Desfacerea Casatoriei Si Efectele Juridice Asupra Copiilor Minoridoc
=== Desfacerea casatoriei si efectele juridice asupra copiilor minori ===
UNIVERSITATEA „VASILE GOLDIȘ” ARAD
FACULTATEA
LUCRARE DE LICENȚĂ
Desfacerea căsătoriei și efectele juridice asupra copiilor minori
Coordonator:
Absolvent:
Calota Anița Roxana
2015
Desfacerea căsătoriei și efectele juridice asupra copiilor minori
Introducere…………………………………………………………………………………………………………… 5
Capitolul 1
Aspecte introductive privind desfacerea căsătoriei prin divorț……………………………….. 7
Secțiunea 1 Reglementarea divorțului în legislația românească………………..…… 7
Secțiunea 2-a Noțiunea privind desfacerea căsătoriei………………………………..…. 8
Secțiunea a 3-a Formele de desfacere a căsătoriei prin divorț…………………….…… 10
Capitolul 2
Cazurile de divorț…………………………………………………………………………………………………. 16
Secțiunea 1 Divorțul prin acordul părților……………………………………………………. 16
1.1. Divorțul prin acordul soților prin cale judiciară……………………. 16
1.2. Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin
procedura notarială…………………………………………………………………. 18
Secțiunea a 2-a Divorțul datorită stării de sănătate unuia dintre soți ce face
imposibilă continuarea căsătoriei………………………………………………. 20
Secțiunea a 3-a Divorțul intervenit atunci când raporturile dintre soți sunt grav
vătămate iar continuarea căsătoriei este imposibilă……………………… 20
Secțiunea a 4-a Divorțul la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat mai mult de 2 ani………………………………………………………………………….. 21
Capitolul 3 Ocrotirea părintească……………………………………………………………. 22
Sectiunea 1 Noțiunea ocrotirii părintești……………………………………………………… 22
Secțiunea a 2-a Principiile generale ale ocrotirii părintești………………………………….. 23
2.1. Principiul exercitării autorității părintești numai în interesul superior al
copilului………………………………………………………………………………… 24
2.2. Principiul egalității părinților în exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor față de copil…………………………………………………………. 26
2.3. Principiul asocierii copilului la toate deciziile care îl privesc ținând cont de vârstă și de gradul său de maturitate……………………………………… 27
Sectiunea a 3-a Condițiile exercitării autorității părintești…………………………………… 28
Capitolul 4
Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori…………. 36
Secțiunea 1 Exercitarea autorității părintești de către ambii părinți………….… 38
Secțiunea a 2-a Locuința copilului după divorț……………………….…….……… 42
Secțiunea a 3-a Drepturile părintelui separat de copil. Relațiile personale ale copilului cu
părinții și cu alte persoane semnificative din viața sa……………………42
Secțiunea a 4-a Stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare,
învățătură și pregătire profesională a copiilor……………………… 47
Capitolul 5 Ancheta în cazurile de divorț…………………………………………………. 51
Concluzii………………………………………………………………………………………………………………. 57
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………… 64
Listă de abrevieri
Art. Articol
Alin. Alineat
C.civ. Codul Civil
Ed. Editura
H.G. Hotarare de Guvern
M.Of. Monitorul Oficial
N.C.C Noul Cod Civil
Op.cit. opera citata
O.U.G. Ordonanta de Urgenta de Guvern
pagina
prof. profesor
R.D. Revista de Drept
vol. volum
Introducere
Pentru lucrarea de licență am ales ca temă „Desfacerea căsătoriei și efectele juridice asupra copiilor minori”, fiind o temă mult întâlnită atât în societatea noastră cât și pe plan internațional. Lucrarea este structurată în cinci capitole, toate având menirea să evidențieze aspectele cele mai importante cu titlul temei.
Astfel, primul capitol denumit „Aspecte introductive privind desfacerea căsătoriei prin divorț” tratează în trei secțiuni reglementarea divorțului în legislația românească, noțiunea și formele privind desfacerea căsătoriei.
Desfacerea căsătoriei, divorțul, este singura modalitate de disoluție a căsătoriei valabil încheiate. În sistemul actual reglementat de Noul Cod Civil, divorțul este posibil atât pe cale judiciară cât și pe cale administrativă sau notarială putând fi pronunțat la inițiativa unuia din soți sau pe temeiul consimțământului ambilor soți. Divorțul stinge, la data rămânerii irevocabile a hotărârii instanței, principalele efecte ale actului juridic al căsătoriei în raporturile dintre soți, în special efectele de natură personală.
Capitolul al doilea face referire la „Cazurile de divorț”. Acestea pot fi prin acordul părților adică divorțul prin acordul soților prin cale judiciară , pe cale administrativă sau prin procedura notarială, un alt caz este divorțul datorită stării de sănătate unuia dintre soți ce face imposibilă continuarea căsătoriei, divorțul intervenit atunci când raporturile dintre soți sunt grav vătămate iar continuarea căsătoriei este imposibilă, la cererea unuia dintre soți și mai poate fi divorțul după o separare în fapt care a durat mai mult de 2 ani.
Capitolul al treilea prezintă „Ocrotirea părintească”, și dezvoltă în trei secțiuni noțiunea ocrotirii părintești, principiile generale ale ocrotirii părintești și condițiile exercitării autorității părintești.
Al patrulea capitol intitulat „Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori” este structurat în patru secțiuni, fiecare prezentând aspecte importante cu privire la efectele divoțului. Astfel sunt tratate exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, locuința copilului după divorț, drepturile părintelui separat de copil, stabilirea contribuției părinților și modificarea măsurilor luate cu privire la copil.
În finalul lucrării se prezintă un caz practic de desfacere a căsătoriei din culpa soției, având ca rezultat și copii minori.
Întreaga lucrare de licență este realizată având la bază surse bibliografice ale celor mai cunoscuți autori din domeniu și după legislația în vigoare.
CAPITOLUL 1
ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND DESFACEREA CĂSĂTORIEI
PRIN DIVORȚ
SECȚIUNEA 1
REGLEMENTAREA DIVORȚULUI ÎN LEGISLAȚIA ROMÂNEASCĂ
Căsătoria este una dintre cele mai cunoscute instituții și alături de ea, în mod firesc, divorțul ca modalitate de desfacere a căsătoriei.
În legislațiile moderne căsătoria este o instituție pur civilă. Atât reglementarea ei cât și celebrarea ei sunt de competența legilor civile. Nu întotdeauna a fost însă așa.
La începuturi, ca și acum, căsătoria era de competența exclusivă a autorităților laice. Biserica nu se ocupa deloc de această instituție cârmuită numai de regulile dreptului civil. Odată cu apariția religiei creștine au apărut însă și reguli religioase, aplicabile credincioșilor creștini, care au coexistat cu regulile generale laice aplicabile pentru toată lumea.
Cu timpul însă, regulile dreptului canonic au început să câștige teren, iar în secolul al X-lea căsătoria a ieșit complet de sub regulile laice intrând total sub cârmuirea bisericii. Această stare a durat până în secolul al XIV-lea când unii suverani au început să prevadă reguli pentru încheierea căsătoriei, pentru reglementarea diferendelor din timpul căsătoriei și chiar pentru desfacerea căsătoriei.
Constituția din 1866, în art. 22 alin. (2) prevede că: „întocmirea acestor acte (actele de stare civilă) trebuie să preceadă totdeauna benedicțiunea religioasă, care pentru căsătorii va fi obligatoare, afară de cazurile ce se vor prevedea prin anume lege”. De la această prevedere legală s-au născut discuții privind „caracterul mixt laic și religios al căsătoriei, în doctrină și jurisprudență, câștigând însă opinia potrivit căreia căsătoria era un contract civil”.
Odată cu Constituția din 1923 s-a înlăturat această dispută întrucât art. 234 prevedea fără putință de tăgadă că actele de stare civilă sunt de competența autorităților laice și trebuie să preceadă binecuvântarea religioasă.
Constituția din 27 februarie 1938 va readuce însă în discuție această controversă prin art. 20 care prevedea că binecuvântarea religioasă, ulterioară încheierii civile a căsătoriei, este obligatorie pentru toți membrii cultelor. Doctrina și jurisprudență au rămas însă fidele poziției adoptate în perioada Constituției din 1866. Constituțiile ulterioare și actele normative care au reglementat actele de stare civilă au consacrat caracterul civil al instituției căsătoriei. Această evoluție sinuoasă a caracterului laic, mixt sau religios a instituției căsătoriei a avut o înrâurire hotărâtoare și asupra instituției desfacerii căsătoriei. Instituția despărțeniei a fost cunoscută și practicată în toate legislațiile din cele mai vechi timpuri și până astăzi.
În dreptul roman, „în vechiul drept german și în dreptul ebraic căsătoria se putea desface unilateral, prin voința bărbatului sau a femeii, fără intervenția judecătorului, fără a fi obligați să facă dovada vreunei cauze determinate de despărțenie”. În prezent, posibilitatea desfacerii căsătoriei prin divorț este admisă de toate legislațiile. Oricât ar fi de necesară menținerea căsătoriei, în special în interesul copiilor, există numeroase cazuri în care viața comună devine imposibilă.
Argumentul religios susținut de catolici privind încălcarea unei dogme nu are acoperire, cu atât mai mult cu cât biserica ortodoxă și cea protestantă nu s-au opus niciodată desfacerii căsătoriei, argumentând tot prin precepte evanghelice așa cum am arătat mai sus. Alt argument ce se aduce în contra desfacerii căsătoriei prin divorț vizează sacrificarea intereselor copiilor, însă acest argument vizează doar căsătoriile din care au rezultat copii, pe de o parte, iar pe de altă parte, dacă interesele copiilor pot suferi în urma divorțului aceste interese pierd și mai mult prin facerea copiilor părtași neîncetat la certurile și excesele dintre părinți.
În fine, critica adusă despărțeniei, că prin ea s-ar încuraja contractarea cu mare ușurință a căsătoriilor, poate fi ușor combătută printr-o strictă reglementare a divorțului și printr-o scrupuloasă aplicare a legii în procesele de această natură.
În România, în prezent, divorțul își are reglementare în Noul Cod Civil – art. 373 – 403.
SECȚIUNEA A 2-A
NOȚIUNEA PRIVIND DESFACEREA CĂSĂTORIEI
Desfacerea căsătoriei prin divorț este o cale juridica prin care se incheie existenței căsătoriei pe cale judecătorească, la cererea unuia dintre soți, atunci când datorită unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
În literatura juridică au existat mai multe definiții, astfel:
– „prin despărțenie s-a înțeles casarea în virtutea legii, prin justiție, a legăturilor căsătorești dintre soții în viață și valabil căsătoriți”;1
– despărțenia sau divorțul este desfacerea căsătoriei pronunțată printr-o hotărâre judecătorească, pe baza unei cauze determinate de lege sau pe temeiul voinței statornice a soților de a se despărți,
– „prin despărțenie se înțelege desfacerea căsătoriei prin hotărâre judecătorească, în timpul vieții soților și potrivit unor reguli anume stabilite de lege”;
– „prin divorț se înțelege desfacerea căsătoriei prin hotărâre judecătorească, la cererea oricăruia dintre soți;”
– divorțul este desfacerea căsătoriei în timpul vieții soților, prin hotărâre judecătorească, pentru motive temeinice, care fac imposibilă continuarea căsătoriei pentru soțul care cere desfacerea ei;
– divorțul este desfacerea unei căsătorii valabile în timpul vieții celor doi soți (la divorce est la rupture d'un mariage valable du vivant des deux epoux);
– divorțul este desfacerea căsătoriei în timpul vieții soților (le divorce est la dissolution du mariage du vivant des epoux).
„Din punct de vedere juridic, divorțul este unica modalitate de desfacere a căsătoriei, făcându-se distincție cu încetarea căsătoriei ce intervine prin decesul unuia din soți, declararea judecătorească a morții unuia din soți și recăsătorirea soțului celui ce a fost declarat mort.
În noua reglementare, divorțul nu mai are un caracter excepțional, putând fi cerut de ambii soți, daca există motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soți și căsătoria nu mai poate continua.
În acest fel, reglementarea divorțului are la baza mai mult ideea divorțului remediu, decât cea a divorțului sancțiune, deși aceasta din urma idee nu a fost părăsită în întregime, deoarece divorțul se poate pronunța, exceptând cazurile din vina unuia sau a ambilor soți”.
