Desfranarea Ca Patima Grea a Lumii Contemporane

Introducere

Au trecut mai bine de 2000 de ani de când omul, îmbrățișat și salvat de jertfa mântuitoare a lui Hristos este chemat și ajutat să se întoarcă la starea de har, de fiu al lui Dumnezeu. Deși iadul a fost biruit, lupta dintre viață și moarte nu a fost abolită, căci păcatul e moartea, iar lupta împotriva lui trebuie să o purtăm noi toți.

Așa se explică de ce omul, în virtutea libertății lui încă mai caută, se mai întreabă și, cel mai adesea, alege să se depărteze de Hristos și să se apropie de suferință, de inima păcatului.

Păcatul, înțeles ca rupere a legăturii cu Dumnezeu îmbracă nu tocmai forme înfricoșătoare, este asemenea fructului din „pomul oprit”: dulce, frumos și atrăgător pentru ca apoi, după gustare, să rănească întreaga ființă umană. Aflate în strânsă legătură, patimile, numite de Sfinții Părinți „boli spirituale”, au rădăcină comună: iubirea nerațională a plăcerii simțurilor. Vedem, astfel, cum iubirea de cele duhovnicești este întoarsă spre cele vremelnice.

Dintre aceste patimi – desfrânarea – numită și „boala plăcerii” este considerată o problemă contemporană, cu atât mai mult cu cât ia amploare și devine o problemă socială pentru că afectează celula de bază a societății: familia.

Lucrarea de față își propune să prezinte patima desfrânării – ca întrebuințare greșită a sexualității și mod de obținere a plăcerii – în strânsă legătură cu celelalte patimi. Având rădăcini adânci, în însăși căderea omului în păcat, vom urmări “traseul” ei de-a lungul timpului după cum ne vorbesc: Scriptura (Vechiul Testament, Noul Testament) și Sfinții Părinți.

Probleme mai noi pe care le ridică această patimă sunt legate de formele noi pe care le îmbracă desfrânarea în lumea contemporană. Ne-am aplecat cu un studiu amănunțit asupra acestor aspecte, pentru ca, în ultimul capitol să prezentăm remediile pe care Sfinții Părinți le dau acestei boli.

Căsătoria, taină tot mai puțin înțeleasă și acceptată este oferită drept mod de prevenire și chiar de tămăduire a desfrânării.

Urmând sfaturile și exemplele sfinților care s-au izbăvit de bolile păcatelor urcând treaptă cu treaptă pe scara virtuților, prin străduință și osteneală proprie, cu ajutorul și harul lui Dumnezeu omul contemporan se poate izbăvi de această patimă ridicându-se la înălțimea curăției.

Cap. I. Păcatul și patima – boli sufletești

I.1. Păcatul, expresie a libertății

Vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele; și sufletul meu s-a tulburat foarte… "(Ps. 4, 2 – 3)

După căderea în păcat, umanitatea a ieșit din starea ei firească de sănătate, ajungând într-o stare de boală. Păcatul este încălcarea cu bună știință și în mod liber a voii Lui Dumnezeu, ceea ce duce la căderea din har. Urmarea păcatului duce la îndepărtarea de Dumnezeu ca izvor al vieții, ceea ce generează suferință trupească și sufletească. Păcatul este rana produsă de ieșirea din comuniunea cu Dumnezeu, stăruința în această stare ducând la instalarea patimii. „Rănită, ființa umană se află aici, la marginea drumului, între viață și moarte. Dumnezeu coboară în această lume, vine la marginea acestui drum, întâlnește umanitatea – propria Sa umanitate accidentată. El o îngrijește, îi dă leacuri și o încredințează Bisericii până la întoarcerea Sa".

Păcatul, ca folosire greșită a libertății primite de la Creator, rămâne în permanentă în legătură cu liberul arbitru. De aceea, păcatul și forma lui paroxistică – patima – nu pot fi înțelese decât în lumina libertății omului. În acest sens, Sfinții Părinți discern între diferite trepte ale păcatului în funcție de implicarea libertății și voinței omului. În Filocalie, păcatul apare numit „zid între noi și Dumnezeu", „prăpastie" și „haos"; prin el omul refuzând legătura cu Dumnezeu și cu virtutea, care își află suprema expresie în atributele dumnezeiești. Păcatul are ca urmare imediată moartea sufletească – distrugerea legăturii harice dintre om și Dumnezeu, iar lipsa pocăinței și stăruința în săvârșirea lui duce la moartea veșnică – desființarea omului ca ființă rațională, despărțirea veșnică de Dumnezeu și chinul cel veșnic împreună cu diavolul.

Conform învățăturilor Sfinților Părinți, păcatul își are originea exclusivă în voința liberă a omului, întrucât păcatul nu există în fire în mod natural, căci Dumnezeu a făcut toate „bune foarte" (Facerea 1, 31) sau – așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul – „ păcatul sau patima nu se află în fire în chip natural. Căci Dumnezeu nu e făcătorul patimilor".

În ceea ce privește cauza păcatelor, Sfinții Părinți se pronunță lămurit: suntem noi, oamenii. Încercarea de a lua drept scuză slăbiciunea firii omenești este desființată de Sfântul Maxim Mărturisitorul care spune: „nici unul din cei ce păcătuiesc nu poate aduce ca scuză a păcatului slăbiciunea trupului. Pentru că unirea cu Dumnezeu Cuvântul a întărit toată firea, prin dezlegarea ei de blestem, nelăsându-ne nici o scuză pentru pornirea cea de bună voie spre patimi".

În general, păcatul nu este cauzat nici de ispita diavolească, nici de slăbiciunea trupească, cu toate că acestea îl facilitează, ci de iubirea nerațională a sufletului față de plăcerea simțurilor, prin care omul păcătos caută să-și procure plăceri tot mai intense. „Omul se află într-o goană infernală după căutarea și procurarea plăcerii (…), uitând de sufletul său, «chip al Lui Dumnezeu» și de bucuriile sale curate".

Prin păcat omul, își folosește puterile sale sufletești împotriva voii Lui Dumnezeu. Din această cauză, păcatul poate cuprinde pe om în totalitatea lui, săvârșirea păcatului putând implica ațâț gândirea sau puterea rațională – păcatul cu gândul -, cât și puterea vitală exercitată în trup -păcatul cu cuvântul sau cu lucrul; păcatul cu voie sau fără de voie – implicarea sau nu a puterii volitive alături de iuțime; cu știință sau neștiință – implicarea sau nu a minții sau puterea contemplativă; mereu este implicată puterea poftitoare întrucât se are în vedere satisfacerea unei pofte.

Dacă starea naturală, firească, este cea de sănătate, pe plan spiritual, păcatul produce boala. În acest sens, Sfinții Părinți folosesc un limbaj medical când tratează despre păcat și urmările lui, arătând că păcatul nu face parte din firea omului, el apărând după căderea protopărinților. Acest adevăr este explicat de Sfântul Isaac Șirul care spune: "Deci e vădit că sănătatea există în fire de mai înainte de boala ce-i vine ca ceva ce nu ține de ea. Și dacă acestea sunt așa, precum sunt cu adevărat, virtutea este în suflet în chip firesc. Iar cele ce-i vin ca ceva deosebit (accidentele) sunt în afară de fire (…). O dată ce se știe și se mărturisește de toți că ține de suflet curăția în chip firesc, se cuvine să îndrăznească și să spună că patimile nu țin de suflet nicidecum în chip firesc. Pentru că boala e a doua după sănătate".

Sfinții Părinți, cu puterea clarviziunii Duhului Sfânt, căutând să afle cum se pot birui patimile, au identificat trei cauze generale ale păcatului: uitarea de Dumnezeu, neștiința și ignoranța. Prima cauză – uitarea de Dumnezeu – își află loc în sufletele celor care sunt aplecați numai asupra lumii materiale, caută doar pe cele ale lumii acesteia fără a se preocupa deloc de cele ce vor urma acestei vieți adică moartea și judecata. Această atitudine față de cele spirituale generează în viața acestor oameni săvârșirea păcatului și căderea în patimi fără nici o opreliște, pentru aceștia păcatul fiind o stare de normalitate.

Neștiința, ca a doua cauză generală a păcatului, afectează pe cei care nu cunosc legile morale, dar care nici nu se străduiesc să le afle, complăcându-se în starea de păcătoși, justificându-și păcatele în fața conștiinței prin neștiință.

Sfântul Maxim Mărturisitorul deosebește patru moduri generale prin care omul cade în păcat: prin răpire din partea diavolului, prin amăgire, prin neștiință și prin dispoziția sufletească. Primele două categorii sunt lucrări demonice și sunt posibile deoarece voința este slăbită și mintea împrăștiată, amăgirea afectând în special mintea și gândurile omului. Păcatele săvârșite din aceste cauze pot fi destul de ușor recunoscute și înlăturate prin pocăință. Păcătuirea prin neștiință și aplecare sufletească sunt mult mai grave întrucât lucrarea demonică exterioară este mult redusă, omul săvârșind păcatul din proprie inițiativă și fără să fie neapărat ispitit.

Dacă împotriva păcatelor săvârșite din răpire și amăgire puterile sufletești opun rezistență atacurilor duhurilor necurate, la săvârșirea păcatelor prin dispoziție sufletească, omul conlucrează cu demonii și din această cauză Sfântul Maxim adaugă că „cel ce păcătuiește din aplecare sufletească și nu vine la pocăință nici în urma experienței, nici cu trecerea vremii, va avea parte de chinuri în mod sigur". Tot Sfântul Maxim Mărturisitorul identifică prima formă a păcatului ca fiind înlăturarea rațiunii din funcția ei de străjer al sufletului. Căderea se produce mai întâi pe plan mintal și de aceea acest Sfânt Părinte definește păcatul ca fiind „întrebuințarea greșită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuințare a lucrurilor" ; pentru evitarea păcatului învățând: „nu întrebuința rău ideile, ca să nu fii silit să întrebuințezi rău și lucrurile. Căci de nu păcătuiește cineva mai întâi cu mintea, nu va păcătui nici cu lucrul".

I.2. Patimile, boli spirituale

Pentru că Sfinții Părinți au văzut în păcat niște boli spirituale, scrierile lor sunt adevărate tratate de „medicină" duhovnicească, în care patimile sunt clasificate și împărțite pe categorii, după modul de acțiune și formele specifice de atac ale fiecăruia.

Sfântul Ioan Casian arată cum pot fi împărțite prin raportarea la diferitele „părți” ale sufletului sau la puterile acestuia, pe care le afectează și recurge pentru această demonstrație la o comparație clară cu bolile trupului: „Există un singur izvor și început al tuturor viciilor, după calitatea părții, sau, ca să spun așa, a porțiunii din suflet care a fost molipsită, iar numele patimilor și ale stricăciunilor sunt felurite. Aceasta se înțelege uneori mai ușor prin comparația cu bolile trupești, care pot avea o singură cauză, dar felurile suferinței sunt multe, după membrele care au fost atinse de boală. Când este atacată de puterea veninului vătămător fortăreața trupului, capul adică, apare cefalgia. Când acest venin a pătruns în urechi sau în ochi, se produc otita și oftalmia. Când acesta a atacat încheieturile sau extremitățile mâinilor, boala se numește gută, iar dacă s-a coborât în picioare, numele bolii este podagră. Aceeași singură obârșie, veninul vătămător, produce boli cu atâtea nume, câte părți ale sufletului a infectat. În același chip, trecând de la cele văzute la cele nevăzute, credem că se așează în părțile, sau, ca să spun așa, în membrele sufletului nostru, puterea fiecărui viciu, înțelepții spun că virtutea este de trei feluri, adică având drept obârșie rațiunea, voința și sentimentul, care se pot tulbura din vreo pricină oarecare. Când, așadar, puterea patimii vătămătoare a împresurat pe una dintre acestea, prin stricare, în locul ei se așează ceea ce numim viciu".Acest text este reprezentativ pentru felul Sfinților Părinți de a vedea păcatul și patimile. Aici, păcatul și patima sunt definite în mod clar ca boli sufletești, nu ca o simplă comparație, ci „în virtutea unei autentice analogii care există între afecțiunile trupului și cele ale sufletului".

Privit în acest fel, sufletul poate fi vătămat de o mulțime de boli după facultățile sale. Astfel, Sfântul Ioan Casian ne dă următoarea clasificare: „Dacă este infectată de viciu partea rațională va da naștere la slava deșartă, trufia, pizma, mândria, înfumurarea, sfada, erezia. Dacă va fi rănită voința (partea irascibilă) va produce furie, nerăbdare, tristețe, nepăsare, lașitate, cruzime. Iar dacă va strica partea poftitoare va zămisli: lăcomia pântecelui, desfrânarea, arghirofilia, avariția și poftele vătămătoare și pământești".

Sfântul Maxim Mărturisitorul face o împărțire a patimilor în trei cație la o comparație clară cu bolile trupului: „Există un singur izvor și început al tuturor viciilor, după calitatea părții, sau, ca să spun așa, a porțiunii din suflet care a fost molipsită, iar numele patimilor și ale stricăciunilor sunt felurite. Aceasta se înțelege uneori mai ușor prin comparația cu bolile trupești, care pot avea o singură cauză, dar felurile suferinței sunt multe, după membrele care au fost atinse de boală. Când este atacată de puterea veninului vătămător fortăreața trupului, capul adică, apare cefalgia. Când acest venin a pătruns în urechi sau în ochi, se produc otita și oftalmia. Când acesta a atacat încheieturile sau extremitățile mâinilor, boala se numește gută, iar dacă s-a coborât în picioare, numele bolii este podagră. Aceeași singură obârșie, veninul vătămător, produce boli cu atâtea nume, câte părți ale sufletului a infectat. În același chip, trecând de la cele văzute la cele nevăzute, credem că se așează în părțile, sau, ca să spun așa, în membrele sufletului nostru, puterea fiecărui viciu, înțelepții spun că virtutea este de trei feluri, adică având drept obârșie rațiunea, voința și sentimentul, care se pot tulbura din vreo pricină oarecare. Când, așadar, puterea patimii vătămătoare a împresurat pe una dintre acestea, prin stricare, în locul ei se așează ceea ce numim viciu".Acest text este reprezentativ pentru felul Sfinților Părinți de a vedea păcatul și patimile. Aici, păcatul și patima sunt definite în mod clar ca boli sufletești, nu ca o simplă comparație, ci „în virtutea unei autentice analogii care există între afecțiunile trupului și cele ale sufletului".

Sfântul Maxim Mărturisitorul face o împărțire a patimilor în trei categorii: cele care provin din căutarea plăcerii, cele care provin din ferirea de durere și cele ce apar din unirea primelor două. „Căutând plăcerea din pricina iubirii trupești de noi înșine și străduindu-ne să fugim de durere, din aceeași pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune. Astfel, când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de noi înșine, naște lăcomia pântecelui, mândria, slava deșartă, îngâmfarea, iubirea de arginți, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganța, nechibzuința, nebunia, părerea de sine, înfumurarea, disprețul, injuria, necurăția, ușurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, umblarea cu capul prin nori, moleșeala, pornirea de a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea prea multă, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă și toate câte sunt de felul acesta. Iar când ascuțim mai mult prin durere modul iubirii trupești de noi înșine, naștem mânia, pizma, ura, dușmănia, ținerea de minte a răului, calomnia, bârfeala, intriga, întristarea, deznădejdea, defăimarea Providenței, lâncezeala, neglijenta, descurajarea, deprimarea, puținătatea la suflet, plânsul la nevreme, tânguirea, jalea, sfărâmarea totală, ciuda, gelozia și toate câte țin de o dispoziție care a fost lipsită de prilejurile plăcerii. în sfârșit, când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea, dând perversitatea (căci așa numesc unii întâlnirea părților contrare ale răutății) naștem fățărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria, lingușirea, dorința de a plăcea oamenilor și toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec".

Deși numărul păcatelor enumerate de Sfântul Maxim Mărturisitorul este impresionant, el nu acoperă decât parțial câmpul de acțiune al răului, căci „a le număra pe toate și a le spune toate, cu înfățișările, modurile, cauzele și vremurile lor, nu e cu putință", încheie Sf. Maxim.

Potrivit duhurilor care le lucrează, Sfinții Părinți împart patimile în trupești și sufletești, în sensul că primele își iau prilejurile din trup, în timp ce celelalte își au cauza în lucrurile din afară. Dacă patimile trupești sunt mai grosiere – curvia, lăcomia, pofta cea rea – cele sufletești sunt mult mai grave, având efecte mult mai profunde asupra omului în întregul lui. Patimile – după Sfântul Maxim Mărturisitorul – fie sufletești sau trupești – se produc astfel: „mai întâi amintirea aduce gândul simplu în minte; acesta zăbovind, se stârnește patima. Aceasta, la rândul ei, nefiind scoasă afară, încovoie mintea la învoire; întâmplându-se aceasta, se ajunge, în sfârșit, la păcatul cu fapta".

Printre aceste nenumărate boli sufletești, ascetica ortodoxă deosebește unele care sunt fundamentale sau generice, în sensul că, într-un anumit fel, le conțin dau naștere tuturor celorlalte. Acestea sunt în număr de opt, după clasificarea Sfântului Ioan Casian, și anume:

1. Lăcomia pântecelui – gastrimarghia, este căutarea plăcerii provocate de mulțimea și felurimea mâncărurilor sau, altfel spus, dorința de a mânca nu din necesitate, ci de dragul plăcerii. Așa cum reiese din definiția ei, patima lăcomiei pântecelui are două forme principale: prima se îndreaptă spre o anumită calitate a mâncării și atunci înseamnă căutarea unor feluri de mâncare gustoase, fine și în diverse sortimente; a doua are în vedere cantitatea mâncării și se manifestă în dorința de a mânca cât mai mult. În amândouă cazurile se caută o plăcere pur trupească și de aceea gastrimarghia a fost trecută printre patimile trupești. În această patimă, răul nu constă în hrană, ci în reaua folosire a ei întrucât „nu ceea ce intră în gură spurcă pe om" (Matei 15, 11). Prin lăcomia pântecelui, omul păcătuiește prin aceea că, dorind să se desfăteze cu mâncarea, pune dorința de hrană înaintea doririi Lui Dumnezeu, depărtându-se astfel de cele duhovnicești.

Sfântul Apostol Pavel identifică această patimă cu o formă de idolatrie zicând că lacomii și-au făcut din „pântece dumnezeul lor" (Filip. 3, 19). Într-adevăr, lacomii, în loc să aducă o jertfa curată Lui Dumnezeu, jertfesc tot ce au pântecelui și gurii lor.

Ca remediu împotriva acestei patimi, Sfinții Părinți recomandă înfrânarea, necăutarea anumitor feluri de mâncare și ferirea de orice exces, Sfântul Ioan Casian arătând că măsura cumpătării este „ca fiecare să mănânce cât îi cere menținerea corpului, iar nu (până la a-i împlini) dorința de sațiu".

În general, Părinții recomandă în privința hranei trupului ca regulă obișnuită, ridicarea de la masă înainte de saturare, pentru a nu da loc plăcerii.

2. Desfrânarea. Constă în reaua întrebuințare pe care omul o dă sexualității sale. Ea are mai multe aspecte: „relație trupească între sexe opuse în afara căsătoriei religioase; relații exagerate fără respectarea perioadelor de post și fără finalitatea de a naște copii; onania; relații contra firii între persoane de același sex sau de sex diferit; vorbele, glumele, cuvintele ușuratice, triviale și necumpătate, aluzii la desfrânare". Prin desfrânare, se neagă principala menire a funcției sexuale, procrearea. Atunci omul se folosește de sexualitatea sa numai pentru dobândirea plăcerii legate de ea, transformând plăcerea sexuală într-un scop în sine, ceea ce este un lucru pervers și patologic. Sfinții Părinți numesc această patimă „boală a sufletului", „boala cea mai rea", „boala plăcerii", „boală rea" și chiar nebunie, toate aceste numiri reflectând gravitatea ei. Din această, cauză tămăduirea desfrânării este foarte dificilă, cerând multă tărie, strădanie și mult timp, după cum arată Sfântul loan Casian: „A doua luptă, după predania bătrânilor, este împotriva duhului desfrânării. Este război lung și mai crâncen decât toate celelalte, terminat cu biruință de foarte puțini. Războiul acesta înfricoșător începe să asalteze neamul oamenilor chiar din primul moment al tinereții și nu se stinge, decât numai după ce vor fi înfrânte mai întâi celelalte vicii".

Vindecarea patimii desfrânării trebuie începută prin curățirea gândurilor și a trăirilor interioare, lupta împotriva lăcomiei pântecelui, a trândăviei și a somnului, întrucât patimile se sprijină unele pe altele. Sfinții Părinți mai recomandă deasa spovedanie, rugăciunea, citirea psalmilor și ostenirea trupului.

3. Iubirea de argint (arghirofilia). Desemnează în mod general iubirea de bani și a altor forme de bogăție materială. Aceasta se manifestă prin plăcerea de a avea bani, străduința pătimașă de a-i obține, furtul, înșelăciunea, asuprirea semenului. Trebuie remarcat că, la fel ca în cazurile anterioare, nu banii sau bogăția materială sunt condamnabile atunci când vorbim de această patimă, ci atitudinea perversă a omului față de ele. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „nimic din cele create și făcute de Dumnezeu nu este rău", întrucât „nu mâncările sunt rele, ci lăcomia pântecelui; (…) nici banii, ci iubirea de bani".

Sfântul Ioan Casian indică drept cauze ale acestei boli fie lâncezeala unei minți bolnave și amorțite, fie o hotărâre greșită de a renunța la lume sau o dragoste căldicică față de Dumnezeu. Același Sfânt Părinte arată că, spre deosebire de celelalte patimi, care par să aibă începutul în noi, boala iubirii de arginți „vine asupra noastră mai târziu și din afară; (…) dacă, neluată în seamă la început, a și pătruns în inimă, ea ajunge rădăcina tuturor relelor din care ies lăstarii multor alte vicii", pe care le arată ca fiind „minciuna, înșelăciunea, furturile, jurămintele strâmbe, dorința de câștiguri murdare, mărturiile false, violentele neomenia, rapacitatea". Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că iubirea de arginți „nu este sădită în fire nici firească".

Primul pas în vindecarea acestei boli este recunoașterea ei și cunoașterea urmărilor ei. Apoi tămăduirea iubirii de bani și averi presupune înțelegerea deșertăciunii lucrurilor după care aleargă cel împătimit de ea. Astfel Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață să punem „în minte pe cei ce mai înainte de noi au nedreptățit, pe cei ce au năpăstuit și au murit. Oare nu de banii și ostenelile lor alții se îndulcesc, iar ei sunt în pedeapsă și în chin și în relele cele nesuferite ?". În acord cu toți Sfinții Părinți și Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă milostenia și abținerea de a dori bunuri străine ca remediu împotriva acestei boli, dar biruința deplina asupra demonului iubirii de arginți se dobândește prin convertirea dorinței, prin întoarcerea puterii poftitoare a sufletului de la bogățiile materiale la Dumnezeu și bogățiile duhovnicești. Dacă te întrebi: Cum mă pot vindeca de iubirea de avuțiile pământești? Ți se răspunde: "îndrăgostește-te de altceva! îndrăgostește-te de bogăția cea din ceruri! Cine se îndrăgostește de împărăția cerurilor disprețuiește lăcomia".

