Desfacerea Casatoriei Si Cazurile de Divort

CAPITOLUL I

DESPRE CĂSĂTORIE. ÎN LOC DE PREAMBUL

Secțiunea 1.1. Conceptul de căsătorie

Definiții.

Chiar dacă tema prezentei lucrări este desfacerea căsătoriei, autoarea a considerat că nu poate trece direct la descrierea acestei instituții fără a face mai întâi o analiză echilibrată, nici prea succintă, dar nici foarte detaliată, a ceea ce reprezintă „obiectul” asupra căreia acționează: căsătoria.

Dar un domeniu atât de vast ca cel al căsătoriei pune în dificultate orice student care încearcă să definească conceptul. După ce a citit și a studiat ce au spus unii autori și alții, după ce a oftat și a citit în continuare, pentru a evita un amalgam de definiții și caracteristici, care mai de care mai pompoase sau mai rigide despre ce înseamnă căsătoria, autoarea și-a propus să își înceapă lucrarea cu cea mai simplă și mai concretă definiție: căsătoria reprezintă uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, care se încheie pe viață și are ca scop întemeierea unei familii.

Dar pentru că și-a dat seama că o astfel de definiție, oricât ar fi ea de simplă și cuprinzătoare, nu poate ține loc de o întreagă secțiune a lucrării, în cele din urmă autoarea a hotărât să prezinte și acele alte definiții și caracteristici de care se temea, având totuși grijă să le înșiruiască într-o ordine logică, astfel ca rezultatul să fie suficient de concret, dacă se poate spune așa, pentru a fi înțeles de prima oară, de oricine îl citește.

Gothe considera căsătoria ca fiind “începutul și culmea oricărei culturi”.

Iar Pierre Joseph Proudhon, drept “sacralitatea justiției, misterul armoniei universale.”

Pentru Jean Carbonnier, căsătoria reprezintă actul juridic prin care un bărbat și o femeie, care s-au ales reciproc, se angajează să trăiască împreună până la moarte.

În definirea căsătoriei, juriștii francezi au introdus și unele elemente proprii sistemului lor de drept, în general legat și de concepțiile religioase. Astfel că Marcel Planiol și Georges Ripert considerau căsătoria drept “actul juridic prin care bărbatul și femeia stabilesc între ei o uniune pe care legea o prevede și care nu poate fi ruptă după bunul lor plac”.

Deși este considerată actul constitutiv, însăși originea familiei, căsătoria nu a fost definită de Codul familiei român, abrogat în prezent.

Majoritatea juriștilor români au achiesat la varianta oferită de dicționarul de dreptul familiei, care definește căsătoria drept “uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, realizată în condițiile prevăzute de lege, în scopul întemeierii unei familii”.

„Uniunea încheiată, în principiu, pe viață, în foma solemnă prevăzută de lege, între un bărbat și o femeie, prin liberul lor consimțământ, în scopul creării unei familii” reprezintă căsătoria pentru autori ca Aurelian Ionașcu, Mircea Mureșan, Mircea Costin sau Victor Ursa.

Adrian Pricopi consideră căsătoria drept „un act juridic bilateral prin care viitorii soți consimt în mod liber și pe deplin egali să se supună statutului legal al căsătoriei”.

După cum se poate observa, în definirea conceptului de „căsătorie”, juriștii, deopotrivă români și străini, au „pendulat„ între act juridic și uniune.

Privind peste aceste definiții, în încercarea de a oferi căsătoriei un statut și o încadrare socio-juridică care să cuprindă cât mai multe dintre elementele și variantele enumerate mai sus, se poate conchide că următoarea: „actul juridic solemn prin care un bărbat și o femeie, în scopul creării unei familii, încheie între ei o uniune, căreia legea îi reglementează imperativ condițiile, efectele și desfacerea” reprezintă o definire mixtă a ceea ce înseamnă căsătoria.

Așa cum se afirma anterior, termenul de „căsătorie" este folosit în două înțelesuri: în sens de instituție juridică a dreptului civil (reprezentând astfel totalitatea normelor juridice ce reglementează atât actul juridic al căsătoriei, cât și starea legală de căsătorie), și în înțelesul de uniune, ceremonie (religioasă, ce are loc cu ocazia încheierii căsătoriei).

1.1.2 Căsătoria, act juridic

De-a lungul timpului, în doctrină s-au formulat o serie de teorii privind natura juridică a căsătoriei. Trei dintre ele au fost cele care s-au evidențiat și au fost susținute de cei mai mulți dintre juriști: teoria contractuală, teoria instituțională și teoria mixtă contractual- instituțională.

Conform teoriei contractuale, căsătoria reprezintă un contract și nu un sacrament sau o taină religioasă, așa cum o consideră dreptul canonic.

Vorbind despre caracterul contractual al căsătoriei, Matei Cantacuzino, în lucrarea sa „Elementele dreptului civil” din 1921, a susținut opinia potrivit căreia căsătoria, privită în sine ca un act relativ la starea persoanei și independent de convențiile matrimoniale privitoare la raporturile patrimoniale dintre soți, constituie un contract, deoarece, pe de o parte, legătura nu se poate forma decât prin acordul de voință dintre soți, și, pe de altă parte, acest acord de voință dă naștere la obligații cu caracter juridic susceptibile de a se traduce în acțiuni. Acest contract este relativ, nu la bunuri, ci la persoane, sau, mai exact, nu la patrimoniu, ci la starea persoanelor, și pentru că starea persoanelor interesează direct organizarea socială, contractul, prin care legătura privitoare la starea persoanelor se încheie, este neapărat un contract solemn, iar solemnitatea lui consistă nu numai în formele prin care acordul dintre părți trebuie să se manifeste, ci în participarea unui agent al societății, fără de care acordul dintre părți nu are tărie.

Natura juridică a căsătoriei a determinat apariția, în doctrina juridică, a două teorii: teoria instituțională și teoria mixtă contractual-instituțională.

Susținătorii teoriei instituționale consideră căsătoria o instituție juridică, un statut reglementat de lege. Prin această teorie, lansată la începutul secolului 20 de juristul francez Charles Lefevre, s-a dorit să se fundamenteze pe plan juridic concepția referitoare la indisolubilitatea căsătoriei, susținută de către Biserică.

Teoria mixtă contractual-instituțională, devenită dominantă în doctrina juridică occidentală contemporană, reunește toate opiniile care, într-o formă sau alta, dau o dublă calificare căsătoriei, de contract și de instituție juridică.

Doctrinarii juridici români au achiesat, în mare măsură, la teoria mixtă privind natura juridică a căsătoriei, aceasta fiind, în opinia lor, atât un act juridic, cât și o instituție juridică.

În susținerea acestei teorii, se aduc trei rațiuni: în primul rând, viitorii soți își exprimă consimțământul solemn pentru încheierea căsătoriei. În al doilea rând, prevederile legale referitoare la încheierea, efectele și desfacerea căsătoriei sunt imperative. Și în fine, încheierea și desfacerea căsătoriei se realizează prin intervenția autorității publice, după caz, a ofițerului de stare civilă, și respectiv, a notarului public sau instanței de judecată.

Un „familist” convins în sens juridic, Ion Filipescu a susținut opinia potrivit căreia actul juridic al căsătoriei se deosebește de contract prin scopul său limitat la exprimarea consimțământului viitorilor soți de a li se aplica statutul legal al căsătoriei, aducând o serie de argumente în acest sens. Astfel,

căsătoria este o uniune dintre un bărbat și o femeie, uniune ce se întemeiază pe consimțământul celor ce se căsătoresc și, odată încheiată, este reglementată de normele legale devenite aplicabile prin asemenea consimțământ;

căsătoria este liber consimțită, exprimarea consimțământului liber al celor ce se căsătoresc fiind garantată prin dispozițiile legale existente (Constituție, Codul civil etc.);

căsătoria este monogamă, caracter ce decurge în mod firesc din fundamentul căsătoriei, și anume, afecțiunea reciprocă a soților, garantată de dispozițiile legale;

căsătoria se încheie în formele prevăzute de lege și are deci un caracter solemn, caracter ce se exprimă, printre altele, prin aceea că se încheie numai într-un anumit loc, în fața unei autorități de stat, într-o zi înainte fixată și în prezența efectivă și concomitentă a ambilor viitori soți, cu posibilitatea pentru public de a asista;

e. căsătoria are caracter civil, încheierea și înregistrarea căsătoriei fiind de competența exclusivă a autorității de stat;

f. căsătoria are caracter laic, în sensul în care soții au posibilitatea să procedeze și la celebrarea religioasă a căsătoriei, dar aceasta numai după încheierea căsătoriei în fața autorității de stat. Această celebrare religioasă nu produce niciun efect juridic;

g. căsătoria se încheie pe viață. În principiu, legătura căsătoriei fiind menită să existe între soți pe tot timpul vieții lor, ea se desface, însă, pentru motive temeinice, prin divorț;

h. căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie, egalitate ce se referă atât la condițiile în care se încheie căsătoria, cât și la relațiile dintre soți sau dintre aceștia și copiii lor. Egalitatea dintre bărbat și femeie se manifestă ca principiu în toate domeniile vieții sociale;

Și nu în ultimul rând,

căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii, ea fiind ocrotită de lege tocmai pentru că alcătuiește baza familiei. Întemeierea relațiilor de familie constituie conținutul căsătoriei, cauza necesară și determinantă a acesteia.

1.1.3 Căsătorie versus contract

Privit în general, rigid și fără vreo urmă socio-emoțională, actul juridic al căsătoriei se aseamănă cu contractul. Această asemănare rezidă din trei motive:

– în primul rând, căsătoria este tot un act juridic bilateral, ca și contractul,

– în al doilea rând, încheierea căsătoriei este liberă, în înțeles contractual, adică orice persoană are libertatea de a se căsători sau nu,

– și nu în ultimul rând, viitorii soți sunt egali în sens contractual, respectiv consimt la căsătorie în condiții de egalitate juridică și nu de subordonare a unuia față de celălalt.

