Desfacerea Produselor Agricole Si Imbunatatirea Practicilor Agrare

Considerații preliminare

Lucrarea de față își propune să arate dezvoltarea agriculturii cerealiere și a problemei agrare, una dintre cele mai importante din istoriografia modernă românească, din faza instituirii legiuirilor organice până la împroprietărirea țăranilor din 1864. Mi-am propus să descriu, din punct de vedere economic și social, o perioadă caracterizată de multiple schimbări și să analizez principala perioadă de tranziție a agriculturii românești, de la vechile relații feudaliste la unele noi ce se vor implenta în mentalul popular cu foarte multe trăsături de tip capitalist.

Perioada de timp abordată este delimitată de momentele cheie ale dezvoltarii agriculturii moderne românești, implementarea Regulamentelor Organice, ele fiind cele care au instaurat în bună măsură majoritatea aspectelor legale ale modernizării agriculturii cerealiere, reprezentând de asemenea o perioadă tumultoasă pentru țărănimea românească până la împroprietărirea acestora cu pământul meritat. Decupajul spațial va cuprinde teritoriul Țării Românești, făcând abstracție de evenimentul din 1859, deoarece date statistice există pentru ambele Principate. Se vor face, totuși, trimiteri comparative, în primul rând la zona Moldovei, dar și la zonele din apropiata vecinătate a granițelor.

Am decis abordarea acestui subiect de tip socio-economic pentru a analiza stagiile de dezvoltare ale țărănimii românești și evoluția relațiilor dintre marea clăcășime și proprietarii de pământ, pentru că este un subiect care relevă stoparea avântului economic pe care, Principatele române, în special Țara Românească, l-ar fi putut avea în perioada secolului al XIX-lea. Analiza va fi făcută, în special pe date statistice cuprinzând producție și comerț de materiale cerealiere, făcând excepție de creșterea animalelor.

Se urmărește evidențierea dezvoltării agriculturii românești, în primul rând prin prisma producției efective a materialului cerealier, precum și din punct de vedere al nivelului de trai al clasei sociale țărănești. În lucrare este abordat și principalul element care reglementează relațiile dintre țăran și moșier, pe tot parcursul perioadei 1831-1864, trecând prin diverse mutații datorate elementului legislativ. Relațiile dintre țăran și proprietar sunt caracterizate, la începutul perioadei studiate și abordate, asemenea unui element învechit, care relevă situația de dependență și evoluează după a doua jumătate a secolului al XIX-lea, transformându-se în relații bazate pe proprietate privată și piață liberă de desfacere.

Materialele folosite pentru această lucrare de cercetare s-au bazat pe surse din Arhivele Naționale ale României, dosare ale Ministerului de Interne și ale Vorniciei din Lăuntru, izvoarele având caracter economic și statistic, precum și diferite mărturii, plângeri, reacții, învoieli încheiate între țărani și arendași din perioada studiată. Diferitele legi care au influențat sectorul agrar al Țării Românești au fost studiate din culegerea de documente înglobate de D.C. Sturdza – Șcheeanu, în volumul „Acte și leguiri cu privire la chestia țărănească” precum și Regulamentele Organice ale Valahiei și Moldovei.

Problema țărănească este una studiată intens în istoriografia românească, autorii preocupâdu-se să găsească un răspuns pentru întârzierea împroprietăririi țăranilor în spațiul românesc, precum și expunerea comparativă a evoluției agrare a provinciilor românești. Lucrările demne de menționat din istoriografie, care au urmărit evoluția relațiilor agrare, sunt studiile realizate de Ilie Corfus pentru prima jumătate a scolului XIX în Țara Românească, precum și analiza comparativă dedicată Principatelor Valahiei și Moldovei. Rosetti Radu, a fost și el preocupat de problematica agrară a spațiului românesc, având o lucare scrisă la începutul secolului al XIX-lea, însă foarte bine documentată. Alături de ei îl mai enumerăm pe Victor Axenciuc, cu studiul statistic și economic al spațiului românesc de la jumătatea secolului al XIX-lea până la jumătatea secolului XX. Din bibliografia secundară mai fac parte Ioan C. Filitti, Apostol Stan, George Maior, Dan Berindei, precum și inițiatorul statisticii moderne românești, Dionisie P. Marțian, cu importantele anale statistice și economice.

Dintre metodele de lucru folosite în elaborarea acestei lucrări, putem enumera analiza materialelor de arhivă din care au fost deduse diverse opinii și concluzii referitoare la statutul țăranilor, precum și metoda de lucru comparativă, realizată prin cercetarea unei game variate de lucrări generale și speciale care au abordat problematica agrară din spațiul românesc.

Am decis abordarea acestui subiect din perspectiva datelor statistice și economice, relevate, în primul rând, din materialele de arhivă și revistele statistice de specialitate. Majoritatea lucrărilor existente, în care este expusă problematica agrară a spațiului românesc din secolul al XIX-lea, au fost redactate din viziunea celor mai importante texte de lege, viziune evident greșită pentru că ele au întâmpinat foarte multe probleme în aplicare, iar pentru o imagine cât mai clară a situației agrare din Țara Românească, producția cerealieră și statutul economic al micii proprietăți sunt elementele care relevă adevărul.

Lucrarea este împărțită în trei capitole, pentru o mai bună înțelegere a subiectului, precum și evidențierea schimbărilor aduse în cadrul legislativ. Prima parte a lucrării expune situația prezentă în Țara Românească de la introducerea și aplicarea Regulamentelor Organice și tratează elementele implementate de această nouă legiuire și, de asemenea, detalii legate de perceperea clăcii și a dijmei precum și ilegalitățile comise împotriva țărănimii. Sunt cuprinse analizele detaliate ale cultivării pământului, în primul rând în ceea ce privește rezerva moșierească, precum și pământul cultivat de țărani pentru ei. Producția cerealieră este relevată prin date statistice din arhive și studiile publicate în perioada 1831- 1851 fiind exemplificați anii cu producții maxime sau minime, dar și expuși factorii care au determinat diferențele majore dintre culturile cerealiere.

A doua parte a lucrării cuprinde perioada dintre Legea lui Barbu Știrbei și reformă agrară de la 1864 și tratează evoluția relațiilor țărănimii cu marea proprietate, precum și importantele schimbări de natură socială care au intervenit pe parcursul celor două decenii. Analiza culturii cerealiere se va face asemănător, una din punctul de vedere al rezervei moșierești și alta a producției țărănimii pentru ea însăși. Va fi descrisă producția cerealieră a acestei perioade în fucție de ani, precum și situația împroprietăririi țăranilor prin reforma de la 1864. În aceeași parte au fost expuse elementele de tip capitalist, care au început să pătrundă în agricultura românească, exemplul esențial fiind munca salariată.

Ultimul capitol cuprinde analiza sistematică a desfacerii produselor pentru piața internă, dar și materialele destinate exportului cerealier din Principatul muntean. Acestea au fost examinate conform datelor statistice existente, precum și caracterizate principalele metode prin care agricultura s-a dezvoltat: tehnica agricolă îmbunătățită și răspândirea cunoștințelor din domeniul agrar. La finalul lucrării, a fost expus un glosar de termeni și unități de măsură, pentru o mai ușoară înțelegere și apreciere a datelor statistice.

Capitolul I – Dezvoltarea agriculturii în Țara Românească de la Regulamentele Organice la Revoluția de la 1848

Cotextul economic intern în preajma anului 1831

Introducerea textelor regulamentare de la 1831 constituie în istoria agrară a Țării Românești un moment important, alături de Tratatul de la Adrianopol din 1829, care a favorizat dezvoltarea producției agricole în Principatele române din cauza eliminării monopolului turcesc asupra comerțului. Liberalizarea comerțului din teritoriile românești a fost redată, iar monopolul turcesc eliminat. Produsele românești aveau acum drum deschis dincolo de granițele țării și au intrat pe piețele de desfacere occidentale. Aceste evenimente au determinat schimbări ale structurilor economice din Principate, stimulând creșterea producției agricole pentru export și odată cu aceasta un timid proces de modernizare. Din perioada regulamentară și până la evenimentul pașoptist are loc un proces de intensificare a producției agricole pentru nevoile interne, dar mai ales pentru export și plantele cerealiere ocupă un loc tot mai important în dezvoltarea economiei naționale. Cererea tot mai mare de produse cerealiere pe piața occidentală angrenează Principatele române în acest proces, iar suprafețele agricole prezintă o creștere importantă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în special cele cultivate cu grâu.

Caracterul general al agriculturii românești a evoluat în perioada regulamentară de la o structură pastoral-agricolă tradițională, ale cărei ramuri principale erau pășunatul și creșterea animalelor, la una bazată pe cultivarea plantelor cerealiere pentru nevoile interne și exportul acestora pe piața de desfacere europeană încurajând creșterea economică a Principatelor. Totuși în Țara Românească producția de mărfuri cerealiere nu a ajuns la asteptările administrației, în primul rând din cauza sistemului de relații agrare pe care acesta se baza, unul învechit, în care drepturile și libertățile țărănimii erau încălcate, iar țărănimea subjugată își pierdea treptat interesul pentru producție în sine. Schimbarea acestui regim a preocupat țărănimea românească pe parcursul secolului al XIX-lea, pentru progresul și interesul general al țării, precum și încercările acestora de modernizare proceselor și insturmentelor rudimentare, la unele care să corespundă perioadei revoluției industriale. Regimul agrar feudal și-a menținut caracteristicile sale esențiale în Țara Românească până la 1864, în schimb a trecut printr-un proces de erodare și scădere datorită condițiilor tot mai grele la care era supusă țărănimea.

Motivul pentru care sistemul feudalist a fost prezent în Pricipatele române o perioadă atât de îndelugată este unul lesne de înțeles : interesele marii proprietăți și creșterea veniturilor indivituale. Descoperind că agricultura este o sursă bună de sporire a profiturilor cu eforturi minimale, stăpânii de moșii încearcă transformarea posesiunilor condiționate într-o stăpânire deplină, doridu-se a fi proprietate absolută a acestora. Este evident faptul că acest lucru s-a lovit de o puternică rezistență a țărănimii clăcașe și de cererile acestora de a pune în valoare întreaga suprafață a moșiei, iar principalul compromis la care s-a ajuns au fost obligațiile pe care le aveau dependenții față de proprietari, manifestându-se în mare parte prin clacă și dijmă .

La începutul perioadei regulamentare tehnica agricola era insuficientă, iar mașinăriile aproape inexistente, condițiile care erau impuse de proprietari erau tot mai grele și în mare parte, agricultura se desfășura în condițiile asemănătoare secolelor precedente.

Clasificarea țăranilor potrivit Regulamentelor Organice

Situația țăranilor se înrăutățea atât prin prevederile legilor regulamentare cât și prin ambiguitatea stautului juridic, dacă pentru moșier, acesta era clar stăpânul absolut asupra moșiei lui pentru țăran avem mai mult decât o situație incertă. Putem totuși încerca o definire a acestui statut conform lui I.C. Filitti : „ Era mai mult decât un șerb, decât un locatar, decât un uzufructuar, decât un colon parțial, dar era mai puțin decât un om liber, decât un emfitetot, decât un coproprietar. Calitatea lui era foarte greu de definit. A fost lămurită abia la 1864”. Noțiunea de clăcaș din prisma Regulamentului Organic al Țării Românești includea orice om care locuia pe moșie străină, nefiind luat în considerare statutul social, însemnând că putea fi și negustor, boier mai mic, dar care nu deținea pământ pe bază de embatic, cumpărare sau donație. Legislația din 1831 a creat pentru stăpânii de moșii, care erau de acum denumiți proprietari, condiții propice pentru dezvoltarea producției cerealiere destinate pieței de rezervă.

Regulamentul Organic împărțea în ediția sa inițială categoria țăranilor dependenți, aceia care locuiau pe moșii străine, în funcție de numărul de vite de care aceștia dispuneau. Astfel, cei mai bine clasați erau fruntașii, țărani care dețineau patru vite de muncă și una pentru hrană. Mijlocașii erau cei care dețineau două vite de muncă și una de hrană, iar ultimii erau cei care nu aveau vacă de muncă și erau nevoiți la muncă manuală, codașii, dar puteau avea vacă de hrană. Acestora le era repartizat spațiul de pășune și cositură în funcție de numărul legal de vite de care dispuneau(vaca de hrană putea fi înlocuită cu 10 oi sau capre).

Articolul 140 al Regulamentului Organic este cel care face repartizarea loturilor locuitorilor pe moșii străine, aceștia primind un loc de 400 de stânjeni pătrați la câmp și 300 de stânjeni pătrați la munte pentru gospodăria lor și pentru grădină, precum și până la trei pogoane de arătură ele fiind repartizate clăcașilor unde dorea proprietarul. După ce aceste loturi erau atribuite, restul moșiei rămânea în deplina proprietate a stăpânului care forma rezerva. Pe lângă pământul legal în funcție de categoria în care era țăranul mai primeau câte o jumătate de pogon de pășune pentru fiecare vită pe care o dețineau, precum și trei pogoane de fâneață. Un lucru important determinat din această legiuire este formarea rezervei la câmpie în special, unde exista pământ mult și un număr redus de țărani, unde proprietarii s-au eliberat de servituțiile feudale față de clăcașii săi. Aceștia și-au pierdut libertatea de a ara și a cosi în voie, precum și libertatea de a întreține un număr mai mare de vite fără să fie nevoiți să plătească . Conform aceluiaș articol, secțiunea a VI-a dacă un țăran care avea mai multe vite de muncă dorea să folosească mai mult pământ de arătură și fâneață decât îi atribuia legea era obligat la învoieli așa-zise libere cu proprietarul de pământ prin care se adăugau obligații suplimentare. Pe moșiile cu păduri proprietarul avea obligația de a da clăcașilor lemne de foc însă numai pentru nevoile casei. În urma primirii acestor loturi țăranii erau supuși unor anumite obligații.

Claca și dijma

Claca instituită de Regulamentele Organice a fost mult mai grea decât vechea legiuire a lui Caragea și trebuie să avem în vedere că aceasta din urmă a fost aplicată decât pe 60% din moșiile țării, iar în acele regiuni exista un sistem de clacă mult mai permisiv și mai ușor pentru țărani. Noua clacă a impus, în primul rând țăranilor munca obligatorie cu animale de tracțiune, dacă aceștia le aveau, în comparație cu munca manuală la care erau supuși anterior. Munca normată a fost introdusă și a fost fixat un preț pentru aceasta, spre exemplu în perioada dintre 1835 și 1837 prețurile erau de 3 lei ziua cu 4 boi, 2 lei ziua cu 2 boi și 60 de parale ziua cu mâinile. Cu toate că zilele de muncă au rămas la fel, diferența era făcută de prețul oficial al zilei, în unele cazuri chiar dublându-se numărul zilelor de clacă. Când zilele clăcii erau prestate în lucru, țăranii continuau să lucreze pe moșie sau pe rezervă, făcând diferite munci, dar nu petru producția cerealieră ci pentru cea de fân și vin deoarece în această perioadă rezerva era cultivată cu produse cerealiere. Refuzul țăranilor de a-și presta claca în muncă pe moșie sau pe rezervă, alături de lipsa de interes a arendașilor de a-și cultiva rezerva, au dus la achitarea în mare parte a clăcii în bani. În perioada 1832-1840 s-a ajuns la prețul pentru zilele de clacă al fiecărei categorii în parte : ziua de lucru a fruntașului era de 3 lei, a mijlocașului 2 lei și a codașului 60 de parale.