4. Mânia. Mânia a fost sădită în firea omului de însuși Dumnezeu și avea ca scop să ajute pe om să lupte împotriva ispitelor și să se ferească de păcat și de răutate. Aceasta era la origini folosirea normală a mâniei, dar, prin căderea în păcat, omul i-a schimbat sensul și în loc să se folosească de mânie pentru a se împotrivi celui rău, a îndreptat-o contra aproapelui. Aceasta face din mânie o boală a sufletului care, conform asceticii ortodoxe, constă în „toate formele de agresivitate ale omului, exteriorizate sau nu, fățișe sau ascunse, grosolane sau subtile, și care, în general, sunt îndreptate împotriva aproapelui".

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nimic nu tulbură atât de mult curăția minții și limpezimea judecății ca mânia fără de socoteală". Descriind patima mâniei, Sfântul Ioan spune că cel cuprins de ea „nu mai poate deosebi pe prieteni de dușmani, nici pe cei cinstiți de necinstiți", arătând că în același timp aduce și o anume plăcere a sufletului pentru care cel mânios este dispus să suporte toate consecințele purtării sale: „Chiar de ar avea de suferit de pe urma purtării sale, îndură totul cu ușurință, numai și numai să-și împlinească această plăcere a sufletului. Că plăcere este aprinderea mâniei; o plăcere care muncește sufletul mai cumplit decât plăcerea trupească".

Pentru vindecarea acestei patimi, omul trebuie să se vindece mai întâi de patimile legate de poftele trupești, în special de desfrânare și iubirea de arginți; în același timp însă, practicând virtuțile care sunt opuse mâniei, în special blândețea și milostenia. Ca manifestare a iubirii de oameni, milostenia se opune în mod direct mâniei, care este o patimă îndreptată împotriva aproapelui. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că mânia este o patimă a iuțimii – partea irascibilă a sufletului – care, ca și cele ale părții poftitoare – se stârnește prin simțuri atunci când sufletul este lipsit de dragoste și înfrânare. Astfel, leacul cel mai puternic împotriva mâniei este împlinirea poruncii iubirii aproapelui.

5. Tristețea. Sfinții Părinți deosebesc două feluri de tristețe: prima este tristețea cea după Dumnezeu, care este folositoare și poate sluji drept bază a virtuții. Prin aceasta, omul se întristează pentru starea păcătoasă în care se află, ceea ce duce la plâns, la străpungerea inimii și îl îndreaptă pe calea mântuirii.

Cea de a doua este o boală a sufletului ce constă în reaua întrebuințare a primei forme de tristețe și prin care omul, în loc să-și plângă păcatele sale, se întristează pentru pierderea unor bunuri sau plăceri materiale. Această patimă se manifestă ca lipsă de îndrăzneală, slăbiciune, greutate și durere sufletească, deznădejde, strâmtorare, însoțită adesea de neliniște și chiar de spaimă. „Tristețea e o boală spirituală grea care zguduie din temelii mintea celui atins de ea și o cufundă în deznădejde adâncă. Ea nu îi îngăduie acestuia să-și mai facă lectura și rugăciunea cu liniște și bucurie, nici să fie blând și liniștit cu semenii, îl fac posac în toate obligațiile și fără răbdare. El este asemenea unuia ieșit din minți și căzut într-o beție oarbă, care se prăbușește într-o disperare dureroasă”.

6.Trândăvia (acedia). Prin acedie se cuprinde un complex de stări sufletești și trupești care cuprinde lene, plictis, lehamite, silă, lâncezeală, moleșeală, descurajare, toropeală, lipsă de grijă, amorțeală, somnolență, îngreunarea sufletului și a trupului. Această patimă generează un sentiment de insatisfacție vagă și generală, astfel încât pe cel bolnav de această patimă nu-1 mai interesează nimic și nu mai așteaptă nimic de la viață. Demonul trândăviei atacă în special pe cei dedicați viețuirii duhovnicești, încercând să-i îndepărteze de calea mântuirii, de pravilă și stăruință în nevoința ascetică, dar nu-i ocolește nici pe cei care, neavând o rânduială în viață și nepurtând grijă de sufletul lor, cad în trândăvia care îi face să se dezguste de orice formă de spiritualitate, disprețuind toate formele de post, rugăciune și orice fel de nevoința. Acedia, spre deosebire de celelalte patimi, cuprinde toate puterile sufletului, stârnind aproape toate patimile și distrugând toate virtuțile.

Pentru tămăduirea ei este necesar ca boala să fie scoasă la lumină și să fie recunoscută ca atare. Dat fiind faptul că acest demon îmbracă o multitudine de forme, Sfinții Părinți recomandă ca în ceasul atacului, monahul să caute să înfrunte patima făcând cele contrare. Dacă este îndemnat să părăsească chilia, să nu facă acest lucru cu nici un chip, în același timp conștientizând că este o încercare, în acest mod respingând toate ispitele acestui demon.

7. Slava deșartă. Sfântul Ioan Casian o definește ca fiind „un dușman cu multe și felurite chipuri și atât de subtil încât cu ochii cei mai ageri abia poate fi zărit și recunoscut". Această patimă are o putere neobișnuită. Modul subtil de atac, diversitatea formelor, o fac foarte greu de recunoscut și mult mai dificil de combătut. Același Sfânt Ioan Casian spune că acest demon „încearcă a-1 răni pe ostașul Lui Hristos și în ținută, și în înfățișare, în mers, în glas, în lucrare, în veghe, în posturi, în rugăciune, în retragerea în singurătate, în citit, în știință, în tăcere, în supunere, în umilință, în îndelungă răbdare".

Caracterul de boală sufletească a slavei deșarte, ține de faptul că ea constă în pervertirea unei atitudini normale, prin îndepărtarea de la menirea ei firească, ajungând să se manifeste contrar naturii. Căci Dumnezeu a sădit în firea omului să caute slava, dar nu cea de la oameni pe care o caută omul robit de această patimă, ci slava de la Dumnezeu, întrucât omului îndumnezeit i-a fost hărăzită slava veșnică.

Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că „nu slava (e rea), ci slava deșartă", adăugând că „nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuințare, care vine din negrija minții de-a cultiva cele firești".

Datorită particularității acestei boli, tămăduirea ei este o lucrare deosebit de dificilă și aceasta pentru că slava deșartă se hrănește din chiar lucrurile cu care omul i se împotrivește și se întărește chiar atunci când este înfrântă după cum scrie Sfântul Ioan Casian: „Toate păcatele odată biruite încep să se ofilească și, după înfrângere, devin din zi în zi mai slabe (…). însă această boală, odată ce a fost doborâtă, mai cu înverșunare se ridică la luptă și tocmai, când crezi că a fost stinsă, atunci se scoală din moarte și mai puternică". „Ferirea de această patimă, ca și tămăduirea ei se încep prin cunoașterea ei în amănunțime; căci are multe și felurite fețe, este plină de șiretlicuri și presară cursele cele mai viclene". Sfântul Maxim arată ca mijloc de apărare împotriva acestei patimi „lucrarea ascunsă a virtuților și rugăciunea deasă. Iar semnul izbăvirii sță în a nu mai ține minte răul de la cel ce te-a defăimat sau te defăimează".

8. Mândria. Deși așezată la sfârșit, mândria este prima patimă prin origine și timp. Are două forme: prima este îndreptată împotriva oamenilor și constă în convingerea omului că este superior celorlalți, în disprețuirea și invidia față de ceilalți oameni. A doua este îndreptată împotriva Lui Dumnezeu și constă în negarea Lui Dumnezeu, în autoîndumnezeire. Mândria îi atacă atât pe cei sporiți duhovnicește, cât și pe cei cu totul trupești. La oamenii încercați duhovnicește, mândria atacă după ce au fost înfrânte celelalte patimi, făcându-i să creadă că toate virtuțile sunt rodul exclusiv al nevoințelor lor, prin aceasta facându-i să cadă în cea mai grea robie, pierzându-și rodul întregii lor osteneli și uneori ducându-i chiar la moarte.

Deși îi atacă mai insistent pe oamenii înduhovniciți, mândria afectează foarte mult și pe ceilalți oameni, dar nu este remarcată deoarece s-a „cronicizat", le-a cuprins întreaga ființă, devenind un mod de viață. La aceștia, mândria se manifestă printr-o existență autonomă și independentă de Dumnezeu, considerându-se pe sine singurul principiu și țel al propriei existente. Trăind departe de Dumnezeu, omul arată că „nu-L cunoaște sau că L-a uitat, că-L tăgăduiește și vrea să se pună în locul Lui". Simptomul cel mai clar al prezenței și lucrării mândriei este refuzul recunoașterii acestei patimi și de aceea primul și cel mai important pas în izbăvirea de acest demon este recunoașterea păcatului. Apoi, cel ce vrea să se vindece trebuie să recunoască realitatea că nimic din cele ce a făcut nu sunt meritul lui, ci sunt efecte ale harului dumnezeiesc. „Vom putea scăpa de lanțul celui mai ticălos duh, dacă la fiecare virtute în care simțim că am înregistrat o sporire, vom spune acest cuvânt al Apostolului : «Nu eu, ci harul Lui Dumnezeu, care este în mine» și : «prin harul Lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt» (I Cor. 15, 1O)", ne învață Sfântul Ioan Casian.

CAP. II. Patima desfrânării în Sfânta Scriptură

II.1.Patima desfrânării în Vechiul Testament

Cel fărădelege este prins în lațurile fărădelegilor lui

și de funiile păcatelor lui este înfășurat.

(Pilde 5,22)

Dumnezeu Cel Atotputernic a creat întreg universul văzut și nevăzut numai prin gândire și Cuvânt: „El a zis și s-au făcut, El a poruncit și s-au zidit”. La sfârșit, ca o încoronare a creației, Dumnezeu l-a făcut pe om; în el a adunat ca într-un mănunchi perfecțiunea întregii lumi.

Omul era o făptură superioară și deosebită de toate cele înconjurătoare. Numai lui, Creatorul i-a dăruit “chipului Său”; dorind ca ”asemănarea” s-o dobândească prin ascultare și comuniune. Trupul omului a fost făcut din țărâna pământului; apoi Dumnezeu a suflat în fața lui suflare de viață. Era scânteia divină din care s-au născut rațiunea, voința și libertatea-câteva din însușirile Creatorului. Dumnezeu Cel unic în ființă și întreit în persoane, privindu-l pe Adam, a zis: “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”(Fac.2,18). Și astfel Creatorul a diferențiat firile, modelând femeia luată din coasta lui Adam, apoi i-a binecuvântat și le-a zis: “Creșteți si vă înmulțiți și umpleți pământul” (Fac.1, 28). Știind că modelul treimic de viață este unitate și comuniune iubitoare de persoane distincte și libere, Adam, când a văzut singura ființă asemenea cu el, a îndrăgit-o și a rostit prima profeție: “De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup”

(Fac.2, 24). În frumusețea și puritatea lor feciorelnică, Adam și Eva se bucurau de liniștea și pacea Paradisului, de apropierea, comuniunea și iubirea Creatorului. Asemeni unor copii nevinovați, amândoi erau goi și nu se rușinau.

Dumnezeu i-a dat lui Adam o singură poruncă: “Iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” (Fac. 2,17). Prin ascultare, omul ar fi obținut transparența și “asemănarea” cu Creatorul; dar în urma prăbușirii în prăpastia păcatului, a început să se-ntunece chiar și „chipul” după care a fost creat.

Decalogul sau cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai, reprezintă chintesența legii morale pozitive a primului testament, însă, în același timp, el formează cu legea morală naturală un întreg inseparabil. De aceea, el a avut o dimensiune universală și a constituit cel mai important cod moral al lumii antice. A avut și o dimensiune profetică, pregătind conștiința poporului ales pentru Întruparea Mântuitorului. Unii moraliști neteologi, cum ar fi Kant și unii din discipolii săi, au considerat că Decalogul a fost o lege morală imperfectă deoarece s-a ocupat numai de actele externe ale omului. Obiecția este totuși neîntemeiată

deoarece porunca a zecea, spre exemplu, nu interzice doar săvârșirea unor fapte externe, ci și gândurile și pornirile interne pătimașe, care pot da naștere la fapte imorale.

Pentru a înțelege și interpreta corect Decalogul, trebuie să-l privim în lumina Noului Testament pentru că, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, el a fost "pedagog spre Hristos"(Gal 3,24). Deci putem spune că cele două coordonate esențiale ale Decalogului sunt respectul și recunoștința datorate lui Dumnezeu și, în Dumnezeu, tuturor semenilor.

Porunca a VII-a a Decalogului spune: "să nu fii desfrânat". În general, atunci când se vorbește de aceasta poruncă ea este legată în primul rând de desfrânarea trupului și de adulter. Sfântul Apostol Pavel, în Episola I către Corinteni, precizează faptul că orice alt păcat, pe care îl face omul, este un păcat afară de trup, dar cine face desfrânare păcătuiește în însuși trupul său (I Cor.6,18). Urmările acestui păcat sunt deosebit de grave și de aceea este considerat în morala creștină un păcat de moarte.

Întocmai ca și sufletul, în baza credinței că trupul omului a fost creat de Dumnezeu, el era considerat ca ceva de mare preț, ceva care nu trebuia etalat pentru a-l atrage pe aproapele spre păcat.

Desfrâul apare ca un păcat foarte grav deoarece duce la dezbinarea familiei și creează totodată mari drame psihice, dar mai presus de toate încalcă legea morală a lui Dumnezeu. În societatea israelită, nici nu se putea vorbi de păcatul desfrânării. Astfel, dacă o tânără în preajma căsătoriei era suspectă de a nu fi curată și se dovedea acest lucru, era ucisă cu pietre la ușa tatălui său (Deut.22,13-21), pentru a se stârpi răul într-o comunitate aleasă de Dumnezeu să fie sfântă. În cazul în care o tânără era violată în cetate, era ucisă cu pietre împreună cu violatorul pentru că au făcut desfrânare. În cetate ar fi putut să strige după ajutor, dar n-a făcut-o, s-a complăcut în păcat(Deut.22,23-27). Dacă însă a fost violată în afara cetății, era ucis doar violatorul și ea achitată pentru că nu s-a putut apăra.

Dată fiind gravitatea păcatului desfrânării, considerată aproape ca și asasinatul (Iov 24, 14-15), acesta se întâlnea rar în societatea israelită, iar legea prevedea condamnarea la moarte a celor vinovați (Lev.20,10; Deut. 22,22-24). Acest păcat era considerat ca o greșeală foarte mare înaintea lui Dumnezeu și-l făcea pe om necurat (Lev.18,20), Dumnezeu îl pedepsește degrabă, iar bărbatului i se recomanda neîncetat fidelitate conjugală.

Dacă în cartea Iov desfrânatul este asimilat tâlharului când zice: „Ochii celui desfrânat pândesc amurgul zilei și își pune o mahramă pe față”(Iov 24,15), autorul cărții Pilde se apropie mai mult de învățătura Domnului Hristos, propunând mai ales tinerilor să lupte pentru înlăturarea ispitei chiar din faza incipientă: “Nu dori frumusețea femeii în inima ta și nu te lăsa vânat de genele ei… Că femeia desfrânată umblă după o bucată de pâine… cel ce se desfrânează cu o femeie este lipsit de minte și se pierde pe el însuși” (Pilde 6,25-26,32). Tot în Pilde se avertizează să nu se confunde desfrâul cu iubirea sinceră (Pilde 7,8), care nu trebuie să se manifeste decât în cadrul căsătoriilor legitime, iar cea din neorânduială nu poate aduce decât regrete cauzate de mustrările de conștiință pentru încălcarea poruncii divine, necaz și în final moarte: “Nu te uita la femeia lingușitoare, căci buzele celei străine picură miere și cerul gurii sale e mai alunecător decât untdelemnul.
Dar la sfârșit ea este mai amară decât pelinul, mai tăioasă decât o sabie cu două ascuțișuri, picioarele ei coboară către moarte; pașii ei duc de-a dreptul in împărăția morții.”(Pilde 5,3-5)

Pe desfrânați, proorocul Ieremia îi compara cu niște “cai îngrășați care nechează după femeia aproapelui său… și este cu neputință să nu-i pedepsesc”, zice Domnul.

Deși legea mozaică urmărea educarea tinerilor care să fie mereu la înălțimea unei societăți consacrate slujirii exclusive a unui Dumnezeu Sfânt, ea era din unele puncte de vedere părtinitoare. Astfel, se poate ușor observa că aceasta nu prevedea aceeași pedeapsă pentru un bărbat ca și pentru o femeie în caz de desfrâu. De aceea Profetul Osea a criticat atitudinea celor care pretindeau pedepsirea neîntârziată a femeilor adultere, în timp ce erau tolerați bărbații cu care păcătuiau: “Nu voi pedepsi pe fetele voastre fiindcă au fost ticăloase și nici pe nurorile voastre că s-au desfrânat, că ele înseși merg laolaltă cu desfrânatele și aduc jertfă la un loc cu ticăloasele, astfel că poporul Meu merge la pieirea lui” (Osea 4,14).

Într-o societate în care se punea mare accent pe curăția morală a întregii comunități și a fiecărui individ în parte, era firesc să fie condamnat desfrâul, ca de altfel și prostituția. Copiii unei desfrânate erau total desconsiderați de societatea vremii, așa cum vedem la Judecători:” Ieftae Galaaditul era un luptător viteaz. Acesta era fiul unei desfrânate care născuse lui Galaad pe Ieftae. Dar și soția lui Galaad i-a născut acestuia fii. Iar dacă s-au făcut mari, fiii soției au izgonit pe Ieftae, zicându-i: "Tu nu ești moștenitor în casa tatălui nostru, pentru că ești feciorul altei femei"(Judecători 11,1-2).

Deși legea mozaică nu interzicea a frecventa prostituatele, totuși un astfel de comportament era înfierat: „Căci femeia desfrânată este o groapă adâncă și cea străină un puț strâmt. Pentru aceasta ea stă ca un hoț la pândă și sporește printre oameni numărul celor înșelați de ea”(Pilde 23, 27-28).

Unirea intimă dintre un bărbat și o femeie este acceptată așadar de poruncile divine numai în cadrul căsătoriilor legitime, fiindcă Dumnezeu nu este un Dumnezeu al dezordinii și neorânduielii, iar desfrâul este o încălcare atât de gravă a ordinii divine și a legii iubirii și, în același timp, o pângărire a trupului, încât atunci când omul desfrânat persistă în acest păcat și nu se pocăiește, Biblia ne arată că de multe ori intervine Dumnezeu Însuși cu dreptatea Sa (a se vedea Fac.20,9).

În vechile cetăți Sodoma și Gomora, urmările păcatului originar au năpădit asemeni unor buruieni cu neputință de stârpit. Patimi și plăceri trupești, gânduri și dorințe năprasnice de împreunare sexuală, ajunse la paroxism, au fost pervertite în nelegiuiri împotriva firii.

Din iubire și grijă față de semenii lui cei stăpâniți de patima desfrâului, Avraam a încercat să înlăture mânia divină ce plutea deasupra Sodomei; dar abia atunci s-a văzut că în tot cuprinsul ei nu mai erau nici măcar zece oameni neprihăniți. Cât de adânc a pătruns această perversiune în viața sodomenilor se poate observa din faptul că voiau să se împreuneze chiar și cu cei doi îngeri care au intrat în casa lui Lot – singurul drept din cetate. Cetățile Sodoma și Gomora, împreună cu toți cei care și-au spurcat trupurile și viața cu păcatul acesta monstruos, au pierit fulgerați cu foc și pucioasă căzute din cer. Păcatul săvârșit în vremea aceea îndepărtată (sodomia sau homosexualitatea) s-a atins ca o epIdemie necruțătoare și a ajuns până în zilele noastre, întunecând mințile și tulburând viața multor oameni din diferite părți ale pământului.

Onan a fost unul din fiii lui Iuda, acesta fiind urmaș al lui Iacob. Murind fratele mai mare al lui Onan, acesta a trebuit s-o ia de soție pe Tamara, femeia fratelui său. Întrucât Onan nu voia să ridice urmași fratelui său și vărsa sămânța afară, a fost pedepsit de Dumnezeu pentru această formă de desfrânare.

După atâtea fapte nelegiuite, vicii și patimi care au tulburat adânc existența umană – pe care le găsim consemnate în paginile Vechiului Testament – iată că apare și un adevărat model de virtute.

Tânărul Iosif, fiul patriarhului Iacob, după ce a fost vândut de frații săi, a ajuns în Egipt, în casa lui Putifar. Femeia acestuia, privindu-l cu atenție și văzând că noul sclav era deosebit de frumos, tânăr și puternic, a încercat să-l ademenească, spunându-i: “Culcă-te cu mine!” Știind că ispita desfrânării este o mare primejdie, Iosif a răspuns cu blândețe: “Cum să fac acest mare rău și să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?” (Fac.39, 9). Stăpâna cea pătimașă n-a renunțat și a continuat cu mai multa insistență să-și împlinească dorința și pofta ei arzătoare; dar toate încercările s-au dovedit zadarnice. Profund rănită în mândria ei de femeie, soția lui Putifar, dorind răzbunare, într-o zi, i-a smuls haina lui Iosif și cu strigăte mincinoase l-a acuzat că el a dorit s-o batjocorească.

Iosif, nici măcar n-a încercat să se apere în fața stăpânului; ci, încrezându-se deplin în Dumnezeul părinților săi și mulțumind pentru puterea de a-și păstra trupul neîntinat, a primit cu smerenie să-și ducă viața între zidurile reci și întunecoase ale închisorii, alături de răufăcători.

Puritatea, credința, tăria și virtutea lui Iosif au rămas peste veacuri, drept model și dovadă limpede că, prin ajutorul lui Dumnezeu, împletit cu hotărârea și voința omului, chiar patima atât de înverșunată a desfrânării poate fi biruită.

Urmările acestui păcat nu pot fi decât pe măsură, adică un păcat mare naște altul la fel de mare.

Este binecunoscut cazul prezentat de Cartea Judecători. Aceasta ne relatează că, pentru a stopa proliferarea desfrânării printre fiii lui Israel, a intervenit întreaga comunitate, pedepsind aspru pe cei vinovați. Astfel, când femeia unui levit a fost violată până la moarte în cetatea Ghibeea și pentru că fii lui Veniamin au acceptat păcatul, Dumnezeu a îngăduit izbucnirea unui război civil în care a fost decimată aproape întreaga seminție a lui Veniamin. Exemplul este destul de înfricoșător pentru cel cu credință și frică de Dumnezeu. Nefericitul eveniment a fost consemnat de autorul sacru tocmai pentru ca cititorul textului biblic să ia aminte și să învețe din trista experiență a altora că atunci când se tolerează un păcat grav, judecata lui Dumnezeu lovește în chip năprasnic și implacabil atât pe făptuitor cât și pe cel care îl tolerează pe cel corupt la nesfârșit.