SECȚIUNEA A 3-A
FORMELE DE DESFACERE A CĂSĂTORIEI PRIN DIVORȚ
Din punctul de vedere al sociologiei, familia reprezintă “grupul social fundamental, care asigura menținerea continuitatii biologice a societății prin procreare, îngrijirea și educarea copiilor, precum și menținerea continuității culturale prin transmiterea către descendenți a limbii, obiceiurilor, modelelor de conduită”. Familia indeplinește, în raport cu individul și cu societatea, funcții fundamentale, accentul punându-se pe ansamblul și natura relațiilor manifestate în grup, ca și pe latura dinamico-funcțională care confera specificitate familiei, în raport cu alte forme de comunitate.
Potrivit dispozițiilor în vigoare, există două forme de desfacere a căsătoriei prin divorț si anume: divortul amiabil, prin consimțământ mutual și divortul din motive temeinice, atunci când raporturile dintre soți sunt grav și iremediabil vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
Relațiile de familie au un caracter de complexitate ce nu îl mai intâlnim la alte categorii sociale, dat fiind ca, în cadrul relațiilor de familie, apar aspecte morale, psihologice, fiziologice si economice între cei care formeaza comunitatea de viata și interese.
Privind din prisma știintelor juridice, familia “desemnează grupul de persoane între care exista drepturi si obligatii, care izvorasc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopția), precum și din alte raporturi asimilate”.
Noțiunea sociologică și cea juridica a familiei, în mod obișnuit, coincid, se suprapun, dar exista situații când aceasta corespondența nu se mai aplică. De exemplu, când un copil este încredințat unei instituții de ocrotire încetează relațiile de fapt între el și părinții săi, dar nu și cele juridice care se exprimă prin obligația de a plăti contribuția la întreținerea copilului. Putem spune că trebuie făcută distincție intre raporturi faptice, sociologice de familie și raporturile juridice de familie. Relațiile de familie prezintă aspecte personale, nepatrimoniale, și aspecte patrimoniale.
Căsătoria, ca principal izvor al familiei, poate fi definită astfel “uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, și reglementată de normele imperative ale legii”. Menționăm că actul juridic prin care se încheie căsatoriă nu poate fi considerat un contract.
Din această definiție a căsătoriei decurg mai multe caractere: este uniunea dintre un bărbat si o femeie, este liber consimțită, este monogama, se încheie în formele cerute de lege, are un caracter civil, se încheie pe viață, se întemeiază pe deplină egalitate în drepturi dintre barbat și femeie și se încheie în scopul întemeierii unei familii.
Căsătoria, creand o familie, instituie o nouă entitate socială, care “conferă partenerilor statusuri noi (sot/sotie, ginere/noră etc.)” și prilejuieste relații sociale noi, contribuind la structurarea statusului social al partenerilor, cât și la structurarea societății.
Din punct de vedere juridic, în Codul civil sunt prevăzute o serie de condiții de fond, ce au scop asigurarea încheierii unei căsătorii numai între acele persoane ce sunt apte, din punct de vedere fizic si moral, să întemeieze o familie, și condiții de formă, ce constituie forma recunoașterii sociale a căsătoriei, premisa ocrotirii ei de către stat.
Condițiile de fond constau în:
a) condiții privitoare la aptitudinea fizică de a încheia căsătoria (diferentă de sex, varstă matrimonială, comunicarea stării de sănătate);
b) condiții menite să asigure o căsătorie liber consimțită (consimțământ neviciat);
c) condiții privitoare la aptitudinea morală de a încheia căsătoria (oprirea bigamiei, înterzicerea căsătoriei între rude, interzicerea pe motive de adoptie).
Condițiile de formă au ca continut o anumită conduită ce trebuie respectată și o serie de formalități pentru a asigura legalitatea căsătoriei (declarația de căsătorie, opoziția la căsătorie, încheierea căsătoriei în fața ofițerului de stare civilă).
Epoca industrială și mai ales cea postindustrială au afectat în mod serios funcționalitatea familiei, o serie dintre aceste funcții fiind într-un declin accentuat, iar familia însăși într-o mare criza. Putem exemplifica astfel:
a) funcția de socializare a fost diminuată prin apariția instituțiilor de educație și apariția mijloacelor media;
b) funcția afectiva este tot mai puțin resimtită datorită înstrăinării partenerilor.
Acest declin, al funcțiunilor unei familii, determină creșterea spectaculoasă a cazurilor de divorț, ca mijloc de desfacere a căsătoriei, dar și apariția unor moduri diferite de viețuire și conviețuire.
Din punct de vedere juridic, divorțul este unica modalitate de desfacere a căsătoriei, făcându-se distincție cu încetarea căsătoriei ce intervine prin decesul unuia din soți, declararea judecătorească a morții unuia din soți și recăsătorirea soțului celui ce a fost declarat mort.
În noua reglementare, divorțul nu mai are un caracter excepțional, putând fi cerut de ambii soți, dacă există motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soti si căsătoria nu mai poate continua.
În acest fel, „reglementarea divortului are la bază mai mult ideea divorțului remediu, decat cea a divortului sanctiune, desi aceasta din urma idee nu a fost părăsită în întregime, deoarece divortul se poate pronunța”.
În esenta divortul este cauzat de incompatibilitatea partenerilor. Starea de incompatibilitate este, practic, certa în cazul în care unul din parteneri este perceput ca “om rau”, prin aceasta înțelegându-se insuportabil.
Divorțul este precedat de perioade de insatisfactie, traită tacit de parteneri, pentru un timp, ca apoi să apară reprosuri, imputări reciproce și implicit destăinuiri față de alții, toate acestea ducând la deteriorarea cuplului conjugal. Se poate identifica apoi și o perioadă de confruntare și de separare, ce apare până la pronunțarea divorțului, chiar dacă partenerii împart aceeași locuința.
Statistic vorbind, divorțul este inițiat în majoritatea cazurilor de femei.
Sistemul nostru juridic prevede ca modalitate ale divorțului și acordul soților acesta fiind valabil în următoarele cazuri:
a) să fi trecut un an de la încheierea căsătoriei,
b) să nu existe copii minori rezultati din căsătorie, și a îndeplinirea unor cerințe legale prevăzute de Codul de procedură civilă la art. 929 art. 1, astfel ca „cererea de divorț să fie întemeiat pe acordul celor doi soți si să fie semnată de acestia sau de catre un mandatar comun, cu procura speciala autentica. Daca mandatarul este avocat, el va certifica semnatura sotilor, potrivit legii”.
Căsătoria, ca bază a familiei, nu constituie numai o problema de ordin personal, nu interesează numai pe cei doi soți, ci și societatea. “In toate relațiile de familie trăiește un interes social” .
Caracterul social al căsătoriei face ca voința soților să nu poată constitui prin ea însăsi un temei suficient pentru desfacerea ei (soarta căsătoriei nu poate fi lasată numai la latitudinea soților).
Imposibilitatea de a continua căsătoria, datorată unor motive temeinice, se constată de către autoritatea de stat competentă.
Fundamentul stabilității căsătoriei îl constituie esența morală a acesteia, adică afecțiunea și înclinația reciprocă a soților, completată de sentimentul datoriei morale față de familie și societate și cu comunitatea spirituală dintre soți.
În principiu în căsătorie se realizează armonia dintre datoria morală a sotilor si sentmentele și înclinatiile reciproce. Faptul că divorțul este permis, numai pentru motive bine întemeiate, verificate de organul de stat competent, atrage atentia asupra importanței pe care o prezintă căsătoria si asupra răspunderii pe care si-o asumă partenerii prin încheierea ei.
Temeiul divorțului constă în îndeplinirea cumulativă a următoarelor conditii:
existenta unor motive temeinice, apreciate de instanta judecatorească;
aceste motive sa fi vătamat grav raporturile dintre soti încat continuarea căsătoriei să fie vădit imposibilă;
imposibilitatea continuării căsătoriei să existe pentru cel care cere desfacerea ei.
Divorțul produce efecte numai pentru viitor. Divorțul are efecte traumatizante asupra fostilor parteneri, dar mai ales asupra copiilor în cauza. Acestia din urma riscă să rămană cu o serie de traume în urma separarii de unul din parinti, intervenind un gol relational, chiar si complexe de stigmatizare si inferioritate socială.
“Desi diminuarea funcțiilor familiei este evidenta, iar divortionalitatea accentuată, totusi familia rezistă ca una din instituțiile fundamentale si este posibil, din cauza agravării disfunctiilor societății, ori să se destrame, ori să se transforme într-un bastion al supravietuirii”.
Desfacerea căsătoriei prin divorț este calea juridica prin care se incheie existentei căsătoriei, pe cale judecatorească.
Potrivit legislației în vigoare, exista două forme de desfacere a căsătoriei prin divorț, și anume:
– divorțul amiabil, prin consimțământul soților;
– divorțul din motive temeinice, pe dreptul comun, atunci când raporturile dintre soți sunt iremediabil vatamate iar continuarea casatoriei nu mai este posibila.
Pentru pronunțarea divortului prin consimtamantul sotilor, trebuie îndeplinite cateva conditii , respectiv:
– ambii soti să fie de acord cu divortul;
– să fi trecut cel putin un an de la încheierea casatoriei pana la data sesizarii instantei;
– să nu existe minori rezultati din casatorie.
În ceea ce privește competenta materială, instanta competenta este Judecatoria.
Regula este ca instanta competenta teritoriala care solutioneza actiunea de divort sa fie instanta ultimului domiciliu comun al sotilor, daca cel putin unul dintre soti mai locuieste în circumscriptia acelei Judecatorii.
Cererea de divort va fi semnata de ambii soti. Judecatorul care primeste cererea va verifica existenta consimtamantului sotilor si va fixa un termen de 2 luni pana la judecarea divortului în sedinta publica.
La termenul de judecată instanța va verifica daca sotii insista pentru desfacerea casatoriei pe baza acordului lor si, în caz afirmativ, va trece la judecarea cererii fara a mai administra probe cu privire la motivele de divort.
În acest caz, judecătorul hotareste desfacerea casatoriei fara a pronunta insa divortul din vina unuia sau a ambilor soți, casatoria fiind desfacuta din ziua in care hotararea prin care s-a pronuntat divortul a rămas irevocabilă.
Pentru admiterea acțiunii de divorț pe calea dreptului comun, reclamantul trebuie să dovedească motivele temeinice pentru care considera ca respectiva căsnicie nu mai poate continua, motive care implica o anumită gravitate a neințelegerilor dintre părti.
Pot constitui motive temeinice următoarele împrejurari:
– parasirea nejustificata a domiciliului comun de către unul dintre soti;
– infidelitatea unuia dintre soti;
– abuzuri de ordin fizic sau moral care duc la destramarea vieții de familie;
– existenta unor nepotriviri de ordin fiziologic, etc.
Soțul reclamant trebuie să depună personal acțiunea la judecătorul de serviciu de la Judecatoria in raza careia se afla ultimul domiciliu comun al sotilor, în două exemplare.
Desfacerea căsătoriei poate fi ceruta din culpa unuia dintre soti sau din culpa comuna, iar daca ambele părti cer divortul, nu mai este necesar sa se motiveze cererea de încetare a căsătoriei.
La desfacerea căsătoriei soți vor hotari daca acela dintre ei care în timpul căsătoriei a purtat numele de familie al celuilalt va mai purta numele și după divorț sau va reveni la numele avut anterior. Pentru motive intemeiate (de exemplu, daca sotul respectiv este cunoscut intr-un anumit domeniu sub numele dobandit in urma casatoriei), instanta poate incuviinta pastrarea numelui dupa desfacerea căsătoriei chiar în lipsa unei acord intre soti.
Motivele de divorț se vor dovedi cu înscrisuri (certificate medico-legale, scrisori, etc) si cu martori. Pot fi audiati ca martori si rudele si afinii pana la gradul al treilea inclusiv, insa nu pot fi chemati in fata instantei sa depuna marturie pentru dovedirea relatiilor dinntre parti, descendentii acestora (copiii impotriva părintilor).
În vederea încredintarii minorilor, se va efectua ancheta sociala la domiciliul fiecarei parti.
În momentul pronuntarii desfacerii căsătoriei, instanța de judecată se va pronunța și cu privire la incredintarea minorilor rezultati in urma casatoriei, precum și la pensia de intreținere pe care soțul căruia nu i s-au incredintat spre crestere și educare minorii, urmează să o achite acestora.