Informații cu privire la prestarea clăcii de țăranii care primeau pământul legal se găsesc în articolul 141 al Regulamentului. Aceștia erau obligați să lucreze douăsprezece zile pe an în folosul proprietarului de moșie organizate câte patru, primăvara, vara, respectiv toamna. Pământul era lucrat cu plugul sau carul dacă țăranul dispunea de ele pentru care proprietarul era obligat să asigure hrana. Existau evident cazuri în care țăranul nu dispunea de vite de muncă, iar aceștia erau obligați la muncă manuală. În următorul articol, este menționat că ziua de lucru era calculată în funcție de diferite categorii agricole, fiind exagerat de mare, această normă ducea la sporirea numărului de zile de clacă. Dintre aceste categorii agricole fac parte spre exemplu : „grăpatul de un pogon de arătură, așișederea se socotește de o zi de lucru pentru o pereche de boi”, „curățatul porumbului de foi se socotea pe zi douăzeci de banițe și fiecare baniță de 22 de ocale”, „cositul fânului pe un pogon de loc se va socoti o zi de lucru”. În cazul în care proprietarul de moșie nu avea nevoie de zilele de clacă de la țărani, aceasta era percepută în bani, constând într-o sumă fixată de Adunarea obștească odată la trei ani. Un lucru important este acela că dreptul de strămutare al țăranilor era condiționat și limitat, în schimb proprietarul având dreptul de a-i alunga pe aceștia în cazul în care ar fi avut prea mulți. Articolul 143 al Regulamentului Organic stipulează răsplata pe care o primea proprietarul pentru că îngăduia țăranilor să se hrănească de pe moșia lui și anume satele erau obligate să ofere așa numitele slugi proprietarilor. Anual, satele erau obligate să dea cu rândul patru oameni la o sută de familii, care erau nevoiți să practice diverse munci în folosul proprietarului de moșie. În cazul în care existau mai puțin de 13 familii în sat, aceștia nu mai erau obligați să dea slugi.

De asemenea era percepută o dijmă, parte pe care țăranul clăcaș era obligat să o dea proprietarului, care era de una din zece produse obținute de pe pogoanele de fâneață și arătură. Exista o posibilitate ca aceasta să fie diferită în funcție de țăran, deoarece puteau fi încheiate învoieli care aveau caracter de lege. Clăcașul mai era obligat la o zi de plug și un car cu lemne la o distanță nu mai mare de șase ore de drum. Când proprietarul nu avea pădure pe moșie, carul cu lemne se înlocuia cu un car de fân, sau 500 ocale de grăunțe, ori 50 vedre băutură. Cei care nu aveau vite de muncă puteau înlocui ziua de plug cu 3 zile lucrătoare, iar carul cu lemne cu alte 3 zile. Era menționată de asemenea dijma care se percepea, una din douăzeci de vedre de băutură și interzisă cultivarea viilor fără a încheia o învoială cu proprietarul de pământ, învoielile încheiate înainte de aplicarea Regulamentului fiind valabile.

Principiile agrare meționate în legislație au fost întâmpinate de rezistența țăranilor împotriva înăspririi regimului clăcii, ajungându-se chiar la revolte. Județul Ialomița este unul dintre cele care au întâmpinat una dintre cele mai mari mișcări de rezistență, înfiripându-se o răscoală. Din cauza muncilor agricole care erau în desfășurare, măsurile regulamentare care vizau noile obligații ale țăranilor față de proprietari au fost introduse în Țara Românească abia în data de 23 aprilie 1832, iar până atunci claca a fost cea instituită de codul lui Caragea. Rezistența a fost cu atât mai îndârjită din cauza lăcomiei proprietarilor și a considerațiilor lor asupra noțiunii de clăcaș, fiind considerată chiria pe care acesta trebuia să o achite pentru pământul care îi era pus la dispoziție. Datorită rezistenței țăranilor s-a alcătuit un nou proiect de lege cu ușoare modificări dintre care menționăm specificarea lotului de casă pentru fiecare categorie de țăran, iar dacă proprietarul nu dispunea de suficient pământ pentru a oferi clăcașilor îndatoririle lor urmau să fie reduse în funcție de posesiunile pe care le primea. Norma zilei de muncă a fost și ea redusă ușor. Legat de dijmă, aceasta își menținea zeciuiala din cereale și porumb, dar a fost exclusă libertatea de a se mai încheia învoieli. Această lege a trecut în iarna 1832-1833 prin Adunarea obștească și a fost sancționată de Kiseleff la 25 martie 1833.

Realitatea a fost în schimb una diferită, până la 1848 claca s-a aplicat în condiții diferite de textele regulamentelor fie și ea ilegală datorită rezistenței îndârjite a țăranilor. Marea majoritate a învoielilor și tocmelilor care erau încheiate între țărani și proprietari nu erau în conformitate cu legea, dar principala condiție ca ele să fie acceptate era aceea de a fi executate în liniște de țărani.

Noua legiferare a redus simțitor datoriile pe care clăcașii le aveau către stat, în schimb datoriile către proprietarii de pământ au fost sporite. Pe tot parcursul deceniului al IV-lea au existat mișcări de rezistență împotriva noii clăci, iar desființarea actelor de învoiala au însemnat un motiv în plus pentru a fi nemulțumiți. Actele de răzbunare ale țăranilor erau la ordinea zilei, a crescut numărul incendiilor grânelor arendașilor și de asemenea manifestările violente ale țăranilor. A existat de asemenea o creștere simțitoare a plângerilor făcute de țărani și a jalbelor pe care aceștia le scriau cu privire la nemulțumirile asupra noii legiferări. Eforturile statului au fost zadarnice în convingerea țăranilor în a-și achita norma de muncă, ele fiind întâmpinate de multe ori de refuz. Așa se face că până la 1848 claca nu a fost nicidecum aplicată conform legiuirii, ci prin acte de învoială între cele două parți fie ele ilegale sau foarte depărtate de spiritul legiuirii.

Elementul derivat din analiza acestor raporturi este faptul că ele începeau să se depărteze de relațiile feudaliste și se făcea simțit un element de tip capitalist.

Cultivarea pământului

Obiectivul cel mai important al Țării Românești în perioada de după instaurarea legiuirilor organice a fost angrenarea majorității populației în sfera producerii cerealiere, fiind bine cunoscut faptul că nu toți țăranii erau obișnuiți cu agricultura și de asemenea nu toate județele și pământurile bune de arat erau folosite pentru producția cerealieră. În fiecare an, țăranii erau încurajați să producă din ce în ce mai multe grâne, iar pe alocuri acest lucru a fost perceput drept forțare din partea autorităților. Țara Românească, în special după 1829, când și-a deschis porțile către comerțul occidental, este producătoare de cereale precum : porumb, grâu, ovăz, mei, secară. Problemele legate de agricultură au trecut în subordinea Departamentului Treburilor din Lăuntru care avea să decidă în această perioadă legat de producția agrară – „Ce-a de-a doua secție are ca atribuții mai ales în domeniul agriculturii”.

Începutul deceniului IV a fost caracterizat de o producție slabă, drept urmare au crescut insistențele administrației lui Kiselev la adresa țăranilor pentru creșterea suprafețelor cultivabile. Era trimis un reprezentant la sate pentru informarea și ajutorarea țăranilor, pentru ca ei să “semene grâu de toamnă pe suprafețe mult mai mari ca în trecut “.

Pentru a întâmpina eventuale probleme din domeniul agrar, au fost introduși reprezentanți de județe, numiți ocârmuitori, care aveau obligația trimiterii datelor statistice către Vornicie, cu informații legate de suprafețele semnănate de țărani în fiecare an calculate în pogoane de arătură și kilograme de sămânță, pentru fiecare județ în parte. Această unitate de măsurare nouă, pogonul a pus la încercare administrația românească și țăranii, pentru că nu erau obișnuiți cu ea, ci mai de grabă își socoteau pământurile în zile de arătură sau cantitatea de sămânță aruncată și apreciată de ei in chile, la rândul ei chila putea avea o valoare diferită de la județ la județ, sau chiar în aceeași regiune.

Rezerva moșierească

Proprietarii pământurilor agricole din Țara Românească erau boierii, mănăstirile și țăranii liberi. Începând din 1829 statul intră în posesia domeniilor Brăila, Giurgiu și Turnu, foste raiale turcești care ulterior au fost realipite teritoriului țării.

Analiza producției agricole în perioada post-regulamentară se va face pe două direcții diferite, una privită din punctul de vedere al pământului cultivat de țărani pentru boieri, alta din punctul de vedere al cultivării pământului țăranilor pentru ei înșiși.

Lipsa de libertate a clăcașilor în folosirea pământurilor de care aceștia dispuneau, precum și lipsa de interes a moșierilor pentru agricultură au însemnat o piedică în evoluția și creșterea productivității rezervei feudale. Regulamentele Organice au pus bazele juridice ale consolidării și dezvoltării rezervei moșierești, neglijându-se producția gospodărească a țăranilor în detrimentul unei noi căi, producția de cereale-marfă. Totuși, noua legiuire oferea posibilitate clăcașilor de a-și plăti îndatoririle în bani și a lua în arendă pământ, prin învoieli așa-zise libere. Valorificarea tereniurilor agricole nu urmărea transformarea rezervei într-un element important al dezvoltării producției agricole, ci mai de grabă exploatarea ei prin sistemul arendășesc.

Chiar și după aplicarea Regulamentelor Organice, din cauza rezistenței țărănimii asupra noilor condiții de clacă, obligațiile țărănimii asupra cultivării rezervei moșierești, de cele mai multe ori erau clarificate prin simplele tocmeli și acte de învoială, nicidecum conform noilor prevederi. Cultivarea rezervei în zona de câmpie, cea mai fertilă și productivă din punct de vedere al materialelor cerealiere, întâmpina foarte multe probleme dintre care putem enumera lipsa unui număr consistent de populație agricolă, lipsa interesului proprietarilor pentru cultivarea pământului agricol ( ziua de plug și cele 12 zile de clacă erau adeseori achitate în bani), precum și necesitățile pentru desțelnuire și cultivarea pământului ca atare, practic rezerva de cele mai multe ori rămânând necultivată.

Existau mari diferențe în ceea ce privește aplicarea legiurilor regulamentare și situația reală, spre exemplu în județul Slam Râmnic, clăcașii au refuzat distribuirea pământurilor prin măsurătoare, iar mulți dintre ei cultivau suprafețe mult mai mari decât le era permis ajungând chiar la 20 de pogoane pe cap de locuitor. Aratul pe un teritoriul nedelimitat demonstra starea precară a condițiilor de cultivare și dezvoltare a rezervei moșierești, moșierii fiind mulțumiți doar cu achitarea dijmei de către clăcași. Dimensiunea rezervei din județul Slam Râmnic era apreciată în 1838 la 2 751 pogoane, dintre care 1 881 de arătură, 834 pogoane de fâneață. Culturile cerealiere de pe moșii erau modeste în Slam Râmnic, doar pe 30 de moșii era cultivat grâu și porumb în contul clăcii.

Situații similare existau și în alte județe ale Țării Românești, un exemplu fiind Brăila unde clăcașii arau nelimitat. Până la 1843 claca a continuat să fie achitată în bani și datele statistice indică în 1838, rezerva din întreg județul măsura de 88 pogoane de arătură și 6 pogoane de fâneață, evoluția ei ulterioară rămânând la fel de înceată și dimensiunile ei reduse. Rezerva județului Buzău număra doar 1 323 pogoane de teren arabil și 954 pogoane de fâneață. În județul Saac, desființat la 1845, rezerva moșierească măsura la 1838 un număr de 512 pogoane de teren arabil și 591 pogoane de fâneață. Alte câteva județe prezintă caracteristici similare cu suprafețe agricole de mică dimensiune, precum Prahova sau Ialomița.

Un număr important de județe ale Țării Românești prezintă aceleași caracteristici ale cultivării rezervei moșierești dintre care putem enumera Vlașca, Teleorman, Muscel, Argeș, Olt, Dolj, Romanați, Mehedinți, Dâmbovița. Rezerva moșierească de aici era neglijată, astfel în loc să aibă în vedere dezvoltarea acesteia pentru sporirea producției agricole, proprietarii și arendașii lăsau cea mai mare parte a rezervei la dispoziția țăranilor.

Numărul arendașilor și proprietarilor care practicau agricultură pe cont propriu era infim în Țara Românească. Unul dintre ei era C. Suțu posesorul mai multor moșii în Slam Râmnic și Vlașca, fiind unul care modernizaseră soiurile de porumb și având o producție superioară comparativ cu ceilalți proprietari de moșii. În 1837 acesta avea disponibil pentru vânzare către țărani 320 000 ocale de porumb. O statistică totală a rezervei de arătură și fâneață în Țara Românească la 1838 era de 21 023 pogoane, un procent de 1,03 din totalul suprafețelor arate și cosite în acel an. Aproape toată suprafața Țării Românești a fost în această situație pe tot parcursul deceniului IV, excepție făcând înalte și accidentate, unde populația era mai numeroasă și claca regulamentară a fost aplicată mai riguros.

După 1843 are loc o schimbare în ceea ce privește cultivarea rezervei moșierești deoarece, dându-și seama de condițiile proaste de dezvoltare a agriculturii Adunarea Obștească a luat o decizie la 27 aprilie care stipula că țărănimea dependentă era obligată sa facă cel puțin jumătate dintre cele 12 zile de clacă, dar proprietarii și arendașii aveau voie, dacă doreau să le perceapă în bani.

Prima fază evoluției rezervei moșierești este reprezentată de intervalul până la 1843, caracterizată printr-o stagnare a acesteia, unul dintre factorii principali fiind impotrivirea țăranilor de a lucra pământul moșieresc ( de cele mai multe ori singura arătură de pe rezervele moșierești era ziua obligatorie de plug) și, mulțumindu-se cu achitarea clăcii în bani precum și dezinteresul instituțiilor statului și ale proprietarilor de moșii pentru cultivarea agricolă a rezervei. Veniturile obținute de proprietari rămân cele trei obligații principale ale rentei feudale : renta în muncă, în produse și în bani, totuși evoluția spre mai are mulți pași de parcurs, deoarece dijma, încă rămâne principalul venit al arendașilor și proprietarilor de pământ. A doua perioadă, cea de după 1843, când statul a început să se implice direct în dezvoltarea producției agricole pe pământurile rezervei moșierești este înțeleasă și din prisma creșterii prețului produselor cerealiere în urma secetei de trei ani de la cumpăna deceniilor IV-V și de asemenea creșterea cerinței cerealelor românești pe piața occientală. Cu toate că inițiativa legislativă de la 1843 nu a avut efectele dorite de autorități asistăm la o dezvoltare lentă a rezervei moșierești, odată cu creșterea interesului proprietarilor de pământ pentru cultivarea acestuia și pentru obținerea profitului.

Pământul lucrat de țărani pentru ei

Regulamentele Organice, în esența lor au încercat dezvoltarea producției cerealiere românești atât pentru consum intern cât și, odată cu ridicarea prețului cerealelor, pentru obținerea profitului din desfacerea lor pe plan extern. Din punct de vedere al dezvoltării rezeveri moșierești am arătat că nu au izbutit acest lucru, iar producția cerealieră în contul rezervei nu a fost cea așteptată În schimb producția țărănească era cea care susținea atât nevoile subzistețiale cât și pentru nevoile pieței. Agricultura clăcășească a beneficiat de un ritm accelerat de creștere prin simplul fapt că prevederile regulamentare de delimitare a pământului nu erau respectate de clăcași, iar aceștia arau și coseau în voie și din cauza dezinteresului proprietarilor și arendașilor. Un important fenomen atribuit delimitării proprietăților legale ale țăranilor, care de cele mai multe ori era în zona de munte cu moșii mici, este migrația de populație agrară în zonele de câmpie unde erau puțini țărani și multe moșii. Agricultura clăcășească a ajuns să o depașească semnificativ pe cea moșierească din aceste motive, fiind sursa principală de aprovizionare a pieței.