Samson – nazireu și judecător în Israel – a fost dăruit de Dumnezeu cu o putere fizică uimitoare. De frica lui tremurau toți dușmanii; pentru că izbutea să învingă el singur, zeci, sute și mii de luptători, precum și fiare sălbatice.

Filistenii n-ar fi reușit nicidecum să-l răpună, dacă Samson avea măcar o fărâmă din tăria lui Iosif; dacă puterea voinței și stăpânirii de sine s-ar fi îndreptat și contra propriilor sale pasiuni trupești.

Dalila cea frumoasa și ispititoare, după ce i-a dăruit viteazului cu multă iscusință, mărul desfrânării, reușind să-i afle taina, l-a aruncat, fără nici o mișcare, în mâinile celor ce stăteau la pândă. Dornici de răzbunare, dușmanii lui Samson au năvălit fulgerător, l-au legat, i-au scos ochii fără milă și l-au pus în lanțuri (Jud, cap. 16).

Dacă poruncile Decalogului, ca de altfel și cele ale Evangheliei, sunt adresate în primul rând bărbaților, nu înseamnă că nu sunt la fel de categorice și pentru femei.

Patima desfrânării a fost și va rămâne pentru toate timpurile principala cauză a degradării ființei umane; motiv de boală, neînțelegeri, crimă. De aceea, prin glasul marilor profeți, Dumnezeu a mustrat adeseori pe Israel pentru mulțimea fărădelegilor sale, asemănându-l cu o desfrânată. Așa de pildă, în cartea profetului Iezechiel, Samaria și Ierusalimul erau comparate cu două surori necredincioase și desfrânate care s-au aprins după amanții lor “Cei cu trup ca de măgar și cu înfierbântarea ca de armăsar” (Iez.23, 20).

Concluzionăm spunând că porunca de a nu săvârși desfrâul este divină, iar încălcarea ei atrage după sine inevitabil pedeapsa. De aceea, tot omul care se declară credincios trebuie să o respecte necondiționat.

II.2.Căsătoria ridicată la rang de Taină

Dacă în antichitatea greacă sau romană căsătoria rămâne o realitate pur terestră, iar în Vechiul Testament această realitate dobândește perspectiva mântuirii deoarece prin Avraam, Dumnezeu încheie primul legamânt cu omenirea pentru împlinirea făgăduinței izbăvirii, în Noul Testament Căsătoria devine Taină – Taina Nunții, pentru a se desăvârși în împărăția lui Dumnezeu, la „Cina nunții Mielului”: „Fericiți cei chemați la cina nunții Mielului”(Apocalipsa 19, 9)

Taina Nunții cuprinde și revelează totodată Taina Iubirii lui Dumnezeu, împărtășită omului prin Creație, Răscumpărare și Viață veșnică în împărăția Cerurilor. De aceea, Căsătoria nu mai are un sens și un scop în sine și nici măcar în procreare, ci sensul și scopul final al Căsătoriei constă în desăvârșirea omului, bărbat și femeie, uniți în Taina Nunții și în unirea lor cu Dumnezeu – îndumnezeire, sensul istoriei pentru creștini fiind „suișul în libertate și adevăr după chipul lui Hristos".

Prezența Fiului lui Dumnezeu și minunea săvârșită de El la nunta din Cana nu au o semnificație și un sens valabile doar pentru nuntă, mai cu seamă pentru nunta în sine, pe care o transcende, ci au semnificație și sens pentru întreaga Biserică, punând început minunilor Sale și, mai ales, punând început minunii transfigurării lumii: apa este transformată în vin, ucenicii cred în El văzând minunea, nunta se transformă în Biserică. Iată cum comentează Sfântul Chirii al Alexandriei acest eveniment: „Multe lucruri prea frumoase a săvârșit deodată prin acest unic și prim semn. Căci s-a sfințit nunta cinstită și s-a desființat blestemul femeilor. Fiindcă nu vor mai naște prunci în dureri și Hristos a binecuvântat însuși începutul nașterii noastre. Iar slava Mântuitorului nostru a strălucit ca o rază a soarelui. Și ceea ce e mai mare în acestea e că ucenicii primesc asigurarea credinței din minunarea lor".

După ce Natanael, despre care tradiția spune că ar fi fost mirele nunții din Cana, îl descoperă pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu („Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești regele lui Israel" (In.l, 49), Mântuitorul le spune ucenicilor: „Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului" (In. 1, 51), iar „în a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii și era și mama lui lisus acolo. Și a fost chemat și Iisus și ucenicii Lui la nuntă" (In. 2, 1-2).

La începutul semnelor, deși pare a veni întâmplător, Mântuitorul vine la nuntă pentru a o sfinți, refăcând unitatea lui Adam (Ad hamah = „țărână") – „Și Dumnezeu 1-a zidit pe om din țărână luată din pământ" (Fac. 2, 6), stricată prin păcat, pentru a redeveni „un singur trup" și pentru a pregăti omenirea în vederea nașterii din nou, din apă și din Duh (In. 3, 5). „Iisus, venind la nuntă cu scopul sfințirii ei – comentează părintele Stăniloae – arată că El este Dumnezeu Cel ce dă puterea venirii la existență a celor ce se nasc. Dar El voia să arate prin aceasta că vrea să-i pregătească după întruparea Sa pe cei ce se nasc și pentru primirea Lui sau a harului mântuitor propriu-zis".

Prin venirea Sa la nuntă și prin sfințirea acesteia, Fiul lui Dumnezeu, Care reînnoia în El toată firea omenească și o chema la o treaptă superioară a existenței sale, de desăvârșire, transformă căsătoria, familia, într-o biserică în care fiii se vor naște de acum nu numai trupește, ci și sufletește, ca fii ai împărăției Sale.

Minunea transformării apei în vin depășește scopul utilitar la care s-ar putea gândi cineva la prima vedere, nevoia de vin pentru continuarea mesei, cum nici prezența Mântuitorului la nuntă nu este obișnuită, omenească – „S-a pogorât, deci, din cer Cuvântul lui Dumnezeu, cum zice El însuși, ca, făcându-Și proprie firea omului, asemenea unui mire, să o convingă să rodească semințele duhovnicești ale înțelepciunii. Și de aceea, cu drept cuvânt, firea umanității se numește mireasă, iar Mântuitorul, Mire".

„S-a făcut nuntă în Cana Galileii" (In. 2, 1). De ce în Cana Galileii, și nu în Ierusalim? Ospățul sărbătorii nu are loc la Ierusalim, ci în afara Iudeii, în țara neamurilor, în „Galileea neamurilor", cum zice proorocul (Is.8, 23; Mt. 4, 15), căci e vădit că sinagoga iudeilor L-a respins pe Mirele din cer, dar L-a primit, cu multă iubire, Biserica dintre neamuri. Și Mântuitorul nu vine la nuntă cu grabă. Căci a fost chemat de glasurile multor sfinți. „Nu mai au vin" (In. 2, 3)- Comesenii însă erau lipsiți de vin, căci Legea nu le-a făcut nici o pregătire, iar Moise nu le-a dat putința să se bucure desăvârșit. Vinul, adevărata băutură, este Sângele lui Hristos – „pâinea cea vie, Care S-a pogorât din Cer" (In. 6, 5); mai târziu va spune ucenicilor Săi: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu, adevărată băutură" (In. 6, 54-55). „Ce este Mie și ție, femeie?" (In. 2, 4). Felul în care se adresează Mântuitorul Preasfintei Sale Maici pare a fi un gest de impolitețe și de răceală din partea Sa; acest verset este adesea invocat de cei care vor să o denigreze pe Maica Domnului. Însă apelativul folosit de Mântuitorul, femeie, trebuie înțeles în strânsă legătură cu numele dat de Adam Evei: „… iată acum os din oasele mele și trup din trupul meu, aceasta se va numi femeie, pentru că din bărbatul său s-a luat" (Fac. 2, 23)- Dacă Mântuitorul, Adam cel Nou, îl rezidește pe om, îl rezidește bărbat și femeie, ca întru început, Maica Domnului, Eva cea nouă, are menirea de a reface vocația femeii pe care Eva o pierduse.

„Și erau acolo șase vase… din care luau câte două sau trei vedre. Zis-a lor Iisus: Umpleți vasele cu apă. Și le-au umplut până sus" (In. 2, 6-7). „Cele șase vase de apă sunt puterea naturală de înfăptuire a poruncilor dumnezeiești – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Oamenii, golind din ea conștiința în strădania lor deșartă după lucrurile materiale, își făcuseră această putere goală și fără de apă și de aceea nu știau cum să curețe murdăria păcatului, căci cel lipsit de cunoștință nu cunoaște modul de curățire a păcatelor prin virtute… Iar prin numărul șase se înțelege puterea de înfăptuire a firii, nu numai pentru că Dumnezeu a făcut cerul și pământul în șase zile, ci și fiindcă este numărul cel mai desăvârșit înlăuntrul lui zece și se compune din părțile sale".

„Acum scoateți și aduceți nunului(…). Nunul a gustat apa care se făcuse vin…" (In. 2, 8-9). Restabilirea firii umane are loc în Hristos; însă El nu doar o restabilește, ci o desăvârșește, pentru că nu doar umple vasele cu apă, ci o transformă în „vinul cel bun", căci „Ziditorul firii a umplut de cunoștința cea după fire numita putere de înfăptuire a datoriilor și pe urmă a prefăcut în vin, adică în rațiunea cunoștinței mai presus de fire, rațiunea și legea firii". Mântuitorul poruncește să aducă mai întâi nunului, pe care „Scriptura l-a numit starostele mesei", pentru a ne învăța că „vinul cel bun", „adică rațiunea cea mai înaltă despre Dumnezeu, trebuie să-1 bea firea omenească la început, ca pe cel dintâi, și cu el să se îmbete, și numai pe urmă să cunoască alte vinuri, adică rațiunile lucrurilor, ca pe niște vinuri inferioare față de cel dintâi". Apa a prefăcut-o Domnul în harul îndumnezeirii și l-a dat întâi nunului, în persoana căruia Părintele Stăniloae îl vede pe preot sau pe arhiereu: „Arhiereul sau preotul patronează ca un nun sărbătoarea unirii sufletelor cu Hristos și gustă cel dintâi vinul cuvântului lui Hristos, împărțindu-1 apoi tuturor spre veselia lor. Cuvântul obișnuit, omenesc, ca o apă, a fost prefăcut de El în vinul înveselitor al Cuvântului Dumnezeiesc. Sau vinul de rând, al oamenilor, e prefăcut de El, în Dumnezeiasca Liturghie, în vinul dătător de viață nemuritoare al Sângelui Său".

„Nunta cinstită este și patul neîntinat, că Hristos amândouă le-a binecuvântat dinainte, ospătându-Se trupește, și la nunta din Cana Galileii apa în vin prefăcând ; arătând întâia minune, ca tu să te schimbi, o suflete."

Așadar, începutul omenirii se face prin binecuvântarea familiei edenice – Adam și Eva, începutul răscumpărării se face la nunta din Cana, iar desăvârșirea ei are loc în împărăția Cerurilor, la Cina nunții Mielului. Nunta nu poate fi limitată la o afacere de familie sau un contract social, ca în antichitatea romană sau elină, nici la conservarea și procrearea neamului, pentru a-și asigura oarecum nemurirea prin urmași, ca la evrei. Ci căsătoria devine Nuntă, Taină, fapt pe care Sfântul Apostol Pavel îl subliniază în mod expres: „Taina aceasta mare este" (Efes. 5, 32). Taina pe care el o numește „mare" și pe care o consideră importantă, nu este căsătoria în sine, ci unirea – simbolizată prin căsătorie – dintre Hristos și Biserică, unire care, la rândul ei, ridică însăși căsătoria la starea de Taină, pentru că face din ea o biserică – Mireasa lui Hristos și Trupul lui Hristos. Cei doi, mirele și mireasa, nu pot fi „un singur trup" decât în Trupul lui Hristos.

Numind-o Taină, Sfântul Apostol Pavel ne arată că Nunta are un loc în împărăția lui Dumnezeu și deci nu poate fi limitată la un plan terestru.

Toate catehismele și manualele de teologie ortodoxă definesc căsătoria ca o Taină și o numesc nuntă sau cununie: „Taina Nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică".

Noțiunea de căsătorie, în calitatea ei de Taină, presupune că omul nu este numai o ființă cu funcțiuni fiziologice, psihologice și sociologice, ci, în aceeași măsură sau mai înainte de toate, fiu (cetățean) al împărăției lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că viața lui, în întregime, pune în discuție valorile veșnice și chiar pe Dumnezeu însuși.

În Sfânta Taină a Nunții, legătura dintre mire și mireasă este transfigurată, depășind starea naturală, și intră într-o stare harică, menită să-i poarte pe treptele desăvârșirii până la unirea lor cu Hristos. „Hristos întărește din nou legătura căsătoriei dintre bărbat și femeie și o înalță din ordinea naturii în ordinea harului, învăluind-o, prin participarea Sa la nunta din Cana, în ambianța harică ce iradia din Persoana Sa. Săvârșind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa mai presus de fire și dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste, turnat de El prin harul Său, El vrea să arate că începe înălțarea vieții omenești în ordinea harului de la întărirea și înălțarea căsătoriei". Niciodată nu s-a subliniat îndeajuns faptul că Domnul a petrecut nouă zecimi din viața Sa pământească în familie. Iar prezența Sa la nunta din Cana Galileii, unde a săvârșit prima minune, are o profundă semnificație teologică, evidențiată clar în slujba ortodoxă a Tainei Cununiei: „Care, pentru negrăitul Tău dar și pentru multa bunătate, ai venit în Cana Galileii și nunta care era acolo ai binecuvântat-o, ca să arăți că din voia Ta se face însoțirea cea după lege și nașterea de prunci dintr-însa" (din prima rugăciune de după ectenia mare din Slujba Cununiei). Fericitul Augustin spune că „Hristos a întărit în Cana Galileii ceea ce a instituit în Rai".

În capitolul al V-lea al Epistolei către Efeseni descoperim noul sens al căsătoriei creștine, care nu poate fi redus nici la utilitarismul iudaic, nici la legalismul roman; descoperim posibilitatea și responsabilitatea date fiecăruia, mire și mireasă, de a transfigura „acordul lor" în realitatea împărăției. În acest sens, fiecare mire trebuie să fie conștient că vine în fața Sfântului Altar pentru a o primi, în Biserică, din „mâna" lui Hristos – Mirele prin excelență nenuntit – pe mireasa pe care trebuie să o păstreze ca pe o „biserică slăvită" – Mireasa nenuntită a lui Hristos – „neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă și fără de prihană" (Efes. 5, 27).

Aceeași conștiință trebuie să o aibă și mireasa. Primirea „cununilor în împărăția Cerurilor" nu înseamnă altceva decât că ei sunt încredințați unul celuilalt pentru a se uni, prin Taină, cu Hristos, Care a luat chip în ei în Taina Sfântului Botez și pe care-L poartă în trupurile și-n sufletele lor prin Sfânta împărtășanie. Clement Alexandrinul se întreabă de unde-și primește căsătoria sfințenia. „Căsătoria este sfântă dacă este împlinită așa cum spune Cuvântul, dacă soțul și soția se supun lui Dumnezeu și dacă își chivernisesc viața conjugală «cu inima curată întru adeverirea credinței, curățindu-și inimile de orice cuget rău, spălând trupul cu apă curată și ținând mărturisirea nădejdii, pentru că este credincios Cel ce a făgăduit» (Evr. 10, 22-23). O căsătorie fericită nu trebuie judecată nici după bogăție, nici după frumusețe, ci după virtute".

Dacă Sfântul Apostol Pavel numește căsătoria Taină, vrea să spună că în căsătorie omul nu-și satisface numai nevoile existenței sale pământești în lumea aceasta, ci că el realizează în mod egal, într-o măsură importantă, scopul pentru care a fost creat; altfel spus: el intră în împărăția vieții veșnice.

A fi „născut din apă și din Duh" înseamnă a intra în împărăția vieții veșnice; căci, prin învierea lui Hristos, această împărăție este deja accesibilă, omul o poate experia și se poate împărtăși din ea. Numind Căsătoria „taină", Sfântul Apostol Pavel afirmă că aceasta își are locul în împărăția veșnică. Bărbatul devine o singură ființă, un singur trup cu femeia sa, în același fel în care Fiul lui Dumnezeu a încetat de a mai fi numai El-însuși, adică Dumnezeu, pentru a deveni și om, pentru ca adunarea poporului Său (Biserica) să poată deveni Trupul Său. Iată de ce Evanghelia compară atât de des împărăția lui Dumnezeu cu cina nunții, în care se realizează nunta dintre Dumnezeu și Israel, poporul ales, din viziunea profeților Vechiului Testament.

Din același motiv, o adevărată căsătorie creștină nu poate fi decât unică, nu în virtutea vreunei legi abstracte sau a vreunui principiu moral, ci tocmai pentru că este o Taină a împărăției lui Dumnezeu, care-1 introduce pe om în bucuria și în dragostea veșnică a lui Dumnezeu (Mt. 25, 21 și 23; 24, 45-47). Și pentru că Hristos împarte viața Sa cu Biserica, iar căsătoria devine Taină, antitip al căsătoriei pur terestre. Acesta este și răspunsul dat de Mântuitorul Hristos saducheilor: „Iar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela și învierea cea din morți, nici nu se însoară, nici nu se mărită" (Lc. 20, 35).

Și Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă: „Dar de ce această Taină este mare? Pentru că Fericitul Moise sau, mai bine zis, însuși Dumnezeu a făcut aluzie la ea, ca de ceva mare și miraculos: «Acum, zice, eu vorbesc de Hristos, căci și El, lăsând pe Tatăl, S-a pogorât pe pământ și a venit la mireasa Sa, și a devenit cu ea un duh», după cum zice: «Cel ce se lipește de Domnul, un duh este cu Dânsul» (I Cor. 6, 17). Bine a zis că Taina aceasta este mare, ca și cum pare a zice: «Am vorbit în alegorii, însă, cu toate acestea, taina căsătoriei mare este și nu alegoria poate răsturna iubirea»".

Pentru a deveni Taină căsătoria nu este suficient să existe dragostea dintre mire și mireasă și acordul lor comun, ci este necesar ca toate acestea să fie sfințite și transfigurate în Hristos; cu alte cuvinte, numai în Hristos realitatea terestră a căsătoriei se transformă într-o realitate cerească.

CAP. III. Patima desfrânării descrisă de Sfinții Părinți

“Tot păcatul pe care-l va face omul,

este în afara trupului,

dar cel ce curvește păcătuiește în trupul său”

(I Cor.6,14)

Întorcându-și de la Dumnezeu facultățile sufletului și trupului și îndreptându-le spre realitatea sensibilă pentru a-și afla în ea plăcerea, omul face să se nască în el patimile, numite și vicii.

Sfinții Părinți spun că patimile nu fac parte din firea oamenilor. “Ele nu țin de chipul lui Dumnezeu”, spune Sfântul Vasile cel Mare. “Patimile nu au fost create la început cu firea oamenilor. Căci altfel ar intra în definiția firii”, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

O mulțime de patimi / boli pot afecta sufletul omului căzut, și anume tot atâtea câte mișcări patologice pot avea diferitele lui facultăți.

Printre aceste multiple boli spirituale, există unele care sunt fundamentale, mai generale și generice, adică, intr-un anumit fel ele conțin și le zămislesc pe celelalte.

Toate aceste patimi leagă sufletul cu lanțuri grele și-l robesc, fiind adevărate boli spirituale, uneori mult mai greu de depistat și de vindecat decât bolile trupului și cu efecte mult mai adânci și mai puternice asupra vieții umane.

Ele reprezintă ”cancerul vieții morale”, cauză primă a slăbirii sufletului și a îmbolnăvirii trupului. În acest “catalog” al patimilor, curvia sau desfrânarea se situează pe al doilea loc și este în legătură cu lăcomia pântecelui, care adeseori este o cauză a desfrânării.

Patima desfrânării constă în întrebuințarea patologică pe care omul o dă sexualității sale.

Trebuie precizat că folosirea sexualității nu ține deloc de originea firii umane și că aceasta a apărut numai ca urmare a păcatului protopărinților.

Lupta împotriva desfrânării este un război lung și mai crâncen decât toate celelalte, terminat cu biruință de foarte puțini. Acest război începe să asalteze neamul oamenilor chiar din primul moment al tinereții și nu se stinge, decât numai după ce vor fi înfrânte celelalte vicii.

Asaltul este dat pe două fronturi, căci se ridică la luptă îngemănat cu un alt viciu. De aceea trebuie să i se țină piept la fel pe două fronturi, fiindcă așa cum își trage forțele din boala trupului și a sufletului, tot așa nu se poate obține biruință decât de cei ce luptă pe amândouă fronturile.

Pentru a dobândi și a rămâne stăpân pe o desăvârșită neprihănire a trupului, nu-i de ajuns numai postul în sine, de nu-i va fi luat-o înainte căința inimii, o stăruitoare rugă împotriva duhului celui mai necurat și o continuă cugetare asupra scripturilor. Mai înainte de toate, trebuie însă să punem temelia adevăratei smerenii, fără de care nu se va putea dobândi niciodată triumful împotriva vreunui viciu.

III.1.Denumirile sau etimologia patimii

Pentru a înțelege mai exact specificul acestor patimi și modul în care robesc sufletul și trupul celor pe care îi stăpânesc, denumirile ei, așa cum sunt întâlnite la scriitorii asceți, ne pot fi folos.

Unii derivă cuvântul curvie din gr. –porneia- de la pernini, care are semnificația de a vinde ceva spre întrebuințare excesivă, exploatare.

Curvia sau desfrânarea era înțeleasă ca vindere a trupului de către stăpânul acesteia, fie că era vorba de stăpânul femeii, în epoca în care aceasta era roabă, fie de către femeia însăși, în scopul dobândirii unui profit de natură materială.

În epoca veche, femeia era considerată un obiect, bărbatul sau stăpânul său având drepturi depline asupra ei. O putea vinde sau chiar omorî.

Pentru spiritualitatea ortodoxă, femeia este împreună-lucrătoare sau colaboratoare în opera aceasta atât de dificila a mântuirii, viața lumii, a Bisericii și a omului susținându-se pe lucrarea ei atât de importantă.

Biserica Ortodoxă consideră moral femeia egală cu bărbatul pe baza dragostei lui Dumnezeu, arătată deopotrivă celor doi, și în virtutea jertfei Mântuitorului Iisus Hristos, Care și-a vărsat scump sângele Său pentru toți păcătoșii din lume, indiferent de neam, sex, limbă, etc.

