Desfășurarea Jocului Didactic Matematic

Argument

Am ales această temă având în vedere că, prin studiul efectuat pentru pregătirea ei și colaborat cu experiența acumulată la practică atât în liceu cât și în facultate, să-mi îmbogățesc nivelul de pregãtire profesională, să găsesc cele mai adecvate metode și procedee pentru a-i face pe preșcolarii cât și pe școlari să-și însușească temeinic și conștient primele noțiuni de formare a reprezentărilor matematice.

Copilul la vârsta preșcolarã, intrã în contact nemijlocit cu lumea înconjurătoare, o vede, o cercetează și o înțelege, ceea ce ii va permite să își formuleze imagini clare despre forme, culoare, dimensiune și relații spațiale.

O importanță deosebită o au activitățile matematice în dezvoltarea gândirii copilului ca formă a deprinderii de a gandi cu eficiență ți creativitate.

Experiența demonstrează că activitatea gândirii este stimulată și aplicată în mare măsură de matematică, de aici trăgând concluzia că matematica înseamnă gândirea organizată, prelungită în ultimul timp prin calculatoare.

Vârsta preșcolară reprezintă stadiul la care se înregistrează ritmurile cele mai pregnante în dezvoltarea intelectuală a copiilor privind înmagazinarea achizițiilor fundamentale referitoare la calitățile și operațiile gindirii.

Activitățile matematice desfășurate cu preșcolarii constituie fundamentul pe care se clădește întregul sistem al cunoștințelor matematice din clasa I si oferă largi posibilități de stimulare a progresului fiecarui copil, făcându-i pe toți apți pentru școală.

Învățămantul preșcolar are scopul de a contribui la formarea personalității copiilor de la 6/7 ani, atât sub aspectul dezvoltării psihice echilibrate cât și al stimulării inteligenței și creativității acestora, al educației estetice și moral civice, al socializării lor în condițiile specifice grădiniței, potrivit particularităților vârstei precum si pregătirea corespunzătoare pentru o mai buna integrare în clasa I. Rezultatele muncii de instruire si educare depind de eforturile educatorilor, de pregătirea acestora, de dăruirea cu care muncesc.

În activitățile cu conținut matematic se urmăresc în mod deosebit sesizarea relațiilor spațiale dintre diferite grupe de obiecte, a unor relații matematice referitoare la cantitate, formarea unor reprezentări concrete despre unele forme geometrice, dezvoltarea unor operații ale gândirii, inteligenței, creativității. Pentru a facilita realizarea obiectivelor operaționale, este necesară formularea lor astfel încât să se comunice mai exact intențiile urmărite, rezultatul concret ce se așteptă precum si descrierea comportamentului final al copilului, ceea ce trebuie să cunoască și să realizeze la sfârșitul activității didactice.

La 6-7 ani, copilul începe procesul de integrare în viața școlară ca o necesitate determinată de cerințele instruirii și dezvoltării sale. începe un program strict organizat „prilej al primului contact efectiv cu societatea și cultura”. (Păun, Emil, 2000, „Școala, abordare psiho-pedagogică”, Ed. Polirom, Iași, p. 65 ).

Școlarul mic se află în faza de acumulare de cunoștințe concrete, drept pentru care activitatea de învățare se adresează capacității de a percepe.

CAPITOLUL I. Noțiuni generale despre joc

Definiții și caracteristici ale jocului

În structura activităților psihice, jocul figurează ca formă de activitate cu origine în ontogenia timpurie. Dezvoltarea psihologică a copilului nu se realizează de la sine, în mod instinctiv ci prin două instrumente fundamentale: jocul și imitația. Jocul este folosit de copil chiar de la naștere și este prima lui formă de activitate; imitația nu apare decât dupa câteva luni.

Cercetările psihologice au pus în evidență numeroase elemente psihice care se formează cu ajutorul acestei forme de activitate. Preșcolarul este considerat o personalitate în formare care gândește, acționează. În crearea lumii imaginare copilul tălmăcește situația reală în imaginar. El preia selectiv realitatea după nevoi și propriile posibilități. Această capacitate este destul de dezvoltată la copilul ce depășește vârsta de 3 ani. Fiecare copil își modelează realitatea în funcție de propriul “eu “. Copilul își poate lua anumite elemente din realitate și le investește cu anumite aspecte cunoscute de el.

