea gardie-
nilor noștri a derivat din conștientizarea faptului că „șocurile" apli-
cate deținuților erau adevărate, directe și continue.
O trăsătură suplimentară a studiului care l-ar califica drept
non-etic a fost faptul că nu le-am spus nimic despre natura ares-
tărilor studenților desemnați în rolul de deținuți sau părinților lor,
aceștia fiind luați prin surprindere de această intruziune neașteptată
în ziua lor de duminică. De asemenea, am fost vinovați de manipu-
larea părinților, făcându-i să creadă că situația fiilor lor nu era atât
de rea, prin diferite proceduri de înșelare și control inaugurate în
seara de vizită. Dacă vă amintiți, ne făceam griji că părinții își vor
lua fiii acasă dacă și-ar fi dat seama de natura abuzivă a închisorii
simulate. Pentru a împiedica această acțiune ce ar fi încheiat stu-
diul, am dat un „spectacol" pentru ei. Am făcut asta nu numai pen-
tru a păstra închisoarea intactă, ci și ca ingredient de bază pentru
simularea noastră, pentru că astfel de înșelătorii sunt obișnuite în
multe sisteme aflate sub investigarea unor comitete de supraveghere.
Scoțând covorul roșu care arată bine, managerii sistemului contra-
carează plângerile și grijile legate de aspectele negative ale situației.
Alt motiv pentru care experimentul Stanford este considerat
non-etic este faptul că nu am încheiat studiul mai devreme. Ar fi
trebuit să-l închei după ce al doilea deținut a suferit o tulburare
severă de stres în ziua a treia. Asta ar fi trebuit să fie o dovadă su-
ficientă că Doug-8612 nu simulase reacția emoțională și căderea
nervoasă din ziua precedentă. Ar fi trebuit să ne oprim după ce
348 EFECTUL LUCIFER

următorii deținuți au suferit tulburări de stres. Dar nu am făcut
asta. Poate că aș fi terminat studiul duminică, la sfârșitul unei săp-
tămâni întregi, ca o „încheiere naturală", dacă intervenția Christi-
nei Maslach nu ar fi forțat sfârșitul prematur. Poate aș fi încheiat
studiul după o săptămână pentru că eu și mica mea echipă for-
mată din Curt Banks și David Jaffe eram epuizați de lucrul zilnic
cu logistica și de nevoia de a controla abuzul din ce în ce mai ex-
tins al gardienilor.
Restrospectiv, cred că motivul principal pentru care nu am înche-
iat studiul mai curând, când a început să-mi scape din mână, a re-
zultat din conflictul creat în mine de rolurile mele duale, de investigator
principal, și astfel păstrător al eticii experimentului, și de intendent
al închisorii, dornic de a menține integritatea și stabilitatea închiso-
rii mele, cu orice preț. Aș vrea să cred că dacă altcineva ar fi jucat
rolul de intendent aș fi văzut lumina și aș fi suflat din fluier mai de-
vreme. Acum îmi dau seama că ar fi trebuit să existe cineva cu au-
toritate deasupra mea, cineva care să supravegheze experimentul.
Totuși, nici Comitetul pentru Cercetări pe Subiecți Umani și nici
eu nu ne-am gândit că era necesară o astfel de autoritate externă
într-un experiment în care studenții aveau libertatea de a rămâne
sau de a pleca oricând. înainte de experiment, era vorba doar ca
niște „tineri să se joace de-a hoții și vardiștii" și era greu de ima-
ginat ce se va întâmpla peste câteva zile. Ar fi fost bine să fi avut
o perspectivă în avans a ceea ce urma să se întâmple.
Sunt sigur că dacă acest experiment ar fi fost efectuat în epoci
mai recente, studenții și părinții lor ne-arfi dat în judecată pe mine
și universitatea. Dar în anii șaptezeci societatea era mai puțin liti-
gioasă. Nu s-au depus plângeri legale și au existat doar câteva ata-
curi privind etica acestei cercetări, atacuri declanșate de colegi.6
într-adevăr, eu am cerut o evaluare etică postexperiment realizată
de Asociația Psihologilor Americani în iulie 1973, care a stabilit că
au fost urmate liniile directoare etice existente.
Totuși, mă simt responsabil pentru că am creat o instituție care
a permis comiterea unor astfel de abuzuri în contextul „psiholo-
giei detenției". Experimentul a reușit prea bine în simularea a ceea
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 349

1
ce este mai râu în închisorile adevărate, dar descoperirile s-au făcut
cu prețul suferinței umane. îmi pare rău pentru asta și până în ziua
de astăzi îmi cer scuze că am contribuit la acest fapt inuman.
Etica relativă
Cele mai multe cercetări urmează un model etic utilitar. Când
un principiu etic admite aplicații contingente, standardul lui este
unul relativ și atunci trebuie judecat după criterii pragmatice, cân-
tărite conform unor principii utilitare. Evident că această cercetare
a fost ghidată de un astfel de model, așa cum se întâmplă cu cele
mai multe experimente psihologice. Dar care elemente sunt luate
în considerare în ecuația costuri-câștiguri? Cum sunt cântărite pro-
porțional pierderea și câștigul? Cine hotărăște dacă câștigul este
mai mare decât pierderea? Acestea sunt unele dintre întrebările
care trebuie puse dacă o poziție a eticii relative poate fi conside-
rată etică în general.
Unele soluții sunt oferite pe baza înțelepciunii convenționale,
adică a stării prezente a cunoștințelor relevante, a precedentelor
în cazuri similare, a consensului social, a valorilor și senzitivității cer-
cetătorului individual și a nivelului de conștiință a unei societăți date,
într-o anumită epocă. Institutele de cercetare, agențiile de finan-
țare și guvernele stabilesc, de asemenea, linii directoare stricte și
restricții pentru orice tip de cercetare medicală și non-medicală.
lată care este nucleul dilemei etice pentru specialiștii în științele
sociale: un anumit cercetător poate crea un echilibru între ce crede
că este necesar pentru realizarea unei cercetări utile din punct de
vedere social sau teoretic și ceea ce este considerat necesar pen-
tru bunăstarea și demnitatea participanților la cercetare? Cum pre-
judecățile pro domo ale cercetătorilor îi pot împinge mai aproape
de primul punct decât de al doilea, referenții externi, în special cei
care oferă burse și comisiile instituțiilor, trebuie să acționeze ca
avocați pentru participanții relativ lipsiți de putere. Ei trebuie să
acționeze, de asemenea, în interesul „științei" și „societății" când
356 EFECTUL LUCIFER

determină dacă și în ce grad pot fi permise într-un experiment ex-
citația emoțională, înșelarea sau alte stări neplăcute. Ei operează
pe baza presupunerii că orice impact negativ al unor astfel de pro-
ceduri este trecător și nu durează dincolo de limitele experimen-
tului. Să luăm acum în considerare modul în care au fost slujite
aceste interese opuse în experimentul Stanford.
Din partea relativistă a argumentului etic, putem fi mulțumiți
că experimentul Stanford nu a fost non-etic datorită următoarelor:
consiliul legal al universității a fost consultat, a emis o declarație
formală de „consimțământ informat" și ne-a arătat care sunt cerin-
țele privind munca, siguranța și asigurările pe care trebuie să le
satisfacem pentru ca experimentul să fie aprobat. Declarația de
„consimțământ informat" semnată de fiecare participant preciza
că în timpul experimentului va exista o invadare a intimității; deținuții
vor avea o dietă minimală, vor pierde unele dintre drepturile lor ci-
vile și vor fi hărțuiți. De la toți se aștepta să-și onoreze contractul
de două săptămâni cât mai bine posibil. Departamentul de sănătate
a studenților a fost alertat despre studiul nostru și au fost făcute
aranjamente pentru eventualele îngrijiri medicale de care ar putea
avea nevoie subiecții. S-a cerut și s-a primit aprobarea oficială în scris
de la agenția care a sponsorizat cercetarea, The Group Effectiveness
Branch of the Office of Naval Research (ONR), Departamentul de
psihologie de la Stanford și Instituțional Review Board.7
în afară de faptul că subiecții au fost arestați de poliție, partici-
panții nu au fost păcăliți. Mai mult, împreună cu echipa mea le-am
amintit în mod repetat gardienilor să nu-i abuzeze fizic pe deținuți,
individual sau colectiv. Totuși, nu am menționat și abuzul psihologic.
Alt factor care complică stabilirea eticii acestui studiu este fap-
tul că închisoarea noastră a fost deschisă inspecției unor persoane
din afară care ar fi trebuit să apere drepturile participanților. închi-
puiți-vă că sunteți un deținut care suferă în acest context. Dacă ați
fi deținut în închisoarea noastră, cine ați vrea să vă sprijine? Cine
ar fi apăsat butonul „Ieșire" pentru dumneavoastră, dacă nu ați fi
putut face acest lucru singur? Preotul/capelanul închisorii, care v-a
văzut plângând? Nici gând. Mama sau tata, prietenii, familia?
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 351

N-ar fi intervenit ei după ce ar fi observat că starea dumneavoastră
se deteriora? în cazul nostru, nimeni nu a făcut asta. Poate că ajuto-
rul ar fi venit de la unul dintre numeroșii psihologi, absolvenți, se-
cretare sau alți membri ai departamentului de psihologie, dintre
care unii au vizionat înregistrări video ale unor părți ale studiului
sau au făcut parte din comisia de audiere ori au vorbit cu parti-
cipanții în timpul interviurilor sau când se aflau în depozit, din cauza
temerilor noastre privind „pătrunderea prin efracție". Nici un aju-
tor nu a venit însă de la aceste surse.
Așa cum am observat mai devreme, fiecare dintre acești spec-
tatori a jucat un rol pasiv. Toți au acceptat felul în care eu am pre-
zentat situația, lucru care i-a orbit în legătură cu imaginea reală.
Ei au intelectualizat pentru că simularea părea reală, datorită rea-
lismului jocului de rol sau pentru că s-au concentrat doar pe amă-
nuntele experimentului. Mai mult, spectatorii nu au văzut abuzurile
mai grave pe măsură ce se desfășurau și nici participanții nu au fost
dispuși să le dezvăluie celor din afară, nici măcar prietenilor apropiați
și familiei. Erau motivați probabil de jenă, mândrie sau un simț al „mas-
culinității". Mulți au venit, au privit, dar nu au văzut, apoi au plecat.
în sfârșit, lucrul bun pe care l-am făcut a fost raportul exten-
siv, nu doar timp de trei ore după terminarea experimentului, ci și
cu alte ocazii, când mulți participanți s-au întors pentru a revedea
înregistrări și fotografii făcute în timpul studiului. Am păstrat con-
tactul cu cei mai mulți dintre participanți câțiva ani după încheie-
rea experimentului și le-am trimis copii ale articolelor, mărturia mea
în fața Congresului, articole din ziare și notițe privind emisiunile
de televiziune legate de experimentul Stanford. De-a lungul ani-
lor, aproximativ șase dintre participanți m-au însoțit la unele emi-
siuni pe posturi naționale. Mai păstrez încă legătura cu unii dintre
ei chiar și acum, după treizeci de ani.
Lucrul important legat de sesiunile de raport a fost că ele au
dat participanților ocazia să-și exprime deschis sentimentele și să
capete o înțelegere în privința lor și a comportamentului lor neo-
bișnuit dintr-o situație nouă. Metoda noastră a fost o formă de „ra-
port de informare"8 în care am arătat clar că unele efecte și credințe
68 EFECTUL LUCIFER

elaborate într-un experiment pot dura dincolo de limitele experi-
mentului. Am explicat motivele pentru care nu s-a întâmplat ast-
fel în cazul acesta special. Am subliniat că ceea ce au făcut ei a
fost un diagnostic al naturii negative a situației din închisoare create
de noi pentru ei și nu un diagnostic al personalităților lor. Le-am
amintit că au fost selectați cu grijă tocmai pentru că erau normali
și sănătoși și că li s-a atribuit întâmplător unul sau altul dintre cele
două roluri. Nu au adus în cadrul experimentului nici o patologie;
mai degrabă locul a stimulat diferite patologii. în plus, i-am infor-
mat că, la rândul lor, colegii au făcut exact ce a făcut fiecare deținut.
Același lucru a fost valabil pentru majoritatea gardienilor, care uneori
au fost abuzivi cu deținuții. Ei s-au comportat în cadrul rolului exact
cum au făcut colegii lor de tură.
De asemenea, am încercat să fac din sesiunea de informare o
lecție despre „educația morală", discutând în mod explicit conflic-
tele morale cu care ne-am confruntat în timpul studiului. Teoreti-
cianul pionier în dezvoltarea morală, Larry Kohlberg, a afirmat că
astfel de discuții în contextul conflictului moral reprezintă princi-
palul sau chiar singurul mod prin care se poate amplifica nivelul
individual de dezvoltare morală.9
Să ne amintim că datele din lista de adjective referitoare la dis-
poziție au arătat că atât deținuții, cât și gardienii s-au întors la o
stare emoțională mai echilibrată după sesiunea de informare și
au atins niveluri comparabile cu starea emoțională de la începu-
tul studiului.
Durata relativ scurtă a impactului negativ al acestei experiențe
intense asupra participanților poate fi pusă pe seama a trei fac-
tori: mai întâi, acești tineri aveau un fundament psihologic și per-
sonal solid la care să se întoarcă după terminarea studiului. Apoi,
experiența a fost unică și limitată la acea perioadă, la acel context
și la acel scenariu, toate fiind apoi lăsate în urmă, ca „aventura lor
în experimentul Stanford", fără a mai fi reactivate în viitor. în al
treilea rând, sesiunea detaliată de raport a arătat că deținuții și gar-
dienii nu sunt responsabili pentru că s-au purtat rău și a identifi-
cat trăsăturile situației care i-au influențat.
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 353

Consecințe pozitive asupra participanților
în relatările tradiționale ale eticii relative a cercetării, pentru ca
o cercetare să fie aprobată, trebuie ca beneficiile aduse științei și/sau
societății să fie mai mari decât costurile plătite de participanți. Deși
un astfel de raport câștig/costuri pare corect, vreau să pun la în-
doială această metodă de aprobare. Costurile plătite de participanți
(„subiecți" în zilele apuse ale experimentului Stanford) au fost reale,
imediate și tangibile. în schimb, câștigurile anticipate atunci când
studiul a fost elaborat sau aprobat erau doar probabile, îndepărtate
și era posibil să nu se înregistreze niciodată. Multe cercetări pro-
mițătoare nu obțin rezultate semnificative și de aceea nu sunt date
publicității și nu circulă în comunitatea științifică. Chiar și datele
semnificative publicate pot să nu fie transpuse în practică, iar prac-
tica poate să nu se dovedească a fi fezabilă atunci când este mă-
surată în funcție de nivelul beneficiilor sociale. Pe de altă parte,
unele cercetări simple care nu prezentau vreo aplicație evidentă
atunci când au fost concepute s-au dovedit a avea aplicații im-
portante. De exemplu, cercetarea privind condiționarea sistemu-
lui nervos autonom a dus direct la folosirea biofeedback-ului ca
ajutor terapeutic în sănătate.10 Mai mult, majoritatea cercetătorilor
au dovedit puțin interes sau talent pentru „ingineria" aplicării des-
coperirilor lor în domenii personale și sociale. în ansamblu, aceste
critici susțin că partea referitoare la „câștig" a ecuației eticii cerce-
tării poate să nu existe în principiu sau în practică, în timp ce par-
tea dureroasă rămâne o pierdere clară pentru participanți și pentru
societate.
De asemenea, din ecuația etică lipsește preocuparea pentru
câștigul net al participanților. Beneficiază ei în vreun fel din faptul
că au făcut parte dintr-un anumit proiect de cercetare? De exem-
plu, remunerația lor financiară compensează tulburarea trăită pen-
tru că au luat parte la o cercetare medicală ce studiază aspecte ale
durerii? Oamenii valorizează cunoașterea pe care o obțin ca par-
ticipanți la cercetare? Rapoartele de informare adecvate și deta-
liate sunt esențiale pentru realizarea acestui obiectiv secundar al
354 EFECTUL LUCIFER

cercetării cu subiecți umani. (Pentru un exemplu referitor la modul
în care poate fi obținut acest lucru într-unui dintre experimentele
mele despre psihopatologia indusă, vezi notele.11) Dar astfel de
câștiguri nu pot fi presupuse; ele trebuie demonstrate empiric, ca
rezultate ale unui studiu condus cu conștiința „eticii sale îndoiel-
nice". La fel de absentă din majoritatea discuțiilor privind etica este
obligația ce revine cercetătorilor de a se angaja într-un tip special
de activism social care face ca studiul lor să fie util domeniului stu-
diat și să vizeze dezvoltarea societății.
Aș vrea să echilibrez un pic balanța etică a experimentului Stan-
ford, observând mai întâi câteva dintre profiturile remarcabile pe
care el le-a adus participanților și echipei. Apoi voi sublinia activis-
mul social în care m-am angajat în ultimele trei decenii, pentru a
mă asigura că valoarea acestui experiment a fost înțeleasă deplin.
Câștiguri personale neașteptate aduse
participanților și echipei din cadrul
experimentului Stanford
Acest studiu care a exercitat un impact durabil asupra unora
dintre participanți și asupra echipei de cercetare a avut efecte pozi-
tive neașteptate. în general, în evaluările ulterioare (trimise de acasă,
la momente diferite după terminarea studiului), cei mai mulți din-
tre participanți au spus că a fost o experiență personală valoroasă.
Aceste efecte pozitive au echilibrat într-o anumită măsură efectele
negative ale experienței, căci am observat că nici unul dintre par-
ticipanți nu a mai dorit să se ofere voluntar într-un studiu similar.
Să examinăm câteva dintre efectele pozitive ale experimentului Stan-
ford, extrase din evaluările participanților.
Doug, deținutul 8612, un lider al revoltei din închisoare, a fost
primul care a suferit o reacție emoțională severă de stres. Acest
fapt ne-a obligat să-l eliberăm după doar treizeci și șase de ore.
Experiența a fost tulburătoare pentru el, așa cum a spus într-un
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 361

interviu în timp ce se filma documentarul nostru. Furie tăcută: ex-
perimentul Stanford.
„Ca experiență a fost unic, nu am țipat așa de tare niciodată
în viața mea. Mi-am pierdut controlul, atât asupra situației, cât și
asupra sentimentelor mele. Poate că am avut mereu probleme cu
piederea controlului. Voiam să mă înțeleg pe mine, așa că am stu-
diat psihologia (după experimentul Stanford). 0 să studiez psiho-
logia și o să aflu ce resorturi animă o persoană, ca să nu mă mai
tem atât de mult de necunoscut."'2
într-o evaluare ulterioară pe care a completat-o la cinci ani
după terminarea studiului, Doug a afirmat că la început a simu-
lat o reacție de stres extrem pentru a fi eliberat, dar apoi rolul
l-a copleșit. „M-am gândit că singurul mod în care pot ieși din
experiment era să mă prefac bolnav, mai întâi fizic. Apoi, când
asta nu a mers, am simulat oboseala mentală. Totuși, energia nece-
sară pentru a ajunge în acea stare și simplul fapt că am putut fi
atât de tulburat m-au supărat cu adevărat." Cât de tulburat? El
a relatat că prietena lui i-a spus că era atât de tulburat și de iri-
tat, încât a vorbit încontinuu despre experiment două luni de la
terminarea lui.
Doug a obținut doctoratul în psihologie clinică, în parte pen-
tru a învăța cum să-și controleze mai bine emoțiile și comporta-
mentul. Disertația sa a fost despre rușine (a statutului de deținut)
și vină (a statutului de gardian), și-a făcut rezidențiatul la închi-
soarea San Quentin, nu într-o instituție medicală, și de peste două-
zeci de ani este psiholog criminalist în sistemele corecționale din
San Francisco și California. Mărturia sa emoționantă a dat numele
documentarului nostru. Furie tăcută, căci el a vorbit despre im-
pulsul sadic al gardienilor care trebuie ținut în șah, pentru că este
mereu prezent în situații cu diferențial de putere – gata să se ma-
nifeste, să explodeze, ca un fel de „furie tăcută". O parte a ca-
rierei lui Doug s-a concentrat asupra ajutorului oferit deținuților
pentru a-și putea păstra o urmă de demnitate în ciuda mediului
și gardienilor și deținuților pentru a coexista amiabil. Acesta este
un caz de efect negativ inițial puternic al experimentului Stanford
356 EFECTUL LUCIFER

care a fost transformat într-o cunoaștere cu consecințe durabile
pentru individ și societate. Același subiect al cercetării a suferit mult
și a câștigat mult.
Gardianul Hellmann, durul „John Wayne", a fost prezentat în
toate emisiunile televizate legate de studiu, pentru rolul său domi-
nant și pentru muncile și jocurile „diabolic de creative" pe care le-a
inventat pentru deținuți. Ne-am întâlnit de curând la o prelegere
pe care am ținut-o și mi-a mărturisit că, spre deosebire de cele cinci-
sprezece minute de celebritate ale lui Andy Warhol pe care le are
oricine în viață, studiul Stanford i-a oferit lui „cincisprezece minute
de infamie, permanent". Ca răspuns la rugămintea mea de a se gândi
dacă participarea sa a avut vreo consecință pozitivă în viața lui, mi-a
trimis o scrisoare:
Deceniile în care am purtat povara vieții l-au îmblânzit pe ado-
lescentul arogant și insensibil care eram în 1971. Dacă cineva mi-ar
fi spus că acțiunile mele i-au rănit pe deținuți, răspunsul meu pro-
babil ar fi fost că „ei sunt slabi și pămpălăi". Dar amintirea felu-
lui în care m-am cufundat atât de adânc în rol, încât am fost orb
la suferința celorlalți, îmi slujește astăzi drept poveste moralizatoare
și mă gândesc foarte atent la modul în care mă port cu oamenii.
De fapt, unii poate mă consideră mult prea sensibil pentru rolul
meu de proprietar de firmă, căci uneori ezit în a lua hotărârea, de
pildă, de a-i da afară pe angajații necorespunzători, de teamă că
ar fi o măsură prea dură pentru ei.13
Gardianul Vandy ne-a povestit despre ideile derivate din expe-
riența de lider dur al turei sale. într-o evaluare ulterioară ce a avut
loc la câteva luni după terminarea studiului, el ne-a spus:
„Bucuria mea de a-i hărțui și pedepsi pe deținuți era destul de
nenaturală, pentru că eu sunt înclinat să mă consider empatic cu
cei răniți, în special cu animalele. Cred că a fost un rezultat se-
cundar al libertății mele totale de a-i controla pe deținuți; am în-
ceput să fac abuz de autoritatea mea. Din această perspectivă.
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 363

am încercat să-mi dau seama când sunt dur sau autoritar și apoi
să mă corectez. Mi se pare mult mai simplu să examinez asta și
să-mi dau seama când mă port astfel. Acum, datorită capacității
mele de a înțelege mai bine, cred că am devenit mai puțin sever
și autoritar decât înainte de experiment."
Carlo Prescott, consultantul nostru, a fost eliberat de la San
Quentin cu șase luni înainte de implicarea sa în experimentul Stan-
ford. Fusese încarcerat în mai multe închisori din California, dar
și într-o instituție de corecție a tinerilor, timp de peste șaptespre-
zece ani din viață. Schimbările statutului său profesional și stima
de sine crescută care au rezultat din faptul că a predat împreună
cu mine la Stanford un curs despre psihologia detenției, dar și
contribuțiile sale la experimentul Stanford au avut consecințe salu-
tare pentru el. A obținut un post bun, ca gazdă a unei emisiuni
radio numite Colțul lui Carlo, la postul KGO din San Francisco,
unde le provoca ascultătorilor conștiința socială și oferea idei
pătrunzătoare privind tendințele rasiste și fasciste din Statele
Unite. A predat și alte cursuri la facultate, a ținut prelegeri, a
făcut muncă în folosul comunității, a depus mărturie în fața Con-
gresului, împreună cu mine, și în toți acești ani a fost un cetățean
model.
Craig Haney a absolvit Facultatea de Drept de la Universita-
tea Stanford și a obținut un doctorat la departamentul nostru de
psihologie. Este profesor la Universitatea din California, Santa
Cruz, unde predă cursuri de psihologie și drept și de psihologia
instituțiilor. Craig a devenit unul dintre consultanții naționali de
frunte privind condițiile din închisoare și unul dintre puținii experți
în psihologie care lucrează cu avocații ce-i reprezintă pe deținuți
în procesele împotriva guvernului Statelor Unite. A scris pe larg
și strălucit despre multe aspecte ale infracționalității, pedepsei,
execuției și corecției. Am colaborat la multe articole pentru cărți
și reviste de profil.14 Relatarea sa despre impactul pe care expe-
rimentul Stanford l-a avut asupra lui arată în mod clar valoarea
acestui experiment.
364 EFECTUL LUCIFER

Pentru mine, experimentul Stanford a fost o experiența for-
mativă, care mi-a determinat cariera. Tocmai terminasem al doi-
lea an de psihologie la Stanford, când împreună cu Phil Zimbardo
și Curtis Banks am început să planific această cercetare. Interesul
meu în a aplica psihologia socială pentru a investiga infracțiunile
și pedepsele tocmai începuse să se cristalizeze, cu binecuvânta-
rea și sprijinul lui Phil Zimbardo. […] Nu la mult timp după ce mi-am
terminat munca la experimentul Stanford am început să studiez
închisori adevărate și apoi m-am concentrat asupra istoriilor so-
ciale care au ajutat la modelarea vieții deținuților. Dar niciodată
nu am pierdut perspectiva asupra instituțiilor obținută din obser-
varea și evaluarea rezultatelor celor șase zile din închisoarea noastră
simulată.15
Christina Maslach, eroina experimentului Stanford, este acum
profesor de psihologie la Universitatea din California, Berkeley,
decan și profesorul anului distins de Fundația Carnegie. Implica-
rea ei scurtă, dar intensă, în experimentul Stanford a avut un im-
pact pozitiv asupra carierei sale, așa cum precizează într-o relatare
retrospectivă.16
Pentru mine, moștenirea importantă a experimentului Stan-
ford se concretizează în ceea ce am învățat din experiența per-
sonală și în modul în care acest lucru mi-a permis să-mi aduc
propriile contribuții profesionale la știința psihologiei. Lucrul prin-
cipal pe care l-am învățat a fost psihologia dezumanizării – cum
oameni în principiu buni pot ajunge să-i perceapă și să-i trateze
pe alții în moduri atât de rele; cât de ușor este pentru unii oa-
meni să-i trateze pe alții care depind de ajutorul sau bunăvoința
lor ca mai puțini umani, inferiori, nedemni de respect sau de egali-
tate. Această experiență m-a condus spre cercetarea de pionierat
privind surmenajul – riscurile psihologice ale activității de lucrător
în serviciile sociale cu consum emoțional mare, care-i fac pe oa-
meni inițial devotați și grijulii să-i dezumanizeze și să-i trateze prost
chiar pe cei pe care trebuie să-i ajute. Cercetarea mea a încercat
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 365

să elucideze cauzele și consecințele surmenajului într-o varietate
de situații ocupaționale; de asemenea, a încercat să aplice aceste
descoperiri la găsirea unor soluții practice. în plus, încurajez ana-
liza și schimbarea determinanților situaționali ai surmenajului, în
loc să mă concentrez asupra personalității lucrătorilor individuali.
Așa că implicarea mea în experimentul Stanford nu înseamnă doar
rolul pe care l-am avut în încheierea studiului mai devreme decât
era plănuit, ci și reușita de a începe un nou program de cerce-
tare inspirat de experiența mea personală în acest studiu cu ca-
racter unic.17
Aș adăuga că, spre deosebire de latura ce privește procesele
de dezindividualizare atât de intense în experimentul Stanford,
Christina a întreprins cercetări de pionierat în opusul lor, indivi-
dualizarea – modurile în care oamenii se străduiesc să devină
unici.18
Phil Zimbardo. Și am ajuns la mine. (Vezi notele pentru statu-
tul lui Curtis Banks și David Jaffe.19) Săptămâna experimentului Stan-
ford mi-a schimbat viața în multe feluri, atât profesional, cât și
personal. Rezultatele care pot fi etichetate drept consecințe pozi-
tive neașteptate create pentru mine de această experiență au fost
vaste. Cercetarea, viața la catedră și cea personală mi-au fost afec-
tate și am devenit un agent al schimbării sociale în îmbunătățirea
condițiilor din închisori și în reliefarea altor forme de abuz de pu-
tere instituțională.
în următoarele trei decenii, cercetările mele au fost stimulate
de o varietate de idei extrase din această închisoare simulată. Ele
m-au condus spre studiul timidității, al perspectivei temporale și al
nebuniei. De asemenea, mi-au schimbat felul de a preda. Vă rog
să-mi permiteți, în acest moment, să mă opresc puțin asupra aces-
tor trei linii de cercetare care se intersectează și asupra schimbărilor
în stilul de predare, determinate de experimentul Stanford. După
aceea voi arăta mai pe larg cum m-a ajutat experimentul să-mi
schimb viața personală.
360 EFECTUL LUCIFER

Timiditatea ca închisoare autoimpusă
„Ce alță temniță este atât de întunecată ca propria
inimă? Ce temnicer este atât de inexorabil ca propriul sine?"
NATHANIEL HAWTHORNE
în închisoarea nostră de la subsol, deținuții au renunțat la li-
bertățile lor de bază ca răspuns la controlul coercitiv al gardieni-
lor. Totuși, în viața reală de dincolo de laborator, mulți oameni
renunță voluntar la libertatea de vorbire, de acțiune și de asociere
fără ca niște gardieni să-i forțeze să facă asta. Ei l-au internalizat
pe gardian ca parte a imaginii lor despre sine; gardianul care limi-
tează opțiunile de spontaneitate, libertate și bucurie în viață. Pa-
radoxal, tot acești oameni și-au însușit imaginea deținutului pasiv
care consimte la aceste restricții autoimpuse asupra acțiunilor lor.
Orice acțiune care atrage atenția asupra propriei persoane îl ame-
nință cu umilirea, rușinea și respingerea socială potențială și deci
trebuie evitată. Ca răspuns la gardianul interior, șinele de deținut
se retrage din viață, se ascunde într-o celulă și alege siguranța în-
chisorii tăcute a timidității.
Elaborând această metaforă din experimentul Stanford, am ajuns
să mă gândesc la timiditate ca la o fobie socială care rupe legăturile
conexiunilor umane, făcându-i pe ceilalți oameni să pară ame-
nințători, nu prietenoși. în anul de după încheierea studiului legat
de închisoare am început o inițiativă majoră de cercetare, Proiec-
tul Stanford privind timiditatea, pentru a investiga cauzele, corelațiile
și consecințele timidității la adulți și adolescenți. A fost primul stu-
diu sistematic al timidității la adult; după ce am obținut suficiente
date am continuat să elaborez un program de tratare a timidității
într-o clinică pentru timiditate (1977). Funcționând continuu în tot
acest timp în comunitatea din Palo Alto, clinica a fost condusă de
dr Lynne Henderson și acum face parte din Școala Superioară de Psi-
hologie „Pacific". Principalul meu scop în tratarea și prevenirea ti-
midității a fost acela de a dezvolta mijloace care să-i ajute pe timizi
să se elibereze de închisorile lor tăcute, autoimpuse. Am făcut asta
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 367

în parte prin scrierea unor cărți de popularizare, pentru publicul
larg, despre cum se tratează timiditatea la adulți și copii.20 Aceste
activități constituie o compensație pentru detenția la care i-am supus
pe participanții la experimentul Stanford.
Prejudecăți legate de perspectiva temporală
„Oamenii de afară au tendința să trăiască privind
spre viitor. Pentru un deținut, viitorul este vag și abia
schițat. Trecutul este departe; oamenii nu mai scriu după
un timp. Prezentul este amplificat."
KEN WHAIEN, fost deținut și dramaturg2'
Senzația timpului a fost distorsionată în multe feluri în experi-
mentul Stanford. Pentru deținuți, ciclul de somn a fost tulburat de
trezirile forțate pentru numărătoare; erau mereu obosiți și epuiza-
rea a fost amplificată de exercițiile monotone și de sarcinile plicti-
sitoare atribuite. Simțul timpului le era afectat și de absența semnelor
exterioare de zi și noapte și de lipsa ceasurilor. (Absența ceasuri-
lor face parte din strategia cazinourilor, pentru a-i închide pe jucători
într-un prezent, îndepărtând orice referință la timp.) Așa cum am
observat în ultimul capitol, deținuții au amplificat concentrarea
pe prezentul îngrozitor, vorbind despre situația imediată și rareori
despre trecutul sau viitorul lor. Este interesant că după eliberarea
deținuților care au cedat nervos, cei rămași în detenție nu se refe-
reau aproape deloc la ei. Erau plecați și uitați, scoși din memoria
de scurtă durată.
în ceea ce privește echipa, și perspectiva noastră temporală a
fost distorsionată de turele lungi pe care a trebuit să le îndurăm,
de episoadele scurte de somn și de numeroasele probleme logis-
tice și tactice cu care a trebuit să ne confruntăm zi și noapte. Cred
că unele dintre judecățile noastre greșite se datorează, în parte, per-
spectivei temporale distorsionate. Aceste experiențe au dus la nevoia
mea de a înțelege cum este influențat comportamentul uman de
362 EFECTUL LUCIFER

senzația noastră temporală, modul în care separăm fluxul expe-
riențelor în categoriile temporale ale trecutului, prezentului și viito-
rului. Folosind observații, interviuri, experimente și studii interculturale
am aflat multe lucruri noi despre perspectiva temporală, lucruri care
mi-au permis să elaborez o unitate de măsură validă și de încredere
pentru aprecierea diferențelor individuale ale perspectivei temporale.22
Inventarul Zimbardo al Perspectivei Temporale (ZTPI) este folosit
de cercetători din toată lumea pentru a studia o mulțime de feno-
mene importante, precum prejudecățile în adoptarea deciziilor, boli,
stres, dependență, rezolvarea de probleme și multe alte fenomene
„amprentate temporal".
Viețile celor mai mulți oameni sunt controlate de folosirea exa-
gerată a unui singur cadru temporal – trecutul, prezentul sau viito-
rul – și sunt susținute de celelalte cadre pe care ar trebui să le
folosească într-un mod mai flexibil și mai echilibrat, în funcție de
cerințele unei situații specifice. Când avem de rezolvat ceva, atunci
este nevoie de disciplina asociată cu orientarea spre viitor. Când vrem
să stabilim legături cu familia și cu prietenii, trebuie să apelăm la
rădăcinile din trecut. Când vrem să ne bucurăm de plăcerile senzuale
ale vieții și când căutăm aventuri noi, orientarea spre prezent ne face
capabili de aceste lucruri. Mulți factori contribuie la faptul că oame-
nii sunt orientați în mod excesiv spre prezent – în mod hedonist sau
fatalist -, excesiv spre viitor sau excesiv spre trecut – în mod nega-
tiv sau pozitiv. Printre acești factori se numără influențele culturale,
educația, religia, clasa socială, modelarea din familie și experiențele
personale. Experimentul Stanford a arătat că perspectiva temporală
nu este doar o trăsătură personală sau un rezultat, ci poate fi mo-
dificată de experiențele din situațiile care o extind sau o contractă.
Studiul instituțiilor arată clar că perspectiva temporală joacă un
rol puternic și ascuns în modelarea minții celor care devin „institu-
ționalizați", în închisori, aziluri pentru bătrâni sau spitale. Rutinele
nesfârșite și activitățile zilnice nediferențiate creează o aparentă cir-
cularitate a timpului – el doar curge, neseparat în unități liniare sem-
nificative, ci concentric, ca și cum ar fi călătoria unei furnici pe o
bandă Mobius. Printre descoperirile sale privind semnificația detenției
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 363

în cazul fraților Soledad, George Jackson reflectează asupra tim-
pului și a distorsionării sale:
Timpul îmi scapă printre degete. […] Nu puteam scăpa de el nici
măcar noaptea. […] Zilele și chiar săptămânile se contopesc unele
cu altele, nesfârșite. Fiecare zi care vine și trece este exact ca aceea
care a trecut înaintea ei.23
Nebunia la oameni normali
„Știi ce ai făcut aici? (Sherlock Holmes îl întreabă pe
Sigmund Freud.) Ai reușit să preiei metodele mele – ob-
servația și inferența – și să le aplici la ceea ce se găsește
în interiorul capului unui subiect."
NICHOLAS MEYER, The Severi Percent Solution
Unul dintre cele mai dramatice rezultate ale experimentului Stan-
ford a fost modul în care mulți tineri sănătoși și normali au înce-
put să se comporte patologic într-o perioadă scurtă de timp. Cum
selecția noastră a eliminat așa-zisele „dispoziții premorbide" pree-
xistente ca factori cauzali, am vrut să înțeleg procesele prin care
au apărut simptome psihopatologice la oameni obișnuiți. Astfel,
pe lângă faptul că m-a stimulat să studiez timiditatea și perspec-
tiva temporală, experiența mea din experimentul Stanford a inițiat
o linie nouă de cercetare teoretică și experimentală despre modul
în care oamenii normali încep să „înnebunească".
Majoritatea lucrurilor pe care le știm despre funcționarea anormală
provin din analizele retrospective care încearcă să înțeleagă ce factori
ar fi putut cauza perturbarea mentală la o anumită persoană – cam
ca strategiile lui Sherlock Holmes de raționament inferențial, de la efecte
înapoi la cauze. în schimb, eu am încercat să elaborez un model care
se concentrează pe procesele implicate în dezvoltarea simptomelor
tulburării mentale, precum fobia și paranoia. Oamenii sunt motivați
să genereze explicații când percep că au fost încălcate anumite
364 EFECTUL LUCIFER

așteptări legate de funcționarea lor. Ei încearcă să înțeleagă ce a mers
prost când eșuează în situații academice, sociale, de afaceri, sportive
sau sexuale – în funcție de cât de importantă este discrepanța pen-
tru integritatea lor. Procesul rațional de căutare a semnificației este
distorsionat de prejudecăți cognitive care concentrează atenția asu-
pra categoriilor de explicații care nu sunt potrivite cu analiza curentă.
Astfel, folosirea în exces a unor explicații care se concentrează asu-
pra „oamenilor" ca fiind cauze ale reacțiilor proprii poate împinge
încercarea de găsire a unui sens spre dezvoltarea unor simptome carac-
teristice gândirii paranoice. în mod similar, explicațiile concentrate pe
„situații" ca fiind cauzele reacțiilor proprii pot distorsiona spre dezvol-
tarea de simptome tipice gândirii fobice.
Acest model nou al bazelor cognitive și sociale ale „nebuniei"
la oameni normali și sănătoși a fost validat de experimentele noas-
tre controlate din laborator. Am descoperit, de pildă, că simpto-
mele patologice pot apărea la o treime dintre participanții normali
în timpul procesului rațional de a înțelege sursele inexplicabile ale
excitației.24 De asemenea, am demonstrat că studenții cu auz nor-
mal, care au suferit o surzire parțială temporară prin sugestie hip-
notică, au început curând să gândească și să se poarte în moduri
paranoice, crezând că ceilalți le sunt ostili. Astfel, deficiențele de
auz nedetectate la bătrâni pot contribui la dezvoltarea unor tul-
burări paranoice; de aceea, pot fi prevenite sau tratate cu dispo-
zitive speciale pentru auz, nu cu psihoterapie sau instituționalizare.
Prin urmare, am susținut că semințele nebuniei pot fi plantate în
curtea oricui și vor crește ca răspuns la perturbările psihologice tre-
cătoare din decursul vieții. Trecerea de la un model medical restric-
tiv a! perturbărilor mentale la un model de sănătate publică încurajează
căutarea vectorilor situaționali care acționează în perturbările indi-
viduale și societate, în loc să limităm căutarea la interiorul capului
unui individ perturbat. Vom fi mai capabili să prevenim și să tratăm
nebunia/psihopatologia dacă facem astfel încât cunoașterea funda-
mentală privind procesele cognitive, sociale și culturale să contribuie
la mai buna înțelegere a mecanismelor implicate în transformarea
comportamentului normal într-unui disfuncțional.
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 365

Predare prin renunțare la putere
Conștiința ușurinței cu care am devenit o figură de putere
dominantă în experimentul Stanford m-a condus spre restruc-
turarea metodelor mele de predare: am oferit studenților mai
multă putere și am limitat rolul profesorului la experiența sa în
domeniu și nu la controlul social. Am instituit perioade de „des-
chidere" la începutul orei, în care studenții puteau critica orice
în privința cursului sau puteau face comentarii personale. Acest
lucru a evoluat spre buletine informative online în care studenții
erau încurajați să vorbească deschis despre aspectele pozitive și
negative ale cursului, în fiecare zi. De asemenea, am redus com-
petiția pentru note mari printre studenți prin faptul că nu am
dat note după un grafic bine determinat, ci prin elaborarea unor
standarde absolute care derivau din felul în care studenții stă-
pâneau criteriile de lucru, prin teste susținute cu un partener de
învățare și uneori chiar prin eliminarea completă a notării, la anu-
mite cursuri.25
Impactul personal al experimentului Stanford
în anul următor încheierii experimentului Stanford m-am căsă-
torit cu Christina Maslach (10 august 1972) la Memorial Church din
Stanford, acolo unde ne-am reînnoit și jurămintele maritale la ani-
versarea a douăzeci și cinci de ani de căsătorie, în prezența copii-
lor noștri. Această veritabilă eroină influențează pozitiv tot ce fac.
în relația cu ea am fost capabil să mai salvez încă o părticică de pa-
radis din infernul acelei experiențe din închisoare.
Alt impact personal pe care l-a avut acest studiu de o săptă-
mână a fost acela că am devenit un avocat al schimbării sociale
pe baza dovezilor oferite de cercetării, am promovat reforma în-
chisorilor și mi-am dedicat eforturile pentru a amplifica mesajul sem-
nificativ al experimentului Stanford. Să le revedem în detaliu.
72 EFECTUL LUCIFER