În scrierile lui Evagrie Monahul, denumirea porneia indica prostituția sacră ce se practica în păgânism, precum și ideea de pierdere a frâului în ceea ce privește instinctul sexual.

Sfântul Ioan Casian folosește termenul latin luxuria, având semnificația de exces sau exercitare necontrolată a funcțiilor sexuale, de risipire a ei.

Curvia desemnează astfel lipsa de înfrânare în privința sexului, pierderea frâului sexual.

Cuvântul desfrânare ilustrează multe feluri de plăceri, pofte și patimi; dar sensul cel mai obișnuit este acela de pierdere al frâului sau neputința de a stăpâni pornirile anarhice ale trupului. În cărțile Noului Testament, diversele ramuri ale desfrânării sunt numite ”păcate care ies din inima omului” (Mt.15,19), “fapte ale trupului”(Gal.5,19) sau “păcate împotriva firii”(I Cor.6,9).

Cuvântul și noțiunea de abuz, referitor la sexualitate, vine din compusul latinesc ab și usus, care are semnficația de deviere de la uzul normal, de la folosința firească, caracterizând anormalitatea din acest punct de vedere, legată în mod special de lipsa de hotar în privința dorinței sexuale și a comportamentului erotic.

III.2. Cauzele patimii desfrânării

Dintre cauzele generale ale desfrânării, Părinții filocalici insistă asupra a două fundamentale, lăcomia pântecelui și trândăvia sau lenea.

Mâncarea și băutura peste măsură întunecă și îngreunează sufletul, care este aruncat în lene și desfrânare.

„Iar mișcarea mădularelor de jos ale trupului, care se face fără gândurile mai ascuțite ale plăcerii necuvenite ce se mișcă cu fierbințeală și atrage sufletul fără voie la ticăloșie, se naște fără îndoială din săturarea pântecelui.”

„Vai nouă că, având trupul ușor lunecos spre păcat, îl ațâțăm prin săturare și moleșeală spre pofte necurate și gânduri murdare și prin ochi primim în inimile noastre săgețile celui viclean, iar prin atingerea trupurilor ne facem cai înfierbântați de iepe și nu ne gândim nici la demnitatea noastră cuvântătoare, nici la frica de chinurile veșnice”.

„…curvia este începătura, împărăteasa, stăpâna și plăcerea care cuprinde toate plăcerile, având ca soață trândăvia, care poartă ca o căruță greu de biruit pe căpeteniile lui Satana. Prin ele au intrat prilejurile patimilor în viața amărâților de noi ”.

După o masă bogată în mâncăruri și băutură nu se naște dorința de rugăciune, ci de trândăvie și de „poftă”, o poftă bolnavă de desfrânare.

Cu cât sunt mai fine și mai rafinate bucatele, cu atât și poftele și imaginația sunt mai rafinate.

„Vai nouă, că prin neînfrânarea de la nimicuri și dezmierdări întărim în noi puterea zămislitoare a seminței și prin aceasta ne ațâță în chip nelegiuit spre împreunarea trupurilor”.

Cu vin s-a îmbătat Noe, cu vin a fost îmbătat Lot de fiicele sale, de vin era înfierbântat Irod când „i-a plăcut” dansul și trupul Salomeii, în ghearele băuturii și desfrâului a pierit Alexandru Macedon la numai 33 ani.

Sfântul Apostol Pavel, atunci când a scris credincioșilor din Efes, orașul unde s-a construit templul zeiței Artemis (Diana), renumit pentru orgiile sale le-a dezvăluit taina iubirii curate și sfinte dintre bărbat si femeie, apoi le-a poruncit : “Să nu va îmbătați de vin, în care este pierzanie”(Efes.5,18).

Prin duhul alcoolului diavolul a repurtat cele mai multe victorii împotriva omului. Asemeni rodului din grădina Edenului, alcoolul ne fascinează și ne atrage spre veselie și fericire; dar la sfârșit, bucuria se transformă în nenorocire, violență și crimă.

Influența alcoolului se resimte direct asupra scoarței cerebrale, provocând excitarea și aprinderea simțurilor spre pofta desfrâului; iar împreună distrug milioane de celule nervoase care niciodată nu se mai refac.

Fiind provocată de lăcomia pântecelui și de lene, desfrânarea naște patimi consecutive, căci patimile trupești sunt legate ca într-un lanț, astfel că o verigă conduce spre cea următoare, adică preaplinul uneia uneia o naște pe cea următoare. Pe lângă acestea, mai putem adăuga și alte cauze declanșatoare ale acestei patimi; cauze care sunt în ton cu lumea contemporană: îmbrăcămintea necuviincioasă și provocatoare, lectura și vizionarea unor materiale instigatoare (erotice); dansurile, cântecele, reprezentări artistice obscene și imorale din literatură, pictură și cinematografie; vorbele, glume, cuvintele ușuratice sau triviale.

Drogurile, cafeaua, tutunul, precum și mulțimea produselor afrodisiace moderne se alătură alcoolului și reprezintă pentru majoritatea celor ce le consumă, doar niște “pârâiașe” firave care se îndreaptă tot spre fluviul învolburat al desfrâului.

Medicii care au cercetat fenomenul sexualității umane au dovedit că impulsurile erotice își au originea în activitatea unor glande endocrine răspândite în tot corpul. Dintre simțurile ce contribuie la stimularea erotismului, văzul și imaginația dețin un rol fundamental.

În antichitate, zeii păgâni reprezentând cultul fecundității înfățișau statui a căror organe genitale erau evidențiate în mod excesiv.

Mai târziu, s-a dezvoltat o adevărată industrie erotico-pornografică, din care și astăzi se câștigă averi fabuloase; dar specialiștii atrag atenția că folosirea ei are o influență dăunătoare asupra relațiilor sexuale firești; adeseori înlocuindu-le cu autoerotismul.

De obicei, pornografia reprezintă femei subordonate bărbaților sau ca obiecte ale violenței masculine.

În anumite țări civilizate, pornografia este interzisă din considerente sociale; pentru a-i ocroti pe tinerii a căror identitate sexuală este în curs de formare și pentru că efectul asupra lor ar avea consecințe din cele mai grave.

Așa cum dreptul Lot se chinuia văzând faptele nelegiuite ale sodomenilor, tot la fel se zbuciumă oricine privește asemenea scene. Nu poate fi ceva mai tulburător și mai incitant spre desfrânare, decât imaginația asociată cu texte, desene, fotografii erotice sau imagini filmate în timpul unei împreunări sexuale.

Asistăm neputincioși la o adevărată inundație copleșitoare de romane erotice, reviste, casete video, etc.

Un tânăr care dorește să lupte pentru îmblânzirea stihiei sexuale, dacă se întâmplă să privească asemenea filme, este exclus sa nu fie biruit și să cadă în patima desfrânării.

Iată de ce și răul pornografiei se îndreaptă cu repeziciune tot spre vijeliosul fluviu al desfrânării.

Toate acestea pot constitui tot atâtea aluzii și instigări la săvârșirea patimii desfrânării.

„Prin patru lucruri sporește curvia în trup: prin dormirea la un tânăr (tânără), prin mâncarea pe săturate, prin ușurătatea în purtări și prin împodobire ”.

„Iar supărarea ta din partea curviei vine de la gândurile tale împotriva aproapelui și de la judecarea lui. Dar și de la familiaritatea îndrăzneață cu cei care ți-am spus să nu ai această îndrăzneală.”.

„Apoi și trupul dacă e gras și tânăr sau plin de must, când e ațâțat de amintiri caută să împlinească cu patimă cele cuprinse în ele, fiind împins de poftă”.

Pătimașul nu caută unicul, irepetabilul, ci caută și dorește anatomia și momentul, “mica eternitate a marii plăceri”, după cum spune Paul Evdokimov.

El caută să-și umple fiecare clipă cu o plăcere trupească, nerealizând ca la Judecata de apoi va trebui să dea socoteală pentru fiecare dintre acestea și pentru felul în care le-a folosit.

III.3. Feluri, forme și manifestări

Sfântul Ioan Casian vorbește despre trei forme ale acestei patimi:

satisfacerea în afara bărbatului sau a femeii, păcatul onaniei sau auto-erotismul;

satisfacerea funcțiilor sexuale înainte sau în afara căsătoriei creștine, precum și lipsa în cadrul familiei a unei educații conjugale sau sexuale care să respecte rostul și finalitatea acestei funcții;

curvia sau desfrânarea cu gândul sau interioară.

În funcție de persoanele care o săvârșesc, desfrânarea este:

-simplă, atunci când se săvârșește între persoane necăsătorite;

-incest, atunci când se săvârșește între două persoane înrudite în grad oprit de canoanele Bisericii;

-adulter, când una sau ambele persoane sunt căsătorite;

-sacrilegiu, atunci când s-a călcat prin acest păcat votul castității.

Atunci când unirea sexuală se produce în afara contextului ei spiritual și se practică numai pentru desfătarea simțurilor, inevitabil ea îl mutilează pe om, pervertind profund ordinea firească a raportului său cu Dumnezeu, cu sine însuși și cu aproapele.

Dorința exclusivă de plăcere sexuală, care caracterizează desfrânarea, pune în mișcare puterea poftitoare a omului și o îndepărtează de la Dumnezeu, Care ar trebui să fie scopul ei esențial. Orbit de desfătarea simțurilor pe care i-o produce această patimă, omul se lipsește astfel de desfătarea spirituală cu bunurile cerești.

Desfrânarea, ca toate celelalte patimi, operează răsturnarea valorilor la cel mai înalt nivel: ea duce la situarea lui Dumnezeu într-un plan secund, la uitarea și la negarea Lui, punând în locul Său plăcerea simțurilor.

Această patimă face ca în existența celui robit trupul să treacă înaintea duhului: „Pofta (desfrânată) face mai iubite decât Cauza și Ființa cea unică și singură de dorit (…) cele de după ea și de aceea socotește mai de cinste trupul decât duhul. De asemenea face mai atrăgătoare posesiunea celor văzute decât slava și strălucirea celor duhovnicești”.

În patima desfrânării, sexualitatea devine pentru om un obstacol în calea întâlnirii cu Dumnezeu. Ea încetează de a mai fi expresia pe plan trupesc a iubirii ancorate în sfințenia Duhului, de asemenea încetează de a mai fi un act spiritual, devenind un act pur carnal, mărginit la trup.

După păcatul originar, omul își îndreaptă atenția spre corpul său și îl consideră materie, simplă carne sensibilă, pradă pasiunilor și concupiscenței ce împiedică intrarea în Împărăția Cerurilor: „Carnea și sângele nu pot să moștenească Împărăția lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moștenește nestricăciunea”(I Cor.15,50). Carnea este materia neînsuflețită inertă, în care se învârtește personalitatea.

Plăcerea privită ca scop în sine devine pentru pătimaș un absolut care-L exclude pe Dumnezeu și-I ia locul. Prin desfrânare, omul își face din voluptate un idol.

Atunci omul nu mai vede centrul ființei sale în chipul lui Dumnezeu pe care-l poartă în sine, ci în funcțiile sexuale.

Într-un anume fel, el se reduce la acestea, tot așa cum cel care este stăpânit de patima lăcomiei se reduce la funcțiile sale gustative si digestive. Astfel, omul se descentrează și viețuiește înstrăinat de sine. Nefiind, așa cum se cuvine, supusă iubirii spirituale, funcția sexuală ajunge să ocupe în om un loc nespus de mare, poate chiar exclusiv, și înlocuiește iubirea cu pofta animalică și instinctivă.

Astfel, cum arată Vasile al Ancirei, sufletul ajunge să fie târât de poftele trupului: „Trupurile, căutând plăcerea pe care le este pe plac, atrag la acestea și sufletele care sunt în ele, punându-le în slujba patimii care le mișcă, și așa ajung să se înhămeze sufletele la carul patimilor trupești”.

“Tot păcatul pe care-l va face omul, este în afara trupului, dar cel ce curvește păcătuiește în trupul său”(I Cor.6,14). Aceasta o spune negreșit, pentru că prin scurgere întinează însăși ființa trupului, fapt care e cu neputință să se întâmple în alt păcat. Iar eu întreb de ce la orice alt păcat ne-am obișnuit să zicem numai că oamenii greșesc, dar când auzim că cineva a curvit, zicem, cu durere, că acesta a căzut.

Părintele Stăniloae tâlcuiește astfel acest text: „Se poate spune că cineva a greșit și s-a întors iarăși prin calea prin care s-a abătut. Căci a tăgăduit de pildă prin limbă și iarăși s-a mărturisit prin ea. Sau a furat prin mâini și iarăși a dăruit prin ele. Și în altele la fel. Dar cel ce a curvit nu se întoarce prin aceeași cale prin care a căzut. Ci prin alta. Căci plânge, postește, suspină. De aceea se numește curvia în chip propriu cădere, nu greșeală. Aceasta cu atât mai mult când e vorba de viețuirea călugărească. Pentru că e proprie călugărului fecioria și făgăduința. Deci cel ce a stricat fecioria a căzut cu adevărat, călcând făgăduința”.

Ordinea facultăților omului este astfel tulburată și în ființa sa se instaurează un profund dezechilibru, provocat de faptul că mintea, voința și afectivitatea încetează de a mai sta în slujba spiritului și, nemaifiind modelate și ordonate de el, sunt puse în slujba poftei sexuale, mânată de căutarea plăcerii. Omul, stăpânit de instinct, ajunge asemenea animalelor.

Printre păcatele și urmările desfrânării amintim:

Orbirea minții, care din pricina patimii nu mai cugetă la cele cerești: “Omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește”(I Cor.2,14). Căzând în acest păcat, Solomon și-a pierdut înțelepciunea și a decăzut atât de mult încât s-a apucat să adore până și idolii soțiilor sale păgâne: „La vremea bătrâneții lui Solomon, femeile lui i-au întors inima spre alți dumnezei și inima lui nu i-a mai fost deloc întreagă la Domnul Dumnezeul său, ca inima lui David, tatăl său”( III Regi 11,4 );

Pripirea, adică trecerea grăbită la acțiune fără chibzuială;

Nesocotirea, adică săvârșirea actelor fără a mai ține seama de persoana și situația noastră;

Nestatornicia, când, din pricina alipirii de plăcerile neîngăduite, părăsim hotărârile bune și evlavioase. Voința desfrânatului este ca și paralizată în ce privește săvârșirea binelui. El este ca un om în lanțuri; se convertește foarte greu. Cade ușor în toate celelalte păcate, îndeosebi în: invidie, ură, risipă, gelozie, furt, disperare, lene, omucidere;

Iubirea exagerată de sine;

Alipirea prea mare de plăceri, cărora desfrânatul jertfește chiar fericire veșnică;

Groaza de moarte, care ar însemna sfârșitul plăcerilor;

Tristețea și disperarea.

Există o desfrânare sau curvie sufletească, interioară care se naște în suflet; și una care se manifestă prin trup în lucrările lui fizice. Legătura dintre acestea este intrinsecă. Mai înainte de a fi curvie trupească sau de a se exterioriza, ea este curvie interioară cu gândul. La rădăcina declanșării acestor energii pe care le solicită și epuizează actul fizic al curviei, stă distrugerea, răvășirea și pustiirea sufletului.

Mântuitorul Iisus Hristos este și un bun psiholog; căci știind pericolul pe care-l reprezintă păcatul cu gândul, mai ales când e vorba de cel al desfrânării, avertizează: „Ați auzit, spune Domnul Hristos, că s-a zis celor de demult: Să nu săvârșești adulter. Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui” (Mt.5, 27-28).

Desfrânarea perturbă funcționarea, normală, sănătoasă, curată a tuturor facultăților sufletești, precum și a simțurilor.

O formă a desfrânării este lucrarea ei în cadrul unirii dintre cele două sexe, fie că este vorba despre o legătura de acest gen înainte sau în afara căsătoriei, fie în cadrul familiei, și aceasta când unirea dintre cei doi soți nu respectă o disciplină duhovnicească, prin această disciplină înțelegându-se perioadele de post rânduite de Biserică, dar și scopul esențial – o expresie a iubirii mult mai adânci decât o atracție trupească- iubirea duhovnicească, și un mod de concretizare a acestei iubiri prin nașterea și creșterea copiilor.

Înainte și în afara căsătoriei, cele care lovesc grav viața intimă sunt auto-erotismul, căsătoria de probă sau concubinajul, iar în cadrul familiei, căutarea exclusivă a plăcerii erotice, nerespectarea scopului sau a finalității conjugale sau abuzul de sex, nerespectarea unei discipline trupești și conjugale, deviații și comportamente bizare, patologie, pervertite, culminând în crima premeditară a avortului, adulterul sau infidelitatea și divorțul, care sunt moarte sufletească și încălcare gravă a caracterelor căsătoriei: unitatea și indistructibilitatea.

Omul stăpânit de această patimă pierde simțul pudorii, care este unul din elementele fundamentale ale moralității. Devine un cinic; își istovește forțele fizice și intelectuale; își ruinează avutul, poate fi atins de boli grele și contagioase, își roade floarea tinereții. Desfrânarea aduce totdeauna o bătrânețe prematură. E un păcat ce produce obișnuințe tiranice, ce paralizează orice avânt spre desăvârșire. Desfrânatul devine egoist și obsedat. Echilibrul puterilor sufletești este rupt. Trupul este acela care comandă, tiranic, iar voința devine sclavă acestei patimi rușinoase. Aceste ravagii produse în trup se explică prin faptul că este o patimă ce se săvârșește în trup, pe când alte patimi se află în afară de trup: „Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său”(I Cor.6,18).

Prin desfrânare, trupul este abătut de la rostul său firesc, căci trupul omului este chemat ca și sufletul și împreună cu el la unirea cu Dumnezeu prin virtute, la sfințire, îndumnezeire și slavă și are rostul de a face vădită încă din această lume slava lui Dumnezeu și arvuna Împărăției prin prezența transfiguratoare a Duhului în om. “Nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care Îl aveți de la Dumnezeu.(…) Slăviți dar pe Dumnezeu în trupul vostru” (I Cor.6, 19-20).

Potrivit învățăturii Apostolului, este limpede că trupul are ca menire firească și normală să fie afierosit lui Dumnezeu și să-L slăvească pe Acesta și să fie pnevmatofor, tot așa cum este și sufletul cu care este unit. Spunând pe de altă parte, că “trupul nu este pentru desfrânare”(I Cor.6,13), Sfântul Apostol Pavel arată vădit că, dedându-se acestei patimi, omul se folosește în chip nefiresc de trup.

Reducând trupul la un simplu instrument de plăcere sexuală, omul neagă dimensiunea spirituală a acestui trup și destinația sa transcendentă, disprețuiește chipul lui Dumnezeu după care este el însuși făcut, și “uită de firea omenească”.

Profanează ceea ce este prin fire sacru și deiform, pângăresc Templul lui Dumnezeu, fac din Templul Duhului Sfânt și din sălașul rugăciunii cuib de tâlhari și-l fac desfrânat pe cel care, împreuna cu sufletul este chemat la nuntire cu Hristos în Biserica și în căsătorie care este icoană a aceleia.

Omul desfrânat disprețuiește voia lui Dumnezeu în ceea ce privește folosirea trupului: „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfințirea voastră; să vă feriți de desfrânare, ca să știe fiecare dintre voi să-și stăpânească vasul său în sfințenie și cinste, nu în patima poftei cum fac neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu”(I Tes.4,3-5); el păcătuiește astfel împotriva propriului trup: „Cine se dedă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său”(I Cor.6, 18), și-L “defăimează pe Dumnezeu” Însuși(I Tes.4,8).

Și pentru că desfrânarea îl împinge pe om să-și renege propria fire și să se lepede de Dumnezeu, de la Care a primit viață și sens, desfrânarea poate fi privită ca izvor al morții pentru întreaga ființa.

Considerațiile precedente în legătură cu trupul nu trebuie să ne facă să uităm că trupul nu este totdeauna implicat în patima desfrânării, că cel mai adesea intervine în al doilea rând.

După cum am mai spus, înainte de a fi fizică, sexualitatea umană este psihică. Cel mai adesea, trupul este împins să păcătuiască de o dorință care se naște în inimă: ”Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările…” (Mc.7,21) și tot crește până ajunge să se implice trecerea la actul fizic.

“Pofta inimii” are în ea germenele patimii și chiar ajunge s-o săvârșească în chip deplin. (Mt.5,28).

Și dacă este adevărat că, în anumite cazuri, imboldul trupului iscă în suflet pofta, putem spune totuși că și atunci sufletul este cel care are inițiativa, întrucât el dispune de puterea de a primi sau nu aceste îmboldiri, lăsându-le fie să se întețească, fie dimpotrivă, tăindu-le cu totul.

Subliniem faptul că patima desfrânării poate fi săvârșită cu mintea prin desfătarea cu închipuirea desfrânării, mai precis cu imaginile ei. “Precum trupul are ca lume lucrurile, așa și mintea are ca lume ideile. Și precum trupul desfrânează cu trupul femeii, așa și mintea desfrânează cu ideea femeii prin chipul trupului propriu. Căci vede în gând forma trupului propriu amestecată cu forma femeii. Căci cele ce face trupul cu fapta în lumea lucrurilor, acelea le face și mintea în lumea gândurilor”.

Atunci când aceste imagini nu sunt furnizate de simțuri sau de memorie, ele pot fi făurite sub impulsul dorinței, de imaginație. Aceasta poate da nașterea sub presiunea unei dorințe deosebit de puternice, dar și prin directa lucrare a demonilor, unor veritabile halucinații. Demonul desfrânării, arată Evagrie, “îl face pe suflet să spună ori să asculte tot felul de vorbe, ca și cum lucrul cu pricina ar fi chiar in fața ochilor”.

Desfrânarea îl face să trăiască pe cel în care s-a încuibat, într-o lume a fantasmelor, într-un univers ireal, căzut pradă delirului si forțelor demonice.

Iubirea este dăruire liberă de sine și deschidere spre celălalt. Persoanele unite prin iubire se dăruiesc una celeilalte și se primesc în schimb una pe cealaltă. În această comuniune, fiecare dintre ele își îmbogățește și își împlinește întreaga ființă, în toate laturile ei și în toate aspirațiile ei; iubirea, care așa cum se cuvine, este înflăcărată de har și țintește să dobândească Împărăția, sporind în spiritualizare, îl înalță pe om la infinitul dumnezeiesc.

Cu totul dimpotrivă, desfrânarea este o atitudine filautică, vădind o iubire egoistă de sine. Ea îl mărginește la sinele egoist pe cel posedat de ea și îl închide cu totul față de ceilalți, împiedicând orice formă de comunicare și schimbul de bogăție ființială, pentru că, stăpânit de ea, pătimașul nu-și urmărește decât propria sa plăcere, nu dăruiește nimic celuilalt, iar de la acela așteaptă să primească numai ce-i cere dorința sa pătimașă. Iar ce dobândește este privit ca împlinirea propriei dorințe, iar nu ca dar al celuilalt; pătimașul și-l însușește pe celălalt care nu este decât un simplu obiect al patimii sale. Desfrânarea îl întemnițează astfel pe om în propriul eu, sau mai precis în lumea mărginită și închisă a sexualității sale trupești, a instinctelor și a fantasmelor, izolându-l cu totul de universurile infinite ale iubirii și spiritului.