Definiția jocului

În literatura de specialitate, jocul este definit în moduri diferite și explicat, câteodată în mod complementar, alteori contradictoriu, după cum autorii au remarcat un aspect sau altul din provocarea la care incită copilăria.

” Jocul este o acțiune sau o activitate efectuată de bunăvoie înlăuntrul anumitor limite stabilite, de timp și de spațiu, și după reguli acceptate de bunăvoie, dar absolut obligatorii, având scopul în sine însăși și fiind însoțită de un sentiment de încordare, înălțare, voioșie, destindere, bucurie, și de ideea că este altfel decât viața obișnuită.. ” (Johan Huizinga )

Din această definiție rezultă că jocul este o activitate specifică, opusă acțiunilor de ordin practic. Un alt parametru referențial îl poate constitui proiecția în și prin joc a unor stări și pulsiuni venind din adâncul ființei, din inconștientul individului sau colectivității.

Jocul este o școală deschisă, cu un program tot atât de bogat precum este viața. Prin joc, viitorul este anticipat și pregătit, iar concentrarea copilului în această activitate ludică, precum și gravitatea cu care el urmărește respectarea unor reguli sau lupta în care se angajează pentru a câștiga.

,,Jocul este singura atmosferă în care ființa sa psihologică poate să respire și în consecință poate să acționeze. A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne întreba de ce este copil, nu ne putem imagina copilăria fără râsetele și jocurile sale.”(Edouard Claparede) .

Multitudinea de dimensiuni a actului ludic face ca jocul să fie obiect de studiu al istoriei, culturii, etnologiei, psihologiei, esteticii, sociologiei și matematicii, să stârnească atât interesul reprezentanților unor știinte pozitive, cât și al cercetătorilor cu vocație interdisciplinară .

“Jocul este o formă de activitate specifică pentru copil și hotărâtoare pentru dezvoltarea lui psihică ’’ (U. Șchiopu în Dicționar de psihologie, 1997).

În concluzie, se poate spune că prin joc are loc o larga expansiune a personalității copilului, realizându-se o multitudine de experiență și trăire de viață, de interiorizare și de creație, conturarea de aspirații, dorințe care se manifestă direct în conduită și reprezintă latura proiectivă a personalității.

1.2. Caracteristicile jocului

Caracter universal și permanent – Jocul este o realitate prezentă în viața omului, indiferent de vârsta acestuia, regiunea geografică sau etapa istorică. Ursula Șchiopu surpinde caracterul universal al jocului în afirmația: "De fapt, omul se joacă la toate vârstele. Chiar și la vârsta a treia." (U. Șchiopu, E. Verza, 1981, p.28);

Caracter polivalent- S. Iliov afirma că jocul are un caracter polivalent, în sensul în care el este pentru copil și muncă și artă și realitate și fantezie. Pe de altă parte, jocul inseamnă și o varietate de semnificații de la sensul pozitiv până la cel negativ. El poate numi o activitate cu caracter constructiv, distractivă, placută sau dimpotrivă (jocuri de noroc). De asemenea, jocul prezintă o gamă diversă de domenii în care se aplică: medicina, psihologie, pedagogie, asistență sociala, teatru etc.

Caracter complex Jocul este o activitate determinantă pentru formarea si dezvoltarea personalitatii umane. În lucrarea Copilul și jocul, “ Jean Château considera că prin joc, copilul traduce potențele virtuale care apar succesiv la suprafața ființei sale; lumea jocului este o anticipare a lumii preocuparilor serioase, este o exersare, în plan imaginar, a viitorului personal. Un copil care nu vrea să se joace este un copil a cărui personalitate nu se afirmă, care se multumește să fie mic și slab, o ființă fără mândrie, o ființă fără viitor “ (Jean Château, 1967, p.19-34).

Ambianța de comunicare conferă jocului o motivație socială suplimentară. Relațiile de grup intervin ca un factor organizatoric care exercită o influență coercitivă, disciplinatoare asupra activității fiecărui copil. în joc, copilul învață să se supună cerințelor, regulilor impuse de colectiv.