Maximizarea câștigului: răspândirea evangheliei
sociale
Deși experimentul Stanford mi-a modificat viața din multe puncte
de vedere, una dintre cele mai bruște schimbări a survenit atunci
când am fost invitat să apar în fața unui subcomitet al Congresu-
lui Statelor Unite: deodată mă transformasem dintr-un cercetător
teoretician într-un avocat al schimbării sociale. în audierile privind
reforma închisorilor (octombrie 1971), subcomitetul nu a vrut doar
o analiză, ci și recomandări pentru reformă. în declarația mea din
Raportul în fața Congresului, am susținut clar intervenția forului
legislativ în structura închisorii, pentru a aduce îmbunătățiri în situația
deținuților și în cea a personalului corecțional.26
Pledoaria mea a luat forma unui apel la conștientizarea nece-
sității încheierii „experimentului social" al închisorii pentru că, așa
cum arată rata mare de recidivism, experimentul a eșuat. Trebuie
să găsim motivul acestui eșec prin mai multe analize minuțioase
ale sistemului și să identificăm soluții alternative la încarcerare. De
asemenea, trebuie să înfrângem rezistența împotriva unei reforme
semnificative a închisorilor. A doua mea mărturie în fața unui sub-
comitet al Congresului ce privea detenția juvenilă (septembrie 1973)
m-a dus și mai departe spre a deveni un avocat social. Am prezen-
tat nouăsprezece recomandări pentru un tratament îmbunătățit al
infractorilor juvenili în detenție.27 Am fost bucuros să aflu că a fost
votată o nouă lege federală care, în parte, a fost inspirată de inter-
venția mea. Senatorul Birch Bayh, conducătorul acestei investigații,
a ajutat la introducerea în lege a regulii conform căreia, pentru a
preveni să fie abuzați, minorii din arestul premergător procesului
nu trebuie închiși alături de adulți în închisori federale. Experimen-
tul Stanford viza abuzurile cornișe împotriva minorilor în detenție
înainte de proces. (Desigur, am încurcat lucrurile prin audierea în
fața comisiei de eliberare condițioantă, ceea ce în realitate nu se
întâmplă decât după ce indiwffital este condamnat.)
Un impact legal puternic psicare experimentul Stanford l-a avut
asupra mea a derivat din participarea la procesul de la Curtea
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 367

federală Spain etal. vs Procunieretal. (1973). Cei șase deținuți din
San Quentin au fost izolați în carceră timp de peste trei ani pentru
așa-zisa lor implicare în uciderea unor gardieni și a unor deținuți in-
formatori în timpul tentativei de evadare a lui George Jackson, din
21 august 1971. Ca martor expert, am inspectat incinta și depen-
dințele din centrul de maximă securitate San Quentin și i-am intervie-
vat de câteva ori pe cei șase deținuți. Declarația și mărturia mea la
proces au conchis că acele condiții din închisoare – izolare involun-
tară, prelungită și indefinită în circumstanțe dezumanizante – consti-
tuie o „pedeapsă crudă și neobișnuită" și de aceea trebuie schimbate.
Curtea a ajuns la o concluzie similară. în plus, pe parcursul proce-
sului am fost psihologul expert al echipei de avocați ai reclamanților.
Toate activitățile în care m-am angajat după experimentul Stan-
ford au fost întreprinse cu simțul unei misiuni etice. Pentru a echi-
libra ecuația eticii relative, mi s-a părut că este necesar să compensez
durerea participanților la experimentul Stanford, maximizând câștigul
adus de această cercetare științei și societății. Eforturile mele sunt
rezumate într-un capitol scris în 1983, „Transformarea cercetării
experimentale într-o pledoarie pentru schimbare socială".28
Puterea mass-mediei și a imaginilor
Pentru că experimentul Stanford a fost o experiență atât de vizu-
ală, am folosit imaginile sale pentru a răspândi mesajul puterii si-
tuaționale. Mai întâi am creat un set de optzeci de diapozitive
sincronizate cu narațiunea mea înregistrată pe casetă audio (cu aju-
torul lui Gregory White, în 1972); ansamblul a fost distribuit în prin-
cipal profesorilor universitari, ca material auxiliar la prelegeri. Inventarea
dispozitivului video ne-a permis să transferăm aceste imagini și să
includem în prezentare înregistrări arhivate din timpul studiului, pre-
cum și alte filmări, declarații și povestiri înregistrate pe casetă audio.
Acest proiect a fost elaborat cu ajutorul unei echipe de studenți de
la Stanford conduse de Ken Munsen«/regizorul filmului Furie tăcută:
experimentul Stanford (1985). Recent a fost transferat în format DVD
368 EFECTUL LUCIFER

(cu asistența lui Scott Plous, 2004). Această prezentare de cincizeci
de minute are o calitate bună și este disponibilă în toată lumea. Ima-
ginile și acțiunea dramatică au făcut posibilă extinderea în conti-
nuare a ariei de răspândire a experimentului Stanford, prin includerea
unui segment din film în serialul de televiziune la dezvoltarea căruia
am contribuit, Discoveririg Psychology, anume The Power of the
Situation. Am putut prezenta imagini din experimentul Stanford în
manualele mele de introducere în psihologie, Psychology and Life
și Psychology: Core Concepts. Aceste imagini au fost încorporate
și în prelegerile mele despre psihologia răului susținute în fața unui
public format din studenți, profesioniști și profani.
Prima publicare a experimentului Stanford a avut loc în presa
națională, în New York Times Sunday Magazine (8 aprilie 1973),
în articolul „Mintea este un temnicer formidabil: o închisoare pirandelli-
ană". Prezentarea trebuia să ajungă dincolo de limitele academice
de audiență obișnuite pentru o asemenea cercetare experimentală,
în această publicație, forța ei a fost amplificată de includerea multor
imagini ilustrative. O relatare din revista Life (octombrie 1971), inti-
tulată „Aproape îi consideram pe deținuți vite", a atras și mai mult
atenția mass-mediei.
Natura vizuală a experimentului Stanford l-a făcut potrivit pen-
tru televiziune. Mai devreme am menționat că a fost prezentat la
doar câteva luni după încheiere în serialul Chronolog de ia NBC.29
Povestea ilustrată a experimentului Stanford a fost transmisă și în
cadrul emisiunii 60 de minute și într-un serial de la postul Natio-
nal Geographic.30 A fost prezentat și într-un program de televiziune
foarte bine realizat, „Experimente privind comportamentul
uman."31
Alte posibilități prin care am încercat în mod activ să extind im-
pactul studiului includ următoarele:
• prezentarea studiului unor grupuri compuse din profani, mi-
litari, polițiști, psihologi, în scopul de a le trezi preocuparea
pentru viața din închisoare.
• organizarea de conferințe referitoare la corecțiile din armata
Statelor Unite (1972, 1973 și 1974), care examinau relația
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 369

dintre programele de cercetare și deciziile politice și măsurau
impactul lor asupra sistemelor corecționale militare: atenția
se concentra, printre altele, pe probleme sistemice, cum ar
fi discriminarea rasială și frustrarea determinată de ambițiile
nerealizate ale celor care fac recrutări.32
• ajutarea unei comunități locale sâ testeze o nouă închisoare
și personalul abia angajat, prin crearea unei închisori simu-
late în care o sută treizeci și doi de cetățeni s-au oferit vo-
luntar pentru a juca rolul de deținuți timp de trei zile: puterea
jocului de rol la care am fost martori în experimentul Stan-
ford a fost și mai dramatică în această situație de închisoare
reală – gardienii, dându-și seama că sunt observați public, s-au
comportat mai degrabă binevoitor. Un reporter a remarcat
câteva dintre reacțiile extreme: „O casnică a prezentat simp-
tomele unei căderi nervoase și a trebuit eliberată." „O fe-
meie-deținut a luat un ostatic, i-a pus un cuțit la gât, l-a tăiat
ușor și a refuzat să ducă până la capăt rolul pe care trebuia
să-l joace. Gardienii au fost nevoiți să o rețină." „Mulți vor
remarca mai târziu că într-o singură zi mințile lor s-au încețoșat
și nu s-au mai putut concentra. Au devenit iritați din cauza
lipsei de intimitate, în special a toaletelor deschise. Unii s-au
simțit abandonați și dezumanizați. Alții au spus că au înce-
put să se retragă în ei înșiși sau au vrut să se revolte. Unii au
pierdut noțiunea timpului." Această demonstrație a alertat
echipa în privința mai multor probleme tehnice și operaționale,
pe care le-a rezolvat înainte de a deschide închisoarea pen-
tru delincvenții locali. Unul dintre deținuții simulați era un avo-
cat care a spus că, în ciuda aspectului corespunzător al închisorii
și a personalului politicos, centrul de detenție „este cu sigu-
ranță un loc mizerabil".33 Ca urmare a testării acestei închi-
sori, oficialii au pus în practică strategii de ameliorare pentru
a contracara astfel de reacții extreme ale viitorilor deținuți.
• schimbul de corespondență (scrisă la mașină, în acele zile în
care nu exista calculator) cu peste două sute de deținuți, din-
tre care doisprezece au devenit corespondenți constanți. Chiar
370 EFECTUL LUCIFER

și astăzi răspund la multe întrebări adresate prin e-mail de
elevi, în special de la liceenii britanici, pentru care experimen-
tul Stanford face parte obligatoriu din cursul de psihologie
socială și cognitivă (vezi www.revision-notes.co.uk).
Două dintre cele mai emoționante scrisori care au fost stimu-
late de experimentul Stanford au venit de la un coleg psiholog, de
curând, iar alta de la un deținut, chiar după studiu. Aș vrea să vi le
împărtășesc și dumneavoastră înainte de a examina și alte extra-
polări ale experimentului nostru în diferite domenii. Psihologul a des-
cris paralele Intre experimentul Stanford și îndoctrinarea militară pe
care a trăit-o:
Interesul meu pentru psihologia socială a început când eram
cadet la Academia USAF și am citit (sau am văzut înregistrarea video)
despre experimentul Stanford la cursul de introducere în psihologie.
Vorbea despre ce vedeam că se întâmplă în jurul meu, despre îndoc-
trinarea unor tineri promițători pentru a-i transforma în mașini de
ucis, de abuz și de dezumanizare. Analiza dumneavoastră este la fix:
nu se pune problema de a avea niște soldați cu o morală superioară,
ci de a recunoaște că situația de război (și practicile/instituțiile cul-
turale militare pe care le-am elaborat pentru a „pregăti" oamenii
pentru această situație) ne transformă în monștri.34
Un deținut dintr-o închisoare de stat din Ohio a descris abuzu-
rile pe care le-a suportat și furia pe care i-au produs-o:
De curând am fost eliberat de la „izolare", unde am fost ținut
timp de treizeci și șapte de luni (lunii). Mi s-a ordonat tăcerea și
numai „șoptitul" către cel din celula de lângă mine făcea să fiu bătut
de gardieni, stropit cu chimicale, maltratat și aruncat într-o „celulă
de dezbrăcare", gol, unde dormeam pe podeaua de beton fără a
avea așternuturi, fără chiuvetă și chiar fără WC. Podeaua servea drept
toaletă și pat și „sistemul de tăcere" era impus și aici. Dacă scăpăm
un „geamăt" printre buze din cauza durerii și disconfortului eram
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 371

bătut din nou. Am petrecut acolo nu zile, ci luni, treizeci și șapte
de luni la carceră. Am depus toate plângerile posibile împotriva
actelor de brutalitate ale personalului administrativ. Curtea mi-a
respins toate petițiile. Din cauza refuzului meu de a lăsa lucrurile
așa cum erau și de a „uita" tot ce s-a întâmplat în acele treizeci
și șapte de luni la carceră, sunt cel mai detestat deținut din acest
penitenciar din Ohio și sunt numit „incorigibil de fond".
Domnule profesor Zimbardo, poate că sunt incorigibil, dar dacă
sunt, motivul este acela că mai degrabă aș muri decât să accept să
fiu tratat ca și cum nu aș fi o ființă umană. Nu m-am plâns niciodată
de sentința mea ca fiind nejustificată, cu excepția mijloacelor legale
de a face apel. Nu am pus niciodată un cuțit la gâtul unui gardian,
cerând eliberarea. Știu că hoții trebuie pedepsiți și nu justific hoția,
chiar dacă sunt hoț. Dar acum nu cred că voi mai f i hoț după ce voi
fi eliberat.
Nu, nu m-am reabilitat. Doar că nu mai cred că mă voi îmbogăți
furând. Acum mă gândesc doar la „ucidere". Sâ-i ucid pe cei care
m-au bătut și m-au tratat ca și cum aș fi fost un câine. Sper și mă
rog pentru sufletul meu și pentru viitoarea mea viață în libertate,
sper să pot depăși amărăciunea și ura care-mi mănâncă zilnic su-
fletul, dar știu că nu va fi ușor.
replici și extrapolări
Vom încheia prezentarea experimentului Stanford ca fenomen
social cu o scurtă trecere în revistă a modurilor în care rezultatele
sale au fost replicate sau reproduse și apoi extinse la alte domenii.
Dincolo de utilitatea sa în științele sociale, experimentul Stanford a
migrat departe, în alte domenii, în arena publică a show-urilor de
televiziune, a filmelor comerciale și chiar a producțiilor artistice. Des-
coperirea sa de bază privind ușurința cu care oamenii buni pot fi
transformați în făptași ai răului dacă puterea lor instituțională nu
372 EFECTUL LUCIFER

este restrânsă a dus la anumite aplicații sociale și militare menite
să prevină astfel de rezultate.
Pentru că este important să mergem mai departe și să luăm în
considerare întregul domeniu al cercetării psihologice care validează
și lărgește concluziile experimentului Stanford, în acest moment
este suficient doar să subliniez aceste replici și extrapolări. O prezen-
tare mai largă a materialului, cu referințe și comentarii detaliate,
este disponibilă la www.lucifereffect.com.
O replică solidă în altă cultură
O echipă de cercetători de la Universitatea din New South Wales,
Australia, a extins experimentul Stanford păstrând o condiție ase-
mănătoare cu a noastră și adăugând alte câteva variante experimen-
tale, pentru a vedea cum influențează organizațiile sociale relația
dintre deținuți și gardieni.35 Regimul lor „standard" a fost modelat
după închisorile de siguranță medie din Australia și a fost cel mai
apropiat de experimentul Stanford, ca procedură. Concluzia princi-
pală desprinsă din protocolul lor experimental riguros este aceasta:
„Rezultatele noastre susțin concluzia majoră a lui Zimbardo, și anume
că relațiile ostile din închisoare rezultă în principal din natura regi-
mului de detenție și nu din caracteristicile personale ale deținuților
și ofițerilor." (p. 283) Aceste rezultate, obținute în cadrul de cerce-
tare amintit, ajută la îndepărtarea scepticismului privind validitatea
unor astfel de experimente simulate, oferind puncte de reper pentru
a evalua schimbările comportamentale din caracteristicile structurale
definite obiectiv ale închisorilor adevărate.36
Experiența simulată a cabinetului de psihiatrie
Timp de trei zile, douăzeci și nouă de membri ai personalului
spitalului Elgin din Illinois au fost închiși într-o sală, un salon pentru
boli nervoase în care au jucat rolul de „pacient". Dintre aceștia,
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 373

douăzeci și doi de angajați și-au jucat rolurile obișnuite din spital,
în timp ce observatori antrenați și camere video înregistrau ce se
întâmplă. „Lucrurile petrecute acolo erau cu adevărat fantastice",
a relatat directorul de cercetare Norma Jean Orlando. într-un timp
scurt pacienții falși au început să se poarte asemenea celor adevărați:
șase au încercat să evadeze, doi s-au retras în sine, doi plângeau
incontrolabil, iar unul a fost aproape de o cădere nervoasă. Cei mai
mulți au trăit o creștere generală a tensiunii, anxietății, frustrării și
disperării. Majoritatea pacienților simulați (peste 75%) au relatat că
s-au simțit: „încarcerați", fără identitate, ca și cum sentimentele lor
nu ar conta, ca și cum nimeni nu i-ar asculta, că nu sunt tratați ca
persoane, nimănui nu-i pasă de ei, uitaseră că este un experiment
și se simțeau într-adevăr pacienți. Un membru al personalului de-
venit pacient care a suferit în cursul acestui experiment desfășurat
la un sfârșit de săptămână a relatat: „Obișnuiam să-i privesc pe
pacienți ca și cum ar fi niște animale; niciodată până acum nu mi-am
dat seama prin ce trec aceștia."37
Rezultatul pozitiv al studiului, conceput ca o urmare a
experimentului Stanford, a fost formarea unei organizații de mem-
bri ai personalului care au lucrat în mod cooperant cu foști și actuali
pacienți. Scopul lor era trezirea conștiinței personalului spitalicesc
cu privire la modul în care sunt tratați pacienții și o îmbunătățire
a relației dintre membrii personalului și bolnavi. Ei și-au dat seama
de puterea „situației lor totale" de a transforma comportamentul
pacienților și al personalului în moduri nedorite și apoi în moduri
constructive.
O replică aparent eșuată dintr-un
pseudoexperiment de televiziune
S-a realizat un experiment pentru o emisiune BBC pe baza mo-
delului Stanford. Rezultatele obținute le pun la îndoială pe cele ale
experimentului Stanford pentru că gardienii au dovedit un nivel
redus de violență și cruzime. Să ne îndreptăm atenția spre sfârșitul
374 EFECTUL LUCIFER

studiului și spre concluzia sa remarcabilă: deținuții i-au dominat pe
gardieni! Gardienii au devenit „din ce în ce mai paranoici, deprimați
și stresați și s-au plâns că au fost maltratați".38 Repet, nu deținuții,
ci gardienii au fost tulburați de experiența din acest reality show.
Câțiva dintre gardieni nu au mai suportat și au plecat; nici unul din-
tre deținuți nu a făcut asta. Deținuții au dobândit curând superio-
ritatea, lucrând în echipă, pentru a-i submina pe gardieni; apoi toți
au discutat și au hotărât să formeze o „comunitate" pașnică – cu
ajutorul unui organizator de sindicat! Site-ul web Lucifer Effect
conține o analiză critică a acestui pseudoexperiment.
Experimentul Stanford ca avertisment
împotriva abuzului de putere
Două dintre urmările pozitive neașteptate ale cercetării noastre
au fost în cazul adăposturilor pentru femei și al programului SERE
al Marinei (supraviețuire, evitare, rezistență și evadare). Directorii
unui număr mare de adăposturi pentru femeile maltratate m-au infor-
mat că folosesc filmul Furie tăcută pentru a ilustra ușurința cu care
puterea masculină poate deveni abuzivă și distructivă. Vizionarea
acestui film și discutarea implicațiilor lui le ajută pe respectivele femei
să nu se învinovățească pentru abuzul suferit, ci să înțeleagă mai
bine factorii situaționali care i-au transformat pe partenerii lor, altă
dată iubitori, în infractori. De asemenea, experimentul a fost impli-
cat în anumite versiuni ale teoriei feministe privind relațiile dintre
sexe bazate pe putere.
Fiecare domeniu al Armatei are o versiune a programului SERE.
El a fost elaborat după războiul din Coreea, pentru a-i învăța pe
cei prinși de inamic cum să reziste la formele extreme de intero-
gatoriu coercitiv și abuz. în centrul pregătirii se află duritățile psi-
hologice și fizice pe care soldații le trăiesc timp de mai multe zile
într-un lagăr de prizonieri de război simulat. Această simulare in-
tensă îi pregătește să facă față mai bine terorilor cu care s-ar putea
confrunta dacă sunt capturați și torturați.
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 375

Am fost informat de mai multe surse din Marină că mesajul ex-
perimentului Stanford privind ușurința cu care puterea de comandă
poate deveni excesivă a fost prezentat explicit în antrenamentul lor,
prin intermediul filmului și site-ului nostru web. Mesajul îi previne
pe antrenorii-capturatori SERE asupra impulsului de a „sări calul"
atunci când abuzează de „captivii" lor. Astfel, un efect benefic al
experimentului Stanford este acela de a ghida antrenamentul pri-
vind reținerea „gardienilor", într-o situație care le permite acestora
să-i abuzeze pe ceilalți „pentru binele lor ulterior".
Totuși, pe de altă parte programul SERE, așa cum a fost practi-
cat de armată la Fort Bragg, Carolina de Nord, este utilizat acum
greșit, spun unii critici, de Pentagon. Ei susțin că oficiali de frunte
au „făcut trecerea" de la concentrarea asupra modalităților de a spori
rezistența soldaților americani capturați la elaborarea unor tehnici
eficiente de interogare, care să fie folosite împotriva „combatanților
inamici" capturați și a altor presupuși inamici ai Americii. Conform
mai multor relatări, aceste tehnici au migrat din programele militare
SERE spre închisoarea Guantanamo, supranumită „Gitmo".
Profesorul de drept M. Gregg Bloche și Jonathan H. Marks, avo-
cat și specialist britanic în bioetică, au condamnat folosirea aces-
tor proceduri de interogare elaborate în parte de specialiști în știința
comportamentului și de medici. Ei susțin că „prin aducerea tacti-
cilor SERE și a modelului Guantanamo pe câmpul de luptă, Pen-
tagonul a deschis o cutie a Pandorei privind abuzul potențial…
Faptul că liderii civili ai Pentagonului adoptă modelul SERE este încă
o dovadă că abuzul echivalent cu tortura era o politică națională
și nu doar produsul unor liber-profesioniști sau mercenari."39 Re-
porterul de investigații Jane Mayer a exprimat preocupări simi-
lare în eseul ei publicat în New Yorker, „Experimentul".40 Vom
reveni la problema folosirii greșite a experimentului Stanford de
către Pentagon în capitolul 15.
Tacticile dezvoltate de programele SERE au făcut parte din pro-
tocolul pentru pregătire defensivă a personalului militar în cazul
în care este capturat de inamic; totuși, după atacurile teroriste din
11 septembrie 2001, ele au fost integrate în arsenalul de tactici
376 EFECTUL LUCIFER

ofensive pentru a obține informații de la personalul militar și de la
civilii considerați inamici. Obiectivul lor era acela de a-i face pe cei
interogați să se simtă vulnerabili, să se supună și să coopereze prin
relatarea informațiilor dorite. Tehnicile au fost elaborate cu ajuto-
rul consultanților specialiști în științele comportamentale și au fost
rafinate pe baza practicii de tip încercare și eroare pe teren, în
exercițiile SERE de la Fort Bragg, Carolina de Nord, și alte locații
de antrenament militar. în general, aceste tactici au minimizat fo-
losirea torturii fizice, înlocuind-o cu „tortura blândă", mentală. Cinci
dintre principalele tactici din programul SERE folosite pentru a-i de-
termina pe cei interogați să dezvăluie informațiile dorite sunt:
• umilirea și degradarea sexuală;
• umilirea bazată pe practici religioase și culturale;
• privarea de somn;
• privarea și supraîncărcarea senzorială;
• tortura fizică pentru a obține avantajele psihologice ale fri-
cii și anxietății, cum ar fi „cufundarea capului în apă" sau
hipotermia (expunerea la temperaturi foarte scăzute).
Vedem cum aceste tactici sunt propuse în mod specific în rapoar-
tele secretarului Apărării, Donald Rumsfeld, pentru a fi folosite la Guan-
tanamo, și ale secretarului Sanchez, la Abu Ghraib, și puse în practică
în aceste închisori și în altele. Există dovezi că o echipă de interoga-
toriu și alt personal militar din Guantanamo au participat la progra-
mul SERE de la Fort Bragg în august 2002. Având în vedere natura
secretă a acestei informații, afirmațiile de mai sus sunt, firește, doar
deducții logice bazate pe rapoarte din diferite surse din domeniu.
Este posibil ca mesajul principal al experimentului Stanford pri-
vind puterea situațională să fi fost adoptat de Pentagon și folosit
în programele de antrenament pentru tortură? Nu aș vrea să cred
asta; totuși, o analiză recentă susține această afirmație.
„Acesta pare să fie experimentul care a influențat metodele de
tortură în Irak. […] Este creată o situație – înrăutățită de lipsa de per-
sonal, de pericol și de lipsa unui control independent din exterior –
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 377

și cu puțină încurajare (nu există niciodată instrucțiuni specifice de
a tortura) gardienii torturează. Această situație și acest gen de tor-
tură sunt recunoscute acum pe scară largă în închisorile americane
din Irak. […] Avantajul administrației Statelor Unite în «situația» din
experimentul Stanford este că oferă posibilitatea de a nega – nu există
ordine de a tortura, dar se poate prezice că situația va genera acest
lucru."41
Autorii continuă și precizează că aceasta este mai mult decât
o simplă speculație pentru că experimentul Stanford este menționat
în Raportul Comisiei Schlesinger care a investigat abuzurile din Abu
Ghraib. Ei susțin că „publicarea informațiilor despre acest experiment
într-un document oficial, legându-l de condițiile din închisorile mili-
tare americane, sugerează responsabilitatea specifică ierarhiei de
comandă". Legătura-cheie cu experimentul Stanford din Raportul
Schlesinger este modul în care a subliniat puterea situației pato-
logice create în închisoarea noastră experimentală.
„Reacțiile antisociale, negative, observate nu au fost produsul unui
mediu creat prin combinarea unor personalități deviante, ci rezulta-
tul unei situații intrinsec patologice care poate distorsiona și reorienta
comportamentul unor indivizi normali. Anormalitatea rezidă aici în
natura psihologică a situației și nu în cei care au trecut prin ea."42
Extrapolări în cultura populară
Trei exemple ale modului în care experimentul nostru a trecut
din turnul său de fildeș spre domeniile muzicii, teatrului și artei
sunt un grup rock, un film german și creația unui artist polonez
a cărui „formă de artă" a fost expusă în 2005 la Bienala de la Ve-
neția. „Stanford Prison Experiment" este numele unui grup rock din
Los Angeles, a cărui muzică intensă este o „fuziune între punk și
zgomot", conform liderului lor, care a aflat despre experimentul Stan-
ford când era student la UCLA 43 Das Experiment este un film ger-
man bazat pe experimentul Stanford, care a fost distribuit pe larg
în toată lumea. Faptul că filmul a fost inspirat din experimentul real
384 EFECTUL LUCIFER

conferă legitimitate și realism acestei „fantezii", cum i-a spus scena-
ristul. Pelicula îi derutează intenționat pe spectatori în legătură cu
cele întâmplate în studiul nostru, prin libertățile asumate de dragul
senzaționalului. Filmul se încheie cu o etalare vulgară a sexismului,
a sexualității și violenței gratuite, fără valori pozitive.
Deși unora dintre spectatori filmul li s-a părut interesant, el a
fost criticat în diverse recenzii, cum au fost cele semnate de doi
cunoscuți critici britanici de film. Jurnalistul de la The Observer a
conchis: „Das Experiment este un thriller neverosimil, fără origina-
litate, care se prezintă ca o fabulă a înclinației naționale (poate
chiar universale) către fascismul autoritar."44 Jurnalistul de la The
Guardian a fost și mai dur: „Orice episod din Big Brother ar fi avut
mai multă substanță decât acest nonsens prostesc și obtuz."45 Cri-
ticul american de film Roger Ebert a extras o lecție valoroasă din
film, care este aplicabilă și experimentului inițial: „Poate că uni-
formele ne transformă în haite, conduse de câinele din frunte. Există
puțini rătăciți."46
Artistul polonez Artur Zmijewski a realizat un film de patruzeci
de minute. Repetiție, care prezintă cele șapte zile pe care volun-
tarii plătiți le-au petrecut în închisoarea simulată. Filmul a rulat o
dată la fiecare oră pentru un public larg din pavilionul polonez (iunie
2005) la Bienala de la Veneția, cea mai veche sărbătoare a artei
contemporane, precum și la evenimente artistice din Varșovia și San
Francisco.
Conform unui critic, acest film „sugerează câ experimentul lui
Zimbardo, care denotă deopotrivă intuiție și metodă științifică, ar
putea avea calitățile unei opere de artă. […] Totuși, în închisoarea
simulată decorul artistic este ignorat rapid. «Jocul» atinge o inerție
proprie, implicându-i atât de puternic pe jucători în dinamica sa,
încât începe să-i atingă în profunzime. Gardienii devin mai brutali
și vor controlul. Cei care nu se supun sunt duși în carceră; toate ca-
petele sunt rase. în acest moment câțiva deținuți, în loc să privească
totul ca pe un joc urât pe care-l pot suporta oricât ar dura (la patru-
zeci de dolari pe zi), îl privesc ca pe o situație în mod autentic rea
și renunță la «experiment» definitiv" 47
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 379

web site-ul experimentului stanford:
puterea internetului
Folosind imagini de arhivă și un set de patruzeci și două de dia-
pozitive, www.prisonexp.org spune povestea a ceea ce s-a întâm-
plat în timpul celor șase zile ale experimentului nostru; site-ul include
documente, discuții, articole, interviuri și numeroase alte materiale
utile pentru profesori, studenți și pentru oricine este interesat să afle
mai mult despre experiment, în cinci limbi. A fost lansat în decem-
brie 1999, cu ajutorul lui Scott Plous și Mike Lestik.
Dacă vizitați Google.com și căutați „experiment", veți descoperi
probabil că experimentul Stanford este site-ul aflat în top în toată
lumea, din două sute nouăzeci și unu de milioane de rezultate, așa
cum era în august 2006. Similar, o căutare „prison" (închisoare) pla-
sează experimentul Stanford ca al doilea rezultat, după British Prison
Service, din o sută nouăzeci și două de milioane de rezultate,
înaintea Biroului Federal al închisorilor din Statele Unite.
într-o zi obișnuită, paginile www.prisonexp.org sunt vizitate de
peste douăzeci și cinci de mii de ori – de mai mult de treizeci și
opt de milioane de ori de când s-a lansat site-ul. Când se difuzau
știrile despre abuzurile din închisoarea Abu Ghraib, în mai și iunie
2004, traficul pe site-ul experimentului Stanford (și pe site-ul părinte,
www.socialpsychology.org) a depășit două sute cincizeci de mii de
accesări pe zi. Acest nivel de trafic atestă nu doar intersul public
față de cercetarea psihologică, ci și nevoia pe care o au mulți oameni
de a înțelege dinamica detenției sau, mai general, dinamica puterii
și opresiunii. Datele pot reflecta și statutul acum legendar atins de
acest experiment în multe țări din lume.
O consecință personală a vizitării site-ului experimentului Stan-
ford este vizibilă în următoarea scrisoare a unui student la psiho-
logie în vărstă de nouăsprezece ani, care descrie modul în care acesta
i-a fost util, permițându-i să înțeleagă mai bine o experiență teri-
bilă pe care a trăit-o în timpul serviciului militar.
380 EFECTUL LUCIFER

De la început [când urmăream experimentul Stanford] aproape
că mi-au dat lacrimile. în noiembrie 2001 am intrat în corpul de marină
al Statelor Unite, urmând un vis din copilărie. Pentru a scurta po-
vestea, am devenit victima unor abuzuri fizice și psihice ilegale re-
petate. O investigație a arătat că am suferit mai mult de patruzeci
de bătăi neprovocate. Până la urmă, oricât m-am luptat cu asta, am
devenit suicidar și am fost eliberat din baza militară. Mă aflam aici
de trei luni. Ceea ce încerc să subliniez este că maniera în care gar-
dienii dumneavoastră și-au îndeplinit sarcinile și modul în care o fac
instructorii din armată este incredibil. Am fost uimit de toate para-
lelele dintre gardienii dumneavoastră și un anumit ofițer care-mi vine
în minte. Am fost tratat asemănător și chiar mai rău în unele cazuri.
Un incident care iese în evidență a fost un efort de a distruge
solidaritatea plutonului. Am fost forțat să stau în mijlocul grupu-
lui meu și să strig către ceilalți recruți „dacă v-ați fi mișcat mai re-
pede, nu am face asta atâtea ore", în vreme ce fiecare recrut ținea
deasupra capului un echipament foarte greu. Evenimentul a fost
asemănător cu cel în care deținuții din experiment au spus „numă-
rul 819 a fost un deținut rău". După incident și după ce am ajuns
acasă, câteva luni mai târziu nu m-am gândit decât că vreau să
mă întorc și să le arăt celorlalți recruți că, deși ofițerul a tot repe-
tat că sunt un recrut rău, adevărul este altul. (Așa cum a vrut să
facă deținutul nostru, Stew-819.)îmi vin în minte și alte tratamente
la care eram supuși, cum ar fi flotările ca pedeapsă, capetele rase,
faptul că nu aveam altă identitate și că ni se adresau cu „recrut
cutare", toate fiind la fel ca în studiul dumneavoastră.
Ideea este că, deși experimentul dumneavoastră a fost realizat
acum treizeci și unu de ani, când am citit studiul am reușit să înțeleg
ceea ce nu putusem înțelege până atunci, chiar și după terapie și
consiliere. Ceea ce ați demonstrat a făcut lumină asupra unei pro-
bleme cu care mă confruntam deja de aproape un an. Deși sigur
nu este o scuză pentru comportamentul lor, acum pot înțelege ce
s-a aflat la baza acțiunilor ofițerilor când erau sadici și hămesiți de
putere.
Pe scurt, dr Zimbardo, mulțumesc.
Experimentul Stanford: etică și extrapolare 381

O descriere grafică a formării unui pușcaș marin poate fi găsită
în lucrarea lui William Mares, The Marine Machine.48
Este rezonabil să conchidem că acest mic experiment are o va-
loare durabilă, nu doar pentru specialiștii în științe sociale, ci și pen-
tru publicul larg. Acum cred că acel ceva anume este transformarea
dramatică a naturii umane, nu cu ajutorul chimicalelor misterioase
ale dr Jekyll, care îl preschimbau în maleficul domn Hyde, ci mai
degrabă prin puterea situațiilor sociale și a sistemelor care le creează
și le susțin. Eu și colegii mei suntem încântați că am fost capabili
„să aducem psihologia în conștiința publică" într-un mod informa-
tiv, interesant și plăcut, care ne permite tuturor să înțelegem ceva
elementar și atât de tulburător despre firea umană.
Acum este timpul să extindem baza noastră empirică dincolo
de acest experiment singular, căci în următoarele capitole vom re-
vedea o varietate de cercetări, din mai multe surse, care ilustrează
cât de mult pot conta situațiile în transformarea oamenilor buni
în făptași de rele.

12
INVESTIGAREA DINAMICII SOCIALE:
PUTERE, CONFORMITATE
ȘI OBEDIENȚĂ
„Cred că în viața oricărui om în anumite perioade
și în viața multor oameni în toate perioadele între prun-
cie și bătrânețe, unul dintre elementele dominante este
dorința de a fi în interiorul cercului local și teroarea de a
fi lăsat pe dinafară. […] Dintre toate pasiunile, pasiunea
pentru cercul interior este cea mai abilă în a-l determina
pe omul care nu este încă foarte rău să făptuiască lucruri
foarte rele."
C.S. LEWIS, The Inner Ring (1944)1
Motivele și trebuințele care de obicei ne sunt utile pot să ne ducă
la pierzanie dacă sunt stârnite, amplificate sau manipulate de forțe
situaționale pe care nu le recunoaștem ca fiind puternice. De aceea
răul este atât de penetrant. Ispita pe care el o exercită constituie
doar un mic ocol pe calea vieții, o ceață în oglinda laterală, care
duce la dezastru.
Investigarea dinamicii sociale 389

în încercarea de a înțelege transformarea de caracter a unor ti-
neri de ispravă în cadrul experimentului Stanford, am evidențiat până
acum un număr de procese psihologice cruciale în pervertirea gân-
durilor, a percepțiilor, a sentimentelor și a acțiunilor lor. Am văzut
cum trebuința fundamentală de a aparține, de a se asocia cu alții
și de a fi acceptat de ei, atât de importantă pentru construirea co-
munității și formarea legăturilor familiale, a fost deviată în experi-
mentul Stanford pentru a se conforma cu noile norme emergente
care le permiteau gardienilor să abuzeze deținuții.2 Am văzut mai
departe că motivul de bază pentru consecvența între atitudinile per-
sonale și comportamentul public permite ca angajahnentele disonante
să fie rezolvate și raționalizate prin violența împotriva camarazilor.3
Voi afirma că cele mai dramatice exemple de schimbare diri-
jată de comportament și de „control asupra minții" nu sunt con-
secințe ale unor forme exotice de influență, cum ar fi hipnoza,
drogurile psihotrope sau „spălarea creierului", ci mai degrabă urmări
ale manipulării sistematice de-a lungul timpului, în cadru închis,
a celor mai banale aspecte ale naturii umane.4
în acest sens, cred, a afirmat omul de cultură englez C.S. Lewis
că o forță puternică în transformarea comportamentului uman, care
împinge oamenii să treacă granița dintre bine și rău, provine din
dorința de bază de a fi „înăuntru" și nu „în exterior". Dacă ne gân-
dim că puterea socială este localizată într-un set de cercuri con-
centrice, de la cel mai puternic cerc, cel central sau interior, spre
cercul exterior, cel mai puțin semnificativ social, putem înțelege
concentrarea lui asupra forței centripete din acest cerc central.
„Cercul interior" al lui Lewis este fantomaticul Camelot al acceptării
într-un grup special, într-o asociație privilegiată, care conferă sta-
tus imediat și o identitate amplificată. Atracția pe care el o exercită
asupra celor mai mulți dintre noi este evidentă – cine nu vrea să fie
membru al „grupului interior"? Cine nu vrea să știe că a fost eva-
luat și găsit demn de a fi inclus, demn de a face ascensiunea într-un
teritoriu nou, rarefiat, de acceptabilitate socială?
Presiunea din partea egalilor a fost identificată drept o forță so-
cială care îi determină pe oameni, mai ales pe adolescenți, să facă
0 EFECTUL LUCIFER

lucruri ciudate – orice lucruri! – pentru a fi acceptați. Totuși, căutarea
cercului interior este alimentată din interior. Nu există presiune din
partea egalilor fără un impuls din interior care să îi facă să Te do-
rească. Aceasta îi face pe oameni să își dorească să intre în frății,
culte, cluburi sociale sau în armată prin ritualuri de inițiere dureroase
și umilitoare. Ea justifică suferințele de o viață în procesul de a urca
scara corporatistă.
Această forță motivațională este dublu energizată de ceea ce
Lewis a numit „teroarea de a fi lăsat pe dinafară". Teama de res-
pingere atunci când individul dorește să fie acceptat poate inva-
lida spiritul de inițiativă și poate nega autonomia personală. Poate
transforma animalele sociale în introvertiți timizi. Amenințarea ima-
ginară de a fi aruncați în grupul exterior îi poate determina pe unii
oameni să facă aproape orice pentru a evita terifianta respingere.
Autoritățile pot comanda obediență totală nu prin pedepse sau recom-
pense, ci prin intermediu! unei arme cu două tăișuri: atracția accep-
tării, cuplată cu amenințarea respingerii. Această motivație umană
este atât de puternică, încât și străinii sunt învestiți cu putere atunci
când ne promit un loc special la masa lor de secrete împărtășite –
„numai între tine și mine".5
Un exemplu trist pentru aceste dinamici sociale a ieșit recent
la lumină: o mamă de patruzeci de ani s-a declarat vinovată la pro-
cesul care i s-a intentat pentru că a făcut sex cu cinci elevi de
liceu și le-a oferit, lor și altora, droguri și alcool în cadrul unor sex
party-uri săptămânale care au avut loc în casa ei timp de un an.
Femeia a spus polițiștilor că a făcut asta deoarece voia să fie o
„mamă cool". în declarația dată sub jurământ, această mamă cool
a mărturisit anchetatorilor că ea nu a fost niciodată populară prin-
tre colegii de liceu, dar orchestrarea petrecerilor o făcea să înceapă
să se simtă „de-a grupului".6 Din nefericire, ea a intrat în cercul
interior nepotrivit.
Lewis descrie în continuare procesul subtil de inițiere, de îndoctri-
nare a unei persoane bune pentru a intra într-un cerc interior privat,
care poate avea consecințe nefaste, făcând din această persoană un
„ticălos". Citez pasajul pe larg, deoarece este o expresie elocventă
Investigarea dinamicii sociale 385

pentru felul în care acest motiv uman de bază poate fi pervertit im-
perceptibil de către cei care au puterea de a admite sau de a nega
accesul la cercul lor interior. Voi pregăti astfel scena pentru incursiu-
nea noastră în laboratoarele experimentale și cadrele de teren ale spe-
cialiștilor în științele sociale care au cercetat astfel de fenomene cu
o profunzime considerabilă.
Pentru nouă din zece oameni ca tine alegerea care poate duce
la ticăloșire va veni, atunci când vine, în culori nu foarte drama-
tice. […] Este aproape sigur că nu vor apărea oameni evident răi,
amenințări sau mituiri evidente. La un pahar de băutură sau la o
ceașcă de cafea, deghizată sub forma unei banalități și strecurată
între două glume, de pe buzele unei persoane pe care de curând
ai început s-o cunoști destul de bine și pe care speri că o vei cunoaște
și mai bine – chiar în momentul în care te temi cel mai mult să nu
pari naiv, neștiutor sau scorțos – incitarea va veni. Va fi incitarea
de a face ceva care nu este tocmai în acord cu regulile tehnice de
fair play, ceva pe care publicul, romanticul și ignorantul public, nu-l
va înțelege niciodată. Ceva pentru care chiar și outsiderii din pro-
pria ta profesie s-ar putea îngrijora, dar despre care prietenul tău
spune că „noi" – și la cuvântul „noi" încerci să nu roșești din pură
plăcere -, „noi facem întotdeauna". Și vei fi atras înăuntru, dacă
ești atras, nu din dorința de câștig sau de facilități, ci pur și sim-
plu deoarece la acel moment, când paharul era atât de aproape
de buzele tale, nu ai suportat sâ fii împins înapoi în lumea exte-
rioară și rece. Ar fi fost îngrozitor să vezi fața celuilalt om – acel
chip plăcut, confidențial, delicios de sofisticat – afișând dintr-odată
răceală și dispreț, să știi că ai fost evaluat ca să intri în cercu! in-
terior și ai fost respins. Și apoi, dacă ești atras înăuntru, săptămâna
viitoare va fi vorba despre ceva puțin mai îndepărtat de reguli, iar
anul viitor de ceva încă și mai îndepărtat de ele, și totul în cel mai
jovial și mai prietenos spirit. Se poate termina cu o prăbușire, un
scandal și cu o condamnare penală; se poate termina cu milioane,
un rang nobiliar și cu onoarea de a decerna distincții la vechea ta
școală. Dar vei fi un ticălos.
386 EFECTUL LUCIFER

revelații ale cercetărilor asupra
puterii situaționale
Experimentul Stanford este o fațetă din largul mozaic de cer-
cetări care revelează puterea situațiilor sociale și construcția so-
cială a realității. Am văzut cum se concentrează el pe relațiile de
putere între indivizii dintr-un cadru instituțional. O varietate de
studii care l-au precedat și l-au urmat au pus în evidență multe
alte aspecte ale comportamentului uman modelate neașteptat de
forțele situaționale.
Grupurile ne pot determina să facem lucruri pe care de obi-
cei nu le-am face pe cont propriu, dar influența lor este adesea
indirectă, pur și simplu modelând comportamentul normativ pe
care grupul vrea ca noi să îl imităm și să-l practicăm. Dimpotrivă,
influența autorității este adesea directă și fără subtilități: „Să faci
ce-ți spun eu să faci." Dar deoarece porunca este atât de des-
chisă și de sfidătoare, putem decide să nu ne supunem și să nu-l
urmăm pe lider. Pentru a vedea la ce mă refer, să luăm în consi-
derare această întrebare: în ce măsură o persoană bună, obișnuită,
ar refuza sau ar accepta cererea emisă de o figură autoritară, de
a face rău sau chiar de a ucide un necunoscut? Această întrebare
provocatoare a fost testată experimental într-un studiu controver-
sat despre obediența oarbă față de autoritate. Este un experiment
clasic despre care ați auzit ca urmare a efectelor lui „șocante",
dar în procedurile sale sunt mai multe lucruri de valoare pe care
le vom extrage pentru a veni în ajutorul încercării noastre de a
înțelege de ce oamenii cumsecade pot fi determinați să se com-
porte rău. Vom trece în revistă replici și extrapolări ale acestui stu-
diu clasic și vom pune din nou întrebarea legată de toate cercetările
de felul acesta: Care este validitatea sa externă, care sunt para-
lelele în lumea reală ale demonstrației de laborator privind pu-
terea autorității?
Investigarea dinamicii sociale 387