Pătimașul nu aude, nu vede și nu înțelege nimic din dorurile de împlinire ale celeilalte persoane. Ființa de lângă el, persoana “iubită”, nu mai este un “cineva”, un subiect, un suflet cu o personalitate distinctă; nu mai este un “aproape”, un semen al său, chip al lui Dumnezeu, un suflet cu bucuriile și necazurile sale, un subiect care caută și solicită ajutor în împlinirea și actualizarea acestor laturi luminoase ale vieții sale, ci este “ceva”. Nu este un subiect, ci un obiect. Și dacă un subiect trebuie cucerit, obiectul nu trebuie decât posedat, stăpânit.

O astfel de concepție face din aproapele nostru un “departe” , iar din noi un îndepărtat, un străin și până la urmă un dușman.

Pătimașul nu mai trăiește persoana iubită în ceea ce are ea propriu, în ceea ce o distinge și o înalță față de toate celelalte persoane asemănătoare ei, ci o simte cu ceea ce îi este comun ei cu toți ceilalți. Pătimașul nu reușește să pătrundă în miezul ființei iubite, ci se ciocnește și se împotmolește în învelișul care acoperă taina sufletului ei – trupul, atât de sărac în forme și manifestări, în comparație cu inima. El nu mai aude glasul și suspinul celui de lângă el, un glas și un suspin chemând la deschidere și înălțare, ci se precipită în exploatarea învelișului lui. El nu mai înțelege taina pe care celălalt o reprezintă, o taină pe care el este dator – pentru a nu-i distruge farmecul – să o sporească, înălțându-se astfel sufletește și pe sine, ci reduce acest mister la trup și măcar pe acela nu-l înțelege just, ca un mediu, un suport al vieții spirituale, chemat să devină “templu al Duhului Sfânt”, ci îl consideră o sursă de neîntrecute plăceri.

Perceperea celuilalt în realitatea lui nu este falsificată numai de imaginația care o precede. Atunci când patima ajunge să se manifeste într-o relație directă, cu o persoană concretă și reală, ea operează o micșorare a acelei persoane. Este ignorată libertatea celuilalt, de vreme ce nu urmărește decât satisfacerea dorinței sale, care apare cel mai adesea ca o necesitate absolută pentru el și care nu ține seama de dorințele celuilalt.

Reduse prin desfrânare la dimensiunea generică și animalică a sexualității carnale, ființele omenești, pot fi, practic, schimbate unele cu altele, ca simple obiecte. Ca urmare a desfrânării, omul îl vede pe aproapele său altfel decât este și nu așa cum este. Pătimașul dobândește o viziune delirantă a celor pe care-l mână patima sa. Și astfel toate raporturile sale cu aceste ființe sunt pervertite. În discuția sa cu persoana „iubită”- un monolog plin de reproșuri – el nu mai aude vocea și suspinul celuilalt, nu-i vede lacrimile și nu-i simte suferința, ci se aude doar pe sine cu pretențiile sale mereu crescând. El îi cere celuilalt totul, dar îi oferă infinit mai puțin sau chiar nimic. Cere sacrificiu și jertfa, dar nu știe decât de poftă și ambiție, crede că totul i se cuvine, dar fără a oferi ceva în schimb. Îi cere celuilalt să fie perfect, dar el trăiește mai departe în mediocritatea trăirilor sale grosiere și josnice. Așteptă ca lumea să-l adore, să i se închine lui, să-l venereze pentru „performanțele” sale, care nu doar că nu au nimic în comun cu viața duhovnicească, dar sunt o rușine pentru ființa umană.

Persoana celuilalt nu mai este o taină de care trebuie să se apropie cu delicatețe și sfială și, mai presus de toate, cu dragoste sinceră și curată, ci o cetate cucerită care trebuie să plătească permanent „tribut” în natură cuceritorului; o casă părăsită a cărei ușă trebuie să fie permanent deschisă, pentru a nu fi bruscată și spartă.

Caracterul patologic și patogen al desfrânării apare destul de evident la toate nivelurile, putând astfel să înțelegem de ce Sfinții Părinți o numesc adeseori boală și văd în ea o formă de nebunie. “Pofta este o boală a sufletului”, spune Sfântul Vasile cel Mare, vorbind mai ales de cea care lucrează în cadrul acestei patimi. “Bolnavă și rănită de săgeata poftei desfrânate este inima care vede pentru a se învăpăia de dorință”. Tot el o numește “boala cea mai rea” sau scurt “boală” și vorbește despre mintea îmbolnăvită de loviturile ei. Sfântul Grigorie de Nyssa o numește boala plăcerii. Sfântul Ioan Gura de Aur o califică drept “boală rea”, spune pe de altă parte: “boala foarte rea a ochilor este desfrânarea; dar nu a ochilor trupești ci ai sufletului”.

Desfrânarea este cel mai adesea privită ca o formă de nebunie. Sfântul Vasile cel Mare vede în manifestările acestei patimi „fapte săvârșite de un suflet nebun și turbat” , iar Sfântul Ioan Scărarul spune ca ea “îl face pe cel ce pătimește aceasta ca pe un scos din minte și ieșit din sine, beat neîncetat după ființa cuvântătoare și necuvântătoare”. Tot el spune: “Dracul curviei, întunecând adeseori mintea conducătoare, îi face pe oameni să săvârșească acele lucruri pe care numai cei ieșiți din minți le săvârșesc”. Sfântul Ioan Gură de Aur arată cum această patimă rătăcește mintea omului, îi întunecă, îi tulbură, îi răvășește și îi chinuie sufletul: „după cum norii și ceața pun ca un văl pe ochii trupului(împiedicându-i să vadă), tot așa atunci când pofta necurată pune stăpânire pe suflet îl lipsește de orice prevedere și nu-l lasă să vadă altceva decât lucrul care-i stă înainte; tiranizat de aceste ispite sufletul este ușor înrobit de păcat;(…) având mereu în fața ochilor, în minte și în inimă numai un singur lucru(…). Și după cum orbii, care stând în plină lumină, la amiază nu văd nici o rază de soare, pentru că ochii lor sunt cu totul inchiși, tot așa nenorociții căzuți prada acestei boli își închid urechile la nenumăratele și folositoarele învățături pe care li le dau cei apropiați”.

Patima desfrânării se desfășoară după un scenariu și potrivit unui mecanism ce are mult mai multe în comun cu instinctul și cu pofta decât cu rațiunea și cu discernământul. Declanșarea și derularea acestei patimi poate fi descoperită și de manifestările care o anticipează și o precipită:

o stare crescândă de neliniște și de agitație, un zbucium și o tulburare sufletească în continuă progresie, în așteptarea derulării și satisfacerii ei;

o tulburare a sufletului și un tremur continuu al trupului, în așteptarea tot mai lipsită de răbdare a momentului împlinirii ei;

un proces complex de elaborare a mijloacelor, circumstanțelor si persoanelor antrenate în săvârșirea ei, dublată de înlăturarea tuturor circumstanțelor care ar putea împiedica declanșarea ei;

o teamă și o adversitate, o gelozie bolnavă față de tot ceea ce I-ar putea periclita împlinirea patimii, fie că este vorba de persoane, fie că este vorba de obiecte;

o reducere progresivă a factorului rațional, în favoarea celui irațional, pătimaș; o stingere a discernământului, o întunecare a rațiunii, a puterii de judecată și de deliberare, sfârșind prin pierderea controlului asupra lucrărilor sufletului și a simțurilor;

robie sufletească, prin care desfrânatul lucrează instinctiv, animalic la împlinirea poftei sale fără limite.

Urmările acestei patimi sunt foarte grave. Am menționat deja mai sus ravagiile aduse în trup de către această patimă. Însă urmările ei se răsfâng și în viața socială, căci desfrânarea constituie o adevărată plagă socială.

Este un agent de disociere a familiei; contribuie la dezvoltarea prostituției și la răspândirea bolilor venerice, la înmulțirea avorturilor și a copiilor abandonați. Desfrânarea împiedică întemeierea de familii care ar putea fi fericite și rodnice. Distruge atât căminul propriu, cât și al altora. Contaminează și otrăvește generații întregi.

Biserica pedepsește prin sancțiuni foarte aspre de tot felul pe desfrânați, prin Canoanele 61 Apostolic, Canoanele 7, 62 și 63 ale Sfântului Vasile cel Mare, Canoanele 4 si 87 ale Sinodului al VI-lea Ecumenic.

CAP. IV. Desfrânarea în lumea contemporană

IV. 1. Impactul pornografiei

„Ochii tăi drept să caute,

Iar genele tale drept să clipească”

(Pildele lui Solomon 4,25)

Concepția noastră asupra locului și scopului sexualității s-a schimbat atât de mult în ultimele decenii încât ne-ar fi de folos o evocare, pentru început a "atmosferei sexuale" pe care o întâlnim în societatea în acest mileniu. În timp ce experiența sexuală printre adolescenți nu mai este ceva nou, numărul tinerilor care sunt „activi sexual" a crescut dramatic în ultimele trei decenii.

Totuși, de-a lungul anilor, atât experiența pastorală, cât și mass-media au arătat că revoluția sexuală a adus în societatea americană mai mult confuzie decât libertate, mai mult desfrâu decât eliberare. O dată ce televiziunea și-a intrat în rol, iar producătorii au început să realizeze puterea sexualității în vânzarea produselor, a început reeducarea socială în masă privind valorile sexuale, aceasta ducând la o importantă restructurare a rolurilor sexuale tradiționale. O consecință majoră a fost dărâmarea vechilor tabu-uri legate de pornografie, sex extra-conjugal și copii "nelegitimi". De la jocurile inocente ce caracterizau relațiile (publice) dintre bărbat și femeie din prima jumătate a secolului, s-a trecut la comportamentul cyberporn (pornografia pe computer) și la epIdemia sarcinilor la adolescente.

Punând lucrurile în balanță, se pare că această "revoluție" nu a adus prea mult în progresul societății. S-a creat, în schimb, o atmosferă de fixație și exploatare sexuală, ce impune o imoralitate indispensabilă – o ieftină și seducătoare trivialitate – în toate domeniile. Filmele "R" sau chiar unele "PG-13" prezintă acum actul sexual atât de explicit încât ele ar fi fost evaluate drept pelicule "X" în urmă cu câțiva ani. Limbajul explicit sexual și scatologic a devenit obligatoriu. Prezervativele sunt astăzi mai la îndemână pentru adolescenții decât țigările, iar educatorii și psihologii sfătuiesc pe tinerii noștri, băieți și fete, să nu plece de acasă fără a avea unul asupra lor. Mare parte din această îndoctrinare perversă (numită în școlile noastre eufemistic: "educație sexuală") este justificată cu referire la SIDA – fără a conștientiza faptul că această boală nu ar exista dacă societatea noastră nu ar scuza ceea ce în generațiile anterioare era socotit drept comportament imoral.

Prețul spiritual și psihologic al acestei situații este incalculabil. Tinerii adolescenți experimentează sexul de multe ori împotriva dorinței personale și fără o judecată prealabilă, ci doar pentru a fi la modă, pentru a fi priviți de către prieteni cu alți ochi. Dacă ne gândim la filmele care descriu cupluri diverse ce ajung în dormitor de la prima întâlnire, dacă ne uităm la aluziile făcute la organele genitale și la sexul oral, dacă homosexualitatea activă se ascunde sub eticheta aprobată de "gay" și e acceptată ca un "stil alternativ viabil de viață", atunci nu e de mirare că a apărut o prăpastie de netrecut între morala biblică și etica individualist-libertină a vremurilor de azi. Ca o consecință, tinerii creștini sunt vulnerabili ca oricare alții la confuzie, disperare și sinucidere. Educatorii – părinți, preoți, profesori – întâmpină de multe ori problemele lor sexuale fie cu indiferență, fie cu mânie. Nici una din aceste atitudini nu ajută, întrucât nici una nu vindecă, nu oferă o soluție. Ambele reacții tind să-i împingă pe tinerii noștri chiar mai departe pe drumul spre un comportament destructiv, pentru ei înșiși (promiscuitate, boli ce se transmit pe cale sexuală) și pentru ceilalți (avorturi).

Vom încerca să privim care este punctul de vedere ortodox privind pornografia.

Una din probleme este dificultatea de a defini pornografia cu exactitate.

Pornografia nu reprezintă o expresie a libertății de exprimare sau a „drepturilor omului”, ci o uriașă afacere în mâna unui grup de oameni influenți. Ea este o formă de încălcare a demnității umane prin "reducerea femeii la un obiect dezumanizat al obsesiilor altora" . Dacă în urmă cu câțiva ani, spre exemplu, redactorul-șef al revistei Playboy, Dan-Silviu Boerescu, vorbea cu entuziasm despre caracterul artistic al pictorialelor și că n-ar avea nimic vulgar, imoral și nelalocul lui, acum mărturisește [E vorba de un interviu apărut în unul dintre primele numere ale revistei mondene Tabu ] că: „o femeie văzuta goală este, pe jumătate, o femeie posedată", sau "nu cred să existe organ mai erectil decât ochiul și poftă mai mare decât cea a privirii hămesite”.

Imaginile sexuale sunt privite diferit în fiecare civilizație. Francezii de pildă, sunt de acord cu nuditatea parțială sau chiar totală la T.V. și pe plajă, dar cei mai mulți ar fi ofensați de senzualitatea ieftină ce constituie hrana obișnuită a tinerilor de astăzi. Totuși, sunt anumite intuiții generale în privința subiectului ("îl recunoaștem când îl vedem") care ne permit să facem câteva distincții și să sugerăm unele soluții.

Facem o primă distincție între pornografia totală ("hard-core") și cea ușoară ("soft-core"). Prima, incluzând imagini sadomasochiste și pedofile, duce la exploatare și la abuzul cel mai grav. Datorită urmărilor destructive, părinții, educatorii și întreaga societate ar trebui să facă eforturi oricât de mari pentru a lupta împotriva acestora. Pornografia "hard-core" este o năpastă pe care nici o societate civilizată nu ar trebui să o tolereze.

Pornografia "soft-core" este atât de răspândită încât cu greu o mai putem recunoaște. De la blajinele revistele la filmele mai explicite, pornografia "soft-core" umple casele noastre, locurile de muncă, dar și școlile. Și aici trebuie precizat dacă relațiile sexuale explicite într-o anumită scenă sunt "hard" sau "soft"? Dar oare mai contează până la urmă ? Problema este ce efecte are obsesia publicului pentru sex și saturarea mass-mediei cu astfel de imagini? Ce se întâmplă cu mințile și sentimentele celor care privesc telenovele zilnic, sau talk-show-uri cu subiecte sexuale? Ce impresie își fac copiii noștri când văd sex și violență în desenele animate de sâmbăta dimineața?

Potrivit majorității cercetărilor, încă nu există o dovadă clară a faptului că pornografia duce la creșterea criminalității sexuale. Totuși, prevalența acesteia în casele celor care săvârșesc viol, abuz infantil sau alte fapte violente legate de sex, sprijină teoria că pornografia stimulează comportamentele deviate. Este indiscutabil faptul că îi rănește și îi degradează pe cei pe care îi înfățișează, fie ei bărbați, femei sau copii. De asemenea, golește cel mai intim comportament uman de orice sens al iubirii, fidelității ori responsabilității și, în același timp, relativizează sexul prin accentul pus pe imagine, o fantezie care prin definiție nu are substanță, realitate. (Manualele sexuale care sfătuiesc cuplul să-și imagineze că partenerul este o persoană mai arătoasă, nu fac altceva decât să incite la adulter). Astfel, ea degradează și depersonalizează sexualitatea într-un mod abuziv.

Fără doar și poate, pornografia dă dependență pentru că simțirile trupului lesne strecoară în suflet cele ale lor și pe cât de ușor se strecoară, pe atât de greu vor ieși. Consider că acei consumatori de pornografie nu vor aprecia femeia la adevarata ei valoare, ci o vor vedea ca pe simplu obiect sexual.

„Internetul este acum poreclit "cocaina" dependenților de pornografie. Acționează instantaneu și este extrem de intensă, spune, dr. Roberet Weiss, din cadrul Institutului de Recuperare Sexuală din Los Angeles. Observăm o armată întreagă de clienți care n-au avut niciodată probleme cu pornografia și care, experimentând o singură dată, au devenit dependenți.”

De ce, în privința pornografiei, internetul este atât de periculos? Efectul celor trei "a": abordabilitate, anonimat și accesibilitate. Navigatorii de pe site-urile pornografice își pot satisface orice apetit sexual la un preț foarte scăzut sau chiar gratis și fără a fi nevoiți să se deplaseze fizic în acele locuri. Internetul mai ajută și la dezvoltarea obsesiilor sexuale perverse. Băieți care se simt vinovați datorită obsesiilor sexuale, navighează pe Internet, fiind încurajați să-și exploateze aceste dorințe. Aici găsesc grupuri de sprijin în care diferite persoane fac schimb de imagini – adesea ilegale. Este o accelerare periculoasă într-o lume a cărei tendință este oricum de autodistrugere.

Filosoful german ateu Ludwig Feuerbach afirma: "Man ist was man isst!"- "Suntem ceea ce mâncăm!". Părintele Alexander Schmemann preia această frază într-un mod genial, demonstrând că principalul nostru scop în viață este să consumăm Sfânta Euharistie și în acest fel "să devenim euharistici". Rostul iconografiei în Biserică este de a da minții și inimii hrană cerească, hrana curăției, binecuvântării și sfințeniei. Pornografia este o iconografie demonică. Ea corupe mintea cu imagini care provoacă stricăciune în adâncimile sufletului. Pornografia creează dependență. Cei care se folosesc de ea, fie pentru a-și elibera tensiunea ori neliniștea, fie pe post de stimul sexual, vor simți inevitabil nevoia să mărească doza pentru a obține același efect. în cele din urmă, pornografia este abuzivă. Ca industrie, ea exploatează și manipulează pe cei care o folosesc pentru stimularea sexuală. Oricât de mult ar contribui la PIB, puține se pot spune pentru a o justifica. Dacă, într-adevăr, „suntem ceea ce mâncăm”, pornografia este evident o otravă pentru sistem. Ca antiteză perversă a iconografiei autentice, ea reclamă tratamentul pe care Hristos îl recomandă pentru orice păcat legat de privire (Matei 5, 29). O soluție mai puțin radicală, dar poate la fel de eficace, este renunțarea la materialele pornografice.

Regele Solomon a spus cândva: "Poate cineva să ia foc în sân, fără să i se aprindă hainele?" (Proverbe 6:27,28) Cu alte cuvinte, poți să-ți umpli mintea cu imagini excitante fără a atrage anumite consecințe? Poate fizic nu vei fi pârlit de imagini pornografice, însă specialiștii spun că aceste imagini pot fi pur și simplu gravate în mintea ta. Excitarea emoțională provoacă eliberarea unui hormon numit epinefrina care provoacă o reacție chimică asemănătoare procesului arderii care-ți gravează acea imagine în memoria permanentă. Acest efect este accentuat de combinația dintre imaginile pornografice și masturbare. Dar cea mai gravă consecință dintre toate este separarea de Dumnezeu. Bărbații și băieții dependenți de pornografie simt adesea nevoia să se ferească de Tatăl lor ceresc și asemenea lui Adam și Eva, încetează să se mai plimbe prin Gradina și se ascund datorită rușinii și vinovăției.

Ce facem, însă, cu tinerii cuminți și frumoși care caută un răspuns la problema lor, care vor să-și învingă curiozitatea păcătoasă a desfrânării, care vor să-și păzească ochii?

E nevoie încă de la început a conștientiza că privirea imaginilor erotice și pornografice e o practică imorală și pierzătoare de suflet. În rugăciunile serii spunem: „…frumusețe străină am văzut și cu dânsa mi-am rănit inima". Nu vederea propriu-zisă a imaginii e deci rea, ci vederea frumuseții străine, a unei frumuseți ce nu-ți aparține prin Taina Nunții. Să privim cu mai multă stăruință spre icoana bizantină din cămara noastră. Părintele John Breck afirma că: "Rostul iconografiei in Biserica este de a da minții și inimii hrana cerească, hrana curăției, binecuvântării și sfințeniei. Pornografia este o iconografie demonică. Ea corupe mintea cu imagini care provoacă stricăciune în adâncimile sufletului". Iată ce spune un canon al Bisericii: Ochii tăi să privească cele drepte (Pildele lui Solomon 4, 25), căci simțirile trupului lesne strecoară in suflet cele ale lor. Poruncim, așadar, ca de acum înainte, în nici un chip să nu se mai zugrăvească, fie pe tablouri, fie altcumva înfățișate, chipuri care amăgesc vederea și care strică mintea și împing spre ațâțările plăcerilor rușinoase" . De asemenea, Scriptura consemnează: „Ați auzit că s-a zis celor de demult: Să nu săvârșești adulter. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea in inima lui” (Matei 5, 27-28). Iar într-un alt loc spune: Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cat mai mult! (Matei 6, 22-23). Odată conștientizat păcatul, tânărul cu nădejde in Dumnezeu trebuie să-și păzească mintea prin evitarea îndulcirii ei prin privirea unor astfel de imagini, să fugă de locurile în care ispita e la vedere. Cei din vechime spuneau: "Initiis (principiis) obsta" (Împotrivește-te începuturilor!). În paralel cu aceasta e nevoie de multă rugăciune a mintți, de chemarea neîncetata a numelui Domnului nostru Iisus Hristos, Acesta devenind astfel străjer al mintii noastre. Fără să priveghem asupra pulsiunilor din noi, nu vom putea spori in viata duhovniceasca și nici vindeca de gândurile păcătoase. Cel ce primește gândul păcătos începe deja să săvârșească păcatul în sufletul său, făcându-și singur scenarii avându-se pe sine actor principal sau derulând în minte, înainte și înapoi, filmele erotice pe care le-a vizionat. Iar dacă noi vedem pe fratele nostru căzut să mijlocim pentru el:

"Doamne, vezi-l pe fratele meu cum a ajuns de împătimit. Doamne, întinde-i o mână și scoate-l din patimă, căci tu nu ai pe nimeni de pierdut! Lucrează și în viața lui așa cum ai lucrat și în viața Mariei Magdalena și a altor desfrânați, spre mântuirea lui și spre Slava Numelui Tău cel sfânt!".

IV.2. Deviații legate de sexualitate

Ceea ce făcea el era rău înaintea lui Dumnezeu

și l-a omorât și pe acesta.
(Facerea 38.10)

Condițiile societății în care trăim nu mai sunt absolut normale. Nu numai că problemele sexuale sunt discutate deschis în locuri cât se poate de inadecvate, dar în societatea modernă domnește perversiunea naturii sexualității umane.