Analizând elementele definitorii ale unui contract, se pot stabili cu ușurință deosebirile dintre căsătorie și contract, din următoarele rațiuni:

în cazul contractului, fiecare parte urmărește un scop diferit de al celeilalte părți. În cazul căsătoriei, ambii soți urmăresc un scop comun: întemeierea unei familii;

în cazul contractului, părțile stabilesc, prin acordul de voință, însuși conținutul acestuia, efectele contractului fiind cele dorite de părți. În cazul căsătoriei, viitorii soți își exprimă consimțământul în sensul de a face aplicabil statutul legal al căsătoriei. Efectele căsătoriei sunt prestabilite de lege, voința părților fiind doar în sensul aplicării lor, fără a avea posibilitatea de a le modifica;

în principiu, un contract poate fi afectat de modalități (termen, condiție, sarcină), pe când căsătoria nu poate fi afectată de niciuna dintre acestea;

fiind stabilit prin voința părților, contractul poate înceta prin acordul lor de voință exprimat în acest sens. Căsătoriei nu i se poate pune capăt prin simplul acord de voință al părților, ci numai dacă sunt îndeplinite condițiile stabilite de lege în acest sens;

în cazul contractului, dacă o parte nu își execută obligațiile, cealaltă parte poate solicita rezoluțiunea sau rezilierea. În caz de neîndeplinire a obligațiilor implicate de actul căsătoriei, aceasta nu poate fi desfăcută decât în cazurile și cu respectarea condițiilor prevăzute de lege;

contractul este, prin excelență, un act juridic prin reprezentare. Căsătoria nu se poate încheia prin reprezentarea viitorilor soți, ea fiind un act juridic prin excelență personal.

În urma analizei succinte făcute mai sus privind caracterul contractual al căsătoriei se poate concluziona: căsătoria este un act juridic, prin intermediul căruia viitori soți se supun, prin libera lor voință, statutului legal al căsătoriei. Actul juridic al căsătoriei, odată încheiat, generează pentru părți, o serie de drepturi și obligații personale și patrimoniale, drepturi și obligații ce dau expresie, din punct de vintre bărbat și femeie se manifestă ca principiu în toate domeniile vieții sociale;

Și nu în ultimul rând,

căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii, ea fiind ocrotită de lege tocmai pentru că alcătuiește baza familiei. Întemeierea relațiilor de familie constituie conținutul căsătoriei, cauza necesară și determinantă a acesteia.

1.1.3 Căsătorie versus contract

Privit în general, rigid și fără vreo urmă socio-emoțională, actul juridic al căsătoriei se aseamănă cu contractul. Această asemănare rezidă din trei motive:

– în primul rând, căsătoria este tot un act juridic bilateral, ca și contractul,

– în al doilea rând, încheierea căsătoriei este liberă, în înțeles contractual, adică orice persoană are libertatea de a se căsători sau nu,

– și nu în ultimul rând, viitorii soți sunt egali în sens contractual, respectiv consimt la căsătorie în condiții de egalitate juridică și nu de subordonare a unuia față de celălalt.

Analizând elementele definitorii ale unui contract, se pot stabili cu ușurință deosebirile dintre căsătorie și contract, din următoarele rațiuni:

în cazul contractului, fiecare parte urmărește un scop diferit de al celeilalte părți. În cazul căsătoriei, ambii soți urmăresc un scop comun: întemeierea unei familii;

în cazul contractului, părțile stabilesc, prin acordul de voință, însuși conținutul acestuia, efectele contractului fiind cele dorite de părți. În cazul căsătoriei, viitorii soți își exprimă consimțământul în sensul de a face aplicabil statutul legal al căsătoriei. Efectele căsătoriei sunt prestabilite de lege, voința părților fiind doar în sensul aplicării lor, fără a avea posibilitatea de a le modifica;

în principiu, un contract poate fi afectat de modalități (termen, condiție, sarcină), pe când căsătoria nu poate fi afectată de niciuna dintre acestea;

fiind stabilit prin voința părților, contractul poate înceta prin acordul lor de voință exprimat în acest sens. Căsătoriei nu i se poate pune capăt prin simplul acord de voință al părților, ci numai dacă sunt îndeplinite condițiile stabilite de lege în acest sens;

în cazul contractului, dacă o parte nu își execută obligațiile, cealaltă parte poate solicita rezoluțiunea sau rezilierea. În caz de neîndeplinire a obligațiilor implicate de actul căsătoriei, aceasta nu poate fi desfăcută decât în cazurile și cu respectarea condițiilor prevăzute de lege;

contractul este, prin excelență, un act juridic prin reprezentare. Căsătoria nu se poate încheia prin reprezentarea viitorilor soți, ea fiind un act juridic prin excelență personal.

În urma analizei succinte făcute mai sus privind caracterul contractual al căsătoriei se poate concluziona: căsătoria este un act juridic, prin intermediul căruia viitori soți se supun, prin libera lor voință, statutului legal al căsătoriei. Actul juridic al căsătoriei, odată încheiat, generează pentru părți, o serie de drepturi și obligații personale și patrimoniale, drepturi și obligații ce dau expresie, din punct de vedere juridic, „comunității de a trai” a soților, și se bazează pe afecțiune, prietenie, încredere și bună înțelegere.

Secțiunea 1.2 Încheierea căsătoriei

1.2.1 Condiții de fond, condiții de formă și impedimente

Pentru încheierea unei căsătorii valabile, viitorii soți trebuie să îndeplinească anumite condiții legale. Pentru o mai bună înțelegere, de către cititor, a materiei prezentate în continuare, este oportună împărțirea acestor cerințe în trei categorii: condiții de fond, condiții de formă și impedimente la căsătorie.

Condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei.

Condițiile de fond prevăzute de lege pentru încheierea căsătoriei sunt următoarele: vârsta matrimonială, diferența de sex, consimțământul la căsătorie, comunicarea reciprocă a stării de sănătate.

Vârsta matrimonială

Potrivit art. 12 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie, conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept.

Vârsta minimă pentru încheierea unei căsătorii. Din considerații biologice, căsătoria nu se poate încheia între persoanele care nu au atins o anumită vârstă, întrucât o persoană poate procrea abia la sfârșitul adolescenței. Dispozițiile prohibitive privind vârsta minimă la care o persoană poate încheia o căsătorie se justifică și din punct de vedere eugenic (în sensul ameliorării populației umane prin măsuri genetice), psihic, moral și juridic (în sensul în care persoanele în cauză trebuie să aibă aptitudinea de a înțelege însemnătatea unei căsătorii și capacitatea de a-și asuma conștient, liber și personal, regimul pe care îl implică actul căsătoriei).

Făcând o analiză succintă a evoluției prevederilor legale referitoare la vârsta minimă pe care trebuie să o aibă o persoană pentru a se căsători, se poate observa o creștere a limitei de vârstă în acest sens. Astfel, dacă în Codul Calimach, vârsta legală pentru căsătorie era stabilită la 12 ani pentru fete și 14 ani pentru băieți, această limită a crescut, în Codul familiei, la 16 ani pentru femeie și 18 ani pentru bărbați, culminând cu vârsta de 18 ani pentru ambii soți, în actualul Cod civil.

Corespunzător cu creșterea limitei minime la care o persoană se poate căsători, a crescut și limita pentru dispensă de vârstă. Dacă potrivit Codului familiei, femeia putea obține dispensă pentru încheierea căsătoriei dacă avea 15 ani împliniți, existau motive temeinice care să justifice dispensa (nașterea unui copil, graviditate, boală etc.) și un aviz medical emis în acest sens, în reglementarea actualului Cod civil, dispensa de vârstă pentru căsătorie se poate acorda, prin interpretare, atât pentru femei, cât și pentru bărbați, de la vârsta de 16 ani.

Vârsta maximă pentru încheierea unei căsătorii. Căsătoria se poate încheia oricând, chiar in extremis vitae momentis (în pragul morții).

Diferența de vârstă. Legea nu impune o astfel de condiție, dar o diferență prea mare de vârstă între soți poate indica încheierea unei căsătorii fictive.

Diferența de sex

În România, căsătoria se poate încheia numai între persoanele de sex diferit, pentru că unul dintre scopurile căsătoriei este procreația. În acest sens, sexul fiecăruia dintre viitori soți este menționat în certificatul de naștere.

În cazul persoanelor cu anumite tulburări medicale, care au sexul incert, sau ulterior înregistrării nașterii, au loc modificări importante pe planul sexualizării (aceste fenomen este denumit intersexualitate și constă în schimbarea sexului în stadiile târzii ale dezvoltării individuale) și în cazul tulburărilor psihologice de sexualizare (fenomen denumit transsexualism), este admisibilă acțiunea în stabilirea exactă a sexului ori acțiunea în schimbarea sexului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră în prezent că transsexualii se pot căsători. Întrucât ea garantează dreptul fundamental al unui bărbat și al unei femei de a se căsători și a întemeia o familie, incapacitatea unui cuplu de a concepe sau de a crește un copil nu poate constitui un motiv de lipsire a dreptului la căsătorie.

Consimțământul la căsătorie

Reprezintă manifestarea de voință exprimată de viitorii soți în vederea căsătoriei.

Pentru încheierea căsătoriei sunt imperative următoarele condiții:

Consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, care are atât capacitate intelictivă, cât și volitivă.

Consimțământul trebuie să fie liber, aceasta însemnând, pe de o parte, înlăturarea limitărilor de castă, rasiale, religioase, iar pe de altă parte, din punct de vedere juridic, lipsa viciilor de consimțământ, sub forma erorii, dolului sau violenței, care pot duce, după caz, la nulitatea relativă sau absolută a căsătoriei.

Consimțământul trebuie să fie deplin, în sensul în care este exclusă afectarea acestuia de modalități.

Consimțământul trebuie să fie actual, exprimat în momentul încheierii căsătoriei, promisiunea de căsătorie neproducând niciun efect juridic.

Consimțământul trebuie exprimat personal și împreună de către viitorii soți, fiind exclusă încheierea căsătoriei prin reprezentare.