Atenție: aici sunt susceptibile să funcționeze
preconcepțiile pro domo
înainte de a trece la detaliile acestei cercetări, trebuie să vă aver-
tizez în legătură cu o preconcepție pe care este posibil să o aveți
și care vă poate împiedica să trageți concluziile corecte. Cei mai
mulți dintre noi își construiesc preconcepții egocentrice, autogra-
tificante, autogonflante, pro domo, care ne fac să ne simțim spe-
ciali – niciodată banali și cu siguranță „deasupra mediei."7 Astfel
de preconcepții – sau biasuri, pentru a le numi cu un termen pre-
luat din limba engleză – cognitive au o funcție valoroasă: ne ac-
centuează stima de sine și ne protejează de loviturile grele ale vieții.
Ele ne fac capabili să raționalizăm eșecurile, să ne acordăm nouă
înșine succesele înregistrate și să ne degrevăm de responsabilita-
tea pentru deciziile rele și să avem o viziune deformată a realității.
De exemplu, cercetarea arată că 86% din australieni își evaluează
„deasupra mediei" performanța la locul de muncă, iar 90% din
managerii americani își consideră munca superioară celei a omo-
logilor medii. (Vai de sărmanul individ mediu!)
Totuși, aceste biasuri pot duce la inadaptare, făcându-ne să nu
acceptăm asemănarea noastră cu ceilalți, și că oameni asemenea nouă
se comportă rău în anumite situații dificile. Astfel de biasuri mai în-
seamnă și că nu ne luăm minime precauții pentru a evita conse-
cințele nedorite ale comportamentului nostru, presupunând că „mie
nu mi se va întâmpla". Așa că ne asumăm riscuri sexuale, riscuri în
trafic, riscuri în jocurile de noroc, riscuri de sănătate etc. în versiu-
nea extremă a acestor biasuri, cei mai mulți oameni cred că sunt
mai puțin vulnerabili la biasurile pro domo decât alții, chiar și după
ce li se atrage atenția asupra lor.8
Aceasta înseamnă că atunci când citiți despre experimentul Stan-
ford sau despre numeroasele studii din această secțiune a cărții, puteți
trage foarte bine concluzia că dumneavoastră nu ați face ceea ce
au făcut majoritatea, că veți fi, desigur, excepția de la regulă. Această
credință statistic nerezonabilâ (de vreme ce este împărtășită de cei
mai mulți dintre noi) vă face încă și mai vulnerabili la forțele
388 EFECTUL LUCIFER

situaționale, tocmai pentru că le subestimați puterea și o supraeva-
luați pe a dumneavoastră. Sunteți convinși că veți fi gardianul cel
bun, deținutul sfidător, curajosul disident, nonconformistul și mai
ales Eroul. Dacă ar fi așa. […] însă eroii sunt o stirpe rară – cu unii
dintre ei ne vom întâlni în ultimul capitol.
Vă invit să suspendați deocamdată acest bias și să vă imaginați
că ceea ce au făcut majoritatea în aceste experimente este o predic-
ție rezonabilă și pentru ce ați fi făcut dumneavoastră. în cele din
urmă luați, vă rog, în considerare faptul că nu puteți fi siguri dacă
ați fi sau nu seduși imediat să procedați așa cum a procedat par-
ticipantul mediu la cercetare – dacă ați fi în locul lui, în aceleași
circumstanțe. Vă cer să vă amintiți ce a răspuns deținutul Clay-416,
disidentul cu cârnatul, în interviul post-experimental cu torționarul
său, gardianul „John Wayne". Provocat cu întrebarea „Ce fel de
gardian ai fi fost, în locul meu?", el a spus modest: „Realmente
nu știu."
Numai recunoscând că toți suntem supuși acelorași forțe dina-
mice ale condiției umane, că umilința se află în fața mândriei ne-
fondate, putem să începem să ne recunoaștem vulnerabilitatea față
de forțele situaționale. în această cheie, să ne amintim prezenta-
rea elocventă pe care o face John Donne stării noastre de inter-
relaționare și interdependență.
Toată omenirea are un singur autor și este un singur volum;
atunci când moare un om, din carte nu se rupe un capitol, ci este
tradus într-o limbă mai bună; și fiecare capitol trebuie tradus ast-
fel. […] De aceea clopotul care sună pentru predică nu îl cheamă
numai pe predicator, ci întreaga congregație: astfel, acest clo-
pot ne cheamă pe noi, pe toți. […] Nici un om nu este o insulă,
pe de-a-ntregul pe cont propriu […] moartea oricărui om mă di-
minuează pe mine, pentru că eu sunt implicat în umanitate; de
aceea nu trimite niciodată să afli pentru cine bat clopotele; ele
bat pentru tine.
Meditații XVII
Investigarea dinamicii sociale 389

Cercetări clasice despre conformarea
la norma de grup
Unul dintre cele mai vechi studii despre conformare aparține
unui psihosociolog din Turcia, Muzafer Sherif (1935).9 Recent imi-
grat în Statele Unite, Sherif a crezut că în general americanii tin-
deau să se adapteze pentru că democrația lor punea accentul pe
convenții împărtășite mutual. El a creat un mijloc neobișnuit pen-
tru a demonstra conformarea indivizilor la standardele de grup
într-un cadru nou.
Mai mulți studenți de sex masculin au fost introduși pe rând
într-o cameră întunecată în care se afla un spot de lumină imobil.
Sherif știa că, fără vreun cadru de referință, o astfel de lumină pare
să se miște haotic dintr-o parte în alta, iluzie numită „efect auto-
kinetic". La început, fiecăruia dintre subiecți i s-a cerut, individual,
să evalueze mișcarea luminii. Declarațiile lor au fost foarte variate:
unii au văzut o mișcare de câțiva centimetri, în timp ce alții au rapor-
tat că spotul se mișcă pe o rază de peste un metru. Curând fie-
care persoană a stabilit un interval în care cele mai multe dintre
evaluările sale ar cădea. Apoi, respectiva persoană a fost plasată
într-un grup. Ele dădeau estimări care variau mult, dar în fiecare
grup „se contura" o normă, rezultând o anumită marjă a evaluărilor
și o evaluare medie – normală. După mai multe evaluări, ceilalți
participanți plecau, iar individului, acum singur, i se cerea încă o
dată să estimeze mișcarea luminii – testarea conformității sale cu
noua normă stabilită în grup. Judecățile sale cădeau acum în noua
marjă, aprobată de grup, „depărtându-se semnificativ de evalua-
rea sa personală precedentă".
Sherif a folosit și un complice, instruit să dea estimări care va-
riau de la o marjă mică la una foarte mare. Cu destul de mare sigu-
ranță, experiența autokinetică a subiectului naiv reflecta judecățile
acestui complice înșelător, mai degrabă decât să rămână la stan-
dardul perceptual personal stabilit anterior.
390 EFECTUL LUCIFER

Studiul de conformitate Asch: a trece în rând
Efectul de conformitate al lui Sherif a primit o provocare din
partea altui psiholog social, Solomon Asch (1955)10, care credea
că americanii sunt de fapt mai independenți decât sugerase lucra-
rea lui Sherif. Asch considera că americanii pot acționa autonom,
chiar și atunci când se confruntă cu o majoritate care a văzut lumea
diferit de ei. Problema cu situația de testare a lui Sherif, afirmă el,
este că aceasta era foarte ambiguă, fără nici un cadru semnifica-
tiv de referință și fără standard personal. Sub influența percepției al-
ternative a grupului, individul nu a avut un atașament real pentru
estimările sale originale, ci doar a acceptat. Conformitatea reală cere
ca grupul să pună la îndoială percepția de bază și credințele indivi-
dului – să spună că X era Y, când este clar că nu e adevărat. în aceste
circumstanțe, a prezis Asch, relativ puțini vor fi cei care se vor con-
forma; cei mai mulți vor fi rezistenți ca stânca față de această pre-
siune extremă din partea grupului, care este atât de vizibil greșită.
Ce s-a întâmplat cu adevărat cu oamenii confruntați cu o rea-
litate socială care intra în conflict cu percepțiile lor de bază asupra
lumii? Pentru a afla, permiteți-mi să vă pun în poziția unui parti-
cipant tipic la cercetare.
Sunteți recrutat pentru un studiu despre percepția vizuală, care
începe cu evaluarea dimensiunii relative a unor linii. Vi se arată car-
tonașe cu trei linii de lungimi diferite și sunteți rugat să spuneți
tare care dintre cele trei are aceeași lungime cu o linie de com-
parație de pe alt cartonaș. Una este mai scurtă, cealaltă mai lungă
și a treia are exact aceeași dimensiune ca linia de comparație. Sar-
cina este floare la ureche pentru dumneavoastră. Faceți câteva
greșeli, ca majoritatea (mai puțin de 1 % din timp). Dar în acest
studiu nu sunteți singur; sunteți flancat de alți câțiva subiecți, șapte
la număr, iar dumneavoastră sunteți al optulea. La început răspun-
surile dumneavoastră sunt ca ale lor – totul este în regulă. Dar încep
să se întâmple ciudățenii. La unele încercări, fiecare dintre ei, pe
rând, relatează că vede linia lungă ca fiind de aceeași lungime cu
linia medie sau linia scurtă la fel ca aceea medie. (Dumneavoastră
Investigarea dinamicii sociale 391

nu știți, dar ceilalți șapte sunt membri ai echipei de cercetare Asch,
care au fost instruiți să dea unanim răspunsuri incorecte la anu-
mite încercări „critice".) Atunci când vă vine rândul, toți se uită la
dumneavoastră, în timp ce dumneavoastră vă uitați la cartonașul
cu trei linii. Vedeți clar ceva diferit de ceea ce văd ei, dar spuneți
asta? Rămâneți la oile dumneavoastră și spuneți ceea ce știți că
este bine sau vă aliniați celorlalți? Vă confruntați cu aceeași situație
de presiune de grup, în care grupul dă răspunsuri greșite la
douăsprezece din cele optsprezece probe; însă răspunsurile sunt
corecte în celelalte șase probe intercalate.
Dacă sunteți ca majoritatea celor o sută douăzeci și trei de par-
ticipanți la studiul lui Asch, veți ceda în fața grupului în circa 70%
din timp la unele dintre acele probe critice, cu judecată greșită.
30% din subiecții originali s-au conformat la majoritatea pro-
belor și numai 25% din ei și-au putut menține independența pe
tot parcursul testării. Unii au relatat că erau conștienți de diferen-
țele dintre ceea ce vedeau și consensul de grup, dar simțeau că
era mai ușor să meargă împreună cu ceilalți. Pentru alții discre-
panța crea un conflict, rezolvat prin adoptarea credinței că gru-
pul avea dreptate și percepția lor era greșită! Toți cei care au
cedat au subestimat măsura în care se conformaseră, amintindu-și
că au cedat mult mai puțin la presiunea grupului decât se întâm-
plase de fapt. Ei au rămas independenți – în mințile, dar nu și în
acțiunile lor.
Studiile ulterioare au arătat că, atunci când este confruntat cu
o singură persoană care emite o judecată incorectă, un participant
resimte un disconfort, dar își menține independența. Totuși, cu o
majoritate de trei oameni care i se opun, erorile subiectului au cres-
cut la 32%. într-o notă mai optimistă, Asch a descoperit o mo-
dalitate puternică de a promova independența. Dacă îi furniza
subiectului un partener ale cărui vederi erau conforme cu ale sale,
atunci puterea majorității era mult diminuată. Sprijinul din partea
egaliior a redus numărul de erori la un sfert din numărul celor care
apăreau în lipsa unui partener – și acest efect de rezistență a per-
sistat chiar și după ce partenerul a plecat.
392 EFECTUL LUCIFER

Pentru a înțelege de ce se conformează oamenii, o completare
valoroasă vine de la cercetarea care scoate în evidență două din-
tre mecanismele de bază ce contribuie la conformitatea de grup.11
în primul rând ne conformăm din cauza trebuințelor informaționale:
alți oameni au adesea idei, vederi, perspective, cunoștințe care ne
ajută să ne orientăm mai bine în lumea noastră, mai ales pe teri-
torii străine. Cel de-al doilea mecanism implică trebuințele norma-
tive: probabilitatea ca alți oameni să fie gata să ne accepte va fi mai
mare dacă suntem de acord cu ei decât dacă nu suntem, deci cedăm
în fața viziunii pe care o au ei asupra lumii, mânați de o puternică
nevoie de a aparține, de a înlocui diferențele cu similaritățile.
Conformitatea și independența implică
în mod diferit creierul
Noi tehnologii, care nu existau pe vremea lui Asch, oferă idei
incitante despre rolul jucat de creier în conformitatea socială. Când
oamenii se conformează, decid ei oare rațional să meargă cu gru-
pul, din nevoi normative, sau chiar își schimbă percepția și acceptă
validitatea informației noi, dar eronate, oferite de grup? Pentru a
răspunde la această întrebare, un studiu recent a folosit tehnolo-
gia avansată de scanare a creierului.12 Cercetătorii pot acum să
pătrundă în creierul activ atunci când o persoană se angajează în
diferite sarcini, folosind un dispozitiv de scanare ce detectează re-
giunile specifice ale creierului care sunt energizate în timp ce rea-
lizează diferite sarcini mentale. Procesul este cunoscut ca imagistică
de rezonanță magnetică funcțională (FMRI). înțelegând ce funcții
mentale controlează acele regiuni ale creierului, ne dăm seama ce
înseamnă activarea lor la o anumită sarcină experimentală.
lată cum a funcționat studiul. Imaginați-vă că sunteți unul din-
tre cei treizeci și doi de voluntari recrutați pentru un studiu asupra
percepției. Trebuie să rotiți mental imaginile unor obiecte tridimen-
sionale pentru a determina dacă ele sunt identice cu sau diferite față
de un obiect standard. în camera de așteptare, întâlniți alți patru
Investigarea dinamicii sociale 393

voluntari, cu care începeți să formați legături, jucând jocuri pe lap-
top, fotografiindu-vă unii pe alții și conversând. (De fapt ei toți sunt
actori, „complici", cum se numesc în psihologie, care curând își vor
falsifica răspunsurile la probele testului pentru a fi în acord unii cu
alții, dar nu și cu răspunsurile corecte pe care le dați dumneavoastră.)
Sunteți selectat pentru a fi cel care intră la scanner, în timp ce per-
soanele care rămân afară se uită la obiecte mai întâi în grup și apoi
decid dacă ele sunt identice sau diferite. Ca și în experimentul ori-
ginal al lui Asch, actorii dau unanim răspunsuri greșite la anumite
probe, dar corecte la altele, intercalându-se câteva răspunsuri mixte
(unii răspund corect, alții greșit), presărate pentru a face testul mai
credibil. La fiecare rundă, atunci când vă vine rândul, vi se arată
răspunsurile celorlalți. Trebuie să decideți dacă obiectele sunt iden-
tice sau diferite – sunt așa cum le-a apreciat grupul sau așa cum
le-ați văzut?
Ca și în experimentul lui Asch, dumneavoastră (ca subiect tipic)
veți ceda presiunii grupului, dând răspunsurile greșite ale grupu-
lui în medie în 41 % din ocazii. Când ați cedat erorii de judecată
a grupului, conformitatea dumneavoastră a și fost observată la scan-
ner sub forma unor schimbări în anumite regiuni ale cortexului cere-
bral destinate vederii și orientării spațiale (creșteri ale activității
specifice în șaua intraparietală dreaptă). în mod surprinzător, nu
vor apărea schimbări în zonele cortexului frontal care se ocupă de
monitorizarea conflictelor, planificare sau alte activități mentale de
ordin superior. Pe de altă parte, dacă ați făcut judecăți indepen-
dente care se opuneau grupului, creierul dumneavoastră s-a acti-
vat în zone asociate cu pregnanța emoțională (amigdala dreaptă
și nucleul caudat drept.) Aceasta înseamnă că, pentru cei care și-au
menținut independența, rezistența a creat o povară emoțională –
autonomia presupune costuri psihice.
Cercetătorul principal al acestui studiu, specialistul în neuroștiințe
Gregory Berns, concluzionează: „Ne place să credem că a vedea
înseamnă a crede, dar rezultatele studiului arată că a vedea înseamnă
a crede ceea ce grupul îți spune să crezi." Cu alte cuvinte, atunci
când se cristalizează într-un consens de grup, vederile altora pot să
400 EFECTUL LUCIFER

afecteze modul în care percepem aspecte importante ale lumii ex-
terne, punând astfel sub semnul întrebării chiar natura adevărului.
Numai devenind conștienți de vulnerabilitatea noastră față de pre-
siunea socială putem începe să ne formăm rezistența la conformi-
tate, atunci când nu este în interesul nostru să cedăm mentalității
turmei.
Puterea de impact a minorității asupra majorității
Juriile pot să nu ajungă la un verdict unanim atunci când un
disident capătă sprijin cel puțin din partea unei alte persoane și,
împreună, aceștia doi contestă viziunea majorității dominante. Dar
poate o minoritate să determine majoritatea să creeze noi norme
folosind numai acele principii psihologice de bază care servesc de
obicei la stabilirea viziunii majorității?
O echipă de cercetare formată din psihologi francezi a trans-
format această întrebare într-un test experimental. într-o presupusă
sarcină de numire a culorilor, dacă două studente complice din fie-
care grup de șase sunt de acord să numească în mod consecvent
culoarea albastră „verde", aproape o treime din majoritatea naivă
sfârșește prin a le urma. Totuși, membrele majorității nu au cedat
minorității consecvente atunci când s-au alăturat unele altora. Numai
ulterior, când fiecare a fost testată individual, ele au răspuns ca
minoritatea, schimbându-și judecata prin mutarea spre verde a
graniței dintre verde și albastru în spectrul culorilor.13
Cercetătorii au mai studiat influența minorității în contexul simu-
lării unor dezbateri ale juraților, unde o minoritate aflată în deza-
cord cu majoritatea împiedică adoptarea punctului de vedere al
acesteia. Grupul minoritar nu a fost niciodată pe placul majorității
și puterea sa de convingere, dacă apărea, acționa treptat, cu tim-
pul. Minoritatea asertivă avea cea mai mare influență atunci când
dispunea de patru calități: persevera afirmând o poziție consecventă,
avea un aer încrezător în sine, evita pozițiile care păreau rigide și
dogmatice și era abilă în ceea ce privește influența socială. în cele
Investigarea dinamicii sociale 395

din urmă, puterea celor mulți poate fi scurtcircuitată de persua-
siunea din partea unei minorități pasionate.
Cum ajută aceste calități ale unei minorități disidente – mai ales
perserverența – la schimbarea convingerii majorității? Deciziile majo-
rității tind să fie luate fără angajarea gândirii sistematice și a abilităților
de gândire critică ale indivizilor din grup. Dată fiind forța normativă
a grupului de a modela opiniile adepților, care se conformează fără
să gândească, aceste decizii sunt luate adesea superficial. Minorita-
tea perseverentă îi forțează pe ceilalți să proceseze mai chibzuit in-
formația relevantă.14 Cercetarea arată că deciziile grupului ca întreg
sunt mai ingenioase și mai creative atunci când a existat dezacord
din partea unei minorități decât atunci când acesta a lipsit.15
Dacă o minoritate poate câștiga aderenți chiar și atunci când nu
are dreptate înseamnă că există speranță pentru o minoritate cu o
cauză pertinentă. în societate, majoritatea tinde să fie apărătoarea
statu-quo-ului, în timp ce forța pentru inovație și schimbare vine de
la membrii minorității sau de la indivizi care fie sunt nesatisfăcuți de
sistemul curent, fie sunt capabili să identifice modalități noi și crea-
tive de a face față problemelor curente. Potrivit teoreticianului social
Serge Moscovici16, conflictul între viziunea solidă a majorității și per-
spectiva minorității disidente este o precondiție esențială a inovației
și revoluției care poate să ducă la schimbare socială pozitivă. Un in-
divid este angajat întotdeauna într-un dublu schimb cu societatea –
adaptându-se la normele, rolurile și prescripțiile sale de status, dar
și acționând asupra societății pentru a remodela aceste norme.
obedienta oarbă fată de autoritate:
șocanta cercetare a lui milgram
„încercam să mă gândesc la o modalitate de a face experi-
mentul de conformitate al lui Asch mai semnificativ din punct
de vedere uman. Eram nemulțumit fiindcă testul de conformitate
396 EFECTUL LUCIFER

era o judecată despre linii directoare. Mă întrebam dacă gru-
purile pot să exercite asupra unei persoane presiuni în favoa-
rea unei acțiuni a cărei importanță umană era mai vizibilă, de
exemplu să se comporte agresiv față de altă persoană, să zicem
administrându-i șocuri din ce în ce mai severe. Dar pentru a stu-
dia efectul de grup nu trebuie neapărat să cunoști performanțele
subiectului în absența presiunii din partea grupului. în acel mo-
ment, gândul mi s-a schimbat, polarizat de acest control expe-
rimental. Cât de departe ar merge o persoană sub ordinele
experimentatorului?"
Aceste meditații ale unui fost asistent universitar și de cer-
cetare al lui Solomon Asch au inițiat o serie remarcabilă de stu-
dii ale psihosociologului Stanley Milgram, care au ajuns să fie
cunoscute ca studii de „obediență oarbă față de autoritate". In-
teresul său pentru problema obedienței față de autoritate a por-
nit de la preocupări personale profunde cu privire la felul în care
naziștii au fost atât de dispuși să ucidă, în mod obedient, evrei
în Holocaust.
„Paradigma mea de laborator […] a dat expresie unei preocu-
pări generale legate de autoritate, o preocupare cu care s-au con-
fruntat membrii generației mele, în special evreii ca mine, forțați
de atrocitățile celui de-al Doilea Război Mondial. […] Impactul Holo-
caustului asupra propriului meu psihic mi-a impulsionat interesul
pentru obediență și a modelat forma particulară în care aceasta
a fost examinată."17
Mi-ar plăcea să recreez pentru dumneavoastră situația cu care
se confruntă un voluntar tipic din acest proiect de cercetare, apoi
să continui prin a rezuma rezultatele, a evidenția zece importante
învățăminte ce pot fi trase din această cercetare care poate fi gene-
ralizată la alte situații de transformare comportamentală din viața
cotidiană; apoi voi trece în revistă extrapolările acestei paradigme,
oferind câteva paralele din lumea reală (vezi Notele pentru relația
mea personală cu Stanley Milgram18).
Investigarea dinamicii sociale 397

Paradigma obedienței, a lui Milgram
Imaginați-vă că vedeți în ziarul de duminică următorul anunț și vă
decideți să-i dați curs. Studiul inițial a implicat numai bărbați, dar fe-
meile au fost și ele incluse într-unui ulterior, astfel că vă invit pe dum-
neavoastră, cititorii mei, să participați la acest scenariu imaginar.
Anunț
VOM PLĂTI 4 $ PENTRU O ORĂ
DIN TIMPUL DUMNEAVOASTRĂ
Avem nevoie de persoane pentru un studiu asupra
memoriei
• Vom plăti 500 de bărbați din New Haven ca să ne ajute să realizăm
un studiu științific asupra memoriei,și învățării. Studiul este efectuat la Uni-
versitatea Yale.
• Fiecare persoană care participă va fi plătită cu 4 $ (plus 50 cenți pen-
tru transport) pentru un interval de timp de aproximativ o oră. Avem ne-
voie de dumneavoastră pentru doar o oră: nu sunt implicate alte obligații.
Puteți alege momentul în care doriți să veniți (seara, în zile de lucru sau în
weekend).
• Nu este nevoie de instruire specială, educație sau experiență. Dorim:
muncitori industriali oameni de afaceri zidari
angajați ai primăriei funcționari reprezentanți de vânzări
muncitori agricoli liber-profesioniști „gulere-albe"
frizeri telefoniști alții
• Toate persoanele trebuie să aibă intre douăzeci și cincizeci de ani.
Nu vom folosi elevi de liceu și studenți.
• Corespundep? Atunci completați talonul de mai jos și trimiteți-) acum
prin poștă profesorului Stanley Milgram, de la Catedra de Psihologie, Uni-
versitatea Yale, New Haven. Veți fi anunțați despre ora și locul studiului.
Ne rezervăm dreptul de a respinge orice cerere.
• Vi se va plăti o sumă de 4 $ (plus 50 cenți pentru transport) imediat
ce sosiți la laborator.
PENTRU:
PROF. STANLEY MILGRAM, CATEDRA DE PSIHOLOGIE, UNIVERSI-
TATEA YALE, NEW HAVEN, CONN. Doresc să particip la acest stu-
diu asupra memoriei și învățării. Am între douăzeci și cincizeci de ani.
Dacă particip, voi fi plătit cu 4 $ (plus 50 cenți pentru transport).
398 EFECTUL LUCIFER

Un cercetător al cărui comportament serios și halat de labora-
tor îi conferă importanță științifică vă salută pe dumneavoastră și pe
un alt voluntar, la sosirea în laboratorul Universității Yale din Lin-
sly-Chittenden Hali. Sunteți acolo pentru a ajuta psihologia științifică
să găsească modalități de a îmbunăți învățarea și memoria prin fo-
losirea pedepsei. El vă spune de ce această nouă cercetare poate avea
consecințe practice importante. Sarcina este simplă: unul dintre voi
va fi „profesorul" care dă „elevului" un set de perechi de cuvinte
de memorat. în țimpul testului, profesorul enunță fiecare cuvânt-cheie
și elevul trebuie să răspundă cu asociația corectă. Dacă răspunsul este
Investigarea dinamicii sociale 405

corect, profesorul oferă o recompensă verbală, spunând „bine" sau
„corect". Dacă răspunsul este greșit, profesorul trebuie să apese un
levier al aparatului de șocuri electrice (cu aspect impresionant), care
administrează imediat un șoc pentru a pedepsi eroarea.
Generatorul de șocuri are treizeci de butoane, de la nivelul redus
de numai 15 volți, crescând cu câte 15 volți la fiecare nivel superior.
Experimentatorul vă spune că, de câte ori elevul face o greșeală, dum-
neavoastră trebuie să apăsați următorul buton, de voltaj superior.
Panoul de comandă arată atât voltajul fiecărui buton, cât și o des-
criere corespunzătoare a nivelului. Cel de-al zecelea nivel (150 volți)
este „șoc puternic", nivelul 13 (195 volți) este „șoc foarte puternic";
nivelul 17 (255 volți) este „șoc intens"; nivelul 21 (315 volți) este
„șoc extrem de intens"; nivelul 25 (375 volți) este „pericol, șoc grav"
iar nivelurile 29 și 30 (435 și 450 volți) sunt marcate pe panoul de
comandă cu un sinistru XXX („pornografia" durerii și puterii supreme).
Dumneavoastră și un alt voluntar trageți la sorți pentru a vedea
cine va juca fiecare rol; dumneavoastră urmează să fiți profesorul și
celălalt voluntar va fi elevul. (Tragerea la sorți este trucată, iar celălalt
voluntar este un complice al experimentatorului, care joacă mereu
rolul elevului.) Elevul este un bărbat cu purtări blânde, de vârstă mij-
locie, pe care îl conduceți în camera alăturată. „OK, acum îl vom aranja
pe elev astfel încât să poată primi pedeapsa", vă spune cercetătorul.
Brațele lui sunt legate de brațul fotoliului și un electrod este atașat
la încheietura mânii sale drepte. Generatorul de șocuri din camera
alăturată va administra șocuri elevului – când face greșeli, dacă le face.
Amândoi comunicați prin interfon, iar experimentatorul stă lângă dum-
neavoastră. Primiți un exemplu de șoc de 45 de volți, nivelul 3, o du-
rere ușoară, ca o gâdilare, pentru a avea o idee despre ce înseamnă
nivelurile de șoc. Apoi experimentatorul semnalează începutul pro-
bei dumneavoastră din studiul de „îmbunătățire a memoriei".
La început, elevul se descurcă bine, dar curând începe să facă
greșeli, iar dumneavoastră începeți să apăsați butoanele de șoc. El
se plânge că șocurile încep să doară. Vă uitați la experimentator,
care face semn din cap să continuați. Pe măsură ce șocurile cresc
în intensitate, se amplifică și țipetele elevului, care spune că nu crede
400 EFECTUL LUCIFER

că mai vrea să continue. Ezitați și vă întrebați dacă ar trebui să
mergeți mai departe, dar experimentatorul insistă că nu aveți altă
alegere decât să continuați.
Acum elevul începe să se plângă de boala lui de inimă, dumnea-
voastră vă împotriviți, dar experimentatorul insită să continuați. Ero-
rile se adună; îl rugați pe învățăcel să se concentreze pe asociațiile
corecte, fiindcă nu vreți să-i faceți rău cu acele șocuri foarte intense.
Dar grijile dumneavoastră și mesajele motivante nu folosesc la nimic.
El greșește în mod repetat. Pe măsură ce șocurile se intensifică, el
strigă: „Nu mai pot suporta durerea, dați-mi drumul de aici!" Apoi
îi spune experimentatorului: „Nu aveți nici un drept să mă țineți!
Dați-mi drumul." Șocul mai crește cu un nivel și el strigă: „Refuz
categoric să mai răspund. Scoateți-mă de aici! Nu puteți să mă țineți
aici. Mă supără inima."
Evident că nu mai vreți să aveți de-a face cu acest experiment,
îi spuneți experimentatorului că refuzați să continuați. Nu sunteți
Investigarea dinamicii sociale 401

genul de om care le face rău altora.Vreți să renunțați. Dar experi-
mentatorul insistă să continuați. Vă reamintește de contract, de fap-
tul că v-ați dat acordul să participați până la capăt. După ce apăsați
și butonul de 300 volți, citiți următorul cuvânt-cheie, dar elevul nu
răspunde. „Nu răspunde", îi spuneți experimentatorului. îi cereți
să intre în cealaltă cameră și să vadă ce face elevul, să verifice dacă
e bine. Experimentatorul este impasibil; nu se duce să vadă ce face
elevul. în schimb, vă spune: „Dacă învățăcelul nu răspunde într-un
interval de timp rezonabil, aproximativ 5 secunde, considerați că
a răspuns greșit", de vreme ce regula spune că erorile prin omi-
siune trebuie pedepsite în același fel ca erorile comise.
Pe măsură ce continuați spre niveluri din ce în ce mai periculoase
de șoc, nu mai răzbate nici un sunet din camera în care elevul dumnea-
voastră primește șocurile. Este posibil să-și fi pierdut cunoștința sau
mai rău! Sunteți cu adevărat neliniștit și vreți să renunțați, dar nimic
din ceea ce spuneți nu vă scoate din această situație, care a deve-
nit pe neașteptate tulburătoare. Sunteți rugat să respectați regulile,
să continuați testul și să pedepsiți erorile cu șocuri.
Acum încercați să vă imaginați cum ar fi participarea dumnea-
voastră în calitate de profesor. Sunt sigur că spuneți: „în nici un caz
nu aș merge până la capăt!" Evident că ați riposta, nu v-ați supune
și pur și simplu ați pleca. Niciodată nu v-ați vinde moralitatea pentru
un pumn de dolari! Dar dacă ați fi mers într-adevăr până la ultimul
nivel de șoc, 30, atunci experimentatorul ar fi insistat să apăsați buto-
nul XXX de încă două ori, pentru mai multă siguranță! Acum chiar
că e prea mult. Renunțați. Ați și plecat, nu? Deci, cât de departe pre-
vedeți că ați merge dumneavoastră cu experimentul? Cât de departe
ar merge o persoană obișnuită din acest mic oraș în această situație?
Rezultatul prezis de experți
Milgram își descrie experimentul în fața unui grup de patru-
zeci de psihiatri și apoi le cere să estimeze procentajul de cetățeni
americani care ar merge pe fiecare nivel, până la nivelul 30 din
108 EFECTUL LUCIFER

experiment. în medie, ei au emis predicția că mai puțin de 1 %
vor merge până la capăt, că numai sadicii s-ar putea angaja într-un
astfel de comportament și că majoritatea vor părăsi experimen-
tul la nivelul 10, de 150 volți. Nu ar fi putut greși mai mult! Acești
experți s-au înșelat total în ceea ce privește comportamentul uman,
în primul rând deoarece au ignorat determinanții situaționali ai
comportamentului, din descrierea procedurală a experimentului,
în al doilea rând, formarea lor în psihiatria tradițională i-a făcut
să se bazeze prea mult pe perspectiva dispozițională pentru
înțelegerea comportamentului neobișnuit și să nu țină seama de
factorii situaționali.
Adevărul șocant
De fapt, în paradigma experimentală a lui Milgram, doi din trei
voluntari (65%) au mers până la nivelul maxim de șoc de 450 volți.
Majoritatea celor care au fost „profesori" au administrat șocuri „ele-
vului-victimă" de repetate ori, în ciuda rugăminților sale din ce în
ce mai disperate de a se opri.
Și acum, vă invit să vă aventurați în altă estimare: care credeți că
a fost rata abandonului după ce nivelul de șoc a atins 330 volți – în
condițiile în care în camera de șoc se lăsase liniștea și se putea face
presupunerea rezonabilă că elevul și-a pierdut cunoștința? Cine ar
continua în momentul acesta? Nu-i așa că orice persoană de bun-simț
ar pleca, ar renunța, ar refuza cererile experimentatorului de a con-
tinua să-i administreze șocuri?
lată ceea ce a relatat un „profesor" despre reacția sa: „N-am știut
ce naiba se întâmplă. Mă gândesc că poate îl omor pe tipul ăsta.
l-am spus experimentatorului că nu-mi asum răspunderea de a merge
mai departe. Asta e." Dar când experimentatorul l-a asigurat că el
va fi cel care va purta răspunderea, profesorul s-a supus și a mers
până la capăt.19
Și aproape toți cei care au ajuns atât de departe au făcut la
fel. Cum se poate așa ceva? Dacă ai mers atât de departe, de ce
Investigarea dinamicii sociale 403

ai continuat până Ia dramaticul sfârșit? Un motiv pentru acest
înspăimântător nivel de obediență poate fi legat nu numai de supu-
nerea oarbă, ci și de faptul că profesorii nu știau cum să iasă din
această situație. Cei mai mulți dintre participanți refuzau din când
în când, spuneau că nu vor să meargă mai departe, dar experimen-
tatorul nu-i lăsa să plece, aducând continuu argumente pentru care
ar fi trebuit să stea și incitându-i să continue să-l testeze pe elevul
aflat în suferință. De obicei protestele dumneavoastră funcționează
și puteți ieși din situații neplăcute, dar nimic din ceea ce spuneți
nu îl afectează pe acest experimentator imperturbabil, care insistă
să continuați să administrați șocuri electrice pentru greșeli. Vă uitați
pe panoul de comandă al șocurilor și vă dați seama că cea mai
ușoară cale de ieșire se află în dreptul levierului pentru ultimul șoc.
Mai aveți de apăsat numai câteva butoane – aceasta este calea
rapidă pentru a scăpa de hărțuirea experimentatorului și de geme-
tele elevului, acum amuțit, lată! 450 volți este cea mai ușoară cale
de scăpare – libertatea dumneavoastră fără o confruntare directă
cu figura autoritară sau fără a trebui să reparați suferința pe care
deja ați provocat-o prin această durere suplimentară impusă victi-
mei. Este o chestiune simplă de ascensiune și apoi de eliberare.
Variațiuni pe tema obedienței
în decursul unui an, Milgram a realizat nouăsprezece experimente
diferite – fiecare fiind o variantă a paradigmei de bază: experimen-
tator/profesor/elev/Testarea memoriei/Erori pedepsite cu șocuri. în
fiecare dintre aceste studii el a variat una dintre variabilele sociopsi-
hologice și a observat impactul ei asupra dimensiunilor obedienței
față de presiunea nedreaptă a autorității de a continua să adminis-
treze șocuri elevului-victimă. într-unui dintre studii a inclus femei;
în altul a variat proximitatea fizică sau distanța atât în cazul legăturii
experimentator-profesor, cât și al celei dintre profesor și elev; în altul
i-a îndemnat pe colegii voluntari să se revolte sau, dimpotrivă, să
se supună înainte ca profesorul să aibă șansa de a începe etc.
404 EFECTUL LUCIFER

într-un set de experimente, Milgram a vrut să arate că rezulta-
tele nu se datorau puterii autoritare a Universității Yale – care este
totul în New Haven. Astfel, el și-a mutat laboratorul într-o clădire
dărăpănată de birouri din Bridgeport, Connecticut, și a repetat ex-
perimentul în calitate de presupus proiect al unei firme private de
cercetare, fără nici o legătură aparentă cu Yale. Nu a contat; par-
ticipanții au căzut sub aceeași vrajă a puterii situaționale.
Datele au revelat cu claritate gradul extrem de complianță a na-
turii umane. Aproape toți au fost supuși și aproape nimeni nu a
putut rezista presiunilor din partea autorității. Totul depindea de
variabilele situaționale pe care le experimentau. Milgram a putut
demonstra că ratele de complianță pot urca până la 90% din parti-
cipanți continuând până la maximul de 450 volți sau rata obedienței
poate fi redusă la mai puțin de 10% – introducând o singură
variabilă crucială în rețeta complianței.
Doriți maximum de obediență? Faceți din subiect un membru
al unei „echipe de profesori" în care sarcina de a apăsa butonul
care produce șocuri ca să pedepsească victima este atribuită altei
persoane (un complice), în timp ce adevăratul subiect asistă, res-
ponsabil cu alte părți ale procedurii. Vreți ca oamenii să reziste pre-
siunilor din partea autorității? Oferiți modele sociale ale unor colegi
care s-au revoltat. Participanții au refuzat să administreze șocurile
și atunci când elevul a spus că vrea să le primească: ăsta e maso-
chism și ei nu sunt sadici. Ezitau să administreze niveluri mari de
șoc chiar și atunci când experimentatorul însuși juca rolul de elev.
Erau mai dispuși să dea șocuri când elevul era mai departe decât
atunci când se afla aproape de ei. în fiecare dintre celelalte variante
ale acestor categorii diverse de cetățeni americani, de vârste și
ocupații diferite, de ambele sexe, era posibil să se suscite niveluri
scăzute, medii sau înalte de supunere, cu o singură mișcare a bu-
tonului situațional – ca și cum am apăsa butoanele naturii umane
din psihismul lor. Acest eșantion larg de o mie de cetățeni obișnuiți
provenind din medii atât de variate face ca rezultatele studiilor de
obediență ale lui Milgram să fie printre cele mai generalizabile din
cadrul științelor sociale.
Investigarea dinamicii sociale 405