Pământurile imense pe care clăcașii arau, semănau și coseau, au dus la o producție exagerată a acestora depășind cu mult producția moșierească. De pildă, în 1833 în județul Mehedinți, acesta fiind cel mai populat, obținea cea mai bogată producție de grâu și de porumb: 56 560 643 ocale porumb, dintre care producția țărănească reprezenta , 90 % din totalul producției ( 50 890 494 ocale) și restul de 10% aparținea producției arendășești și moșierești. În același fel producția totală de grâu reprezenta 12 485 485 ocale, dintre care 10 851 285 ocale rămânând doar 1 634 ocale ale arendașilor și proprietarilor, un raport al productivității care relevă situația covârșitoare la acel moment, un raport aproape de 10 la 1.

Agricultura clăcașilor a ajuns în 1841 în zona de câmpie la proporții foarte mari, arendându-se mari suprafețe de pământ, dar cu prețul unor mari sume de bani. Anii celor două decenii aduc în fruntea producătoarelor de cereale județele Ilfov, Vlașca, Ilfov, Teleorman pentru că țăranii de aici puneau în valoare suprafețe arabile mult mai întinse. De pildă județul Vlașca a avut o recoltă de 323 848 941 ocale grâu și 394 674 070 în anul 1842, în schimb ce județul Muscel a produs în același an doar 194 125 ocale grâu și 7 588 670 ocale porumb, diferentele de suprafețe cultivabile de toamnă fiind totodată și ele enorme în Vlașca s-a cultivat pe 51 062 pogoane, în timp ce doar 607 pogoane rodeau în Muscel.

Aceste diferențe au continuat să existe pe tot parcursul deceniului, datorându-se în mare parte suprafețelor mari cultivabile de clăcași în județele cu producții îmbelșugate. Un aspect important legat de pământul cultivat de clăcași pentru ei este acela că Regulamentele Organice, nu au reușit până în 1848 să restrângă teritoriile țărănești prin măsurare, și îndemnul adresat țăranilor în vederea cultivării rezervei a rămas fără ecou. Pământurile luate din arendă de clăcași, prisoasele, plătite acum cu bani grei și nemaioferind ca înainte dijmă din produse, au contribuit decisiv la dezvoltarea gospodăriei țărănești în cele două decenii ale agriculturii până la 1848. Această dezvoltare s-a făcut prin extinderea de la an la an a suprafețelor cultivate și la creșterea productivității, astfel putem decide că majoritatea producției cerealiere destinate pieței interne și exportului nu s-a datorat rezervelor marilor proprietari, ci producția prisoaselor semănate în zona de câmpie.

Producția cerealieră între 1831-1851

Perioada regulamentară este descrisă de interesul statului în angrenarea întregii populații sătești în producția de cereale și sporirea acesteia, pentru dezvoltarea comerțului cerealier, mai ales în urma evenimentului din 1829. În acest răstimp prisoasele, pământurile luate în arendă și cultivate de clăcași vor contribui decisiv la creșterea producției, așadar statul va cunoaște o creștere semnificativă în ceea ce privește producția de cereale. Statul a început să ia măsuri pentru amelioralea culturilor de cereale și sporirea producției. Analiza producției cerealiere se va face pe datele statistice existente, comparativ pe ani și pe județe, fiind exemplificați anii cu producție maximă, cei cu producție minimă, precum și elementele care au condus la situațiile respective.

Anul inaugurativ, 1831 a fost favorabil agriculturii din punct de vedere al condițiilor meteorologice, cu toate că unele județe au suferit de secetă la începutul primăverii. Datele statistice preluate de ocârmuitorii Vorniciei din Lăuntru nu sunt exacte, existând erori multiple, producția totală de cereale potrivit acestora era de 492 352 717 ocale de cereale, aproximativ 83% fiind porumb. Inexatitatea afirmațiilor nu face excepție de faptul că aceasta este totuși prima statistică a producției cerealiere de până acum în principatul muntean. Conform cifelor principala plantă cultivată era porumbul – 70,30% din suprafața cultivată a țării, urmat de grâu, orz și ovăz, fiind o producție suficientă pentru asigurarea consumului intern, iar o mică parte a fost oferită exortului.

Importantă fiind intervenția statului, aceaștia și-au propus să răspândească în mijlocul țărănimii necesitatea culturilor cerealiere diferențiat, în funcție de condițiile optime de dezvoltare. Astfel este extinsă perioada de vegetare a grâului și însămânțarea este făcută toamna, nu primăvara. Acest lucru se poate datora de asemenea producției slabe a perioadei 1832-1834, analizând datele statistice putem deduce diferențe : 1832 oferea numai 330.698.227 ocale cereale, în 1834 avem 134.192.712 ocale de cereale, porumbul aflându-se într-o continuă scădere față de anul 1831.

Probleme existau și pentru producția de grâu, iar în acest sens după anul 1834 grâul de toamnă a ajuns să ocupe o suprafață cultivată de două ori mai mare, spre exemplu comparativ cu 1831, când județul Ialomița cultiva 1606 pogoane grâu primăvăratic, s-a ajuns ca în 1834 să se cultive un total de 19 986 pogoane adunate primăvara și toamna, dar majoritatea culturilor fiind cele de toamnă. Nu toate problemele culturilor cerealiere puteau fi rezolvate în acest sens, un exemplu este anul 1835, în condițiile unei ierni timpurii nici nu se mai putea vorbi de arătură de toamnă. Trei ani la rând tața a fost dominată de secetă ( 1839, 1840, 1841) drept urmare prețul produselor cerealiere a crescut necontenit și producția a fost modestă. Cea mai bună recoltă înregistrată în perioada regulamentară a fost a anului 1842, motivul fiind evident creșterea suprafețelor cultivate și apelul oficial al autorităților pentru arăturile de toamnă. Ploile abundente din primăvară au dus la cea mai bună recoltă de grâu înregistrată până în această perioadă, exemplificat și în figura 1.3., măsurând un total de 323 848 941 ocale, aproape de 11 ori mai mare decât recolta anului 1831. Putem rezuma producția cerealieră a anilor regulamentari până la 1851, ca fiind una în creștere, însă dependentă față de condițiile meteorologice, creșterea ei a fost datorată în special de creșterea suprafețelor agricole și a semănăturilor de toamnă. Anul 1842 a oferit recolta maximă, deci a doua parte a perioadei analizate, în comparație cu prima perioadă când cel mai des se întalnesc recoltele deficitare.

Cu toate că cifrele, după cum am arătat, sunt totuși nesigure, s-a demonstrat că în marea ei majoritate este producția micii țărănimi, ajutată și stimulată tot mai mult de către stat. Un evident indiciu al acestui fapt sunt suprafețele în continuă expansiune și accentul pus de stat și negustori pe producția de grâu. Pe parcursul celor două decenii întâlnim toate tipurile de recolte, de la cea maximă din 1842, la cea bună din 1831 până la recoltele dezastruoase din 1834 și 1841. Cert este că, în cele două decenii conform datelor statistice adunate, principala trăsătură a fost creșterea suprafețelor cultivate , în special cu grâu, precum și creșterea producției pe pogon la toate plantele cerealiere. Totodată trebuie menționată implicarea abundentă a statului și interesul nemaiîntâlnit al acestuia pentru creșterea producției.

Revoluția de la 1848

Revoluția de la 1848 constituie un moment important în lupta pentru lichidarea feudalității și al vechilor structuri feudale. În Țara Românească articolul 13 al programului revoluționar urma să desființeze claca, dijma și celelalte servituți feudale, iar țăranii urmau să devină proprietari asupra loturilor posedate prin despăgubire.

Conducerea revoluționară din Țara Românească după proclamarea articolului 13 s-a văzut subjugată din două direcții, una fiind reprezentată de boierii nemulțumiți, reacționari care s-au închegat în uneltiri, comploturi și acțiuni de boicotare a programelor revoluționare, și pe de altă parte, țăranii care încetaseră practicarea oricăror servituți feudale. Astfel, principala linie pe care autoritățile ar fi mers era de reconciliere a acestor două fracțiuni și ajungerea la un compromis, interesul fiind desemnarea unui organism pentru a decide modalitățile de concretizare a schimbării relațiilor agrare și nu a principiului în sine. Soluția de compromis nu a fost de găsit, cele două parți fiind în contradictoriu, boierii aducând principalul argument că perioada de timp de la delimitarea micilor teritorii țărănești nu a pregătit suficient proprietarii pentru a le acorda țăranilor un astfel de titlu, pe de altă parte pretențiile țăranilor nu se legau numai de instituirea lor ca proprietari pe loturile legale, ci pe o întindere mai mare. Drept urmare, Comisia proprietății instituită în Țara Românească pentru a soluționa această problemă nu a putut ajunge la o situație de compromis.

Celei trei luni revoluționare din Țara Românească nu au reușit să decreteze emanciparea și împroprietărirea țăranilor, în schimb au provocat o amplă mișcare socială ale cărei efecte au fost simțite în special în Moldova. Totodată una dintre principalele urmări ale revoluției a fost abandonarea obligațiilor în muncă ale clăcașilor, iar acest lucru s-a făcut simțit în producția cerealieră, în special din rezerva moșierească.

În cele prezentate mai sus am analizat din punct de vedere legislativ și statistic evoluția Țării Românești de la introducerea textelor regulamentare până la jumătatea secolului al XIX-lea, când începe infiriparea unor relații bazate mai mult pe capitalism decât pe vechile servituți feudale. Concluzionăm, că anumite opinii făcute în principal asupra muncii prestate integral în clacă sunt absolut greșite și dezvoltarea rezervei moșierești nu a avut nici pe departe efectele așteptate de la Regulament. Veniturile marii proprietăți se dedicau exclusiv transformării zilelor de clacă în bani și evident a dijmei, dar acestea erau infinit mai mici decât dacă rezerva feudală ar fi fost cultivată cu material cerealier. În schimb nici marii proprietari nu au arătat interes pentru dezvoltarea rezervei, decât după 1843, când a fost stârnit interesul pentru profit din producție. Legiuirile nici pe departe nu au putut realiza ce și-au propus în materie de delimitare a pământului pentru clăcași prin măsurătoare, arătând că de cele mai multe ori acestea ori nu se făceau, ori dacă se făceau erau greșite, iar nimeni nu i-a putut împiedica pe țărani să cultive cât voiau în schimbul dijmei și a pământului luat în arendă, așa numitele prisoase.

Din punct de vedere al producției cerealiere, după 1831, creșterea acesteia a fost încurajată de stat și îndrumată tot mai mult către piața de desfacere, dovedind începuturile agriculturii extensive. Principalul motiv al creșterii culturilor cerealiere a fost extinderea pământului cultivat și introducerea culturilor de toamnă, în special a grâului. Totuși, în această perioadă, din punct de vedere cantitativ porumbul continuă să ocupe primul loc în producția cerealieră, urmat de grâu, orz și ovăz și apoi mei.

Consider deci, că textele regulamentare nu au reușit ce și-au propus, și anume transformarea rezervei feudale în principalul producător de materiale cerealiere, aceasta rămânând tot în slujba micii proprietăți, care prin rezistența îndârjită a reușit în condiții grele să se impună și să obțină adeseori necesarul cererii interne, iar pe alocuri să obțină produse destinate exportului.

Capitolul II Agricultura din principatul muntean după revoluția de la 1848 până la reforma agrară 1864.

Legea lui Barbu Știrbei de la 1851

Problematica agrară ridicase deja țărănimea la lupta pentru libertate și pentru pământ în 1848, iar acest lucru nu a putut trece neobservat de puterea suzerană și cea protectoare, iar prin convenția de la Balta Liman, acestea două au decis revizuirea textelor Regulamentelor Organice pentru îmbunătățirea administrației în Principate, precum și de teama unor noi revolte care ar putea periclita ordinea și liniștea în provinciile românești. Această sarcină a căzut în mâna unei Comisii care și-a început activitatea în toamna anului 1849, cu scopul ameliorălii situației actuale a Principatelor românești. De menționat este faptul că informarea Porții și a Rusiei avea o deosebită importanță deoarece ele nu puteau intra în vigoare fără aprobarea lor. Proictul de lege al Comisie i-a fost înmânat lui Barbu Știrbei, la care a avut adăugiri și l-a înaintat la Petersburg și Constantinopol pentru aprobare.

Această nouă lege urma să intre în vigoare la 23 aprilie 1852, adică după un an, motivul fiind acela că o bruscă aplicare ar fi dat naștere unor semne de nemulțumire din partea țărănimii. În esență ei, s-a mers pe ideea că Regulamentul Organic este o lege bună, însă numai provizorie, până la momentul când se va ajunge la încheierea învoielilor libere și trebuie modificat astfel încât să înceteze abuzurile și încălcările ambelor părți, urmărind a se face din clăcaș un arendaș liber și din proprietar stăpânul absolut al pământului moșiei. Această nouă legiferare urmărea, la fel ca și Regulamentul Organic, ca drepturile și obligațiile ambelor părți să se stabilească după anumite norme, până va fi posibilă introducerea învoielilor libere pe teritoriul întregului Principat. Percepția asupra statutului țăranului se menținea aceeași, el fiind considerat „chiriaș” pe moșie străină, iar banii sau munca pe care el o presta în folosul proprietarilor urma să fie considerată „chiria” pe care țăranii o plăteau în schimbul dreptului de a folosi pământul. Normele introduse de noua legiuire nu erau cu mult diferite față de cele instituite cu două secole în urmă de Regulamentele Organice, dar au existat și diferențe demne de menționat.

Se menținea aceeași suprafață de pământ pe care proprietarul era nevoit să o acorde țăranului „chiriaș” pe moșia lui, anume 400 de stânjeni pătrați la câmp și 300 la munte pe care țăranul avea să îi folosească pentru casă, curte și grădina. În schimb dijma pe care acesta era nevoit să o dea pentru produsele din grădină a fost eliminată, proprietarul luând decizia unde vor fi repartizate aceste locurile pentru casă, dar era obligatoriu ca ele să fie legate unul de altul. Clasificarea țăranilor în funcție de numărul de vite a rămas aceeași ca și cea impusă de Regulamente, doar că suprafața terenului de pășune pe care o primeau țăranii a fost dublată de la jumătate de pogon pe cap de vită de muncă, la un pogon. Țăranii meșteșugari, cei care nu se ocupau cu agricultura, erau scutiți de clacă, urmând a se înțelege cu proprietarii pentru despăgubirea acestora pentru locul de casă și grădină pe care îl ocupau.

Conform noii legiuriri fruntașul primea acum 5 pogoane de pășune, mijlocașul 3 pogoane ,iar codașul un pogon. Dreptul de acordare a pământurilor țăranilor era asemănător Regulamentului Organic, însemnând că proprietarul deținea decizia acordării locurilor de arătură, fâneață și pășune în diferitele părți ale moșiei. Introdus de noua lege a fost și separarea terenurilor pentru arăturile de primăvară și cele de toamnă și introdusă obligația clăcașului de a-și lucra toate pogoanele legale de arătură și fâneață, altfel ar fi fost nevoit la despăgubirea proprietarului pentru dijma pe care ar fi obținut-o de pe acele terenuri.