Sentinta prin care se dispune desfacerea căsătoriei, din culpa unuia dintre soti sau din culpa comuna, este supusa apelului, in termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia.
CAPITOLUL 2
CAZURILE DE DIVORȚ
SECȚIUNEA 1
DIVORȚUL PRIN ACORDUL PĂRȚILOR
Divorțul prin acordul soților (ca modalitate de încetare a căsătoriei) se poate realiza prin alegerea uneia dintre cele trei proceduri distincte prevăzute de noul Cod civil:
divorțul prin acordul soților pe cale judiciară;
divorțul prin acordul soților pe cale administrativă;
divorțul prin acordul soților prin procedura notarială.
„Toate cele trei proceduri existau în legislația noastră și anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, însă ultimele două sunt de dată foarte recentă, fiind introduse prin Legea nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării, în pregătirea intrării în vigoare a noului Cod civil. În același timp, avantajele celor două proceduri este dat de soluționarea mai rapidă a unor cereri care anterior intrau în competența exclusivă a instanțelor judecătorești, precum și prin costuri mai reduse pentru părțile implicate.”
Noul Cod civil reglementează, în continuare, cele trei proceduri de divorț, principalul element de noutate față de procedura anterioară fiind faptul că, procedura notarială a divorțului (nu și cea pe cale administrativă) poate fi folosită de acum și în cazul în care există copii minori din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.
Până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, procedura divorțului pe cale administrativă sau prin procedura notarială putea fi folosită numai în cazul în care soții care doreau să divorțeze nu aveau copii din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.
1.1. Divorțul prin acordul soților prin cale judiciară
„Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei si indiferent daca exista sau nu copii minori rezultați din căsătorie”. Divorțul prin acordul soților nu poate fi admis daca unul dintre soți este pus sub interdicție. Instanța este obligata sa verifice existenta consimțământului liber si neviciat al fiecărui soț. Condițiile și modalitățile de încheiere a acordului soților privind desfacerea căsătoriei, precum și avantajele alegerii soluțiilor amiabile privind conflictele de familie.
Art. 374 din Noul Cod Civil reglementează condițiile divorțului prin acordul soților pe cale judiciară, care nu s-au modificat în raport de vechea reglementare, în sensul că divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și dacă au sau nu copii rezultați din căsătorie, instanța fiind obligată să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț, divorțul neputând fi pronunțat dacă unul din soți este pus sub interdicție.
Acordul soților trebuie să mai cuprindă:
numele de familie pe care să-l poarte după divorț;
exercitarea autorității părintești de către ambii părinți;
stabilirea locuinței copiilor după divorț;
modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii;
stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.
În cazul divorțului cu copii, la acord se va atașa și un raport de anchetă socială întocmită de către autoritatea tutelară, care să confirme că înțelegerea soților este în acord cu interesul superior al copilului. Acordul soților poate fi și rezultatul unei proceduri de mediere care să se finalizeze prin încheierea unui acord de mediere privind desfacerea căsătoriei. În acest sens, dispozițiile Codului civil se completează cu dispozițiile art. 58 și 59, respectiv art. 64-66 din „Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator cu modificările ulterioare”.
Potrivit acestor dispoziții, oricare din neînțelegerile dintre soți privind: continuarea căsătoriei; exercițiul drepturilor părintești; stabilirea locuinței copiilor; contribuția părinților la întreținerea, educarea copiilor; împărțirea bunurilor; drepturile legate de locuință pot fi soluționate prin apelare la un mediator autorizat înscris în Tabloul mediatorilor, alegerea mediatorului fiind făcută de către soți.
„Acordul de mediere poate fi încheiat atât anterior sesizării instanței, cât și ulterior acesteia, în orice fază a judecății, chiar și în cazul căilor de atac”.
În situația în care soții au ajuns la un acord prin mediere, acordul va fi redactat de către mediator, dacă nu s-a convenit altfel prin contractul de mediere și potrivit prevederilor art. 59 din Legea 192/2006 el va fi supus fie autentificării la un notar public, fie încuviințării de către instanța de judecată. Dacă acordul de mediere s-a încheiat după sesizarea instanței, soții vor beneficia de restituirea taxei de timbru achitate inclusiv cele vizând împărțirea bunurilor.
Procedura în cazul acordului de mediere încheiat
a) anterior sesizării instanței:
acordul de mediere va fi însoțit de o cerere prin care se va cere încuviințarea acestuia;
instanța competentă este cea de la locul încheierii căsătoriei sau ultimei locuințe comune a soților.
b) ulterior sesizării instanței, acordul de mediere se depune la termenul fixat de către instanță sau anterior acestuia, cu posibilitatea solicitării schimbării termenului de judecată.
În consecință, „soluționarea desfacerii căsătoriei prin acord rezultat în urma procedurii de mediere ajută părțile (soții): să divorțeze fără să fie nevoiți să administreze probe prin care să dovedească cine și în ce măsură este vinovat de destrămarea căsniciei; să găsească cele mai potrivite soluții în condiții de deplină confidențialitate, față de caracterul public al unui proces de divorț; să soluționeze într-un timp scurt conflictul dintre ei, soluția lor fiind aleasă de comun acord și nu impusă de instanță; să fie scutiți de a achita taxele de timbru necesare în cazul unui proces care include și aspecte legate de copii, precum și împărțirea de bunuri sau să li se restituie taxa de timbru achitată, în cazul în care acordul s-a încheiat după sesizarea instanței” .
1.2. Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedura notarială
„Daca soții sunt de acord cu divorțul si nu au copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, ofițerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinte comune a sotilor poate constata desfacerea casatoriei prin acordul sotilor, eliberandu-le un certificat de divort, potrivit legii”.
Divorțul prin acordul soților poate fi constatat de notarul public și în cazul in care exista copii minori nascuti din casatorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care sa îl poarte după divorț, exercitarea autorității parintesti de catre ambii părinți, stabilirea locuintei copiilor dupa divort, modalitatea de păstrare a legaturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum si stabilirea contributiei părinților la cheltuielile de creștere, educare, invatatura si pregatire profesionala a copiilor. Dacă din raportul de ancheta sociala rezulta ca acordul sotilor privind exercitarea în comun a autorității parintesti sau cel privind stabilirea locuintei copiilor nu este în interesul copilului.
Cererea de divorț se depune de soți împreună. Ofițerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea și le acorda un termen de reflectie de 30 de zile.
„Prin excepție la cele spuse mai sus, cererea de divort se poate depune la notarul public și prin mandatar cu procura autentica”.
La expirarea acestui termen, sotii se prezinta personal, iar ofiterul de stare civilă sau, dupa caz, notarul public verifica daca soții staruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimtamantul lor este liber si neviciat.
Dacă soții stăruie în divort, ofiterul de stare civila sau, dupa caz, notarul public elibereaza certificatul de divort fara sa faca vreo mentiune cu privire la culpa sotilor.
Daca sotii nu se inteleg asupra numelui de familie pe care sa il poarte dupa divort ori, in cazul prevazut la art. 375 alin. (2), asupra exercitarii in comun a drepturilor parintesti, ofiterul de stare civila sau, dupa caz, notarul public emite o dispozitie de respingere a cererii de divort si indruma sotii sa se adreseze instantei de judecata, potrivit prevederilor art. 374.
Soluționarea cererilor privind alte efecte ale divortului asupra carora sotii nu se inteleg este de competenta instantei judecatoresti.
Când cererea de divort este depusa la primaria unde s-a incheiat casatoria, ofiterul de stare civila, dupa emiterea certificatului de divort, face cuvenita mentiune in actul de casatorie.
În cazul depunerii cererii la primaria in a carei raza teritoriala soții au avut ultima locuința comuna, ofiterul de stare civila emite certificatul de divort si inainteaza, de indata, o copie certificata de pe acesta la primaria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre ase face mentiune in actul de casatorie.
În cazul constatarii divorțului de catre notarul public, acesta emite certificatul de divort si inainteaza, de îndata, o copie certificata de pe acesta la primaria locului unde s-a incheiat casatoria, spre a se face mentiune in actul de casatorie.
Dacă nu sunt îndeplinite conditiile art. 375, ofițerul de stare civilă sau, dupa caz, notarul public respinge cererea de divorț.
Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă sau notarului public nu exista cale de atac, dar soții se pot adresa cu cererea de divorț instantei de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau in baza unui alt temei prevăzut de lege.
Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților si de a emite certificatul de divort, oricare dintre soți se poate adresa, pe cale separată, instanței competente.
SECȚIUNEA A 2-A
DIVORȚUL DATORITĂ STĂRII DE SĂNĂTATE UNUIA DINTRE SOȚI CE FACE IMPOSIBILĂ CONTINUAREA CĂSĂTORIEI
În cazul prevăzut la art. 373 lit. d) “la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei”, desfacerea căsătoriei se pronunța fără a se face mențiune despre culpa soților.
SECȚIUNEA A 3-A
DIVORȚUL INTERVENIT ATUNCI CÂND RAPORTURILE DINTRE SOȚI SUNT GRAV VĂTĂMATE IAR CONTINUAREA CĂSĂTORIEI ESTE IMPOSIBILĂ
Divorțul poate interveni potrivit art. 373 din Noul Cod civil atunci când raporturile dintre soți sunt grav vătămate iar continuarea căsătoriei este imposibilă.
Instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei sau culpa comuna a soților, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț.
SECȚIUNEA A 4-A
DIVORȚUL LA CEREREA UNUIA DINTRE SOȚI, DUPĂ O SEPARARE ÎN FAPT CARE A DURAT MAI MULT DE 2 ANI
Noul Cod civil introduce, prin art. 373 lit.c), posibilitatea esfacerii căsătoriei la cererea unuia dintre soți după o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani.
Este adevărat că art. 379 alin. (2) N.C.civ. abordează această formulă de desfacere a căsătoriei la secțiunea dedicată divorțului din culpă, dar se subliniază distinct acest material, întrucât ea aduce un element de noutate din perspectiva unui motiv de divorț ce ține exclusiv de separarea în fapt a soților.
În această ipoteză, divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului reclamant.
„În cazul în care pârâtul se va declara de acord cu divorțul cerut de reclamant, instanța se va pronunța fără a face mențiune despre culpa soților”.
CAPITOLUL 3
OCROTIREA PĂRINTEASCĂ
SECȚIUNEA 1
NOȚIUNEA OCROTIRII PĂRINTEȘTI
În terminologie juridică, sintagma „ocrotire a copilului" desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor ce revin unei persoane, părinților în primul rând, recunoscute în scopul asigurării condițiilor necesare creșterii, educării și formării copilului pentru viață.
Faptul că se vorbește atât despre drepturi, cât și despre obligații ale ocrotitorului, nu doar de obligații stabilite în sarcina sa, nu trebuie receptat ca îndemn la vreun exercițiu autoritar în relația cu copilul, pentru că nu se discută de drepturi cu obligații corelative de care ar fi ținut minorul; în relația sa cu copilul, părintele sau un alt titular al ocrotirii are doar obligații, drepturile care în mod tradițional sunt incluse în conținutul ocrotirii, privitoare la persoana și la patrimoniul minorului, există în raporturile orotitorului cu terțe persoane, fizice sau juridice, și sunt concepute ca instrumente de mediere a executării obligațiilor față de copil.
Așadar, dreptul părintelui de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care l-ar ține fără drept nu va fi opus copilului, ci terțului, și este recunoscut părintelui tocmai pentru că îndatoririle ce-i revin pot fi aduse la îndeplinire numai dacă minorul se află în grija sa efectivă. Exercitarea ocrotirii părintești cu privire la persoana și bunurile copilului presupune două condiții cumulative:
– în primul rând, capacitatea deplină de exercițiu a părintelui, dublată de putința de a-și manifesta voința. Dacă unul dintre părinți este decedat, decăzut din drepturile părintești, pus sub interdicție sau din orice împrejurare se găsește în neputință de a-și manifesta voința, celălalt părinte va prelua integral responsabilitatea înfăptuirii ocrotirii părintești, iar dacă acest lucru nu este posibil – temporar sau definitiv – ori au este în acord cu interesul superior al copilului, acesta va beneficia de măsuri alternative de protecție.
– în al doilea rând, beneficiarul ocrotirii nu poate fi decât un copil, adică o persoană care nu a împlinit 18 ani și nici nu a dobândit deplinătatea capacității de exercițiu. La împlinirea vârstei de 18 ani sau, în cazul minorului căsătorit, încheierea căsătoriei, ocrotirea părintească se stinge.