„Dacă ne gândim la lunga și lugubra istorie a ome-
nirii, vom vedea că mai multe crime hidoase au fost
comise în numele obedienței decât în cel al rebeliunii."
C.P. SNOW, Either-Or (1961)
Zece lecții din studiile Milgram:
crearea capcanelor rele pentru oameni buni
Vom trece în revistă unele dintre procedurile prin care această
paradigmă de cercetare i-a determinat pe mulți cetățeni obișnuiți
să se angajeze într-un comportament aparent distructiv. în acest
proces, aș vrea să fac o paralelă cu strategiile de complianță folo-
site în cadre din lumea reală de „profesioniștii influenței": repre-
zentanții de vânzări, recrutorii din secte și armată, cei care lucrează
în publicitate și alții.20 în acest scop putem extrage din paradigma
lui Milgram zece principii.
1) Prearanjarea unei forme de obligație contractuală, verbală sau
scrisă, pentru a controla comportamentul individului într-o ma-
nieră pseudolegală. (în experimentul lui Milgram, acest lucru
s-a făcut prin acceptarea publică a sarcinii și procedurilor.)
2) Distribuirea participanților în roluri semnificative („profesorul",
„elevul") care poartă cu ele valori pozitive învățate anterior
și care activează automat scenarii de răspuns.
3) Prezentarea unor reguli de bază care trebuie respectate și care
par să aibă sens înainte de a intra în fapt în uz, dar care pot
fi aplicate arbitrar și impersonal pentru a face acceptabilă com-
plianța irațională. Deci sistemele îi controlează pe oameni ofe-
rindu-le reguli vagi și schimbându-le dacă este necesar, dar
insistând că „regulile sunt reguli" și trebuie respectate (așa
cum a făcut cercetătorul în halat din experimentul Milgram
sau cum au făcut gardienii din experimentul Stanford pen-
tru a-l forța pe deținutul Clay-416 să mănânce cârnații).
4) Alterarea semanticii actului, actorului și acțiunii (de la „a
face rău unor victime" la „a-l ajuta pe experimentator",
412 EFECTUL LUCIFER

pedepsind victimele în scopul superior al descoperirii
științifice) – înlocuirea realității neplăcute cu retorica dezi-
rabilă, aurirea ramei pentru ca tabloul real să fie deghizat.
(Putem vedea aceeași înscenare semantică la lucru în pu-
blicitate, acolo unde, de exemplu, apa de gură cu gust rău
este adusă în scenă ca un lucru bun, deoarece ucide ger-
menii, și are un gust neplăcut, așa cum ar trebui să aibă
un medicament.)
5) Crearea ocaziilor pentru difuziunea responsabilității sau ab-
dicarea de la responsabilitate în cazul unor rezultate nega-
tive; alții vor fi responsabili sau nu va fi evident faptul că
actorul va fi tras la răspundere. (în experimentul Milgram,
atunci când a fost întrebată de vreun profesor, figura auto-
ritară a spus că ea va purta responsabilitatea pentru orice i
se va întâmpla elevului.)
6) Inițierea drumului spre actul de răutate supremă printr-un
pas mic, aparent nesemnificativ, simplul „picior în prag" care
deschide calea presiunilor mai mari în vederea complianței și
inițiază coborârea pe o pantă lentă și alunecoasă.21 (în studiul
asupra obedienței, șocul inițial era ușor, numai 15 volți.) Acesta
este și principiul care operează atunci când copiii buni devin
dependenți de droguri, odată cu primul fum sau prima doză.
7) Parcurgerea unor pași din ce în ce mai mari, graduali, ast-
fel că fiecare dintre ei este aproape imperceptibil diferit de
acțiunea anterioară. „încă puțin." (Deoarece nivelul de agre-
sivitate creștea cu pași de numai 15 volți, participanților la
experimentul Milgram nici un nivel al răului nu li se părea a
constitui o diferență remarcabilă față de nivelul anterior.)
8) Schimbarea graduală a naturii figurii autoritare (cercetătorul,
în experimentul Milgram) de la „drept" și rațional până la „ne-
drept" și pretențios, chiar irațional. Această tactică suscită inițial
complianță și ulterior confuzie, deoarece din partea autorităților
și prietenilor cu toții ne așteptăm la consecvență. Nerecunoaș-
terea faptului că o astfel de transformare s-a produs duce la
obediență nechibzuită (face parte din numeroasele scenarii de
Investigarea dinamicii sociale 413

„viol la rendez-vous" și este un motiv pentru care femeile abu-
zate rămân alături de soțul care le abuzează).
9) Ridicarea „costurilor retragerii" și îngreunarea procesului de
retragere din situație, îngăduind forme obișnuite de deza-
cord verbal (ceea ce îi face pe oameni să se simtă mai bine
cu privire la ei înșiși), în timp ce se insistă pe complianță la
nivelul comportamentului.
10) Oferirea unei ideologii sau a unei mari minciuni, pentru a
justifica folosirea oricăror mijloace pentru obținerea sco-
pului esențial, aparent dezirabil. (în cercetarea lui Milgram,
acest lucru a apărut în forma furnizării unei justificări ac-
ceptabile sau a unei motivații raționale pentru angajarea
în acțiunea indezirabilă, de pildă că știința vrea să-i ajute
pe oameni să-și îmbunătățească memoria prin folosirea ju-
dicioasă a recompensei și pedepsei.) în experimentele din
psihologia socială, această tactică este cunoscută sub nu-
mele de „scenariu de acoperire" deoarece este o acope-
rire pentru procedurile care urmează și care pot fi puse la
îndoială deoarece în sine nu au sens. Echivalentul lor în lu-
mea reală este numit „ideologie". Cele mai multe dintre na-
țiuni se bazează pe ideologie – de obicei este vorba despre
existența unor „amenințări la adresa securității naționale"
înainte de a porni la război sau despre suprimarea opoziției
politice. Atunci când cetățenii se tem că securitatea națio-
nală este amenințată, devin dispuși să-și abandoneze liber-
tățile de bază în mâinile unui guvern care le oferă acest
schimb. Analiza clasică a lui Erich Fromm din Evadarea din
libertate ne face conștienți de acest târg pe care Hitler și
alți dictatori l-au folosit intens pentru a cuceri puterea și a
o menține: este pretenția că vor fi capabili să furnizeze se-
curitate, dacă cetățenii vor renunța la libertăți, fapt care le
conferă puterea de a controla mai bine lucrurile.22
Astfel de proceduri sunt utilizate în diferite situații de influență
în care autoritățile vor ca oamenii să se supună, dar știu că puțini se
408 EFECTUL LUCIFER

vor angaja în „jocul final" fără să fie pregătiți psihologic corespunzător,
pentru a face lucruri „de neconceput". în viitor, atunci când vă veți
afla într-o postură compromițătoare, în care se mizează pe complianța
dumneavoastră, amintiți-vă de acești pași către obediența irațională;
s-ar putea ca acest lucru să vă determine să faceți pasul înapoi și să
nu mergeți până la capătul căii, calea lor. O bună modalitate de a
evita crimele din obediență este afirmarea autorității personale și asu-
marea completă a responsabilității pentru acțiunile proprii.23
Reluări și extinderi ale modelului Milgram
al obedienței
Datorită planului său structural detaliat, experimentul de obe-
diență al lui Milgram i-a încurajat pe cercetători independenți din
multe țări să-l repete. Recent s-a efectuat o analiză comparativă
a ratelor de obediență din opt studii realizate în Statele Unite și
nouă replici din țările europene, africane și asiatice. în aceste stu-
dii diferite, nivelurile de complianță a voluntarilor au fost compa-
rabil de înalte. Procentul de obediență din partea unei majorități
de 61 % în medie, din replicile americane, este comparabil cu cele
66 procente de obediență din toate celelalte eșantioane naționale.
Rata obedienței varia de la 31 la 91% în studiile americane și de
la 28% (Australia) la 88% (Africa de Sud) în replicile internaționale.
Ratele obedienței erau stabile de-a lungul deceniilor și de-a latul
globului. Nu exista o asociere între momentul realizării unui stu-
diu (între 1963 și 1985) și gradul de obediență.24
Obediența față de o autoritate legitimă puternică
în studiile originale asupra obedienței, subiecții au conferit un sta-
tut de autoritate persoanei care conducea experimentul, deoarece
aceasta se afla într-un context instituțional, era îmbrăcată și se com-
porta ca un om de știință serios, deși nu era decât un profesor de
Investigarea dinamicii sociale 409

biologie plătit să joace acest rol. Puterea lui venea din faptul că era
perceput ca un reprezentant al unui sistem de autoritate. (în replica
Bridgeport a studiului Milgram descrisă anterior, absența cadrului in-
stituțional prestigios de la Yale a redus rata obedienței la 47,5% față
de 65% la Yale, deși această scădere nu a fost statistic semnifica-
tivă.) Mai multe studii ulterioare au arătat cât de puternic poate fi
efectul de obediență atunci când autoritățile legitime își exercită pu-
terea în interiorul domeniilor lor specifice de putere.
Când un profesor de facultate este figura autoritară care le spune
voluntarilor studenți că sarcina lor este să antreneze un cățeluș
condiționându-i comportamentul prin folosirea șocurilor electrice, s-a
înregistrat un procent de 75% obediență. în acest experiment, atât
„experimentatorul-profesor", cât și „elevul" erau „autentici": studen-
ții jucau rolul de Profesor încercând să condiționeze un câine mic și
drăguț, elevul, în cadrul unui aparat electrificat. Studenților li se spu-
nea că respectivul cățeluș trebuie să învețe o sarcină și șocurile îi erau
administrate dacă nu răspundea corect într-un anumit interval de
timp. Ca și în experimentele Milgram, în procesul de învățare ei tre-
buiau să administreze o serie de șocuri cu 30 de niveluri, până la
450 volți. Fiecare dintre cei treisprezece subiecți-băieți și treisprezece
subiecți-fete au văzut cum cățelușul scheuna și se zvârcolea în jurul
grilajului electrificat atunci când ei apăsau buton după buton. Nu
era nici o îndoială că îi făceau rău cățelului cu fiecare șoc pe care i-t
administrau. (Deși intensitățile șocurilor erau mult mai mici decât cele
indicate pe etichetele de voltaj de pe panoul de comandă, ele erau
destul de puternice pentru a provoca animalului reacțiile clare de tul-
burare la fiecare apăsare a butonului de șoc.)
Așa cum vă puteți imagina, studenții au fost evident neliniștiți în
timpul experimentului. Unele dintre fete au țipat, iar băieții s-au arătat
și ei foarte tulburați. Dar au refuzat ei oare să continue îndată ce au
văzut chiar în fața ochilor suferința pe care o produceau? Pentru mult
prea mulți, tulburarea personală nu a dus la nesupunerea compor-
tamentală. Aproape jumătate dintre bărbați (54%) au mers până la
capăt, la 450 volți. Marea surpriză a fost reprezentată de nivelul ri-
dicat de obediență al fetelor. în ciuda dezacordului și a plânsului, în
410 EFECTUL LUCIFER

proporție de 100% studentele au ascultat până la capăt, adminis-
trând șocuri cățelului care încerca să rezolve o sarcină insolubilă! Un
rezultat similar a fost obținut într-un studiu nepublicat cu adoles-
cente, eleve de liceu. (Rezultatul tipic cu „victimele" umane, inclu-
siv datele obținute de însuși Milgram, arată că nu există diferențe
între bărbați și femei în ceea ce privește obediența.)25
Unii critici ai experimentelor de obediență au încercat să invali-
deze datele lui Milgram afirmând că subiecții descoperă rapid că șocu-
rile sunt false și acesta este motivul pentru care continuă să le
administreze până la capăt.26 Acest studiu realizat în 1972 (de psi-
hologii Sheridan și King) înlătură orice îndoială că ratele înalte de obe-
diență identificate de Milgram ar fi putut rezulta dintr-o neîncredere
a subiectului în realitatea suferinței pe care o producea elevului-victimă.
Sheridan și King au arătat că exista o legătură vizuală evidentă între
reacțiile de obediență ale subiectului și durerea cățelușului. De un in-
teres mai mare este descoperirea că jumătate din numărul bărbaților
care nu s-au supus l-au mințit pe profesorul lor, relatând că respec-
tivul cățel a învățat sarcina imposibil de rezolvat – o formă înșelătoare
de nesupunere. Când studenților dintr-o clasă comparabilă li s-a cerut
să emită o predicție: „cât de departe ar merge o femeie medie" la
această sarcină, ei au estimat 0% – uluitor de departe față de 100%.
(Totuși, această subestimare amintește de cifra de 1 % avansată de
psihiatrii care au evaluat paradigma Milgram.)încă o dată acest lucru
subliniază unul dintre argumentele mele centrale, că oamenilor le
este greu să aprecieze puterea forțelor situaționale care acționează
asupra comportamentului individual, atunci când aceste forțe sunt
examinate în afara contextului comportamental.
Puterea pe care o exercită medicii asupra asistentelor
pentru a trata necorespunzător pacienții
Dacă relația între profesori și studenți este una de autoritate bazată
pe putere, în ce măsură este real acest raport în relația dintre me-
dici și asistentele medicale? Cât de greu este pentru o asistentă
Investigarea dinamicii sociale 411

să nu respecte un ordin al puternicei autorități reprezentate de
medic – deși știe că ordinul este greșit? Pentru a afla acest lucru,
o echipă de medici și asistente au testat obediența în sistemul lor
de autoritate, stabilind dacă asistentele ar asculta sau ar ignora
o cerere nelegitimă formulată de un medic necunoscut, într-un
context spitalicesc reah27
Toate cele douăzeci și două de asistente au primit un telefon din
partea unui medic din conducere, pe care nu îl întâlniseră niciodată.
Doctorul i-a spus fiecăreia în parte să administreze unui pacient o
anumită medicație, astfel încât aceasta să-și facă efectul atunci când
el va sosi la spital. Atunci el va semna rețeta. Astfel, li s-a ordonat
să-i dea pacientului 20 miligrame de Astrogen. Pe eticheta flaconu-
lui de Astrogen era precizat că 5 miligrame este doza obișnuită, iar
10 miligrame, doza maximă. Practic, ordinul lui dubla doza maximă.
Conflictul care se crea în mintea asistentelor era acesta: să as-
culte ordinul de a administra o doză excesivă de medicament, venit
prin telefon din partea unei persoane necunoscute, sau să urmeze
rutina medicală, care respinge asemenea ordine neautorizate. Atunci
când această dilemă a fost prezentată cu titlul de scenariu ipote-
tic unui număr de douăsprezece asistente din spitalul respectiv, zece
dintre ele au spus că ar refuza să asculte ordinul. Totuși, când alte
asistente au fost puse în situația concretă și au fost confruntate cu
sosirea iminentă a medicului (și cu posibila lui supărare legată de
nesocotirea ordinului), aproape toate au capitulat și s-au supus. Cu
excepția uneia singure, toate celelalte douăzeci și una dintre cele
douăzeci și două care au trecut printr-un test real au început deja
să pregătească medicamentul (care era de fapt un preparat inofen-
siv) pentru a-i fi administrat pacientului – înainte de a fi oprite de
cercetător. Acelei singure asistente non-obediente ar fi trebuit să i
se ofere o mărire de salariu și o medalie de merit eroic.
Acest efect dramatic este departe de â fi un incident izolat.
Niveluri la fel de înalte de obediență oarbă față de autoritatea atot-
puternică a unui medic au rezultat și dintr-o anchetă recentă efec-
tuată pe un eșantion cuprinzător de asistente. Aproape jumătate din
ele (46%) au relatat că-și pot aminti o împrejurare în care au fost
412 EFECTUL LUCIFER

nevoite „să ducă la îndeplinire un ordin al unui medic despre care
au crezut că poate avea consecințe nocive asupra pacientului". în
cazurile în care au ascultat un ordin inadecvat, aceste asistente compli-
ante și-au atribuit lor însele o responsabilitate mai mică decât cea pe
care au atribuit-o medicului. în plus, au spus că baza primară a pu-
terii sociale a medicilor este „puterea lor legitimă", dreptul de a asi-
gura îngrijire completă pacientului.28 Ele nu făceau altceva decât să
urmeze ceea ce ei au instituit drept ordine legitime – dar atunci pa-
cientul murea. Mii de pacienți spitalizați mor în fiecare an din pri-
cina multiplelor erori ale personalului; presupun că printre aceste erori
se află și o astfel de obediență necondiționată a asistentelor și a per-
sonalului de îngrijire față de ordinele greșite ale medicului.
Obediența mortală față de autoritate
Acest potențial pe care-l au figurile autoritare de a exercita pu-
tere asupra subordonaților poate avea consecințe dezastruoase în
multe domenii ale vieții. Unul dintre acestea este reprezentat de
dinamica obedienței în cabinele avioanelor de linie, despre care s-a
arătat că duce la numeroase accidente aviatice. în cabina tipică a
unui astfel de avion de linie, autoritatea centrală este căpitanul,
care comandă unui secund și uneori unui inginer de zbor, iar pu-
terea autorității sale este susținută de norme organizaționale, de
educația militară a celor mai mulți dintre piloți și de regulamentele
de zbor care îl fac pe pilot direct responsabil de modul în care con-
duce avionul. O astfel de autoritate poate duce la erori de zbor, dacă
echipajul se simte obligat să accepte „definiția dată situației de către
autoritate", chiar și atunci când autoritatea nu are dreptate.
Anchetele efectuate în cazul unui număr de treizeci și șapte de
accidente aviatice grave, unde existau suficiente date din înregis-
trările de voce ale cutiilor negre, au arătat că în 81% din cazuri
secundul nu l-a supravegheat sau nu a contestat decizia căpitanului
atunci când acesta a făcut greșeli. Folosind drept context pentru
evaluarea obedienței distructive un eșantion de șaptezeci și cinci
Investigarea dinamicii sociale 413

de accidente aviatice, autorul studiului concluzionează: „Dacă pre-
supunem că atât erorile de tip nesupraveghere, cât și cele cauzate
de lipsa contestării au la bază excesul de obediență, putem trage
concluzia că excesul de obediență poate provoca 25% din totalul
accidentelor aviatice."29
Obediența față de autoritate în administrație
în societatea modernă se întâmplă rar ca oamenii aflați în poziții
de autoritate să-i pedepsească pe ceilalți cu violență fizică, respec-
tiv conform paradigmei Milgram. Specifică este violența mediată,
atunci când autoritățile transmit ordine subordonaților care le în-
deplinesc, sau violența care implică abuz verbal, strivind stima de
sine și demnitatea celor lipsiți de putere. Adesea autoritățile între-
prind acțiuni punitive ale căror consecințe nu sunt direct observa-
bile. De exemplu, a da un feeback ostil cuiva, știind că aceasta va
afecta performanța acelei persoane și șansele ei de a obține un ser-
viciu, constituie o formă de violență mediată social.
O echipă de cercetători olandezi a măsurat extinderea obedien-
ței bazate pe autoritate într-o astfel de situație, printr-o serie de
experimente ingenioase, cuprinzând douăzeci și cinci de studii cu
aproape cinci sute de participanți, între 1982 și 1985, la Universita-
tea din Utrecht, Olanda.30 în paradigma de „obediență administra-
tivă", experimentatorul a cerut participantului la cercetare, care juca
rolul de administrator, să facă o serie de cincisprezece „observații
stresante" candidatului la postul respectiv (un complice special in-
struit) aflat în camera alăturată. Mai exact, subiecților li s-a cerut să
administreze candidatului un test de selectare pentru un post – dacă
va trece testul, va obține postul, dacă nu, rămâne șomer.
Li s-a mai cerut să îl deranjeze și să îl streseze pe candidat în
timp ce-i administrau testul. Aceste cincisprezece observații gradate
erau critici la adresa performanței sale la test, denigrându-i în plus
personalitatea, de exemplu: „Asta a fost o mare prostie din partea
ta." Pe măsură ce participantul-administrator făcea aceste observații
414 EFECTUL LUCIFER

din ce în ce mai ostile, el „îl punea pe candidat sub o asemenea
tensiune psihologică, încât acesta nu mai funcționa satisfăcător și
în consecință nu mai primea postul". în plus, cercetătorii le spuneau
să continue, în ciuda protestelor candidatului. Orice dezacord din
partea participantului-administrator era sancționat de experimen-
tator cu unu până la patru șocuri electrice de intensitate joasă, pen-
tru a continua cu observațiile ostile, înainte să li se permită în cele
din urmă să se oprească dacă erau refractari. în fine, în modul cel
mai semnificativ, subiecții au fost informați că abilitatea de a lucra
sub stres nu este o cerință esențială pentru post, dar ei trebuie să
urmeze procedura deoarece era utilă pentru proiectul de cercetare
al experimentatorului, care studia modul în care stresul afectează
performanțele în condiții de stres. Faptul că ei provoacă neplăceri
și afectează șansele altei persoane de a obține un post nu folosește
la nimic altceva decât la strângerea de date pentru experimenta-
tor. în condițiile de control, subiecții puteau să oprească observațiile
stresante oricând doreau în timpul testului.
Când li s-a cerut să anticipeze dacă în aceste condiții vor face
toate observațiile stresante, peste 90% dintr-un eșantion de repon-
denți olandezi au spus că nu se vor supune. încă o dată, „punctul
de vedere din exterior" s-a dovedit foarte departe de realitate: 91 %
din subiecți s-au supus experimentului până la capăt. Acest grad ex-
trem de obediență se menținea chiar atunci când subiecții erau func-
ționari la serviciul personal, în ciuda celor prevăzute de codul etic
profesional pentru relația cu clienții. O obediență la fel de înaltă a
fost constatată chiar și atunci când subiecții au primit din timp infor-
mații, cu mai multe săptămâni înainte de a se prezenta la laborator,
astfel încât au putut reflecta la natura rolului lor potențial ostil.
Cum am putea genera non-obediență în acest context? Există mai
multe opțiuni. Se pot găsi câțiva subiecți care să se revolte, chiar îna-
inte ca subiectul nostru să intre în rol, ca în studiul lui Milgram. Sau
subiectul poate fi avertizat că este răspunzător legal în cazul în care
candidatul-victimă este prejudiciat și dă în judecată universitatea. Sau
se poate elimina presiunea de a merge până la capăt, ca în condițiile
de control ale acestei cercetări, în care nimeni nu s-a supus total.
Investigarea dinamicii sociale 415

Obediența sexuală față de autoritate:
escrocheria cu percheziția corporală
„Escrocherii cu percheziția corporală" au fost operate în câteva
lanțuri de restaurante fast-food de pe tot teritoriul Statelor Unite.
Acest fenomen forțează limitele obedienței față de o autoritate ano-
nimă, dar aparent importantă. Modus operandi: asistenta directo-
rului este sunată de un bărbat care se recomandă sergentul de poliție
Scott. El are nevoie de ajutorul asistentei într-un caz de furt făptuit
de un angajat al restaurantului și insistă ca în timpul conversației
să i se spună mereu „Sâ trăiți". în prealabil el obținuse informații
interne relevante în legătură cu procedurile restaurantului și o serie
de detalii locale. De asemenea, știe și cum să solicite informațiile
pe care le dorește, prin întrebări abile, așa cum fac scamatorii și
„cititorii de gânduri". Este un escroc talentat.
în cele din urmă ofițerul „Scott" îi cere asistentei numele unei
tinere nou angajate, foarte atrăgătoare, despre care spune că a
furat din magazie și face contrabandă pe cont propriu. El vrea ca
ea să fie izolată în camera din spate și ținută acolo până ce el sau
oamenii lui vor veni să o ridice. Angajata este închisă acolo și, la te-
lefon, „Să trăiți domnule ofițer" îi dă posibilitatea să fie perchezi-
ționată corporal acolo sau la secția de poliție. Invariabil, femeia alege
să fie percheziționată pe loc, deoarece știe că este nevinovată și nu
are nimic de ascuns. Vocea de la telefon îi cere să se dezbrace și
să i se caute în anus și în vagin bani furați sau droguri. Tot timpul,
el insistă să i se spună cât se poate de explicit ceea ce se întâmplă
și camerele video de supraveghere înregistrează aceste evenimente
uimitoare pe măsură ce se petrec. Acesta este doar începutul coș-
marului nevinovatei tinere angajate și o sursă de excitare sexuală și
putere pentru voyeurul de la telefon.
în cazul la care am fost martor în calitate de expert, acest sce-
nariu de bază presupunea ca fata speriată de optsprezece ani să
fie obligată la o serie de acte din ce în ce mai jenante și mai degra-
dante sexual. Fetei goale i se cere să sară și să danseze. Vocea de
la telefon îi cere asistentei să aducă un angajat bărbat, mai în vârstă,
416 EFECTUL LUCIFER

pentru a se ocupa de închiderea victimei, pentru ca ea să se întoarcă
la sarcinile ei de serviciu. Scena degenerează, vocea de la telefon îi
cere fetei să se masturbeze și să facă sex cu bărbatul în vârstă, care
se presupune că o păzește în timp ce se află închisă în camera din
spate, iar poliția își croiește drum foarte încet într-acolo. Aceste acti-
vități sexuale continuă timp de câteva ore, așteptând poliția care,
desigur, nu sosește niciodată.
Această bizară influență a autorității in absentia îi determină pe
mulți oameni aflați în respectiva situație să încalce politica restau-
rantului și poate propriile lor principii etice și morale, să molesteze
sexual și să umilească această angajată cinstită. La sfârșit, persona-
lul restaurantului este concediat, unele persoane sunt acuzate de
diferite infracțiuni, firma este dată în judecată, victima este tulbu-
rată serios, iar făptașul, un fost gardian, este prins și condamnat.
Una dintre reacțiile rezonabile, atunci când aflăm despre această
farsă, este aceea de a ne concentra pe predispozițiile victimei și pe
cele ale celor care o torturează, în calitate de indivizi naivi, ignoranți,
creduli, ciudați. Totuși, atunci când aflăm și că această escrocherie
a fost montată cu succes în șaizeci și opt de contexte similare, în
treizeci și două de state americane, în șase lanțuri de restaurante,
fiind înșelați directori, bărbați și femei, din toată țara, analiza noastră
trebuie să înceteze să dea vina pe victime și să treacă la recunoașterea
puterii pe care o exercită situația implicată în acest scenariu. Deci
să nu subestimăm puterea „autorității" de a genera obediență într-o
măsură și de un tip greu de imaginat.
Donna Summers, asistent manager la McDonald's în Mount
Washington, Kentucky, concediată deoarece s-a lăsat înșelată să
participe la această farsă telefonică autoritară, exprimă una dintre
temele noastre principale legate de puterea situațională. „Te uiți în
urmă și spui: eu n-aș fi făcut-o. Dar dacă nu ești pus în acea situație,
în acel moment, cum poți să știi ce ai face? Nu știi."31
în cartea ei Making Fast Food: From the Frying Pan into the Fryer,
sociologul canadian Ester Reiter ajunge la concluzia că obediența față
de autoritate este trăsătura cea mai prețuită la un angajat de fast-
food. „Lucrul pe bandă este menit, în mod deliberat, să-i despoaie
Investigarea dinamicii sociale 417

pe lucrători de orice gând și orice judecată. Ei nu sunt decât prelun-
giri ale benzii", spune Reiter într-un interviu recent. Agentul special
FBI în retragere Dan Jablonski, detectiv particular care a investigat câ-
teva dintre aceste escrocherii, a spus: „Fiecare dintre noi stăm și îi
judecăm pe acești oameni, gândind despre ei că sunt niște idioți fără
pereche. Dar ei nu sunt obișnuiți să folosească bunul-simț în gândire.
Ei sunt educați să gândească și să spună: «Cu ce vă putem ajuta?»"32
filiera nazistă: s-ar putea întâmpla
din nou, în orașul tău?
Să ne amintim că una dintre motivațiile pe care le-a avut Milgram
când a început acest proiect de cercetare a fost să înțeleagă cum se
face că atâția cetățeni germani s-au implicat în crimele brutale îm-
potriva a milioane de evrei. în loc să caute tendințe și predispoziții
în caracterul național german pentru a explica acest genocid, el a
crezut că particularitățile situației sunt cele care joacă un rol critic,
că obediența față de autoritate este un „declanșator toxic" pentru
crime abominabile. După ce și-a încheiat studiul, Milgram și-a ex-
tins concluziile științifice la o predicție dramatică despre puterea
insidioasă și pătrunzătoare pe care o poate avea obediența – aceea
de a transforma cetățeni americani obișnuiți în gardieni de lagăr
nazist. „Dacă în Statele Unite ar fi instituit un sistem de lagăre de
concentrare de felul celor pe care le-am văzut în Germania nazistă,
în fiecare oraș american de dimensiuni medii s-ar putea găsi sufi-
cient personal care să lucreze acolo."33
Să analizăm pe scurt această înfricoșătoare predicție în lumina
a cinci anchete diferite, dar fascinante, asupra acestei „filiere na-
ziste", implicând oameni obișnuiți recrutați anume pentru a fi deter-
minați să acționeze împotriva „dușmanilor statului". Primele două
sunt demonstrații didactice realizate de profesori creativi, cu elevi
de liceu și gimnaziu. Cea de-a treia aparține unui fost student al
418 EFECTUL LUCIFER

meu, care a arătat că studenții americani ar susține „soluția finală"
dacă o figură cu autoritate ar furniza suficiente justificări. Ultimele
două au studiat direct ofițeri SS și polițiști germani naziști.
Creând naziști în școlile americane
La cursul de istorie universală, elevii de la liceul din Palo Alto,
California, nu puteau, ca mulți dintre noi, să înțeleagă caracterul
inuman al Holocaustului. Cum a putut subzista o astfel de mișcare
socio-politică rasistă și criminală și cum putea cetățeanul obișnuit
să ignore sau să fie indiferent la suferințele provocate de aceasta
concetățenilor săi evrei? Profesorul lor inventiv, Ron Jones, s-a ho-
tărât să-și modifice modalitatea de comunicare, pentru a face ca
sensul mesajului să ajungă la neîncrezătorii lui elevi. El a trecut de
la metoda didactică obișnuită de predare la învățarea prin experiență.
A început prin a le spune elevilor că săptămâna următoare vor
simula unele aspecte ale experienței germane. în ciuda acestui
avertisment, „experimentul" de joc de rol care a avut loc în urmă-
toarele cinci zile a fost luat în serios de elevi și a constituit un șoc
pentru profesor, dar și pentru directorul liceului și pentru părinți.
Simularea și realitatea s-au întrepătruns, pe măsură ce elevii au
creat un sistem totalitar de credințe și control coercitiv care semăna
foarte mult cu cel instituit de regimul nazist al lui Hitler.34
în primul rând, Jones a stabilit noi reguli rigide care trebuiau res-
pectate fără crâcnire în clasă. Toate răspunsurile urmau să se limi-
teze la trei cuvinte sau chiar mai puțin și să fie precedate de
„domnule", timp în care elevul stătea drept în picioare lângă bancă.
Când nimeni nu a obiectat la această regulă sau la altele asemănă-
toare, atmosfera din clasă a început să se schimbe. Cei mai locvace
și mai inteligenți elevi și-au pierdut pozițiile fruntașe, care au fost
preluate de cei mai puțin abili într-ale cuvintelor, dar mai agresivi din
punct de vedere fizic. Mișcarea era numită „Al treilea val". Au fost
introduse și un salut de tip militar și sloganuri care trebuiau strigate
la comandă, la unison. în fiecare zi era un nou slogan răsunător: „Forță
Investigarea dinamicii sociale 419

prin disciplină", „Forță prin comunitate", „Forță prin acțiune" și „Forță
prin mândrie". A mai fost unul, păstrat pentru un moment ulterior.
Cei care aparțineau acestei mișcări aveau o strângere de mână se-
cretă și cei care o criticau trebuiau să fie pârâți pentru „trădarea" lor.
După sloganuri au urmat acțiuni – s-au confecționat bannere care
au fost atârnate prin școală, s-au primit noi membri, alți elevi au fost
instruiți să adopte poziții de comandă etc.
Nucleul original de douăzeci de elevi de la cursul de istorie a cres-
cut curând la peste o sută de membri fervenți ai celui de-AI treilea
val. Studenții au preluat apoi sarcina, însușindu-și-o. Ei au emis legiti-
mații speciale de membru. Unii dintre cei mai inteligenți elevi au fost
dați afară de la curs. Membrii noului nucleu autoritar au fost încântați
de asta și îi abuzau pe „foștii" lor colegi, pe măsură ce erau alungați.
Jones a comunicat atunci discipolilor lui că fac parte dintr-o mișcare
națională ce vizează descoperirea elevilor care sunt gata să lupte pen-
tru schimbări politice. Le-a mai spus că ei constituie „un grup select
de tineri aleși pentru a ajuta această nobilă cauză". Pentru a doua zi
a fost anunțată o adunare la care, a adăugat el, un candidat la pre-
ședinție urma sâ anunțe la televiziune punerea bazelor unui program
nou pentru tineretul din Al treilea val. Peste două sute de elevi, par-
ticipanți entuziaști, au umplut sala de la Cubberly High School. Membri
fervenți, cu bluze albe de uniformă, cu brasarde confecționate în casă,
pavoazau sala cu bannere. în timp ce ușile erau păzite de elevi atle-
tici, prietenii profesorului, care jucau roluri de reporteri și fotografi,
circulau prin mulțimea de „credincioși adevărați". Televizorul era des-
chis și toată lumea aștepta – și tot aștepta – marele anunț al uriașului
pas înainte al mișcării. Toți strigau: „Forță prin disciplină."
în loc de anunț însă, profesorul a proiectat pe ecran un film
despre procesul de la Nurnberg; istoria celui de-al Treilea Reich a
apărut în imagini fantomatice. „Toată lumea trebuie să accepte
vina – nimeni nu poate pretinde că nu a luat parte în vreun fel sau
altul." Acesta era cadrul final al filmului și sfârșitul simulării. Jones
le-a explicat tuturor elevilor adunați motivul acestei simulări care a
depășit cu mult de intențiile sale inițiale. El le-a spus că noul lor slo-
gan ar trebui să fie: „Forță prin înțelegere." Apoi a concluzionat:
420 EFECTUL LUCIFER

„Ați fost manipulați. Duși de propriile voastre dorințe în locul în
care vă aflați acum."
Profesorul a intrat în conflict cu administrația, deoarece părinții
colegilor respinși s-au plâns de hărțuirea copiilor și de amenințările
pe care aceștia le primeau din partea noului regim. Totuși, Jones
a tras concluzia că mulți dintre acești tineri au învățat o lecție vitală
văzând personal cât de ușor li se poate transforma radical compor-
tamentul atunci când ascultă de o autoritate puternică într-un con-
text asemănător celui fascist. în lucrarea lui ulterioară despre
„experiment", Jones scrie: „în cei patru ani cât am predat la Cub-
berly High School, nimeni nu a recunoscut vreodată că a partici-
pat la adunarea celui de-AI treilea val. Era ceva ce voiam cu toții
să uităm." (La câțiva ani după ce a părăsit această școală, Jones a
început să lucreze în instituțiile de învățământ speciale din San Fran-
cisco. Un documentar ilustrativ, de tip dramă, despre simularea expe-
rienței naziste, intitulat Valul, a surprins această transformare a unor
copii buni în pseudo-Hitlerjugend.35)
Cum se creează mici monștri de școală primară:
ochii căprui contra ochilor albaștri
Puterea autorității este demonstrată nu numai de măsura în care
ea poate comanda adepți, ci și de gradul în care definește realita-
tea și schimbă modul obișnuit de a gândi și de a acționa, lată cazul
la care mă refer: Jane Elliott, o învățătoare la clasa a treia din orășelul
Riceville, lowa, și-a pus problema cum să îi învețe pe copiii albi
dintr-o comunitate rurală cu prea puține minorități ce înseamnă
„frăție" și „toleranță". Ea a hotărât să îi ajute să experimenteze
personal ce înseamnă să te simți inferior sau șef, în calitate de vic-
timă sau făptaș al nedreptății.36
Această profesoară îndrăgită a desemnat o jumătate a clasei ca
fiind superioară celeilalte jumătăți, singurul criteriu fiind culoarea ochi-
lor. Ea a început prin a-i informa pe elevi că persoanele cu ochi albaștri
sunt superioare celor cu ochi căprui și a oferit diferite „dovezi" în
Investigarea dinamicii sociale 421

sprijinul acestui adevăr, cum ar fi acela că George Washington avea
ochi albaștri și, mai aproape de realitatea actuală, tatăl unuia din-
tre elevi (despre care acesta se plânsese că l-a bătut) avea ochi căprui.
Din acel moment, a spus doamna Elliott, copiii cu ochi albaștri
vor fi cei speciali, „superiori", iar cei cu ochi căprui vor fi grupul
„inferior". Cei despre care se spunea că sunt mai inteligenți, cei
cu ochi albaștri, au primit privilegii speciale, în timp ce puștii consi-
derați inferiori, cu ochi căprui, erau obligați să asculte de reguli care
subliniau statutul lor de categoria a doua, având inclusiv obligati-
vitatea de a purta un guler care le dădea celorlalți posibilitatea de
a percepe de la distanță statutul lor inferior.
Copiii cu ochi albaștri, care fuseseră până atunci prietenoși, re-
fuzau acum să se joace cu „căpruii" răi și au sugerat ca autoritățile
școlii să fie anunțate că aceștia sunt capabili de furt. în curând, în
pauze au izbucnit lupte fizice și un băiat a recunoscut că l-a lovit pe
altul cu „pumnul în burtă" pentru că „m-a făcut «căprui», ca și cum
aș fi fost negru, un negrotei". în numai o zi, copiii cu ochi căprui au
început să aibă rezultate școlare mai proaste și au devenit depresivi,
morocănoși și mânioși. Se descriau pe ei înșiși ca „triști", „răi",
„proști" și „ticăloși".
Ziua care a urmat a fost crucială. Doamna Elliott a spus clasei că
se înșelase. în realitate, copiii cu ochi căprui erau cei superiori și cei
cu ochi albaștri erau inferiori, și a adus alte dovezi pentru a susține
această teorie cromatică a binelui și a răului. Copiii cu ochi albaștri
au trecut acum de la autocaracterizările „vesel", „bun", „dulce" și
„drăguț" la etichete devalorizante, similare celor adoptate cu o zi
în urmă de cei cu ochi căprui. Vechile structuri de prietenie care exis-
taseră înainte între copii s-au dizolvat și au fost înlocuite de ostili-
tate, până când acest proiect experimental a luat sfârșit și elevilor li
s-a explicat adevărul, detaliat și complet, și veselia a revenit în clasă.
Profesoara a fost uimită de modul fulgerător și total în care s-au
transformat atât de mulți dintre elevii despre care ea credea că îi
cunoaște atât de bine. Doamna Elliott a concluzionat „Niște copii
care fuseseră minunat de cooperanți și de atenți au devenit niște
țânci răutăcioși, persecutori și discriminatori. A fost îngrozitor!"
422 EFECTUL LUCIFER

Sprijin pentru „soluția finală" în Hawaii:
cum scăpăm lumea de inadaptați
Imaginați-vă că sunteți studenți la Universitatea Hawaii (campu-
sul Manoa) printre alți cinci sute șaptezeci de colegi, la oricare din-
tre numeroasele cursuri serale de psihologie. în această seară,
profesorul dumneavoastră, cu accentul lui danez, își schimbă cursul
uzual pentru a da în vileag o amenințare la adresa siguranței
naționale: explozia populațională (un subiect arzător la începutul
anilor șaptezeci).37 Această autoritate a descris felul în care socie-
tatea începe să fie amenințată de creșterea rapidă a numărului de
oameni incapacitați fizic și mental. Problema este prezentată con-
vingător, ca un proiect științific ingenios, sprijinit de oameni de știință
și plănuit spre binele umanității. Apoi sunteți invitați să ajutați la
„aplicarea procedurilor științifice pentru eliminarea celor incapacitați
mental și emoțional". Profesorul justifică necesitatea de a întreprinde
o acțiune printr-o analogie cu pedeapsa cu moartea, ca factor ce
descurajează criminalitatea violentă. El vă spune că părerile dum-
neavoastră sunt solicitate deoarece dumneavoastră și ceilalți adunați
aici sunteți inteligenți, educați și aveți valori etice înalte. Este flatant
să auziți că vă aflați în această companie selectă. (Amintiți-vă de
atracția „cercului interior" al lui C.S. Lewis.)în cazul în care mai aveți
ezitări, el vă asigură că înainte de a se întreprinde orice fel de acțiune,
va fi efectuată o cercetare riguroasă asupra acelor creaturi umane
inadaptate.
în acest moment el vrea numai părerile, recomandările și ve-
derile dumneavoastră personale, într-un chestionar pe care dum-
neavoastră și restul studenților din sală trebuie să îl completați acum.
începeți să răspundeți la întrebări pentru că ați fost convinși că
aceasta este o nouă problemă vitală, pentru care părerea dumnea-
voastră contează. Răspundeți cu abilitate la fiecare dintre cele șapte
întrebări și descoperiți că există uniformitate între răspunsurile dum-
neavoastră și cele ale.restului grupului. în proporție de 90%, re-
pondenții sunt de acord că întotdeauna vor fi oameni mai capabili
să supraviețuiască decât alții.
Investigarea dinamicii sociale 423

Legat de asasinarea celor inadaptabili: 79% ar vrea să existe o
persoană responsabilă pentru ucidere și alta care să execute actul;
64% preferă anonimatul pentru cei care apasă pe butonul care pro-
voacă moartea, în condițiile în care sunt apăsate mai multe butoane
în același timp, dar numai unul produce decesul; 89% cred că admi-
nistrarea unor droguri nedureroase ar fi modalitatea cea mai efi-
cientă și mai umană de a induce moartea.
Dacă legea le-ar cere sâ ia parte la așa ceva, 89% ar vrea să
participe la adoptarea deciziei, în timp ce 9% au preferat să parti-
cipe la uciderea propriu-zisă sau la ambele. Numai 6% din studenți
au refuzat să răspundă.
Incredibil este că 91 % din studenții care au răspuns au fost de
acord că „în condiții extreme este pe deplin justificat să-i elimini pe
cei despre care se consideră că pun în cel mai mare pericol binele
comun"!
în cele din urmă, într-un surprinzător procent de 29%, studenții
au fost de acord cu această „soluție finală", chiar dacă ea ar trebui
aplicată și membrilor propriei familii!36
Astfel, acești studenți americani (mai în vârstă decât media, de-
oarece frecventau cursurile serale) erau dispuși să susțină un plan
de a-i ucide pe toți cei considerați de anumite autorități mai puțin
capabili să trăiască decât ei înșiși – numai după o scurtă prezentare
făcută de autoritatea profesorală. Acum putem înțelege cum ger-
mani obișnuiți, inteligenți, au fost dispuși să susțină „soluția finală"
a lui Hitler împotriva evreilor, întărită în multiple feluri de întregul
sistem educațional și de o propagandă guvernamentală sistematică.
Oameni de rând îndoctrinați pentru a participa
Ia un masacru de proporții
Una dintre cele mai clare ilustrări pentru explorările mele legate
de feiul în care oamenii obișnuiți pot fi determinați să se angajeze în
fapte rele, străine istoriei și valorilor lor morale, vine de la o des-
coperire remarcabilă a unui istoric britanic, Christopher Browning.
424 EFECTUL LUCIFER