Consimțământul trebuie exprimat expres, prin răspunsuri succesive și afirmative ale celor doi viitori soți la întrebarea ofițerului de stare civilă dacă vor să se căsătorească unul cu celălalt.

În cazul persoanelor care nu aud sau nu pot vorbi, precum și a persoanelor care nu cunosc limba oficială în care se desfășoară solemnitatea încheierii căsătoriei, consimțământul se ia prin interpret.

Consimțământul trebuie exprimat în mod public, în prezența a doi martori.

Consimțământul trebuie constatat în mod direct de către ofițerul de stare civilă.

Comunicarea reciprocă a stării de sănătate

Potrivit legii, căsătoria nu poate fi încheiată dacă viitorii soți nu declară că și-au comunicat reciproc starea sănătății lor.

Impunerea acestei condiții se justifică din rațiuni medicale și eugenice. În plus, fiecare dintre viitori soți trebuie să cunoască starea sănătății celuilalt pentru a aprecia liber dacă dorește sau nu încheierea căsătoriei în condițiile date.

În acest sens, declarația de căsătorie cuprinde mențiunea că persoanele care vor să se căsătorească, au luat cunoștință reciproc de starea sănătății lor. Această comunicare se realizează parțial prin certificate medicale, care se anexează la declarația de căsătorie, certificatul medical prenupțial referindu-se la următoarele examene medicale: serologic, veneric, pulmonar și neuropsihic.

Condițiile de formă pentru încheierea căsătoriei.

Condițiile de formă pentru încheierea căsătoriei se împart în două categorii: formalități premergătoare încheierii căsătoriei și formalități privind încheierea căsătoriei.

Formalitățile premergătoare încheierii căsătoriei.

Formalitățile premergătoare încheierii căsătoriei au ca scop următoarele: să asigure consimțământul liber al celor ce vor să se căsătorească, să-l informeze pe ofițerul de stare civilă asupra statutului civil al viitorilor soți, să aducă la cunoștința terților încheierea căsătoriei și să pună în mișcare, dacă este cazul, opozițiile la căsătorie.

Formalitățile premergătoare încheierii căsătoriei sunt următoarele: a).declarația de căsătorie; b). publicarea declarației de căsătorie; c). opoziția la căsătorie.

a). Declarația de căsătorie

Declarația de căsătorie reprezintă actul prin care viitorii soți își manifestă voința în vederea încheierii căsătoriei. Această declarație nu are semnificația consimțământului la căsătorie, și nici nu constituie o promisiune irevocabilă privind încheierea căsătoriei.

Persoanele care vor să se căsătorească vor completa în scris declarația de căsătorie la serviciul de stare civilă la care urmează să se încheie căsătoria.

Declarația de căsătorie cuprinde următoarele elemente:

Identificarea fiecăruia dintre viitorii soți;

Manifestarea de voință că aceștia vor să se căsătorească;

Declarația acestora că au luat cunoștință reciproc de starea sănătății lor;

Declarația viitorilor soți în sensul că nu există nicio piedică la căsătorie din cele prevăzute de lege;

Declarația cu privire la numele pe care doresc să îl poarte în timpul căsătoriei;

Indicarea locului unde se va încheia căsătoria, dacă declarațiile au fost făcute în localități diferite;

Mențiunea cunoașterii consecințelor penale ale falsului în declarații.

Declarația de căsătorie va fi însoțită de următoarele documente:

actul de identitate;

certificatul de naștere;

certificatul medical privind starea sănătății;

acte din care să rezulte nulitatea, anularea ori desfacerea căsătoriei anterioare, dacă este cazul.

Declarația de căsătorie se va semna de către declaranți.

b). Publicarea declarației de căsătorie

Ofițerul de stare civilă are obligația de a publica declarația de căsătorie, prin afișare în extras, în ziua în care a fost primită, în locul special amenajat la sediul primăriei unde se va încheia căsătoria. Extrasul va cuprinde: data afișării, datele de stare civilă ale viitorilor soți, înștiințarea că orice persoană poate face opunere la căsătorie, în termen de 10 zile de la afișare.

c). Opoziția la căsătorie

Opoziția la căsătorie este actul prin care o persoană aduce la cunoștința ofițerului de stare civilă existența unei împrejurări de fapt sau de drept care nu permite încheierea căsătoriei.

Opoziția la căsătorie trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să fie făcută în scris;

să fie semnată;

să arate împrejurarea de fapt sau de drept care împiedică încheierea căsătoriei;

să arate dovezile pe care se întemeiază.

Soluționând opoziția, ofițerul de stare civilă poate:

să încheie căsătoria, dacă opoziția este neîntemeiată;

să refuze încheierea căsătoriei, caz în care persoanele nemulțumite se pot adresa instanței de judecată;

să amâne încheierea căsătoriei, până la verificarea completă a opoziției.

Formalitățile privind încheierea căsătoriei.

Formalitățile privind încheierea căsătoriei presupun următoarele elemente: data încheierii căsătoriei, momentul încheierii căsătoriei, localitatea unde se încheie căsătoria, locul unde se încheie căsătoria, persoana care încheie căsătoria, solemnitatea căsătoriei.

Data încheierii căsătoriei. Căsătoria se încheie la expirarea termenului de 10 zile de la depunerea declarației de căsătorie, termen care cuprinde atât ziua în care a fost depusă declarația, cât și ziua în care se încheie căsătoria.

Momentul încheierii căsătoriei. Căsătoria se consideră încheiată în momentul în care, după constatarea existenței consimțământului viitorilor soți, ofițerul de stare civilă îi declară căsătoriți.

Localitatea unde se încheie căsătoria. Este cea aleasă de viitorii soți, cu condiția ca cel puțin unul dintre aceștia să aibă domiciliul sau reședința în acea localitate.

Locul unde se încheie căsătoria. Căsătoria se încheie la sediul autorității administrației publice locale. În mod excepțional, în caz de infirmitate, boală gravă, sarcină înaintată, moarte iminentă, cu aprobarea primarului, căsătoria se poate încheia și în afara sediului autorității publice locale.

Persoana care încheie căsătoria. Au atribuția încheierii căsătoriei: primarii municipiilor, ai sectoarelor municipiului București, ai orașelor și comunelor, șefii misiunilor dimplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României, comandanții de nave.

Impedimente la încheierea căsătoriei

Impedimentele la căsătorie se pot împărți în două categorii, în funcție de sancțiunea încălcării, și respectiv, după persoanelor între care există.

După criteriul sancțiunii încălcării impedimentului, există două categorii de impedimente: dirimante, care atrag nulitatea căsătoriei, și prohibitive, care nu atrag nulitatea căsătoriei, ci, eventual, sancțiuni pentru ofițerul de stare civilă care a instrumentat încheierea căsătoriei cu ignorarea lor.

Impedimentele dirimante sunt următoarele:

existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți. Dreptul român recunoaște principiul monogamiei, motiv pentru care persoana care încheie o căsătorie fiind ea însăși căsătorită este denumită bigamă, și este sancționată atât civil, cât și penal;

rudenia. Legea interzice căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum și între liniile colaterale până la gradul IV inclusiv, respectiv, între mamă și fiu, tată și fiică, bunic/ă și nepot/ată, străbunic/ă și strănepot/ată, frate și soră, unchi/mătușă și nepoată/nepot, văr primar și verișoară primară.

adopția. Legea interzice căsătoria între cel care adoptă și ascendenții lui, pe de o parte, și cel adoptat ori descendenții acestuia, pe de altă parte, între copiii celui care adoptă, pe de o parte, și cel adoptat sau copiii acestuia, pe de altă parte, precum și între cei adoptați de aceeași persoană.

alienația și debilitatea mintală ori lipsa temporară a facultăților mintale. Legea interzice căsătoria alienatului mintal, debilului mintal, precum și celui care este lipsit vremelnic de facultățile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale. Alienatul și debilul mintal nu se pot căsători atât în momentele în care nu se găsesc în stare de luciditate, cât și atunci când au luciditate pasageră.

În cazul celui lipsit vremelnic de facultățile mintale, interdicția operează numai cât timp nu au discernământul faptelor lor.

Impedimentele prohibitive sunt:

tutela. Urmărind protejarea intereselor celui aflat sub tutelă, legea interzice căsătoria între tutore și minorul aflat sub tutela sa. Practic, interdicția vizează doar căsătoria între tutorele bărbat și femeia minoră, și nu între bărbatul minor și femeia tutore, pentru că primul nu are vârsta legală pentru a se căsători.

lipsa aprobării conducătorului instituției la care este angajat preotul militar. Potrivit art. 18 lit. a din Legea nr. 195/2000 privind constituirea și organizarea clerului militar, căsătoria preotului militar cu o persoană apatridă sau care nu are exclusiv cetățenia română este condiționată de obținerea aprobării prealabile a conducătorului instituției în care este încadrat.

După criteriul persoanelor între care este oprită căsătoria unei persoane cu o alta, impedimentele sunt absolute, care interzic căsătoria cu orice persoană (starea de persoană căsătorită, și alienația, debilitatea mintală ori lipsa temporară a facultăților mintale) și relative, care interzic căsătoria cu o anumită altă persoană (toate celelalte impedimente).

CAPITOLUL II

DESPRE DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Secțiunea 2. 1 Noțiunea și reglementarea desfacerii căsătoriei

În cele ce urmează vor fi prezentate într-o formă succintă, cele mai importante trăsături ale instituției divorțului, urmând ca procedura să fie detaliată în Capitolul III, Procedura divorțului, și respectiv, în Capitolul IV, Efectele divorțului, din prezenta lucrare.

2.1.1. Noțiunea desfacerii căsătoriei

Desfacerea căsătoriei sau divorțul reprezintă măsura de separare definitivă a soților în condițiile legii.

Termenul de “divorț” provine din cuvântul francez “divorce”.

Divorțul prezintă o importanță socială deosebită, întrucât soții pun capăt uniunii lor.