O diferență majoră pe care această nouă lege o introduce este aceea a sporirii numărului zilelor de clacă, de la 12 cum erau fixate de Regulamentul Organic, la 22 de zile, cu vitele pe care acesta le avea sau, dacă nu, cu mâinile, fiind percepută drept „chiria” care trebuia achitată : „Va lucra proprietarului drept chirie 22 zile pe an, cu 4 sau cu 2 vite, după numărul ce va avea, și pentru a căror hrană va primi trebuincioasa întindere de pământ”;„Săteanul va lucra aceste 22 zile în trei soroace și anume : 7 primăvara, 8 vara și 7 toamna”. Noua legiuire desființa obligațiile clăcașilor fixate în Regulamentul Organic cu privire la slugi, ziua de plug și carul cu lemne, venind în ajutorul țăranilor codași, care nu aveau vite de muncă și erau nevoiți să transforme aceste obligații în muncă manuală, ajungând de la 12 zile de clacă precum erau fixate, la un număr de 18 zile. În textul noii legiuriri era fixată norma de muncă a țăranilor, la care nu se aduceau modificări majore față de cele regulamentare, dar în schimb era menționată scăderea din zilele de clacă, în cazul în care proprietarul lua decizia de a muta țăranul la lucru pe o altă moșie, câte o zi dacă drumul dus-întors dura mai puțin de două ore și jumătate până la respectivul loc, precum și două zile dacă timpul până la locul de muncă depășea acest interval.

Informații legate de dreptul perceperii clăcii în bani sunt prezente în textul noii legiuri, proprietarii aveau în continuare dreptul de a percepe claca în bani, la un preț fixat oficial odată la cinci ani, însă de această dată diferențiat, fiind diferit prețul pentru moșiile de la munte și cele de la șes. Articolul 142, paragraful 8 ne oferă astfel de informații : „Proprietarul care nu va avea trebuință de lucru pentru toate sau pentru o parte numai dintr`aceste 22 zile, poate să se despăgubească, primind prețul lor în bani; acest preț se va regula cu chipul prevăzut prin Regulamentul Organic, cu osebire numai, că pe viitor se vor hotarî două prețuri : unul pentru locurile de munte și altul pentru locurile de câmp”. Dacă existau cazuri în care proprietarul nu avea suficient pământ pentru a oferi clăcașilor, față de Regulamentul Organic lucrurile au fost simplificate, și anume: i se îngăduia țăranului să muncească jumătate dintre cele 22 de zile manual, existând posibilitatea încheierii unei înțelegeri între cele două părți, iar dacă tot nu se ajungea la un compromis se prevedea scăderea din numărul total a unei zile și jumătate de clacă pentru fiecare pogonon de arătură sau cositură care îi lipsea țăranului, și o singură zi de clacă pentru fiecare pogon de islaz.

Dijma era clarificată în paragraful 7 al articolului 141 : „ Pe lângă aceste 22 de zile, săteanul va da proprietarului dijma, adică : a zecea parte din rodul pogoanelor de arătură, și a cincea parte din rodul pogoanelor de cositură, transportându-le toate la curtea proprietarului”.

Articolul 144 al acestei noi leguiri aduce un element nou cu privire la dreptul de strămutare al țăranului, acesta fiind „ slobod să se strămute și să-și așeze locuința”, iar proprietarii și-au menținut dreptul de a-i alunga pe clăcași de pe moșiile lor. Această nouă legiure, cu inovațiile pe care le aducea și cu interzicerea proprietarilor de a vinde sau a arenda munca țăranilor, spera să pună capăt pretențiilor exagerate ale proprietarilor la arendarea pământului la clăcași.

Claca și dijma impusă de Legea lui Știrbei

Textul legiuirii, fie el benefic sau nu pentru marea majoritate clăcașă, suna bine din punct de vedere legal, dar alta a fost situația când a venit vorba de aplicarea lui. În sfera noțiunii de clăcaș a continuat să existe omul care era locuitor pe moșie străină, cuprinzând și boierii de rang, funcționari, negustori sau arendași, dar după cum am arătat, cei care nu se ocupau de agricultură propriu-zisă erau nevoiți să încheie învoieli cu proprietarii pentru a răscumpăra locul de casă și grădină. Prin spectrul acestei legi, erau excluși de la clacă cei care ocupau funcțiile introduse din consiliile sătești.

Măsurarea moșiilor și distribuția pământurilor a strârnit la fel ca și în cazul Regulamentelor, nemulțumiri aprige din partea țărănimii, iar unde măsurătoarea a fost făcută aceasta a fost întâmpinată de abuzuri ale proprietarilor : proprietarii luau de la clăcași pământurile cultivate și le repartizau în schimb altele nedefrișate, locul de casă și grădină era inclus în pământurile legale, măsurarea pământului se făcea cu prăjină mai scurtă. Evident că în urma tuturor acestor ilegalități, ecoul protestelor și rezistențelor țărănimii s-a făcut simțit.

Benefic în schimb pentru dezvoltarea producției agrare a Principatului muntean, este că în urma legiuirii de la 1851 modul de prestare a clăcii a început să se schimbe, proprietarii și arendașii începând să dezvolte un interes nemaipomenit pentru munca clăcășească, iar boierimea conducătoare a căutat să oblige țăranii la muncă pentru proprietari. De această dată sunt mult mai puține cazurile în care claca a fost achitată în bani, țăranii ajungând asemănător perioadei precedente, să plătească sume exorbitante, cum desigur au existat și cazuri unde claca a fost achitată exclusiv cu dijmă din produse. Toate aceste cazuri existau decât atunci când țăranii și proprietarii nu puteau ajunge la învoieli, iar în cele mai mult dintre cazuri erau comise ilegalități în detrimentul clăcașilor.

Unul dintre cele mai întâlnite abuzuri practicate în materie de aplicare a clăcii, a fost desigur ținerea unei evidențe greșite asupra zilelor de clacă sau pur și simplu neluarea lor în considerare. Printre abuzurile comise, se mai numără stoarcerea țăranilor de dobânzi exorbitante ca urmare a neplătirii clăcii o perioadă îndelungată de timp. Rezolvarea acesteia s-a găsint în 1853, când Barbu Știrbei a interzis perceperea clăcii restante pe o perioadă mai îndelungată de doi ani.

În ceea ce privește dijma descrisă în această legiuire, ea a continuat să ocupe unul dintre cele mai importante locuri în ceea ce privește profitul marii gospodării, menținându-și zeciuiala pentru cereale și dublă zeciuială petru fân. Totuși perceperea dijmei de către proprietari a avut efecte dezastruoase pentru țărănime, mai ales în anii loviți de producție slabă și secete, pentru că aceasta era percepută la pogon, indiferent dacă pământurile aveau producție sau nu, iar cel mai frecvent era percepută o dijmă de 5 banițe la pogon. Această nouă legiuire introdusă de domnul muntean a continuat aprigul proces de erodare și de nedreptăți împotriva țărănimii muncitoare, iar ea a fost evident urmată de o luptă îndârjită a țăranilor pentru abuzurile comise împotriva lor. Prin legiferarea dreptului de strămutare al țăranilor, au fost consolidate anumite localități din zonele dunărene. Nemulțumiți cu starea de clăcășie, aceștia se orientau către orașele Călărași, Oltenița, Calafat, orașe cu un caracter dominant agrar.

Inspirați și de curentul revoluționar pașoptist, mișcarea de rezistență a țărănimii a înglobat protestele, petițiile înmânate administrației, iar cel mai frecvent mijloc de rezisnteță a fost acela al refuzului muncii pământului, manifestări specifice timpului. De cele mai multe ori toate aceste acte de răzvrătire au fost un eșec, iar unde au izbucnit revoltele au fost înfrânte cu ajutorul administrațiilor locale. Pedepsele aplicate acestor răzvrătiri au îmbrăcat diferite forme, de la pedepsirea țăranului cu bătaie, metodă de constrângere foarte des folosită și interzisă abia la 1860, precum și trimiterea lor în judecată sau în cel mai bun caz izgoniți de pe moșiile proprietarului.

Rezerva între 1851 și 1864

Dezvoltarea rezervei prin munca normată

Pe parcursul acestei perioade a apărut un interes crescut pentru agricultura moșierească, proprietarii de pământ din Principatul muntean începeau să se transforme din simpli rentieri în mari agricultori. Cultivarea pământului pe rezervele moșierești și arendășești, a continuat să fie făcută până la 1864 în principal cu forța de muncă a țărănimii clăcașe. Resursele cultivării rezervei moșierești au venit în continuare, în primul rând pe calea clăcii și a muncii normate, iar în al doilea rând din contul prisoaselor date în arendă. Munca normată a rămas principalul element al cultivării rezervei moșierești, dar tot ea a stimulat lăcomia și ilegalitățile pe care le aveau de suferit clăcașii.

Unul dintre stimulentele procesului de creștere a rezervei moșierești l-a reprezentat războiul Crimeii, care a dus la o cerere pentru produse alimentare și cerealiere. Extinderea suprafeței de rezervă a fost de asemenea rezultatul „spargerii” izlazurilor clăcășești, desțelnirea acestora și schimbarea lor cu alte terenuri mai puțin fertile, astfel proprietarii și arendașii și-au constituit rezerva prin confiscarea terenurilor legale sau a prisoaselor, acest fenomen dezvoltându-se în special în zona de câmpie. Dezvoltarea rezervei moșierești pe seama muncii normate s-a datorat grație abuzurilor și ilegalităților proprietarilor, cele mai importante dintre ele fiind silirea țăranilor la muncă mai mult decât prevede legea, fenomen generalizat pentru toate județele Țării Românești, goana după muncă peste cât prevedea legea întețindu-se de la an la an. La cumpăna deceniilor VI și VII, aceeași tendință de extindere a rezervei cerealiere, transformă izgonirea țăranilor de pe terenurile propritarilor, în modalitatea de a-i priva de la împroprietărire și moșierii văd în ea salvarea anumitor părți din moșiile lor strâmtorate.

Dezvoltarea și cultivarea rezervei moșierești în perioada următoare legii din 1851 cunoaște un puternic interes al marii proprietăți pentru efectuarea clăcii propriu-zise, fiind o diferență față de perioada anterioară, când proprietarii nu vedeau din clacă decât un instrument pentru obținerea unor sume de bani. Astfel în interesul lor gonit după munca țăranilor, aceștia recurg adeseori la presiuni, intimidări și neîncetate ilegalități.

Prisoasele și rolul lor

Una dintre sursele suplimentare de muncă în dezvoltarea rezervei cerealiere era transformarea obligațiilor pe care clăcașii le aveau de achitat în schimbul loturile suplimentare cultivate pentru comerțul cerealier. Aceste prisoase la început au fost răscumpărate în bani, dar pe parcursul deceniului VI, odată cu scumpirea terenurilor agricole și cu interesul crescut al proprietarilor pentru cultivarea rezervei, prisoasele de pământ au fost din ce în ce mai des achitate în muncă. Această muncă, de cele mai multe ori, asemenea clăcii, era supusă unor ilegalități comise de proprietari și mai ales de arendași ajungându-se să se pretindă o suprafață incredibil mai mare în contul prisoaselor. De pildă pe unele moșii de la șes numai în contul prisoaselor proprietarii au pretins ca țăranii să facă arături care depășeau pentru fiecare rezervă o mie de pogoane. Această tendință de extindere a suprafețelor cerealiere din cadrul rezervei a marcat și exploatarea muncii în contul prisoaselor pentru extinderea pământurilor rezervei moșierești, prin munci ce înglobau desțelnirea sau defrișarea, aceasta din urmă fiind una dintre caracteristicile perioadei lui Știrbei. Un exemplu relevând acest fapt poate fi moșia Brezoaia din județul Dolj, unde până la 1852 rezerva arabilă era de 25 pogoane, mărindu-și suprafața până la 900 de pogoane spre anul 1862.

Proprietarii și arendașii s-au folosit de arendarea prisoaselor de pământ în schimbul muncii țăranilor, fiind practica cea mai des întalnită după legea de la 1851. Proprietarii și-au asigurat o cantitate suplimentară de muncă în folosul dezvoltării rezervei, maximizându-și profiturile, uneori munca în folosul prisoaselor cântărind mai mult decât cea obligatorie prin lege.

Munca salariată

Un alt element specific acestei perioade, care evidențiază foarte bine trecerea la relațiile agrare capitalise, îl reprezintă munca salariată pe rezervele moșierești. Aceste munci au existat pe tot parcursul secolului al XIX-lea, însă diferența este făcută de faptul că proprietarii, după a doua jumătate a secolului au devenit interesați în special de sporirea suprafeței agricole în scopul culturilor cerealiere. Munca salariată era destinată în cele mai multe dintre cazuri la defrișarea suprafețelor rezervei, principalul motiv al acestui fapt este că legea nu permitea efectuarea acestei munci grele cu zile de clacă, evident fiind faptul că proprietarii au căutat să își defrișeze pământurile în schimbul unei sume cât mai mici de bani.

Pentru muncile agricole depuse de pe moșie, banii erau primiți anticipat, iarna. Cel mai frecvent pentru acestea au fost aduși străini de moșie, de obicei olteni, țărani din zonele de munte sau o practică foarte întâlnită este aducerea străinilor, ca de exemplu în județul Teleorman proprietarii au început aducerea coloniștilor bulgari din județul Vlașca. Dezvoltarea fenomenului de muncă salariată pe rezervele moșierești în a doua jumătate a secolului XIX a fost în concordanță cu fenomenul amplificat al înzestrării cu mijloace de producție proprie. Avem exemple de proprietari și arendași care și-au achiziționat vite și pluguri nemțești, mori sau ciure de selecționat grâu și porumb, deci aducerea din afara granițelor a unor mijloace mai bune pentru cultivarea pământului. Alt exemplu al implicării arendașilor în dezvoltarea culturilor, este cel din Budești, județul Ilfov, interesat fiind de ameliorarea terenului pentru culturile sale a săpat canale de irigații.

Toate aceste elemente care au stat la baza dezvoltării rezervei cerealiere în Țara Românească și interesul crescut al proprietarilor pentru agricultură au fost în zadar pentru că, rezervele nu s-au dezvoltat și mărit astfel încât să depășească sub raportul întinderii și al producției pământurile lucrade de clăcași pentru ei.

Mica gospodărie

Pământul folosit de țărani pentru propria lor gospodărie l-a reprezentat în continuare loturile legale luate de la proprietari, suprafața ocupată de casă și grădină, dar cel mai important element al dezvoltării producției țărănești a fost pământul suplimentar, reprezentat de prisos. Legiuirea de la 1851, la fel ca și Regulamentul Organic, permitea țăranilor și proprietarilor încheierea unor învoieli în cazul în care țăranul ar fi avut nevoie de mai mult pământ, fenomen care a fost prezent în toate județele, fapt ce ne indică, în special la șes, că lotul legal pe care clăcașii îl primeau, fie el mărit de legea lui Știrbei, era mult prea mic în raport cu cerințele de dezvoltare ale micii gospodării și în comparație cu cerințele pieței.

Acest fenomen a continuat să se dezvolte pe parcursul întregii perioade până la reforma de la 1864, clăcașii fiind în continuare liberi de a lua în arendă oricât de mult prisos doreau, el fiind socotit nu ca fiind un mijloc de existență, ci un producător de venit.