Potrivit definiției legale și Noului Cod Civil (art.483 alin 1), autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana cât și bunurile copilului și apartin în mod egal ambilor părinți.
Instituția nu este nouă decât prin titulatură, pentru că este o consecință a organizării familiei, a faptului că, firesc și natural, părinții sunt cei care se îngrijesc de copiii lor. Însă conținutul și întinderea prerogativelor părintești a cunoscut o anumită evoluție cu fiecare reglementare sub influența curentului socio-juridic predominant într-o epocă sau alta în coordonarea „strategiei" de abordare, a relației dintre părinți și copii: cel „paternalist", considerând că societatea și familia ca grup social sunt datoare să asigure copilului un mediu protectiv, cu elemente clare de distincție între ceea ce este bine și ceea ce nu este bine pentru el, sau acela al „autodeterminării", pledând în favoarea posibilității, juridicește recunoscută copilului, de a exercita, în anumite limite, un control asupra ambientului său social imediat, inclusiv prin decizii luate în nume propriu.
Noul Cod civil consacră autorității părintești Titlul IV al Cărții a II-a „Despre familie"; Capitolul I, „Dispoziții generale" (art. 483-486), este urmat de Capitolul II „Drepturile și îndatoririle părintești" (art. 487-502), Capitolul III „Exercitarea autorității părintești" (art. 503-507) și Capitolul IV „Decăderea din exercițiul drepturilor părintești" (art. 508-512).
SECȚIUNEA A 2-A
PRINCIPIILE GENERALE ALE OCROTIRII PĂRINTEȘTI
Principiul interesului copilului, promovat de la începuturile Codului familiei, s-a afirmat și consolidat progresiv, dobândind statut de criteriu primordial în tot ceea ce privește copilul sau are legătură cu acesta – acte juridice, măsuri, decizii, oricine ar fi autorul, părinții, un alt ocrotitor legal, o autoritate administrativă ori judiciară – odată cu proclamarea oficială a drepturilor copilului prin ratificarea de către România a Convenției ONU cu privire la drepturile copilului, ale cărei prevederi au servit ca temei și ca model Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Ocrotirea părintească este guvernată după mai multe principii, pe care le voi prezenta mai jos.
2.1. Principiul exercitării autorității părintești numai în interesul superior al copilului
Principiul interesului copilului, promovat de la începuturile Codului familiei, s-a afirmat și consolidat progresiv, dobândind statut de criteriu primordial în tot ceea ce privește copilul sau are legătură cu acesta – acte juridice, măsuri, decizii, oricine ar fi autorul, părinții, un alt ocrotitor legal, o autoritate administrativă ori judiciară – odată cu proclamarea oficială a drepturilor copilului prin ratificarea de către România a Convenției ONU cu privire la drepturile copilului, ale cărei prevederi au servit ca temei și ca model Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Art. 263 enunță principiul fundamental care stă la baza tuturor măsurilor privitoare la copii, respectiv respectarea interesului superior al copilului.
Astfel, potrivit art. 263:
„(1) Orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.
(2) Pentru rezolvarea cererilor care se referă la copii, autoritățile competente sunt datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca părțile să recurgă la metodele de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă.
(3) Procedurile referitoare la relațiile dintre părinți și copii trebuie să garanteze că dorințele și interesele părinților referitoare la copii pot fi aduse la cunoștința autorităților și că acestea țin cont de ele în hotărârile pe care le iau.
(4) Procedurile privitoare la copii trebuie să se desfășoare într-un timp rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului și relațiile de familie să nu fie afectate.
(5) În sensul prevederilor legale privind protecția copilului, prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, potrivit legii.”
Principiul ocrotirii intereselor copilului a fost consacrat și de art. 48 alin. (3) și art. 49 din Constituție.
Drepturile copilului au corespondent în îndatorirea părinților de a se îngriji de sănătatea și de dezvoltarea fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a copilului potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului, precum și de a se ocupa de îndrumarea acestuia în exercitarea drepturilor recunoscute de lege copilului (art. 487 NCC). Privită din această perspectivă, autoritatea părintească este „garda de corp" a drepturilor copilului, a căror respectare constituie starea de împlinire a interesului superior al copilului.
În esență, gesturile și deciziile părintești trebuie să se ghideze și să se conformeze criteriului interesului superior, suveran, al copilului. Care sunt semnalmentele interesului superior al copilului, nici legiuitorul, nici interpretul nu sunt în măsură să furnizeze elemente certe, stabile, universal valabile.
Incontestabil, conținutul noțiunii este complex, îmbinând latura privată cu cea socială, aspectele de natură personală cu cele de natură patrimonială, în doze variabile, pentru că diversitatea trebuințelor se particularizează de la copil la copil și, chiar în raport cu același copil, urmează o dinamică impredictibilă, în funcție de etapa de dezvoltare, de stadiul de copilărie în care se află și de nevoile particulare ale copilului în cauză.
Firesc și natural, părinții sunt cei mai calificați în a recunoaște, deseori intuitiv, dintre toate variantele de acțiune posibile pe aceea care este cea mai benefică copilului lor. În acele situații în care părinții sau unul dintre ei nu sunt în măsură să-și îndeplinească misiunea în mod corespunzător și astfel se aduce atingere gravă interesului superior al copilului, instanța de tutelă poate pronunța decăderea părinților sau, după caz, a părintelui din exercițiul drepturilor părintești.
2.2. Principiul egalității părinților în exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor față de copil
Potrivit art. 260, „Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie, precum și cu cei adoptați.”
Textul are corespondent în prevederile art. 48 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora „copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie.”
Copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească are, față de părinte și rudele acestuia, aceeași situație ca și situația legală a unui copil din căsătorie.
De asemenea, România este parte la Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1975 și ratificată prin Legea nr. 101/1992.
Art. 260 din C.civ. aduce, însă, un element suplimentar față de aceste reglementări anterioare, pentru că se referă expres și la copiii adoptați pe care îi asimilează copiilor firești din punctual de vedere al statutului lor legal.
Autoritatea părintească aparține în mod egal ambilor părinți, se exercită împreună și în mod egal de către aceștia și, de asemenea, răspunderea pentru creșterea copilului revine ambilor părinți. Principiul, practic cealaltă fațetă a principiului egalității în drepturi a copiilor statuat prin art. 260 NCC, este în deplină armonie cu dreptul copilului de a crește alături de părinții săi, se fondează pe ideea conform căreia interesul superior al copilului reclamă participarea ambilor părinți la creșterea și educarea sa.
După cum se poate observa, legiuitorul nu face nicio distincție fondată pe statutul copilului – din căsătorie sau din afara căsătoriei, firesc ori adoptat – calitatea de părinte în sine are atașate drepturile și îndatoririle autorității părintești de plin drept, din momentul nașterii copilului, fără putința de a le refuza dar cu posibilitatea retragerii judiciare, cu titlu de sancțiune, a drepturilor părintești sau a unor drepturi ale părintelui.
De asemenea, în principiu, faptul că părinții sunt divorțați sau că părinții din afara căsătoriei nu conviețuiesc nu „scindează" ocrotirea copilului, pentru că autoritatea părintească se fondează pe faptul filiației și nu suferă perturbări cauzate de starea civilă sau evoluția stării civile a părinților copilului; ca orice regulă, și aceasta este confirmată de unele excepții când, în interesul superior al copilului, în baza hotărârii instanței de tutelă, exercitarea autorității părintești revine unuia dintre părinți (de pildă, în situația divorțului părinților, dacă există motive întemeiate în sensul unei asemenea decizii – art. 398 NCC).
Autoritatea părintească revine unui singur părinte și este exercitată singur de către acesta în cazul în care celălalt părinte este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputința de a-și exprima voința (art. 507 NCC).
2.3. Principiul asocierii copilului la toate deciziile care îl privesc ținând cont de vârstă și de gradul său de maturitate
Rezultă din regula exercitării împreună și în mod egal a drepturilor și îndatoririlor părintești, ceea ce presupune o decizie prealabilă, în aceleași condiții, asupra a ceea ce urmează a se exercita – copilul fiind asociat în alegerea soluțiilor ce îl vizează sau îl afectează, ținându-se seama de vârsta și de gradul său de maturitate. În viața de zi cu zi, aplicarea strictă a principiului direcției „bicefale" a autorității părintești ar îngreuna considerabil exercitarea drepturilor și îndatoririlor parentale; prevenind un astfel de neajuns, în relația cu terții de bună-credință, legea prezumă că acela dintre părinți care îndeplinește singur un act curent cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești – cum ar fi înscrierea copilului la un club sportiv, solicitarea unui consult medical de rutină etc. – are și consimțământul celuilalt părinte.
Părinții fiind egali în exercitarea autorității părintești, în cazul dezacordului dintre ei niciunul nu are drept de veto, astfel că soluționarea neînțelegerilor este de competența instanței de tutelă care se va pronunța, ascultând părinții precum și copilul care a împlinit 10 ani, luând în considerare și concluziile raportului privind ancheta psiho-socială, potrivit interesului superior al copilului.
Copilul trebuie implicat în luarea deciziilor care îl privesc, indiferent de vârstă. Implicarea sa presupune că, potrivit cu împrejurările, copilul este în cunoștință de cauză, de aceea legea stabilește în sarcina părinților obligația să prezinte și să permită informarea și lămurirea copilului despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta.
Opinia copilului va fi luată în considerare de părinți ținând seama de vârsta și de gradul său de maturitate.
În calitatea lor de ocrotitori legali al copilului, părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului minor și de a-1 reprezenta în actele juridice civile sau, după caz, în funcție de stadiul capacității de exercițiu al copilului, de a-i încuviința aceste acte.
SECȚIUNEA A 3-A
CONDIȚIILE EXERCITĂRII AUTORITĂȚII PĂRINTEȘTI
Exercitarea autorității părintești cu privire la persoana și bunurile copilului presupune două condiții cumulative:
– capacitatea deplină de exercițiu a părintelui, dublată de putința de a-și manifesta voința. Dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturile părintești sau dacă, din orice motiv, se găsește în neputință de a-și exprima voința, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească, iar dacă acest lucru nu este posibil -temporar sau definitiv – ori nu este în acord cu interesul superior al copilului, acesta va beneficia de măsuri alternative de protecție sub forma, după caz, a instituirii tutelei, a dării în plasament sau a luării unei măsuri de protecție specială.
Prin derogare de la regula deplinei capacități de exercițiu, legiuitorul recunoaște părintelui minor care a împlinit vârsta de 14 ani drepturile și îndatoririle părintești referitoare la persoana copilului său, drepturile și îndatoririle privitoare la bunurile copilului fiind exercitate de către tutore sau de către o altă persoană.
Altfel stăteau lucrurile în Codul civil de la 1865. Legea recunoștea tatălui sau, în cazul încetării căsătoriei, soției supraviețuitoare, un drept de folosință asupra averii copilului până când acesta va fi împlinit vârsta de 20 de ani ori se va fi emancipat. Nu-i mai puțin adevărat că folosința legală a averii copilului obliga la întrebuințarea veniturilor sale în scopul educării și instruirii copilului, însă când veniturile depășeau nevoile, părinții erau îndrituiți să profite de excedent fără să dea socoteală, considerându-se că în acest fel părinții sunt răsplătiți material pentru sarcinile și cheltuielile ocazionate de creșterea și instruirea copilului.
– beneficiarul drepturilor și îndatoririlor care intră în portofoliul autorității părintești nu poate fi decât un copil, adică o persoană care nu a împlinit 18 ani și nici nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu. La împlinirea vârstei de 18 ani, la fel și în cazul dobândirii anticipate a deplinei capacități de exercițiu de către minorul care are peste 16 ani și susținerea unor motive temeinice, precum și al căsătoriei minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, autoritatea părintească se stinge.
Divorțul și, în principiu, nulitatea sau anularea căsătoriei minorului mai înainte ca acesta să fi împlinit vârsta majoratului nu afectează capacitatea deplină de exercițiu dobândită prin încheierea căsătoriei, de aceea nici ocrotirea părintească nu se va reactiva. în cazul nulității căsătoriei soluția poate fi totuși alta dacă se dovedește că la data încheierii căsătoriei nule sau anulate minorul a fost de rea-credință; de astă dată, nulitatea căsătoriei retroactivează și el/ea va redeveni, temporar, până la împlinirea vârstei de 18 ani sau până când va încheia o nouă căsătorie, persoană cu capacitate restrânsă de exercițiu ceea ce reactivează protecția părintească.