El relatează că în martie 1942 aproape 80% din victimele Holocaus-
tului erau încă în viață, dar în numai unsprezece luni circa 80% muri-
seră. în această scurtă perioadă, Endlosung („soluția finală" a lui
Hitler) a fost intensificată printr-un val de plutoane mobile de exe-
cuție în masă. Acest genocid cerea mobilizarea unei mașini de ucis
pe scară largă, într-un moment în care soldații germani valizi erau
necesari pe Frontul de Est, aflat în curs de prăbușire. Deoarece majo-
ritatea evreilor polonezi trăiau în localități mici, nu în orașe mari,
întrebarea pe care și-a pus-o Browning despre înaltul Comanda-
ment german a fost: „De unde au găsit ei, în acel an crucial al răz-
boiului, personal pentru o reușită logistică uluitoare în materie de
ucidere în masă?"39
Răspunsul a fost oferit de arhivele crimelor de război naziste,
care au înregistrat activitățile Batalionului de rezervă 101, o unitate
formată din aproape cinci sute de bărbați din Hamburg, Germania.
Erau familiști prea în vârstă pentru a fi recrutați în armată; pro-
veneau din clasa muncitoare și mica burghezie și nu aveau expe-
riență în poliția militară. Erau recruți trimiși în Polonia fără avertizare
și fără instruire militară, iar misiunea lor secretă era exterminarea
tuturor evreilor din sate și orașe. în numai patru luni ei împușcaseră
de la distanță mică cel puțin treizeci și opt de mii de evrei și tri-
miseseră alți patruzeci și cinci de mii în lagărul de exterminare de la
Treblinka.
Inițial, comandantul le-a spus că era o misiune dificilă care tre-
buia executată de batalion. Totuși, el a adăugat că fiecare individ
putea refuza să-i ucidă pe acei bărbați, femei și copii. Datele arată
că la început aproape jumătate dintre oameni au refuzat și i-au
lăsat pe ceilalți rezerviști din poliție să se angajeze în crimele în masă.
Dar cu timpul au preluat conducerea procesele de modelare so-
cială, persuasiunea indusă de culpabilitate, exercitată de rezerviștii
care trăseseră deja, și obișnuita presiune exercitată de grup spre
conformitate: „cum sunt ei văzuți de camarazii lor". La finalul crimi-
nalei lor călătorii, aproape 90% din bărbații Batalionului 101 ascul-
tau orbește de conducătorul lor și se implicau personal în execuții.
Mulți dintre ei pozau mândri, fotografiindu-se în timp ce omorau
Investigarea dinamicii sociale 425

evrei. Ca și cei care fotografiau abuzul asupra deținuților de la în-
chisoarea Abu Ghraib, acești polițiști pozau în „fotografiile lor tro-
feu" în chip de mândri distrugători ai amenințării evreiești.
Browning evidențiază faptul că nu a existat o selecție specială
a acestor oameni, nici o autoselectare, nici vreun interes perso-
nal sau carierism care să poată explica aceste crime în masă. Dim-
potrivă, erau oameni cât se poate de obișnuiți – până în momentul
în care au fost puși în inedita situație de a avea permisiunea și
încurajarea „oficială" pentru a acționa sadic împotriva celor etiche-
tați arbitrar drept „dușmani". Cel mai evident lucru în analiza per-
spicace pe care o face Browning asupra acestor acte cotidiene
de rău uman este că respectivii oameni obișnuiți făceau parte
dintr-un sistem puternic de autoritate, un stat al poliției politice
cu justificări ideologice pentru uciderea evreilor și o îndoctrinare
intensă cu imperativele morale de loialitate, datorie și disciplină
față de stat.
în mod interesant pentru argumentul meu conform căruia cer-
cetarea experimentală poate avea relevanță în lumea reală. Brow-
ning compară mecanismele de bază care au operat în această țară
îndepărtată, într-un timp îndepărtat, cu procesele psihologice im-
plicate în studiile lui Milgram asupra obedienței și în experimen-
tul nostru de la Universitatea Stanford. Autorul continuă prin a
observa: „Spectrul comportamental al gardianului evidențiat de
Zimbardo prezintă o neliniștitoare asemănare cu grupările care au
apărut în Batalionul de rezervă 101." El arată cum unii dintre ei
au devenit „cruzi și duri", savurând uciderea, în timp ce alții erau
„duri, dar drepți", „respectând regulile", iar o minoritate era consi-
derată „gardieni buni", care au refuzat să ucidă și au făcut evreilor
mici favoruri.
Psihologul Ervin Staub (care în copilărie a supraviețuit într-o „casă
protejată" în timpul ocupației naziste a Ungariei) este de acord că,
în anumite condiții, cei mai mulți oameni sunt capabili de violență
extremă și distrugerea vieții umane. în urma încercării sale de a înțelege
rădăcinile răului în genocidurile și violența în masă de pretutindeni
în lume, Staub a ajuns la concluzia că: „Răul care se ivește din
432 EFECTUL LUCIFER

gândirea obișnuită și este comis de oamenii obișnuiți este norma,
nu excepția. […] Răul cel mare apare din procese psihologice obiș-
nuite care evoluează, în general cu o progresie de-a lungul continuu-
mului distrugerii." El subliniază semnificația faptului că acești oameni
obișnuiți sunt prinși în situații în care pot să învețe să săvârșească
fapte rele cerute de sisteme de autoritate de nivel înalt. „Statutul
de a face parte dintr-un sistem modelează opiniile, răsplătește ade-
ziunea la viziunile dominante și face ca devierea să fie dificilă și so-
licitantă psihologic."40
Trecând prin ororile Auschwitzului, John Steiner (prietenul meu
bun și colegul întru sociologie) s-a întors timp de zeci de ani în Ger-
mania sa pentru interviuri cu sute de foști membri ai forțelor SS,
de la soldați la generali. El voia să știe ce i-a determinat pe acești
oameni să îmbrățișeze o astfel de oroare ca mod de viață. Steiner
a aflat că mulți aveau scoruri înalte pe scala F a autoritarismului,
ceea ce îi făcea să fie atrași de subcultura violenței din SS. El îi
numește „adormiți", oameni cu anumite trăsături latente, care ar
putea să nu se exprime niciodată, dacă unele situații particulare
nu ar activa aceste tendințe violente. El trage concluzia că „situația
tinde să fie cel mai direct determinant al comportamentului SS",
trezindu-i pe acești „adormiți" și aducându-i la condiția de ucigași
activi. Totuși, din mulțimea de date obținute din interviuri, Steiner
a mai aflat și că acești oameni au dus o viață normală – fără vio-
lență – atât înainte, cât și după anii petrecuți în contextul lagărelor
de concentrare.41
Experiența largă a lui Steiner cu mulți membri ai SS, ta nivel per-
sonal și științific, l-a determinat să avanseze două concluzii impor-
tante despre puterea instituțională și punerea în scenă a brutalității:
„Se pare că susținerea instituțională pentru rolurile de violență are
efecte mai extinse decât se apreciază în general. Atunci când sunt
implicite și mai ales atunci când sunt explicite, sancțiunile sociale
care vin în sprijinul unor astfel de roluri atrag spre ele oameni care
nu numai că obțin satisfacție din natura muncii lor, ci sunt aproape
călăi în sentimentele și acțiunile lor."
Investigarea dinamicii sociale 427

Steiner continuă prin a descrie felul în care rolurile pot fi mai
importante decât trăsăturile de caracter. „A devenit evident că nu
orice persoană care joacă un rol brutal trebuie să aibă neapărat
trăsături de caracter sadice. Adesea cei care au continuat să joace
roluri care la origine nu corespundeau personalității lor și-au schim-
bat pe parcurs valorile (adică aveau tendința de a se adapta ia ceea
ce se aștepta din partea lor în aceste roluri). Au existat membri SS
care s-au identificat clar cu pozițiile lor, iar asta le-a plăcut. în final,
au existat cei cărora le repugnau și le făceau greață lucrurile pe
care li se ordona să le facă. Ei încercau să compenseze ajutându-i
pe deținuți ori de câte ori era posibil. (Soția acestui scriitor a fost
salvată de membrii SS de câteva ori.)"
Este important să recunoaștem că multe sute de mii de germani
care au devenit făptași ai răului în timpul Holocaustului nu făceau
acest lucru pur și simplu pentru că ascultau ordinele date de autori-
tăți. Obediența față de un sistem de autoritate care permitea și re-
compensa uciderea evreilor a fost construită pe un eșafodaj de
antisemitism intens care a existat în Germania și în alte națiuni euro-
pene în acel moment. Această prejudecată a fost direcționată și
întărită cu fermitate de comandamentul german care a făcut din
germanii obișnuiți „călăii voluntari ai lui Hitler", conform analizei
istoricului Daniel Goldhagen.42
Deși este important sâ observăm rolul motivant al urii pe care
o nutreau germanii față de evrei, analiza lui Goldhagen are două
lacune: în primul rând, dovezile istorice arată că de la începutul
secolului al XlX-lea în Germania exista mai puțin antisemitism decât
în alte țări învecinate, ca Franța sau Polonia. El greșește de aseme-
nea minimalizând influența sistemului de autoritate al lui Hitler –
o rețea care glorifica fanatismul rasial -, precum și situațiile parti-
culare create de autorități, de exemplu lagărele de concentrare care
au mecanizat genocidul. Interacțiunea variabilelor personale ale
cetățenilor germani cu ocaziile situaționale oferite de un sistem de
prejudecăți fanatice a produs forța care a dat putere atât de mul-
tor oameni să devină călăi voluntari sau involuntari pentru țara lor.
428 EFECTUL LUCIFER

banalitatea râului
în 1963, specialista în filosofie socială Hannah Arendt a publicat
ceea ce avea să devină o lucrare clasică a timpurilor noastre, Eichmarin
în Ierusalim: Un raport asupra banalității răului. Ea oferă o analiză
detaliată a procesului pentru crime de război intentat lui Adolph Eich-
mann – personajul nazist care a organizat personal uciderea a mili-
oane de evrei. Apărarea lui Eichmann a fost similară mărturiei altor
lideri naziști: „Nu făceam altceva decât să îndeplinesc ordinele."
„[Eichmann] își amintea perfect că ar fi avut mustrări de con-
știință dacă nu ar fi făcut ceea ce i se ordonase – anume să trimită
milioane de oameni, bărbați, femei și copii, la moarte cu cel mai
mare zel și cea mai meticuloasă grijă."43
Totuși, în relatarea lui Arendt despre Eichmann lucrul care ne
frapează cel mai puternic este faptul că acesta părea cât se poate
de obișnuit în multe privințe:
Șase psihiatri l-au declarat „normal" – „Mai normal, oricum, decât
sunt eu după ce l-am examinat", se spune că ar fi exclamat unul din-
tre ei, iar altul a găsit că întregul său profil psihologic, atitudinile față
de soția și copiii săi, mama și tatăl său, frații, surorile și prietenii săi
erau „nu numai normale, ci și cele mai dezirabile".
Prin analiza lui Eichmann, Arendt ajunge la faimoasa ei concluzie:
Problema cu Eichmann este că la fel ca el au fost atâția alții și
că mulți nu erau nici perverși, nici sadici, ci erau, și sunt, îngrozitor,
terifiant de normali. Din punctul de vedere al instituțiilor legale și al
standardelor noastre de judecată morală, această normalitate era mult
mai terifiantă decât toate atrocitățile laolaltă, pentru că arăta că acest
nou tip de criminal comite crimele în circumstanțe care fac aproape
imposibil ca el să simtă sau să știe că face un lucru rău.
Era ca și cum în acele ultime minute [din viața lui Eichmann]
el rezuma lecția pe care ne-a dat-o acest lung curs despre răutatea
Investigarea dinamicii sociale 429

umană – lecția înspăimântătoarei, stupefiantei pentru gând și cu-
vânt, banalități a răului.
Expresia lui Arendt „banalitatea răului" rezonează și acum, de-
oarece genocidul bântuie pretutindeni în lume, iar tortura și teroris-
mul continuă să fie trăsături obișnuite ale peisajului nostru global.
Preferăm să ne distanțăm de un astfel de adevăr fundamental, văzând
în nebunia răufăcătorilor și în violența fără sens a tiranilor trăsături
dispoziționale, din arsenalul lor personal. Analiza lui Arendt a fost
prima care a negat această orientare, observând fluiditatea cu care
forțele sociale îi pot îndemna pe oamenii normali să înfăptuiască acte
abominabile.
Torționari și călăi: tipuri patologice
sau imperative situaționale?
Există puține îndoieli că torturarea sistematică a oamenilor de
către semenii lor reprezintă una dintre cele mai negre fețe ale na-
turii umane. Desigur, eu și colegii mei am raționat că, de exem-
plu, răul ca predispoziție este manifest printre torționarii care, în
Brazilia, timp de ani întregi, zi de zi, își făceau treburile necurate
în calitate de polițiști îndemnați de guvern să obțină mărturisiri tor-
turând inamicii „subversivi" ai statului.
Am început prin a ne concentra asupra torționarilor, încercând
să înțelegem atât psihicul lor, cât și modurile în care acesta era mo-
delat de circumstanțe, dar a trebuit să ne extindem rețeaua analitică
pentru a-i cuprinde pe camarazii lor care au ales sau au fost desemnați
să ia parte la o altă ramură a muncii violente – călăii din plutoanele
de execuție. Aceștia împărtășeau un „dușman comun": bărbați, femei
și copii care, deși erau cetățeni ai statului lor, chiar vecini, fuseseră
declarați de „sistem" o amenințare la adresa securității naționale –
în calitate de socialiști și comuniști. Unii trebuiau eliminați eficient,
în timp ce alții, care puteau deține informații secrete, trebuiau deter-
minați să cedeze, să-și mărturisească trădarea și apoi să fie uciși.
430 EFECTUL LUCIFER

în îndeplinirea acestei misiuni, torționarii s-au putut baza în parte
pe „răul creativ" încarnat de dispozitivele și tehnicile de tortură ra-
finate de-a lungul secolelor, începând cu Inchiziția, de oficialii Bi-
sericii Catolice și ulterior de multe state naționale. Totuși, ei s-au
văzut nevoiți să improvizeze atunci când aveau de-a face cu anumiți
dușmani, pentru a învinge formele lor particulare de rezistență și
nesupunere. Aceștia se pretindeau nevinovați, refuzau să-și recu-
noască vinovăția sau erau suficient de tari ca să nu fie intimidați de
cele mai coercitive dintre tacticile de interogare. Acești torționari
au avut nevoie de timp și de o nouă cunoaștere a slăbiciunii umane
pentru a deveni mai abili în arta lor. Dimpotrivă, sarcina plutoane-
lor de execuție era ușoară. Sub protecția glugilor care le asigurau
anonimatul, cu arme și susținere din partea grupului, ei se puteau
achita rapid și impersonal de datoria lor față de patrie: „E doar o
muncă." Pentru torționar, nu putea fi niciodată o simplă muncă.
Tortura implică întotdeauna o relație personală; pentru torționar
este esențial să înțeleagă ce fel de tortură să folosească, ce inten-
sitate a torturii să aplice la această persoană, în acest moment. Prin
tortura nepotrivită sau la o intensitate prea mică nu se obțin măr-
turisiri. Tortura prea intensă poate provoca moartea victimei înainte
ca aceasta să facă declarațiile așteptate. în oricare dintre cazuri,
torționarul nu reușește să livreze marfa, atrăgându-și mânia superio-
rilor. A învăța să aleagă tipul și gradul corect de tortură, care aduc
informația, înseamnă numeroase recompense și laude din partea
superiorilor.
Ce fel de oameni ar putea să facă așa ceva? Au oare nevoie să
se bazeze pe impulsurile lor sadice și pe o istorie de experiențe de
viață sociopate pentru a smulge carnea de pe semenii lor în fie-
care zi, ani de-a rândul? Erau ei un fel de specie aparte, semințe
putrede, tulpini putrede și flori putrede? Sau este posibil să fie oa-
meni obișnuiți, instruiți să-și înfăptuiască actele deplorabile prin pro-
grame de formare, care se pot identifica și repeta? Putem oare
identifica un set de condiții externe, variabile situaționale, care au
contribuit la formarea acestor torționari și ucigași? Dacă acțiunile lor
rele nu pot fi puse pe seama defectelor interioare, ci se pot atribui
Investigarea dinamicii sociale 437

mai degrabă forțelor externe care acționează asupra lor – compo-
nentele politice, economice, sociale, istorice și experiențiale ale formării
lor în poliție – atunci am putea generaliza la culturi și cadre diferite
și am putea descoperi unele dintre principiile operative responsabile
pentru această remarcabilă transformare umană.
împreună cu Martha Huggins, sociolog și expert în Brazilia, Mika
Haritos-Fatouros, psiholog grec, am intervievat în profunzime mai
multe zeci de astfel de lucrători în domeniul violenței, din diverse
locuri din Brazilia. (Un rezumat al metodelor noastre și date deta-
liate privind despre acești lucrători în domeniul violenței se pot găsi
la Huggins, Haritos-Fatouros & Zimbardo44.) Mika a realizat ante-
rior un studiu asemănător asupra torționarilor formați de junta mi-
litară din Grecia și rezultatele noastre au fost congruente pe arii
largi cu ale ei.45 Am descoperit că instructorii îi elimină pe sadici
din procesul de formare, deoarece aceștia sunt incontrolabili, se
lasă în voia plăcerii de a produce durere și astfel nu-și mențin atenția
asupra scopului de a obține mărturisirea. Astfel, din toate dovezile
pe care le-am putut aduna, torționarii și călăii din plutoanele de
execuție nu erau deloc persoane neobișnuite sau deviante înainte
de a juca noile lor roluri, după cum printre ei nu au existat tendințe
deviante persistente sau patologii nici în anii care au urmat acestei
funcții. Transformarea lor era pe deplin explicabilă ca o consecință
a unui număr de factori situaționali și sistemici, cum ar fi formarea
pe care au parcurs-o pentru a juca acest nou rol; camaraderia de
grup; acceptarea ideologiei securității naționale și credința învățată
conform căreia socialist-comuniștii sunt dușmanii statului lor. Alte
influențe situaționale care au contribuit la noul lor stil comportamen-
tal: faptul că erau ajutați să se simtă speciali, deasupra și mai buni
decât egalii lor din serviciul public, deoarece lor le-a fost încredințată
această misiune specială; caracterul secret al îndatoririlor împărtășit
numai cu camarazii lor și presiunea constantă de a produce rezul-
tate, indiferent de gradul de oboseală sau de problemele personale.
Relatăm multe studii de caz detaliate care aduc dovezi în spri-
jinul caracterului obișnuit al oamenilor angajați în cele mai abomi-
nabile acte, susținute de guvernul lor și, în secret, de CIA, în acel
432 EFECTUL LUCIFER

moment al războiului rece (1964-1985) împotriva comunismului
sovietic. Raportul Tortura în Brazilia, întocmit de membrii Arhidio-
cezei Catolice din Sao Paulo, oferă informații detaliate despre im-
plicarea extinsă a agenților CIA în formarea torționarilor din poliția
braziliană.46 Aceste informații confirmă ceea ce se știa despre instrui-
rea sistematică în tehnici de interogare și tortură oferite la School
of the Americas pentru operatori din mai multe țări care împărtășeau
un dușman comun: comunismul.47
Totuși, eu și colegii mei credem că astfel de fapte pot fi repro-
duse în orice moment în orice națiune, acolo unde există o obsesie
legată de amenințările la adresa securității naționale. înainte de fri-
cile și excesele născute de recentul „război împotriva terorismului"
exista aproape perpetuul „război împotriva infracționalității" în multe
centre urbane. în Departamentul de poliție din New York acest
„război" a născut „comandourile NYPD". Acestei echipe de poliție
autonome i s-a dat frâu liber pentru a vâna presupuși violatori, je-
fuitori și tâlhari, așa cum dictau condițiile locale. Membrii ei purtau
tricouri cu mottoul „Nici o vânătoare nu e ca vânătoarea de oameni".
Iar strigătul lor de bătălie era: „Suntem stăpânii nopții." O astfel de
cultură polițienească profesionalizată era comparabilă cu cea a tor-
ționarilor-polițiști din Brazilia pe care i-am studiat noi. Una dintre
atrocitățile lor a fost uciderea unui imigrant african (Amadou Diallo)
împușcat cu mai mult de patruzeci de gloanțe în timp ce încerca
să-și scoată portofelul din buzunar ca să le arate un act de identi-
tate.48 Uneori „se fac greșeli", dar de obicei există forțe situaționale
și sistemice identificabile care conduc la asemenea greșeli.
Teroriștii sinucigași: fanatici inconștienți
sau martiri conștienți?
Uimitor, ceea ce este valabil pentru acești lucrători din dome-
niul violenței este comparabil cu transformarea tinerilor palestinieni
din studenți în teroriști sinucigași, cu intenția de a ucide civili israe-
lieni nevinovați. Date media recente coincid în privința rezultatelor
Investigarea dinamicii sociale 433

unor analize sistematice ale procesului de transformare a unui om
într-un ucigaș sinucigaș.49
Cine adoptă acest rol fatalist? Sunt oare tineri săraci, disperați,
izolați social, analfabeți, fără carieră sau viitor? Deloc. Conform re-
zultatelor unui studiu recent asupra unui număr de patru sute de
membri Al Qaeda, trei sferturi din acest eșantion este format din per-
soane ce provin din clasa superioară sau medie. Acest studiu, efec-
tuat de psihiatrul legist Marc Sageman, a mai descoperit și alte dovezi
în sprijinul normalității și chiar al superiorității acestor tineri deveniți
teroriști sinucigași. Majoritatea, 90%, proveneau din familii bine or-
ganizate, intacte. Două treimi făcuseră colegiul; două treimi fuseseră
căsătoriți și cei mai mulți aveau copii și slujbe în domeniul științei și
ingineriei. Concluzia lui Sageman este că „în mai multe privințe, aceștia
sunt cei mai buni și cei mai inteligenți membri ai societății lor"50.
Mânia, răzbunarea și indignarea față de nedreptatea percepută
sunt declanșatorii motivaționali care îi fac să se decidă să moară
pentru cauză. Psihologul Thomas Joiner, în tratatul său De ce se
sinucid oamenii, afirmă: „Oamenii își doresc moartea când două
nevoi fundamentale le sunt refuzate până la nivelul stingerii lor."
Prima este nevoia pe care noi am indicat-o ca fiind esențială pen-
tru conformitate și putere socială, nevoia de a aparține sau de a
relaționa cu ceilalți. Cea de-a doua este nevoia de a se simți util
sau de a-i influența pe ceilalți.51
Ariei Merari, un psiholog israelian care a studiat pe larg acest feno-
men timp de mai mulți ani, evidențiază pașii obișnuiți pe calea spre
aceste morți explozive.52 în primul rând, membrii majori ai unui grup
extremist identifică anumiți tineri care par să aibă o fervoare patrio-
tică deosebită, pe baza declarațiilor făcute la adunări publice împo-
triva Israelului sau care susțin o cauză islamică sau o acțiune palestiniană.
Apoi, aceștia sunt invitați să discute despre cât de puternică este iu-
birea lor pentru patrie și ura față de Israel. Li se cere să-și ia angaja-
mentul că vor participa la antrenamente. Cei care fac acest lucru devin
parte a unei mici celule secrete cu trei—cinci membri. Ei învață trucu-
rile meseriei de la cei mai mari: cum să confecționeze bombe, cum
să se deghizeze, cum să aleagă țintele și să pună la cale lovitura.
434 EFECTUL LUCIFER

în final, își fac public angajamentul personal, printr-o înregistrare
video, dedarându-se „martiri în viață" pentru Islam (al-shahid-al-hai).
într-o mână ei țin Coranul, în cealaltă o pușcă; însemnele de pe ban-
danele lor stau mărturie pentru noul lor statut. înregistrarea video
este trimisă apoi familiei lor. Recruților li se spune după aceea și
Marea Minciună, că își vor câștiga nu numai un loc alături de Allah,
ci, datorită martiriului lor, chiar rudele lor vor avea dreptul la un loc
înalt în cer. Bomboana suicidară este îndulcită cu stimulente finan-
ciare considerabile sau cu o pensie lunară pentru familia lor.
Fotografia lor este tipărită strălucitor pe postere care vor fi ex-
puse pretutindeni în comunitate, în momentul în care vor reuși în
misiunea lor – pentru a deveni modele care să inspire generația
umătoare de teroriști sinucigași. Pentru a le înăbuși temerile legate
de rănile produse de schijele bombei pe care o poartă, recruții sunt
asigurați că înainte ca prima lor picătură de sânge să atingă pămân-
tul, ei vor sta deja alături de Allah, fără durere, capabili să simtă numai
plăcerea. Zarurile sunt aruncate; mințile le-au fost pregătite cu grijă
pentru a face ceea ce de obicei este de neconceput. Desigur,
retorica dezumanizării servește pentru a nega caracterul uman și
nevinovăția victimelor.
Aceste modalități sistematice transformă un grup de tineri nor-
mali, mânioși, în eroi și eroine. Acțiunile lor letale reprezintă sacri-
ficiul de sine și angajamentul total ca modele pentru adevărata
credință în cauza celor oprimați. Acest mesaj este transmis tare și
clar următoarei generații de viitori teroriști sinucigași.
Putem vedea că acest program folosește o varietate de princi-
pii sociopsihologice și motivaționale pentru a transforma ura co-
lectivă și frenezia generală într-un program țintit, serios și calculat
de îndoctrinare și antrenament al unor indivizi pentru a deveni mar-
tiri în viață. Nu este vorba despre inconștiență sau lipsă de sens,
ci doar despre un set mental diferit și cu sensibilități deosebite de
ceea ce am fost noi obișnuiți să observăm printre tinerii adulți din
majoritatea țărilor.
Pentru noul său film, Ucigașii sinucigași, regizorul francez Pierre
Rehov a intervievat mai mulți palestinieni aflați în închisorile israeliene.
Investigarea dinamicii sociale 435

care fuseseră prinși înainte de a-și detona bombele sau care con-
spiraseră la viitoare atacuri. Concluzia pe care el o trage despre
acești tineri rezonează cu analizele prezentate aici: „Fiecare din-
tre ei a încercat să mă convingă că era un lucru care trebuia făcut,
din motive morale. Nu aveam de-a face cu niște copii care vor să
facă rele. Sunt copii care vor să facă bine. […] Rezultatul acestei
spălări a creierului a fost că niște tineri care erau în sinea lor niște
oameni buni credeau acum cu toată tăria că fac ceva măreț."53
Suicidul și uciderea oricărui tânăr reprezintă o sfâșiere în țesătura
familiei umane pe care noi, cei mai în vârstă din fiecare națiune,
trebuie să o prevenim, unindu-ne. încurajarea sacrificiului tinerilor
pentru expansiunea ideologiilor celor în vârstă trebuie să fie consi-
derată o formă de rău care trece dincolo de politicile locale și de
strategiile puse în slujba lor.
„Soldații perfecți 9/11" și „băieții britanici
obișnuiți" ne bombardează
Merită să mai menționăm două ultime exemple în favoarea carac-
terului „obișnuit" al criminalilor în masă. Primul vine dintr-un studiu
aprofundat al celor care au deturnat avioanele din 11 septembrie,
ale căror atacuri sinucigașe din New York și Washington D.C. s-au
soldat cu moartea a aproape trei mii de civili nevinovați. Cel de-al doi-
lea provine din rapoartele poliției londoneze asupra celor suspectați
a fi teroriștii sinucigași din metroul londonez și un autobuz etajat, din
iunie 2005, ale căror atacuri s-au soldat și ele cu morți și răniți grav.
Portretele atent documentate ale mai multor teroriști din 11 sep-
tembrie, realizate de reporterul Terry McDermott în Soldați perfecți,
subliniază cât de obișnuiți erau acești oameni în viața cotidiană.54
Această cercetare îl conduce pe McDermott la o concluzie lugubră:
„Este foarte probabil să existe foarte mulți oameni ca ei peste tot
în lume." O cronică a acestei cărți ne readuce la teza Hannei Arendt
despre banalitatea răului, actualizată la noua noastră eră a teroris-
mului global. Cronicarul ziarului New York Times, Michiko Kakutani,
436 EFECTUL LUCIFER

ne oferă un post-scriptum înspăimântător: „Soldații perfecți înlo-
cuiesc caricaturile «geniilor răului» și «fanaticilor cu ochi sălbatici»
cu portrete ale plănuitorilor atacului de la 11 septembrie ca oa-
meni surprinzător de banali, care ar putea fi cu ușurință vecinii noștri
de fotoliu în avion."55
Scenariul înspăimântător a fost jucat în ulterioarele atacuri co-
ordonate asupra sistemului de transport londonez de o echipă de
teroriști sinucigași, „ucigași banali" care călătoreau anonim
într-un metrou sau într-un autobuz. Pentru prietenii, rudele și ve-
cinii lor din orașul Leeds, la nord de Londra, acești tineri musul-
mani erau „băieți britanici obișnuiți".56 Nimic din istoria lor nu îi
făcea periculoși; într-adevăr, tot ceea ce era legat de ei permitea
acestor „băieți obișnuiți" să se integreze, neobservați, în orașul lor,
la slujbele lor. Unul dintre ei era un bun jucător de crichet care a
renunțat la alcool și femei pentru a duce o viață pioasă. Celălalt
era fiul unui om de afaceri local care avea un fast-food, cu pește
și cartofi prăjiți. Altul era consilier și lucra eficient cu copiii cu di-
zabilități; de curând devenise tată și se mutase cu familia într-o casă
nouă. Spre deosebire de terorișii care au deturnat avioanele din
11 septembrie, și care au suscitat unele suspiciuni în calitate de
străini doritori să urmeze cursuri de pilotaj în Statele Unite, acești
tineri crescuseră în Anglia și treceau neobservați la orice suprave-
ghere polițienească. „Este total nepotrivit cu caracterul lui. Cineva
trebuie să-i fi spălat creierul, ca să-l determine să facă așa ceva",
spune un prieten despre unul dintre ei.
„Cel mai înspăimântător lucru legat de teroriștii sinucigași este
pura lor normalitate", afirmă Andrew Silke, un expert în dome-
niu.57 El observă că nici una dintre examinările medico-legale ale
cadavrelor teroriștilor sinucigași nu a evidențiat prezența alcoolu-
lui sau a vreunui drog. Misiunea lor este realizată cu mintea clară
și angajament ferm.
Așa cum am văzut de fiecare dată când au existat atacuri cu
arme în școli, ca în liceul Columbine din Statele Unite, cei care au
crezut că-i cunosc pe făptași relatează mai mereu: „Era un copil
atât de bun, dintr-o familie respectabilă […] pur și simplu nu-ți vine
Investigarea dinamicii sociale 437

să crezi că ar face așa ceva." Aceasta ne trimite la ceea ce am spus
în primul capitol al cărții, despre cât de bine îi cunoaștem cu adevărat
pe ceilalți – și corolarul: cât de bine ne cunoaștem pe noi înșine
pentru a fi siguri de modul în care ne vom comporta în situații noi,
sub presiuni situaționale intense?
testul suprem de obedientă oarbă
fată de autoritate:
ucide-ți copiii la ordin
Ultima noastră extrapolare în psihologia socială a răului din
situația artificială a experimentelor de laborator la contexte din
lumea reală ne vine din junglele Guyanei unde, în 28 noiembrie
1978, un lider religios american i-a convins pe mai mult de nouă sute
dintre discipolii lui să se sinucidă în masă sau să se lase uciși de ru-
dele și prietenii lor. Jim Jones, pastor al congregațiilor Templul Po-
porului din San Francisco și Los Angeles, a hotărât să creeze o utopie
socialistă în această țară sud-americană, unde frăția și toleranța să
triumfe asupra materialismului și rasismului pe care le înfiera el în
Statele Unite. Dar Jones s-a transformat odată cu trecerea timpului
și cu schimbarea locului din „tatăl" spiritual al marii sale congregații
protestante în îngerul morții – cu adevărat o transformare cosmică
de proporții luciferiene. Deocamdată vreau numai să stabilesc legătura,
bazată pe obediența față de autoritate, între laboratorul de la sub-
sol al lui Milgram, din New Haven, și această junglă a crimei.58
Visele multora dintre sărmanii membri ai Templul Poporului
despre o viață nouă, mai bună, în această presupusă utopie au fost
distruse imediat ce Jones a instituit munca forțată pe scară largă,
pază înarmată, anularea tuturor libertăților civile, diete care frizau
inaniția și pedepse zilnice, care ajungeau la tortură pentru cea mai
mică încălcare a oricăreia dintre numeroasele sale reguli. Atunci
când rudele îngrijorate l-au forțat pe un congresman să inspecteze
438 EFECTUL LUCIFER

complexul, împreună cu reprezentanți ai mass-media, Jones a co-
mandat asasinarea lor, la plecare. Apoi i-a adunat pe majoritatea
membrilor care se aflau în complex și le-a ținut un discurs în care
i-a somat să se sinucidă bând otravă – Kool Aid cu cianură. Cei care
au refuzat au fost forțați de paznici să bea sau au fost împușcați în
timp ce încercau să fugă, dar se pare că cei mai mulți și-au ascultat
liderul.
Jones era desigur un egomaniac, și-a înregistrat toate cuvântările
și proclamațiile și chiar ședințele de tortură – inclusiv acest exercițiu
de sinucidere de ultimă oră. în el, Jones distorsionează realitatea, minte,
pledează, face false analogii, apelează la ideologie, la vieți viitoare trans-
cendente și insistă sus și tare ca ordinele sale să fie urmate, în timp
ce personalul lui distribuie eficient otrava celor peste nouă sute de
membri adunați în jurul lui. Unele fragmente din acest discurs ne dau
o idee despre tacticile de abordare a morții pe care el le-a folosit pen-
tru a induce obediența totală față de o autoritate deja nebună:
Vă rog să ne aduceți medicamentele. E simplu. E simplu. Nu veți
avea convulsii (desigur că au avut, în special copiii). […] Nu vă temeți
de moarte. Veți vedea, aici vor veni niște oameni. îi vor tortura pe
copiii noștri. îi vor tortura pe oamenii noștri. Pe bătrânii noștri. Nu
putem îngădui asta. Vă rog, putem să ne grăbim? Putem să ne grăbim
cu medicamentele acelea? Nu știți ce ați făcut. Am încercat. […]
Vă rog. Pentru Dumnezeu, să începem. Am trăit – am trăit așa cum
nici un popor nu a mai trăit și iubit. Am avut de pe lumea asta tot
ce puteam avea. Hai să terminăm odată. Să terminăm cu agonia
lumii acesteia. (Aplauze din public.) Cine vrea să plece cu copilul
său are dreptul să plece cu copilul său. Cred că este uman. Eu vreau
să plec – dar vreau să vă văd pe voi plecând. Nu aveți de ce să vă
temeți. Este un prieten. Este un prieten […] care stă acolo, arătați-vă
dragostea pe care o purtați unii altora. Hai să plecăm. Hai să plecăm.
Hai să plecăm. (Copiii plâng.) Jertfiți-vă viața cu demnitate. Nu vă
jertfiți cu lacrimi și chin. Moartea nu înseamnă nimic. Pășiți doar în
alt plan. Nu faceți așa. Opriți această isterie. […] Nu așa murim noi.
Trebuie să murim demn. Trebuie să murim demn. Nu am fi avut
Investigarea dinamicii sociale 445

de ales. Acum avem de ales. Copii, uitați, este doar ceva care vă
va face să vă liniștiți. O, Doamne! (Copiii țipă.) Mamă, mamă, mamă,
mamă, te rog! Mamă, te rog, te rog, te rog! Nu face asta! Nu face
astal Jertfește-ți viața cu copilul tău! (Transcrierea integrală este
disponibilă pe internet, vezi notele.59)
Și într-adevăr ei au murit pentru „părintele" lor. Puterea lideri-
lor charișmatici și tiranici, ca Jim Jones și Adolf Hitler, se păstrează
chiar și după ce ei fac lucruri îngrozitoare celor care îi urmează, chiar
și după căderea lor. în mințile adepților, orice lucru bun pe care l-au
făcut ajunge să prevaleze asupra moștenirii lor de fapte rele. Să luăm
exemplul unui tânăr, Garry Scott, care și-a urmat tatăl în Templul
Poporului, dar a fost expulzat pentru că era neascultător. Urmăriți
scurta sa declarație făcută la telefon, când a apelat la National Call-ln
ca urmare a emisiunii de la postul național de radio „Grija părintelui:
ultimele zile la Jonestown" de James Reston jr. Ascultați cum a fost
pedepsit pentru o încălcare a regulilor. Dar, mai important, observați
modul în care se articulează reacția sa pe termen lung la acest chin.
îl urăște pe Jim Jones? Deloc. A devenit un „credincios adevărat",
un „discipol fidel". Chiar dacă tatăl său a murit la Jonestown, la cristel-
nița cu otravă și el însuși a fost torturat și umilit, Gary îl admiră și îl
iubește în continuare pe „părintele" lui-Jim Jones. Nici chiar omni-
potentul Partid din 1984 al lui George Orwell nu putea revendica
onest o astfel de victorie.
Acum trebuie să trecem dincolo de conformitate și de obediența
față de autoritate. Oricât de puternice ar fi acestea, ele sunt doar
începutul. în confruntarea dintre potențialii făptași și victimele lor,
cum ar fi cea dintre gardian și deținut, torționar și torturat, tero-
rist sinucigaș și victima civilă, acestea sunt procese care operează
pentru a schimba setul psihologic al unuia sau al altuia. Dezindivi-
dualizarea îl face anonim pe făptaș, reducând astfel responsabiliza-
rea și responsabilitatea personală, precum și autosupravegherea.
Aceasta le permite făptașilor să acționeze în afara limitelor care
inhibă conștiința. Dezumanizarea le răpește victimelor potențiale
440 EFECTUL LUCIFER

umanitatea, făcându-le asemenea animalelor sau anihilându-le total.
Ne vom interesa și de condițiile care fac din martorii răului obser-
vatori pasivi și îi împiedică să intervină activ, să ajute sau să tragă
alarma. Contribuția la rău pe care o aduce inacțiunea este cu ade-
vărat piatra unghiulară a răului, deoarece permite făptașilor să creadă
că ceilalți, care știau ceea ce se petrece, au acceptat și au aprobat
fie și numai prin tăcerea lor.
O concluzie potrivită pentru investigația noastră legată de di-
namica socială a conformității și obedienței vine din partea psiho-
logului Mahrzarin Banaji de la Harvard:
Contribuția psihologiei sociale la înțelegerea naturii umane este
descoperirea faptului că forțe mai mari decât noi înșine ne deter-
mină viața psihică și acțiunile, iar în fruntea acestor forțe se află
puterea situației sociale.60

13
CERCETAREA DINAMICII SOCIALE:
DEZINDIVIDUALIZARE,
DEZUMANIZARE ȘI RĂUL
REPREZENTAT DE INACȚIUNE
„Istoria oamenilor nu este altceva decât un șir de con-
spirații, răscoale, asasinate, masacre, revoluții, adică cele
mai dăunătoare urmări pe care le pot avea zgârcenia,
dezbinarea, fățărnicia, prefăcătoria, cruzimea, furia,
nebunia, ura, invidia, desfrâul, răutatea și ambiția. […]
Nu pot decât să trag concluzia că majoritatea semenilor
tăi constituie cel mai primejdios soi de mici paraziți scârboși
cărora natura le-a îngăduit vreodată să se târască pe
suprafața Pământului."
JONATHAN SWIFT, Călătoriile lui Gulliver( 1727)'
Poate că modul în care Jonathan Swift condamnă specia umană,
pe noi, brutele iyahoos) este relativ extrem, dar trebuie să ținem
seama de faptul că el a scris această critică cu câteva sute de ani
înainte de manifestarea genocidelor peste tot în lume, înainte de
EFECTUL LUCIFER

Holocaust. Punctele sale de vedere reflectă o temă de bază în li-
teratura occidentală, anume aceea că „omenirea" a suferit o mare
cădere din starea sa originară de perfecțiune, începând cu actul
lui Adam de nesupunere față de Dumnezeu, atunci când a căzut
în capcana ispitei întinse de Satana.
Filosoful social Jean-Jacques Rousseau a elaborat această temă
a influenței corozive a forțelor sociale, văzând oamenii ca pe niște
„sălbatici primitivi și nobili" ale căror virtuți sunt diminuate prin con-
tactul cu societatea corupătoare. într-o opoziție flagrantă cu această
concepție despre ființele umane ca victime inocente ale unei societăți
malefice atotputernice se află viziunea conform căreia oamenii se
nasc răi – sunt uscături prin chiar genetica lor. Specia noastră este
condusă de dorințe oarbe, pasiuni fără limită și impulsuri ostile, dacă
oamenii nu sunt transformați în ființe umane raționale, pline de com-
pasiune, prin educație, religie și familie sau dacă nu sunt controlați
prin disciplina impusă de autoritatea statului.
Care este poziția dumneavoastră în această dezbatere seculară?
Ne naștem oare buni și apoi suntem corupți de o societate rea sau
ne naștem răi și suntem mântuiți de o societate bună? înainte de
a vă pronunța, țineți seama de un punct de vedere alternativ. Poate
că fiecare dintre noi are capacitatea de a fi sfânt sau păcătos, al-
truist sau egoist, blând sau crud, dominant sau supus, făptaș sau
victimă, deținut sau gardian. Poate că circumstanțele noastre so-
ciale au determinat care dintre numeroasele noastre seturi men-
tale, care dintre potențialele noastre se dezvoltă. Oamenii de știință
descoperă că celulele stern embrionare au capacitatea de a deveni
practic orice tip de celulă sau de țesut, iar celulele cutanate nor-
male pot fi transformate în celule stern embrionare. Este tentant
să extindem aceste concepte biologice, precum și ceea ce se
cunoaște despre plasticitatea de dezvoltare a creierului uman până
la „plasticitatea" naturii umane.2
Ceea ce suntem fiecare dintre noi este configurat atât de sis-
temul larg care ne guvernează viețile – bogăție și sărăcie, geogra-
fie și climă, epocă istorică, dominanță politică și religioasă -, cât și
de situațiile specifice cu care avem de-a face în fiecare zi. La rândul
Investigarea dinamicii sociale 449