Cu privire la divorț, în doctrina juridică au fost stabilite trei sisteme:

sistemul divorțului remediu, potrivit căruia divorțul intervine în cazul imposibilității continuării căsătoriei, indiferent dacă această situație este imputabilă sau nu vreunuia dintre soți. Divorțul apare astfel ca un remediu la o situație care nu mai poate continua;

sistemul divorțului sancțiune, potrivit căruia divorțul este o sancțiune pentru culpă în destrămarea relațiilor de familie. El se pronunță la cererea soțului culpabil, cu posibilitatea reținerii culpei ambilor soți;

sistemul mixt al divorțului remediu-sancțiune, care îmbină elemente ale celor două sisteme menționate mai sus.

Dreptul român civil în materia divorțului a împărtășit concepția mixtă a divorțului remediu-sancțiune, pentru desfacerea căsătoriei fiind necesară întrunirea următoarelor condiții:

a. existența unor motive temeinice;

b. vătămarea gravă a relațiilor de căsătorie, datorită motivelor temeinice;

c. imposibilitatea continuării căsătoriei.

Trei sisteme de drept s-au conturat și în ceea ce privește motivele de divorț, și anume:

sistemului divorțului pentru cauze determinate;

sistemul în care legea nu precizează motivele de divorț, ci numai anumite criterii de apreciere a acestora;

sistemul mixt, adoptat și de legiuitorul român, unde sunt precizate criteriile de apreciere a motivelor de divorț, dar totodată, sunt enumerate, exemplificativ, și câteva dintre ele.

2.1.2. Divorțul în evoluția istorică a omenirii. Scurtă prezentare.

Codul lui Manu prevedea repudierea femeilor sterile timp de 8 ani, a femeilor care nășteau copii morți timp de 10 ani și a femeilor care nășteau numai fete timp de 11 ani, precum și a femeilor care vorbeau de rău alte persoane.

În dreptul mozaic, divorțul era foarte ușor pentru bărbați: simplul fapt că aceștia nu descopereau la soțiile lor calitățile pe care se așteptau să le găsească, putea constitui motiv de divorț, precum și în cazul în care nu se năștea niciun copil dintr-o căsnicie de cel puțin 10 ani.

Și femeia la rândul său putea solicita divorțul dacă soțul său ducea o viață dezordonată sau pentru rele tratamente aplicate de acesta.

O particularitate interesantă o reprezintă divorțul pentru religie și absență la israeliți, în sensul în care, dacă un bărbat părăsea țara, nu putea să își constrângă soția să îl urmeze, caz în care promitea că nu o va abandona. Dacă absența se prelungea suficient de mult încât se presupunea că soțul nu se va mai întoarce, acesta era obligat să îi trimită o scrisoare de divorț, iar în lipsa îndeplinirii acestei condiții, după un anumit interval de timp, în funcție de circumstanțe, era prezumat că a decedat.

Dreptul atenian nu a recunoscut inițial instituția divorțului, dar apoi acesta a devenit destul de obișnuit. Ca motive de divorț se aminteau: adulterul, coruperea sau compromiterea femeii de către bărbat, rele tratamente aplicate de soț soției sale, sterilitatea și impotența.

În dreptul roman, având o procedură simplă, divorțul era curent. Felurile divorțului erau două: repudierea, divorțul prin simpla manifestare de voință a unuia dintre soți în acest sens, și divorțul prin consimțământ mutual. Totodată, voința soțului în sensul desfacerii căsătoriei putea fi manifestată și tacit, divorțul putând să rezulte și dintr-o nouă căsătorie a unuia dintre soți.

În legile barbare, cererea divorțului era la îndemâna bărbaților pentru: adulter ori dacă a fost înșelat în încheierea căsătoriei și soția nu era virgină, crimă, magie, și profanare de morminte.

Mai târziu, începând din secolul 12, creștinismul (prin biserica catolică) s-a ridicat împotriva divorțului, proclamând indisolubilitatea căsătoriei, ca făcând parte din sfintele taine, și desființând astfel instituția divorțului.

Această stare de fapt a durat vreme de multe secole, până când biserica protestantă a restabilit instituția divorțului, în special pentru motive de adulter.

Revoluția franceză a admis divorțul prin consimțământ mutual sau la cererea unuia dintre soți, pentru motive întemeiate, printre care se număra și incompatibilitatea de caracter. Divorțul devenise atât de ușor, fiind lăsat la discreția soților, încât se putea divorța și pentru motive lipsite de importanță.

Codul Napoleon a menținut divorțul, stabilindu-i însă următoarele limitări:

divorțul pentru nepotrivire de caracter a fost suprimat, fiind menținut divorțul prin consimțământ mutual;

au fost stabilite, în mod limitat, cazurile de divorț;

au fost instituite reguli de procedură greoaie și anevoioase, care să prelungească procesul, în intenția de a se împăca soții.

În teritoriile românești, așa cum se va vedea și în secțiunea următoare, divorțul a fost întotdeauna admis. În Transilvania se admitea, pe lângă divorț, și separarea de corp, denumită “separație de pat și masă”.

În dreptul comparat, majoritatea legislațiilor admit divorțul. Unele țări catolice în continuare nu admit divorțul, ca în cazul Italiei, Spaniei, Portugaliei sau al unor state din America de Sud.

2.1.3 Motivele de divorț și formele divorțului

Motivele de divorț sunt prevăzute de art. 373 C.civ. și sunt:

acordul soților;

separarea în fapt care a durat cel puțin 2 ani;

starea de sănătate a soților care face imposibilă continuarea căsătoriei;

alte motive temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei, cum ar fi: neîndeplinirea îndatoririlor personale ale soților, rele tratamente aplicate soțului sau reciproc între soți, injurii sau nepotrivire de caracter.

Din punct de vedere al procedurii juridice, potrivit prevederilor Codului civil, divorțul poate îmbrăca trei forme:

divorțul judiciar;

divorțul administrativ;

divorțul notarial.

După criteriul motivelor de divorț, divorțul este de două feluri:

divorțul consensual, care se poate acorda prin toate cele trei forme procedurale menționate mai sus: divorțul judiciar, divorțul administrativ și divorțul notarial,

divorțul din culpă, care se acordă doar prin procedura judiciară.

.

Secțiunea 2.2 Desfacerea căsătoriei în legislația românească. Evoluție istorică.

2.2.1 Codul Caragea

În anul 1818, Ioan Gheorghe Caragea, Domnul Țării Românești, a dat primul Cod în materie civilă, care a adunat normele de drept civil cristalizate pe teritoriul țării de-a lungul timpului.

Pentru materia care interesează lucrarea de față, este necesar a se preciza că în prevederile referitoare la divorț, erau reglementate expres motivele de divorț. Astfel, divorțul se putea pronunța în următoarele cazuri:

când căsătoria era încheiată împotriva legii;

când bărbatul era impotent și nu își putea îndeplini îndatorirea de soț timp de 3 ani;

când femeia suferea de o boală incurabilă care făcea imposibil actul sexual;

când bărbatul sau femeia vroiau să se călugărească;

când soții antentau unul la viața celuilalt;

când bărbatul dovedea că femeia nu fost virgină la încheierea căsătoriei;

când bărbatul dovedea adulterul femeii;

când bărbatul își defăima femeia că este adulterină sau că nu a fost virgină la încheierea căsătoriei și nu o poate dovedi;

când femeia dovedea că soțul său are o concubină în casă sau în altă parte pe care o ține pe cheltuiala sa;

când niciunul dintre soți nu mai dorea continuarea căsătoriei timp de 3 ani.

Analizând cele menționate mai sus, se poate observa egalitatea între femeie și bărbat în a solicita desfacerea căsătoriei.

2.2.2 Codul Calimach

În aceeași perioadă ca în Țara Românească, în Moldova apare Codul Calimach, care unifică și el cutumele și obiceiurile pământului cu cele boierești și bisericești.

Mult mai amplu elaborat decât Codul Caragea, în materia divorțului Codul Calimach prevedea și el expres motivele de divorț, atât pentru bărbat, cât și pentru femeie, împreună cu despăgubirile materiale la care era supus soțul considerat vinovat de desfacerea căsătoriei. Totodată, sunt enumerate separat și motivele de divorț pentru care nu se datorează despăgubiri de niciuna dintre părți.

Motivele pe care le putea invoca bărbatul pentru a cere desfacerea căsătoriei erau următoarele:

cunoașterea de către soție a unei conspirații împotriva stăpânirii sau a siguranței obștii și nedenunțarea ei către soț;

condamnarea soției pentru o faptă capitală sau dovedirea adulterului său;

conspirația împotriva vieții soțului sau nedenunțarea unei astfel de conspirații despre care avea știință;

participarea la petreceri cu mâncare sau băutură sau scăldatul împreună cu străini fără consimțământul soțului;

petrecerea nopții într-o casă străină și nu la părinții săi fără consimțământul soțului sau, în cazul izgonirii de acasă de către soț, petrecerea nopții în alt loc decât unul cuviincios datorită morții părinților săi sau depărtării de locuința acestora;

participarea la spectacole de teatru sau alte petreceri asemănătoare fără consimțământul soțului;

avortul sau pruncuciderea săvârșite cu vinovăție;

căderea definitivă în patima beției.

La rândul ei, soția putea cere și ea desfacerea căsătoriei pentru următoarele motive:

conspirația soțului împotriva stăpânirii sau a siguranței obștii;

cunoașterea de către soț a existenței unei conspirații împotriva stăpânirii și nedenunțarea personală a acestei fapte sau nedenunțarea printr-o persoană interpusă;

condamnarea soțului pentru o crimă capitală;

conspirația soțului împotriva vieții soției sale;

conspirația soțului împotriva cinstei soției sale, dând-o pe mâna altor bărbați;

depunerea unei plângeri de adulter împotriva soției, plângere ce nu a putut fi dovedită;

nerenunțarea la altă femeie de care s-a îndrăgostit;

căderea în patima beției necontenite care duce la vătămarea relațiilor de căsătorie și la deficiențe în economia casei.