La vârsta descoperirilor sexuale, problema autoexcitației este, fie că ne place să admitem sau nu, una universală. Preoții și-au dat seama de acest lucru și manifestă multă atenție față de tinerii care cad în acest păcat, oferindu-le o îndrumare răbdătoare și atentă. Cu timpul, este posibil ca acești tineri să îi înțeleagă natura și să îi pună capăt înainte de a deveni un obicei, înțelegând că impulsul sexual, asemenea oricărui alt impuls, poate fi controlat.

Masturbarea este de obicei însoțită de imagini care sunt în esență pornografice. Fie că aceste imagini sunt interne (imaginația) sau externe, ele implică exploatarea și devalorizarea altor persoane. Până la urmă, această practică deviantă este caricatura unei relații conjugale adecvate. Ea se concentrează exclusiv asupra propriei persoane și a satisfacției personale. Elementele de bază ale dragostei și angajamentului, caracteristice relațiilor conjugale autentice, lipsesc cu desăvârșire. Din acest motiv, bazându-se pe teologia Legii naturale, romano-catolicii consideră că masturbarea este contrară scopului „natural” pentru care Dumnezeu a creat sexualitatea la început. Îi lipsește finalitatea, care este procrearea și dăruirea de sine reciprocă, apoi încalcă porunca de a duce o viață castă. Pentru a-și împlini scopul, sexualitatea trebuie să formeze comuniunea între două persoane, unirea durabilă într-un "singur trup".

Pe lângă aceste obiecții teologice, trebuie să adăugăm faptul că autoerotismul creează foarte ușor dependență. Vor trebui găsite tot mai mari doze de stimulente, indiferent de natura lor, pentru a produce același nivel de excitație. O dată devenit un viciu, comportamentul este greu de îndreptat.

Așa cum există adolescenți puri și sănătoși, practicarea autoexcitației devine un obicei mai mult sau mai puțin obișnuit în anii de început ai tinereții. Autocontrolul nu se obține ușor de către tinerii aflați în primii ani confuzi ai maturității sexuale. Este un fapt nefericit, dar este o realitate. Aici, este vorba din nou despre a-i călăuzi pe tineri cu înțelegere și răbdare. Dar îndrumarea noastră trebuie să pornească de la faptul că această practică este un rău ce trebuie îndreptat, și nu o problemă pe care moravurile sociale contemporane o denumesc „instincte naturale". Obiceiurile nu pot fi învinse dacă le considerăm bune sau inocente, înainte de a încerca să le ținem sub control, trebuie să fim conștienți că ele sunt rele și dăunătoare. Autoexcitația nu este, așa cum pretind mulți preoți ortodocși, o problemă minoră, un incident. Ea este un păcat, și încă unul foarte serios, dacă devine un obicei.

Sfântul Nicodim spune că acest păcat este o capcană, arătând că, după spusele altor Părinți, cei care sunt prinși în plasa sa au mari greutăți în a se elibera de el, punându-și astfel în pericol sufletul (vezi Pidalionul, Atena, 1982, pp. 704-705). Într-adevăr, al optulea canon al Sfântului Ioan Postitorul stabilește că un mirean care cade în acest păcat să fie oprit de la Sfânta împărtășanie și, în plus, să facă o sută de metanii în fiecare zi timp de patruzeci de zile și să nu mănânce decât pâine și apă. Al zecelea canon al Sfântului Ioan impune ca orice preot care a căzut în păcatul masturbării să fie oprit de la slujire pentru un an de zile, iar dacă va mai săvârși acest păcat de două sau de trei ori să fie caterisit. în plus, observă Sfântul Nicodim, vestita afirmație a Sfântului Pavel din Corinteni 6, 9-10, în care se spune că cei care practică sodomia sau care sunt „iubitori de plăceri" nu vor moșteni „împărăția lui Dumnezeu", poate fi aplicată și celor care se masturbează: un păcat care „distruge sufletul" (ibid.).

În afara faptului că atribuie autoexcitației diverse efecte negative, Sfântul Nicodim accentuează, pe bună dreptate, faptul că acest păcat deschide mintea și sufletul influențelor demonice. El reprezintă calea spre autoseducție și deformează înțelesul sexualității umane și, desigur, imaginea curată pe care oamenii caută să o regăsească în viața spirituală.

Astăzi doar câțiva medici mai atribuie masturbării efectele negative asupra trupului menționate de Sfinții Părinți. Totuși, aceasta nu se face pe baza unei cercetări atente, ci din acceptarea unor teorii care predomină la un moment dat. Observațiile Părinților Bisericii au la bază datele culese de la mai mulți medici creștini, care au urmărit cu atenție viața morală a pacienților lor și efectele pe care aceasta le are asupra sănătății. Astfel de lucruri nu se mai fac astăzi. De aceea, observațiile pe baza cărora Părinții și-au formulat concluziile sunt adesea puse sub semnul întrebării, însă Sfinții Părinții s-au bazat pe date empirice, iar medicii moderni pe teorii neverificate. În plus, mulți sprijină ceea ce Părinții și medicii creștini au crezut cu atâta putere în trecut.

Masturbarea are două efecte psihologice foarte grave. În primul rând, îndepărtează sexualitatea umană de dimensiunea sa interpersonală, deformându-i rolul său natural, care este procreația; aceasta, la rândul său, presupunând două persoane: un bărbat și o femeie. Această îndepărtare individualizează sexualitatea umană, omul îndreptându-și întreaga atenție către sine. Acest narcisism poate dăuna psihicului, ducând la egoism, lipsa preocupării pentru ceilalți și, de fapt, la disfuncție sexuală. Și, în măsura în care această practică se concentrează în întregime asupra eului, este perfect posibil să conducă la fixarea anormală asupra persoanelor de același sex. Aceasta, la rândul său, poate duce la homosexualitate.

O altă consecință negativă a masturbării este aceea că el sporește iluziile și fanteziile. Sexualitatea este relativ înfrânată. Pasiunile sexuale sunt, într-adevăr, repede satisfăcute, motiv pentru care ele pot fi ținute sub control cu ușurință. Astfel, indiferent de fanteziile pe care le-ar avea cineva, în realitate, comportamentul sexual este supus limitelor fizice. În plus, sexualitatea normală, care implică atât bărbatul, cât și femeia, are la bază o relație personală de dragoste dintre două persoane, care (prin legăturile Tainei Căsătoriei) tinde să modifice fanteziile pătimașe într-o formă de intimitate și de unire care este și decentă, și capabilă de curățire. Atunci când realitatea unei relații interpersonale este absentă, fantezia permite unui individ să facă tot ceea ce dorește. Iar această exprimare prin gesturi, dacă vreodată devine reală, poate duce la relații nesatisfăcătoare și chiar violente.

O minte îndreptată în întregime asupra eului, un individ care trăiește într-o lume de pasiuni, fără să ia în considerație realitatea interacțiunii cu ceilalți, se va confrunta în cele din urmă cu un grav dezechilibru. Iar acest dezechilibru nu numai că îi va afecta sănătatea fizică, așa cum am mai spus-o, dar va pune în acțiune și forțele psihice negative: demonii. Un individ care trăiește în armonie cu cei din jurul său și care fie își controlează impulsurile sexuale, fie și le exprimă în context familial, este sănătos. Sănătatea sa îl face să fie atent la lucrurile rele și îl ajută să se dezvolte ca persoană, ca și creștin. Cel căruia îi lipsește acest echilibru și a cărui minte a fost subjugată de tirania pasiunilor a căzut pradă lucrurilor diavolești. De aceea, Sfinții Părinți vorbesc despre autoerotism ca de un vicleșug al diavolului.

Dacă un penitent își mărturisește în mod repetat păcatul masturbării, preotul ar trebui să înțeleagă că se află în fața unui caz de dependență. Simplul sfat de a-și schimba atitudinea nu va da roade în majoritatea cazurilor. Soluțiile ar trebui să fie includerea persoanei în cadrul unor programe de terapie, precum rugăciunea și perioade scurte de abstinență totală, pentru ca dependența să fie înfrântă.

IV.3.Sexualitatea pre-maritală

Relațiile sexuale pre-maritale și extra-conjugale (adulterul) nesocotesc legământul pe care căsătoria e menită să-1 stabilească. Sexul pre-marital ia una din cele două forme cunoscute: fie a relației întâmplătoare între cunoștințe, fie cealaltă, a relației mai adânci între două persoane care vor să se căsătorească. În primul caz, singurul scop este plăcerea – pentru distracție și satisfacție – cu accentul pe sine și pe nevoile și dorințele personale. Pentru că lipsește angajamentul personal și, prin urmare, responsabilitatea personală, actul respectiv echivalează cu exploatarea celuilalt, chiar și atunci când dorința este reciprocă. De aceea nu poate fi considerat, decât un "rău moral". Cu alte cuvinte, în concepția Bisericii actul sexual este păcat în afara angajamentului conjugal.

Aventurile de-o noapte sau legăturile prelungite adeseori la săptămâni, luni sau chiar ani, trec mai întâi printr-o fază de entuziasm, dăruire și încântare excesivă; apoi din teamă că sfârșitul se apropie, fiecare partener dorește să profite cât mai mult de serviciile celuilalt.

Unicul scop al acestor legături dezordonate este plăcerea pătimașă exagerată și încercarea egoistă de a înlătura orice eventuală responsabilitate. În mod frecvent se recurge la sterilizare, la păzirea de rostul zămislirii prin pilule anticoncepționale sau prin scârba onaniei, dar de multe ori se ajunge la crima avortului, ca ultimă soluție.

Toate nereușitele se adună, tulburând liniștea și viața pătimașilor; și din fericirea și exuberanța începutului se trece la insulte și vrajbă, care uneori se rezolvă prin găsirea altui partener. Dacă rămân împreună, trupurile lor alunecă pe povârnișul obișnuinței din care nu se mai pot opri; ritmul desfrâului se aprinde și crește până la pragul nebuniei. Este semnificativ faptul că mai ales atunci când patima curviei se asociază cu duhul diavolesc al băuturilor amețitoare, după dezlănțuirea tiranicei plă- ceri sexuale, între cei doi parteneri izbucnește un sentiment straniu de repulsie, dușmănie și violență.

Mai dificil de abordat este cazul relațiilor sexuale între două persoane care doresc să se căsătorească. Aceasta nu pentru că atitudinea Bisericii ar fi ambivalentă, ci întrucât există în societatea contemporană o frecvență ridicată a cuplurilor necăsătorite care trăiesc împreună, indiferent dacă ei consideră că această relație este de probă sau nu. În urma acestui fenomen, un cuplu logodit dorește să-și exprime dragostea și în mod sexual. De ce ar fi ei obligați să aștepte, mai ales dacă situația financiară sau alte motive nu le permit să se căsătorească imediat? De ce să împărtășească practic totul ca un cuplu logodit, dar să nu se bucure de plăcerile sexului, mai ales în aceste vremuri în care contracepția este atât de facilă și eficace ?

Întrebarea aduce răspunsul cu sine. Acolo unde deschiderea către procreare este în mod sistematic respinsă, sexualitatea nu-și poate împlini scopul divin.

Întreaga existență creștină, inclusiv sexualitatea, trebuie privită în perspectivă eshatologică. De aceea, Sfântul Pavel leagă admonestările sale privind puritatea sexuală – respingerea concubinajului, a adulterului, a homosexualității și a tot ce implică porneia – de apelul asumării noii vieți în Hristos și în Duhul Sfânt. "Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte" (Romani 13, 13-14). "Zic dar: în Duhul să umblați și să nu împliniți pofta trupului. Căci trupul poftește împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceți cele ce ați voi. Iar de vă purtați în Duhul nu sunteți sub Lege. Iar faptele trupului sunt cunoscute, și ele sunt: adulter, desfrânare, necurăție, destrăbălare…" (Galateni 5, 16-19).

În această perspectivă eshatologică, căsătoria are o importanță teologică, fiind mărturie despre făptura nouă, în Hristos, susținută de către Sfântul Duh. Există un singur răspuns la întrebarea de ce să aștepți până la căsătorie pentru a te bucura de relațiile sexuale: pentru că sexualitatea este modul în care se realizează legătura sacramentală a "unui singur trup". Ea este singurul semn al acestei legături și singurul mod prin care este pecetluită, așa cum slujirea Euharistiei este semnul și întâia expresie a Preoției. Ca Taină a Bisericii, Căsătoria trebuie oficiată în public. Ea trebuie celebrată ca mărturie a harului coborât atât peste cuplu, cât și peste comunitatea credincioșilor. Taina Căsătoriei, ca și cea a Preoției, inițiază persoanele într-o viață a angajamentului plin de dragoste și a slujirii jertfitoare și face acest lucru în și pentru viața Bisericii ca întreg.

Persoanele necăsătorite angajate în relații sexuale se aseamănă copiilor noștri care se joacă "de-a preotul". Copiii pot citi din cărțile de cult, pot repeta fiecare gest al preotului și pot consuma pâine și vin. Totuși, ei nu sunt preoți, iar jocul lor nu e o taină, de vreme ce nu sunt hirotoniți, iar dimensiunea eclezială lipsește. Pentru ca oficiul preoțesc să fie nu numai "valid", ci și real, Biserica trebuie să primească și să consfințească pe cel chemat la hirotonie și să asigure contextul sacramental în care Dumnezeu a ales să-și reverse harul Său. Același lucru se întâmplă în cazul celor chemați la unirea conjugală. Fără acest context și fără această binecuvântare sacramentală, nu există nici preoție, nici căsătorie. Nu este decât, în cel mai bun caz, actorie, iar în cel mai rău, blasfemie.

Așa cum nimeni nu poate participa la Sfânta Împărtășanie fără să fi fost botezat, iar preotul nu poate oficia o Liturghie reală fără să fi fost hirotonit, cuplul nu poate beneficia de harul pe care Dumnezeu îl trimite prin unirea sexuală fără ca relația lor să fie binecuvântată de El, după cum Biserica a învățat și a practicat dintotdeauna. Dragostea lor poate fi adâncă, iar angajamentul reciproc autentic, dar fără harul dobândit prin Taina Căsătoriei, nu se poate vorbi de o comuniune reală între cei doi. Relațiile lor sexuale nu fac decât să hrănească "dorințele și plăcerile cărnii", iar ei sunt incapabili să ajungă la comuniunea veșnică și la bucuria de negrăit a eros-ului divin care îi unește cu Dumnezeu, precum și pe unul cu celălalt; eros este iubirea care unește, care duce sufletul în comuniunea eternă cu Dumnezeu.

De asemenea, este important ca tinerii să fie sensibilizați asupra necesității de a redirecționa energia sexuală dinspre sine spre ceilalți și mai ales către Dumnezeu. Convertirea eroticului în agape și a erosului în philia nu este un simplu exercițiu monastic, ci implică folosirea adecvată a sexualității de către fiecare creștin, bărbat sau femeie, căsătorit sau singur. Prin urmare, o regulă importantă pentru cei necăsătoriți ar fi abținerea de la activitatea care ar putea produce un nivel de stimulare sexuală ce ar conduce la orgasm. Pe măsură ce două persoane se cunosc, se bucură și se prețuiesc unul pe celălalt, este natural ca ei să treacă de la gesturile timide de afecțiune la săruturi și mângâieri. Totuși ei ar trebui să-și amintească de fiecare dată că "naturalul" este căzut și – cu precădere pe tărâmul sexualității – este în mod constant deschis spre demonic. Pasiunile "raționalizate" pot trece ușor de la un grad de intimitate la altul, până când cele mai bune intenții s-au pierdut, iar cuplul a cedat poftei. Așa cum mulți tineri recunosc la spovedanie când se întâmplă acest lucru ei se simt murdari și compromiși, nu din pricina sexului în sine, ci pentru că s-a spulberat un ideal și, mult prea des, cineva este iremediabil rănit. E de prisos să spunem că, în asemenea momente, sensibilitatea pastorală este indispensabilă. Ea trebuie însoțită de fermitate, dar trebuie să dăruiască iertare și compasiune.

Este imposibil să impui limite – deci răspunsuri concrete la întrebarea "până unde…" – pentru că este dificil să le respecți când ele par să fie formaliste și arbitrare. Abordarea cea mai eficace este încurajarea tinerilor, începând cu perioada premergătoare adolescenței, să mediteze și să vorbească despre sensul vieții lor ca și fii ai lui Dumnezeu, ca purtători ai chipului Său și ca persoane a căror singură valoare vine din credincioșia față de Dumnezeu și mărturia dată despre El înaintea oamenilor.

CAP. V. Combaterea patimii desfrânării

în operele duhovnicești răsăritene

V.1. Lupta, remediile și vindecarea de patima desfrânării

„Dorințele și imboldurile trupești le oprește înfrânarea

și aprinderile inimii, le răcește citirea dumnezeieștilor Scripturi,

le smerește rugăciunea neîncetată

și le potolește ca un untdelemn, umilința”

(Cuviosul Nichita Stithatul)

V.1.1. Mijloace trupești de luptă împotriva patimii desfrânării

Vom încerca să vedem cum se poate scăpa de patima desfrânării, mai ales atunci când este vorba de o mare pasiune. O observație preliminară, valabilă pentru orice alt păcat: ca să poți scăpa de el, trebuie să fii convins că e vorba de un păcat și că trebuie să scapi de el; căci nu poți să scapi de un rău de care nu ai cunoștință: cum ar admite un bolnav să meargă la medic atâta vreme cât se crede perfect sănătos?.

Trebuie să știm de la bun început că pornirile sexuale dezordonate sunt urmare a păcatului strămoșesc și, prin urmare, nimeni nu este scutit de ele. Tot de aici și datoria fiecăruia de a lupta împotriva lor. Un prim pas este de a ne forma convingeri adânci asupra necesității și posibilității de a combate această patimă. Sfântul Pavel ne spune: „Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu. Dar voi nu sunteți în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat, iar Duhul e viața în virtutea dreptății” (Romani 8, 8-10). Trebuie să fim fermi convinși că trupurile noastre sunt temple vii ale lui Dumnezeu și nu trebuie să fie pângărite prin desfrânare: „Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este in voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?” (I Corinteni 6, 19).

Desfrânarea este un păcat animalic, căci urmează pornirile unei patimi ce domină în animale. Am putea spune că desfrânatul întrece pe animale prin exces și perversiune, exagerări necunoscute acestora, întrucât ele urmează instinctului nepervertit.

Desfrânarea este o patimă primejdioasă, pentru că orbește pe om și îl împinge la imoralitate.

Există o desfrânare sufletească și una trupească, iar lupta împotriva uneia presupune lupta împotriva ambelor: „Căci acest război este îndoit, aflându-se și în suflet și în trup. De aceea, trebuie să dăm lupta din două părți împotriva lui” .

Lupta finală este împotriva desfrânării cu gândul. Sfinții Părinții stăruie, în general, asupra aplicării tratamentului la partea sufletească a bolii; ei au înțeles că înfrânarea trupului nu e suficientă, ci e nevoie de zdrobirea inimii, adică smerenie, prin care cerem harul lui Dumnezeu. „Prin urmare, nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desăvârșitei neprihăniri și a adevăratei curății, de nu se va adăuga și zdrobirea inimii și rugăciunea întinsă către Dumnezeu și citirea deasă a Scripturilor, și osteneala, și lucrul mâinilor, care abia împreună pot să oprească pornirile cele neastâmpărate ale sufletului, și să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de rușine. Mai înainte de toate folosește smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie păzită inima cu toată străjuirea de gândurile murdare, căci dracul acesta nu încetează de a război pe om până nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduințe și nici prin osteneala sa, ci prin acoperământul și ajutorul lui Dumnezeu se izbăvește de boala aceasta și se ridică la înălțimea curăției”.

Dintre mijloacele trupești împotriva desfrânării, vom vorbi despre înfrânarea de la mâncare, băutură și somn. Atât știința medicală, cât și arta duhovnicească au arătat că multa mâncare și băutura fără cumpătare stimulează și duc inevitabil la declanșare în gând și trup a trândăviei și curviei.

Dacă nu am face abuz, nu am greși: „Căci Dumnezeu, toate câte le-a făcut le-a făcut bune și cu măsură. Și cât timp se păzește măsura cumpenei firești și drepte a pornirilor din noi, mișcările firești nu ne pot sili să ieșim de pe calea cuvenită”.

Din mâncările grele, consideră Sfântul Nicodim Aghioritul, „se nasc zemurile cele groase, din zemurile cele groase umezelile cel groase și sângele cel gros, din sângele cel gros, cărnurile cele groase, din cărnurile cele groase înmulțirea seminței și pentru aceea silnicele gânduri; și dintru acestea toate se iscă atunci ticălosului trup o văpaie și un cuptor babilonesc”, fierbințeala trupului ce caută să se potolească prin satisfacerea patimii.

Oxigenarea mai slabă a creierului, ca urmare a meselor copiase, stropite și udate din belșug cu băuturi, și datorată faptului că digestia celor îngurgitate solicită o cantitate mai mare de energie, slăbesc discernământul, trezvia, controlul mișcărilor trupești de către cele spirituale, favorizând rătăcirea, vagabondarea minții și a gândurilor, căderea lor în robia plăcerilor trupului și instalarea poftelor și a dorințelor de natură fizică.

Somnul mult și necontrolat, lipsa de disciplină cu privire la timpul de odihnă și refacere poate favoriza apariția ispitelor în vis. Sfinți Părinți arată că adevăratele cauze ale acestor ispitiri de natură erotică din vis pot fi gândurile și trăirile noastre conștiente, scăpate în somn de sub controlul și cenzura rațiunii, precum și diavolii care, potrivit asceticii răsăritene, se pot atinge de trup și-l pot tulbura cu gânduri și trăiri de desfrânare. Sfântul Ioan Scărarul subliniază: „Când ne așezăm în așternut să fim cu multă grijă pentru că în timpul somnului, mintea singură, fără de trup, se luptă cu demonii, prin gândurile ce au străbătut-o înainte de a adormi, iar dacă gândurile ce ne-au preocupat au fost îndreptate spre plăcerile trupești, mintea va fi o trădătoare a cauzei sale însăși și a trupului”.

Scrierile duhovnicești răsăritene nu condamnă, ca fiind patimi, ispitirile din timpul somnului, dar avertizează că ele sunt semne ale alipirii noastre puternice de cele lumești, trupești și materiale.

Sfântul Nicodim Aghioritul ne recomandă să chivernisim cu înțelepciune această trebuință a trupului: „Să dormi măsurat, pentru că știi bine că somnul peste măsură, nu numai că slăbănogește mădularele, moleșește mintea, îngreuiază capul și dă voie zugravului celui vechi și întru totul următor vicleniei, să închipuiască în nălucire zugăvelile sale necuviincioase, întinând astfel de multe ori cu supărările de noapte; ci somnul cel mult pricinuiește și mare vătămare sănătății trupului după cum hotărăsc doctorii”.