1
lor, aceste forțe iriteracționează cu biologia și cu personalitatea noastră.
Am afirmat că avem un potențial inerent de perversiune. Impulsul spre
rău și impulsul spre bine constituie dualitatea fundamentală a natu-
rii umane. Această concepție oferă un portret complex, mai bogat,
al motivelor de mândrie, dar și de mirare inerente acțiunilor umane.
Am cercetat puterea pe care o au conformitatea față de grup
și obediența față de autoritate de a domina și deturna inițiativa in-
dividuală. în cele ce urmează, adăugăm idei provenite din cercetările
în domeniul dezindividualizării, dezumanizării și apatiei martorilor
sau „răul reprezentat de inacțiune". Această informație va completa
baza de pe care vom aprecia modul în care indivizi obișnuiți, cum-
secade, poate chiar tu, gentilul meu cititor, pot fi determinați uneori
să facă rău altora, chiar prin fapte care violează orice simț al decenței
sau moralei.
dezindividualizarea:
anonimat și distructivitate
William Golding se întreabă în romanul împăratul muștelor cum
o simplă schimbare în înfățișarea fizică a cuiva poate declanșa trans-
formări dramatice ale comportamentului afișat. Băieți cumsecade,
copii de cor din Anglia, se transformă în mici fiare ucigașe pur și
simplu pictându-și fețele. Când alimentele de pe insula lor pustie
se termină, un grup de băieți condus de Jack Merridew încearcă să
omoare un porc – dar nu-și pot duce acțiunea la bun sfârșit deoa-
rece uciderea a fost inhibată de morala creștină. Atunci Jack hotă-
răște să-și picteze o mască pe față: când face acest lucru, are loc o
înspăimântătoare metamorfoză, pe care o constată când își privește
imaginea în apă.
Se uita uimit acum nu la el însuși, ci la un străin impresionant.
Spintecă apa și sări în picioare, râzând entuziasmat. Lângă bazin.
450 EFECTUL LUCIFER

corpul lui vânos purta o mască, una care le-a luat ochii și i-a îngro-
zit [pe ceilalți băieți]. El începu să danseze și râsul lui deveni un
rânjet însetat de sânge. Se îndreptă spre Bill și masca era un lucru
de sine stătător, în spatele căruia se ascundea Jack, eliberat de rușine
și de conștiința de sine.
După ce și ceilalți băieți din banda lui Jack s-au deghizat cu măști
pictate, au fost gata să „ucidem scroafa. îi tăiem gâtul. îi vărsăm
sângele".3 îndată ce strania faptă a fost săvârșită, uciderea altei
creaturi, ei se delectează cu uciderea animalelor și a dușmanilor
lor umani, mai ales a băiatului intelectual poreclit „Piggy". Puterea
le dă legitimitate și tot iadul se dezlănțuie când Ralph, liderul băieților
buni, este vânat și ucis de hoardă.
Are vreo valabilitate psihologică ideea că deghizarea, schimba-
rea aspectului exterior, ar putea să afecteze drastic procesele com-
portamentale? Am încercat să răspund la această întrebare cu un
set de studii care au ajutat la dezvoltarea unui nou câmp de cerce-
tare: psihologia dezindividualizării și a comportamentului antisocial.4
Comportamentul șocant al femeilor anonime
Procedura de bază a acestui experiment cere să le facem să creadă
pe studente că administrează șocuri electrice dureroase altor femei,
într-un scenariu care includea un pretext credibil. Studentele aveau
numeroase ocazii de a administra șocuri fiecăreia dintre cele două
femei tinere pe care le vedeau și le auzeau în spatele unei oglinzi
ecranate. Dintre voluntarele studente, jumătate, alese aleator, erau
destinate condiției de anonimat (sau dezindividualizării), iar celelalte,
cealaltă jumătate, unei condiții în care identitatea lor era accentuată
(individualizare). în fiecare dintre cele zece grupuri dezindividuali-
zate testate separat, cele patru studente-subiecți erau deghizate cu
glugi și halate de laborator supradimensionate, iar numele lor erau
înlocuite de numere de la 1 la 4. Experimentatorul le trata ca grup
anonim, nu ca indivizi. Li s-a spus că aceste proceduri erau menite
Cercetarea dinamicii sociale

să mascheze comportamentul nonverbal, astfel încât ceilalți să nu
le poată detecta reacțiile. Dimpotrivă, persoanele din grupul com-
parativ au primit legitimații cu numele lor, care le ajutau să se simtă
unice, iar restul era pentru ele exact la fel ca pentru cele din gru-
purile dezindividualizate. Atât subiecții dezindividualizați, cât și cei
de comparație se constituiau în grupuri de câte patru femei: tutu-
ror li s-a cerut să dea aceleași răspunsuri: să administreze șocuri re-
petate fiecăreia dintre cele două femei „victime" pe parcursul a
douăzeci de încercări.
Scenariul de acoperire era că femeile-țintă sunt subiecți într-un
studiu despre creativitatea în condiții de stres. Sarcina participan-
telor era să le streseze administrându-le șocuri electrice dureroase
în timp ce eu, în calitate de experimentator în camera alăturată,
deci în spatele oglinzii, le administram testul de creativitate.
Spre deosebire de paradigma lui Milgram, nu exista o autoritate
care să exercite asupra lor o presiune directă pentru a acționa agre-
siv administrând șocurile dureroase, pentru că eu nu am interacționat
cu ele deloc în timpul episoadelor cu șocurile. Studentele mă puteau
vedea prin fereastra de observație, împreună cu fiecare dintre cele
două femei din presupusul studiu de creativitate. în plus, nu se exer-
cita presiune asupra fiecăreia dintre ele pentru a executa sarcina, pen-
tru a nu încălca tocmai rațiunea acestui studiu. Dacă vreuna dintre
cele patru membre ale grupului administra un șoc, femeia-țintă se
comporta ca și cum ar fi fost lovită, părând astfel că a fost indus su-
ficient stres pentru a avea impact asupra creativității ei. Deci a nu
administra șocul nu înseamnă nesupunere sau rebeliune – fiecare
se poate limita să fie o observatoare pasivă la șocurile administrate
de colegele de echipă, în loc să fie o făptașă activă.
Ceea ce mă interesa era durata administrării șocurilor – cât timp
ține fiecare studentă apăsat butonul de șoc după ce a apărut sem-
nalul că șocul este administrat. Decizia lor nu era dacă să apese
sau nu butonul, ci cât de repede să ia degetul de pe buton sau,
dimpotrivă, cât de mult să-l țină apăsat, administrând victimei șocuri
mai lungi. Desigur, ele puteau alege să nu urmeze instrucțiunile și
să refuze să apese butonul (nimeni nu a făcut acest lucru).
446 EFECTUL LUCIFER

în interviurile înregistrate, una dintre femeile complice a fosl
caracterizată ca o persoană foarte drăguță, iar cealaltă „a dracu-
lui". Acest lucru a fost făcut pentru a crea în mințile „inductoare-
lor de stres" atitudini divergente față de ele. în fapt ele erau membre
ale grupului de cercetare, instruite să se poarte ca și cum ar suferi
de fiecare dată când se aprindea becul de șoc și să ofere o repre-
zentație convingătoare studentelor din camera cealaltă.
înainte de începerea experimentului, fiecare din studentele care
participau la studiu a primit un șoc dureros (75 volți), ca să știe că
provoacă suferință – dar, desigur, în timpul experimentului nu a
fost administrat nici un șoc real. în fiecare dintre cele douăzeci de
încercări, participantele trebuiau să decidă dacă și cât timp să ad-
ministreze un nivel standard de șoc unei femei care părea că suferă
din cauza acțiunii lor. Apoi, după ce prima dintre femeile-țintă a
plecat, ea a fost înlocuită de a doua femeie-țintă, pentru o altă
rundă de douăzeci de încercări. Trebuie să menționez că fiecare
membră a grupurilor experimental și de control a fost testată într-un
cubicul individual, vecin cu ale celorlalte, astfel încât „colegele" să
nu-i influențeze comportamentul. Totuși, ele aveau sentimentul că
se află într-un grup pentru că au fost inițial împreună, ascultând
împreună interviurile înregistrate. Este important să notăm că, în
afară de manipularea anonimatului versus identificabilitate, toate
celelalte aspecte erau identice pentru un grup și pentru celălalt.
Rezultatele au fost clare: femeile aflate în condiția de dezindi-
vidualizare au administrat ambelor victime de două ori mai multe
șocuri față de femeile din grupul de control, care au fost menite,
aleator, individualizării. Mai mult, acele femei care au fost anonime
au administrat șocuri în mod egal celor două victime, atât celei pe
care o consideraseră plăcută, cât și celei pe care au judecat-o ca
fiind neplăcută. în momentul în care au avut degetul pe buton nu
a contat ce simțiseră înainte despre ele. în plus, ele au administrat
ambelor victime șocuri din ce în ce mai puternice în cursul celor
douăzeci de încercări; țineau degetul pe buton cu atât mai mult
cu cât victimele se contorsionau și gemeau mai mult în fața lor.
Dimpotrivă, femeile individualizate au făcut diferențe între ținta
Cercetarea dinamicii sociale

plăcută și cea neplăcută. Pe măsura trecerii timpului, ele au admi-
nistrat femeii plăcute șocuri mai puțin puternice decât celeilalte.
Faptul că, atunci când au avut ocazia să facă rău țintelor, fe-
meile anonime au ignorat simpatia sau antipatia față de cele două
pledează în favoarea unei schimbări dramatice în mentalitatea lor
atunci când s-au aflat în această stare psihologică de dezindividua-
lizare. Creșterea în intensitate a șocului, cu ocazii repetate de a ad-
ministra consecințele sale dureroase, apare ca un efect de spirală
ascendentă al stării de excitație emoțională resimțită. Comportamen-
tul agitat devine autosusținător, fiecare acțiune stimulând o reacție
mai puternică, mai puțin controlată, care urmează nemijlocit. La ni-
velul experienței personale, a ceea ce este resimțit, acest lucru nu
se întâmplă din motive sadice, de a face rău altora, ci mai curând
din senzația momentană energizantă de dominație și control asu-
pra semenilor.
Paradigma de bază a fost repetată cu rezultate asemănătoare
în alt laborator și pe teren, utilizând măști de dezindividualizare,
administrând zgomot alb sau aruncând bile de polistiren expan-
dat în victimele-țintă, folosind personal militar belgian, elevi și stu-
denți. Escaladări similare ale intensității șocului au mai fost constatate
și într-un studiu în care „profesorii-administratori de șocuri" trebu-
iau să-și educe „victimele-elevi" – și aceștia au administrat șocuri
în grade din ce în ce mai mari de-a lungul ședințelor de pregătire.5
După cum vă amintiți, experimentul Stanford conta pe oche-
larii de soare cu lentile care reflectă, purtați de gardieni și de per-
sonal, împreună cu uniformele în stil militar. Din această cercetare
se desprinde o concluzie importantă. Orice element sau orice situație
care îi face pe oameni să se simtă anonimi, ca și cum nimeni nu
ar ști sau nu ar vrea să știe cine sunt, le reduce sentimentul de res-
ponsabilitate personală, creând astfel potențialul pentru acțiuni rele.
Acest lucru este veridic mai ales atunci când intervine un al doilea
factor. Dacă situația sau vreo instanță le permite să se angajeze în
acțiuni antisociale sau violente împotriva altora, ca în aceste cadre
experimentale, atunci oamenii sunt gata să atace. Dacă, dimpotrivă,
situația oferă numai o reducere a centrării pe propria persoană.
448 EFECTUL LUCIFER

cu anonimat, și încurajează comportamentul prosocial, oamenii sunt
gata să se iubească. (Anonimatul la petreceri face ca acestea să fie
mai propice socializării.) Astfel, intuiția lui William Golding despre ano-
nimat și agresivitate era validă din punct de vedere psihologic, dar
în moduri mai complexe și mai interesante decât cele descrise de el.
„E rochia, pesemne, care-mi dă atâta ghes."
SHAKESPEARE, Poveste de iarnă
Anonimatul poate fi conferit altora nu numai cu măști, ci și prin
modul în care oamenii sunt tratați în unele situații date. Atunci când
alții te tratează ca și cum nu ai fi un individ unic, ci doar un „altul"
nediferențiat, procesat de sistem, existența ta este ignorată, te simți
anonim. Senzația de lipsă a identificării personale poate induce și
un comportament antisocial. Atunci când un cercetător, în expe-
rimentul său, i-a tratat pe studenții voluntari fie în mod uman, fie
ca pe niște „cobai", ghiciți cine l-a mușcat când s-a întors cu spa-
tele? Ulterior acești studenți s-au aflat singuri în biroul profesoru-
lui-cercetător, având ocazia să fure monede și pixuri din boluri pline
cu aceste articole. Cei care au fost în condiții de anonimat furau
mult mai des decât studenții tratați omenește.6 Amabilitatea poate
fi mai mult decât un act gratuit.
Agresivitate de Halloween la elevi
Ce se întâmplă când niște copii merg la o petrecere neobișnuită,
se deghizează în costume și profesorul le dă permisiunea de a prac-
tica jocuri agresive, cu premii? Oare anonimatul, împreună cu oca-
zia de a agresa, îi determină să se angajeze în acțiuni care devin
cu timpul din ce în ce mai agresive?
Câțiva copii de școală elementară au venit la o petrecere spe-
cială, experimentală, de Halloween, organizată de învățătoarea lor
și supravegheată de psihologul social Scott Fraser.7 Au inițiat mai
multe jocuri, iar copiii primeau jetoane pentru fiecare joc câștigat.
Cercetarea dinamicii sociale

La sfârșitul petrecerii, jetoanele puteau fi schimbate pe cadouri. Cu
cât strângeai mai multe jetoane, cu atât mai bună era jucăria pe
care o puteai primi, astfel că exista o înaltă motivație competițională
de a câștiga cât mai multe jetoane.
Jumătate dintre jocuri erau non-agresive și jumătate implicau
confruntări între doi copii. De exemplu, un joc non-agresiv le cerea
elevilor să recupereze cât mai repede o minge dintr-un tub pneu-
matic, în timp ce un joc potențial agresiv impunea competiția între
doi elevi pentru a decide care este primul care scoate mingea din
tub. Agresiunile cel mai des întâlnite erau împingerea și îmbrâncirea
adversarului. Nu erau foarte puternice, dar erau caracteristice pri-
mului stadiu al întâlnirilor fizice între copii.
Acest model experimental folosea un singur grup, în care fie-
care copil servea drept propriul subiect de control. Această proce-
dură este cunoscută ca formatul A-B-A – pre-bază – introducerea
schimbării – post-bază. Copiii au jucat mai întâi jocurile fără cos-
tume (A), apoi cu costume (B) și încă o dată fără costume (A). Inițial,
în timp ce se derulau jocurile, învățătoarea le-a spus copiilor că ime-
diat vor sosi costumele lor, așa că pot începe să se distreze. Apoi,
când acestea au sosit, copiii le-au îmbrăcat în încăperi diferite, pen-
tru a nu li se cunoaște identitatea, și apoi au jucat aceleași jocuri,
de data aceasta în costume. în cea de-a treia fază, costumele au
fost scoase (ca să fie date copiilor de la alte petreceri) și jocurile
au continuat ca în prima fază. Fiecare fază a jocurilor a durat circa
o oră.
Datele constituie o mărturie incontestabilă despre puterea ano-
nimatului. Agresivitatea printre acești copii a crescut semnificativ ime-
diat ce au îmbrăcat costumele. Procentajul de timp în care au jucat
jocurile agresive a fost mai mult decât dublu față de media de bază,
din stadiul inițial, de la 42% în A la 86% în B. La fel de interesant
a fost și al doilea rezultat major: agresivitatea avea răsplată negativă.
Cu cât un copil a petrecut mai mult timp angajându-se în jocuri agre-
sive, cu atât mai puține jetoane a câștigat în acea fază a petrece-
rii. Comportamentul agresiv i-a costat pe copii jetoane. Participarea
la jocurile agresive cerea mai mult timp decât implicarea în cele
456 EFECTUL LUCIFER

non-agresive și numai unui dintre cei doi concurenți putea câștiga;
astfel că, per ansamblu, a fi agresiv însemna pentru individul res-
pectiv pierderea unor premii valoroase. Totuși, acest lucru nu a con-
tat atunci când copiii erau costumați și anonimi. Cele mai puține
jetoane s-au obținut în timpul fazei a doua, B, de anonimat, în care
agresivitatea a fost cea mai ridicată – o medie de numai 30 de je-
toane câștigate, în comparație cu 58 în faza A.
A treia descoperire importantă a fost că nu s-a înregistrat o per-
sistență a comportamentului agresiv de la înaltul nive! din faza B
spre nivelul ultimei faze A, care a fost comparabilă cu faza inițială
A. Procentajul de acte agresive a scăzut la 36% și numărul de je-
toane câștigate a sărit la 79. Deci putem trage concluzia că schim-
barea de comportament adusă de anonimat nu a creat o schimbare
dispozițională internă, ci numai o modificare a răspunsului îndrep-
tat către exterior. Schimbați situația și transformările comportamen-
tale le vor urma imediat. Folosirea acestui model experimental A-B-A
evidențiază și faptul că anonimatul perceput a fost suficient pen-
tru a altera dramatic comportamentul în fiecare fază. Anonimatul
a facilitat agresivitatea, deși consecințele acelei agresivități fizice
nu erau în interesul imediat al copilului, anume de a câștiga jetoane
care se puteau preschimba în premii atrăgătoare. Agresivitatea a
devenit un premiu în sine. Scopurile îndepărtate au pălit în fața
„distracției și jocurilor" din prezent. (O să vedem un fenomen
asemănător în cazul unora dintre abuzurile de la Abu Ghraib.)
într-o cercetare de teren înrudită, colindătorii de Halloween care
vizitau casele costumați erau mai înclinați să fure bunătăți atunci
când erau anonimi decât atunci când puteau fi identificați. Priete-
nii cercetătorilor au pus în fața ușii borcane cu bomboane și cu
monede, iar pe ambele borcane era lipit câte un bilețel pe care scria:
„la una." A depăși limita constituia o transgresiune, un furt. Unii
copii au venit singuri, alții în grupuri de prieteni. în condițiile de
anonimat, proprietarul casei arăta în mod evident că nu știe cine
sunt copiii din fața lui. Cu identitățile ascunse de costumele lor,
majoritatea copiilor veniți în grup au furat bomboane și bani (ca
și studenții din studiul în care erau tratați ca niște „cobai"). Acest
Cercetarea dinamicii sociale

comportament contrasta cu cel al copiilor veniți în condiții de
non-anonimat, în care adultul-gazdă le cerea mai întâi să-și dezvăluie
identitatea de sub mască.8
Printre cei peste șapte sute de copii studiați în această situație
naturală, majoritatea transgresiunilor au fost întâlnite în grupurile
anonime (57%), mai multe decât la anonimii singuri (21%). Cele
mai puține au avut loc atunci când copiii non-anonimi erau singuri
(8%), un procent mai redus decât atunci când erau în grupuri de
colindători non-anonimi (21 %). Chiar dacă erau singuri și identifi-
cabili, pentru unii copii atracția exercitată de bani și bunătăți era
prea mare pentru a putea fi depășită. Totuși, pentru cei mai mulți
dintre ei, adăugarea dimensiunii de anonimat total a transformat
această tentație singulară într-o pasiune copleșitoare de a-și însuși
toate bunătățile pe care le puteau lua.
înțelepciunea culturală: cum să-i faci pe războinici
să ucidă la război, dar nu și acasă
Să părăsim acum laboratorul și jocurile de la petrecerile copii-
lor pentru a ne întoarce la lumea reală, acolo unde aceste chestiuni
legate de anonimat și violență pot căpăta o semnificație de viață
și de moarte. Mai exact, să examinăm diferențele dintre societățile
care merg la război fără a-i obliga pe tinerii masculi combatanți
să-și schimbe înfățișarea și cele care implică întotdeauna transformări
rituale ale înfățișării, prin pictarea feței și a corpului sau folosirea
unor măști (ca în împăratul muștelor). Oare o schimbare în înfățișarea
exterioară creează o diferență semnificativă legată de modul în care
sunt tratați în fiecare caz dușmanii?
Un antropolog, RJ. Watson9, a pus această întrebare după ce a
citit lucrarea mea anterioară despre dezindividualizare. Sursa lui de
date era The HumanArea Files, unde informația despre culturile din
lumea întreagă era obținută prin relatări ale antropologilor, misio-
narilor, psihologilor etc. Watson a găsit două seturi de date despre
societăți în care combatanții își schimbau, respectiv nu-și schimbau,
452 EFECTUL LUCIFER

înfățișarea înainte de a merge la război, precum și despre măsura
în care ei ucideau, torturau sau își mutilau victimele, o variabilă hotărât
dependentă – decisivă în privința rezultatelor.
Rezultatele constituie o confirmare izbitoare a predicției conform
căreia anonimatul promovează comportamentul distructiv – favori-
zat atunci când individului îi este dată permisiunea de a se comporta
în modalități agresive care de obicei îi sunt interzise. Războiul oferă
permisiunea aprobată instituțional de a ucide sau răni adversarii. Acest
cercetător a aflat că, din cele douăzeci și trei de societăți pentru care
existau aceste două seturi de date, în cincisprezece războinicii își schim-
bau înfățișarea. Acestea erau societățile cele mai distructive; 80% din
ele (12 din 15) își brutalizau dușmanii. Dimpotrivă, șapte din cele opt
societăți în care războinicii nu-și schimbau înfățișarea înainte de bătălie
nu se angajau într-un asemenea comportament de distrugere. Exami-
nate altfel, aceste date sugerează că în 90% din cazurile în care vic-
timele bătăliei erau ucise, torturate sau mutilate, autorii erau războinici
care-și schimbaseră înfățișarea și se dezindividualizaseră.
înțelepciunea culturală dictează că un ingredient-cheie al trans-
formării tinerilor obișnuiți, non-agresivi, în războinici care pot ucide
la comandă presupune inițierea prin schimbarea înfățișării exterioare.
Cele mai multe dintre războaie implică vârstnici care îi conving pe
tineri să rănească și sâ ucidă tineri la fel ca ei. Pentru tineri, este
mai ușor sâ facă asta dacă mai întâi își schimbă înfățișarea, dacă
își alterează aspectul extern, purtând uniforme militare sau măști
ori pictându-și fețele. Fiindu-le asigurat astfel anonimatul, se pierd
imediat compasiunea și grija pentru ceilalți. Când războiul este câș-
tigat, cultura dictează ca războinicii să se întoarcă la statutul lor din
timp de pace. Această transformare inversă este realizată deja în-
demnându-i pe războinici să-și scoată uniformele, măștile, să-și spele
vopseaua și să se întoarcă la rolul lor anterior și la comportamen-
tul pașnic. într-un anumit sens, este ca și cum ar fi participat la un
ritual social macabru, folosind fără să știe paradigma A-B-A a expe-
rimentului Halloween al lui Fraser: pașnici atunci când pot fi identi-
ficați, ucigași când sunt anonimi și pașnici din nou când revin la
condiția de identificabili.
Cercetarea dinamicii sociale

Anumite medii le creează celor care trăiesc sau acționează în ele
un sentiment de anonimat trecător, fără să le schimbe înfățișarea
fizică. Pentru a demonstra impactul anonimatului locului în ceea ce
privește facilitarea vandalismului urban, echipa mea de cercetare a
făcut un studiu de teren simplu. Am abandonat mai multe mașini
pe străzile din Bronx, New York, în apropierea campusului univer-
sitar din New York și a celui de la Universitatea Stanford din Palo
Alto, California. Am fotografiat și am filmat toate actele de vanda-
lism săvârșite împotriva acestor mașini evident abandonate (erau fără
numere, cu capotele ridicate). în anonimatul cadrului din Bronx,
într-un interval de patruzeci și opt de ore câțiva trecători s-au oprit
să vandalizeze mașina. Cei mai mulți erau relativ bine îmbrăcați,
adulți, care au deposedat automobilul de tot ceea ce putea avea
vreo valoare sau pur și simplu l-au distrus – toate acestea petrecân-
du-se la lumina zilei. Dimpotrivă, într-un interval de o săptămână,
nici măcar un singur trecător nu s-a angajat în vreun act de vanda-
lism împotriva mașinii abandonate la Palo Alto. Această demonstra-
ție a fost singura dovadă empirică citată în sprijinul teoriei „ferestrelor
sparte" asupra criminalității urbane. Pentru unii membri ai societății,
condițiile de mediu contribuie la crearea sentimentului că sunt „ano-
nimi", că nimeni din comunitatea dominantă nu știe cine sunt, că
nimeni nu le recunoaște individualitatea și deci umanitatea. Prin
urmare, noi contribuim la transformarea lor în potențiali vandali și
asasini. (Pentru detalii complete despre această cercetare și teoria
ferestrelor sparte, vezi site-ul Lucifer Effect.)
Dezindividualizarea transformă natura noastră
apolinică într-una dionisiacă
Să presupunem că latura „bună" a oamenilor înseamnă rațio-
nalitatea, ordinea, coerența și înțelepciunea lui Apolo, iar latura „rea",
haosul, dezorganizarea, iraționalul și nucleul libidinos al iui Dioni-
sos. Trăsătura centrală apolinică este reprezentată de constrânge-
rea și inhibarea dorinței; ea este orientată împotriva trăsăturii
460 EFECTUL LUCIFER

dionisiace de permisivitate și plăcere. Oamenii pot deveni răi atunci
când sunt implicați în situații în care pârghiile de control cognitive
care le ghidează de obicei comportamentul în modalități indezira-
bile social și acceptabile personal sunt blocate, suspendate sau dis-
torsionate. Suspendarea controlului cognitiv are consecințe multiple,
printre care: suspendarea conștiinței, a conștienței de sine, simțul
responsabilității personale, al obligației, al angajamentului luat, al în-
crederii acordate, moralității, vinovăției, rușinii, fricii, precum și suspen-
darea analizării acțiunilor proprii în termeni de costuri/beneficii.
Cele două strategii generale pentru a realiza această transfor-
mare sunt: a) reducerea indicilor de responsabilizare socială a ac-
torului (nimeni nu știe cine sunt, nimănui nu-i pasă de asta) și b)
reducerea preocupărilor pentru autoevaluare ale actorului. Prima
suspendă preocupările legate de evaluarea socială, de aprobarea
socială, făcându-l pe actor să se simtă anonim – procesul de dez-
individualizare. El se manifestă când individul funcționează într-un
mediu care aspiră anonimatul și difuzează responsabilitatea per-
sonală legată de respectiva situație. Cea de-a doua strategie oprește
automonitorizarea și monitorizarea autoconsecvenței, bazându-se
pe tactici care alterează starea de conștiință a individului. Acest lucru
este realizat prin intermediul alcoolului sau drogurilor, stârnind
emoții puternice, angajând individul în acțiuni hiperintense, ajun-
gând la o stare de orientare expandată în prezent, în care nu există
preocuparea pentru trecut sau viitor și proiectând responsabilita-
tea în exterior, către alții, mai degrabă decât spre interior, spre sine.
Dezindividualizarea creează o stare psihologică unică în care com-
portamentul ajunge sub controlul cerințelor situaționale imediate
și al trebuințelor biologice, hormonale. Acțiunea înlocuiește gân-
direa, căutarea plăcerii imediate domină gratificațiile amânate și
deciziile limitate de rațiune lasă locul unor răspunsuri emoționale,
iraționale. Adesea o stare de excitație este și precursor și conse-
cință a dezindividualizării. Efectele sale sunt amplificate în situații
noi sau nestructurate, unde răspunsurile tipice, obișnuite, și trăsă-
turile de caracter sunt anulate. Crește vulnerabilitatea individului
față de modelele sociale și particularitățile situaționale; de aceea
Cercetarea dinamicii sociale

devine la fel de ușor să faci dragoste și să faci război – totul de-
pinde de ce anume cere sau stârnește situația. în definitiv, nu există
nici un sentiment al binelui sau al răului, nici un gând de culpabi-
litate pentru acțiunile ilegale sau de iad pentru cele imorale10. Dacă
frânele interioare sunt suspendate, comportamentul este în tota-
litate sub controlul situației externe; exteriorul domină interiorul.
Ceea ce este posibil și disponibil domină ceea ce este drept și co-
rect. Busola morală a indivizilor și grupurilor își pierde direcția.
Tranziția de la mentalitatea apolinică la cea dionisiacă poate fi
bruscă și neașteptată, determinându-i pe oamenii buni să facă lu-
cruri rele, trăind temporar în momentul prezent expandat, fără griji
legate de consecințele viitoare ale acțiunilor lor. Frânele care se pun
în mod obișnuit în fața cruzimii și impulsurilor libidinale se topesc
în excesele dezindividualizării. Este ca și cum ar exista un soi de
scurtcircuit în creier, întrerupând funcțiile cortexului frontal de pla-
nificare și adoptare a deciziilor, în timp ce controlul este preluat
de părțile primitive ale sistemului limbic, în special de centrul
emoțiilor și agresivității din amigdală.
Efectul Mardi Gras: dezindividualizarea
în comunitate în calitate de extaz
în Grecia antică, Dionisos era un zeu cu particularități unice.
Era văzut ca o divinitate care creează un nou nivel al realității, care
pune sub semnul întrebării considerentele și modul de viață tradi-
țional. El reprezenta atât o forță care eliberează spiritul uman de
limitarea rigidă la discursul rațional și la planificarea ordonată, cât
și o forță de distrugere: plăcere senzuală fără limite și plăcere perso-
nală fără control din partea societății. Dionisos era zeul beției, al
nebuniei, al freneziei sexuale și al plăcerii luptei. Domeniul lui cuprin-
dea toate stările care aduc cu ele pierderea conștienței de sine și
a raționalității, suspendarea timpului liniar și abandonarea sinelui
față de acele instincte ale naturii umane care răstoarnă codurile
comportamentului și responsabilității publice.
456 EFECTUL LUCIFER

Carnavalul de Mardi Gras își are originea într-o ceremonie păgână,
precreștină, pe care Biserica Catolică o recunoaște acum ca având
loc în ziua de marți (de aceea se numește Marțea Grasă sau Marțea
Păcatelor), înainte de Miercurea Cenușii. Această sărbătoare mar-
chează începutul postului creștin liturgic, cu sacrificiile personale și
abstinența care se vor sfârși abia în Duminica Paștelui, patruzeci și
șase de zile mai târziu. Ceremoniile de Mardi Gras încep în cea de-a
douăsprezecea noapte a Epifaniei, când cei trei magi l-au vizitat pe
pruncul lisus.
în practică. Mardi Gras celebrează excesele prin căutarea plăce-
rilor senzuale, prin trăirea clipei, prin „vin, femei și cântec". Grijile
și obligațiile sunt uitate, în timp ce petrecăreții își celebrează natura
senzuală în ospețe-monstru comune. Este o festivitate de tip baca-
nală care eliberează comportamentul de constrângerile sale obișnu-
ite și de acțiunile bazate pe rațiune. Totuși, există întotdeauna o atenție
preconștientă pentru faptul că această celebrare este trecătoare și
va fi curând înlocuită de limite încă și mai strașnice decât cele puse
de obicei în calea plăcerilor și viciilor personale, odată cu Lăsata Se-
cului. „Efectul Mardi Gras" presupune abandonarea temporară a con-
strângerilor tradiționale cognitive și morale impuse comportamentului
personal, atunci când respectivul individ face parte dintr-un grup de
desfrânați cu aceleași gânduri ca el, puși pe distracția de moment,
fără să se preocupe de consecințele și responsabilitățile care le vor
incumba. Este dezindividualizarea în acțiunea de grup.
dezumanizarea și suspendarea
angajamentului moral
Dezumanizarea este constructul central al ideii noastre despre
„inumanitatea omului față de om". Dezumanizarea are loc atunci
când unele ființe umane consideră că alte ființe umane sunt ex-
cluse de la ordinea morală de a fi o persoană umană. Cei care sunt
Cercetarea dinamicii sociale

obiectele acestui proces psihologic își pierd statutul uman în ochii
celor care îi dezumanizează. Identificând anumiți indivizi sau gru-
puri ca fiind în afara sferei umanității, agenții dezumanizanți sus-
pendă moralitatea care în mod obișnuit domină acțiunile raționale
în raport cu egalii lor.
Dezumanizarea este procesul central în cazul prejudecății, rasis-
mului și discriminării. Dezumanizarea îi stigmatizează pe ceilalți, atri-
buindu-le o „identitate stricată". De exemplu, sociologul Erving
Goffman" a descris procesul prin care handicapații sunt discreditați
social. Despre ei se crede că nu sunt pe de-a-ntregul umani și deci
sunt spurcați.
în asemenea condiții devine posibil ca oamenii normali, corecți
moral și îndeobște idealiști să realizeze acte de cruzime distructivă.
A nu răspunde la calitățile umane ale celorlalte persoane facilitează
automat acțiunile inumane. Regula de aur se ciuntește: „Să-i faci
aproapelui tău așa cum ai vrea." Este mai ușor să fii grosolan și
crud cu „obiectele" dezumanizate, să le ignori cererile și rugămințile,
să le folosești pentru scopurile proprii, chiar să le distrugi dacă sunt
deranjante.12
Un general japonez a relatat că pentru soldații lui era mai ușor
să masacreze cu brutalitate civili chinezi în timpul invaziei din
China care a precedat al Doilea Război Mondial „deoarece ne gân-
deam la ei ca la niște lucruri, nu ca la oameni la fel ca noi". Acest
fapt a fost evident adevărat în timpul „violului de la Nanking" din
1937. Amintiți-vă (din capitolul 1) descrierea pe care a făcut-o
etnicilor Tutsi femeia care a orchestrat multe dintre violurile în-
făptuite asupra lor – ei nu erau mai mult decât niște „insecte",
„gândaci". La fel, genocidul nazist împotriva evreilor a început
prin crearea la nivel național, cu ajutorul filmelor și afișelor de
propagandă, a unei percepții despre aceste ființe umane ca ani-
male inferioare, viermi, șobolani nesătui. în mod similar, numeroa-
sele linșaje ale negrilor înfăptuite de bande de albi în orașe de
pe tot cuprinsul Statelor Unite nu erau considerate crime împo-
triva umanității, din cauza stigmatizării acestor oameni, considerați
„doar niște negrotei".13
458 EFECTUL LUCIFER

în spatele masacrului de la My Lai, unde sute de vietnamezi ne-
vinovați au fost uciși de soldații americani, se afla eticheta dezu-
manizantă de „gooks" pe care o dădeau soldații tuturor asiaticilor
care arătau altfel decât ei14. Ceea ce erau ieri „gooks" au devenit
azi „hajis" și „turbane" în războiul din Irak, pe măsură ce o nouă
generație de militari discriminează cetățeni și soldați care arată dife-
rit de ei. „încerci să blochezi cumva conștiința faptului că ei sunt
ființe umane și-i vezi ca pe niște dușmani", spunea sergentul Mejia
care a refuzat să se întoarcă pe front în ceea ce el considera a fi un
război abominabil. „Le spui «Hajis», știi? Faci totul ca să-ți fie mai
ușor să te confrunți cu faptul că îi ucizi și-i maltratezi."15
Faptul că astfel de etichete și imaginile asociate cu ele pot
avea puternice efecte motivante a fost demonstrat într-un fas-
cinant experiment de laborator controlat (menționat în capito-
lul 1, elaborat aici).
Dezumanizarea experimentală:
animalizarea unor studenți
Colegul meu de la Universitatea Stanford, Albert Bandura, și
studenții lui au creat un experiment sugestiv, care demonstrează
cu eleganță puterea pe care o au etichetele dezumanizante de a
facilita vătămarea celor etichetați.16
Șaptezeci și doi de voluntari băieți de la colegiile din apropiere
au fost împărțiți în „echipe de supraveghere" formate din câte trei
membri, a căror sarcină era să pedepsească deciziile inadecvate ale
altor studenți, care serveau, chipurile, drept grup de decidenți. Dar
adevărații subiecți ai studiului erau, desigur, studenții care jucau
rolul de supraveghetori.
în fiecare dintre cele douăzeci și cinci de runde de negocieri,
supraveghetorii auzeau echipa decidentă (despre care li se spunea
că se află în camera alăturată), care, chipurile, formula decizii co-
lective. în fiecare rundă, supraveghetorilor li se dădeau informații
pe care le foloseau ca să evalueze caracterul adecvat al deciziei.
Cercetarea dinamicii sociale

Dacă se lua o decizie proastă, echipa de supraveghere avea sar-
cina de a pedepsi eroarea administrând un șoc electric. La fiecare
rundă, ei puteau alege intensitatea șocului, de la un nivel blând (1)
la un nivel maxim (10), șocul fiind resimțit de toți membrii echipei
decidente.
Supervizorilor li s-a spus că, pentru a spori generalitatea pro-
iectului, în el au fost incluși participanți din diferite medii sociale,
dar fiecare grup de decidenți era compus din oameni cu atribute
similare. S-a procedat astfel pentru ca etichetele pozitive sau ne-
gative care vor fi aplicate curând să fie valabile pentru întregul grup.
Cercetătorii variau două trăsături ale acestei situații de bază:
modul în care erau etichetate „victimele" și cât de responsabili erau
la nivel personal supraveghetorii pentru șocurile pe care le admi-
nistrau. Voluntarii au fost repartizați aleator spre trei condiții de
etichetare: dezumanizați, umanizați sau neutri, și două condiții de
responsabilitate – individualizată sau difuză.
Să examinăm mai întâi modul în care era impusă etichetarea și
efectele sale. Apoi vom vedea cum operau variațiile de responsa-
bilitate. După ce s-a angajat în studiu, fiecare grup de participanți
credea că trage cu urechea la un schimb de replici la interfon între
asistentul de cercetare și experimentator despre chestionarele pe
care se spunea că le-au completat decidenții. în treacăt, asisten-
tul făcea o observație: calitățile personale manifestate de acest grup
confirmă părerea persoanei care i-a recrutat. în condiția dezuma-
nizată, decidenții erau caracterizați drept „o gloată de animale spur-
cate". Dimpotrivă, în condiția umanizată, ei erau definiți ca
„perceptivi, înțelegători și umanizați". Despre cel de-al treilea grup,
cel din condiția neutră, nu s-au făcut referiri evaluative.
Trebuie să fie clar că participanții nu au interacționat niciodată
direct cu victimele șocurilor și deci nu au putut face personal ast-
fel de evaluări și nici nu le-au putut verifica caracterul adecvat. Etiche-
tele erau atribuiri la mâna a doua făcute despre alți studenți ca și
ei, presupuși voluntari care funcționează în rolul care le-a fost desem-
nat. Deci au avut etichetele vreun efect asupra felului în care acești
studenți i-au pedepsit pe cei pe care se spunea că îi supraveghează?
460 EFECTUL LUCIFER