Învoielile pentru prisoase erau făcute individual, cu fiecare clăcaș în parte, în al patrulea an al fiecărei perioade fiscale care măsura cinci ani, fiind înscrise într-un registru special. Acestea erau valabile un termen de cinci ani, și în ele erau menționate loturile suplimentare pe care le primeau țăranii precum și obligațiile acestora în legătură cu arenda în bani, produse sau muncă, iar la sfârșit erau adeverite de consiliile de catagrafiere sau recenzare. Cu toate acestea, în perioada până la 1864 au fost extrem de multe cazuri de rezistență a țăranilor pentru încheierea învoielilor pentru prisoasele de pământ, datorită faptului că aceștia erau obișnuiți să folosească moșia nemăsurată, fiind uneori nevoiți să se supună unor învoieli mult mai grele pentru a nu le fi măsurat pământul.

În această perioadă a existat o strânsă relație între extinderea suprafeței arabile a rezervei și a pământului folosit de clăcași pentru ei. Cu cât aceștia luau în arendă mai mult pământ, cu atât erau nevoiți să muncească mai mult pământ de rezervă pentru a-și plăti arenda, practic este vorba de o relație direct proporțională între evoluția pământurilor țărănești și extinderea rezervei. O comparație a suprafețelor prisoaselor cu rezerva moșierească, este posibilă numai în unele județe, lipsa datelor statistice împiedicând analiza lor comparativă. Spre exemplu în județele de munte Râmnicu Sărat, Prahova, Dâmbovița, Vâlcea în ajunul reformei suprafața și producția de grâu a rezervei o depășea pe cea a micii gospodării, însă datele erau în favoarea țăranilor la celelate culturi cerealiere.

Situația era însă mult diferită la câmpie, unde exista suficient pământ pentru a acoperi setea țăranilor, iar câteva exemple relevă superioritatea pământului cultivat de țărani pentru ei. În județul Brăila întinderea însămânțată de clăcași pentru ei era de 155 519 pogoane, iar cea pentru arendași era 27 124 pogoane, iar în județul Ilfov clăcașii aveau de la 10 până la 50 de pogoane de arătură fiecare, pe alocuri având în folosință toată moșia. Situația era asemănătoare și în județul Romanați, unde în toamna anului 1859 semănăturile cu grâu ale țăranilor măsurau 45 543 pogoane, iar cele ale rezervei numai 15 260 pogoane.

Prima statistică din istoria agrară a Țării Românești pe categorii de clăcași este realizată în urma recensământului lui Dionisie Pop Marțian, efectuat în 1859, ajungând la un total de 302 562 clăcași. Dintre aceștia 42 264 aveau mai puțin pământ decât prevedea legea, 109 236 aveau loturile legale, iar 151 062 aveau luate în arendă prisoase de pământ. De asemenea acest recensământ ne oferă pentru prima oară informații cu privire la pământul cultivat de clăcași pentru ei și pentru rezervă. Totalul terenului arat al țării se întindea pe o suprafață de 2 574 241 pogoane, dintre care un procent de 66% îl ocupa terenul clăcașilor ( 1 705 302 pogoane), iar rezerva moșierească ocupa 868 938 pogoane. În 1868 Ap. Arsachi declara, în Comisia centrală de la Focșani, că proporția de materiale vegetale și animale este furnizată numai o treime de proprietari și de două treimi din gospodăria țărănească.

Situația repartiției pământurilor în Țara Românească se găsea deci asemănătoare cu cea de câteva decenii anterior, însemnând că solul cultivabil al țării se găsea în ajunul reformei la dispoziția țăranilor clăcași. Producția micii gospodării a continuat să ocupe primul loc, asigurând necesarul consumului intern și îndreptându-se cu pași tot mai mari către schimbul extern, continuând să depășească producția arendășească și a marilor proprietari de pământ. În această situație aflându-se Țara Românească, trecând prin multe schimbări de natură socială, ea este pregătită pentru substanțiala reformă de la 1864.

Producția cerealieră între 1851-1864

Situația producției cerealiere în perioada 1851-1864 își menține caracteristicile deceniilor precedente, și anume în cea mai mare parte a ei cade în slujba țăranilor clăcași, precum și o implicare a autorităților centrale prin ocârmuitorii de județe, care an de an, toamnă de toamnă, îndeamnă țăranii să are și să semene cât de mult pământ cu putință, iar cei care nu posedau forță de muncă animalieră erau îndemnați la asociere cu cei care le dețineau, aici apelând și la proprietarii care încep achiziționarea unităților de producție.

Această analiză va fi făcută pe rapoartele ocârmuitorilor de județe, dar cum am menționat anterior, ele trebuie luate cu multă aproximație, totuși ele constituind singura statistică agrară a perioadei alături de cele ale lui Dionisie Pop Marțianu de la începuturile deceniului VII. Se vor menționa și evidenția producțiile maxime și minime precum și exemple pentru județele care excelează.

Recolta anului 1852 a fost una îmbelșugată, suprafețele cultivate cu grâu de toamnă în 1851 erau de pildă de 43 329 pogoane în județul Ialomița, iarna fiind una grea, geaoasă și cu viscole mari, dând de furcă țăranilor, multe dintre animalele de tracțiune netrecând iarna din cauza condițiilor grele. Din această cauză în primăvara lui 1852 s-au făcut arături și semnănături puține, în județul Dolj aceastea ajungând numai la jumătate dintre suprafețele cultivate cu grâu de primăvară. Primăvara a fost marcată de secetă, dar recolta a fost salvată de ploile abundente din luna iunie și continuate în cursul verii. Producția acestui an a fost socotită excedentară, la toate soiurile de cereale, exceptând județele de munte unde nu a acoperit cerințele consumului.

Anul 1853 a întâmpinat îndemnul oficial al ocârmuitorilor de județe pentru cultivarea unei suprafețe de pământ cât mai mare, iar toamana a fost lungă și propice pentru munca la câmp. Astfel, datele statistice indică suprafețele cultivate cu grâu de toamnă, de pildă în Dolj s-au semnănat 71 782 pogoane, iar în Mehedinți 42 865 pogoane. Iarna dintre 1852 și 1853 a fost una călduroasă, dar cu ploi continue, exact ca în toiul verii. Primăvara a fost întâmpinată de suprafețe foarte mari însămânțate cu grâu, totuși acestea au fost mult mai mici decât culturile grâului de toamnă. Situația în lunile de vară a îngreunat foarte mult producția de cereale, datorită ploilor abundente inundând suprafețe mari de teren, iar pe alocuri grindina făcând ravagii în culturile de cereale. După aceste evenimente seceta a bântuit pământurile țăranilor, dăunând porumbului în unele părți uscându-se cu totul. Potrivit statisticilor oficiale, producția acestui an a fost deficitară, în special la culturile de porumb, pentru a preveni foametea a fost nevoie să se distribuie sătenilor povizii din magaziile de rezervă.

Situație similară se întâlnește și în producția anului 1854, când s-a simțit influența războiului asupra teritoriului românesc, spre exemplu în Dolj satele Calafat, Poiana, Cetatea și Ulmu nu au făcut deloc arături din cauza războilui. Producția anului a fost excedentară la toate cerealele numai în județele Ilfov, Vlașca, Teleorman și Mehedinți, iar deficitară în Dolj și Vâlcea, fiind insuficient pentru necesitățile interioare mai ales porumbul.

Anul 1855 a adus o producție deficitară, în special producția de grâu și de porumb, fapt ce l-a determinat pe Știrbei să limiteze ieșirea grânelor în afara granițelor, prin sporirea taxei de export. Din punct de vedere meteorologic, iarna a fost una ploioasă, cu tunete și fulgere la începutul lunii februarie, dar situația s-a înrăutățit datorită inundațiilor și verii secetoase care a diminuat recolta. Un raport detaliat cu privire la producția cerealieră este întocmit la cererea consulatului Prusiei, însumând un total ( culturile țărănești și rezervele boierești) de 361 967 chile grâu, 13 690 chile secară, 119 970 chile orz, 973 719 chile porumb și 44 450 chile mei.

Pe tot parcursul perioadei 1853- 1857 întâlnim recolte deficitare, astfel se face că situația din 1856 a fost îngreunată de transporturile pe care țăranii erau siliți să le facă pentru trupele de ocupație austriece. De asemenea și pentru 1856 avem date statistice cu privire la producția de cereale la scara țării : 305 742 chile grâu, 10 416 chile secară, 151 308 chile orz, 994 462 chile porumb și 78 958 chile de mei. La fel ca și anii precedenți pentru a preveni foame s-a distribuit sătenilor porumb din magaziile de rezervă. Pentru perioada anului 1857 o statistică a recoltelor este făcută la cererea consulatului Franței, cifre evident aproximative din cauza multor greșeli produse de ocârmuitorii de județe, însumând un total de 1 404 383 chile porumb și 595 173 chile de grâu și secară, ea fiind una deficitară.

Anul 1858 aduce însă o altă situație fiind considerat ca având o recoltă îmbelșugată, fiind excedentară pentru 13 județe la toate categoriile de cereale. Dionisie Pop Marțian considera situația producției țărănești a acestui an ca fiind cea mai bună, doar clăcașii producând 1 752 562 chile porumb, 399 121 chile de grâu și secară, 187 755 chile de orz și ovăz, și 95 855 chile de mei.

Această producție îmbelșugată a fost urmată de dezastrul anului 1859 , date statistice cu privire la culturile de toamnă se cunosc numai pentru cinci județe. Primăvara a fost întâmpinată de insistențele ocârmuitorilor ca țăranii să iasă la arătură, dar ploile lunii mai au împiedicat importante arături în special în județele Teleorman, Vlașca, Romanați, Argeș, cea mai mare suprafață însămânță în primăvara anului 1859 a fost în județul Dolj fiind de 61 752 pogoane cu grâu de primăvară precum și 189 825 pogoane de porumb. Pe lângă problemele întâmpinate de ieșirea apelor din matcă, seceta a dus la producția dezastruoasă a acestui an, căldurile și vânturile puternice uscând pământul și prelungindu-se toată luna august. Alături de aceste elemente care au dăunat agriculturii, se adaugă invazia de lăcuste de la sfârșitul lunii iunie, care a cuprins mare parte din teritoriile sud-estice, având un efect dezastruos asupra culturilor cerealiere, țăranii recurgând la diverse metode pentru alungarea lor. Aceste condiții au provocat una dintre recoltele dezastruoase ale acestei perioade, autoritățile apelând la aceeași modalitate și anume magaziile de rezervă, câteva județe ajungând să fie amenințate cu foametea, iar prețul cerealelor crescând foarte mult.

1860 a fost un an deficitar din punct de vedere al producției agricole, datele privind situația semănăturile de toamnă găsim pentru 11 județe, cel mai mult grâu fiind semănat în Ilfov 80 754 pogoane urmat de Dolj cu 74 183 pogoane. De asemenea acest an a fost bântuit de lăcuste, cel mai probabil rămășițele anului 1859, totuși ele nu au putut fi eliminate complet datorită faptului că se adăposteau în culturi. Anul 1860 a întâmpinat și o gravă cădere economică a ambelor principate române, fiind considerată prima criză economică de tip capitalist, manifestându-se prin falimente, întârzieri la plata arenzilor și scăderea importantă a prețurilor produselor cerealiere.

Producția anului 1861 este marcată în primul rând de un exces de grâu pe care țăranii l-au obținut, iar datele referitoare la acestea pot fi consultate datorită comisiilor agricole județene, înființate la 13 octombrie 1861 pentru a afla furniza situația privind cantitatea cerealieră și calitatea acestora, guvernul urmând ca pe urma acestor referințe să stabilească materialele disponibile pentru export. Aceste cifre, de asemenea trebuiesc luate cu multă aproximație, ele relevând o producție de 1 073 761 chile de grâu, 1 588 575 chile de porumb, 459 122 chile de orz și ovăz precum și 182 615 chile de mei.

Anul 1862 se caracterizează printr-o producție mediocră, iar datele statistice cu privire la producție și suprafețele cultivate sunt oferite tot de comisiile agricole județene. Iarna acestui an a fost lungă și grea, cu zăpezi mari în toată țara, iar primăvara a început cu vânturi reci, grindină și uscăciune. Culturile de toamă și cele de primăvara au ocupat în acest an o suprafață de 2 538 456 pogoane. Din punct de vedere al producției au fost obținute 955 759 chile de grâu, 1 298 221 chile de porumb , 322 684 chile de orz, 49 353 chile de ovăz și 127 668 chile de mei. Din acest punct de vedere putem vedea o producție crescută față de perioadele anilor trecuți al producției de grâu, totuși porumbul fiind prima plantă cerealieră din punct de vedere al suprafețelor cultivate și al producției, acesta fiind cultivat pe o suprafață de 1 184 285 pogane în timp ce grâul doar pe 703 390 pogoane.

Aceleași trăsături au fost prezente și în recolta anului 1863, grâul de toamnă constituind baza producției de grâu a țării, semănându-se 768 295 pogoane, cu 8,44% mai mult decât anul precedent. Culturile primăvăratice au fost și ele mai însemnate decât cele din 1862, porumbul măsurând 1 462 072 pogoane de porumb și doar 120 873 pogoane cu grâu, mult mai mic decât culturile grâului de toamnă. Producția mediocră a acestui an s-a datorat secetei care a bântuit țara, în special câmpia din zona Oltului. Din punct de vedere al producției, acest an a obținut 1 060 513 chile de grâu, 1 630 615 chile de porumb, 414 649 chile de orz, 54 876 chile de ovăz și 120 499 chile de mei. Recolta a fost socotită bună în majoritatea județelor țării dintre care enumerăm Dâmbovița, Vrancea și Vâlcea, excedente pentru export la toate speciile au fost obținute în Brăila, Argeș și Vlașca.

Din punct de vedere al suprafeței cultivate în anul 1864, toamna semănăturile au acoperit 967 887 pogone de grâu, văzându-se o creștere simțitoare față de anul precedent, cu 199 592 pogoane în plus. Anul reformei a marcat, din punct de vedere al suprafețelor cultivate, cea mai mare întindere întâlnită până atunci în Țara Românească, un total de 3 532 286 pogoane, iar din aceastea au fost obținute 1 364 683 chile de grâu, 2 066 143 chile de porumb, 870 495 chile de orz, 144 838 chile de ovăz, 331 836 chile de mei. Cu toate că recolta acestui an a fost bună, calitatea cerealelor a fost mai slabă față de anii precedenți, din cauza ploilor căzute la câmp în timpul strânsului și treierișului precum și datorită brumei.

Reforma din 1864 și împroprietărirea țăranilor

Cel mai important element care a condus la reforma agrară și împroprietărirea țăranilor, în spațiul românesc, precum și în vecinătatea lui, a fost lupta țăranilor pentru libertate și pentru pământ. Acest lucru a fost dovedit în primul rând prin rolul hotărâtor al țărănimii în 1848, manifestându-se din nou la 1856, iar în Divanurile ad-hoc țăranii și-au dovedit legitimitatea și puterile lor de revendicare. În urma unirii din 1859, problema țărănească a rămas nerezolvată, iar guvernele care s-au succedat au adoptat o politica provizorie și de tergiversare a acesteia. Totuși de teama unei răscoale generale a țăranilor a determinat guvernul Kogălniceanu că reforma în agricultură este necesară.

La 13 martie 1864 guvernul Kogălniceanu înaintează Adunării proiectul de lege rurală care prevedea desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor pe loturile avute în folosință la acea vreme, dar la cererea majorității conservatoare discuția este tergiversată și amânată o lună de zile.