1.3. Funcțiile jocului

Funcțiile jocului au fost puse în evidență de numeroase studii și observații.

Psihologul Ursula Șchiopu în lucrarea „Probleme psihologice ale jocului și distracțiilor” stabilește funcțiile jocului identificate , în raport cu etapa de dezvoltare și cu aportul în procesul de evoluție și integrare socială precizând că acestea se pot grupa în următoarele categorii :

funcții principale sau esențiale ;

funcții secundare ;

funcții marginale ale jocului .

1.3.1. .Funcția principală a jocului

asimilarea practică și mentală a caracteristicilor lumii și vieții

Este o funcție de cunoaștere, care scoate în evidență amplitudinea caracteristicilor cognitive ale jocului pe parcursul dezvoltării copilului.

exersare complexă stimulativă a mișcărilor, de contribuție activă la creșterea și dezvoltarea organismului.

Este funcția pusă în evidență de Carr si Gross. Se manifestă ca funcție principală în copilărie, devenind, treptat, funcție marginală in perioada adolescenței. Această funcție apare ca principală în jocurile de mișcare sau în jocurile sportive de competiție și secundară in jocurile simple de mânuire de obiecte proprii copiilor mici sau in jocurile didactice de tipul loto-urilor, șah-ului etc.

1.3.2. Funcția formativ-educativă

A fost pusă în evidență de timpuriu de pedagogul Frobel și dezvoltată de pedagogia modernă. Prin joc se dezvoltă întreaga personalitate a copilului. Se poate spune, că jocurile constituie o școala a energiei, a educației, a conduitei, a gesturilor, a imaginației, abilități și capacități fizice și intelectuale, trăsăturile operative ale caracterului (perseverența, promptitudinea, spiritul de ordine, dârzenia etc.), trăsături legate de atitudinea fata de colectiv, corectitudinea, spiritul de dreptate, cel de competitie, sociabilitatea în genere. În felul acesta jocul modelează dimensiunile etice ale conduitei.(U Șchiopu).

1.3.2. Funcțiile secundare ale jocului

Printre aceste funcții se numără :

Funcția de echilibru și tonificare prin caracterul activ și compensator pe care-l întreține complementar jocul față de activitățile cu caracter tensional (jocul ca activitate de tip loisir) ;

Funcția de compensare este strâns legată de funcțiile catartice și proiective ale jocului. Cu cât viața socială este mai tensionată cu atât loisir-urile capătă un rol mai important compensator si complementar în existența individului.

1.3.3. Funcția terapeutică considerată ca marginală, se utilizează cu succes în cazuri maladive (copiii care nu știu să se joace). Se constituie pe seama proprietăților proiective ale jocului precum și pe funcția de integrare în rol prin

transfigurarea trăsăturilor de personalitate individuale și a comutării lor în trăsăturile personajelor substituite în joc.

Funcția terapeutic-compensatorie devine funcție principală în procesul de terapie complexă recuperatorie integrată la diferitele categorii de copii cu tulburari de dezvoltare. Jocul poate fi intarziat la copiii cu retard intelectual sau cu deficiențe senzoriale. De asemenea, jocul poate dezvolta forme anormale sau poate fi intarziat în cazul copiilor care au perturbări emoționale sau tulburări de comportament. În aceste situații, intervenția specialiștilor pentru crearea unor programe structurate de dezvoltare și susținere a jocului este imperios necesară .

J. Piaget stabilește următoarele funcții ale jocului:

1. funcția de adoptare realizată pe cele două coordonate: asimilarea realului la „eu” și acomodarea, transformarea „eu-lui” în funcție de modelele exterioare;

2. funcția catarctică de descărcare energetică și rezolvare a conflictelor;

3. funcția de socializare, constând în acomodarea copilului la ceilalți, asimilarea relațiilor cu cei din jur la propriul „eu”;

4. funcția de extindere a „eu-lui”, de satisfacere a multiplelor trebuințe ale copilului, de la trebuințele cognitive de explorare a mediului la cele de valorificare a potențialului de care dispune, de la trebuințele perceptive și motorii la cele de autoexprimare în plan comportamental.