După cum se poate observa, și Codul Calimach prevedea egalitatea în drepturi între femeie și bărbat în ceea ce privește solicitarea de desfacere a căsătoriei.

În toate aceste cazuri menționate mai sus, Codul prevedea diferite despăgubiri, în funcție de cauza divorțului, pe care soțul vinovat le datora celuilalt soț, despăgubiri care se acordau: din zestrea femeii, din veniturile darurilor de nuntă sau din averea bărbatului.

Cum se preciza la începutul prezentării, Codul Calimach prevedea și cazuri de desfacere a căsătoriei fără plata unor despăgubiri, din motive ce puteau fi comune ambilor soți. Astfel, se putea cere divorțul fără despăgubiri dacă:

bărbatul sau femeia nu își puteau îndeplini îndatoririle conjugale timp de trei ani de la intervenirea împiedicării;

unul sau ambii soți doreau să se călugărească;

unul dintre soți ar fi fost luat rob sau nu ar fi existat nicio știre despre el timp de cinci ani;

bărbatul cădea în desăvârșită nebunie și nu își mai revenea timp de cinci ani, iar femeia de trei ani;

femeia nu era virgină, deși a luat-o crezând acest lucru, cu condiția să anunțe imediat acest fapt și să nu întrețină relații intime cu ea;

femeia era gravidă cu o altă persoană și soțul nu a știut acest fapt la data încheierii căsătoriei.

Spre deosebire însă de Codul Caragea care accepta divorțul prin acordul soților, Codul Calimac interzicea cu desăvârșire această formă de divorț, astfel că soții care se despărțeau fără să existe vreunul dintre motivele enumerate mai sus, fără hotărâre judecătorească și fără actul care să ateste desfacerea căsătoriei, erau închiși la mănăstire, sub supravegherea arhiereului.

2.2.3 Codul civil din 1864

Inspirat în mare măsură din Codul Napoleon, Codul civil român din 1864 a unificat reglementările în materie civilă, dându-le aplicabilitate în întregul Regat al României.

În ceea ce privește materia care interesează lucrarea de față, Codul civil reglementa două feluri de divorț: divorțul pentru cauză determinată și divorțul prin consimțământ mutual.

Având în vedere modernismul și trăinicia Codului civil din 1864, dar și faptul că a stat la baza actualui Cod civil, autoarea a considerat necesară acordarea unei mai mari atenții felurilor și motivelor de divorț reglementate de actul normativ la care se face referire în prezenta subsecțiune.

În ceea ce privește divorțul pentru cauze determinate, acesta putea fi cerut din următoarele motive: adulter, excese și cruzimi, injurii grave, osândirea la muncă silnică sau recluziune, fapta unui soț de a atenta la viața celuilalt.

Adulterul era privit ca cea mai serioasă încălcare a datoriei pe care soții o au unul față de celălalt. Codul recunoștea atât bărbatului, cât și femeii, posibilitatea de a cere divorțul pentru acest motiv.

Excese și cruzimi. Pentru ca excesele și cruzimile să constituie motiv pentru desfacerea căsătoriei, ele trebuiau să fie de o anumită gravitate. Totodată, se considera că ele trebuie să fie repetate, aceasta rezultând din interpretarea textului de lege care folosește pluralul.

În noțiunile de excese și cruzimi se includea toată gama actelor în materie de violență, de brutalitate, de orice tratament abuziv al unui soț împotriva celuilalt soț, care punea în pericol viața, sănătatea sau libertatea soțului amenințat. Nu era nevoie de loviri pentru a fi în prezența exceselor sau cruzimilor, simpla sechestare abuzivă fiind considerată un exces.

De asemenea, a fost asimilată cruzimii impotența bărbatului, dar numai în cazul în care ea era prezentă încă de la începutul căsătoriei, întrucât îl supunea pe soțul apt la scandaluri, traume, suferințe morale și trupești, și chiar la adevărate brutalități. Impotența intervenită în cursul căsătoriei nu va fi însă considerată cauză de divorț.

Insulte grave. Noțiunea de “insultă gravă” include un număr foarte mare de fapte dintre cele mai variate, care pot consta fie în vorbe insultătoare, fie în fapte injurioase. Se distingeau astfel două categorii distincte: injuriile sau insultele propriu-zise exprimate verbal sau în scris, și care aduc atingere demnității sau onoarei soțului căruia îi sunt adresate, și faptele sau actele unui soț care constituie o ofensă față de celălalt soț, și o violare a obligațiilor care rezultă din căsătorie.

Pentru a fi considerate motive de divorț, insultele trebuie să fi avut loc în timpul căsătoriei și să fi fost grave. Astfel, au fost considerate insulte grave de natură a atrage desfacerea căsătoriei, următoarele fapte: refuzul unui soț ca după căsătoria civilă să consimtă la căsătoria religioasă, refuzul voluntar și persistent al unui soț de a-și îndeplini obligațiile conjugale, refuzul bărbatului de a-și primi soția în domiciliul conjugal, ca și refuzul soției de a-și urma soțul în domiciliul conjugal, părăsirea voită a unui soț de către celălalt, încercarea de adulter, comunicarea unei boli grave ca sifilisul de către unui soț celuilalt, supravegherea abuzivă a relațiilor sau corespondenței femeii, neputința bărbatului, refuzul de a primi în casă pe părinții celuilat soț, alcoolismul, beția repetată și notorie, acuzarea calomnioasă de furt, omor sau alte crime ori delicte.

Osândirea la muncă silnică sau recluziune. Desființarea căsătoriei se putea cere și dobândi când unul dintre soți era osândit la muncă silnică sau recluziune (temniță grea). Legiuitorul a considerat astfel că soțul condamnat era nedemn să trăiască lângă soțul nevinovat, condamnarea producând o înjosire morală care se resfrângea în mod indirect și asupra soțului nevinovat.

Pentru că legea folosea sintagma “se poate cere”, rezultă că desființarea căsătoriei nu avea loc de drept, ea nu intervenea ca urmare a condamnării, ci trebuia cerută de soțul nevinovat, acesta putând însă să aleagă continuarea căsătoriei alături de soțul condamnat.

Pentru a putea interveni desfacerea căsătoriei pentru acest motiv, condamnarea soțului vinovat trebuia să aibă loc în timpul căsătoriei, chiar dacă fapta fusese săvârșită anterior, și condamnarea să fi fost definitivă.

fapta unui soț de a atenta la viața celuilalt soț sau nedenunțarea terțului atentator.

Acest motiv de desfacere a căsătoriei era ușor de înțeles: când soții au ajuns să se urască atât de mult încât să încerce să se omoare, nu există nici o speranță că vor putea relua vreodată traiul în continuare. Desfacerea căsătoriei se impunea cu necesitate pentru a înlătura conflictele care ar fi putut duce la un deznodământ fatal.

În ceea ce privește divorțul prin consimțământ mutual, legiuitorul a prevăzut posibilitatea soților de a se despărți fără să facă publice cauzele care îi determină să acționeze astfel, ori de câte ori interesele lor sau ale copiilor ar cere ca acestea să rămână necunoscute.

Pentru a putea solicita desfacerea căsătoriei prin această formă de divorț, legiuitorul a impus o limită de vârstă minimă și maximă a soților, în sensul în care bărbatul trebuia să fi împlinit minim 25 de ani și femeia 21, și, respectiv, femeia trebuie să fi avut maxim 45 de ani.

Legiuitorul a impus însă, pentru divorțul prin consimțământ mutual, condiții de admisibilitate foarte numeroase, și o procedură extrem de greoaie și stufoasă, în speranța că soții vor renunța la desfacerea căsătoriei și se vor împăca.

CAPITOLUL III

PROCEDURA DIVORȚULUI

Secțiunea 3.1 Despre divorț în general

După cum se afirma în Capitolul II, Secțiunea 2.1 din prezenta lucrare, din punct de vedere al procedurii juridice, potrivit prevederilor Codului civil, divorțul poate îmbrăca trei forme:

a. divorțul judiciar;

b. divorțul administrativ;

c. divorțul notarial.

Din punct de vedere al motivelor de divorț, divorțul este de două feluri:

1. divorțul consensual, care se poate acorda prin toate cele trei forme procedurale menționate mai sus: pe cale judiciară, administrativă și notarială.

2. divorțul din culpă, care se acordă doar prin procedura judiciară.

În cele ce urmează, vor fi prezentate aspecte procedurale referitoare la fiecare dintre cele trei categorii de divorț menționate mai sus, luând ca punct de reper criteriul motivelor de divorț.

Totodată, având în vedere iminenta intrare în vigoare, la data de 1 septembrie 2012, a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, se vor face referiri la normele conținute de acest act normativ.

Secțiunea 3.2 Divorțul pe cale administrativă

Este necesar a se preciza de la bun început că divorțul pe cale administrativă poate opera doar în cazul divorțului consensual.

3.2.1.Generalități privind divorțul pe cale administrativă

Potrivit Noului Cod civil, în cazul în care soții care sunt de acord cu divorțul și nu au copii, ofițerul de stare civilă de la locul căsătoriei sau de la ultimul domiciliu al soților, poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberând și un certificat de divorț, potrivit legii.

Dacă din căsătorie sau prin adopție au rezultat copii care să fie minori la data depunerii cereii de divorț, atunci soții nu pot alege pentru desfacerea căsătoriei procedura divorțului administrativ.

După cum se poate observa, lucrurile sunt simple. Atunci când soții se înțeleg, ofițerul de stare civilă nu face altceva decât să ia act de acordul soților și să elibereze certificatul de divorț.

Procedural însă, lucrurile decurg puțin diferit, în mai multe etape. Pe scurt:

1. Cererea de divorț se depune împreună de către ambii soți. Cererea se înregistrează și se acordă soților un termen de reflecție de 30 de zile.

2. La împlinirea termenului de 30 de zile, soții se prezintă personal în fața ofițerului de stare civilă care verifică dacă soții stăruie în dorința lor de desfacere a căsătoriei. Totodată, verifică exprimarea consimțământului, dacă este liber și neviciat.