Legea rurală a fost elaborată de o comisie a Consiliului de Stat, organ nou înființat, pe baza proiectului de lege a lui Kogălniceanu, iar între 23-24 august au loc cele două ședințe plenare, sub președenția lui Cuza și cu participarea guvernului, unde se dă formă definitivă proiectului de lege și unde se aduc anumite modificări și adăugiri. Textul final al legii a fost sancționat și promulgat de Cuza la 26 august 1864 și urma să între în vigoare la 23 aprilie 1865, desființând claca și dijma, această reformă făcându-se prin despăgubirea proprietarilor.

Astfel textul noii legiuiri împroprietărea țăranii pe baza loturilor din 1851 și împroprietărirea urma să fie făcută în funcție de cele trei categorii deja cunoscute : „ Claca ( boierescul) este desființată pentru deapururea, și de astăzi voi sunteți proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre, în întinderea hotărâtă prin legile în ființă”. În funcție de categoria din care făcea parte, fruntașul primea în Țara Românească 11 pogoane ( 55 132 m²), mijlocașul 7 pogoane și 19 prăjini ( 35 754 m²), iar codașul primea 4 pogoane și 15 prăjini, ehivalentul a 20 578 m². Articolul 3 al acestei legi menționa că „suma locurilor rămase în deplină stăpânire a săteanului, nu va fi mai mare decât două treimi ale unei moșii”, pădurile neintrând la socoteală. Dacă existau cazuri în care pământul nu era suficient pentru a împroprietări țăranul cu lotul legal, aceștia erau liberi să se mute pe domeniile statului unde aveau să fie împroprietăriți. Țăranii care nu se ocupau cu agricultura, văduvele fără copii, deveneau proprietari numai pe locurile de casă și grădină, echivalente în Țara Românească cu 1600 m² la câmpie și 1200m² la munte. Dreptul la pădure se păstra neatins pentru o perioadă de 15 ani, după care proprietarul moșiei putea cere eliberarea de această servituție fie prin învoială liberă, fie prin sentință judecătorească. Articolul 7 al acestui text de lege menționa faptul că : „ în termen de 30 de ani, săteanul sau moștenitorii săi, nu va putea înstrăina nici

ipoteca proprietatea sa”.

FIGURA 2.1 – Raportul țăranilor împroprietăriți

Din punct de vedere al răscumpărării pământurilor, acestea urmau a se face cu ajutorul statului, prin intermediul unei case de despăgubiri, unde țăranii erau obligați să achite în funcție de categoria din care făceau parte o anumită sumă de bani odată cu impozitul către fisc.

Astfel, suma anuală care urma să răscumpere dijma și claca era pentru Țara Românească de 133 lei pentru fruntaș, 100 lei și 24 parale pentru mijlocaș și 71 lei și 20 parale pentru codaș. Cifrele exacte referitoare la numărul de țărani împroprietăriți în urma reformei din 1864 sunt greu de precizat, totuși în urma dispozițiilor date de guvernul Kogălniceanu, prefecții de județe au întocmit statistici care au fost trimise guvernului cu privire la numărul țăranilor clăcași care prestau boierescul și la categoria din care aceștia făceau parte.

Desigur că punerea în aplicare a acestei legi a avut probleme, dificultăți și imperfecțiuni exact ca și celelalte din trecut. Dacă legea nu a oferit rezultatele dorite, cauza a fost nu numai că aceasta a fost defectuasă, ci poate mai lipseau elemente necesare pentru aplicarea ei, și până la un punct oarecare ea a fost inoportună. Nu a existat un regulament precis care să prevată aplicarea ei în cazurile generale precum și în diferitele situații excepționale, precum și un număr insuficient de ingineri topografi pentru a face măsurătorile prevăzute de lege. Au fost comise abuzuri ale funcționarilor statului care luau partea proprietarilor de pământ, au fost date alte pământuri țăranilor, unele mai slabe nu cele care le cultivaseră până atunci. În alte cazuri existau și situații în care țăranii erau incluși în altă categorie față de cea în care erau clasați sau nu li s-au dat loturile complete menționate prin lege.

Reforma agrară de la 1864, a oferit și a făcut din țăranul român proprietar absolut de pământ, cu unele îngrădiri ce-i drept, dar fiind nevoit să o răscumpere printr-o sumă deloc mică de bani pe care acesta o datora proprietarului în schimbul obligațiunilor dijmei și clăcii. Pământul pe care aceștia l-au primit nu a putut satisface cerințele gospodăriei lor, deci prin urmare nu a putut satisface pretențiile țărănimii românești. Această reformă nu a eradicat total feudalismul în agricultura românească, dar a fost cel mai important pas din secolul XIX către economia de tip capitalist în sectorul agrar al României.

În cele prezentate mai sus s-a evidențiat dezvoltarea agriculturii principatului muntean din 1851, de la legiuirea lui Barbu Știrbei, până la marea reformă din domeniul agrar în Principatele Române unite. În decursul acestei perioade, principalul mijloc de producție al materialului cerealier a fost, la fel ca în prima jumătate a secolului al XIX-lea producția țărănească, dar diferența principală o constituie interesul deschis al proprietarilor pentru dezvoltarea rezervei și achiziționarea de mijloace de producție. Pământul luat în arendă de clăcași a constituit și în această perioadă baza producției cerealiere a țării, asigurând nevoile interne precum și produse destinate exportului.

Producția nu a fost cea asteptată de autorități, în Principatul muntean au fost constatate două producții îmbelșugate, în anii 1852 și 1858 pentru toate cerealele, precum și o recoltă abundentă a grâului în 1861. Cauzele celor cinci ani de recolte mediocre, șase de producții slabe și două de-a dreptul dezastruoase evident au fost cele de natură meteorologică ( seceta, lăcustele, inundațiile frecvente) precum și cele trei ocupații militare. Totuși se poate constata o creștere substanțială a suprafețelor cultivate cu grâu de toamnă, care constituie baza producției de grâu a țării, precum și o creștere a suprafețelor cultivate cu porumb.

Procesul de emancipare al țăranilor a fost unul lent, fiind prezent pe tot parcursul secolului XIX și a fost datorat numai presiunilor țărănimii și al situației degradante prin care aceștia au trecut, totuși elementul reformator de la 1864 constituie cel mai important element al schimbării relațiilor agrare de la cele feudale, la unele noi de tip capitalist.

Capitolul III : Desfacerea produselor agricole si îmbunătățirea practicilor agrare

Îmbunătățiri aduse tehnicii agricole

Agricultura Țării Românești s-a desfășurat în perioada 1831-1864 în linii mari în condițiile unei tehnici tradiționale și rudimentare, ducând lipsă de animale de tracțiune și unelte de lucru. Principalele unelte erau plugul, rarița, grapa, sapa, secera și coasa. Unealta de bază agricolă era plugl, iar aceasta a continuat să se mențină sub forma unei construcții din lemn, mare și greoaie, lama fiind acoperită cu plăci de fier sau fiind rareori confecționată din acesta. Nefiind foarte eficient aratul cu un astfel de instrument consituia o muncă greoaie. În funcție de duritatea terenului, țăranii își asociau animalele de tracțiune, numărul lor variind de la două până la opt pentru desțelnire și erau nevoiți să recurgă la această practică pentru că unii dintre ei nu aveau pluguri, iar ceilalți nu posedau vite pentru muncă.

Un element caracteristic pentru Țara Românească îl constituie rarița, folosită tot mai frecvent, deoarece în comparație cu plugul, necesita o forță de tracțiune mai mică, dar arând totuși mai superficial decât plugul. Rarița era trasă numai de doi boi și se putea ara într-o singură zi un pogon de pământ, economisind țărainlor timpul mult prețuit, având și o autonomie mai mare. Acest procedeu a fost și cel care a dat naștere conflictelor dintre țărani și arendași, proprietarii fiind nemulțumiți de aratul necorespunzător și de producția slabă a pământului rezervei. În zonele de munte, unde folosirea plugului era mult îngreunată de pământul strâmt și accidentat, sapa era cea care „ara” pământurile țăranilor, în cazul în care vitele ieșeau slăbite și înfometate din iarnă și nu erau capabile să tragă plugul.

Semănatul păioaselor și al porubmului se făcea cu mâna, sub brazdă, sau alteori, cu călcâiul în cuiburi, distanța dintre rânduri fiind de trei pași sau de trei brazde. Prășitul porumbului se mai chema și „mușuroire” deoarece acesta era curățat la rădăcină și mai apoi îngropat într-un mușuroi, de obicei acesta era prășit cu sapa de două ori. Avem un exemplu unde o inveție a locuitorilor județului Olt a dus la îmbunătățirea acestei practici, aceștia transformând rarița în prășitoare, iar rezultatele nu au fost deloc rele, demonstrându-și eficiența, un om cu o astfel de unealtă muncea într-o zi cât opt oameni cu sapele.

Recoltatul păioaselor la începutul perioadei regulamentare se efectua cu secera tradițională, dar treptat și mai ales la câmpie, aceasta a început să fie înlocuită cu coasa, adăugându-i-se o crăcană, ea fiind mult mai eficientă și sporind producția de două ori. După ce erau tăiate, grânele erau strânse în clăi și depozitate în așteptarea treieratului, dar acest proces se desfășura într-un ritm lent și era îngreunat de căderea ploilor.

Culturile de primăvară au fost marcate în speță de cultivarea porumbului, cel care a ocupat primul loc și ca suprafață cultivată și ca producție, fiind planta cerealieră care satisfăcea nevoile interne de consum. Pentru dezvoltarea acestei culturi era nevoie de ogorârea locurilor pe care se cultiva și de generalizarea acestui proces de pregătire a solului, de pildă în 1861 țăranii din județul Ilfov își făceau arăturile de primăvară fără șă-și ogorască terenurile mai întâi.

Semănăturile de toamnă au continuat să fie marcate de o creștere continuă a suprafețelor cultivate cu grâu, fiind una dintre cele mai importante plante cerealiere. Cu privire la semănarea grâului toamna avem un procedeu al țăranilor din Romanați care a îmbunătățit producția de grâu. Aceștia își arau pământul de două ori, odată la începutul lunii septembrie, când făceau ogoarele pe miriști și porumbiști, iar a doua oară în cursul aceleiași luni spre sfârșit, când le însămânțau. Le mai arau încă oadată, sămânța pusă inițial căzând sub brazdă și aruncau din nou semințe peste brazda arată și grăpau terenul. Astfel aceștia puteau obține o producție reușită și în cazul în care primăvara era secetoasă, deoarece răsărea grâul cel de dedesubt pentru că brazda pământului ținea umezeală, iar dacă primăvara era una bună și ploioasă răsărea cel de deasupra.

Influența statului asupra îmbunătățirii tehnicilor agricole și mai ales a îmbunătățirii solului cultivat a fost infimă, precum și cea a arendașilor și proprietarolor. După cum aprecia Dionisie Pop Marțian, „țăranii, cei ce constituiau singura clasă producătoare” au rămas singuri să decidă și să îmbunătățească tehnicile agricole pe care le practicau. Singurul lucru pe care țăranii au putut să-l facă pentrua îmbunătăți solul cultivat a fost îngrășarea lui, iar acest lucru a fost practicat mai ales pe curături. Acest fenomen a fost prezent în principal în zonele muntoase, unde locurile erau strâmte și țărani mulți, însemnând că alternanța culturilor era practic imposibilă, aici cultivându-se pe același teren porumb după porumb, iar monocultura evident că sărăcea pământul. Totuși din lipsă de material suficient pentru îngrășământ, țăranii puneau îngrășământul peste cuiburile de porumb și apoi trăgeau țărâna deasupra lui.

La câmpie, unde populație agricolă era puțină și terenuri suficiente pentru alternanța culturilor, îngrășarea pământului a fost aproape inexistentă. Aici pământul era lăsat să se odihnească un an, timp în care vegetația de pe el avea timp să putrezească și să îmbunătățească recoltele anului ce urma. Un procedeu de îngrășare, dar mai ales de curățire al pământului a fost „pârjolirea” acestuia, dar incendiile ținute lanț pe culturile de cereale l-a făcut pe Barbu Știrbei să intervină în primăvara anului 1852, interzicând pârjolirea terenului fără autorizația proprietarului moșiei și a țăranilor din satele învecinate.

În Țara Românească a continuat să se practice pe parcursul acestei perioade asonamentul tradițional, pământul era cultivat ani la rând cu aceeași cultură, iar când țăranii considerau necesar acesta era lăsat să se „împrospăteze” o perioadă de timp. Această practică era prezentă și pe culturile rezervei moșierești, unde o perioadă destul de îndelungată, 10-15 ani, pământul era cultivat cu aceeași cereală, în speță grâu, fără a lăsa solul să se odihnească. De asemenea a început să fie practicat și asonamentul bienal, în primul an pământul era cultivat cu porumb, iar anul următor pe același pământ rodea grâul, orzul sau ovăzul. Asonamentul trienal a ocupat și el un loc important în culturile cerealiere ale țăranilor, rotația clasică fiind pârloagă-porumb-grâu, țarinele fiind împărțite, pe una fiind semănat grâu, pe una porumb, iar cealaltă era lăsată pârloagă și se ogora vara pentru grâu. Practicarea asonamentului trienal sărăcea pământul, ceea ce îi făcea pe țărani să recurgă tot mai mult la practicile de îngrășare a acestuia în zonele de câmpie.

Utilajele agricole, așa cum am menționat erau insuficiente pentru a satisface condițiile agriculturii în continuă dezvoltare, elementul definitoriu peal perioadei fiind lipsa forței de tracțiune animală pentru fiecare țăran, iar de mașinării mecanizate nici nu se pune problema. Pentru a ne face o părere mai bună despre utilajul agricol, în tabelul de față am specificat numărul de inventar al fiecărui utilaj folosit în 1859.

Conform acestui grafic, reiese că inventarul agricol era insuficient, un plug revenind la trei țărani și se constată și lipsa mijloacelor de producție din gospodăria arendășească și boierească. De asemenea se observă o lipsă de muncitori agricoli salariați, numărul acestora fiind adunat de 31 951, nefiind specificat pentru cine lucrau, aceste lipsuri impunând introducerea în perioada următoare a mașinăriilor agricole în Principatul mutnean.

FIGURA 3.1 Inventarul agricol în 1859

Introducerea mașinilor agricole a fost un proces lent și de durată, dar începe să se simtă, în special după constituirea statului național unitar român. Proprietarii și arendașii încep și ei să se implice și să constate necesitatea folosirii unor astfel de utilaje, de pildă avem exemplul inginerului S. Siewrecht care a introdus pe mai multe moșii din județul Prahova, o mașină de treierat cu abur în anul 1860, iar ele au început să fie din ce în ce mai prezente în agricultură numărul lor sporindu-se foarte repede. Din punct de vedere al randamentului nici nu se poate pune în discuție o comparație. Treieratul cu o astfel de mașinărie mecanizată se făcea la timp și era mult mai rapid, iar în urma aducerii lor în țară s-a propus înființarea unei asociații de treierat cereale cu denumirea „Economul român”, care avea datoria de a achiziționa din străinătate mașini de treierat cu abur, mai apoi urmând a fi închiriate. Încep să se cunoască interesele proprietarilor și arendașilor pentru asemenea mașinării, aducându-se unelte precum pluguri mai performate, care necesitau o forță de tracțiune mai mică, de reuglă doi boi, și apar mașini se semănat și cosit, morișiti de curățit grâul sau de bătut porumbul, vânturători mecanice, mașini de strâns fânul. Trebuie menționat că acestea erau exemple izolate, fenomenul neavând nici pe departe un caracter general, dar statul fiind conștient de necesitatea acestora se implică direct, iar în 1861 administrația decreta scutirea taxelor vamale pentru importul acestor produse. Creșterea numărului unor astfel de mașinării este constatat și de autorii vremii, în județul Mehedinți existând 12 mașini de treierat în anul 1886. Comisiile înființate înaintea reformei din 1864 constatau necesitatea introducerilor mașinăriilor agricole, dar întregul proces a fost unul care nu a avut caracter general pe toată întinderea Țării Românești și introducerea unor astfel de utilaje a stat la capriciul sau decizia proprietarilor de pământ, cei interesați să își sporească profiturile fiind cei care le-au introdus, țăranii fiind evident prea săraci pentru achiziționarea lor.