Clasificarea jocurilor

Prin caracter, conținut și structura, jocurile sunt numeroase și variate. Clasificarea lor ridică, prin urmare, problema criteriilor după care pedagogul sau psihologul se orientează în această operație.

Pornind de la concepția generală a dezvoltării psihice a copilului, se elaborează o teorie a jocului ținând seama de factorii interni și factorii externi ai dezvoltării. În conformitate cu acțiunea formativă a acestor factori și cu structura jocurilor,se pot distinge:

jocuri individuale care sunt determinate de factori interni;

jocuri sociale care sunt generate de factori externi.

Făcându-se referiri la schemă de clasificare a jocurilor, s-a subliniat că e foarte dificil să se stabilească granița dintre jocurile simbolice individuale și jocurile simbolice cu mai mulți parteneri.

Prin caracterul lor jocurile pot fi individuale sau sociale, însă în ambele cazuri, în contextul dezvoltării fizice generale a copilului, evoluția jocului este rezultalul factorilor interni și externi si nu al acțiunii separate a fiecărui factor în parte. Această clasificare nu ia în considerare valoarea formativă a jocului, influența lui asupra dezvoltării psihice a copilului.

Charlolte Bühler clasifica jocurile în cinci grupe:

1. jocuri funcționale (senzorio – motrice);

2. jocuri iluzorii(de ficțiune);

3.jocuri receptorii;

4.jocuri de construcție;

5. jocuri colective. (Charlolte Buhler)

Potrivit acestei concepții, copilul trece de la o categorie la alta de jocuri, în conformitate cu tendințele dezvoltării, pe măsură ce dobândește rând pe rând funcțiile necesare adaptării la cerințele mediului înconjurător. Importanța acestei clasificări rezidă în luarea în considerare a influenței pe care o are jocul dezvoltării senzoriale, motrice, intelectuale și chiar afective.

Analizând-se într-o lucrare 200 de jocuri, se realizează o clasificare a acestora în funcție de vârsta copilului și în funcție de efortul solicitat. Se vorbește despre:

jocuri foarte active;

jocuri active;

jocuri de slabă intensitate;

jocuri recreative;

jocuri intelectuale.

Pe parcurs criteriul clasificării a fost modificat datorită caracterului nesatisfăcător al unui singur criteriu de clasificare a jocurilor.

Psihologul elvețian Jean Piaget realizează o clasificare prin care se face pentru prima dată încercarea de a se răspunde la problemele metodologice ale clasificării. El definește jocul drept o activitate prin care copilul se dezvoltă în conformitate cu etapele formării sale intelectuale.

Aceste etape sunt marcate prin trei tipuri succesive de structuri mintale:

scheme senzorio motrice;

scheme simbolice;

formele socializate ale gândirii.

La baza clasificării sunt puse trei structuri genetice în funcție de care evoluează jocul, exercițiul, simbolul și regula.

Potrivit cu structurile arătate, se clasifică jocurile în trei grupe succesive:

jocuri -exercițiu;

jocuri simbolice;

jocuri cu reguli.

În acest fel schema clasificărilor capătă un cadru mai larg și se întregește față de clasificările anterioare.

Se cunoaște că o clasificare unanim acceptată a jocurilor este greu de realizat. Pentru elaborarea unei clasificări acceptabile este necesară selectarea criteriilor, pe de o parte, ținându-se seama de sarcinile educării multilaterale a copiilor, iar pe de altă parte, de ponderea influenței formative a jocurilor asupra dezvoltării psihice generale a copilului. De asemenea trebuie să se țină seama și de particularitățile individuale și de vârstă, de zona proximei dezvoltări; să se aleagă jocuri mai dificile decât posibilitățile lor actuale, care să solicite, să grăbească și să stimuleze evoluția psihică.

De asemenea, institutorii trebuie să se orienteze către acele jocuri care solicilă procesele psihice și însușirile de personalitate pe care le constată mai puțin dezvoltate la elevii lor.

În funcție de aceste considerente, în pedagogia științifică, este acceptată următoarea clasificare a jocurilor:

• jocuri didactice;

• jocuri de creativitate;

• jocuri logice.