3. Odată verificat acordul, ofițerul stării civile eliberează certificatul de divorț.

4. Se vor face mențiunile pe certificatul de căsătorie cu privire la divorț.

Pentru aceasta însă, soții trebuie să se înțeleagă atât cu privire la divorț, cât și cu privire la păstrarea numelui din căsătorie al soțului care a preluat numele celuilalt. În caz contrar, ofițerul de stare civilă îndrumă părțile către instanța de judecată.

3.2.2.Condiții privind admisibilitatea cererii de desfacere a căsătoriei prin divorțul pe cale administrativă

Cererea de divorț pe cale administrativă se face în scris, se depune și se semnează personal de către ambii soți, în fața ofițerului de stare civilă delegat, de la primăria care are în păstrare actul de căsătorie sau pe raza căreia se află ultima locuință comună a soților.

În cererea de divorț fiecare dintre soți declară pe propria răspundere că:

a) este de acord cu desfacerea căsătoriei;

b) nu are copii minori cu celălalt soț, născuți din căsătorie sau adoptați împreună cu acesta;

c) nu este pus sub interdicție;

d) nu a mai solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei.

În cererea de divorț soții declară pe propria răspundere:

a) adresa ultimei locuințe comune;

b) numele pe care fiecare sau, după caz, numai unul dintre aceștia urmează să îl poarte după desfacerea căsătoriei.

Cererea de divorț depusă de soți se constituite în dosarul de divorț.

Pentru a putea fi declanșată procedura de desfacere a căsătoriei, dosarul de divorț trebuie să cuprindă următoarele documente:

cererea-tip, pe care o semnează ambii soți;

actele de identitate ale soților, în original și copie;

certificatele de naștere al soților, în original și în copie;

certificatul de căsătorie al soților, în original și în copie;

o declarație dată în fața ofițerului de stare civilă, în situația în care ultima locuință comună declarată nu este aceeași cu domiciliul sau reședința ambilor soți înscris/ă în actele de identitate;

dovada achitării taxei de divorț, care variază în funcție de primărie.

În cazul persoanelor care nu cunosc limba română, depunerea cererii de divorț se face în prezența unui traducător autorizat, iar în cazul persoanelor surdomute, a unui interpret, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

Ofițerul de stare civilă delegat certifică pentru conformitate copiile depuse, cu excepția certificatului de căsătorie, în cazul căruia se reține originalul.

Valabilitatea documentelor cu care se face dovada identității solicitanților se verifică de către ofițerul de stare civilă delegat atât la momentul depunerii cererii, cât și la data eliberării certificatului de divorț.

Ofițerul de stare civilă delegat înregistrează cererea de divorț în ziua în care a fost primită și acordă soților un termen de 30 de zile calendaristice, calculate de la data depunerii cererii, pentru eventuala retragere a acesteia.

3.2.3 Procedura divorțului pe cale administrativă

La expirarea termenului de 30 de zile calendaristice, ofițerul de stare civilă delegat verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat, solicitând soților o declarație.

În situația în care ambii soți sau numai unul dintre aceștia înțeleg/înțelege să renunțe la divorț, completează o declarație.

Dacă după împlinirea termenului de 30 de zile soții nu se prezintă împreună, dosarul de divorț se clasează.

Dosarul de divorț se clasează în următoarele cazuri:

a) dacă ambii soți sau numai unul dintre aceștia înțeleg/înțelege să renunțe la divorț;

b) dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, unul dintre soți este pus sub interdicție;

c) dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, intervine nașterea unui copil;

d) dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, unul dintre soți a decedat, căsătoria încetând prin deces.

Dacă sunt întrunite condițiile menționate mai sus, ofițerul de stare civilă constată desfacerea căsătoriei prin acordul soților și eliberează certificatul de divorț, în care nu se menționează culpa foștilor soți, și care le va fi înmânat acestora într-un termen maxim de 5 zile lucrătoare.

Data eliberării certificatului de divorț constituie data la care este desfăcută căsătoria.

Ofițerul de stare civilă face mențiunea cuvenită despre desfacerea căsătoriei în actul de căsătorie, atunci când cererea este depusă chiar în localitatea unde s-a încheiat căsătoria.

Dacă cererea de desfacere a căsătoriei a fost depusă în raza teritorială a localității ultimei locuințe comune, atunci ofițerul de stare civilă care a emis certificatul de divorț are obligația ca, în cel mai scurt timp, să înainteze o copie certificată de pe acesta la primăria localității unde s-a încheiat căsătoria.

Certificatul de divorț se întocmește în 3 exemplare originale, din care două se înmânează părților pe bază de semnătură pe cererea de divorț și în Registrul de Evidență a Certificatelor de Divorț, iar un exemplar rămâne la dosarul de divorț.

Pe certificatul de divorț nu se înscriu mențiuni cu privire la motivele divorțului sau culpa soților.

În caz de pierdere, distrugere sau furt al certificatului de divorț, ofițerul de stare civilă delegat eliberează un duplicat, conform cu originalul aflat în arhiva proprie, în baza cererii formulate de către unul dintre foștii soți, personal sau prin împuternicit cu procură specială.

În situația în care constată că nu sunt întrunite condițiile amintite mai sus pentru desfacerea căsătoriei prin acordul părților, ofițerul de stare civilă delegat întocmește un referat prin care propune respingerea cererii de divorț și emiterea unei dispoziții de respingere de către primar, și îi îndrumă pe soți la instanța de judecată.

Secțiunea 3.3 Divorțul pe cale notarială

3.3.1 Generalități privind divorțul pe cale notarială

Ca și divorțul pe cale administrativă analizat în secțiunea anterioară, divorțul pe cale notarială este posibil doar în cazul divorțului consensual.

Divorțul pe cale notarială se prezintă sub două forme, în funcție de existența, la momentul depunerii cererii de divorț, de copii minori comuni, respectiv: divorț pe cale notarială fără copii minori și divorț pe cale notarială când există copii minori. Pentru că procedura în cazul divorțului când există copii minori este mai complicată, în cele ce urmează, cele două variante ale divorțului pe cale notarială vor fi prezentate separat.

Pentru a putea solicita desfacerea căsătorie prin divorțul pe cale notarială, soții trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să existe consimțământul liber și neviciat al soților;

soții să aibă capacitate deplină de exercițiu. Dacă un soț este pus sub interdicție, divorțul pe cale notarială nu este posibil;

soții să cadă de acord asupra numelui pe care îl vor purta după divorț. În caz contrar, notarul public emite o decizie de respingere a cererii de divorț.

Dacă soții au copii minori comuni rezultați din căsătorie, din afara căsătoriei sau ca urmare a adopției, atunci notarul public poate constata divorțul amiabil numai dacă soții s-au înțeles cu privire la cererile accesorii principale referitoare la: numele soților după divorț, exercitarea comună a autorității părintești, locuința copiilor minori după divorț, legăturile personale dintre copii și părintele de care sunt separați, contribuția fiecărui soț la cheltuielile de creștere, educare și pregătire profesională a copiilor.

3.3.2. Condiții privind admisibilitatea cererii de desfacere a căsătoriei prin procedură notarială fără copii minori

Cererea de divorț se face în scris și se semnează personal de către soți în fața notarului public competent la care se depune cererea.

De regulă, soții trebuie să depună împreună cererea de divorț la biroul notarial. Prin excepție, cererea de divorț se poate depune și prin mandatar cu procură specială autentică, însă doar la depunerea cererii de divorț.

Procura autentică de reprezentare trebuie să conțină elementele esențiale de învestire și să consemneze că există acordul soților referitor la toate elementele care atrag competența notarului public. 

În mandatul de reprezentare la depunerea cererii de divorț se va menționa că termenul comunicat mandatarului, conform art. 376 Cod civil, este termen în cunoștință pentru soțul reprezentat. Lipsa din mandatul de reprezentare a unuia dintre elementele menționate în cererea de divorț atrage respingerea ei.

În cererea de divorț fiecare dintre soți declară pe propria răspundere că:

a) este de acord cu desfacerea căsătoriei;

b) nu este pus sub interdicție;

d) nu a mai solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei.

În cererea de divorț soții declară pe propria răspundere:

a) adresa ultimei locuințe comune;

b) numele pe care fiecare sau, după caz, numai unul dintre aceștia urmează să îl poarte după desfacerea căsătoriei.

Cererea de divorț depusă de soți se constituite în dosarul de divorț.

Pentru a putea fi declanșată procedura de desfacere a căsătoriei, dosarul de divorț trebuie să cuprindă următoarele documente:

cererea-tip, pe care o semnează ambii soți;

actele de identitate ale soților, în original și copie;

certificatele de naștere al soților, în original și în copie;

certificatul de căsătorie al soților, în original și în copie legalizată;

declarație dată în fața notarului, în situația în care ultima locuințăcomună declarată nu este aceeași cu domiciliul sau reședința ambilor soți înscris/ă în actele de identitate;

dovada achitării taxei de divorț, care variază în funcție de notariat.

Pentru orice declarație necesară în cadrul procedurii de divorț, dată în fața notarului public care instrumentează cererea de divorț, nu se percepe onorariu.

Originalul certificatului de căsătorie se reține de către notarul public până la eliberarea certificatului de divorț.

La primirea cererii de divorț, notarul public verifică identitatea soților și dacă datele înscrise în cererea de divorț corespund cu datele înscrise în actele atașate cererii.

În ziua primirii cererii, notarul public înregistrează cererea în registrul de divorțuri, după ce a verificat dacă este competent și dacă a fost plătit onorariul.

După înregistrarea cererii, pentru a putea continua procedura de divorț, notarul public verifică în Registrul Național de Evidență a Cererilor de Divorț să nu mai fie înregistrată de către soți o altă cerere de divorț.

Notarul public, dupa ce efectuează operațiunile de mai sus, acordă soților un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de divorț și îi informează despre aceasta la momentul înregistrării cererii.

La expirarea termenului de 30 de zile, notarul public va verifica dacă soții stăruie în cererea de divorț și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat.