Referitor la somn, Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă: „Când te culci și când te scoli, adu-ți mereu aminte de moarte și îndeletnicește-te cu rugăciunea de un singur gând a lui Iisus; nici un ajutor mai puternic decât acesta nu putem găsi în timpul somnului”.

Pe parcursul zilei nu trebuie să cugetăm la nălucirile din timpul somnului de noapte, căci intenția demonilor este și aceasta de a ne pângări cât suntem treji cu cele din vremea nopții. Așadar, cumpătarea trupească, disciplinarea lucrărilor trupești, înfrânarea de la mâncare, băutură și somn, postul în sine ajutat de osteneala și lucrarea mâinilor prin care se dă ocupație trupului, canalizează tensiunea și energiile trupești într-un scop practic.

Sfântul Ioan Casian recomandă rugăciunea smerită și stăruitoare, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care Împăratul Vavilonului îl aprind în fiecare zi prin ațâțările poftei, cu roua venirii Sfântului Duh.

Sfântul Varsanufie și Sfântul Ioan spun: „În privința dracului curviei, e bine să-i închizi intrarea. Dar dacă te răpește și intră, luptă cu el aruncând neputința ta înaintea lui Dumnezeu și cerând ajutor. Și El îl va scoate de al tine”.

Altă armă foarte puternică este privegherea cea după Dumnezeu. Se recomandă citirea deasă a Sfintei Scripturi, osteneala și lucrul mâinilor, așa cum spune Cuviosul Nichita Stithatul: „Dorințele și imboldurile trupești le oprește înfrânarea și aprinderile inimii, le răcește citirea dumnezeieștilor Scripturi, le smerește rugăciunea neîncetată și le potolește ca un untdelemn, umilința”.

Tratamentul recomandat de Sfântul Ioan Scărarul în lupta de izbăvire de ea arată gravitatea acestei patimi: „De un real ajutor ne pot fi în acest timp al ispitirii: sacul (de penitență), cenușa, șederea în picioare toată noaptea, îndurarea foamei, limba arsă și neudată cu puțină apă, sălășluirea în mormânt și mai înainte de toate, smerenia inimii, în plus, dacă e posibil, ajutorul unui tată sau frate sârguitor și bătrân în judecată. Ar fi un lucru prea de mirare ca să-și poată salva cineva singur corabia din furia valurilor”.

Iată ce ne spun Sfinții Varsanufie și Ioan: „De multe ori am fost și eu cumplit ispitit, frate, în tinerețe de către dracul curviei. Dar m-am ostenit, luptând cu gândurile și împotrivindu-mă lor și nevoindu-mă cu ele; căci puneam înaintea ochilor mei chinurile veșnice. Și făcând eu aceasta în fiecare zi, vreme de șapte ani, m-a ușurat Dumnezeu de ele. Acestei ispite îi pune capăt rugăciunea neîncetată, urmată de plâns. Iar tulburarea ți-o amintesc dracii din pizmă și dacă le-ar sta în putință te-ar alunga și din chilia ta. Dar Dumnezeu nu le îngăduie să pună stăpânire pe tine. De aceea nici nu au putere. Dumnezeu te-ar putea ușura degrabă, dar în acest caz nu ai putea să te împotrivești nici altei patimi”.

Semnul vindecării de această patimă este că sufletul chiar și în vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nălucirii de rușine căci, deși această mișcare nu este păcat, totuși ea arată că sufletul încă mai bolește.

Solomon ne îndeamnă: „Cu toată străjuirea păzește inima ta” (Pilde 4, 23).

Trebuie să păzim capul șarpelui, adică gândul vătămător, ca nu cumva, prin primirea capului (prima răsădire a gândului) să primim și celălalt trup al șarpelui (învoirea cu plăcerea). Până sunt încă prunci fii Babilonului, adică gândurile viclene, să-i ucIdem lovindu-i de piatră (Psalmul 136, 9), care este Hristos „căci de se vor face bărbați prin învoirea noastră, nu fără mare suspin și grea osteneală vor fi biruiți”.

Paza simțurilor, în special văzul, auzul, pipăitul și mirosul, este un mijloc important împotriva desfrânării, o dată ce curvia exterioară asaltează și pătrunde în suflet prin intermediul simțurilor. Simțurile constituie căile sau porțile de intrare a ispitelor, multe dintre ele legate de patimile trupești. Atunci când aceste porți sunt larg deschise, scăpate de sub supravegherea rațiunii și orientată spre o exacerbare sau o excitabilitate bolnavă a trupului, ele strecoară în minte și în suflet chipurile, imaginile, amintirile sau închipuirile erotice.

Într-o scrisoare către un fiu duhovnicesc, Avva Efrem, stareț al Mânăstirii Filotheu din Muntele Athos, îl îndemna pe acesta: „Atunci când ai război trupesc, fii foarte atent cu fanteziile necurate, care produc gânduri murdare, alungă-le de îndată ce apar. Imediat să spui rugăciunea cu durere în suflet și pe loc vei fi eliberat de războiul trupesc”.

Prin intermediul văzului, sufletul nostru poate fi atacat de imagini păcătoase, ademenitoare, ispititoare și înșelătoare, care apoi își pot imprima formele lor asupra minții, silindu-o să se cufunde în ele și să caute să le dezvolte și să le împlinească. Imaginile au puterea de a crea anumite dispoziții – bune sau rele –, iar atunci când nu sunt controlate, pot evolua până la stadiul de patimi sau pasiuni.

Dumnezeu ne interzice curiozitatea ochilor, spre a ne întoarce de la rău, așa cum un tată interzice copilului său, chiar și numai să atingă un cuțit, spre a-l feri de riscul de a se tăia cu el. Curiozitatea ochilor aprinde focul poftei păcătoase ca un incendiu. Cel ce își lasă privirile să rătăcească se aseamănă unui vizitiu care nu își are ochii ațintiți asupra cailor și din care cauză caii vor sfârși prin al târî în prăpastie. El se aseamănă cu o fortăreață cu porțile nepăzite și care din această cauză, poate cădea lesne în mâinile inamicului .

Prin intermediul auzului, pot pătrunde în mintea noastră cuvinte josnice, expresii sau formulări triviale, cu tentă erotică, iar acestea când întâlnesc un suflet slab, se pot transforma în adevărate voci interioare, instigatoare la păcat. Mecanismul erotic se sprijină mult nu numai pe imagini, ci și pe cuvinte. Astfel, trebuie evitate convorbirile prea familiare și prea îndelungate cu femeile, cu care trebuie să ne purtăm cu bărbăție și modestie. Să ne ferim de a spune sau a asculta glume indecente, căci e cu neputință ca cineva să fie imoral în vorbă și neprihănit în faptele lui. Apoi, de obicei, ajungem să și facem ceea ce ne place să spunem sau să auzim.

Același Sfânt Nicodim Aghioritul ne avertizează asupra căderilor ce se pot naște din auzirea și ascultare îndemnurilor la păcate: „urechile sunt al doilea organ al simțurilor ce ne întâmpină, după rânduială. Deci să ne străduim a tăia de la dânsele cântecele stricate, alcătuite pentru dezmierdare și care varsă în urechi mierea prea dulce a văzduhului. Căci, după cum mi se pare mie, trei vătămări se nasc din aceasta. Mai întâi, pentru că slăbănogesc îndrăznețul și viteazul cuget al sufletului, așezându-l astfel încât se feminizează și de multe ori adoarme întru dulcea auzire a unora ca acestora și rămâne nesimțitor, ca într-o dulce adormire. A doua, pentru că din auzirea acelor dezmierdătoare cântece, mintea, cu închipuirea sa, nu încetează să-și închipuie cele înțelese din cântece, iar de aici se umple de multe chipuri și împătimire. Și a treia, chiar dacă se întâmplă, să zicem, să nu vadă fețele celor ce cântă, cu toate acestea, glasul singur este destul pentru a ne închipui cu imaginația [fețele lor] care trezesc în suflet poftirea inimii și-l trag spre învoirea cu gândurile”.

Pipăitul și mirosul sunt simțuri mai alunecoase, iar cel ce a căzut pe panta lor, cu greu se poate izbăvi din robia lor, din neastâmpărul și setea lor neostoită. Remediul îl constituie austeritatea și decența în gesturi, ținută, conduită și îmbrăcăminte.

Supravegherea comportamentului, a gândurilor, a faptelor și gândurilor noastre, precum și a îmbrăcămintei, poate fi socotită un bun remediu împotriva patimii desfrânării. Un bun creștin se ferește, mai întâi de toate, de a fi o ispită, o sminteală, o cauză a căderii altora, după cum, în același timp, luptă cu putere împotriva unor astfel de conduite din partea celorlalți.

Creștinul trebuie să fie caracterizat de verticalitate în gândire, faptă și vorbă. Mântuitorul condamnă comportamentul duplicitar, arătând că omul nu poate sluji la doi stăpâni la fel. De altfel, minciuna, fariseismul și ipocrizia, constituie cauze ale sciziunii interioare, surse ale conflictelor sufletești.

În viața duhovnicească, trebuie să existe o continuitate între gând, cuvânt și faptă, și o orientare morală înaltă axiologică a lor.

Creștinul bun luptă să dobândească un stil de gândire frumoasă, constructivă duhovnicește, izvor al faptelor bune și al cuvintelor sale frumoase. Tocmai acest lucru vrea să-l sublinieze Mântuitorul atunci când spune: „Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei 5, 37).

Creștinul trebuie să caute să înlăture din gândirea sa tot ceea ce este păcătos și rău, iar cuvintele sale să fie ziditoare de suflet, duhovnicești. El trebuie să lucreze la sublimarea continuă a gândurilor și vorbelor sale, la înduhovnicirea întregii sale ființe și vieți. Gândurile și cuvintele sale trebuie să devină o continuă rugăciune interioară și exterioară, implicită și explicită, o „liturghie interioară”.

Gândurile sale trebuie să se „odihnească” în cugetări duhovnicești, să se statornicească într-un fel sau stil spiritual de raportare a eu-lui la realitățile externe, iar cuvintele să devină adevărate leacuri sau balsam pentru suflet.

Lupta cu gândurile este foarte puternică căci ne spun Sfinții Părinți: „De se seamănă în tine plăcerea curviei, când șezi în chilia ta, ia seama și opune-te gândului tău ca să nu te răpească. Silește-te să-ți aduci aminte de Dumnezeu, că El ia aminte la tine, și că de cugeți ceva în inima ta, toate sunt descoperite înaintea Lui”.

Cel ce luptă să-și ordoneze moral gândurile și cuvintele, trebuie să-și supravegheze și ținuta trupească și îmbrăcămintea. Primii oameni, când în ei nu exista păcat și poftă, nu au avut nevoie de veșminte, haine. Abia după cădere au realizat că erau goi și de aceea li s-au dat acele „veșminte de piele”, spre a-și acoperi goliciunea trupească și sufletească.

Creștinului îi este recomandată modestia, smerenia și decența în îmbrăcăminte. Omul din afară este după chipul celui din interior. Exteriorul caracterizează interiorul: echilibrul sau gravele dezechilibre lăuntrice. Dacă hainele scumpe, luxul în îmbrăcăminte sunt expresii ale „slavei deșarte”, hainele provocatoare, indecente, exprimă pofta și goana după plăcerea trupească și constituie o cauză de sminteală și cădere. Ceea ce trebuie să caute creștinul nu este a-și împopoțona trupul cu haine extravagante, după o modă ce are puține lucruri comune cu morala înaltă, ci a-și împodobi sufletul cu veșmântul virtuților: credința, temerea de Dumnezeu, înfrânarea, pocăința, paza minții și a inimii, nădejdea, smerenia, iubirea.

Sfinții Ioan Gură de Aur și Nicodim Aghioritul consideră că hainele sunt prilej de amintire a căderii și izgonirii din rai a primilor oameni care fuseseră acoperiți la început de dumnezeiescul har. Or, întrebarea Sfântului Nicodim Aghioritul, „Ce rost are ca această aducere aminte a pedepsei să se facă cu haine strălucite și de mult preț? Îmbrăcarea hainelor să ne fie necurmată aducere aminte de căderea bunătății și învățătura spre pedeapsă pe care pentru neascultare, neamul omenesc a primit-o”.

Cumpătarea și înfrânarea, decența și temperanța, modestia și smerenia trebuie să caracterizeze toate trăirile autentice creștine.

V.1.2. Mijloace duhovnicești de luptă împotriva patimii desfrânării

Războiul nostru împotriva patimii desfrânării presupune „știința spirituală”, despre care vorbește Sfântul Ioan Casian, adică trezvie, cunoașterea și controlarea foarte bună a gândurilor rele, ce ne instigă la păcat și păstrarea cugetărilor bune, folositoare sufletului, aducătoare de pocăință și mântuire.

Dintre accesoriile înfrânării sufletești, Sfântul Ioan Casian ne recomandă: curăția inimii, căci potrivit Mântuitorului, „din inimă pornesc gândurile rele, uciderile, adulterele, desfrânările, hoțiile, mărturii mincinoase, hule (Matei 15, 19); căința inimii, curățirea cu grijă a celor ascunse ale ei; stăpânirea voinței și a conștiinței noastre.

În lupta de înlăturare a gândurilor păcătoase, ne este de mare folos rugăciunea fierbinte către Hristos, împotriva patimilor și pentru dobândirea virtuților; citirea și cugetarea asupra Scrierilor Sfinte: Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți. „Pe cât este, așadar, de cerească și de îngerească virtutea sfințeniei, pe atât este de războită cu mari bântuieli de potrivnici. De aceea, suntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrânarea trupului, ci și cu zdrobirea inimii și cu rugăciuni dese, împreunate cu suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care împăratul Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin ațâțarea poftei, cu roua venirii Sfântului Duh. Pe lângă acestea, arma foarte tare pentru acest război avem privegherea cea după Dumnezeu”.

„Pentru curvie, postește, priveghează, ostenește-te și petrece în singurătate”, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, iar Sfântul Ioan Damaschin subliniază: „…curvia e stinsă prin dorul dumnezeiesc și prin dorința bunurilor viitoare…”.

În acest fel, mintea este ocupată cu cele duhovnicești și nu mai are răgazul spre a născoci și elabora imagini erotice, iar săgețile trimise de diavol sunt respinse prin puternicul nume al lui Iisus Hristos.

Dacă liniștea și echilibrul minții noastre au fost tulburate de astfel de gânduri și ispite, când ni s-a strecurat în minte „amintirea trupului femeiesc” (Sfântul Ioan Casian) și dezmierdările pe care el ni le poate produce, Sfântul Ioan Casian ne recomandă „să ne grăbim să o alungăm cât mai iute din lăuntrul nostru, punându-ne în față mai întâi amintirea mamei, a surorilor, a rudelor, sau a anumitor femei pioase”.

Părinții duhovnicești mai aspri, ne spun să medităm în acele momente de ispită și atac, la soarta care așteaptă un trup omenesc, oricât de frumos ar fi el, după moarte: pământ și cenușă, viermi, putreziciune și urâciune.

Sfântul Ioan Casian consideră ca eliberat de această patimă pe cel ce nu este ispitit nici în timpul somnului, netrezirea poftei în orice ocazie. Sfântul Ioan Scărarul relatează o întâmplare din care reiese că eliberarea totală de această patimă este atunci când Ziditorul este slăvit pentru frumusețea creată de El: „Mi-a istorisit cineva o pildă foarte înaltă de curăție. Văzând cineva, zicea, o frumusețe deosebită, slăvea foarte pe Făcătorul din acest prilej și numai de vederea ei era mișcat la iubirea lui Dumnezeu și îi izvorau lacrimi. Dacă unul ca acesta are totdeauna, în asemenea prilejuri o astfel de simțire și lucrare, a înviat nestricăcios înainte de învierea de obște”.

Părintele Stăniloae tâlcuiește acest cuvânt astfel: „Înviere nestricăcioasă numește pe cea din viața de față, venită din schimbarea moravurilor. Căci desfrânatul se face neprihănit și lacomul milostiv și cel aspru blând, a venit învierea încă aici, ca o arvună a celei viitoare. Și cum e această înviere? Prin faptul că păcatul a fost omorât și dreptarea s-a înălțat, că viața cea veche a încetat și cea a tot nouă și îngerească e trăită. La învierea de obște, trupul fiind total înduhovnicit într-o comuniune dialogică deplină cu Dumnezeu, va fi cu totul neprihănit, deci nestricăcios”.

Lupta împotriva acestei patimi este grea, iar războiul împotriva ei este terminat cu biruință doar de foarte puțini, după cum ne spune Sfântul Ioan Casian. Oricât am lupta împotriva ei, este greu de combătut și cu neputință de biruit prin propriile noastre puteri, neputând fi distrusă deplin de noi înșine, ci doar cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Astfel este subliniată valoarea rugăciunii către Dumnezeu prin care cerem întărirea puterilor noastre slăbite într-o astfel de luptă, de violența ei.

Prin curățirea trupului și a sufletului de patimi, în adâncul lor lucrează Hristos, Care ne-a fost în această luptă duhovnicească și Frate și Ajutor.

Sfântul Ioan Casian subliniază această idee a necesității ajutorului dumnezeiesc în războiul duhovnicesc, arătând că dracul curviei „nu încetează de a război pe om, până nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduința și nici prin osteneala sa, ci prin acoperământul și ajutorul lui Dumnezeu se izbăvește de boala aceasta și se ridică la înălțimea curăției”.

Biruința deplină asupra acestei patimi este mai presus de fire și are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Nu trebuie să uităm nici o clipă că Dumnezeu nu îngăduie să fim ispitiți mai mult decât putem duce și nici nu trebuie să ne descurajăm, indiferent de intensitatea luptei: „Dumnezeu nu îngăduie să fim ispitiți mai mult decât putem răbda, ci, dimpotrivă, ne va ajuta. Oricum, deoarece avem mândrie, El îngăduie aceste război încât să ne smerim. Nu te întrista mai mult decât trebuie, ci cu mare smerenie aruncă-te înaintea Domnului și învinuiește-te. De îndată alungă orice gând rău care îți vine și nădăjduiesc că harul lui Dumnezeu te va ușura. Nu te teme; nu vei pătimi nici un rău. Alungă lașitatea; fii curajos. Totul va trece, iar acest război îți va lăsa în urma lui mult bine, iar Dumnezeu îți va da mult har. Dar să nu te descurajezi că numai așa pierdem lupta”.

Sfântul Ioan Scărarul arată legătura indisolubilă dintre trup și suflet, cum unul pe altul se pot înălța sau prăbuși, printr-un frumos dialog în care sufletul întreabă „soțul” despre războaiele pricinuite: „Cum și in ce fel îmi voi lega propriul prieten (scil. trup) și-1 voi judeca, nu știu; căci înainte chiar de a-l lega el îmi și scapă, înainte de a-l judeca mă împac cu dânsul și, înainte de a-l pedepsi, mă înduplecă. Cum voi putea urî pe acela pe care din fire m-am obișnuit a-l iubi? Cum mă voi putea elibera de către cel de care sînt legat pe vecie? Cum voi putea ucide pe cel care trebuie să învie împreună cu mine? Cum voi putea face (în gr. arăta) nestricăcios pe cel pe care l-am primit stricăcios? Ce dovezi binecuvântate voi arăta împotriva celui care-mi opune pornirile firii? Dacă îl voi lega pe acesta cu postul, dar îmi judec aproapele, iarăși mă predau lui. Dacă încetând de-a mai osândi îl voi birui pe dânsul, înălțându-mă cu inima (scil. mândrindu-mă), iarăși mă voi prăbuși la dânsul. El îmi este și ajutor și vrăjmaș, și sprijinitor și dușman, și protector și persecutor. Grijindu-1, mă războiește, topindu-1 cu înfrânarea mă slăbește până la neputință, odihnindu-1 mă trage spre păcat, dojenindu-1 nu-i pasă, dacă-1 voi mâhni mă primejduiesc foarte, dacă îl voi nimici nu voi mai avea prin cine câștiga virtuțile. În sfârșit, el este totodată obiectul și al iubirii și al urii mele. Ce este taina aceasta din mine? Care este pricina acestui amestec din noi? Cum îmi sînt mie dușman și prieten? Spune-mi tu, spune-mi, o soțul meu, o firea mea, căci nu am trebuință a măi învăța de la altul cele despre tine: cum voi putea rămâne; invulnerabil înaintea ta, cum voi putea scăpa de primejdia cea firească, deoarece am făgăduit deja lui Hristos să te urăsc? Cum te voi putea birui pe tine, tiranul meu, când mă asuprești în felul în care am arătat deja?

Și răspunzând (trupul) sufletului său, zise: Nu-ți voi spune ceva care tu nu știi, ci doar aceea ce cunoaștem împreună. Eu am ca tată iubirea de sine. Înfierbântările din afară îmi sunt produse de îngrijirea ce mi se dă și, în general, de orice odihnă; iar tulburării interioare își trag originea din lenevire și din neorânduiala faptelor. Când le zămislesc, eu și dau naștere căderilor; acestea, născându-se, produc din nou moartea prin deznădejde. Dacă ai cunoscut limpede atât adânca mea slăbiciune cât și a ta mi-ai legat mâinile. Dacă îți vei tortura gâtlejul, îmi legi picioarele ca să nu umblu prea departe. Dacă te vei înjuga cu ascultarea, ai ieșit de sub jugul meu. Dacă îți vei agonisi smerenia, mi-ai tăiat capul”.

Ascetul nu luptă împotriva corpului, ci a cărnii. Pentru a-și salva trupul trebuie să se dezrădăcineze din el egoismul. Lupta spirituală și asceza duc la frumusețe, fac persoanele frumoase, deoarece permit propriului corp să trăiască din ce în ce mai mult ca și corp pnevmatic, spiritual, ca loc al iubirii.

Vindecarea de patima desfrânării presupune paza inimii și a minții, prin trezvie duhovnicească și discernământ spiritual, respingerea gândurilor, amintirilor și a fanteziilor de această natură, lectura duhovnicească ascultarea de un părinte duhovnicesc și mărturisirea tuturor gândurilor noastre lui, paza trupului și a simțurilor, fuga de ispită și de ocazia la păcat, fecioria sau căsătoria și disciplina conjugală.

Omul curat le privește pe toate curat, înfrumusețându-le și împodobindu-le cu această calitate de curăție, chiar și pe cele mai întunecoase. La această curăție a simțurilor și a sufletului trebuie să ajungem, calea atingerii ei constituindu-o asceza, înduhovnicirea trupului și a sufletului.