Părinții exercită împreună și în mod egal drepturile părintești și îndeplinesc tot astfel îndatoririle ce le revin, atât cele privitoare la persoana, cât și cele referitoare la bunurile copilului lor, în consecința calității lor de cotitulari ai autorității părintești și a faptului că ambii părinți răspund pentru creșterea copilului lor minor; ei sunt datori să-1 asocieze pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate, să prezinte și să permită informarea și lămurirea copilului despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia.
Principiul coparentalității nu este nou decât prin amplitudinea acțiunii sale. Dacă în reglementarea anterioară drepturile și îndatoririle părintești, de asemenea recunoscute ambilor părinți, din căsătorie sau din afara căsătoriei, fără nicio distincție, erau exercitate, respectiv îndeplinite împreună și în mod egal, ca regulă, numai în cazul părinților căsătoriți între ei, prevederile noului Cod civil promovează o filozofie diferită: exercitarea în comun și în mod egal a autorității părintești este principiul cu acțiune generală oricare ar fi statutul părinților sau dacă aceștia conviețuiesc ori nu.
De amintit că, în situația divorțului părinților, ca regulă, este conservată autoritatea părintească comună și doar dacă există motive întemeiate instanța de tutelă, în interesul superior al copilului, poate hotărî exercitarea autorității părintești numai de către unul dintre părinți.
Dispozițiile evocate sunt de asemenea aplicabile copilului rezultat dintr-o căsătorie nulă sau anulată, precum și copilului din afara căsătoriei cu filiația legal stabilită față de ambii părinți și ai cărui părinți nu conviețuiesc.
Încredințarea copilului spre creștere și educare unuia dintre părinți în consecința divorțului acestora, a nulității ori a anulării căsătoriei sau, în cazul copilului din afara căsătoriei, ca urmare a stabilirii filiației sale din afara căsătoriei, precum și în toate cazurile de plasament al copilului la o terță persoană sau instituție de ocrotire, avea ca efect implacabil „scindarea" ocrotirii părintești, în sensul că drepturile și îndatoririle părintești se exercitau în mod neegal între părinți ori că erau „redistribuite" între părinți, pe de o parte, și persoana sau instituția de ocrotire la care minorul se afla în plasament.
O mențiune se poate face și legat de părintele minor care a împlinit 14 ani. Din rațiuni evidente, îi sunt conferite numai drepturile și îndatoririle privitoare la persoana copilului său, cele referitoare la bunurile copilului părintelui minor revenind tutorelui sau, după caz, altei persoane, prin urmare el nu are decât exercițiul autorității părintești în segmentul interesând drepturile și îndatoririle relative persoanei copilului. Se înțelege, situația părintelui minor este temporară, autoritatea sa părintească „întregindu-se" de plin drept odată ce va fi dobândit capacitate deplină de exercițiu.
Cu încuviințarea instanței de tutelă, părinții se pot înțelege cu privire la exercitarea autorității părintești sau cu privire la luarea unei măsuri de protecție a copilului, dacă este respectat interesul superior al acestuia; instanța va hotărî cu ascultarea obligatorie a copilului care a împlinit 10 ani.
Conform art. 503 alin. (2) NCC, față de terții de bună-credință, oricare dintre părinți îndeplinind singur un act curent pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, este prezumat că are și consimțământul celuilalt părinte. Cu alte cuvinte, legea prezumă mandatul tacit reciproc între părinți pentru actele curente. Prezumția nu este decât relativă; neînțelegerile dintre părinți sunt „tranșate" de către instanța de tutelă potrivit interesului superior al minorului, cu ascultarea părinților, a copilului – obligatorie, dacă a împlinit 10 ani, facultativă dacă are vârsta de până la 10 ani,- și luând în considerare concluziile raportului de anchetă psiho-socială.
Întrucât legea nu distinge, acordul dintre părinți este prezumat deopotrivă în cazul exercitării drepturilor și îndeplinirii îndatoririlor privitoare la persoana, cât și la bunurile copilului, în prezența a două condiții cumulative: actul îndeplinit de un singur părinte să fie unul curent, uzual; terțul să fie de bună-credință, adică să nu fi avut cunoștință de lipsa consimțământului unuia dintre părinți pentru îndeplinirea respectivului act.
Calificarea unui act anume, îndeplinit singur de unul dintre părinți, ca fiind sau nu unul curent, este o chestiune de apreciere. Oricum, dacă privitor la exercițiul unui drept sau îndeplinirea unei îndatoriri părintești anume, potrivit dispoziției exprese a legii este necesară învoiala părinților, actul respectiv excede categoriei actelor curente. Astfel:
– numele de familie al copilului se stabilește, dacă părinții, căsătoriți sau nu, au nume diferite, de comun acord de către aceștia și tot astfel aleg părinții prenumele copilului;
– locuința copilului, în cazul în care părinții nu conviețuiesc, se stabilește prin acordul acestora și poate fi schimbată, cu excepțiile anume prevăzute de lege.
Potrivit jursprudenței instanțelor franceze la care face trimitere literatura de specialitate, nu pot fi considerate acte uzuale, prin urmare presupun acordul fiecărui părinte, actele medicale efectuate asupra copilului – afară de cele de rutină (consultul și tratamentul stomatologic, de exemplu), de prevenție generală (cum sunt vaccinările obligatorii) și tratamentele de urgență, aparițiile televizate ale copilului, publicarea de fotografii ale acestuia cu acordul lor, iar schimbarea locuinței copilului împreună cu părintele la care locuiește, dacă este de natură să afecteze autoritatea părintească sau exercițiul unor drepturi părintești, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte;
– felul învățăturii sau al pregătirii profesionale a copilului se alege împreună de către părinți, ceea ce rezultă din prevederea cuprinsă în art. 498 alin. (1) NCC conform căreia minorul, împlinind 14 ani, poate cere părinților schimbarea felului învățăturii ori al pregătirii profesionale – precum și a locuinței necesare desăvârșirii învățăturii sau pregătirii sale profesionale – de unde reiese că aceste coordonate ale educației copilului au fost stabilite de comun acord de către părinți și se pot modifica, la inițiativa copilului, de asemenea cu învoiala părinților; în schimb, înscrierea copilului la o anumită unitate de învățământ, credem că nu depășește anvergura unui act curent.
– în ceea ce privește religia copilului, părinții sunt cei care îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri în alegerea unei religii, în limitele legii, fără a putea impune copilului o anumită religie sau un anumit cult religios.
Prin derogare de la regula exercitării autorității împreună și în mod egal de către părinții copilului, instanța de tutelă poate hotărî ca autoritatea să se exercite de către unul dintre părinți în cazul desfacerii căsătoriei și, prin analogia indicată de art. 305 alin. (2), respectiv de art. 505 alin. (2) NCC, în cazul nulității sau anulării căsătoriei părinților, precum și în cazul copilului din afara căsătoriei ai cărui părinți nu conviețuiesc; la limită, poate fi amintită și situația părintelui decăzut numai parțial din exercițiul unor – și nu a tuturor – drepturilor părintești, cu toate că, în ceea ce privește ipoteza decăderii din exercițiul drepturilor a unuia dintre părinți, oricare ar fi întinderea decăderii, legea vorbește despre exercitarea de către celălalt părinte, singur, a drepturilor parentale.
Atunci când părinții sunt căsătoriți, fie conviețuiesc, fie nu, instanța nu poate interveni în exercițiul comun și egal al autorității părintești; doar decăderea din drepturi a unuia dintre ei poate modifica echilibrul „puterilor" părintești. în schimb părinții, căsătoriți sau nu, pot conveni cu privire la exercitarea autorității părintești – subînțelegem, inclusiv în sensul exercitării unilaterale – dacă este respectat interesul superior al copilului, cu încuviințarea instanței de.
În oricare din situațiile amintite mai sus, soluția instanței presupune existența unor motive întemeiate precum și conformitatea acestei măsuri cu interesul superior al copilului, ambele criterii implicând evaluarea și aprecierea in concreta a situației de fapt în care se găsește minorul. Ascultarea copilului în vârstă de peste 10 ani este obligatorie, dar poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit 10 ani, și se va ține seama de opinia copilului potrivit cu vârsta și cu gradul său de maturitate.
Părintele care nu are exercițiul autorității părintești păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a avea legături personale cu acesta, la locuința copilului; exercițiul acestui din urmă drept nu poate fi limitat decât prin hotărârea instanței de tutelă, pentru motive temeinice, și numai în interesul superior al copilului.
De asemenea, părintele care nu deține exercițiul autorității părintești este chemat să consimtă la adopția copilului; în schimb, nu este cerută încuviințarea sa în cazul căsătoriei copilului în timpul minorității sale.
Se înțelege faptul că unul dintre părinți nu are plenitudinea exercițiului drepturilor atașate calității sale, nu îl scutește de obligația de întreținere față de copil. Este important de reținut că măsurile privitoare la copil în general, dispuse de instanța de tutelă, au caracter vremelnic, în sensul că vor putea fi modificate, de asemenea prin hotărârea instanței de tutelă, ori de câte ori au intervenit schimbări în împrejurările care au justificat luarea lor; poate formula cerere în acest sens oricare dintre părinți, un alt membru al familiei, copilul, instituția de ocrotire, instituția publică specializată pentru protecția copilului, precum și procurorul (art. 403 din materia relațiilor dintre părinții divorțați și copiii lor, aplicabile și în celelalte cazuri de exercitare unilaterală a autorității părintești).
În mod excepțional, pronunțându-se cu privire la divorțul părinților, nulitatea ori anularea căsătoriei acestora, sau asupra cererii în stabilirea filiației copilului din afara căsătoriei, instanța de tutelă poate hotărî plasamentul minorului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într-o instituție de ocrotire.
Întrucât legea nu distinge, se înțelege că părinții, oricare ar fi statutul lor, pot conveni în sensul delegării exercitării autorității părintești, de asemenea în condiții excepționale – avem în vedere absența îndelungată de la domiciliu a ambilor părinți, bunăoară datorită muncii, inclusiv a muncii în străinătate – cu precizarea că o asemenea înțelegere presupune încuviințaiea instanței de tutelă, care se va asigura, ascultând și copilul, că măsura este în interesul superior, al acestuia. Persoana, fizică sau juridică, va exercita numai drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana copilului; prerogativele părintești referitoare la bunurile copilului vor fi exercitate, potrivit cu cele stabilite de instanță, fie în comun de către părinți, fie de către unul dintre ei.
Situația părintelui minor care a împlinit 14 ani este asemănătoare cu cea a delegării exercitării autorității părintești. După cum se știe, părintele minor, dacă are cel puțin 14 ani, are – prin urmare exercită – numai drepturile și îndatoririle părintești relative persoanei copilului său, dinamica „sectorului" patrimonial al autorității părintești fiind asigurată de tutore sau de o altă persoană.
Deosebirea față de delegarea exercițiului autorității parentale este că în cazul părintelui minor „scindarea" autorității părintești are loc de plin drept și tot astfel are loc „întregirea" acesteia de îndată ce părintele dobândește capacitate deplină de exercițiu; de asemenea, părintele minor are și exercită drepturile și îndatoririle părintești referitoare la persoana copilului, adică tocmai acelea care fac obiectul delegării, și nu deține drepturile și îndatoririle părintești referitoare la bunurile copilului, drepturi și îndatoriri care, în cazul delegării autorității părintești, sunt păstrate de către părinți sau unul dintre ei. Ca și în cazul exercitării unilaterale a autorității părintești, instanța de tutelă poate modifica măsura delegării exercițiului drepturilor și îndatoririlor parentale, ori de câte au intervenit modificări în situația de fapt avută în vedere la data luării acesteia.
Dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputință de a-și exprima voința, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.
Când ambii părinți s-ar găsi în vreuna din aceste ipostaze, se va institui tutela copilului. După cum se poate observa, afară de ipoteza decăderii unuia din părinți din exercițiul drepturilor părintești, în toate celelalte situații preluarea integrală a autorității părintești de către un părinte are o explicație obiectivă, de aceea nici nu poate fi presupusă o statuare judecătorească.