Jocurile didactice pot cuprinde fiecare obiect de învățământ, fiecare lecție luând și forma unor întreceri, concursuri între toți elevii, între rânduri de bănci, grupe de elevi etc.

După conținuturile lor, jocurile didactice pot fi grupate în câteva categorii largi: jocuri didactice pentru dezvoltarea vorbirii („Răspunde repede și bine", „Ce a greșit…"'), jocuri didactice pentru cunoașterea mediului înconjurător („Cunoști curiozitatea mea?”), jocuri didactice cu conținut matematic („La ce număr m-am gândit?", „Cel mai bun matematician”), jocuri didactice cu conținut istoric („Cel mai bun istoric").

Jocurile didactice mai pot fi clasificate și după criteriul folosirii sau absenței materialului didactic. Deosebim astfel: jocuri didactice orale și jocuri didactice cu material.

Jocurile de creativitate trebuie să urmărească cunoașterea, stimularea, educarea și dezvoltarea tuturor factorilor implicați în procesul creației. Iată câteva sarcini didactice ce pot fi realizate prin intermediul unor aslfel de jocuri: crearea unor povești, povestiri pornind de la un cuvânt, de la două cuvinte sau de la mai multe cuvinte, actualizarea conținutului unor opere literare, găsirea a cât mai multor și mai variate utilizări ale obiectelor uzuale sau invers, găsirea a cât mai multor obiecte care pot fi folosite într-o anumită împrejurare; crearea unor exerciții și probleme care să includă anumite numere sau operații; realizarea unor desene pornind de la anumite figuri geometrice simple; dramatizarea unor povești, povestiri, schițe, fabule. Jocurile de creativitate pot fi folosite la toate obiectele de învățământ din clasele

I – IV.

Jocurile logice sunt mult mai îndrăgite de către elevii mici. Dintre ele fac parte jocurile de perspicacitate, de flexibilitate și fluiditate ( găsirea a cât mai multor cuvinte care să înceapă cu o anumită literă, să aibă un anumit număr de litere sau de silabe), alte jocuri (șah, table, romi, domino).

Gama jocurilor ce pot și trebuie să fie organizate cu elevii este variată, începând de la cele de creație cu subiecte din viața cotidiană, jocurile constructive, didactice, până la cele de mișcare, recreativ-distractive, muzicale etc. Astfel jocurile cu subiect și roluri care prevalează în activitatea preșcolarilor continuă să persiste și la copii din clasele primare cărora le place să se joace „De-a școala", „De-a familia” și să dramatizeze în joc subiecte din povești si povestiri.

La școlarii mici se accentuează preocuparea pentru jocurile de construcție care au și un vădit caracter creativ și pentru care cele de mișcare strâns legate de dinamismul specific. Se dezvoltă, de asemenea, preocuparea pentru jocurile didactice (exemplu: „De-a țările", „Nu te supăra, frate !?”, „Țări, continente", „Dacii și romanii”, „Călătorii pe hartă").

„Lumea jocului este lumea basmului vieții, lumea subliniată în visul și aspirațiile copilăriei și prin aceasta cu virtuți educative, adică integratoare deosebite. Este mai mult decât anticamera lumii reale, este partea integrantă din ea. Ea se dezvoltă pentru fiecare individ in parte, odată cu înaintarea în vârstă, dar rămâne mai departe pentru copilăria veșnică" ( Stanciu Stoian, 1988,p. 105 )

El esle un mijloc deosebit pentru a se obține dezvoltarea spiritului de solidaritate, de disciplină de inițiativă activă, de dezvoltare a personalității sociale.

Fig 1. Clasificarea jocurilor

1.5. Elemente psihologice ale jocului

Cercetările psihologice efectuate în secolul XX în problema jocului au pus în evidență numeroase elemente psihologice care conturează această formă de activitate specific umană.

E vorba de acele elemente psihologice care definesc jocul în general și care sunt suficient de operante la copiii de varstă școlară. Prin prezența și acțiunea acestor elemente, copiii ies " din anonimat " și ni se înfățișează ca ființe cu personalitatea în formare, care gândesc, acționează motivat după posibilități și aspiră la perfecțiune.