Stăruința, respectiv, lipsa de stăruință a fiecaruia dintre soți se constată în încheierea de admitere, respectiv de respingere a cererii de divorț.

Secțiunea 3.3.3 Procedura notarială a divorțului fără copii minori

Procedura notarială a divorțului consensual fără copii minori este de competența notarului public cu sediul biroului în circumscripția judecătoriei în a carei rază teritorială se află locul încheierii căsătoriei sau ultima locuință comună a soților.

Pentru municipiul București, dispozițiile se aplică în mod corespunzător.

La primirea cererii, notarul public are obligația de a verifica, în prealabil, competența teritorială.

În cazul în care stabilește că divorțul consensual este de competența altui birou notarial, îndrumă părțile să se adreseze notarului public competent. Dacă părțile insistă să înregistreze cererea, notarul public va proceda la înregistrarea cererii și va pronunța o încheiere de respingere a acesteia.

În cazul în care sunt competente mai multe birouri notariale, competența de îndeplinire a procedurii divorțului consensual aparține primului birou sesizat.

Înainte de verificarea competenței teritoriale, notarul public va verifica dacă, privitor la desfacerea căsătoriei, există elemente de extraneitate și va proceda în conformitate cu dispozițiile legale care reglementează desfacerea căsătoriei în cazul în care există raporturi juridice cu elemente de extraneitate.

Notarul public emite o încheiere de admitere a cererii de divorț dacă soții stăruie în divorț, își exprimă consimțământul liber și neviciat și sunt îndeplinite, cumulativ, și celelalte condiții legale prevăzute pentru desfacerea căsătoriei prin acordul părților, încheiere în care va constata toate acestea.

În baza încheierii de admitere a cererii de divorț, notarul public eliberează certificatul de divorț care constată desfăcută căsătoria dintre soți prin acordul părților.

Certificatul de divorț se întocmește în 6 exemplare originale, dintre care: câte un exemplar pentru fiecare dintre soți, un exemplar pentru dosarul de divorț, un exemplar pentru mapa de divorțuri de la sediul biroului notarial, un exemplar pentru Registrul stării civile de la locul în care s-a încheiat căsătoria sau unde s-a transcris certificatul de căsătorie eliberat într-un alt stat și un exemplar pentru registrul stării civile deținut de Direcția județeană de evidență a persoanelor.

Înainte de eliberarea certificatului de divorț, notarul public va solicita, prin intermediul administratorului Registrelor Unice ale Uniunii Naționale a Notarilor Publici, alocarea numărului certificatului de divorț din Registrul Unic al Certificatelor de Divorț, ținut de Ministerul Administrației și Internelor. Numărul alocat în acest registru se înscrie de către notarul public pe certificatul de divorț.

În cazul în care, în urma solicitării adresate, se constată că în Registrul Unic al Certificatelor de Divorț este deja alocat număr de înregistrare pentru un certificat de divorț eliberat acelorași soți, notarul public solicitant va dispune, prin încheiere, respingerea cererii de divorț, ca fiind rămasă fără obiect.

Certificatul de divorț va consemna desfacerea căsătoriei prin acordul soților, în fața notarului public, precum și numele de familie pe care foștii soți le vor purta după divorț.

Odată cu eliberarea certificatului de divorț, notarul public restituie foștilor soți certificatul de căsătorie, pe care va înscrie mențiunea: “Desfăcut căsătoria prin certificatul de divorț nr. …/…”

Notarul public emite o încheiere de respingere a cererii de divorț în unul dintre următoarele cazuri:

nu are competența legală să soluționeze cererea de divorț;

unul dintre soți este pus sub interdicție;

unul dintre soți nu își poate exprima consimțământul liber și neviciat;

unul dintre soți refuză să semneze cererea personal, în fața notarului public;

soții refuză să dea declarațiile prevăzute de lege;

soții nu se înțeleg cu privire la numele de familie care urmează a fi purtat după divorț de către fiecare dintre ei;

soții nu prezintă, la depunerea cererii de divorț, actul de căsătorie în original;

unul dintre soți se prezintă în fața notarului public la termenul de 30 de zile acordat și declară ca nu mai stăruie în cererea de divorț;

unul dintre soți nu mai stăruie în cererea de divorț întrucât nu s-a prezentat în fața notarului public la expirarea termenului de 30 de zile acordat de lege pentru a declara că stăruie în cererea de divorț;

cererea a rămas fără obiect întrucât căsătoria dintre soți a fost desfăcută de către o altă autoritate competentă;

soții se împacă;

soții își retrag cererea de divorț;

înainte de finalizarea procedurii de divorț unul dintre soți a decedat, căsătoria încetând în acest mod.

În cazul admiterii sau respingerii cererii de divorț, notarul public va comunica de îndată, în format electronic, soluția, în vederea închiderii poziției respective din Registrul Național de Evidență a cererilor de divorț.

3.3.4. Condiții privind admisibilitatea cererii de desfacere a căsătoriei prin procedură notarială când există copii minori

Conform noului Cod civil, notarul public poate constata și divorțul prin acordul soților care au copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.

Pentru ca soții să poată divorța la notariat atunci când au copii minori, ei trebuie să convină asupra următoarelor aspecte:

numele de familie pe care să îl poarte fiecare după divorț;

exercitarea autorității părintești de către ambii părinți;

stabilirea locuinței copiiului minor după divorț (potrivit art. 400 C.civ., copilul poate locui doar  la unul dintre părinți);

modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copiii minori;

stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

Numele pe care copiii îl vor purta după divorț va fi cel cuprins în actul de naștere.

Pentru constatarea acordului asupra aspectelor menționate mai sus, notarul public va autentifica convenția soților, care va fi menționată în certificatul de divorț.

3.3.5 Procedura divorțului pe cale notarială când există copii minori

Pentru că procedura divorțului pe cale notarială când există copii minori sunt aceleași ca în secțiunea 3.2.4 din prezenta lucrarereferitoare la procedura divorțului fără copii minori, în secțiunea de față vor fi prezentate doar elementele legate de ancheta psiho-socială și obligațiile părinților față de copii implicate de această formă de divorț, fără a se mai insista asupra celorlalte etape procedurale.

Soții depun împreună cererea de divorț la notarul public. Prin excepție, cererea de divorț se poate depune și prin mandatar cu procură specială autentică, în condițiile arătate în secțiunea anterioară.

După ce notarul constată că a fost legal învestit, acordă un termen de reflecție de 30 de zile și solicită îndeplinirea formalităților necesare în legătură cu minorul, respectiv efectuarea anchetei psiho-sociale și audierea minorului în condițiile art. 264 C.civ., conform căruia:

"1) În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei.

(2) Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere și a primi orice informație, potrivit cu vârsta sa, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește.

(3) Orice copil poate cere să fie ascultat, potrivit prevederilor alin. (1) și (2). Respingerea cererii de către autoritatea competentă trebuie motivată.

(4) Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta și cu gradul său de maturitate.

(5) Dispozițiile legale speciale privind consimțământul sau prezența copilului, în procedurile care îl privesc, precum și prevederile referitoare la desemnarea de către instanță a unui reprezentant în caz de conflict de interese rămân aplicabile."

Chiar dacă legea nu prevede expres, instituția competentă să întocmească ancheta psiho-socială este Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din raza teritorială a domiciliului copilului.

La audiere, minorul va fi însoțit de ambii părinți, va fi audiat în prezența ambilor părinți; semnează alături de părinții săi declarația consemnată de notarul public.

Soții se prezintă personal la notarul public la expirarea termenului de 30 de zile.

Dacă soții stăruie în cererea de divorț și îndeplinesc și celelalte condiții arătate mai sus, notarul public emite certificatul de divorț fără să facă mențiune în acesta de culpa vreunuia dintre soți.

Dacă până la termenul fixat nu i s-a comunicat biroului notarial raportul de anchetă psiho-socială și, din motive întemeiate, nu s-a putut audia minorul, soții pot solicita acordarea unuia sau mai multor termene pentru îndeplinirea celor două condiții. În consecință, încheierile prin care se acordă un alt termen pot fi motivate doar prin lipsa anchetei psiho-sociale și/sau imposibilitatea audierii minorului.

Procedurile care se vor îndeplini în cadrul divorțului cu minori se vor desfășura în prezența ambilor soți.

În ceea ce privește custodia copilului, potrivit art. 397 C.civ., regula o reprezintă exercitarea autorității părintești de către ambii părinți.

De asemenea, din raportul de anchetă psiho-socială trebuie să rezulte că acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor este în interesul copilului.

Dacă din raportul de anchetă psiho-socială rezultă contrariul, notarul public va emite dispoziție de respingere a cererii de divorț și va îndruma soții să se adreseze instanței de judecată pentru soluționarea divorțului.

În ceea ce privește obligația de întreținere și condițiile în care poate fi modificată, după stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională ale copilului și desfacerea căsătoriei prin emiterea certificatului de divorț, notarul public poate, în baza acordului foștilor soți-părinți ai minorului, să modifice cuantumul obligației de întreținere care a fost stabilită inițial.

Criteriile de stabilire a pensiei de întreținere sunt reglementate de art. 529–533 C.civ., respectiv:

când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la 1/4 din venitul său lunar net pentru un copil, 1/3 pentru 2 copii și 1/2 pentru 3 sau mai mulți copii;

cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat;

obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională;

dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani;

pensia de întreținere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreținere;

dacă se ivește o schimbare în ceea ce privește mijloacele celui care prestează întreținerea și nevoia celui care o primește, instanța de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micșora pensia de întreținere sau poate hotărî încetarea plății ei;

pensia de întreținere se plătește în rate periodice, la termenele convenite de părți.

Modificarea convenției inițiale privind modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și copil și stabilirea contribuției la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională ale minorului se poate face printr-o convenție autentică, cu respectarea condițiilor cerute pentru prima convenție. Astfel, va trebuie întocmit un nou raport de anchetă psiho-socială, notarul va audia din nou minorul și va constata acordul părinților.