(Desigur că „ceilalți" nu existau de fapt, ci era numai un feedback
standardizat înregistrat pe casetă audio.)
într-adevăr, etichetele au prins și au avut un mare impact asupra
măsurii în care studenții îi pedepseau pe cei pe care îi supravegheau.
Cei etichetați dezumanizant, ca „animale", căpătau șocurile cele
mai intense și nivelul șocurilor creștea liniar pe măsura desfășurării
rundelor. La fel, nivelul șocurilor creștea din ce în ce mai mult de-a
lungul rundelor, până la o medie de 7 din maximul de 10, pentru
fiecare grup de participanți. Cei etichetați „OK" primeau cele mai
puține șocuri, în timp ce grupul non-etichetat, neutru, se afla la
mijloc, între aceste extreme.
Apoi, în timpul primei runde, nu exista nici o diferență între cele
trei tratamente experimentale în ceea ce privește nivelul șocurilor
administrate – toți administrau același nivel de șocuri. Dacă stu-
diul s-ar fi oprit aici, concluzia ar fi fost că etichetele nu contau.
Totuși, pe măsură ce se succedau rundele și creștea numărul gre-
șelilor făcute de așa-zișii decidenți, nivelurile de șocuri au început
să înregistreze deosebiri între cele trei grupuri. Cei care adminis-
trau șocuri așa-ziselor „animale" măreau intensitatea acestora odată
cu trecerea timpului – un rezultat comparabil cu escaladarea nive-
lului șocurilor administrate de studentele dezindividualizate din stu-
diul anterior. Această creștere a răspunsului agresiv odată cu trecerea
timpului sau cu dobândirea exercițiului ori experienței ilustrează un
efect de autoîntărire. Poate că plăcerea nu constă atât în adminis-
trarea durerii, cât în sentimentul de putere și control care apare într-o
astfel de situație de dominanță – a da altora ceea ce merită. Cer-
cetătorii evidențiază puterea dezinhibantă pe care o are etichetarea,
anume de a-i despuia pe oamenii etichetați de calitățile lor umane.
Ca o parte pozitivă evidențiată de acest studiu, s-a văzut că
aceeași etichetare arbitrară a putut determina ca alții să fie tratați
cu mai mult respect dacă o persoană cu autoritate i-a etichetat
pozitiv. Persoanele percepute ca „OK" au fost cel mai puțin preju-
diciate. Deci, puterea pe care o are umanizarea de a contracara
tendința spre punitivitate are o semnificație teoretică și socială
egală cu a fenomenului de dezumanizare. Acesta este un mesaj
Cercetarea dinamicii sociale

important despre puterea cuvintelor, etichetelor, retoricii și stereo-
tipurilor, care pot fi utilizate pentru bine, ca și pentru râu. Trebuie
să revizuim zicala: „Un băț și o piatră sfarmă osul îndată, o pore-
clă nu ucide niciodată", schimbând astfel ultima parte: „O poreclă
rea te poate ucide, iar una bună te poate omeni."
în final, ce se poate spune despre variațiile în ceea ce privește
responsabilitatea pentru nivelul șocului administrat? în mod sem-
nificativ, cele mai înalte niveluri de șoc au fost administrate atunci
când participanții au crezut că nivelul respectiv era un răspuns mediu
al grupului lor, nu atunci când era nivelul direct al deciziei perso-
nale a fiecărui participant în parte. Așa cum am văzut, difuziunea
responsabilității, sub orice formă, reduce inhibațiile legate de vă-
tămarea altora. Așa cum putem prevedea, cele mai înalte niveluri
de șoc și vătămare anticipată au fost administrate atunci când parti-
cipanții s-au simțit mai puțin responsabili la nivel personal și când
victimele lor au fost dezumanizate.
Când echipa de cercetare a lui Bandura a evaluat modul în care
participanții își justificau performanța, a aflat că dezumanizarea pro-
movează folosirea justificărilor care îl absolvă pe individ și care erau
asociate cu pedepse mat mari. Aceste descoperiri legate de modul
în care oamenii suspendă sancțiunile pe care și le administrează
de obicei lor înșile în cazul comportamentelor prejudiciante la adresa
celorlalți l-au determinat pe Bandura să dezvolte un model con-
ceptual al „dezangajării morale".
Mecanismele dezangajării morale
Acest model începe prin a presupune că majoritatea oameni-
lor adoptă standarde morale datorită proceselor de socializare nor-
mală care le marchează educația. Aceste standarde acționează ca
niște jaloane ale comportamentului prosocial și ca frâne în calea
comportamentului antisocial, definit de familia lor și de comuni-
tatea socială. Cu timpul, aceste standarde morale externe impuse
de părinți, profesori și alte autorități sunt internalizate în calitate
462 EFECTUL LUCIFER

de coduri comportamentale personale. Oamenii dezvoltă sisteme
personale de control asupra gândurilor și acțiunilor proprii, care
devin satisfăcătoare și conferă un sentiment de valoare personală.
Ei învață să se autosancționeze pentru a preveni acțiunile inumane
și pentru a le încuraja pe cele umane. Mecanismele de autoreglare
nu sunt fixe și statice în relația lor cu standardele morale ale unei
persoane. Mai degrabă sunt guvernate de un proces dinamic în
care autocenzura morală poate fi activată selectiv pentru angaja-
rea într-un comportament acceptabil sau, altă dată, autocenzura
morală poate fi dezangajată, despărțită de comportamentul inac-
ceptabil. Indivizii și grupurile își pot păstra sentimentul standarde-
lor morale pur și simplu dezangajându-și funcționarea morală în
anumite momente sau situații ori pentru anumite scopuri. Este ca
și cum și-ar transfera moralitatea pe o poziție neutră și ar înainta
fără să-și facă griji că dau peste pietoni, până ce, mai târziu, trec
iar la o viteză mai mare, întorcându-se la un nivel moral superior.
Modelul lui Bandura face un pas înainte în elucidarea mecanis-
melor psihologice specifice pe care le generează indivizii pentru a-și
transforma acțiunile nocive în acțiuni acceptabile moral, renunțând
selectiv la autosancțiunile care le reglează comportamentul. Deoa-
rece acesta este un proces uman fundamental, Bandura este de pă-
rere că el ajută nu numai la explicarea violenței politice, militare și
teroriste, ci și a unor „situații cotidiene în care oameni normali reali-
zează activități de rutină care servesc intereselor lor, dar au efecte
negative asupra celorlalți".17
Fiecare dintre noi poate dezactiva cenzura morală în raport cu orice
fel de comportament rău sau distructiv atunci când activăm unul sau
mai multe dintre următoarele patru tipuri de mecanisme cognitive.
în primul rând, ne putem redefini comportamentul nociv ca fiind
onorabil. Crearea justificărilor morale pentru acțiune, adoptând im-
perative morale care sacralizează violența, ne face acest serviciu.
Crearea unor comparații avantajoase, care pun în contrast compor-
tamentul nostru drept cu purtările rele ale dușmanilor, ne face și
ea acest serviciu. (Noi doar îi torturăm, ei ne decapitează.) Folosirea
unui limbaj eufemistic care asanează realitatea acțiunilor noastre
Cercetarea dinamicii sociale

crude servește aceluiași scop. („Victime colaterale" înseamnă că
sunt bombardați civili; „foc prietenesc" înseamnă că un soldat a
fost ucis din prostia camarazilor lui sau chiar prin eforturile lor
intenționate.)
în al doilea rând, putem să minimalizăm sentimentul existenței
unei legături directe între acțiunile noastre și rezultatele lor nocive
prin difuzarea sau deplasarea responsabilității personale. Scăpăm
de autocondamnare dacă nu ne percepem pe noi înșine ca agenți
ai crimelor împotriva umanității.
în al treilea rând, putem schimba felul în care gândim despre
răul efectiv pe care l-au înfăptuit acțiunile noastre. Putem ignora,
distorsiona, minimaliza sau discredita orice consecințe negative ale
comportamentului nostru.
în cele din urmă, putem să ne reconstruim percepția despre vic-
time, care ne vor apărea ca meritându-și pedeapsa, transferând ast-
fel asupra lor vina pentru consecințe și desigur dezumanizându-le,
percepându-le ca fiind sub nivelul preocupărilor legitime pe care
le avem pentru celelalte ființe umane.
A înțelege dezumanizarea nu înseamnă a o justifica
Este încă o dată important să adăugăm aici că astfel de analize
psihologice nu sunt niciodată menite să scuze sau să bagatelizeze
comportamentele imorale și ilegale. Formulând explicit mecanis-
mele mentale pe care le folosesc oamenii pentru a disocia standar-
dele morale de comportamentul lor, ne afăm într-o poziție mai bună
pentru a inversa procesul, reafirmând nevoia de angajament moral
ca o necesitate crucială pentru promovarea omeniei empatice.
Totuși, înainte de a trece mai departe, este important să con-
cretizăm ideea că oamenii aflați în poziții de putere și autoritate
resping adesea încercările de analiză cauzală a situației, în privința
chestiunilor de mare interes național. în loc de aceasta, cel puțin
într-o împrejurare recentă, ei susțin viziuni simpliste, emoționale,
care ar fi făcut Inchiziția să zâmbească.
464 EFECTUL LUCIFER

Secretarul de stat Condoleezza Rice este profesor de științe po-
litice la Universitatea Stanford, cu o specializare în studiul armatei
sovietice. Educația ei ar fi trebuit să o sensibilizeze față de analizele
la nivel sistemic ale problemelor politice complexe. Totuși, nu numai
că această perspectivă i-a lipsit în timpul unui interviu cu Jim Lehrer,
la NewsHour (28 iulie 2005), dar mai mult decât atât, ea a susținut
un punct de vedere dogmatic, simplist, dispozițional. Ca răspuns la
întrebarea reporterului dacă politica externă a Statelor Unite nu cumva
promovează terorismul mai curând decât să îl elimine, Rice a atacat
acest mod de gândire numindu-l „scuze de doi bani", afirmând
răspicat că terorismul nu înseamnă altceva decât „oameni răi".
„Când o să încetăm să mai găsim scuze pentru teroriști spunând
că altcineva îi determină să facă ceea ce fac? Nu, aceștia sunt pur și
simplu niște oameni răi, care vor să ucidă. Și vor sâ ucidă în numele
unei ideologii perverse care nu este în realitate Islamul; ei vor mai de-
grabă să susțină cumva această acoperire, spunând că ține de un fel
de suferință. Nu este vorba despre nici o suferință. Este un efort spre
a distruge mai degrabă decât spre a construi. Și cred că problemele
noastre vor continua până când toată lumea îi va spune pe nume –
rău -, până când toată lumea va înceta să le găsească scuze."
Eu sunt mai om decât tine: biasul infraumanizării
Dincolo de perceperea și discriminarea altora ca făcând parte din
„grupul exterior", cu trăsături animalice, oamenii le neagă și orice
„esență umană". „Infraumanizarea grupului exterior" este un feno-
men investigat recent, prin care oamenii tind să atribuie emoții și tră-
sături umane numai celor care fac parte din grupul lor intim și neagă
existența acestora în rândul membrilor grupului extern. Este o formă
de prejudecată emoțională.18
Totuși, mergem mai departe declarând că esența umanității
rezidă în primul rând în noi, mai mult decât în oricare alți oameni,
chiar dacă este vorba despre membrii grupului nostru intim. în timp
ce atribuim infraumanitate grupurilor exterioare, considerate mai
Cercetarea dinamicii sociale

puțin umane, suntem motivați să ne vedem pe noi înșine ca fiind
mai umani decât alții. Negăm altora trăsături umane unice și chiar
natura umană, în raport cu propriul nostru standard egocentric.
Acest bias de autoumanizare este complementar biasului de infrau-
manizare a altora. Aceste tendințe par a fi mai degrabă generale
și multifațetate. O echipă de cercetători australieni încheie studiul
despre percepția trăsăturii de a fi uman cu o variantă a faimosu-
lui citat din scriitorul roman Terențiu: „Nimic din ceea ce este ome-
nesc nu îmi e străin." lată cum este răstălmăcită în mod ironic
această afirmație: „Nimic din ceea ce este omenesc nu-mi poate fi
mie străin, dar ceva omenesc îți este străin ție."19 (Este improbabil
ca un astfel de EU imperial să existe printre membrii culturilor co-
lectiviste, dar așteptăm noi cercetări care să ne informeze despre
limitele acestui egocentrism.)
Crearea inamicilor dezumanizați ai statului
Printre principiile operaționale pe care trebuie să le adăugăm
la arsenalul nostru de arme care declanșează acțiuni rele printre
oameni care de obicei sunt buni sunt cele dezvoltate de state pen-
tru a-și incita propriii cetățeni. Aflăm despre unele din aceste prin-
cipii examinând felul în care națiunile își pregătesc tinerii pentru a
se angaja în războaie dezastruoase, antrenându-i în același timp
pe cetățeni să susțină implicarea în războiul de agresiune. O formă
specială de condiționare cognitivă prin propagandă ajută la realiza-
rea acestei transformări dificile. „Imaginile dușmanului" sunt create
prin propaganda națională în mass-media (în complicitate cu gu-
vernele) astfel încât să pregătească mințile soldaților și cetățenilor
pentru a-i urî pe cei care intră în noua categorie „acesta este
dușmanul tău". O astfel de condiționare mentală este cea mai puter-
nică armă a unui soldat. Fără ea, nu am putea lua niciodată la țintă
un alt tânăr, pentru a trage ca să îl ucidem. Ea induce frica de vul-
nerabilitate cetățenilor, care pot să-și imagineze cum ar fi să fie
dominați de dușman.20 Această frică este modelată spre a deveni
466 EFECTUL LUCIFER

r
ură și disponibilitate de a trece la acte ostile, pentru a reduce ame-
nințarea. Ea se extinde spre a deveni disponibilitatea de a ne tri-
mite copiii să moară sau să fie sfârtecați în lupta împotriva acestui
dușman amenințător.
în Fețele dușmanului, Sam Keen21 arată cum arhetipurile duș-
manului sunt create prin propagandă vizuală, pe care cele mai multe
dintre națiuni o folosesc împotriva celor considerați a fi periculoșii
„ceilalți", „străinii", „dușmanii". Aceste imagini creează o paranoia
consensuală la nivelul societății, concentrată asupra dușmanului care
ar face rău femeilor, copiilor, căminelor și Dumnezeului acelei
națiuni, distrugând credințele și valorile sale fundamentale. O ast-
fel de propagandă a fost practicată pe scară largă, în toată lumea,
în ciuda diferențelor naționale în multe privințe, este posibil să ca-
tegorizăm această propagandă într-un set select folosit de Homo
hostilis. Crearea unui nou și aprig dușman în mințile bunilor mem-
bri ai tribului celor drepți presupune că „dușmanul" este: agresor,
fără chip, violator, fără Dumnezeu, barbar, lacom, criminal, torționar,
asasin, o abstracțiune sau un animal dezumanizat. Imagini de groază
înfățișează națiunea devorată de animalele de care se tem cei mai
mulți oameni – șerpi, șobolani, păianjeni, insecte, șopârle, gorile
gigantice, caracatițe sau chiar „porci englezi".
Punctul culminant al consecințelor pe care le are adoptarea unei
concepții dezumanizante despre un grup selectiv de „alții" este repre-
zentat de lucrurile de neconceput pe care suntem dispuși să le facem
odată ce i-am declarat oficial diferiți și indezirabili. Peste șaizeci și cinci
de mii de cetățeni americani au fost sterilizați împotriva voinței lor
într-o epocă (anii 1920-1940) în care adepții eugeniei au folosit jus-
tificări științifice pentru a purifica specia umană scăpând de toți cei
care prezentau trăsături indezirabile. Ne așteptăm la un astfel de
punct de vedere din partea lui Adolf Hitler, dar nu din partea unuia
dintre cei mai respectați juriști americani, Oliver Wendell Holmes.
Acesta a emis prejudecata, având sprijinul majorității (1927), că le-
gile de sterilizare obligatorie nu sunt neconstituționale și constituie
chiar un bine social.
Investigarea dinamicii sociale 473

Este mai birie pentru toată lumea dacă, în loc să executăm des-
cendentul degenerat pentru crimă sau să îl lăsăm să moară de
foame din cauza imbecilității sale, societatea îi poate împiedica pe
cei care sunt evident inapți să-și continue neamul. Trei generații
de imbecili sunt suficiente.22
Amintiți-vă de cercetarea (capitolul 12) despre studenții de la
Universitatea Hawaii care erau dispuși să susțină „soluția finală"
pentru a-i elimina pe inapți, chiar și pe membrii propriei familii, dacă
era necesar.
Atât Statele Unite, cât și Marea Britanie au avut o lungă isto-
rie de implicare în „războaiele împotriva celor slabi". Fiecare a avut
partea sa de promotori zgomotoși și influenți ai eugeniei, care ar-
gumentau și justificau științific planuri de a scăpa națiunea de ina-
daptabili, consolidând în același timp statutul privilegiat al celor mai
bine adaptați.23
răul reprezentat de inacțiune:
martorii pasivi
„Pentru ca răul să triumfe este necesar un singur
lucru: cei buni să nu facă nimic."
EDMUND BURKE, om de stat britanic
„Trebuie să învățăm că a accepta pasiv un sistem ne-
drept înseamnă să cooperăm cu el și astfel să devenim
participanți la acest rău."
MARTIN LUTHER KING JR.24
Concepția noastră obișnuită despre rău se concentrează pe
acțiunile violente, distructive, ale făptașilor, dar lipsa acțiunii poate fi
și ea o formă de rău, atunci când este nevoie de ajutor, de dezacord,
468 EFECTUL LUCIFER

de nesupunere sau de avertizare. Una dintre cele mai critice și mai
puțin recunoscute contribuții la rău trece dincolo de protagoniștii
răului, ajungând la corul tăcut care privește, dar nu vede, care aude,
dar nu ascultă. Prezența lui tăcută pe scena acțiunilor rele încețo-
șează și mai mult linia neclară între bine și rău. în cele ce urmează
ne punem întrebarea: de ce nu ajută oamenii? De ce nu acționează
atunci când este nevoie de ajutorul lor? Oare pasivitatea lor este
un defect personal, cruzime sau indiferență? Sau aici se manifestă
încă o dată o dinamică socială identificabilă?
Cazul Kitty Genovese: psihologii sociali
vin în ajutor, tardiv
într-o metropolă ca New York, Londra, Tokyo sau Mexico City,
fiecare om este înconjurat la propriu de zeci de mii de alți oameni.
Merge alături de ei pe stradă, stă lângă ei la restaurant, la film, în
autobuz, stă la coadă cu ei – dar nu intră în legătură cu ei, ca și
cum aceștia nu ar exista cu adevărat. Pentru o femeie din Queens
ei nu au existat atunci când a avut cea mai mare nevoie de ei.
Timp de mai mult de jumătate de oră, treizeci și opt de cetățeni
respectabili și supuși legii din Queens (New York) au privit cum un
criminal pândește și ucide o femeie în trei atacuri distincte în Kew
Gardens. De două ori vocile și aprinderea bruscă a luminii în casele
lor l-au întrerupt și l-au speriat pe criminal. De fiecare dată însă el
s-a întors, a găsit-o și a înjunghiat-o încă o dată. Nimeni nu a sunat
la poliție în timpul atacului; un martor a chemat poliția după ce
femeia murise (New York Times, 13 martie 1964).
O reanalizare recentă a detaliilor acestui caz aruncă o îndoială
asupra numărului de oameni care au văzut evenimentele
desfășurându-se și asupra ideeii că ei au înțeles cu adevărat ce se
întâmpla, dat fiind că mulți erau în vârstă și se treziseră brusc în
miez de noapte. Totuși, nu există nici o îndoială că mulți locuitori
Investigarea dinamicii sociale 475

ai acestui cartier bine întreținut, de obicei liniștit, aproape rezidențial,
au auzit strigătele și nu au ajutat în nici un fel. Kitty a murit sin-
gură pe o scară, unde nu a mai putut fugi de criminalul turbat.
Totuși, peste numai câteva luni, a apărut o ilustrare chiar mai
vie și mai înspăimântătoare a înstrăinării și pasivității care pot fi ma-
nifestate de martori. O secretară de optsprezece ani a fost bătută,
sugrumată, dezbrăcată și violată în biroul ei. Când a reușit în cele
din urmă să scape de atacator, goală și plină de sânge, a fugit în
jos pe scările clădirii către ușă, strigând: „Ajutați-mă! Ajutați-mă!
M-a violat!" Circa patruzeci de persoane s-au adunat pe strada aglo-
merată și au privit cum violatorul a târât-o înapoi pe scări, pentru
a-și continua abuzurile. Nimeni nu a ajutat-o! Numai sosirea întâm-
plătoare a unei patrule de poliție a împiedicat continuarea abuzu-
lui și posibila crimă (New York Times, 6 mai 1964).
Cercetarea intervențiilor martorilor
Psihologii sociali au tras alarma inițiind o serie de studii de pio-
nierat despre intervenția martorilor. Ei s-au împotrivit sumedeniei
obișnuite de analize dispoziționale legate de problema martorilor
încercând să înțeleagă ce anume din situația respectivă paralizează
acțiunile prosociale ale oamenilor obișnuiți. La momentul respec-
tiv, atât Bibb Latane, cât și John Darley25 erau profesori la univer-
sitățile din New York City, respectiv Columbia și NYU, astfel că se
aflau aproape de eveniment. Studiile lor de teren au fost efectuate
într-o serie de locuri din New York City, în stații de metrou, la colțuri
de stradă și în laboratoare.
Cercetarea lor a dus la o concluzie care pare bizară: cu cât sunt
mai mulți oameni care asistă la o situație de urgență, cu atât este
mai puțin probabil ca vreunul dintre ei să intervină pentru a ajuta.
A face parte dintr-un grup care observă pasiv înseamnă că fiecare
individ presupune că sunt disponibile alte persoane care pot și vor
să ajute, astfel că există o presiune mai mică de a iniția acțiunea
decât atunci când oamenii sunt singuri sau împreună cu un singur
470 EFECTUL LUCIFER

alt observator. Pentru oricare dintre indivizi, simpla prezență a al-
tora dezvoltă simțul responsabilității personale în legătură cu im-
plicarea. Testele de personalitate ale participanților au arătat că nu
există nici o relație semnificativă între trăsăturile de personalitate
și viteza sau disponibilitatea de a interveni în situațiile de urgență
apărute.26
Cetățenii din New York, ca și cei din Londra sau din alte mari
orașe ale lumii vor ajuta sau vor interveni probabil dacă sunt soli-
citați direct, atunci când sunt singuri sau cu numai alte câteva per-
soane. Cu cât sunt prezente mai multe persoane care ar putea ajuta
în situațiile de urgență, cu atât mai mult suntem tentați să presupu-
nem că altcineva va face pasul în față, astfel că noi nu trebuie să
ne mobilizăm pentru a ne asuma vreun risc personal. Lipsa inter-
venției nu e cauzată atât de nepăsare, cât mai degrabă de teama
pentru propria viață în scenarii violente, dar și de faptul că indivi-
dul neagă seriozitatea situației sau se teme să nu cumva să facă
ceva nepotrivit, să pară prost – sau își face griji despre cât îl va costa
implicarea în „treburile altora". Există și o normă de grup emer-
gentă, care recomandă inacțiune pasivă.
Vreți ajutor? Pur și simplu cereți-1!
Un fost student al meu. Tom Moriarty, a realizat o demonstrație
convingătoare că o trăsătură simplă a situației poate facilita inter-
venția din partea martorilor pasivi newyorkezi27. în două scenarii,
Tom i-a cerut unei femei complice să-și lase poșeta pe o masă
dintr-un restaurant public aglomerat sau să-și lase radioul pe pătură
pe o plajă aglomerată. Apoi un alt membru al echipei de cerce-
tare se prefăcea că fură poșeta sau radioul, iar Tom înregistra acți-
unile celor aflați în apropierea acestor delicte simulate. în jumătate
dintre cazuri nu a intervenit nimeni și delincventul a fost lăsat să
scape cu tot cu bunurile furate. Totuși, în cealaltă jumătate a cazu-
rilor aproape toată lumea l-a oprit pe delincvent și a împiedicat
comiterea delictului. Ce anume a făcut diferența?
Cercetarea dinamicii sociale

în primul caz, înainte de a părăsi scena temporar, femeia a în-
trebat persoana aflată la acel moment alături cât este ceasul, stabi-
lind un contact social minimal. în cel de-al doilea caz, ea a adresat
o cerere simplă persoanei aflate în apropiere: să fie atentă la poșeta
sau la radioul ei până ce ea se va întoarce. Această cerere directă
a creat o obligație socială de a proteja proprietățile necunoscutei –
o obligație care a fost pe deplin onorată. Vreți ajutor? Cereți-I. Sunt
mari șanse să îl obțineți, chiar și printre newyorkezii despre care
se spune că sunt nepăsători sau printre locuitorii Liverpoolului.
Implicațiile acestei cercetări evidențiază o altă temă pe care am
dezvoltat-o, anume că situațiile sociale sunt create de oameni și
pot fi modificate de ei. Nu suntem roboți care acționează la pro-
grame situaționale, ci putem schimba orice programare prin acțiunile
noastre creative și constructive. Problema este că prea des acceptăm
definițiile pe care alții le dau situației și normele lor, în loc să fim
dispuși să riscăm să adresăm o provocare normei și să deschidem
noi canale de opțiuni comportamentale. O consecință interesantă
a liniei de cercetare despre martorii pasivi și cei responsivi a fost
apariția unui domeniu relativ nou de cercetare în psihologia socială,
legat de ajutor și altruism (rezumat foarte bine într-o monografie
a lui David Schroeder și colegii).28
Cât de buni sunt samaritenii care se grăbesc?
O echipă de sociopsihologi a demonstrat în mod sugestiv fap-
tul că neacordarea de ajutor unor străini aflați în situații dificile este
mai probabil să fie determinată de variabile situaționale decât de
unele inadecvâri dispoziționale.29 Este unul dintre studiile mele fa-
vorite, deci vă invit să jucați încă o dată rolul de participant.
Imaginați-vă că sunteți student la teologie în cadrul Seminarului
Teologic al Universității Princeton. Sunteți pe punctul de a ține o pre-
dică uespre bunul samaritean, pentru a fi înregistrată pe bandă video
pentru un experiment despre comunicarea eficientă. Cunoașteți foarte
bine pasajul din Evanghelia după Luca, capitolul 10. Se referă la
472 EFECTUL LUCIFER

singurul om care s-a oprit să ajute o victimă aflată în nevoie pe
marginea drumului dintre Ierusalim și lerihon. Evanghelia ne spune
că acest om își va primi recompensa în cer pentru faptul că a fost
bunul samaritean pe pământ – o lecție biblică pentru toți cei care
laudă virtuțile altruismului.
Mai imaginați-vă că vă îndreptați dinspre secția de psihologie
spre centrul de înregistrări video și vedeți un necunoscut ghemuit
la pământ pe o alee, gemând, având în mod clar nevoie de aju-
tor. Acum, puteți să vă imaginați vreo circumstanță care v-ar de-
termina să nu vă opriți ca să fiți bunul samaritean, mai ales dacă
exact în acel moment repetați mental parabola biblică?
Să revenim la laboratorul de psihologie – vi s-a spus că ați în-
târziat la ședința de înregistrare programată și că trebuie să vă
grăbiți. Alți studenți la teologie au fost repartizați aleator unei con-
diții de testare în care li se spune că au puțin timp sau, dimpotrivă,
mult timp la dispoziție pentru a ajunge la centrul de înregistrări.
Dar de ce contează presiunea timpului dacă dumneavoastră (sau
alții) sunteți persoane bune, pioase, care se gândesc la virtutea de
a interveni în ajutorul străinilor în necaz, așa cum a făcut în ve-
chime bunul samaritean? Pun pariu că v-ar plăcea să credeți că nu
contează, că în acea situație v-ați opri și l-ați ajuta pe om, indiferent
de circumstanțe. Și că la fel ar face și alți studenți la seminar – ar
veni în ajutorul victimei.
Ce surpriză însă: dacă ați făcut pariu, ați pierdut. Din punctul
de vedere al victimei, concluzia este aceasta: nu trebuie să fii vic-
timă care are nevoie de ajutor atunci când oamenii au întârziat și
se grăbesc. Aproape toți acești studenți seminariști – 90% din ei –
au ratat șansa care li s-a ivit de a fi un bun samaritean, pentru că
se grăbeau să țină o predică despre bunul samaritean. Ei au resimțit
un conflict între sarcini: să ajuți știința sau să ajuți un om. Știința a
câștigat și victima a fost lăsată pradă suferinței. (Așa cum vă puteți
aștepta, victima era un complice, care juca un rol.)
Cu cât seminariștii credeau că au mai mult timp, cu atât erau
mai dispuși să se oprească și să ajute. Astfel, variabila situațională
a presiunii timpului dă seama de marile variații în ceea ce-i privește
Cercetarea dinamicii sociale

pe cei care au ajutat și pe cei care au fost martori pasivi. Nu a fost
nevoie să recurgem ia explicații dispoziționale despre studenții de
la teologie, care ar fi insensibili, cinici sau indiferenți, așa cum se
presupunea a fi newyorkezii care nu au ajutat în cazul sărmanei
Kitty Genovese. Când a fost repetată cercetarea, a avut același re-
zultat, dar când seminariștii se aflau în drum spre o misiune mai
puțin importantă, majoritatea s-au oprit și au ajutat. Lecția pe care
o învățăm din această cercetare este să nu ne întrebăm cine ajută
sau nu, ci care erau trăsăturile sociale și psihologice ale situației,
atunci când încercăm să înțelegem situații în care oamenii nu îi ajută
pe cei aflați în necaz.30
Răul instituționalizat al inacțiunii
în situațiile în care se săvârșește răul, există făptași, victime și
supraviețuitori. Totuși, adesea sunt și observatori ai activităților care
se desfășoară sau cei care știu ce se întâmplă și nu intervin pen-
tru a ajuta sau a lupta cu răul, prin această simplă inacțiune dând
astfel răului posibilitatea să persiste.
Este vorba despre bunii polițiști care nu se opun niciodată bru-
talității colegilor care bat membri ai minorităților pe străzi sau în
camera din spate a secției. Este vorba despre acei buni episcopi
care au acoperit păcatele preoților din parohii, preocupați fiind de
întreținerea imaginii Bisericii Catolice. Ei știau ce se întâmplă și nu
au făcut nimic pentru a contracara răul respectiv, dându-le astfel
posibilitatea pederaștilor să continue să păcătuiască ani în șir (iar
prețul plătit în cele din urmă a fost de miliarde de dolari – com-
pensații și pierderea a numeroși enoriași dezamăgiți).31
La fel, este vorba despre bunii lucrători de la Enron, World Com,
Anderson Accounting și ai multor altor corporații corupte, care s-au
făcut că se uită în altă parte când erau falsificate registrele conta-
bile. Mai mult, așa cum remarcam mai devreme, în experimentul
Stanford este vorba despre gardienii buni care nu au intervenit
niciodată în favoarea deținuților maltratați, pentru a-i mai domoli
474 EFECTUL LUCIFER

pe gardienii răi, dând astfel un sprijin implicit escaladării continue
a abuzurilor. Este vorba despre mine, care am văzut aceste rele și
mi-am limitat intervenția la stăvilirea violenței fizice a gardienilor,
permițând violenței psihice să se răspândească în închisoarea noas-
tră. Prins în conflictul dintre rolul de cercetător și cel de șef al în-
chisorii, eu am fost copleșit de cererile care veneau din cele două
părți, fapt care mi-a tulburat concentrarea asupra suferinței care
se afla sub ochii mei. Deci și eu am fost vinovat de rău prin inacțiune.
La nivelul statelor, această inacțiune atunci când este nevoie de
acțiune permite explozia crimelor în masă și a genocidului, ca în
Bosnia și Rwanda și mai recent în Darfur. Națiunile, ca și indivizii,
adesea nu vor să se implice și în plus neagă seriozitatea amenințării
și nevoia de acțiune imediată. Ele sunt gata să creadă propaganda
guvernanților care resping pledoariile victimelor. în plus, adesea
există presiuni interne asupra celor care iau decizii din partea celor
care „fac afaceri acolo", ca să aștepte până ce acestea se încheie.
Unul dintre cazurile cele mai triste de rău instituțional prin
inacțiune pe care le știu s-a întâmplat în 1939, când guvernul ame-
rican și președintele lui umanitar Franklin D. Roosevelt au refuzat
să permită unui vas cu refugiați evrei să acosteze într-un port ame-
rican. SS Saint Louis venea de la Hamburg, Germania, și de îndrepta
spre Cuba, cu nouă sute treizeci și șapte de evrei care fugeau de
Holocaust. Guvernul cubanez a revenit asupra acordului anterior,
prin care îi accepta. Timp de douăsprezece zile, refugiații și căpitanul
vasului au încercat cu disperare să obțină din partea Statelor Unite
permisiunea de a intra într-un port din Miami, care se vedea la ori-
zont. Aceasta le-a fost refuzată, pentru toate porturile, iar vasul
s-a întors, traversând Atlanticul. Unii dintre refugiați au fost acceptați
în Marea Britanie și în alte țări, dar mulți dintre ei au murit în cele
din urmă în lagărele de concentrare naziste. Imaginați-vă cum este
să fii atât de aproape de libertate și apoi să mori ca un sclav pus
la muncă.
Când incompetența se cuplează cu indiferența și indecizia,
rezultatul este incapacitatea de a acționa atunci când acțiunea
este esențială pentru supraviețuire. Dezastrul provocat de uraganul
Cercetarea dinamicii sociale

Katrina în New Orleans (august 2005) este un studiu de caz clasic
despre incapacitatea totală a unor sisteme multiple și reciproc an-
grenate de a mobiliza enormele resurse aflate la dispoziția lor pen-
tru a împiedica suferințele și moartea a numeroși cetățeni. în ciuda
avertismentelor emise în avans legate de iminența unui dezastru,
autoritățile orașului, ale statului și cele naționale nu s-au angajat
în pregătirile de bază necesare pentru evacuare și pentru siguranța
celor care nu puteau pleca singuri. Lipsei de comunicare adecvată
între sistemele autorității municipale și de stat (din cauza diferen-
delor politice la vârf) i s-a adăugat lipsa de răspuns din partea ad-
ministrației Bush; când răspunsul a venit în sfârșit, era prea lipsit
de consistență și prea târziu. Șefii incompetenți și neexperimentați
ai Asociației Federale pentru Gestionarea Urgențelor și ai Departa-
mentului pentru Securitatea Internă nu au implicat Garda Națio-
nală, unitățile de rezerviști ale armatei, Crucea Roșie, poliția statului
sau personalul Forțelor Aeriene pentru a furniza hrană, apă, pături,
medicamente etc. pentru sutele de mii de supraviețuitori care au
trăit în mizerie zile și nopți de-a rândul. La un an de la dezastru,
mare parte a orașului este încă în ruine, cartiere întregi fiind pără-
site, mii de case fiind marcate pentru a fi demolate, iar ajutoarele
sunt nesemnificative. Am fost puternic afectat atunci când am făcut
un tur al acestor zone dezolante. Criticii sugerează că incapacita-
tea sistemului de a răspunde poate fi pusă pe seama problemelor
de clasă și rasă, deoarece majoritatea supraviețuitorilor care nu au
putut pleca erau afro-americani din clasele inferioare. Acest rău prin
inacțiune a fost responsabil de moartea, mizeria și disperarea mul-
tor cetățeni din New Orleans. Poate că nu mai puțin de jumătate
dintre cei care în cele din urmă au plecat nu se vor mai întoarce
niciodată.32
Și tu, Brutus?
Fiecare dintre noi trebuie să se întrebe dacă și să spere că atunci
când va veni vremea va avea curajul convingerilor sale, pentru a
476 EFECTUL LUCIFER

fi un martor responsabil, care să dea alarma când compatrioții săi,
bărbați și femei, încalcă legămintele de credință depuse în fața
țării și a umanității. Totuși am văzut în acest capitol că sunt enorme
presiunile pentru conformitate, pentru a fi un jucător de echipă,
pentru a nu legăna barca în care suntem toți și pentru a nu risca
sancțiuni atunci când ne opunem unui sistem. Aceste forțe sunt
adesea cuplate cu puterea pe care sistemele de autoritate o au,
pe ierarhie descendentă, de a da în mod indirect angajaților și
inferiorilor speranța că un comportament antietic și ilegal este
adecvat în anumite circumstanțe speciale – pe care ele le defi-
nesc. Multe dintre scandalurile recent descoperite la cel mai înalt
nivel de guvernare, în armată și afaceri, presupun un amestec toxic
de așteptări pe care autoritatea le transmite nonverbal subor-
donaților care vor să fie acceptați în „cercul interior", cu aproba-
rea tacită din partea unui grup de parteneri care păstrează voluntar
tăcerea.
„Liderii toxici își întind vraja până departe. Cei mai mulți din-
tre noi pretind că-i urăsc. Totuși, adesea îi urmăm sau cel puțin îi
tolerăm – fie că sunt angajatorii noștri, directorii noștri, senato-
rii, clericii sau profesorii noștri. Atunci când liderii toxici nu apar
singuri, adesea noi suntem cei care îi căutăm. Dacă se ivește oca-
zia, chiar noi îi creăm împingându-i pe liderii buni dincolo de linia
toxică. în analiza penetrantă făcută de Jean Lipman-Blumen asu-
pra acestei relații dinamice dintre lideri și cei care îi urmează în
The Allure of Toxic Leaders, ni se amintește că recunoașterea sem-
nelor precoce ale toxicității liderilor noștri ne poate determina să
ne vaccinăm și să nu ne îmbibăm în mod pasiv de otrava lor
seducătoare.33
„De-a lungul istoriei, a existat inacțiune din partea
celor care ar fi putut acționa; indiferență din partea celor
care ar fi trebuit să știe mai bine; tăcere a justiției atunci
când glasul acesteia conta cel mai mult; toate acestea
au făcut posibil triumful răului."
HAILE SEIASSIE, împărat al Ethiopiei
Cercetarea dinamicii sociale

de ce contează situațiile și sistemele
Este un truism în psihologie să spunem că personalitatea și
situațiile interacționează pentru a genera comportamentul; oame-
nii acționează întotdeauna în mai multe contexte comportamentale.
Indivizii sunt atât produse ale mediilor diferite, cât și producători ai
mediilor pe care le întâlnesc.34 Ființele umane nu sunt obiecte pa-
sive mișcate de colo-colo de contingențele de mediu. De obicei oa-
menii aleg contextele în care vor să intre sau pe care vor să le evite,
ei pot schimba contextul prin prezența și acțiunile lor, pot să îi
influențeze pe ceilalți din sfera socială respectivă și să transforme
mediile în milioane de feluri. Adesea suntem agenți activi capa-
bili să influențăm cursul evenimentelor vieții noastre și de aseme-
nea să ne configurăm destinele.35 Mai mult, comportamentul uman
și societățile umane sunt în mare măsură afectate de mecanisme
biologice fundamentale, dar și de valori și de practici sociale.36
Individul este moneda operativă în aproape toate marile instituții
occidentale din medicină, educație, legislație, religie și psihiatrie.
Aceste instituții, împreună, ajută la crearea mitului că indivizii își con-
trolează mereu comportamentul, că acționează din voința lor liberă
și astfel sunt responsabili pentru fiecare dintre acțiunile ior. Dacă
nu sunt alienați sau reduși în capacitățile lor, indivizii care fac rău
ar trebui să știe că fac rău și să fie pedepsiți pe măsură. Se presu-
pune că factorii situaționali sunt ceva mai mult decât un set de cir-
cumstanțe extrinseci, cu relevanță minimă. în evaluarea diferiților
factori care contribuie la orice comportament de interes, dis-
poziționaliștii pun cea mai puternică miză pe persoană, în timp ce
situația este învestită cu o miză redusă. Aparent, acest punct de ve-
dere onorează demnitatea indivizilor care ar trebui să aibă forța in-
terioară și voința de a rezista tuturor tentațiilor, inclusiv celor induse
de situație. Aceia dintre noi care sunt pe partea cealaltă a barierei
conceptuale cred că o astfel de perspectivă neagă realitatea vulne-
rabilității umane. Recunoașterea unor astfel de slăbiciuni comune
în fața genului de forțe situaționale pe care le-am întâlnit pe traseul
478 EFECTUL LUCIFER

parcurs până acum este primul pas în clădirea unei rezistențe față
de astfel de influențe nocive și în dezvoltarea unor strategii eficiente
care susțin imunitatea oamenilor și comunităților față de ele.
Abordarea situaționalistă trebuie să ne încurajeze pe toți să
împărtășim un sentiment profund de umilință atunci când încercăm
să înțelegem acte de răutate „de neconceput", „incredibile", „ini-
maginabile", „fără sens" – violența, vandalismul, terorismul sinu-
cigaș, tortura sau violul. în loc să ne refugiem imediat pe înaltele
culmi morale care ne distanțează pe noi, oamenii buni, de cei răi
și care dau prea puțină atenție analizelor factorilor cauzali din acea
situație, abordarea situaționalistă le dă „celorlalți" beneficiul unei
„mile atribuționaliste". Ea pledează în favoarea faptului că orice
act, bun sau rău, pe care l-a făcut vreodată vreo ființă umană l-am
putea face și noi și voi, și eu și tu, dacă ne-am afla în cadrul ace-
lorași forțe situaționale.
Sistemul nostru de drept penal se bazează prea mult pe vede-
rile de bun-simț pe care ie are publicul general cu privire la ce anume
îi face pe oameni să comită crime – de obicei numai factori deter-
minanți motivaționali și de personalitate. Este timpul ca sistemul legal
și cel judiciar să țină seama și de dovezile substanțiale care provin
din științele comportamentului și care se referă la puterea pe care
o are contextul social de a influența comportamentul, acțiunile cri-
minale și pe cele morale. Colegii mei, Lee Ross și Donna Shestow-
sky, au oferit o analiză sugestivă a provocărilor pe care le adresează
psihologia contemporană teoriei și practicii legale. Concluzia lor este
că sistemul legal ar putea adopta modelul științei și practicii medi-
cale, profitând de cercetarea curentă a ceea ce merge prost și a ceea
ce merge bine în felul în care funcționează corpul și mintea.
„Acțiunea sistemului de drept penal nu ar trebui să continue să
fie ghidată de iluziile legate de consecvența comportamentală intersi-
tuațională, de noțiunile eronate despre impactul dispozițiilor ver-
sus impactul situațiilor în dirijarea comportamentului, de lipsa unei
gândiri determinate de logica interacțiunilor «persoanei în situație»
sau chiar confruntându-se cu noțiuni în mare măsură fanteziste, cum
este cea de «liber arbitru», așa după cum ea nu mai trebuie sâ se
Cercetarea dinamicii sociale

ghideze după noțiunile, odinioară comune, de vrăjitorie sau de po-
sedare demonică."37
Identități situate
Identitățile personale sunt situate social. Suntem acolo unde lo-
cuim, mâncăm, muncim și facem dragoste. Se pot emite predicții
asupra unei mari părți a atitudinilor și a comportamentul nostru, pe
baza cunoașterii oricărei combinații de factori de „status" – aparte-
nență etnică, clasă socială, educație, religie și domiciliu – mai exact
decât ar putea fi ele prevăzute pe baza trăsăturilor de personalitate.
Simțul identității ne este conferit într-o mare măsură de ceilalți,
prin modurile în care ei ne tratează sau ne maltratează, ne recu-
nosc sau ne ignoră, ne laudă sau ne pedepsesc. Unii oameni ne fac
timizi; alții ne stimulează sex appealul și dominanța. Noi putem trăi
la înălțimea sau sub așteptările pe care le au alții de la noi. Așteptările
altora devin adesea profeții autoîmplinite. Fără să ne dăm seama,
adesea ne comportăm în moduri care confirmă credințele pe care
ie au alții despre noi. Acele credințe subiective pot crea noi realități
pentru noi. Adesea ajungem să devenim așa cum cred alți oameni
că suntem, în ochii lor și în comportamentul nostru.38
Poți fi considerat sănătos într-un loc nebun?
Situațiile ne conferă identitatea lor socială chiar și atunci când
ar trebui să fie evident că nu aceea este adevărata noastră identi-
tate personală. Amintiți-vă că în studiul „gărzii false" de la Elgin
State Mental Hospital (capitolul 12), personalul spitalului îi maltrata
pe „pacienții psihiatrici" în timpul gărzii în diverse moduri – totuși
aceia nu erau pacienți, ci colegi, membri și ei ai personalului, îmbră-
cați ca niște pacienți și jucând rolul de pacienți. La fel, în experimen-
tul Stanford, toată lumea știa că gardienii erau studenți care jucau
rolul de gardieni și că deținuții erau și ei studenți care jucau rolul
480 EFECTUL LUCIFER