Voi prezenta mai jos câteva din manifestările psihice ale copiilor și ale oamenilor, în general, capabile să explice jocul și, mai ales, să arate de ce în anii școlarității mici jocul se prefigurează ca o activitate dominantă, alături de învățare.

a) Oamenii se refugiază adeseori din lumea reală în una pe care și-o creează singuri care le aparține în exclusivitate, o lume imaginară- supranumită de cercetatori paradisiacă, unde restricțiile nu sunt așa severe, iar motivația este intrinsecă, o lume fără grijile și necazurile cotidiene. Omul poate face dovada că este capabil să-și creeze o asemenea lume începând cu varsta de 3 ani. De reținut este faptul că nimeni nu-l învață pe copil cum să și-o creeze.

b) În clădirea lumii imaginare, omul se folosește de capacitatea sa de a transfigura realul în imaginar. În acest proces, el transfigurează selectiv realul, dupa nevoi imediate și după posibilități proprii. Această capacitate e suficient de operantă la copilul ce depășeste vârsta de 3 ani.

c ) Omul ete înzestrat cu capacitatea de a opera frecvent cu simboluri accesibile, adică cu semne atribuite obiectelor, acțiunilor și faptelor, care desemnează altceva decât sunt toate acestea în realitate. El operează cu cuvinte, cu obiecte și imagini ale acestora, cărora le acordă altă semnificație decât care le aparține în exclusivitate.

d) Capacitatea omului de a acționa în spirit creativ în diferite situații concrete de viață este definitorie pentru evoluția personalității sale. De altfel, jocul adevărat, de la care se așteaptă și performanțe, nu poate fi decât creativ. O comparație între creația obișnuită și creația ludică evidențiază cert specificul și dimensiunile creației copilului școlar.

Creația este un proces care se sprijină pe cunoașterea științifică temeinică a domeniului supus cercetarii. În creația ludică e suficientă doar informarea generală, empirică, nu lipsită de valoarea sa instrumentala specifică.

Creația presupune logic saltul calitativ, ca urmare a unor acumulări cantitative cerute de realizarea originală a unei idei bine conturate. Creația ludică se menține în baza acumulărilor cantitative, apropiindu-se mai mult sau mai puțin de saltul calitativ, fără să atingă nici măcar pragul său minim. Variantele existente în creație urmează întotdeauna un drum ascendent sub aspectul perfecțiunii, până la găsirea variantei finale. În creația ludică, variantele se disting prea puțin între ele și nu pregatesc varianta finala. Creația presupune realizarea unei anumite variante, în timp ce în creația ludică se pot încerca mai multe, aceasta pentru faptul , că în creația ludică, nefiind prezentă conștiința creației, e prezentă doar ideea unei realizari de moment.

Creația obișnuită are în vedere colectivitatea (pe cea prezentă și pe cea viitoare), creația ludică, dimpotrivă, se limitează la satisfacția personală imediată. Procesul creației nu este întotdeauna continuu, el comportând deseori intreruperi și stagnări, fără să dăuneze actului în sine. Creația ludică e mereu dramatică, susținută și volubilă, stagnările și întreruperile îi dăunează și îi micșorează atractivitatea.

Greșeala în creație înseamnă un stop, o reluare, un șir de încercări mai mult sau mai putin reușite, dimpotrivă, greșeala în creația ludică înseamnă o nouă înflăcărare a imaginației, o creștere a interesului copilului pentru activitate.

Cu alte cuvinte, creația ludică a copilului este tot o creație, dar una elementară. Se poate spune, fără exagerare, că este o improvizație autentică, deoarece improvizația însăși este un act elementar de creație. În istoria culturii, improvizația a precedat creația. În dezvoltarea individuală, prin improvizație, se poate ajunge la creație; improvizand, copilul înaintează în creație.

Toate aceste elemente psihologice pun în evidență esența jocului prezent în conduita omului în general și cea a copilului în special.

CAPITOLUL IV. Studiu experimental privind organizarea și desfășurarea jocurilor didactice matematice în învățământul primar.

4.1. Prezentarea problemei de cercetare

Verbul "a cerceta" are mai multe înțelesuri: a observa, a examina cu atenție, a întreba, a căuta etc.