În cazul decăderii unuia dintre părinți din exercițiul drepturilor, retragerea prerogativelor sale are loc prin hotărârea instanței de tutelă cu titlu de sancțiune îndreptată împotriva părintelui și, deopotrivă, ca măsură de protecție a copilului și a drepturilor sale.
Ca regulă, decăderea din drepturi este totală, în sensul că se extinde asupra tuturor drepturilor părintești, astfel că „monopolizarea" de către celălalt părinte a autorității părintești este inevitabilă. Când însă, prin excepție, instanța dispune decăderea numai cu privire la anumite drepturi, calificarea legală a statutului de exercițiu a drepturilor părintești – de către un singur părinte, potrivit titlului marginal al art. 509 NCC – este inexactă, de vreme ce, fiind decăzut „numai" din exercițiul unor drepturi, continuă să exercite drepturile care nu i-au fost retrase.
Legea nu prevede cu titlu generic, însă este mai presus de orice îndoială că, ori de câte ori în mod obiectiv este posibil, în cazul încetării cauzelor care au determinat exercitarea autorității părintești singur de către unul dintre părinți se reactivează principiul exercițiului autorității părintești în comun și în mod egal de către părinți; doar în cazul redării exercițiului drepturilor părintelui decăzut din exercițiul drepturilor parentale avem o prevedere dedicată și trebuie precizat că numai în această ipoteză recâștigarea exercițiului prerogativelor de părinte presupune o statuare judecătorească expresă.
CAPITOLUL 4
EFECTELE DIVORȚULUI CU PRIVIRE LA RAPORTURILE DINTRE PĂRINȚI ȘI COPIII LOR MINORI
Odată cu pronunțarea divorțului, „instanța este obligată să hotărască, în lipsa cererii părților chiar și din oficiu, asupra încredințării copiilor spre creștere și educare, în funcție de interesul superior al minorilor, fie unuia dintre părinți, fie, în mod excepțional”, unei terțe persoane sau familii, cu consimțământul acesteia ori unei instituții de ocrotire.
Prin dispozițiile art. 396 din N.C.civ., se stabilește că instanța va avea în vedere și concluziile rapoartelor de anchetă psiho-socială, precum și, dacă este cazul, învoiala părinților pe care îi ascultă. De asemenea, vor fi ascultați minorii cu respectarea dispozițiilor art.264 din N.C.civ.
Noua reglementare a art. 397 N.C.civ. stabilește fără dubiu faptul că după divorț autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, în afara cazului în care instanța decide altfel.
Dacă există motive întemeiate, instanța poate decide ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, celălalt părinte păstrând dreptul de a veghea la modul de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția sau la căsătoria acestuia.
În mod excepțional, conform art. 399 din N.C.civ, instanța poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într-o instituție de ocrotire, acestea dobândind exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești cu privire la persoana copilului. Instanța va stabili, de asemenea, dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinți în comun sau de către unul dintre ei.
„Măsura încredințării copilului are caracter provizoriu, ceea ce înseamnă că se va putea reveni oricând asupra celor dispuse, dacă se constată schimbarea împrejurărilor care au motivat soluția dată. Instanța de judecată, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului – dacă a împlinit 14 ani, a autorității tutelare sau a unei instituții de ocrotire, ori la solicitarea procurorului, va putea dispune reîncredințarea copilului spre creștere și educare, dacă se constată că acesta e sensul actual al interesului minorului.”
Modalitățile de exercitare a drepturilor părintești recunoscute aceluia dintre părinți căruia nu i-au fost încredințați copiii (dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului, pe scurt, potrivit terminologiei curente, „dreptul de a avea legături personale cu copilul”) „se stabilesc pe cale convențională de către părinții aflați în divorț sau divorțați și, numai în subsidiar, de către instanța de judecată,” fie în cadrul procesului de divorț, fie în cadrul unei acțiuni ulterioare. În cazul în care instanța este învestită să decidă în acest sens ascultarea copilului este obligatorie, conform dispozițiilor art. 401 alin. (2) din N.C.civ..
Ca forme concrete de înfăptuire, „părintele poate vizita copilul la domiciliul părintelui în a cărui grijă se află, poate găzdui copilul la domiciliul său, inclusiv în perioada vacanțelor școlare”. În principiu, „faptul că părinții domiciliază în localități diferite nu are o semnificație deosebită, putându-se permite părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul să-1 ia cu sine pentru scurte perioade de timp”; totuși, o atare măsură nu poate fi dispusă dacă, indiferent din ce împrejurări (vârsta fragedă a copilului, starea precară a sănătății sale, etc.), ar contravene interesului superior al copilului.
De asemenea, părintele poate coresponda cu copilul sau poate stabili orice altă formă de comunicare, poate transmite informații copilului și este îndreptățit să primească informații privitoare la copil (inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare).
Părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească. Față de terții de bună-credință, oricare dintre părinți, care îndeplinește singur un act curent pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, este prezumat că are și consimțământul celuilalt părinte.
Dacă părinții sunt divorțați, autoritatea părintească se exercită potrivit dispozițiilor referitoare la efectele divorțului în raporturile dintre părinți și copii.
În cazul copilului din afara căsătoriei, a cărui filiație a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv, față de ambii părinți, autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal, de către părinți, dacă aceștia conviețuiesc. Dacă părinții copilului din afara căsătoriei nu conviețuiesc, modul de exercitare a autoritații părintești se stabilește de către instanța tutelară, fiind aplicabile, prin asemănare, dispozițiile privitoare la divorț.
Instanța sesizată cu o cerere privind stabilirea filiației, este obligată să dispună asupra modului de exercitare a responsabilității părintești, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț.
Cu încuviințarea instanței tutelare, părinții se pot înțelege cu privire la exercitarea autorității părintești sau cu privire la luarea unei măsuri de protecție a copilului, dacă este respectat interesul superior al acestuia.
Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 N.C.civ. fiind aplicabile.
Dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputința de a-și exprima voința, celalalt părinte exercită singur autoritatea părintească.
SECȚIUNEA 1
EXERCITAREA AUTORITĂȚII PĂRINTEȘTI DE CĂTRE AMBII PĂRINȚI
După divorț, „autoritatea parinteasca revine in comun ambilor parinti, afara de cazul in care instanta decide altfel”.
Noul Cod civil reglementează o noțiune nouă, autoritatea părintească. Aceasta constituie cadrul general cu privire la drepturile si îndatoririle părintești privind persoana si bunurile copilului minor, exercitarea autorității părintești si decăderea din exercițiul drepturilor părintești.
Potrivit noului Cod civil, „autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri, care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți”.
Părinții vor exercita autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl vor asocia pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate.
Autoritatea părintească se va exercita până la data când copilul dobândește capacitatea deplină de exercițiu.
Ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori. Dacă părinții sunt divorțați, autoritatea părintească se va exercita potrivit dispozițiilor referitoare la efectele divorțului în raporturile dintre părinți și copii.
„Ori de câte ori există neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești, instanța tutelară, după ce îi ascultă pe părinți și luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăște potrivit interesului superior al copilului”.
Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 281 fiind aplicabile.
Potrivit noului Cod civil, părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri și însușirilor copilului – art. 487 din N.C.civ.
De asemenea, părinții au îndatorirea de a crește copilul în condiții care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială în mod armonios. În acest scop, părinții sunt obligați:
– să coopereze cu copilul;
– să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea;
– să informeze copilul despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia;
– să ia toate masurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului;
– să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice cu atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formarii profesionale a copilului.
Părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai drepturile si îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului – art. 490 din N.C.civ.
Drepturile și îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după caz, altei persoane, în condițiile legii.
Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinți decât cu respectarea demnității copilului. Sunt interzise pedepsele fizice, precum și orice alte măsuri care pot afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoțională a copilului.
Legiuitorul răspunde, astfel, unor cerințe impuse de textile Convenției Europene a Drepturilor Omului și de jurisprudența Curții de la Strasbourg în privința pedepselor și măsurilor coercitive aplicate minorilor atât în cadrul familial, cât și în mediul școlar. România devine astfel unul dintre statele europene care interzice în mod clar, prin lege, pedepsele fizice și măsurile coercitive care ar putea leza fizic, psihic, ori emoțional copiii.
Părinții îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri în alegerea unei religii, în condițiile legii. În acest scop, părinții vor ținea seama de opinia, vârsta și gradul de maturitate al copilului. Ei nu îl vor putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios.
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să-și aleagă singur credința religioasă.
„Părinții aleg prenumele și, când e cazul, numele de familie al copilului”.
Părinții au dreptul și îndatorirea de supraveghere a copilului minor. Prin stabilirea în art. 493 N.C.civ a acestor drepturi și obligații în sarcina părinților, legiuitorul a vrut să accentueze necesitatea unei implicări conștiente și responsabile a părinților în îndrumarea continuă a copilului, atât în ceea ce privește dezvoltarea sa intelectuală, cât și conduita sa în societate, în mediul școlar și în relațiile cu alte persoane.
Această obligație este apoi preluată în art.494 din N.C.civ., atunci când se punctează în mod particular limitele exercitării acestei supravegheri din partea părinților. Astfel, părinții nu pot, în afara unor motive temeinice, să împiedice corespondența și legăturile personale ale copilului cu bunicii săi ori cu frații și surorile sale sau cu orice alte persoane, chiar dacă nu sunt rude cu el.
Din perspectivă patrimonială, patrimoniul părintelui și cel al copilului nu se confundă. Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului, iar copilul nu are niciun drept asupra bunurilor părintelui. Desigur că regulile privitoare la moștenire și la întreținere își găsesc pe mai departe aplicația, însă legiuitorul a vrut să sublinieze faptul că minorul este independent patrimonial față de părinții săi.
O altă noțiune reglementată de noul Cod Civil este cea de „administrare a bunurilor”. Astfel, părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum și de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviința aceste acte, după caz.
După împlinirea vârstei de 14 ani, minorul își va exercita drepturile si își va executa obligațiile singur, în condițiile legii, însă numai cu încuviințarea părinților și, după caz, a instanței tutelare.
Noul Cod civil vine să reglementeze și problema modului în care copilul poate avea un cuvânt de spus în ceea ce privește alegerea felului învățăturii ori al pregătirii profesionale. Art. 498 din N.C.civ. stabilește că după împlinirea vârstei de 14 ani, copilul poate cere părinților săi să-și schimbe felul învățăturii, felul pregătirii profesionale, iar în acest context, poate solicita chiar schimbarea locuinței în vederea asigurării condițiilor propice pentru desăvârșirea învățăturii ori pregătirii sale profesionale.
„Se crede că aici s-a avut în vedere o schimbare a locuinței din perspectiva orașului în care se află instituția de învățământ, ori a mutării locuinței la celălalt părinte cu care copilul nu locuiește în mod statornic, pentru a putea fi mai aproape de școală. În ipoteza în care părinții se opun acestei solicitări, copilul se poate adresa instanței de tutelă. Instanța va hotărî în funcție de concluziile raportului de anchetă psiho-socială, ascultarea copilului în cadrul procedurii fiind obligatorie”.
Importanța precizării aduse în art. 499, prin care se tranșează o serie de discuții din practica judiciară a ultimilor ani, legate de vârsta maximă până la care părinții sunt obligați să presteze întreținere copiilor majori aflați în continuarea studiilor, fiind stabilită o limită de 26 ani.
„Dacă exista motive intemeiate, avand in vedere interesul superior al copilului, instanta hotaraste ca autoritatea parinteasca sa fie exercitata numai de catre unul dintre parinti. Celalalt parinte pastreaza dreptul de a veghea asupra modului de crestere si educare a copilului, precum si dreptul de a consimti la adoptia acestuia”.
În orice caz, „stabilirea practică a planului de legături personale dintre părinte și copil nu trebuie să lipsească demersul de orice finalitate. De pildă, încuviințarea dată părintelui de a avea legături personale cu copilul numai trei ore într-o singură zi pe an și, chiar și aceasta, la sediul autorității administrației publice locale, în prezența unui membru al autorității tutelare, exclude dintr-un început orice exercițiu al acestui drept”.
„Exercitarea abuzivă de către părinte a drepturilor ce i-au fost conferite față de persoana copilului încredințat celuilalt soț, de natură a stânjeni sau periclita procesul de creștere, educare, instruire și formare a acestuia, îndreptățește instanța sesizată prin cererea celuilalt părinte să dispună limitarea, suspendarea sau chiar suprimarea acestui drept al părintelui, în funcție de natura și gravitatea abaterilor constatate”.