de deținuți în acea falsă închisoare. Conta identitatea lor reală? Așa
cum ați văzut, după o zi nu prea mai conta. Ei au devenit iden-
titățile lor situate. în plus, și eu am devenit directorul închisorii, cu
comportamentul și limbajul adecvat și cu gândirea distorsionată –
atât timp cât eram în locul acela.
Unele situații „esențializează" rolurile pe care le atribuie oame-
nilor; atunci când se află pe scenă, fiecare persoană trebuie să fie
ceea ce-i cere rolul. Imaginați-vă, dacă vreți, că sunteți o persoană
absolut normală, internată în secția psihiatrică într-un spital de boli
mintale. Sunteți acolo pentru că un funcționar de la internări v-a
etichetat greșit drept „schizofrenic". Acest dignostic s-a bazat pe
faptul că v-ați plâns că „auziți voci" – nimic altceva. Credeți că nu
meritați să fiți acolo și vă dați seama că singurul mod de a fi eli-
berat este să vă comportați cât puteți de normal și de plăcut. Evi-
dent, personalul își va da seama curând că s-a făcut o greșeală, că
nu sunteți bolnav mintal și vă trimite acasă. Așa e?
Nu contați pe asta, dacă vă aflați în asemenea condiții! S-ar putea
să nu fiți eliberați niciodată, conform unui fascinant studiu reali-
zat de alt coleg al meu de la Stanford, David Rosehan, cu minu-
natul titlu: „Despre a fi sănătos în locuri nebune."39
David și șapte asociați ai săi au trecut, individual, prin același sce-
nariu: se prezentau la camera de gardă, unde se aflau de fiecare
dată alți medici însărcinați cu internările, și se plângeau că aud voci
sau zgomote, „bufnituri", fără a adăuga alte simptome neobișnuite.
Fiecare dintre ei a fost internat în spitalul de boli mentale la care
se prezentase și, îndată ce au fost îmbrăcați în pijamale și halate
de pacienți, s-au comportat tot timpul plăcut, aparent normal. Marea
întrebare era în cât timp își va da seama personalul, în cât timp va
realiza că ei erau de fapt sănătoși și le va da drumul.
în fiecare dintre cele opt cazuri, în fiecare dintre cele opt secții
de psihiatrie, răspunsul simplu a fost: Niciodată! Dacă te afli într-un
loc nebun, trebuie să fii o persoană nebună, deoarece oamenii
sănătoși nu sunt pacienți ai azilelor de nebuni – așa funcționa
raționamentul identității situate. Pentru ca ei să fie eliberați a fost
nevoie de multe eforturi, timp de mai multe săptămâni, și acest lucru
Cercetarea dinamicii sociale

nu s-a putut realiza decât cu ajutor de la colegi și avocați. în cele
din urmă, după ce fiecare membru al octetului sănătoșilor a fost
eliberat, pe fișa lor a apărut aceeași evaluare finală: pacientul pre-
zintă „schizofrenie în remisie". Aceasta înseamnă că, indiferent de
ceea ce se petrece, personalul mai crede încă în posibilitatea ca ne-
bunia lor să erupă din nou într-o zi – deci nu aruncați halatele!
Evaluarea puterii situaționale
La un nivel subiectiv, putem spune că trebuie să fii în interio-
rul unei situații pentru a aprecia impactul său asupra ta și asupra
celorlalte persoane care se află în aceeași situație. Nu poți face acest
lucru privind din afară. Cunoașterea abstractă a situației, oricât de
detaliată, nu cuprinde tonul afectiv al locului, particularitățile sale
non-verbale, normele care își fac apariția sau implicarea egoului și
excitația care însoțesc statutul de participant. Este diferența între
a fi spectator la un joc televizat și a fi concurent pe scenă. Este
unul dintre motivele în virtutea cărora învățarea experiențială poate
avea efecte atât de puternice cum sunt cele din demonstrațiile di-
dactice ale domnișoarei Elliott și ale lui Ron Jones. Vă amintiți că
atunci când patruzeci de psihiatri au fost invitați să emită o pre-
dicție relativ la rezultatul experimentului Milgram, ei au subestimat
masiv puterea pe care o are impactul autorității. Ei au spus că numai
1 % din subiecți vor merge până la capăt, la nivelul maxim de șoc
de 450 volți. Ați putut vedea cât de departe de adevăr au fost aceste
estimări. Psihiatrii nu au putut aprecia pe deplin impactul psiholo-
gic al contextului social care îi determină pe oamenii obișnuiți să
facă ceea ce nu ar face de obicei.
Cât de importantă este puterea situației? O trecere recentă în re-
vistă a o sută de ani de cercetare în psihologia socială a compilat re-
zultatele obținute din peste douăzeci și cinci de mii de studii, cu opt
milioane de subiecți.40 Această compilație ambițioasă a folosit me-
toda statistică a metaanalizei, un rezumat cantitativ al datelor dintr-o
serie variată de studii, care dezvăluie dimensiunile și consistența unor
482 EFECTUL LUCIFER

astfel de rezultate empirice. în cele trei sute douăzeci și două de me-
taanalize distincte, rezultatul genera! este că acest corpus larg de cer-
cetare în psihologia socială generează mărimi-efect substanțiale, câ
puterea situațiilor sociale este un efect constant și robust.
Acest set de date a fost reanalizat astfel încât să se concentreze
numai pe cercetarea relevantă pentru înțelegerea acelor variabile
și principii ale contextului social implicate atunci când oamenii
obișnuiți se angajează în acte de tortură. Susan Fisk, cercetător la
Universitatea Princeton, a găsit o mie cinci sute de mărimi-efect
diferite care demonstrează impactul consistent și consecvent al varia-
bilelor situaționale asupra comportamentului. Ea trage următoarea
concluzie: „Dovezile psihologiei sociale subliniază puterea contextu-
lui social, cu alte cuvinte puterea situației interpersonale. Psiholo-
gia socială a acumulat un secol de cunoaștere de-a lungul unei serii
variate de studii despre modul în care oamenii se influențează unii
pe alții, în bine și în rău."41
în cele ce urmează, despre mere,
coșuri, sfori și afaceri
Acum a venit momentul în care ne vom aduna echipamentul ana-
litic pentru a trece la îndepărtatele meleaguri ale Irakului, pentru a
încerca să înțelegem un fenomen extraordinar al timpurilor noas-
tre: abuzurile săvârșite asupra irakienilor deținuți la închisoarea Abu
Ghraib și înregistrate pe suporturi digitale. Dezvăluirea acestor abu-
zuri împotriva umanității a trecut dincolo de camera secretă din Cor-
pul 1 A, această prăvălie a ororilor, pentru a rezona în lumea întreagă.
Cum s-a putut întâmpla așa ceva? Cine este responsabil? De ce
au fost făcute fotografii care-i prezentau pe torționari înfăptuindu-și
crimele? Acestea și multe alte întrebări au umplut paginile și spațiul
mass-mediei luni de-a rândul. Președintele Statelor Unite a jurat
„să ajungă în străfundurile acestei afaceri". Numeroși politicieni și
Cercetarea dinamicii sociale

specialiști au proclamat în cunoștință de cauză că toate acestea erau
opera câtorva „mere stricate". Abuzatorii nu erau nimic altceva decât
o bandă de „soldați turbați", sadici.
Intenția noastră este să reexaminăm ce și cum s-a întâmplat.
Acum suntem pregătiți adecvat pentru a ne opune acestei analize
dispoziționale standard, anume identificarea făptașilor răi cu niște
„mere stricate" în coșul care altminteri se presupune că este bun,
printr-o căutare a determinanților situaționali – natura acestui coș
rău. Vom trece de asemenea în revistă unele dintre concluziile des-
prinse din diferite investigații independente ale acestor abuzuri, care
ne duc dincolo de factorii situaționali, pentru a implica sistemul –
militar și politic – în complexul nostru explicativ.

14
ABUZURILE ȘI TORTURILE
DE LA ABU GHRAIB: A ÎNȚELEGE
ȘI A PERSONALIZA ORORILE
„Studiul-reper Stanford furnizează un avertisment
pentru toți operatorii din sistemul de detenție militară. […]
Psihologii au încercat să înțeleagă modul și motivele în
virtutea cărora indivizii și grupurile care de obicei
acționează uman pot uneori, în anumite circumstanțe,
să acționeze cu totul altfel."
Raportul comisiei independente Schlesinger1
28 aprilie 2004, Washington D.C. Am ajuns în capitala națiunii
reprezentând Asociația Psihologilor Americani la o întâlnire a Con-
siliului Președinților Societăților Științifice. Dacă nu călătoresc, în tim-
pul săptămânii rareori am timp să mă uit la jurnalele de știri televizate.
Când am început să butonez schimbând canalele la televizorul din
camera mea de hotel, am dat peste ceva care mi-a înghețat sân-
gele în vene. Pe ecran se succedau imagini incredibile, din progra-
mul CBS 60 Minutes II.2 Pe podeaua unei camere fusese clădită o
Abuzurile și torturile de la Abu Ghraib

piramidă din bărbați goi, lungiți unul peste altul, și niște soldați ame-
ricani stăteau rânjind deasupra grămezii formate din deținuții lor.
O femeie-soldat târa un deținut gol de o lesă pe care acesta o avea
legată în jurul gâtului. Alți deținuți păreau îngroziți, lăsând impre-
sia că sunt pe punctul de a fi atacați de câini-lupi cu un aspect
înspăimântător. Imaginile se succedau ca un show pornografic:
deținuți goi erau puși să se masturbeze în fața unei femei-soldat
care fuma și saluta aprobator; alții erau obligați să simuleze felația.
Părea de neconceput ca niște soldați americani să-și chinuiască,
să-și umilească și să-și tortureze deținuții, obligându-i să adopte
poziții homoerotice. Da, dar așa se întâmpla, iată. Seria de imagini
incredibile a continuat: deținuți în picioare sau aplecați, cu capul
acoperit de glugi verzi sau chiloți de femeie. Aceștia erau oare minu-
nații tineri trimiși de Pentagon departe de țară, cu glorioasa mi-
siune de a aduce democrația și libertatea într-un Irak recent eliberat
de tiranul/torționarul Saddam Hussein?
Era uimitor să vezi că în multe dintre imaginile din acest show
al ororilor apăreau și făptașii înșiși, alături de victimele lor. Una este
să faci fapte rele și alta e să-ți înregistrezi culpabilitatea, prin fo-
tografii explicite și durabile. La ce se gândeau oare când făceau
fotografiile lor „trofeu"? în cele din urmă a apărut ceea ce va de-
veni imaginea-marcă a torturii psihologice. Un deținut cu capul aco-
perit de o glugă stătea în echilibru precar pe o cutie înaltă de carton,
cu brațele întinse în lateral și cu fire electrice atașate de degete.
Evident, era făcut să creadă (de către sergentul Davis) că, dacă pi-
cioarele îi cedează și cade de pe cutie, va fi electrocutat. Gluga îl
împiedica să vadă că firele nu erau legate la un generator electric.
Erau electrozi falși, meniți să genereze anxietate și nu durere fizică.
Nu știm cât timp a stat acolo, tremurând pentru viața lui, dar putem
deja să ne imaginăm cât de traumatică este această experiență și
să empatizăm cu bărbatul cu glugă.
Cel puțin douăsprezece instantanee au traversat ecranul; am vrut
să închid televizorul, dar nu am putut să-mi desprind privirea, cap-
tată de puterea atât de vie a acelor imagini și de felul în care ele
încălcau așteptările noastre. înainte de a emite o ipoteză referitoare
486 EFECTUL LUCIFER

la ceea ce ar fi putut induce un astfel de comportament la acești
soldați, eram sigur, împreună cu restul națiunii, că tortura era opera
câtorva „mere stricate", izolate. într-un interviu televizat, genera-
lul Richard B. Myers, comandantul statului-major, a declarat că este
surprins de aceste speculații și uluit de imaginile abuzurilor crimi-
nale. Totuși, a spus el, era sigur că nu există nici o dovadă că aceste
abuzuri ar fi „sistematice". Dimpotrivă, a susținut că erau opera izo-
lată a câtorva „soldați turbați". Deci, potrivit acestui purtător de
cuvânt autoritar, 99,9% din soldații americani se comportau exem-
plar departe de țară. Adică nu trebuie să ne alarmăm dacă mai puțin
de 1 % din ei sunt imperfecți, fiind capabili de asemenea abuzuri
abominabile.
„Sincer, cred că toți suntem dezamăgiți de acțiunile câtorva oa-
meni", a spus generalul de brigadă Mark Kimmit, într-un interviu
la emisiunea 60 Minutes II. „în fiecare zi îi iubim pe soldații noștri,
Abuzurile și torturile de la Abu Ghraib

dar, sincer, sunt zile în care nu suntem totdeauna mândri de ei."
Era liniștitor să știm că numai câțiva soldați „stricați", servind pe
post de gardieni în numeroasele închisori militare americane, se an-
gajaseră în astfel de acte de tortură deșănțată.3
Dar, o clipă! Cum putea ști generalul Myers că acesta era un
incident izolat înainte de a fi desfășurat o anchetă minuțioasă a
sistemului de închisori militare din Irak, Afghanistan și Cuba? Do-
vezile abia fuseseră dezvăluite: nu existase suficient timp pentru a
întreprinde o analiză minuțioasă și a face o astfel de afirmație în
cunoștință de cauză. Era ceva neliniștitor în această declarație auto-
ritară, menită să dezvinovățească sistemul și să dea vina pe cele
câteva mere de la fundul coșului. Afirmația lui amintea de ceea ce
le spun șefii poliției reprezentanților mass-media de fiecare dată când
este dat în vileag un abuz al subordonaților asupra suspecților – se
dă vina pe câteva mere stricate, polițiști răi, pentru a abate atenția
de ia normele și practicile uzuale din camera din spate a secțiilor
de poliție. Această grabă de a atribui o judecată dispozițională de
„băieți răi" celor câțiva agresori implicați este prea frecventă printre
apărătorii sistemului. La fel, directorii de școli și profesorii folosesc
aceeași modalitate de a da vina pe câțiva studenți „perturbatori",
în loc de a evalua efectele alienante ale cursurilor plicticoase sau
EFECTUL LUCIFER

ale practicilor deficitare de la catedră ale anumitor profesori, care
ar fi putut provoca aceste perturbări.
Secretarul general al Apărării, Donald Rumsfeld, a denunțat aceste
acte ca fiind „teribile" și „incompatibile cu valorile națiunii noastre".
„Fără îndoială că fotografiile cu membri ai armatei americane pe care
publicul le-a văzut au jignit și au indignat întreg Departamentul
Apărării, a spus el. Orice răufăcători trebuie pedepsiți, procedurile
trebuie examinate și problemele corectate." Apoi a adăugat o decla-
rație care scuza voalat armata, din cauza lipsei de instruire și de pre-
gătire adecvată a polițiștilor militari rezerviști pentru o astfel de misiune
dificilă. „Dacă cineva nu știe că a face ceea ce se vede în acele foto-
grafii este rău, crud, brutal, indecent și împotriva valorilor americane,
nu știu ce fel de instruire li se poate oferi pentru a-i învăța. "4 Totuși,
Rumsfeld a redefinit rapid natura acestor acte: „abuz", nu „tortură".
El a spus: „Ceea ce s-a întâmplat până acum este un abuz, ceva ce
cred că este tehnic diferit de tortură. Nu voi folosi termenul «tortură». "5
E timpul pentru o altă pauză în această relatare: la ce anume se
referea Rumsfeld, din punct de vedere tehnic?6
Pe când aceste imagini se vehiculau în toată lumea, la televiziune,
la ore de vârf, pe primele pagini ale ziarelor, ale revistelor și pe site-urile
web, președintele Bush a lansat un program fără precedent de con-
trol al pagubelor, pentru a proteja reputația armatei și a adminis-
trației sale, mai ales a secretarului Apărării. El a declarat că își va face
datoria, deschizând anchete independente care vor „ajunge în stră-
fundurile acestei afaceri". M-am întrebat dacă președintele va or-
dona și investigații care să ajungă la „capul" acestui scandal, pentru
a ne permite să vedem tot tabloul, nu numai rama. Așa se părea,
de vreme ce directorul-adjunct al operațiunilor coaliției în Irak, ge-
neralul de brigadă Mark Kimmit, a declarat public: „Mi-ar plăcea să
vă spun aici că sunt singurele cazuri de abuz asupra deținuților de
care am aflat, dar știm că au mai fost și altele de când suntem aici,
în Irak." (Oare aceste lucruri nu contrazic afirmația generalului Myers,
că acesta a fost un incident izolat și nu are caracter sistematic?)
De fapt, de la izbucnirea scandalului Abu Ghraib au fost des-
coperite atât de multe cazuri de abuz, tortură și crimă, încât în
Abuzurile și torturile de la Abu Ghraib

aprilie 2006 existau peste patru sute de anchete militare care in-
vestigau asemenea acuzații, conform locotenent-colonelului John
Skinner, de la Departamentul Apărării al Statelor Unite.
Merită să mai consemnăm alte două reacții publice la fotogra-
fiile abuzurilor, una aparținând unei faimoase personalități media, cea-
laltă exprimând „indignarea" unui congresman al Statelor Unite.
Pentru ultraconservatorul om de televiziune Rush Limbaugh, gazda
unui faimos talk-show, fotografii cum este cea a unei piramide de
deținuți goi par a fi ceva mai mult decât o farsă studențească. „Nu
este diferit de ceea ce se întâmplă la inițierea în frăția Skull and Bones
(o societate secretă de la Universitatea Yale), iar noi o să distrugem
viețile oamenilor pentru asta și ne vom obstrucționa eforturile mili-
tare și suntem gata să-i punem la zid [pe soldații acuzați] pentru că
s-au distrat puțin. Știți că în acești oameni se trage în fiecare zi? Vor-
besc despre niște oameni care s-au distrat, oamenii ăștia. Ați auzit
vreodată de descărcare emoțională? De nevoia de a reduce puțin pre-
siunea, dând drumul la puțin abur?"7
Tortura ca descărcare emoțională? Catharsis pentru soldații
stresați? Distracție pentru a mai reduce presiunea? Acestea au fost
justificările acestei celebrități influente pentru groaznicele acte de
tortură. O mică diferență între „ritualurile de inițiere" în frăția de
la universitate și scenele de tortură de la Abu Ghraib este, desigur,
aceea că amatorii de inițiere pot să aleagă dacă vor să îndure bătaia
de joc ca o mărturie a angajamentului lor de a deveni membri ai
societății secrete de la colegiu. Nu sunt supuși cu forța, fără consim-
țământul lor prealabil, unei astfel de umiliri și torturi din partea unei
forțe de ocupație inamice, ostile.
Congresmanul James Inhofe (republican din Oklahoma), mem-
bru al Comisiei pentru Serviciile Armate a Senatului, în fața căreia
a fost audiat secretarul Rumsfeld, a fost indignat. Totuși, el a recu-
noscut că a fost „mai indignat de indignarea" cauzată de foto-
grafii decât de ceea ce reprezentau ele. Inhofe a dat vina pe victime,
care ar fi meritat abuzul, și pe mass-media care au făcut publice
imaginile. „Știți că acești deținuți nu se află acolo pentru încălcarea
Codului Rutier. Dacă sunt în Corpurile de celule 1A sau 1B, atunci
490 EFECTUL LUCIFER

înseamnă că sunt criminali, teroriști, rebeli. Mulți dintre ei au vărsat
probabil sânge american și noi aici suntem atât de preocupați de
tratamentul care este aplicat unor astfel de indivizi." El și-a conti-
nuat atacul afirmând că, publicând indignarea cauzată de prezen-
tarea fotografiilor, mass-media determină continuarea violențelor
împotriva americanilor pretutindeni în lume.8
Pentagonul a folosit un raționament similar în efortul său de
a bloca publicarea acestor imagini. Totuși, raportul intern al arma-
tei, realizat de general-maior Donald Ryder, a pus la îndoială punc-
tul de vedere conform căruia deținuții erau violenți, observând
că unii irakieni erau încarcerați perioade lungi pur și simplu pentru
că își exprimaseră „neplăcerea sau reaua intenție" față de forțele
Statelor Unite. Alte relatări au evidențiat faptul că mulți dintre
deținuți erau „civili nevinovați" (conform superintendentului închi-
sorii, generalul de brigadă Janis Karpinski). Ei fuseseră ridicați în
razii efectuate de armată în orașe în care avuseseră loc activități
insurgente. în urma acestor razii, toți membrii de sex masculin ai
familiilor, inclusiv copiii, erau încarcerați în cea mai apropiată închi-
soare militară și apoi de obicei erau duși la Abu Ghraib pentru
interogatoriu.
Deși am văzut multe imagini ale unor abuzuri extreme, în pe-
rioada documentării despre tortură în Brazilia și în timp ce-mi pregă-
team cursurile pe această temă, am fost frapat aici imediat de ceva
ce era diferit și totuși familiar la imaginile din închisoarea cu nume
exotic, „Abu Ghraib". Diferența se referea la detașarea jucăușă și
lipsa de rușine afișate de făptași. Erau doar „jocuri și distracții", așa
cum s-a exprimat aparent nerușinat soldatul Lynndie England, a cărei
față zâmbitoare contrazicea haosul din jur. Totuși, mă urmărea ideea
că era și ceva familiar în toate acestea. Cu șocul recunoașterii, am
realizat că vederea un ora dintre aceste imagini m-a făcut să retrăiesc
cele mai rele scene din timpul experimentului Stanford. Erau pun-
gile de hârtie trase pe capul deținuților, nuditatea, jocurile de umi-
lire sexuală, care cuprindeau „călărirea cămilei" sau bărbați puși să
sară unii peste alții, cu organele genitale la vedere. Aceste abuzuri
fuseseră impuse de studenții-gardieni colegilor lor studenți-deținuți.
Abuzurile și torturile de la Abu Ghraib

în plus, exact ca în studiul nostru, cele mai cumplite abuzuri aveau
loc în timpul turei de noapte! Mai mult, în ambele cazuri deținuții
erau în arest preventiv, înainte de proces.
Era ca și cum scenariul cel mai negru al experimentului nos-
tru ar fi fost pus în practică timp de mai multe luni, în condiții ori-
bile, în locul închisorii noastre simulate pentru un interval scurt
de timp, relativ liniștit. Am văzut ce li se poate întâmpla unor băieți
buni atunci când sunt imersați într-o situație care virtual le oferă
putere absolută în ceea ce privește îndeplinirea misiunii. în studiul
nostru, gardienii nu urmaseră vreo instruire prealabilă pentru ro-
lurile lor și avuseseră parte de o supraveghere minimală a perso-
nalului pentru a reduce abuzurile psihologice asupra deținuților.
Imaginându-mi ce s-ar fi putut întâmpla dacă toate constrânge-
rile care operau în cadrul nostru experimental ar fi fost înlăturate,
am știut că la închisoarea Abu Ghraib fuseseră puse în joc forțe
situaționale puternice și acționaseră forțe sistemice dominante.
Cum aș putea vreodată să aflu adevărul despre contextul compor-
tamental în acea situație atât de îndepărtată sau să descopăr ceva
despre sistemul care a creat-o și a menținut-o? Mi se părea clar
că sistemul se lupta acum puternic pentru a-și ascunde propria
complicitate la tortură.
cum înțelegem abuzurile fără sens
Structura experimentului Stanford pune în evidență faptul că la
început gardienii noștri au fost „mere bune", care au început să se
strice cu timpul din cauza unor forțe situaționale puternice. în plus,
mi-am dat seama mai târziu că eu și echipa mea de cercetare eram
responsabili pentru sistemul care a făcut ca această situație să ac-
ționeze așa de eficient și de distructiv. Noi nu am asigurat constrân-
geri adecvate, de la vârf pe traiectorie descendentă, pentru a preveni
abuzurile asupra deținuților și am stabilit o agendă și niște proceduri
492 EFECTUL LUCIFER

care au încurajat un proces de dezumanizare și dezindividualizare ce-i
stimula pe gardieni să fie creativi în ceea ce privește găsirea unor
noi modalități de a acționa rău. Apoi am putut mobiliza puterea
sistemului pentru a pune capăt experimentului atunci când acesta
a început să scape de sub control și o voce lucidă m-a forțat să-mi
recunosc responsabilitatea pentru abuzuri.
Dimpotrivă, atunci când încercăm să înțelegem abuzurile care au
avut loc la Abu Ghraib, pornim de la capătul procesului, cu fapte
rele dovedite. De aceea trebuie să facem o analiză inversată. Tre-
buie să determinăm ce fel de oameni au fost acești gardieni înainte
de a li se da misiunea de a păzi deținuții în acele blocuri de celule
ale închisorii din Irak. Putem stabili dacă gardienii au adus cu ei în
închisoare anumite patologii, și care ar fi acelea, pentru a separa ten-
dințele lor dispoziționale de ceea ce ar fi putut trezi în ei situația res-
pectivă? Apoi, putem descoperi care este contextul comportamental
care li s-a impus? Care a fost realitatea socială a gardienilor în acel
cadru și în acel moment?
în fine, trebuie să descoperim ceva despre structura de putere
responsabilă pentru crearea și susținerea condițiilor de muncă și de
viață ale tuturor celor din închisoare – deținuți irakieni și gardieni ame-
ricani deopotrivă. Ce justificare poate aduce sistemul pentru utilizarea
acestei închisori pentru a găzdui „deținuți" pe termen nedefinit, fără
asistență legală, și pentru a-i interoga folosind „tactici coercitive"?
La ce niveluri a fost luată decizia de a face abstracție de prevede-
rile Convenției de la Geneva și de cele ale regulamentelor militare
referitoare la deținuți, respectiv de interzicerea oricăror acțiuni crude,
inumane sau degradante față de aceștia? Acele regulamente oferă
standardele fundamentale de comportament în orice democrație,
fie că este vorba despre timpuri de război sau despre tratamentul
deținuților în timp de pace. Națiunile le practică nu atât din bu-
năvoință caritabilă, cât pentru a se asigura că propriii lor soldați
vor avea parte de un tratament decent atunci când vor fi capturați
ca prizonieri de război.
Deoarece nu am formație de reporter de investigație și nu am
mijloacele pentru a călători la Abu Ghraib sau de a intervieva
Abuzurile și torturile de la Abu Ghraib

participanții-cheie la aceste abuzuri, nu aveam prea multe motive
să sper că voi da de capătul acestui fenomen psihologic incitant.
Ar fi fost o rușine să nu pot avea un punct de vedere asupra aces-
tei violențe aparent fără sens bazându-mă numai pe cunoașterea
mea specială, din „interior", dobândită când am fost directorul „în-
chisorii Stanford". în ceea ce privește anchetarea abuzurilor insti-
tuționale, din paradigma experimentului Stanford am aflat că trebuie
să evaluăm diferiți factori (dispoziționali, situaționali și sistemici) care
au dus la rezultatul comportamental pe care vrem să îl înțelegem.
Eram de asemenea curios să aflu și cine a fost cel care a atras atenția
asupra abuzurilor petrecute în acea închisoare.
Joe Darby, eroul care a tras semnalul de alarmă,
un tip obișnuit
Tânărul soldat care a atras atenția asupra acelui „mic atelier
al ororilor" și a expus în fața opiniei publice reprobabilele fapte
a fost un rezervistîn vârstă de douăzeci și patru de ani, Joe Darby.
Acest tânăr este un erou deoarece i-a forțat pe oficialii armatei
să recunoască existența unor astfel de practici abuzive și să
acționeze pentru a le stopa în toate închisorile. Darby făcea parte
din aceeași Companie 372 de Poliție Militară ca și cei care au lu-
crat în tura de noapte din închisoare, dar el nu participa la aceeași
misiune.
într-o zi, prietenul său, caporalul Charles Graner, i-a arătat un
CD cu sute de imagini și filme realizate de el și de alți gardieni.
Câteva dintre imagini făcuseră deja înconjurul unității; unele erau
chiar expuse ca screensaver de computer. La început Darby a fost
amuzat; a considerat „destul de nostimă" imaginea unei piramide
de irakieni goi care-și arătau fundurile. Dar pe măsură ce se uita
mai mult, devenea din ce în ce mai neliniștit de ceea ce vedea. A
simțit că nu este bine ca americanii să facă lucruri atât de îngrozi-
toare altor oameni, chiar dacă aceștia erau străini încarcerați într-o
zonă de război. „Mă gândeam mereu la asta. După aproape trei
494 EFECTUL LUCIFER

zile, am luat hotărârea să predau fotografiile", relatează Darby.
Această decizie l-a chinuit, sfâșiat fiind între loialitatea față de prie-
tenii săi și imperativele conștiinței morale. Darby a cunoscut-o pe
Lynndie England în perioada de instrucție de bază. Totuși, a spus
el, ceea ce a văzut „încălca tot ceea ce credeam eu personal și tot
ceea ce am fost învățat despre lege".
Astfel că în acea zi de ianuarie 2004 el a făcut un salt uriaș
pentru omenire, începând cu înmânarea unui plic obișnuit care
conținea un bilet anonim și o copie a CD-ului unui agent al Divi-
ziei de Investigații Criminale (DIC). Ulterior i-a mărturisit agentului
special Tyler Pieron (comandant al Investigațiilor Criminale ale Ar-
matei SUA la închisoarea Abu Ghraib) că el a fost cel care a pus
CD-ul în plic și era dispus să vorbească mai pe larg cu DIC. Darby
a dorit să rămână anonim atât timp cât continua să lucreze la
Abu Ghraib, de teama răzbunării provocate de faptul că-i trădase
astfel pe camarazii lui.9
Tânărul a avut nevoie de un enorm curaj pentru a atrage atât
de pregnant atenția, știind că acest lucru înseamnă probleme pen-
tru colegii de la Compania 372 care apăreau pe CD. Totuși, în vreme
ce alții făceau rele, Darby a făcut ceea ce era corect.
Trebuie să mai ținem seama și de faptul că statutul său militar
era la baza ierarhiei, un specialist rezervist. El înfrunta deschis ceea
ce se întâmpla într-o închisoare aflată sub conducere militară – o în-
chisoare care, așa cum am descoperit ulterior, era un centru special
pentru interogatorii, creat de însuși secretarul Apărării pentru a obține
„informații operative de la teroriști și insurgenți". Darby a avut
nevoie de multă tărie pentru a înfrunta sistemul.10
Meri în floare în capitala țării
Brusc, șansa mi-a surâs. Un fost student de la Stanford, care lucra
acum la Radioul Public Național din Washington D.C., a recunos-
cut paralelele între fotografiile de la Abu Ghraib și cele pe care le
arătasem eu la cursul despre experimentul Stanford. M-a căutat la
Abuzurile și torturile de la Abu Ghraib

hotelul unde eram cazat în capitală, pentru a-i oferi un interviu, la
puțin timp după ce povestea fusese dată publicității. Cheia intervi-
ului era compararea scuzei administrației, cea cu „mărul stricat",
cu o alternativă, anume „coșul stricat", metaforă pe care o deriva-
sem din similaritatea între situația de la Abu Ghraib și experimen-
tul Stanford. Multe alte interviuri la televiziune, radio și în ziare au
folosit curând acest prim interviu de la postul național de radio pen-
tru a extrage fragmente care legau merele de coșurile stricate. Co-
mentariul meu era căutat de mass-media pentru că putea fi ilustrat
cu imagini din experimentul nostru cu închisoarea.
Pe de altă parte, această publicitate națională i-a amintit lui Gary
Myers, avocatul unuia dintre gardienii din poliția militară, că stu-
diul meu era relevant prin evidențierea determinanților externi ai
comportamentului abuziv de care era acuzat clientul său. Myers
m-a invitat să fiu martor expert pentru sergentul Ivan („Chip") Fre-
derick II, polițistul militar responsabil de tura de noapte în Corpu-
rile 1A și 1B. Am fost de acord, în parte pentru a avea acces la
toate informațiile care îmi erau necesare pentru a înțelege pe de-
plin rolurile celor trei elemente implicate în analiza atributivă a aces-
tui comportament straniu: Persoana, Situația și Sistemul care a pus
persoana în locul respectiv pentru a comite astfel de crime.
Cu această informație de fond speram să pot aprecia mai bine
tranzacțiile dinamice care au declanșat aceste aberații. La proces,
am fost de acord să ofer asistență adecvată clientului lui Myers.
Totuși, am arătat clar că eu mă aflu de partea lui Joe Darby, care
a fost suficient de curajos pentru a da în vileag abuzurile, mai mult
decât oricare dintre cei implicați în făptuirea lor.11 în aceste condiții,
m-am alăturat echipei care îl apăra pe sergentul Frederick și am
pornit într-o călătorie spre inima întunericului.
Să începem analiza noastră prin a obține o imagine mai clară
despre locul unde s-au desfășurat faptele, închisoarea Abu Ghraib –
din punct de vedere geografic, istoric, politic, precum și în ceea ce
privește structura și funcționarea sa operațională recentă. Apoi
putem trece la examinarea soldaților și a deținuților în contextul
lor comportamental.
496 EFECTUL LUCIFER

locul: închisoarea abu ghraib
La treizeci și doi de kilometri vest de capitala Irakului, Bagdad,
și la câțiva kilometri de Fallujah, se află orașul irakian Abu Ghraib
(sau Abu Ghurayb), unde este amplasată închisoarea. Orașul face
parte din triunghiul sunnit, centru al insurgenței violente împotriva
ocupației americane. în trecut, închisoarea era numită de mass-me-
dia occidentale „Centrul pentru tortură al lui Saddam", pentru că
fusese locul din care, în timpul guvernului Ba'ath, Saddam Hussein
comanda torturarea și uciderea „disidenților" în timpul unor execuții
publice care aveau loc de două ori pe săptămână. Există acuzații
conform cărora unii dintre acești deținuți politici și de drept comun
erau folosiți pentru experimente asemănătoare cu cele naziste, parte
a unui program irakian de înarmare chimică și biologică.
în fiecare moment, cincizeci de mii de oameni erau deținuți în
acest complex tentacular, al cărui nume înseamnă „casa strămoșilor
stranii". Locul a avut întotdeauna o reputație proastă, pentru că a
fost folosit ca azil psihiatric pentru deținuți grav perturbați, înainte
de epoca neurolepticelor. Construit de o firmă britanică în 1960, ei
se întindea pe 1,15 kilometri pătrați și avea de jur împrejur două-
zeci și patru de turnuri de pază. Era un mic oraș, împărțit în cinci
zone împrejmuite cu ziduri, fiecare destinată unui tip special de de-
ținuți. în centrul curții deschise se afla un imens turn de o sută douăzeci
și doi de metri înălțime. Spre deosebire de majoritatea închisorilor
americane, construite în zone rurale izolate, Abu Ghraib se află la
vedere, în fața unor clădiri mari de apartamente și birouri. înăuntru,
celulele erau aglomerate chiar și cu câte patruzeci de oameni închiși
într-un spațiu de patru metri pătrați și trăind în cele mai grele condiții.
Colonelul Bernard Flynn, comandantul închisorii Abu Ghraib, a
descris cât de aproape se afla închisoarea de cei care o atacau: „Este
o țintă de mare vizibilitate deoarece suntem într-o vecinătate proastă.
Tot Irakul este o vecinătate proastă. […] Există un turn construit atât
de aproape de cartier, încât putem să ne uităm în dormitoare, în
balcoane. Pe acele acoperișuri și în balcoane erau lunetiști care
Abuzurile și torturile de la Abu Ghraib 497

trăgeau în soldații din turnuri. Așa că suntem continuu în alertă și
încercăm să apărăm obiectivul și să-i ținem pe rebeli afară, să-i îm-
piedicăm să intre."12
După ce Statele Unite au răsturnat guvernul lui Saddam în mar-
tie 2003, numele închisorii a fost schimbat pentru a fi disociat de
trecutul său infam, devenind Bagdad Central Confinement Facility
(BCCF) – inițiale care apar în multe dintre rapoartele anchetelor. Când
regimul lui Saddam s-a prăbușit, toți deținuții, inclusiv criminali, au
fost eliberați și închisoarea a fost devastată; tot ce a putut fi mișcat
din loc a fost furat: uși, ferestre, cărămizi, orice lucru și-a găsit hoțul.
Dintr-o întâmplare, care nu a fost relatată de mass-media, grădina zoo-
logică din orașul Abu Ghraib a fost și ea deschisă și toate animalele
sălbatice au fost eliberate. Un timp, leii și tigrii au rătăcit pe străzi, până
ce au fost capturați sau uciși. Un fost șef de birou CIA, Bob Baer, a
descris scena la care a fost martor în această celebră închisoare. „Am
vizitat Abu Ghraib la câteva zile după ce a fost eliberată. A fost cea
mai oribilă imagine pe care am văzut-o. Mi-am zis: «Dacă există un
motiv valabil pentru a scăpa de Saddam Hussein, acesta este Abu
Ghraib.»" Sinistra lui relatare continuă: „Erau cadavre mâncate de câini,
torturi. Știți, electrozi care ieșeau din zid. Era un loc înspăimântător."13
Deși oficiali britanici de rang înalt au recomandat ca închisoa-
rea să fie demolată, autoritățile Statelor Unite au decis s-o reclă-
dească repede, pentru a putea fi folosită la încarcerarea celor
suspectați de prea vag definitele „crime împotriva coaliției", a celor
bănuiți a fi lideri ai rezistenței și a unor criminali de toate felurile.
De acest pestriț grup de deținuți se ocupau gardieni irakieni cu un
caracter dubios. Mulți dintre cei care erau păziți aici erau cetățeni
irakieni nevinovați ridicați în raiduri aleatorii ale armatei sau la punc-
tele de control de pe autostradă pentru „activități suspecte". Erau
și familii întregi, bărbați, femei și adolescenți care ar fi trebuit inte-
rogați pentru a obține de la ei informații despre rezistența anticoaliției,
care lua amploare. Odată arestați și găsiți nevinovați după intero-
gatoriu, ei tot nu erau eliberați, pentru că armata se temea că se
vor alătura abia atunci rezistenței sau fiindcă nimeni nu voia să-și
asume responsabilitatea pentru o astfel de decizie.
498 EFECTUL LUCIFER

Turnul – ținta atacurilor cu mortiere
Impozantul turn de o sută douăzeci și doi de metri din centrul
închisorii a devenit curând ținta atacurilor cu mortiere care aveau
loc aproape în fiecare noapte, lansate de pe clădirile din apropiere,
în august 2003, un astfel de atac a ucis unsprezece soldați care dor-
meau în corturile din apropiere. în alt atac, un obuz a pătruns într-un
cort plin de soldați, printre care și colonelul Thomas Pappas, șeful
uneia dintre brigăzile de informații staționate în închisoare. Deși
Pappas a scăpat nevătămat, tânărul său șofer a fost sfârtecat de
explozie și a murit, împreună cu alți soldați. Pappas a fost atât de
afectat de această oroare, încât de atunci nu și-a mai dat jos vesta
antiglonț. Mi s-a spus că purta vesta antiglonț și casca chiar și atunci
când făcea duș. Ulterior a fost declarat „inapt pentru luptă" și a
fost eliberat din funcție. Starea sa mentală în curs de deteriorare nu
i-a permis să asigure supravegherea de o necesitate vitală pentru
soldații săi în misiune în închisoare. După terif iantul atac cu mortiere,
Pappas a încartiruit majoritatea soldaților săi în interiorul zidurilor
închisorii, în partea apărată, ceea ce însemna că aceștia dormeau
de obicei în celule mici, la fel ca ale deținuților.
Relatările despre moartea camarazilor și atacurile continue ale
lunetiștilor, atacurile cu grenade și mortiere au creat o frică de fond
printre toți cei care erau în misiune în închisoare, aceasta fiind supusă
atacurilor uneori și de douăzeci de ori pe săptămână, în cursul cărora
erau uciși atât soldații americani, cât și prizonierii irakieni și deținuții.
Cu timpul, atacurile au distrus o parte din complexul închisorii și
au lăsat clădiri carbonizate și resturi peste tot, la vedere.
Bombardamentele erau atât de frecvente, încât au devenit parte
a mediului suprarealist al nebuniei de la Abu Ghraib. Joe Darby își
amintește discuțiile cu prietenii, în care încercau să-și imagineze
dimensiunea și locul de proveniență a proiectilului după sunetul
pe care-l scotea la lansare: era de 60 sau 80 mm ori poate de 120
mm. Totuși acea amorțire psihică în fața morții nu a durat la infi-
nit. Darby mărturisește: „Cu câteva zile înainte ca unitatea mea să
părăsească Abu Ghraib, din senin, pentru prima dată, oamenii au
Abuzurile și torturile de la Abu Ghraib 505

început să-și facă griji despre atacurile cu mortiere. Era ciudat. Se
înghesuiau cu toții după zid. M-am surprins pe mine însumi ghe-
muit într-un colț, rugându-mă. Amorțeala se disipa. Acesta este
unul din lucrurile de care trebuie să-ți amintești atunci când te uiți
la poze. Toți amorțisem, în diverse feluri."
Potrivit unui informator de rang înalt care a lucrat acolo timp
de mai mulți ani, închisoarea rămâne un loc foarte periculos pen-
tru cei care lucrează sau sunt găzduiți în incinta ei. în 2006 coman-
damentul militar s-a decis în cele din urmă s-o abandoneze, dar a
fost prea târziu pentru a repara prejudiciile cauzate de decizia pre-
cedentă, de a o repune în funcțiune.*
Spre disperarea soldaților, Abu Ghraib nu avea canalizare. în
această închisoare sfâșiată de război nu existau canale de scurgere,
doar găuri săpate în pământ și toalete ecologice. Chiar și așa, nu
erau suficiente toalete afară pentru a face față nevoilor tuturor
soldaților și deținuților. Ele nu erau golite cu regularitate, așa că
refulau și în condițiile extreme de temperatură de vară mirosul era
oribil pentru toată lumea. Nu exista nici un sistem adecvat de țevi
pentru duș; apa era raționalizată; nu exista săpun; curentul electric
se întrerupea regulat, deoarece generatoarele nu funcționau la pa-
rametri normali. Deținuții duhneau, ca toată clădirea care îi întemnița,
în timpul ploilor abundente de vară, când temperaturile treceau de
45°C, închisoarea devenea un adevărat cuptor. în timpul furtuni-
lor de nisip, particulele fine de praf pătrundeau în plămânii tutu-
rora, provocând congestii și infecții virale.
După ce s-a luat decizia demolării turnului înalt, pentru a elimina
această țintă vizibilă, s-a redus frecvența atacurilor cu mortiere, dar
demolarea imensei construcții a contribuit la creșterea grămezii de
moloz, gunoaie și degradare din închisoare.
Nici calitatea mâncării nu compensa în vreun fel celelalte de-
ficiențe. Chiar dacă instituția fusese de curând renovată de Ar-
mata Statelor Unite, nu exista popotă. La mai bine de doi ani după
* închisoarea Abu Ghraib a fost închisă oficial la 15 august 2006 și toți deținuții
rămași au fost trimiși la Camp Cropper, în apropierea aeroportului din Bagdad (n. tr.).
506 EFECTUL LUCIFER