Obiectul unei cercetări psihopedagogice îl constituie o problemă "un fapt" pe care cercetătorul îl identifică și delimitează din ansamblul structural din care face parte, cu intenția de a-i da o explicație plauzibilă și de a obține date certe privind funcționalitatea sa.

Cercetarea pedagogică are ca scop cunoașterea fenomenelor educative. Finalitatea ei este să descopere reguli de acțiune pentru a crește potențialul educației în mod sigur.

4.2. Realizarea design-ului cercetării

Organizarea și desfășurarea cercetării

Cercetarea s-a efectuat pe parcursul anului școlar 2015-2016, la Școala Gimnazială "Avram Iancu" Baia Mare.

Scopul cercetării

Scopul cercetării este de a verifica eficacitatea jocului didactic în familiarizarea elevilor cu unele concepte matematice, de a consolida cunoștințele însușite, de a cultiva unele calității ale gândirii și de a evalua cunoștințele însușite.

Precizarea obiectivelor și formularea ipotezei

În cadrul cercetării desfășurate am pornit de la următoarea ipoteză: jocul didactic prin utilizarea și integrarea adecvată în lecțiile de matematică poate duce la creșterea eficienței învățării noțiunilor matematice și prin aceasta creșterea randamentului școlar al elevilor din ciclul primar.

Ținând seama de puterea copiilor de concentrare la vârsta școlară mică, de nevoia de variație și de mișcare în activitatea școlară, lecția de matematică trebuie completată sau intercalată cu jocuri didactice cu conținut matematic, cu suficiente elemente de joc.

Jocul didactic este unul dintre cele mai eficiente forme de muncă, deoarece îmbină elementele distractive cu cele instructive.

Școlarul mic manifestă multă curiozitate. El trece de la curiozitatea perceptivă la o curiozitate epistemică, adică apare necesitatea de a-și explica fenomenele, de a înțelege lumea.

Prin această temă de cercetare mi-am propus următoarele obiective:

Utilizarea jocului didactic în scopul înlesnirii cunoștințelor matematice.

Investigarea rolului pe care îl are jocul didactic în îsușirea sau fixarea unor cunoștințe matematice într-un mod distractiv, atractiv și de relaxare.

Intensificarea unor tipuri de jocuri didactice matematice în strânsă legătură cu diferite sarcini didatice, cu funcții psihopedagogice, semnificative care să asigure participarea activă a elevului la lecții, extinde interesul de cunoaștere fără actul învățării.

Dezvoltarea tuturor laturilor personalității copiilor, capacitățile intelectuale, calitățile morale, spiritul creator.

În jocurile inițiate am pornit de la ipoteza că învățământul modern este activ și relaxant. Potrivit acestei ipoteze elevul trebuie să contribuie la soluționarea unor taine, deci să lucreze efectiv și în același timp să gândească în mod original. Jocul în sine constituind o motivație pentru sarcinile ce au fost de rezolvat, a asigurat curiozitatea și dorința de a ști a elevilor.

Jocurile introduse în clasa I sub formă de activități de completare, au venit să ajute pe copil și în direcția găsirii unor răspunsuri directe, folosind mediu adecvat pentru controverse, analize, dezvoltând astfel spiritul inventiv al copilului, perseverența.

Plecând de la ideea că prin jos se lărgește orizontul elevilor, se dezvoltă imaginația, i-am pus să construiască, oferindu-le spațiu încăpător de identificare și cultivare timpurie a înclinațiilor native și pe baza lor, posibilitate dezvoltării capacităților și aptitudinilor creatoare.

Astfel, în întocmirea acestei lucrări am plecat de la ideea că trebuie să descopăr căile de dezvoltare a capacităților intelectuale, de trecere treptată de la concret la abstract. Având în vedere acest lucru, am selectat câteva jocuri de matematică destinate să ajute la realizarea operațiilor gândirii de analiză și sinteză, jocuri prin care să recapitulez cele patru operații, folosind la elevi deprinderea de a rezolva corect și rapid exerciții și probleme.