„Dreptul părintelui divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul de a menține legături personale cu copilul, precum și de a veghea la ocrotirea sa, nu e o simplă facultate, de care va putea uza sau nu, ci și o îndatorire, atât prin conținutul, cât și prin scopul său, el fiind îndatorat să contribuie în continuare la ocrotirea copilului”.
SECȚUNEA A 2-A
LOCUINȚA COPILULUI DUPĂ DIVORȚ
Art. 400 din N.C.civ. tranșează o altă problemă îndelung dezbătută în doctrina și practica ultimilor ani cu privire la locuința copilului după divorț.
Se stabilește că instanța, în condițiile în care nu există o înțelegere a părinților sau înțelegerea lor este contrară intereselor minorului, va decide odată cu pronunțarea divorțului că locuința copilului minor este la părintele cu care locuiește în mod statornic. În ipoteza în care până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța va stabili locuința la unul dintre aceștia, ținând cont de interesul superior al copilului.
„Numai în mod excepțional și dacă este în interesul superior al copilului, instanța poate stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul acestora, ori la o instituție de ocrotire, acestea exercitând supravegherea copilului și îndeplinind toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura copilului”.
Noul Cod civil reglementează în mod inovator, în cuprinsul unui text de lege, noțiunea de „locuință a copilului”.
Potrivit art. 496 din N.C.civ., copilul minor va locui la părinții săi. Daca părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința copilului.
În caz de neînțelegere între părinți, instanța va fi cea care va hotărî, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psiho-socială și, ascultându-i pe părinți și pe copil, dacă a împlinit 10 ani.
„Locuința copilului stabilită în condițiile reglementate de art. 496 nu poate fi schimbată fără acordul părinților, exceptând cazurile anume stabilite de lege”.
SECȚIUNEA A 3-A
DREPTURILE PĂRINTELUI SEPARAT DE COPIL. RELAȚIILE PERSONALE ALE COPILULUI CU PĂRINȚII ȘI CU ALTE PERSOANE SEMNIFICATIVE DIN VIAȚA SA
În cazurile prevazute la art. 400, parintele sau, dupa caz, parintii separati de copilul lor au dreptul de a avea legaturi personale cu acesta.
În caz de neintelegere intre parinti, instanta de tutela decide cu privire la modalitatile de exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului este obligatorie, art. 264 fiind aplicabil.
În ceea ce privește părintele cu care copilul nu locuiește în mod statornic, acesta își păstrează dreptul de a avea legături personale cu minorul la locuința sa. În cazul în care este în interesul superior al copilului, instanța de tutelă poate limita exercițiul acestui drept.
Dacă afectează exercițiul autorității sau al unor drepturi părintești, schimbarea locuinței copilului împreună cu părintele la care locuiește, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte. În cazul în care părinții nu se pot înțelege, ei se vor adresa din nou instanței de judecată, aceasta hotărând, desigur tot potrivit interesului superior al copilului. Și în cadrul acestei proceduri, instanța va avea în vedere concluziile raportului de anchetă psiho-socială, îi va asculta pe părinți și, în mod obligatoriu, pe copil.
Sunt numeroase situații în practică în care se pune problema înapoierii copilului de la persoane ce îl dețin fără drept.
Art. 495 N.C.civ. reglementează acest aspect, arătând căpărinții pot cere oricând instanței de tutelă înapoierea copilului.
Instanța va avea în vedere interesul superior al copilului, putând proceda la respingerea cererii numai dacă înapoierea este în mod vădit contrară interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este, și în acest caz, obligatorie.
In mod exceptional, instanta de tutela poate hotari plasamentul copilului la o ruda sau la o alta familie ori persoana, cu consimtamantul acestora, sau intr-o institutie de ocrotire. Acestea exercita drepturile si indatoririle care revin parintilor cu privire la persoana copilului.
„Instanta stabilește dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinți in comun sau de catre unul dintre ei.”
„Părintele este supus aceluiasi regim juridic ca si tutorele în ceea ce priveste administrarea bunurilor copilului sau minor”.
Asimilarea sub acest aspect a situatiei parintelui cu aceea a tutorelui îsi gaseste explicatia în principiul independentei patrimoniale în raporturile dintre parinte si minor. Așa fiind, părintelui la fel ca tutorelui, nu-i este îngaduit sa se foloseasca de bunurile copilului minor; pozitia juridica a parintelui care administreaza nu difera din acest punct de vedere de pozitia juridica a tutorelui care administreaza; si unul si celalalt este numai administrator. În ambele cazuri accentul cade pe administrare, iar nu pe calitatea aceluia care administreaza.
Legiuitorul concepe administrarea, nu ca un atribut al ocrotirii parintesti, ci ca o îndatorire, iar prin prisma acestei optici, parintele care administreaza este considerat înainte de toate administrator si nu parinte.
Identitatea dintre situatia parintelui administrator si aceea a tutorelui administrator nu este totusi completa. Tutorele va fi îndepartat daca savârseste un abuz, o neglijenta grava sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore, precum si daca nu îsi îndeplineste multumitor sarcina. Practic este posibil ca si parintele sa se faca vinovat de abuzuri sau neglijente în administrarea bunurilor copilului minor, ceea ce duce la decaderea din drepturile parintesti – sanctiune comparabila cu aceea a înlaturarii tutorelui – nu lasa nici o îndoiala ca pentru asemenea fapte acesta nu poate fi decazut din drepturile parintesti, și e normal sa fie asa, deoarece administrarea efectuata de catre parinte se înfaptuieste în cadrul ocrotirii parintesti, iar, raportat la finalitatile acestuia, sanctiunea decaderii parintelui din drepturile sale nu poate fi echivalata cu cea a îndepartarii tutorelui.
Daca interesul copilului are ca administrarea de catre parinte sa fie asimilata cu administrarea de catre tutore, apoi tot interesul copilului impune ca cea dintâi sa pastreze fata de cea de-a doua un minim de specificitate gratie caruia sa se excluda riscul lipsirii copilului de ocrotire parinteasca.
Administrarea bunurilor comporta o distincție în functie de vârsta minorului; ea îmbraca aspecte diferite în cazul minorului mai mic de 14 ani, fata de acela pe care le prezinta în cazul minorului mai mare de 14 ani.
a) În cazul copilului mai mic de 14 ani îndatorirea părintelui de administrare a bunurilor acestuia comportă urmatoarele precizări:
„- Administrarea se înfăptuieste în mod curent si prin acte de conservare. Legislația nu face vorbire expresa despre actele de conservare dar nici nu era nevoie. Înțeleasa în sens larg (si nu ar putea fi înteleasa altfel din moment ce include, potrivit dispozitiilor legii, chiar si unele acte de dispozitie), administrarea cuprinde, în mod necesar, și acte de conservare. Așa fiind, ori de câte ori sunt în discutie acte, trebuitoare pentru dobândirea unui drept sau pentru a evita stingerea lui si care nu comporta decât cheltuieli reduse fata de valoarea drepturilor ce se conserva, părintele are si îndatorirea sa îndreptatirea de a le savârsi. Actele de conservare intervin exclusiv spre apărarea minorului. Nu implica nici un risc. Prezinta numai avantaje. Interesul minorului reclama ca ele sa fie permise parintelui”.
În categoria actelor de conservare se includ orice acte necesare pentru dobândirea unui drept sau pentru evitarea stingerii lui si care nu comporta decât cheltuieli reduse comparativ cu valoarea dreptului ce se conserva.
– În principal administrarea se înfaptuieste însa prin acte de administrare propriu-zisă. Administrarea "bunurilor minorului cuprinde, însa pe lânga actele de conservare, si actele de administrare propriu-zise (acte de administratie). Legea însasi recunoaste tutorelui si, deci, si parintelui, dreptul de a savârsi astfel de acte.
În afara actelor de conservare și de administrare propriu-zise, parintele este îndreptatit si chiar obligat sa faca si unele acte de dispozitie, adica acte ce cuprind un element de înstrainare sau care potrivit legii si fata de consecintele lor posibile sunt asimilate acestora.
„În literatura de specialitate s-a apreciat ca fac parte din categoria actelor de administrare, si ca deci pentru valabilitatea lor nu este necesara încuviințarea autorității tutelare, urmatoarele operatiuni frecvent întâlnite în practică”:
„- reparațiile de întretinere si reparatiile radicale efectuate la imobilul proprietatea minorului;
– primirea de sume de bani cuvenite minorului: cum ar fi încasarea veniturilor produse de bunurile acestuia, sau încasarea unor sume ce se cuvin minorului cu alte titluri decât oala de venituri;
– plata datoriilor minorului, în masura în care legea nu considera ca asemenea acte depasesc limitele dreptului de a administra, cheltuielile referitoare la întretinerea minorului si administrarea bunurilor sale ;introducerea de actiuni în fata instantelor judecatoresti sau figurarea ca pârât în asemenea actiuni, ceea ce presupune ca parintele are putera de a pleda singur în numele minorului, adica de a-l reprezenta în justitie, atât ca reclamant cât si ca pârât în orice fel de procese, încheierea pe un termen mai lung de 3 ani a unui bun imobil ce apartine minorului.”
Reparații făcute la un imobil al minorului. Se presupune ca ar fi vorba despre reparatii de întretinere, fie ca ar fi vorba de reparatii radicale, suntem în prezenta unor acte de administratie. Ele sunt menite a împiedica ruinarea imobilului.
Apara deci pe minor de pagubele pe care l-ar putea încerca.Sunt destinate a permite folosirea bunului. Nu exista un element de ,,înstrainare”.
Primirea de sume de bani cuvenite minorului. Se consideră ca în tacerea legii, primirea de sume de bani cuvenite minorului (plati fata de minor) intra în cadrul actelor de administratie si este supusa, prin urmare, regimului juridic al actelor de administratie (nereclamând cu alte cuvinte, încuviintarea prealabila a autoritatii tutelare). Soluția nu poate face nici o îndoiala în privinta încasarii veniturilor produse de un bun al minorului. Este o manifestare indiscutabila a calitatii de administrator.
Solutia trebuie sa fie aceeasi chiar în cazul încasarii unor sume ce s-ar cuveni minorului cu alt titlu decât acela de ,,venituri''. Încasarea sumei nu cuprinde, prin ea însasi nici un element de ,, înstrainare”. Elementul de ,,înstrainare” ori de gravitate ar putea aparea de-abia cu prilejul întrebuintarii sumelor astfel încasate, moment, însa subsecvent.
Plata datoriilor minorului. Nici de data aceasta nu este vorba, despre un act care ,,depaseste dreptul de a administra”. Din moment ce, prin ipoteza, minorul datoreaza suma si din moment, ce, pe cale de consecinta, neplata datoriei ar fi de natura a-l expune la urmari prejudiciabile, plata datoriei constituie ceea ce s-ar putea numi un act de buna administrare. Chiar daca, prin raport la actul platii privat izolat, nu am fi în prezenta unui act de administratie, am fi, ni se pare, în orice caz, în prezenta unui ,,act de administrare a patrimoniului'', adica a unui, act de dispozitie folositor pentru buna gestiune a patrimoniului. Este, așadar, sub o forma sau alta, un act care nu ,,depășește dreptul de a administra”.
Cheltuielile privitoare la întretinerea minorului. Nu s-ar putea contesta parintelui dreptul de a proceda singur la asemenea cheltuieli sub cuvânt ca ele ar depasi ,,dreptul de a administra''. Minorul are dreptul ca, din veniturile sale să i se asigure întretinerea si sa se acopere sumele reclamate de administrarea bunurilor.
Satisfacerea acestui drept neputând fi refuzata, nu s-ar întelege pentru ce actul prin care dreptul ar fi satisfacut ar reprezenta un act ce ar „depăși dreptul de a administra” al parintelui, adica ar reprezenta un act care sa nu poata fi desavârsit decât cu încuviintarea prealabila a autoritatii tutelare.
Introducerea actiunilor în fata instantelor judecatoresti sau figurarea ca pârât în asemenea actiun. Determinarea caracterului introducerii actiunilor în fata instantelor judecatoresti sau a figurarii ca pârât în asemenea actiuni constituie o problema mai greu de rezolvat. Nici un tutore nu va putea intenta actiunea în numele minorului, având de obiect un drept asupra vreunui imobil, nici a încuviinta la o asemenea cerere facuta în contra minorului, fara autorizarea consiliului de familie.