V. 2. Căsătoria – Taină întru Împărăție

Instituția căsătoriei este paradisiacă. Pentru că în chiar sânul raiului pământesc, în sânul naturii pe atunci neschimbătoare și netrecătoare, Dumnezeu a spus: „nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el"(Facere 2, 18). Atunci Dumnezeu a luat din coasta lui Adam și, dintr-un singur trup, a făcut două ființe. Porunca divină a căsătoriei e situată, așadar, dincolo de bariera păcatului, prin care omul s-a rupt definitiv de paradisul terestru. ,,De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup" (Facere 2, 24) — sunt cuvinte rostite înainte de cădere. La fel, și porunca dată de către Dumnezeu lui Adam și Evei, de a crește și de a se înmulți (Facere 1,28), e tot o poruncă paradisiacă.

Prin adâncimea sa, căsnicia poate depăși sabia de flacără vâlvâitoare ridicată de heruvimii care păzesc drumul spre Eden. În experiența mistică din căsnicie, din sânul rugăciunii împreună mai ales, poate izvorî adesea amintirea unirii paradisiace dintre Adam și Eva. Unirea dintre Adam și Eva, înainte de cădere, nu era umbrită de carne, de trup, ci era desăvârșită prin însuși principiul unității sale, adică prin Dumnezeu. Tradiția ortodoxă arată că Adam și Eva erau înveșmântați cu necreată lumină, lumină pe care au pierdut-o prin mândrie și nesupunere, primind în schimb îmbrăcăminte de piele.

Adam și Eva au pierdut lumina și au primit trupul, în Edenul din care au fost alungați. Totuși, făgăduința că din sămânța lor va veni Mântuitorul sfințește nunta. Iată că Hristos, deja, consfințește căsătoria post-edenică.

Taina Căsătoriei, săvârșită după bună rânduială, deține și se bazează chiar pe taina unității totale dintre om și Dumnezeu, unitate cu rădăcini adânci, care ajung până la comuniunea dintre Adam și Dumnezeu dinainte de cădere, comuniune deplin restabilită prin întruparea lui Hristos, noul Adam. Astfel, dacă bărbatul și femeia adâncesc, conlucrând cu iubirea harică dobândită prin Taina Cununiei, legătura lor cu Hristos, redescoperă unitatea ontologică a cuplului dinainte de păcatul strămoșesc. Atunci apare, mai întâi, o nostalgie plină de nădejde într-o viață nouă, fundamental diferită.

Cuplul care își lucrează, mai ales prin rugăciunea împreună, unirea cu Hristos, regăsește amintirea acestei comuniunii ancestrale. În ei se sălășluiesc pacea și mângâierea izvorâte din iubirea divină și le împreună inimile. De aici, soții sînt purtați în întâmpinarea împărăției lui Dumnezeu, a noului Eden. Relația lor se spiritualizează în întregime și este cu totul iradiată de lumina necreată. Simt în ei înșiși, vii, lucrările luminii lui Hristos și, pentru un timp, simt anticipat negrăitul gust al învierii. „Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sînt ca îngerii lui Dumnezeu în cer" (Matei 22, 30). Atunci, fiecare vede în celălalt chipul lui Hristos.Căsnicia este unul dintre marii pași înainte pe drumul alegerii conștiente a ceea ce ni s-a dat deja: este opțiunea de a fi aproape de Dumnezeu sub forma unei relații de apropiere cu altă persoană. Este alegerea deliberată a apropierii în defavoarea depărtării, a tovărășiei în defavoarea izolării, a legăturii în defavoarea singurătății, a iubirii în defavoarea indiferenței, în ultimă instanță a vieții în defavoarea morții.

În familie, dispare egoismul, sentimentul „eului propriu", născându-se și întărindu-se conștiința solidarității la bine și la greu, a soților. În familie, se unesc două persoane, de pe traiectorii diferite, croind împreună un drum nou, comun, al familiei lor.

Înaintând pe această cale a iubirii și în această lume a dăruirii, soții se apropie, de fapt, de scopul familiei creștine, mântuirea. Căci, din punct de vedere creștin, scopul general al familiei, în afară de iubirea și dăruirea deplină față de soț și copii, îl constituie mântuirea unuia prin celălalt și a tuturor împreună.

Răspunderea celor doi soți nu se mărginește numai la persoana lor, ci se extinde și asupra generațiilor următoare. În actul de iubire prin care cei doi soți se voiesc, se confirmă și răspund unul pentru altul într-un spirit total de devotament reciproc. Ei voiesc, confirmă și își asumă răspunderea în același timp și pentru toți urmașii lor. Ceea ce înseamnă că iubirea conjugală implică nu numai jertfa unui soț față de celălalt, ci și jertfa amândurora în favoarea urmașilor. A acelor urmași pe care părinți îi vor mai buni, mai înzestrați, mai desăvârșiți decât au fost ei.

„În familie și în legătura adevărată și normală dintre soț și soție, se descoperă în toată amploarea taina minunată a trupului. Corpul acela de care se apropie bărbatul devine ca și cum ar fi trup din trupul lui, provoacă în el nu numai o stare de atenție delicată, de iubire adâncă, ci și un sentiment de pietate în care se presimte taina nașterii unei vieți noi, ca urmare a apropierii trupești”.

În Biserica Ortodoxă, împreunarea trupească dintre bărbat și femeie e, cu totul, parte integrantă, a Tainei Căsătoriei: „Dă-le lor [. . . ] bună înțelegere sufletească și trupească" — se roagă lui Dumnezeu, preotul, chiar în timpul săvârșirii Sfintei Taine. Unirea trupească o pecetluiește pe cea sufletească pentru care cel mai adesea, e ca o oglindă vorbitoare. Același lucru îl lasă Apostolul să se înțeleagă și atunci când scrie: „cinstită să fie nunta întru toate și patul nespurcat. Iar pe desfrânați îi va judeca Dumnezeu"(Evrei 13, 4). Cuvintele Apostolului subliniază sfințenia absolută a căsătoriei, în care afirmă că patul — în termeni simbolici fiind chiar unirea trupească — e nespurcat, fără pată și cast, în sine. După învățătura Bisericii Ortodoxe, unirea trupească dintre bărbat și femeie face parte în mod firesc din Taina Sfântă. „Nici pe departe nu este, așa cum unii în mod ipocrit au putut să gândească, partea rușinoasă a căsătoriei!”.

Soții, dacă vor să descopere taina aceasta mare, pe care o reprezintă familia, trebuie „să vegheze să nu se lase stăpâniți de plăcere, să nu i se asocieze și chiar să nu o caute și, în sfârșit, să ajungă să nu mai aibă pentru ea nici un fel de atracție". Aceasta nu înseamnă, însă, refuzul și excluderea plăcerii naturale, firești, legată de unirea lor trupească, ci detașarea de ea, refuzul de a o considera ceva absolut, de a face din ea totul sau singurul lucru care îi arată a fi soți și uniți. Plăcerea nu trebuie să fie mobilul sau scopul principal al unirii, ci rod al ei, subordonat celorlalte esențiale: iubirea și procreația.

Iubirea trupească, exprimare a iubirii duhovnicești, trebuie să fie treaptă spre deplina unire a soților, în Hristos. Practic, în celălalt, trebuie să descifrăm îndemnul și chemarea Mântuitorului la iubire, iar iubirea noastră trebuie să se spiritualizeze, să se înduhovnicească neîncetat, până la stadiul de iubire duhovnicească desăvârșită, după modelul iubirii treimice. Prin aceasta, dorința trupească este transformată în avânt și dor de viață duhovnicească îmbunătățită, iar iubirea duhovnicească ia locul celei trupești, mult inferioare, oricât de altruistă ar fi ea.

Istoria lui Tobie exprimă foarte bine această realitate a vieții spirituale din căsnicie. Sara, logodnica lui Tobie, mai fusese pețită înaintea lui de șapte bărbați, care muriseră cu toții în noaptea nunții, îndată ce au intrat la ea. Dar îngerul Rafael îi descoperise lui Tobie că era vorba despre lucrarea unui demon, Asmodeu, ce-i ispitea pe bărbații care veneau la Sara, să nu caute decât plăcerile trupești. Astfel, aceștia voiau să se unească mai întâi trupește cu Sara și de abia apoi sufletește. Rafael îl sfătuiește deci pe Tobie să înceapă printr-o rugăciune împreună și prin sfințirea camerei cu inima și ficatul peștelui, arse liturgic. Tobie ascultă și, după ce săvârșește sfințirea camerei, se roagă împreună cu Sara: „Binecuvântat ești Tu, Dumnezeul părinților noștri, și binecuvântat este numele Tău cel sfânt și slăvit întru toți vecii! Să te binecuvânteze pe Tine cerul și toate făpturile Tale! Tu ai făcut pe Adam și Tu ai făcut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor și sprijin, și din ei s-a născut neamul omenesc. Tu ai zis: «Nu este bine să fie omul singur; să-i facem un ajutor asemenea lui». Și acum, Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoiește deci a avea milă de ea și de mine și a ne duce împreună până la bătrânețe. Și a zis și ea cu el: Amin". Astfel, Tobie așează comuniunea spirituală înaintea celei trupești, care doar o pecetluiește pe cea dintâi. Rugăciunea care precede unirea intimă (și pe care bărbații dinaintea lui Tobie nu o săvârșiseră încă din prima noapte) arată clar necesitatea de a fi unit spiritual, de a fi re-născut împreună din Duhul Sfânt, pentru a dobândi o relație intimă dreaptă, care să depășească nivelul simplelor pofte trupești. Tobie și soția lui așteaptă să fie uniți spiritual, înainte de a se cunoaște trupește, prin rugăciune și prin har. Trupul nu trebuie lăsat să tiranizeze sufletul, ci trebuie supus acestuia.

Așadar, recomandarea făcută soților creștini de către literatura duhovnicească ortodoxă este aceea de a nu se uni în vederea plăcerii simțuale și de a nu face din aceasta scopul și obiectul esențial al legăturii lor. Ei trebuie să vegheze să nu se lase stăpâniți de plăcere, să nu-și lipească inima de ea, să nu o caute, pentru ca pe măsura înduhovnicirii trupului și a facultăților lui, să ajungă să nu mai fie atrași de aceasta. Faptul acesta nu înseamnă refuzul și excluderea plăcerii legate în mod firesc de legătura trupească, ci nealipirea de ea, refuzul de a face din ea un absolut al vieții conjugale. Plăcerea nu trebuie să fie scopul, ci urmarea firească a legăturii de iubire dintre soți.

Cât de importantă este această atmosferă de rugăciune, de iubire respectuoasă și jertfitoare, pentru viața unei familii, nu poate să o știe decât cei care trăiesc în orizontul ei. Experiența istorică ne demonstrează că rugăciunea personală, unită cu rugăciunea liturgică a întregii Biserici, reprezintă pentru soții creștini un sprijin real prin care iubirea lor devine mai altruistă și mai responsabilă.

A iubi duhovnicește nu înseamnă a abstractiza sau a nega dimensiunile concrete, reale, ale iubirii, ci a le sesiza și însuși deplin. Iubind duhovnicește, iubim ceea ce este mai durabil și statornic în viața cuiva, dincolo de momentele de efemeră bucurie, procurate de iubirea pasională. Viața transformă, inevitabil, iubirea pasiune în iubire sufletească. Dacă nu reușește acest lucru, este semn al neputinței și lipsei ei de profunzime. Cine iubește doar cu trupul sau un trup, nu iubește cu adevărat, ci posedă sau profanează.

Ființă rațională, omul are chemarea de a spiritualiza iubirea sa, de a o curăți de elementele grosiere și de trăirile inferioare, instinctuale, spre descoperirea bogăției ei mult mai înalte, spirituale. Am văzut că asceza ortodoxă nu vizează anihilarea sau tăgăduirea trupului, ci profețește ridicarea, prin intermediul acestuia, la o treaptă superioară lui de existență și lucrare, la viață sufletească.

Sihăstria îndrăgostitului

Iubito, tu ești sihăstria mea,

lăcașul meu de veci.

Visează solitaru-n pace

ferice vis de sihăstrire,

așa cum eu visez mereu

să fiu, de-a pururi, lîngă tine.

Iar trupul tău mi-e călăuză,

cărare-n codrul aurit;

iubirea ta e luminiș

în inima pădurii.

Aici o casă am zidit,

aici, numai în tine.

Singurătatea-mi ia sfârșit

alăturea de tine.

O masă și un balansoar,

căldura vetrei tale —

și chipul tău, un cer senin,

fereastră luminoasă.

Nu-i brațul tău suav culcuș

de vise și dorințe?

Ce fericire să-mi petrec

întreaga viață lângă tine!

Cuvintele-ți tăcute sunt

ca gândurile mele.

Ca umbra plopilor dansând

pe apele-nserării.

Zâmbetul tău mă încălzește

ca soarele pământul.

Iar râsul tău e pârâiaș

ce susură-n pridvor.

Suavă ești ca respirarea

Străină ca și moartea.

Simt pacea somnului adânc

când părul îți ating.

Și unde aș putea muri,

decât în ochii-ți blânzi?

Sfârșită-i rătăcirea mea,

în tine-mi aflu calea.

Iubito, tu ești sihăstria mea,

lăcașul meu de veci.

Concluzii

„Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”. Astfel ne cheamă la Sine Hristos făgăduind preadulce odihnă sufletelor noastre.

Astăzi mulți oameni nu mai discern ce este osteneala pentru Hristos și ce este înjugarea la patimile grosiere ce lovesc din toate părțile.

Am încercat pe parcursul lucrării să vorbesc despre patima desfrânării așa cum este descrisă în Vechiul Testament, ca apoi în Noul Testament, prin legea iubirii și a iertării aduse de Mântuitorul Hristos, unirea dintre bărbat și femeie să fie ridicată la rang de taină.

Mântuitorul a spus: „Ați auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu săvârșești adulter". Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui.” (Matei 5, 27-28), de unde vedem clar că Domnul nostru Iisus Hristos a fost și un bun psiholog, căci, într-adevăr, această patimă nu are nevoie ca ea să se deruleze fizic, e de ajuns să se desfășoare la nivelul sufletului, iar urmările ei sunt la fel de grave.

Sfinții Părinți au știut dintotdeauna gravitatea acestei patimi, de aceea au luptat cu multă înverșunare împotriva ei. Scrierile lor ne sunt adevărate manuale, învățăturile lor fiind actuale până astăzi.

Amintim cele spuse de Sfântul Ioan Casian și anume că lupta cu patima desfrânării se dă pe două fronturi și de aceea trebuie să i se țină piept tot pe două fronturi. Pe lângă înfrânarea trupului este nevoie și de căința inimii.

Societatea contemporană provoacă și instigă la a fi părtași ai păcatului desfrânării. De la cele mai fragede vârste, până la vârste adulte, acest păcat se cuibărește în sufletele și trupurile multor oameni.

Am ales această temă întrucât în activitatea de asistent social întâlnesc des persoane ce suferă de această patimă, sub toate formele ei. Cel mai greu mi se pare să convingem pe adolescenți de ei. Urmările gravate de această patimă în sufletele tinerilor sunt de multe ori de neșters.

Tinerii înaintează în vârstă cu o percepție greșită despre ceea ce este iubirea. Urmările păcatului își fac apariția în scurt timp: neînțelegeri între soți, nereușite pe diferite planuri, copii cu dizabilități și alte nemulțumiri pe care oamenii nu le primesc ca încercări în viața creștinului, ci le privesc ca necazuri.

Aceste necazuri, nerezolvate la timp, aruncă omul în deznădejde și disperare, care sunt o altă dramă a omului contemporan.

Creștinul ortodox trebuie să se înarmeze cu armele credinței, a nădejdii și a dragostei. În ciuda variatelor încercări, creștinul trebuie să rămână un om al bucuriei, să aducă bucurie în viața semenilor săi, asemeni Mântuitorului, Care le-a întâmpinat la mormântul Său pe femeile mironosițe, zicându-le: „Bucurați-vă!”.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblice și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982.

Triodul, Editura Institutului Biblice și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.

Belu, Dumitru, Despre iubire, Editura Omniscop, Craiova, 1997.

Breck, Preot Prof.Dr. John, Darul sacru al vieții, Traducere și cuvânt înainte de Prea sfințitul Dr.Irineu Pop Bistrițeanul-episcop vicar- Editura Patmos, Cluj Napoca, 2001.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere, introducere și note de Pr. prof. dr. D. Stăniloae, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 41, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.

Clement Alexandrinul, Stromatele, traducere românească Pr. dr. D. Fecioru, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 5, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

Comori din Sfântul Munte Athos, culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Buna-Vestire, Bacău, 2001.

Galeriu, Pr. Constantin, Tâlcuiri la Mari Praznice de peste an. 22 de modele omiletice, Anastasia, București, 2001.

Gavrilă, Preot dr. Vasile, Cununia – viață întru Împărăție, București, 2004.

Sfântul Grigorie de Nyssa, Viața lui Moise, în vol. Scrieri Partea I, în colecția „Părinți și Scriitori bisericești”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.

Sfântul Grigorie Sinaitul, Despre prefacerea cea pătimașă, în Filocalia, Traducere, introducere și note, de Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, volumul VII, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1977.

Habra, Georges, Iubire și senzualitate, trad. Mezdrea Dora, Editura Anastasia, București, 1994.

Hrisostom, Arhiepiscopul de Etna, Elemente de Psiholigie pastorală Ortodoxă, Editura Buna vestire, Galați 2003.

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, în volumul Scrieri alese, Traducere de prof.Vasile Cojocaru și prof. David Popescu, prefață, studiu introductiv și note de profesor Nicolae Chițescu, colecția. „Părinți și Scriitori Bisericești", vol. 57, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt de suflet folositor, în Filocalia, Traducere, introducere și note, de Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, volumul IV, Institutul de Arte Grafice "Dacia Traiană" S.A., Sibiu, 1947.

Sfântul Ioan Hrisostom, Comentariile sau explicarea Epistolei cătreEefeseni, trad. rom. din limba greacă, ediția Oxania, 1852, de Arhim. Theodosie Athanasiu, Iași, 1902.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoție, Traducere, introducere, note și un cuvînt înainte de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Puțul și împărțirea de grâu, Editura Bunavestire, Bacău, 1995.

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în volumul Scrieri, Partea a treia, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești", voi. 23, Traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia, Traducere, introducere și note, de Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, volumul IX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia, vol. X, Traducere, introducere și note. de Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.

Cuviosul Isaia Pustnicul, Cuvântul XXIX al lui Isaia Pusnicul, în Filocalia, Traducere, introducere și note, de Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, volumul XII, Editura Harisma, București, 1991.

Larchet, Jean – Claude, Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, Editura Sophia, București, 2001.

Lazăr, Prof. Ion Pedeapsa neascultării sau păcatul strămoșesc oglindit in stihia plăcerii sexuale, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 1994.

Marcu Ascetul, Epistola către Nicolae Monachul, în Filocalia, Traducere, introducere și note, de Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, volumul I, Institutul de Arte Grafice „Dacia Traina”, Sibiu, 1947.

Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III,53, în Filocalia, Traducere, introducere și note, de Prot. stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, volumul II, Institutul de Arte Grafice "Dacia Traiană" S.A., Sibiu, 1947.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. III, Traducere din grecește de Prot. stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Institutul de Arte Grafice "Dacia Traiană" S.A., Sibiu, 1947.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl Nostru, în Filocalia, Traducere, introducere și note, de Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, volumul II, Institutul de Arte Grafice "Dacia Traiană" S.A., Sibiu, 1947.

Meyendorff, Jean, Le marriage dans la perspective orthodoxe, YMCA-PRESS, Paris,1986.

Mihoc, Pr. prof. dr. Vasile „Căsătoria și familia în lumina Sfintei Scripturi.Nașterea de prunci, scop principal al căsătoriei", în MA, XXX (1985), nr. 9-10.

Mason, Mike, Taina căsătoriei, Editura Logos, Cluj-Napoca, 1999

Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri. Carte sfătuitoare pentru paza celor cinci simțuri, a nălucirii și a inimii și care sunt îndulcirile duhovnicești și chiar ale minții, în colecția „Comorile pustiei” nr. 35, Editura Anastasia, București, 1992.

Nevoitor, Război în „văzduhul inimii", Editura Credința strămoșească, 2001.

Cuviosul Nichita Stithatul, în Filocalia,vol. 6

Pateric despre vise si vedenii, Editura Bunavestire, Galați, 2002.

Pavel, Constantin, Patimi dăunătoare vieții omenești, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XXVII (1957), nr.5-6-7.

Laroche, Michel Philippe, Un singur trup aventura mistică a cuplului, Editura Amarcord, Timișoara, 1995.

Popa, Pr. Gheorghe, Introducere în Teologia Morală, Editura Trinitas, 2001.

Popa, Pr. Prof. Ghorghe, Familia creștină: o perspectivă teologică și spirituală, în Familia creștină azi, Editura Trinitas, Iași, 1995.

Schmemann, Alexander, Din apă și din duh, trad .rom.Pr. I. Buga, Bucuresti, 1992.

Răducă, Vasile, Ghidul creștinului ortodox astăzi, Editura Humanitas, București, 1998.

Rupnik, Marko I.; Averințev, Serghei, Adam și coasta sa-spiritualitatea iubirii conjugale, Editura Ars Longa, Iasi 1998.

Semen, Petre, Familia și importanța ei în perioada Vechiului Testament, în vol. Familia Creștină azi, Editura Trinitas, Iași 1995.

Semen Petre, Păcatul-Boală a sufletului, coordonate biblice, Iași 2004.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, IBM, ed. a Il-a, București 1997.

Teșu, Preot Ioan C., Patima desfrânării și lupta împotriva ei. Frumusețile căsătoriei și ale familiei creștine, Editura Credința strămoșească, 2003.

Tesu, Preot loan C., Teologia necazurilor și alte eseuri, Editura Christiana, București, 1998.

Vademecum creștin ortodox, Editura Biserica Ortodoxă, Editura Sophia, 2003.

Sfinții Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, în 848 de întrebări și răspunsuri, în Filocalia, Traducere, introducere și note de Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, vol. XI, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990.

Sfântul Vasile cel Mare, Despre a nu ne lipsi de cele lumești, Omilia XXI, în volumul Scrieri. Partea întâi, în colecția „Părinți și Scriitori bisericești”, vol. 17, traducere Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

Zenkovsky, Prof. V. V., Convorbiri cu tinerii despre sexualitate. Traducerea Preot Dimitrie Balaur. Cu un studiu de antropologie creștină. Traducere Preot Stelian Iliescu, Preot Paraschiv Anghelescu. Editura Bizantină, București, 1998.

http://www.sfaturiortodoxe.ro/ortodox/imagini_pornografice.htm.

www.rcrwebsite.com/internetporn.htm.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Desfranarea Ca Patima Grea a Lumii Contemporane (ID: 167294)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Desfranarea Ca Patima Grea a Lumii Contemporane

Copyright Notice

Viața Bisericească în Timpul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Chip Si Asemanare In Persoana Umana

Taina Marturisirii Si Persoana Preotului Duhovnic

Biserica Ilumineaza Omenirea cu Iubirea Lui Hristos

Teologie Comparativa.tainele de Initiere.botezul,mirungerea Si Euharistia

Dezvoltarea Calitatilor Motrice

Copyright Notice

Similar Posts