Având ca scop stârnirea interesului față de obiectul matematică, în experimentul efectuat am acordat prioritate concurenței între grupe de elevi sau chiar între elevii întregului colectiv, făcând apel la cunoștințele lor, dar și la spiritul de disciplină, în vederea obținerii victoriei, întrecerea aducând emoții, bucurii și satisfacții.

Având în vedere particularitățile de vârstă ale elevilor am dozat bine sarcinile propuse spre rezolvare în fiecare joc didactic matematic.

Variabilele cercetării

Variabila independentă: Utilizarea jocului didactic în cadrul lecțiilor de matematică.

Variabila dependentă: Creșterea eficienței însușirii operațiilor aritmetice și implicit a procesului școlar al alevilor.

Metodica cercetării

Pentru ca obiectivele propuse și scopul formulat să fie realizabile, cercetarea s-a realizat pe 45 de elevi de vârstă școlară mică (7-8 ani). Am avut în vedere două clase a I-a respectiv a I-a A (21 de elevi), clasa experimentală ( eșantionul de progres) și clasa a I-a B (24 de elevi) clasa martor (eșantionul de control) ambele clase de la Școala Gimnazială"Avram Iancu" Baia Mare. Părinții copiilor provin din categorii sociale diverse, nivelul studiilor fiind la fel de divers.

Tabel 1 Eșantionul de subiecți

Grafic nr. 1- Repartiția pe sexe

Deoarece mi-am propus să stârnesc o acțiune educațională rezultatele acesteia fiind înregistrate și prelucrate pentru a demonstra eficacitatea folosirii jocului didactic, prin metodologia însușită se va ajunge la descoperirea unor relații cauzale, am organizat astfel o cercetare experimentală.

Cercetarea pedagogică are ca scop cunoașterea fenomenelor educative. Finalitatea acesteia este să găsească norme și reguli de acțiune pentru a spori randamentul educației în mod cert.

Metodele de cercetare folosite pentru întocmirea acestei lucrări sunt :

Observația – se caracterizează prin analizarea sistematică a faptelor

educaționale așa cum se desfășoară ele în condiții normale și constă în înregistrarea datelor , așa cum se prezintă, așteptând ca ele să se producă pentru a le putea surprinde.

Această metodă a fost utilizată în perioada prealabilă și în timpul desfășurării experimentării. Aceasta s-a realizat cu scopul de a compara și descoperi comportamentul, reacțiile elevilor și mai ales, condițiile psihopedagogice în care jocul didactic asigură învățământului o valoare formativă specială.

În cadrul orelor de matematică desfășurate cu școlarii am acumulat informații, iar în urma celor înregistrate am desfășurat munca individuală sau în grupuri mici de elevi, pentru recuperarea anumitor cunoștințe neînsușite în totatalitate de anumiți elevi, iar cu cei avansați exerciții, probleme și jocuri cu un grad de dificultate ridicat, astfel încât dezvoltarea lor intelectuală să nu stea pe loc.

Observația este singura metodă ce rămâne implicată întotdeauna în orice cercetare, fie ca metodă frontală, fie ca metodă auxiliară, este obligatorie în orice situație de cercetare, indiferent prin ce metodă se realizează.

Experimentul reprezintă una dintre metodele principale de investigație.

Experimentul pedagogic presupune crearea unor situații noi, prin introducerea unor situații noi, prin introducerea unor modificări în desfășurarea acțiunii educaționale cu scopul verificării ipotezei care a declanșat aceste noutăți.

Această metodă oferă posibilitatea de a verifica cu exactitate adevărurile obținute pe baza observației sau a descoperi realități cu privire la procesele psihice.

Cercetarea experimentală începe cu formularea ipotezei de lucru, prin care înțelegem o presupunere mai mult sau mai puțin motivată cu privire la explicarea procesului. Desfășurarea experimentului va duce la confirmarea ipotezei elaborate.

Experimentul natural fiind cel mai potrivit, l-am folosit între grupe de aceeași natură, prin munca individualizată, fiecare elev putând să-și manifeste trăsăturile personalității sale, pentru îmbunătățirea procesului instructiv-educativ și astfel informațiile psihopedagogice mi-au conturat obiectivele urmărite în problema studiată.