Darea în locatiune a unui imobil pe termen mai lung de 3 ani. Darea în locatiune de catre parinte, pe mai mult de 3 ani, a unui bun imobil al minorului ne apare ca un act ce ,,depășeste dreptul de administrare”. Desigur ca pentru darea în locatiune a unui bun mobil sau pentru darea în locatiune a unui bun mobil pe o durata pâna la 3 ani nu poate fi nici o îndoiala. Suntem în prezenta unor acte de administratie. Daca însa, închirierea unui bun imobil se face pe mai mult de 3 ani, în acest caz este vorba despre un act de dispozitie
„De asemenea s-a considerat ca depasesc limitele dreptului de administrare si pot fi facute în mod valabil de catre parinte numai cu încuviintarea autoritatii tutelare urmatoarele acte: acceptarea unei mosteniri, întrebuintarea sumelor de bani apartinând minorului, împrumutul contractat în numele minorului.”
SECȚIUNEA A 4-A
STABILIREA CONTRIBUȚIEI PĂRINȚILOR LA CHELTUIELILE DE CREȘTERE, EDUCARE, ÎNVĂȚĂTURĂ ȘI PREGĂTIRE PROFESIONALĂ A COPIILOR
„Instanța de tutela, prin hotararea de divort, stabileste contributia fiecarui parinte la cheltuielile de crestere, educare, invatatura si pregatire profesionala a copiilor”.
Dispozitiile titlului V privind obligatia de intretinere se aplica in mod corespunzator.
Dispunând desfacerea căsătoriei, instanța de divorț este obligată să fixeze contribuția fiecăruia dintre părinți la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională, într-un cuvânt, la cheltuielile de întreținere a minorului, chiar în lipsa unei cereri exprese în acest sens și indiferent dacă încredințarea copilului s-a dispus la unul dintre părinți sau la o terță persoană ori la o instituție de ocrotire.
Cuantumul întreținerii datorate se stabilește în funcție de nevoile minorului și de mijloacele fiecărui părinte. Învoiala părinților este admisibilă dar, ca și în cazul învoielii privind încredințarea copilului, este necesară încuviințarea instanței, pentru a se preveni nesocotirea intereselor beneficiarului întreținerii.
Primirea alocației de stat pentru copii. Legea privind alocația de stat pentru copii nr. 61/1993, astfel cum a fost modificată și completată prin Ordonanța de Urgență nr. 44/2006, stabilește „dreptul tuturor copiilor în vârstă de până la 18 ani, fără discriminare, de a beneficia de alocație de stat, ca formă de ocrotire a statului [art. 1 alin. (1) și (2)]; tinerii care au împlinit vârsta de 18 ani și care urmează cursurile învățământului liceal sau profesional, beneficiază de alocație de stat până la finalizarea studiilor”.
„Titularul dreptului la alocația de stat este copilul, stabilește art. 3 alin. (2) din Legea nr. 61/1993, și se plătește, după cum se arată în cuprinsul art. 4 alin. (1) din aceeași lege, unuia dintre părinți pe baza acordului acestora sau, în caz de neînțelegere, pe baza deciziei autorității tutelare ori a hotărârii judecătorești, părintelui căruia i s-a încredințat copilul spre creștere și educare”. „După împlinirea vârstei de 14 ani, plata alocației de stat se poate face direct titularului, cu încuviințarea reprezentantului său legal. Deci, părintele sau un alt ocrotitor legal nu face decât să încaseze drepturile cuvenite copilului titular al dreptului la alocație de stat.”
„Potrivit îndrumărilor fostei instanțe supreme, este admisibilă cererea de obligare a părintelui care a încasat alocația de stat pentru copil să o remită părintelui în a cărui îngrijire se află titularul, pe temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză”.
Părintele care a neglijat întocmirea formelor necesare încasării alocației poate fi și el obligat la despăgubiri, potrivit regulilor din materia răspunderii civile delictuale.
In cazul schimbarii imprejurarilor, instanta de tutela poate modifica masurile cu privire la drepturile si indatoririle parintilor divortati fata de copii lor minori, la cererea oricaruia dintre parinti sau a unui alt membru de familie, a copilului, a institutiei de ocrotire, a institutiei publice specializate pentru protectia copilului sau a procurorului.
Dacă unul dintre părinți este mort sau, după caz, pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești ori se află în neputință de a-și manifesta voința, iar celălalt are vârsta între 14-18 ani. Acestuia din urmă îi revine sarcina ocrotirii părintești, numai că, dacă el nu este căsătorit poate exercita numai drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana copilului, nu și cele referitoare la bunurile acestuia. In ce privește bunurile copilului, se va numi un curator, în condițiile legii. Aceeași situație există în cazul în care ambii părinți au sub 18 ani.
Dacă unul dintre părinți este mort sau după caz, pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești ori se află în neputință de a-și manifesta voința, iar celălalt arc vârsta sub 14 ani se va institui tutela.
Dacă unul dintre părinți are capacitate restrânsă de exercițiu, iar celălalt nu are capacitate de exercițiu, părintele care nu a împlinit 14 ani nu poate exercita ocrotirea părintească, iar celălalt, având vârsta sub 18 ani. dacă nu este căsătorit, poate exercita numai drepturile și îndatoririle referitoare la persoana copilului.
Pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești privitoare Ia bunurile copilului se va institui curate la.
Ocrotirea părintească poate fi exercitată în mod inegal de către părinți, în anumite situații.
Pe de altă parte, ocrotirea poate fi exercitată în parte de către părinți și în parte de către o altă persoană, familie sau instituție căreia copilul i-a fost încredințat spre creștere și educare.
„În cazul prevazut la art. 293 alin. (2), instanta hotaraste asupra raporturilor dintre parinti si copiii lor minori, dispozitiile art. 396-403 fiind aplicabile in mod corespunzator”.
Decăderea din exercițiul drepturilor părintești va putea fi pronunțată de instanța tutelară, la cererea autorităților administrației publice cu atribuții în domeniul protecției copilului, dacă părintele pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului:
– prin relele tratamente aplicate acestuia;
– prin consumul de alcool sau stupefiante;
– prin purtare abuzivă ori prin neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești;
– prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.
Decăderea din exercițiul drepturilor părintești este totală și se întinde asupra tuturor copiilor născuți la data pronunțării hotărârii. Cu toate acestea, instanța poate dispune decăderea numai cu privire la anumite drepturi părintești ori la anumiți copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creșterea, educarea, învățătura si pregătirea profesională a copiilor. Cererea se va judeca de urgență, cu citarea părinților. În cauză, participarea procurorului este obligatorie. Hotărârea va avea în vedere concluziile raportului de anchetă psiho-socială.
Decăderea din exercițiul drepturilor părintești nu scutește părintele de obligația sa de a da întreținere copilului.
În cazul în care, după decăderea din exercițiul drepturilor părintești, copilul se află în situația de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinți, se va institui tutela.
Instanța va reda părintelui exercițiul drepturilor părintești, dacă au încetat împrejurările care au dus la decăderea din exercițiul acestora și dacă părintele nu mai pune în pericol viața, sănătatea și dezvoltarea copilului.
Până la soluționarea cererii, instanța poate îngădui părintelui să aibă legături personale cu copilul, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.
CAPITOLUL 4
Din actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:
Părțile s-au căsătorit la data de 29.04.2011 iar din căsătoria acestora a rezultat minorul C. M. născut la data de 13.07.2011.
Întrucât ambele părți au solicitat instanței ca hotărârea să nu fie motivată ,față de prevederile art. 617 al.4 cod procedură civilă,instanța se va limita să rețină că potrivit probelor administrate în cauză sunt întrunite dispozițiile art. 379 cod civil astfel că va admite acțiunea așa cum a fost precizată i va desface căsătoria din culpă comună.
În ceea ce privește numele în temeiul art. 383 al. 3 cod civil reclamanta va reveni la numele avut anterior căsătoriei, acela de M..
În raport de înțelegerea părților și de conținutul anchetelor sociale efectuate în cauză din care rezultă că de îngrijirea minorului, care se află la reclamantă se ocupă aceasta, instanța apreciază că interesul minorului este de a i se stabili locuința la reclamantă astfel încât, în temeiul art. 400 Cod civil va stabili locuința minorului la reclamantă în Cluj Napoca.
Potrivit art. 516 cod civil intre părinți si copii exista o obligație legala de întreținere care se stabilește conform art. 529 cod civil potrivit cu nevoia celui care o cere si cu mijloacele celui ce urmează a o plăti.
Potrivit art. 402 cod civil, instanța prin hotărârea de divorț, stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.
Urmează ca instanța să oblige pârâtul să plătească reclamantei in favoarea minorului o pensie lunara de întreținere care va fi stabilita in funcție de venitul minim pe economie care la data pronunțării hotărârii era de 700 de lei.
Pensia de întreținere se va plăti de la data introducerii acțiunii și până la majoratul minorului, conform art.532 cod civil De asemenea va obliga și reclamanta, să acorde minorului întreținere în natură conform art. 530 Cod civil.
Cu privire la exercitarea autorității părintești asupra minorilor rezultați din căsătorie, regula este aceea că după divorț aceasta revine în comun ambilor părinți.
Instanța, având în vedere că nu există nici un motiv ,raportat la interesul copilului, ca acesta să fie încredințat doar unuia dintre părinți, va dispune ca autoritatea părintească să revină în comun ambilor părinți. În temeiul art. 274 C. pr. civil va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, cursuri, monografii
Avram Marieta, Andrei Laura Marina, Instituția familiei in Noul Cod Civil, Proiect finanțat de Uniunea Europeană, București, 2010.
Bacaci Alexandru, Viorica Claudia Dumitrache, Cristina Codruța Hageanu, Dreptul familiei, ed. a 6-a, Ed. C H Beck, București, 2009.
Bodoașcă Teodor, Aurelia Drăghici, Ioan Puie, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, Aprilie 2012.
Corhan Adriana, Dreptul familiei. Teorie si practică, ediția a II-a revăzută si completată, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2009.
Emese Florian, Dreptul familiei, In reglementarea Noului Cod civil, Ed. 4, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2011.
Imbrescu Ion, Tratat de dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 2010.
Lupașcu Dan, Nicoleta Cristus, Ioana Pădurariu, Dreptul Familiei. Culegere de practică judiciară, Editura Universul Juridic, București, 2010.
Lupascu Dan, Dreptul familiei, Editia a 5-a, Editura Universul juridic, Bucuresti, 2010.
Leș Ioan, Noul Cod de procedura civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2013.
Măgureanu Ilie, Dreptul familiei, Note de curs realizate conform dispozițiilor din Noul Cod civil, 2012.
Magureanu Alexandru Florin , Dreptul familiei, Editura Alma Mater, Sibiu, 2011.
Moloman Bogdan Dumitru, Elemente de dreptul familiei si de procedura civila. Note de curs – Editia a II-a revazuta si adaugita, Editura Universul juridic, București, 2010.
Nicolescu Cristina, Regimurile matrimoniale convenționale în sistemul noului Cod civil român, Editura Universul Juridic, București, 2012.
Romosan Ioan Dorel, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2012.
Tăbârcă Mihaela, Codul de proceducră Civilă –ad litteram, Vol. 1, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Tițian D., Cauzele cu minori în materie civilă și penală. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2006.
Trif Roxana Maria, Desfacerea căsătoriei prin divorț și partajul bunurilor comune ale soților, Editura Hamangiu, București, 2007.
Vasilescu Paul, Regimuri matrimoniale. Partea generelă, Ediția a II-a revizuită, Editura Universul Juridic, București, 2009.
II. Legislație
Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil republicat in Monitorul Oficial 505/2011, aplicabil din 1.10.2011.
Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator publicata in M. Of. nr. 441/22 mai 2006 modificata prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă publicata in M. Of. nr. 365/2012.
O.U.G. nr. 44/2006 pentru modificarea și completarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului și a Legii nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii (M.Of. nr. 545 din 23 iunie 2006).
III. Practică judiciară
Decizia nr. 277 din 21 martie 2006 publicată în M.Of. nr. 348 din 18 aprilie 2006.
Dosar nr. 4152/260/2012, Judecătoria Moinești, Județul Bacău, Sentința civilă nr. 3719 în Ședința publică de la 11.12.2012.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Desfacerea Casatoriei Si Efectele Juridice Asupra Copiilor Minoridoc (ID: 113710)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.