Comerțul cerealier

De la abolirea monopolului turcesc asupra comerțului Principatelor române, agricultura a luat o altă întorsătură, iar produsele țărănești au acaparat din ce în ce mai mult nevoile consumului intern, iar în anii cu producție bună au oferit materiale disponibile pentru comerț exterior. Este evident faptul că exportul produselor cerealiere venea pe locul secund, urmărindu-se consumul intern, în această perioadă multe alte pături sociale legându-se de aceste produse pentru consum. De pildă la 1 august 1834, în situația unei producții deficitare de cereale, a fost interzisă comercializarea unor astfelde produse pe plan extern.

Modul de circulație al produselor agricole se desfășura la începuturile perioadei regulamentare pe trei direcții, schimbul de produse între țărani, nevoile pieței interne, precum și exportul de produse cerealiere. Prima metodă, era cea a schimbului între țărani de cele mai multe ori pentru hrană și nevoile gospodăriei, iar acest tip de comerț era scutit de taxele vamale interne. Comercializarea produselor pe plan intern se făcea prin desfacerea lor în târguri și orașe, precum și în timpul bâlciurilor organizate pe moșiile proprietarilor, acestea atrăgând negustori din diferite locuri, iar țăranii erau cei care se ocupau de achitarea taxelor interne. În sfârșit, schimbul de cereale pe plan extern urmărea în primul rând linia Dunării, precum și aprovizionarea otomanilor.

Țara Românească era împânzită de drumuri comerciale încă din epoca medievală, artere de comunicații, care făceau legătura între proturile dunărene și cele mai importante puncte ale țării, iar datorită lor se facilita desfacerea produselor atât înspre zonele balcanice, cât și înspre provinciile românești de peste munți. Unul din cele mai importante drumuri era cel care pleca de la Focșani-Râmnicu Sărat-Buzău, trecând prin București și făcând legătura cu Cerneți ( mai târziu Turnu Severin) ajungând până la Vârciorova. De asemenea celealte artere comerciale importante ale Principatului muntean s-au dezvoltat pe cursul principalelor râuri ale țării. Dunărea în perioada studiată a marcat principala cale de legătură a Țării Românești cu restul Europei și a constituit cel mai important element de desfacere al produselor agricole.

Din punct de vedere al materialului destinat comerțului, cert este faptul că mica gospodărie era principalul furnizor de produse și a creeat disponibilitățile pentru piața de desfacere. În special în primele două decenii ale perioadei regulamentare, producția cerealieră pe rezervele moșierești a fost neînsemnată, iar produsele țărănești constituiau majoritatea materialelor destinate comerțului, autoritățile de la an la an încurajând țărănimea clăcașă pentru obținerea unei recolte bune. A existat totodată un important schimb intern de produse cerealiere, în special între satele de la munte și cele de la câmpie, un exemplu fiind primăvara anului 1833, când țăranii din județul Teleorman erau în posesia unor mari cantități de porumb destinate comercializării, dar rămânând nevândute, acestea au constituit sursa de aprovizionare a țăranilor din județele de munte care obținuseră recolte slabe anul anterior.

Materialele destinate comerțului erau în special grâul, porumbul, orzul, meiul, pe lângă celelate produse în strânsă legătură cu producția agricolă, dezvoltând în special zonele de legătură ale Țării Românești, zona Dunării, județele Vlașca, Teleorman, Romanați, Dolj, Olt, Ilfov, Ialomița Buzău. Comerțul produselor cerealiere a dat naștere unui fenomen care a îngreunat dezvoltarea micii proprietăți, apărând o întreagă clasă de negustori dezvoltați din rândurile arendașilor. Aceștia speculează nevoia de bani a țăranilor clăcași, încheind cu aceștia contracte pentru plata anticipată a unui aconto pentru produse ce urmau a fi livrate la prețuri fixate înainte chiar ca recolta să fie semnănată. Acest proces generalizat a dus la decăderea țărănimii, care în lipsa resurselor finanicare, era silită la încheierea unor astfel de contracte, dar aceste abuzuri au început să se rărească odată cu reglementarea din 1 noiembrie 1841, când statul a propus o anchetă pentru stoparea acestui fenomen, împiedicând prețurile arbitrare fixate de negustori și dând curs liber fenomenelor pieței.

Comerțul cerealier se intensifică în ambele Principate române după 1848, în conjuctura de accentuare a dezvoltării pieței interne. Astfel se sporește comerțul cu cereale între Țara Românească și Moldova, întâi a fost încheiată o convenție în 1835, iar mai apoi Gheorghe Bibescu și Sturza au semnat altă convenție,care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1847, stipulând desființarea vămii între cele două Principate, toate produsele având acum liberă circulație cu excepția sării. De asemenea la Blaj românii din Transilvania propuneau măsuri pentru abolirea barierelor vamale, asemenea unei necesități pentru dezvoltarea schimbului de mărfuri agricole între cele trei provincii.

După evenimentul de la 1848 se intensifică și interesul puterilor europene pentru comerțul cu Țara Românească, în anul 1850 Franța se interesează asupra producției cerealiere din principatul muntean prin Ministerul Agriculturii și Comerțului, iar anul următor Prusia dezvoltă același interes. Acest lucru evidențiază interesul dezvoltat al marilor puteri europene pentru atragerea Principatelor române în orbita comerțului european, fenomen care este accelerat după constituirea statului național. Totuși piața externă era una fluctuantă, războiul Crimeii fiind unul dintre cele mai bune exemple, aceasta fiind perioada când cerealele rusești nu părăsesc granițele Rusiei, iar mărfurile românești acaparează o parte tot mai mare a comerțului exterior prin eliminarea produselor concurente.

De la jumătatea secolului al XIX are loc o evidentă creșterea a exporturilor cerealiere din Principatele române spre Occident, dar a fost stagnată de criza economică declanșată în vest între 1857-1858, urmată de o scădere a exportului de cereale precum și de un șir al falimentelor negustorilor.

Datele statistice din perioada imediat următoare sunt mult prea puține pentru o analiză completă asupra exportului Țării Românești, dar unele dintre ele atestă creșterea procentului vânzării de cereale către Turcia de la 20% la 44%, către Franța se remarca o creștere de la 18% la 20%, Anglia de la 13% la 15%, iar cu Italia de la 2% la 7%. Se remarcă totuși și scăderi de exporturi cerealiere către Austria. După 1864 exportul cerealier intra într-o perioadă de revigorare înregistrându-se „sute de mii de chile vândute” pe plan extern.

Comerțul cerealier a trecut prin mai multe faze în perioada studiată, trecând de la faza acoperirii nevoilor interne, la una de export și încadrare pe marile piețe europene. În preajma Regulamentelor Organice, se urmărea asigurarea necesității de consum intern, pe cele trei direcții de schimb, între țărani, pe piața internă, iar pe ultimul loc clasându-se materialele necesare exportului. Odată cu eliminarea monopolului turcesc se urmărește încadrarea comerțului cerealier autohton pe piețele de desfacere europene. După 1848 se remarcă o creștere în cadrul exportului, cerealele românești fiind din ce în ce mai căutate, iar marile puteri europene dezvoltând un interes crescut pentru comerțul cu Principatele române. În Țara Românească s-a urmărit și dezvoltarea principalelor căi de comunicație pentru dezvoltarea comerțului. Până la jumătatea secolului al XIX-lea mica gospodărie constituia elementul principal de furnizare al cerealelor, dar odată cu interesul crescut al marii proprietăți pentru creșterea producției, cerealele provenite din cultivarea rezervei încep să ocupe un rol din ce în ce mai important în cantitățile destinate exportului, totuși ele nu au depășit eforturile continue ale țărănimii clăcașe.

Răspândirea cunoștințelor agricole

Agricultura românească a început să dobândească un caracter comercial accentuat în perioada următoare Regulamentelor Organice, iar acest lucru a dus la necesitatea răspândirii cunoștințelor agricole avizate, care să sporească producția agricolă și să înlocuiască vechile metode și practici ale țăranilor cu unele noi, care să corespundă statutului pe care agricultura și-l dorea, una de producție în masă bazată pe exportul cerealier.

În prima perioadă principalele mijloace de informare ale țăranilor au fost publicațiile periodice, ziarele, acestea fiind instrumentele de difuzare ale cunoștințelor agricole, care doreau transformarea agriculturii românești dintr-o ocupație rutinieră și tradițională într-o activitate bazată pe știință. Astfel apar și publicații de specialitate, în Țara Românească exemplul cel mai concludent este Învățătorul satului în care tematica agrară este expusă amplu și detaliat, urmărind răspândirea cunoștințelor agricole până în mijlocul țărănimii.

În prima perioadă învățământul agronomic cunoaște o dezvoltare semnificativă, cel mai important centru cultural agronomic fiind școala Scăieni-Prahova, unde era predată tehnica și practica agriculturii, iar din corpul didactic făceau parte importante personalități precum agronomul Hr. Crateru, acesta fiind unul dintre episoadele importante ale dezvoltării învățământului agrar în Țara Românească.

Un alt important centru de distribuire al cunoștințelor agricole se înfiripă aproape în aceeași perioadă, când pe moșia Pantelimon a luat naștere o unitate de învățământ agrotehnic. Aceasta era percepută drept o „fermă-model”, dotată cu vite de rasă și mașinării de import, dar își va întrerupe activitatea în condițiile revoluției de la 1848. După revoluție, cu ajutorul lui Barbu Știrbei, școala agricolă de pe moșia Pantelimon a fost reînființată, domnitorul aducând din Italia un inginer agronom, Ugo Calindri. Din punct de vedere al cunoștințelor și realizărilor, în atelierul acestei școli se confecționau unelte agricole performante dintre care enumerăm pluguri în sistem american, grape sau mașinării pentru extirparea buruienilor.

Nu trebuie diminuată de asemenea nici intervenția statului în răspândirea cunoștințelor agricole, principala cale de difuzare a acestora au fost îndemnările și sfaturile ocârmuitorilor de județe, care an de an îndemnau țăranii la creșterea suprafețelor cultivate. Pe tot parcursul perioadei regulamentare statul a căutat să informeze și proprietarii de pământuri cu privire la metodele și practicile agrare, îndemnurile Vorniciei din Lăuntru fiind deseori fără ecou în rândurile proprietarilor, mulțumiți fiind de profiturile obținute prin diferitele abuzuri comise împotriva țărănimii, nu s-au preocupat îndeajuns pentru îmbunătățirea culturilor.

Principalele metode de dezvoltare a producției cerealiere în Țara Românească au fost așa cum am menționat îmbunătățirea tehnicilor agrare precum și timida încercare de a transforma producția agricolă bazată pe cunoștințe rudimentare în știința care se dorea a fi. Țărănimea a fost pe tot parcursul acestei perioade cea care s-a preocupat de modernizarea procedeelor agricole, însă cu timide excepții arendașii și proprietarii au început achiziția de mașinării și mijloace pentru sporirea producției. Învățământul agrar constată și el o timidă tentă de dezvoltare, însă insuficientă pentru condițiile prezente în perioada 1831-1864 în Țara Românească, iar încercările statului s-au lovit de cele mai multe ori de dezinteresul proprietarilor. Constatăm deci, că și în acest domeniu principalul element care a dus la modernizarea culturilor agricole a fost clasa socială a țărănimii direct afectată de producție.

Consiredații finale

Lucrarea de față a analizat dezvoltarea agriculturii românești, cea mai importantă ramură economică din perioada 1831-1864 evidențiată din punct de vedere statistic al producției agricole și trecând prin cele mai importante acte administrative care au influențat-o. Tendința evolutivă a fost, cum am arătat, trecerea de la relațiile de tip feudalist, învehite care au influențat în mari proporții starea de spirit a majorității țăranilor la un tip nou, o agricultură menită să producă în primul rând pentru a satisface nevoile interne și pentru obținerea profitului din exportul cerealier, propulsând din punct de vedere economic Țara Românească pe scena arealului de desfacere occidental.

La baza acestei piramide a stat clăcașul, cel mai important element care practică agricultura în această perioadă, trecând prin diverse schimbări de natură socială și economică, datorită cadrului legislativ la care a fost supus. Avem astfel în perioada regulamentară, până la revoluția anului 1848, o țărănime dependentă în condinuă decădere, care se străduiește în vederea sastisfacerii nevoilor interne și luptă pentru o situație economică mai bună. Principalul element care a stat la baza producției agricole din această perioadă a fost pământul cultivat de țărani pentru ei înșiși, prisoasele, pământ luat în arendă de aceștia din cauza faptului că lotul atribuit legal nu satisfăcea necesitățile lor de trai. Legislația regulamentară a îngrădit mult dezvoltarea producției, pământul atribuit de aceasta fiind insuficient, iar munca pe care erau obligați să o depună în schimbul loturilor fiind mult prea mare pentru a fi onorată. Arendașii și proprietarii s-au mulțumit în această perioadă cu veniturile rezultate din dijma produselor țărănești și cele cuvenite lor din arendarea prisoaselor de pământ. Ei nu s-au arătat deloc interesați de sporirea producției cerealiere și îmbunătățirea mijloacelor de producție, o stare de indiferență generală a acestora, care ulterior a condus spre evenimentele revoluționare de la jumătatea secolului al XIX-lea, ele neavând nici pe departe efectul sperat de mica proprietate. Regulamentele Organice, nu au reușit deci ceea ce și-au propus, transformarea culturilor agricole tradiționale în unele moderne bazate pe exces de material cerealier destinate exportului, anul 1842 fiind singurul în care producția a fost maximă.

O nouă perspectivă se arăta după jumătatea secolului al XIX-lea, cel mai important element reprezenzându-l implicarea autorităților în procesul agrar, țărănimea fiind stimulată prin diverse mijloace. Legiuirea lui Barbu Știrbei din 1851 a încercat același lucru pe care Regulamentul Organic nu l-a reușit, și anume îmbunătățirea producției la pogon și o pseudo-emancipare a țărănimii clăcașe. Aceste tendințe pot fi sesizate prin desființarea dijmei din cadrul producției gospodăriei țăranilor și liberalizarea sistemului de negociere al diverselor servituți feudale. În perioada până la emanciparea țăranilor, marea proprietate arată un cu totul alt interes, sporindu-se treptat inteția acestora de a crește producția agricolă, în primul rând prin cultivarea rezervei moșierești și, în al doilea rând prin îmbunătățirea tehnicilor agricole. Munca normată, începe să fie tot mai mult prestată de clăcași la cererea proprietarilor, văzându-și interesul pentru sporirea profiturilor, dar au continuat să existe și cazuri, deloc puține, în care claca era răscumpărată în bani sau munci echivalente. În aceste condiții rezerva marilor proprietari începe să capete avânt, dar nu poate depăși producția țăranilor, care prezinză aceeași caracteristică din prima jumătate a secolului al XIX-lea, prisoasele fiind cele care au reprezentat principala sursă de material cerealier destinat comerțului.

Elementul de schimbare care a intervenit în cultivarea cerealelor în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost în primul rând extinderea suprafețelor cultivate primăvara, remarcându-se rolul tot mai important pe care grâul îl deține în totalul producției. Totuși, el nu a putut devansa porumbul în ceea ce privește suprafața cultivată și producția la pogon, planta cerealieră care și-a pus amprenta asupra celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Tot în această perioadă, capitalismul își extinde caracteristicile prin învoielile agricole și prin munca salariată, de care proprietarii și arendașii s-au folosit în mod frecvent. Asemănător primei jumătăți a secolului producția cerealieră nu a fost cea asteptată de autorități și în mod sigur insuficientă pentru generarea unui profit considerabil din exporturi, obținându-se în această decât două producții îmbelșugate.

Pe tot parcursul primei perioade țărănimea a fost cea care s-a preocupat de îmbunătățirea mijloacelor și tehnicilor agrare, fiind caracterizată, în primul rând, prin desfășurarea unor practici rudimentare și tradiționale, puține fiind elementele de modernizare. În schimb, după jumătatea secolului, proprietarii și arendașii încep să dezvolte un interes major pentru modernizarea agriculturii, cotizând cu mijloace de producție din afara granițelor. Statul a intervenit și el, modest în agricultră, transmiterea cunoștințelor lăsându-se în seama unor școli și instituții, prea puține pentru a satisface agricultura românească într-o continuă expansiune.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Izvoare inedite

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Direția generală a statisticii, dosar 177/1860.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Direția generală a statisticii, dosar 437/1861.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Direcția generală a statsitcii, dosar 420/1861.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Divizia administrativă, dosar 34/1860.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Divizia administrativă, dosar 32/1852.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Divizia administrativă, dosar 73/1858.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Diviziunea Rural-Comunală, dosar 751/ 1858.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Diviziunea Rural-Comunală, dosar 1918/1863.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Diviziunea Rural-Comunală, dosar 1 600/1863.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Diviziunea Rural-Comunală, dosar 468/1854.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Diviziunea Rural-Comunală, dosar 474/1854.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Diviziunea Rural-comunală, dosar 1 100/1852.

A.N.R, fondul Vorniciei din Lăuntru, dosar 1 019/1841.

A.N.R, fondul Vorniciei din Lăuntru, dosar 310/1831.

A.N.R, fondul Vorniciei din Lăuntru, dosar 1054/1851.

Izvoare edite

D.C. STURDZA-ȘCHEEANU, Acte și legiuiri privitoare la chestia țărănească, Editura atelierelor grafice „SOCEC & Co.”,seria I, vol. I, București, 1907.

D.C. STURDZA-ȘCHEEANU, Acte și legiuiri privitoare la chestia țărănească, Editura atelierelor grafice „SOCEC & Co.”,seria I, vol. II, București, 1907.

NEGULESCU, PAUL;ALEXIANU, GEORGE; Regulamentele organice ale Valahiei și Moldovei. Colecția vechilor legiuiri administrative, vol.I, Editura Întreprinderile Eminescu S.A., București, 1944.

Publicații periodice

Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Litere și Științe Sociale, Nr. 3/2009.

D.P. MARȚIAN, „Analele economice privitoare la partea Munteniei din România”, an. II , 1861, nr 5-8.

D.P. MARȚIAN, „Analele economice privitoare la partea Munteniei din România”, an. III , 1862, nr. 8-12.

D.P. MARȚIAN, „Analele economice privitoare la partea Munteniei din România”, an. I , 1860, nr. 1-4.

D.P. MARȚIAN, „Analele economice privitoare la partea Munteniei din România”, an. IV, 1863, nr 13-16.

D.P. MARȚIAN, „Analele economice privitoare la partea Munteniei din România”, an. V, 1864, nr 17-20.

D.P. MARȚIAN, „Analele statistice pentru cunoscinția partei muntene din România”, an. I, 1860, nr 1-4.

D.P. MARȚIAN, „Analele statistice pentru cunoscinția partei muntene din România”, an. II, 1861, nr. 5-8.

D.P. MARȚIAN, „Analele statistice pentru cunoscinția partei muntene din România”, an. III, 1862, nr. 8-12.

D.P. MARȚIAN, „Analele statistice pentru cunoscinția partei muntene din România”, an. IV, 1863, nr. 13-16.

D.P. MARȚIAN, „Analele statistice pentru cunoscinția partei muntene din România”, an. V, 1864, nr. 17-20.

Lucrări generale și speciale

ADĂNĂLOAIE, NICHITA; BERINDEI, DAN; Reforma agrară din 1864, Editura Academiei R.S.România, București, 1967.

AXENCIUC, VICTOR, Introducere în istoria economică a României, vol. I, Editura fundației “România de mâine“, București, 1999.

AXENCIUC, VICTOR, Evoluția economică a României, Cercetări statistico istorice 1859-1947, Vol. II, Editura Academiei române, București, 1996.

CORFUS, ILIE, Agricultura în Țările Române 1848-1864, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

CORFUS, ILIE, Agricultura in Țării Românești în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Editura Academiei, București, 1969.

CORFUS, ILIE, Însemnări de demult, Editura Junimea ,Iași, 1975.

CRISTEA, GHEORGHE , Contribuții la istoria problemei agrare în România, învoielile agricole legislație și aplicare 1866-1882, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977.

FILITTI, C. IOAN, Proprietatea asupra solului în Principatele Romîne până la 1864, Editura Fundației “Regele Ferdinand I”, București,[ f.a.] .

FILITTI, C. IOAN, Opere alese, Editura Eminescu, București, 1985.

GIURESCU, C. CONSTANTIN, Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura științifică, București, 1970.

IONESCU, DIONISIE; ȚUȚUI, GHEORGHE; MATEI, GHEORGHE; Dezvoltarea constituțională a statului român, Editura științifică, București, 1957.

IONESCU, ION DE LA BRAD, Agricultura română din județul Mehedinți, Imprimeria Statului, București, 1868.

ISAR, NICOALE, Istoria modernă a românilor 1774/1778 – 1918, Editura Universitară, București, 2006.

MAIOR, GEORGE, Politica agrară la români : desvoltarea chestiunei agrare în toate țările locuite de români din secolul XVII, XVIII și XIX : tipărită cu ocazia expoziției jubiliare, Editura Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, București, 1906.

MURGESCU, COSTIN, Mersul ideilor economice la români, vol. II, Epoca modernă, Editura enciclopedică, București, 1990.

PĂRNUȚĂ, GHEORGHE, Istoria învățământului din România, vol. II, Editura didactică și pedagogică, București, 1993.

PLATON, GHEORGHE; V. RUSU, GH. IACOB, V. CRISTIAN , I. AGRIGOROAIEI, Cum s-a înfăptuit România modernă, Editura Universității „ Al. I. Cuza”, Iași, 1993.

STAN, APOSTOL, Agricultura românească în faza finală a clăcășiei 1831-1864, Editura Academiei Române, București, 1994.

STAN, APOSTOL, Revoluția română de la 1848, Editura politică, București, 1987.

ROSETTI, RADU, Pentru ce s-au răsculat țăranii, Editura atelierelor grafice „SOCEC & CO”, București 1907.

Dicționare și ecncilopedii

DIACONOVICH, CORNELIU, Enciclopedia română : publcată din însărcinarea și sub auspiciile asociațiunii pentur literatură română și cultura poporului român, vol. III , Editura W. Krafft, Sibiu, 1904.

BUSUIOC, MONICA-MIHAELA, Dicționar de arhaisme, Editura „All Educational” , București, 2005.

Glosar de termeni și unități de măsură

baniță – unitate de măsură folosită în Țara Românească drept submultiplu al chilei = 20 ocale

banița mică, 40 ocale banița mare. 20 banițe mici sau 10 banițe mari intrau într-o chilă =

400 ocale.

chilă – unitate de măsură a greutății și capacității egală cu 400 de ocale în Țara Românească.

dram – a patra sută parte dintr-o oca = = 3,179 g în Țara Românească.

hectar – suprafață modernă de măsură = 10.000 m².

oca – unitate de măsură a capacității în Țara Românească pentru lichide 1,288 l, iar pentru

cereale 1,698 l. De asemenea ea este folosită ca și unitate de măsură a greutății fiind

echivalenta a 1,271 kg ( împărțită în patru litre a câte 100 de dramuri și măsurând 400 de

dramuri.

pogon – unitate de măsură a suprafeței pământului folosită în Țara Românească, care cuprinde 24

prăjini în lung și 6 prăjini în lat, sau 144 prăjini², ori 1 296 stânjeni² = 5 012 m², deci în

cifră rotundă jumătate de hectar.

prăjină – unitate de măsură echivalentă cu trei stânjeni domnești, aproximativ 5,881 m. Ca

unitate de măsură pentru pământ aceasta era a 24-a parte dintr-un pogon.

prisos – lot suplimentar cultivat de clăcași pentru comerțul lor cerealier, în schimbul cărora se

angajau să presteze proprietarilor sau arendașilor un volum de muncă sau să-l achite în

bani.

stânjen – unitate de măsură a lunigimii, măsurând opt palme și un pumn = 1,962 m.

vadră – unitate de măsură pentru băuturi = 10 ocale = 12,88 l.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Izvoare inedite

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Direția generală a statisticii, dosar 177/1860.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Direția generală a statisticii, dosar 437/1861.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Direcția generală a statsitcii, dosar 420/1861.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Divizia administrativă, dosar 34/1860.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Divizia administrativă, dosar 32/1852.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Divizia administrativă, dosar 73/1858.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Diviziunea Rural-Comunală, dosar 751/ 1858.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Diviziunea Rural-Comunală, dosar 1918/1863.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Diviziunea Rural-Comunală, dosar 1 600/1863.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Diviziunea Rural-Comunală, dosar 468/1854.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Diviziunea Rural-Comunală, dosar 474/1854.

A.N.R, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Administrativă, Diviziunea Rural-comunală, dosar 1 100/1852.

A.N.R, fondul Vorniciei din Lăuntru, dosar 1 019/1841.

A.N.R, fondul Vorniciei din Lăuntru, dosar 310/1831.

A.N.R, fondul Vorniciei din Lăuntru, dosar 1054/1851.

Izvoare edite

D.C. STURDZA-ȘCHEEANU, Acte și legiuiri privitoare la chestia țărănească, Editura atelierelor grafice „SOCEC & Co.”,seria I, vol. I, București, 1907.

D.C. STURDZA-ȘCHEEANU, Acte și legiuiri privitoare la chestia țărănească, Editura atelierelor grafice „SOCEC & Co.”,seria I, vol. II, București, 1907.

NEGULESCU, PAUL;ALEXIANU, GEORGE; Regulamentele organice ale Valahiei și Moldovei. Colecția vechilor legiuiri administrative, vol.I, Editura Întreprinderile Eminescu S.A., București, 1944.

Publicații periodice

Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Litere și Științe Sociale, Nr. 3/2009.

D.P. MARȚIAN, „Analele economice privitoare la partea Munteniei din România”, an. II , 1861, nr 5-8.

D.P. MARȚIAN, „Analele economice privitoare la partea Munteniei din România”, an. III , 1862, nr. 8-12.

D.P. MARȚIAN, „Analele economice privitoare la partea Munteniei din România”, an. I , 1860, nr. 1-4.

D.P. MARȚIAN, „Analele economice privitoare la partea Munteniei din România”, an. IV, 1863, nr 13-16.

D.P. MARȚIAN, „Analele economice privitoare la partea Munteniei din România”, an. V, 1864, nr 17-20.

D.P. MARȚIAN, „Analele statistice pentru cunoscinția partei muntene din România”, an. I, 1860, nr 1-4.

D.P. MARȚIAN, „Analele statistice pentru cunoscinția partei muntene din România”, an. II, 1861, nr. 5-8.

D.P. MARȚIAN, „Analele statistice pentru cunoscinția partei muntene din România”, an. III, 1862, nr. 8-12.

D.P. MARȚIAN, „Analele statistice pentru cunoscinția partei muntene din România”, an. IV, 1863, nr. 13-16.

D.P. MARȚIAN, „Analele statistice pentru cunoscinția partei muntene din România”, an. V, 1864, nr. 17-20.

Lucrări generale și speciale

ADĂNĂLOAIE, NICHITA; BERINDEI, DAN; Reforma agrară din 1864, Editura Academiei R.S.România, București, 1967.

AXENCIUC, VICTOR, Introducere în istoria economică a României, vol. I, Editura fundației “România de mâine“, București, 1999.

AXENCIUC, VICTOR, Evoluția economică a României, Cercetări statistico istorice 1859-1947, Vol. II, Editura Academiei române, București, 1996.

CORFUS, ILIE, Agricultura în Țările Române 1848-1864, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

CORFUS, ILIE, Agricultura in Țării Românești în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Editura Academiei, București, 1969.

CORFUS, ILIE, Însemnări de demult, Editura Junimea ,Iași, 1975.

CRISTEA, GHEORGHE , Contribuții la istoria problemei agrare în România, învoielile agricole legislație și aplicare 1866-1882, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977.

FILITTI, C. IOAN, Proprietatea asupra solului în Principatele Romîne până la 1864, Editura Fundației “Regele Ferdinand I”, București,[ f.a.] .

FILITTI, C. IOAN, Opere alese, Editura Eminescu, București, 1985.

GIURESCU, C. CONSTANTIN, Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura științifică, București, 1970.

IONESCU, DIONISIE; ȚUȚUI, GHEORGHE; MATEI, GHEORGHE; Dezvoltarea constituțională a statului român, Editura științifică, București, 1957.

IONESCU, ION DE LA BRAD, Agricultura română din județul Mehedinți, Imprimeria Statului, București, 1868.

ISAR, NICOALE, Istoria modernă a românilor 1774/1778 – 1918, Editura Universitară, București, 2006.

MAIOR, GEORGE, Politica agrară la români : desvoltarea chestiunei agrare în toate țările locuite de români din secolul XVII, XVIII și XIX : tipărită cu ocazia expoziției jubiliare, Editura Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, București, 1906.

MURGESCU, COSTIN, Mersul ideilor economice la români, vol. II, Epoca modernă, Editura enciclopedică, București, 1990.

PĂRNUȚĂ, GHEORGHE, Istoria învățământului din România, vol. II, Editura didactică și pedagogică, București, 1993.

PLATON, GHEORGHE; V. RUSU, GH. IACOB, V. CRISTIAN , I. AGRIGOROAIEI, Cum s-a înfăptuit România modernă, Editura Universității „ Al. I. Cuza”, Iași, 1993.

STAN, APOSTOL, Agricultura românească în faza finală a clăcășiei 1831-1864, Editura Academiei Române, București, 1994.

STAN, APOSTOL, Revoluția română de la 1848, Editura politică, București, 1987.

ROSETTI, RADU, Pentru ce s-au răsculat țăranii, Editura atelierelor grafice „SOCEC & CO”, București 1907.

Dicționare și ecncilopedii

DIACONOVICH, CORNELIU, Enciclopedia română : publcată din însărcinarea și sub auspiciile asociațiunii pentur literatură română și cultura poporului român, vol. III , Editura W. Krafft, Sibiu, 1904.

BUSUIOC, MONICA-MIHAELA, Dicționar de arhaisme, Editura „All Educational” , București, 2005.