Numai primul birou notarial sesizat care a emis certificatul de divorț are, în procedura divorțului consensual cu copii minori, competența de soluționare a cererilor incidente divorțului soluționate prin acord, odată cu pronunțarea divorțului.

Notarul public competent să instrumenteze convenția prin care se modifică acordul părinților este cel care a autentificat convenția inițială și a eliberat certificatul de divorț.

Secțiunea 3.4. Divorțul pe cale judiciară

În funcție de voința părților la desfacerea căsătoriei, divorțul pe cale judiciară poate îmbrăca două forme: divorțul consensual și divorțul din culpă.

3.4.1 Divorțul consensual pe cale judiciară. Condiții, cerere, procedură.

Divorțul consensual pe cale judiciară este reglementat de art. 374 C.civ.

Condiții.

Pentru a putea fi intentată acțiunea de divorț, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:

existența consimțământului liber și neviciat al soților;

deplina capacitate de exercițiu a soților.

Cererea de divorț.

Cererea de divorț va cuprinde solicitarea ambilor soți de a divorța prin consimțământ mutual, ei neavând astfel calități procesuale diferite, de reclamant și pârât, ca în cazul celorlalte forme ale divorțului.

De asemenea, soții vor preciza dacă din căsătorie au rezultat sau nu copii minori, din căsătorie sau adoptați.

Cererea de divorț va fi însoțită de o serie de cereri accesorii principale, respectiv:

cererile referitoare la exercitarea autorității părintești;

cererile referitoare la contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare și pregătire profesională a copiilor;

numele soților după divorț.

Aceste cereri sunt obligatorii deoarece instanța este obligată să se pronunțe din oficiu asupra lor sau să ia act de învoiala părților.

Cererea de divorț poate fi însoțită și de o serie de cereri accesorii facultative, cum sunt:

cereri referitoare la locuința familiei;

cereri referitoare la plata pensiei de întreținere, între foștii soți;

cereri referitoare la modalitățile de încetare și de lichidare a regimului matrimonial.

Procedura divorțului consensual pe cale judiciară.

Instanța competentă.

În materia divorțului, competența materială aparține judecătoriei, iar competența teritorială este reglementată prin norme imperative ce derogă de la cele ale dreptului comun, respectiv:

judecătoria din circumscripția căreia se află ultima locuință comună a soților;

dacă soții nu au avut niciodată o locuință comună sau dacă niciunul dintre ei nu mai locuiește în raza teritorială a ultimei locuințe comune a soților, este competentă instanța în a cărei rază teritorială domiciliază pârâtul;

dacă pârâtul este dispărut sau nu mai are locuința în țară, este competentă instanța în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul;

dacă nici pârâtul, nici reclamantul nu mai au domiciliul în România, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie. În lipsa înțelegerii dintre ei, este competentă teritorial Judecătoria sectorului 5 al municipiului București.

Depunerea cererii de divorț.

Cererea de divorț se completează și se semnează de către ambii soți.

Primind cererea, instanța este obligată să verifice existența consimțământului liber exprimat și neviciat al soților, ceea ce înseamnă că soții trebuie să depună cererea personal.

În cazul în care soții au copii minori la data depunerii cererii de divorț, instanța dispune, în baza art. 264 C.civ., efectuarea anchetei psiho-sociale și audierea minorului care a împlinit 10 ani. Având în vedere faptul că aspectele legate de ancheta psiho-socială au fost menționate în cadrul Secțiunii 3.2.6 Procedura divorțului pe cale notarială când există copii minori din prezenta lucrare, nu se va insista asupra lor.

Instanța fixează primul termen de judecată, în camera de consiliu și dacă soții stăruie să divorțeze prin consimțământ mutual, atunci pronunță divorțul fără a reține culpa soților referitoare la cererile accesorii.

Dacă soții nu se înțeleg cu privire la cererile accesorii, instanța pronunță doar divorțul prin hotărâre definitivă, și apoi administrează probe referitoare la cererile accesorii.

Instanța este obligată să se pronunțe chiar și din oficiu asupra cererilor accesorii principale, referitoare la numele pe care îl vor purta soții după divorț, la exercitarea autorității părintești, la contribuția soților privind cheltuielile de creștere, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

Data desfacerii căsătoriei este data rămânerii definitive a hotărârii de divorț.

Publicitatea hotărârii de divorț se face prin trimiterea ei, din oficiu, de către instanța la care hotărârea a rămas definitivă, la oficiul de stare civilă de pe lângă primăria care a încheiat căsătoria, precum și Registrului național al regimurilor matrimoniale, după caz.

3.4.2 Divorțul din culpă pe cale judiciară. Condiții, motive, procedură

Reglementarea divorțului din culpăeste cuprinsă în art. 373 C.civ, coroborat cu prevederile art. 379 și 380 C.civ., precum și cu dispozițiile art. 903-923 din noul Cod de procedură civilă.

Condiții.

Pentru desfacerea căsătoriei prin divorțul din culpă pe cale judiciară trebuie îndeplinite următoarele condiții:

existența unor motive temeinice de divorț;

imposibilitatea continuării căsătoriei;

vătămarea gravă a relațiilor dintre soți.

Motivele divorțului din culpă.

Motivele de divorț nu sunt și nici nu ar putea fi prevăzute expres de lege, acestea fiind lăsate la aprecierea instanței de judecată, prin raportare la îndatoririle personale și patrimoniale ale soților. Aceste motive generează o vătămare gravă a relațiilor de familie, ce face imposibilă continuarea căsătoriei.

Dacă motivul de divorț îl constituie separarea în fapt a soților pentru o perioadă de minim 2 ani, atunci îndeplinirea celorlalte condiții se prezumă.

Formele divorțului din culpă.

În funcție de motivele care au dus la desfacerea căsătoriei, divorțul din culpă poate fi de două feluri:

divorțul atunci când, din cauza unor motive temeinice, continuarea căsătoriei nu mai este posibilă (art. 373 lit. b C.civ.);

divorțul la cererea unui soț, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani (art. 373 lit. c C.civ.).

Caracterul personal al acțiunii de divorț.Regulă și excepții.

Caracterul personal al acțiunii de divorț se traduce prin prezența personală a soților în fața primei instanțe, numai soții având calitate procesuală.

În mod excepțional, soții pot fi reprezentați, după caz, de către avocați, mandatari sau reprezentanți legali, în situațiile prevăzute de art. 909 din noul C.pr.civ., respectiv:

când unul dintre soți se află în executarea unei pedepse privative de libertate;

când unul dintre soți suferă de o boală gravă;

când unul dintre soți este pus sub interdicție;

când soțul sau soții au reședința în străinătate sau se află într-o altă situație care nu le permite să se prezinte personal.

Cu toate că ambii soți trebuie să se prezinte personal la procesul de divorț în fața primei instanțe, absența pârâtului, nejustificată, nu atrage respingerea acțiunii de divorț, iar cererea de divorț va fi judecată în continuare, cu respectarea procedurii de citare.

Neprezentarea nejustificată a reclamantului la termenul de judecată în condițiile în care pârâtul se prezintă,duce la respingerea cererii de divorț, ca nesusținută.

Dacă pârâtul introduce cerere reconvențională și apoi nu se prezintă, nejustificat, dar reclamantul se prezintă, sancțiunea constă în respingerea cererii reconvenționale, ca nesusținută.

Dacă ambele părți nu se prezintă la termenul de judecată, în mod nejustificat, procesul se suspendă. La expirarea termenului de suspendare, procesul se repune pe rol, din oficiu, cu citarea părților, iar dacă acestea nu se prezintă în mod nejustificat la primul termen de judecată după repunerea pe rol a procesului, atunci acțiunea de divorț se perimă.

Terții nu pot iniția acțiunea de divorț, și nici nu o pot continua, cu excepția cazului prevăzut de art. 380 C.civ., respectiv:

”(1) […]dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului, moștenitorii săi pot continua acțiunea de divorț.

(2) Acțiunea continuată de moștenitori este admisă numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât.”

Din analiza prevederilor de mai sus, rezultă că, în mod excepțional, în cazul decesului reclamantului, căsătoria nu încetează dedrept, iar moștenitorii acestuia pot continua acțiunea dacă dovedesc culpa exclusivă a soțului pârât.

În acest caz, instanța va desface căsătoria din vina soțului pârât, iar acesta poate fi obligat să plătească, dacă acest lucru a fost cerut în cuprinsul cererii de chemare în judecată, despăgubiri pentru prejudiciul pe care l-a cauzat soțului defunct, despăgubiri ce vor fi plătite moștenitorilor soțului reclamant. În aceste condiții, continuarea acțiunii de divorț de către moștenitorii soțului reclamant este justificată de interesul patrimonial pe care îl au în cauză.

În caz contrar, dacă instanța constată că nu este culpa pârâtului sau că este vorba despre o culpă comună a soților, atunci va constata încetarea căsătoriei prin decesul reclamantului, și va dispune închiderea dosarului prin hotărâre definitivă.

Cererea de divorț.

Cererea de divorț trebuie să cuprindă:

numele, domiciliul sau reședința părților;

numele și calitatea celui ce reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia și sediul profesional;

obiectul cererii;

arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea;

arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere;

semnătura.

Pe lângă condițiile generale pe care trebuie să le îndeplinească orice cerere de chemare în judecată, cererea de divorț trebuie să conțină mențiunea soților referitoare la împrejurarea dacă din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție au rezultat copii comuni, care să fie minori la data cererii de divorț. În caz afirmativ, trebuie să se precizeze numele și vârsta acestora.

Pe lângă capătul de cerere principal referitor la desfacerea căsătoriei, cererea de divorț mai conține și cereri accesorii obligatorii, respectiv:

numele soților după divorț;

exercitarea în comun a autorității părintești;

stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a minorului/minorilor;

locuința minorului/minorilor, după divorț;

dreptul părintelui de care minorul/minorii este/sunt separați de a păstra legăturile personale cu acesta/aceștia.

Aceste cereri accesorii sunt obligatorii deoarece instanța de tutelă este obligată să se pronunțe asupra acestora, din oficiu, chiar dacă nu a fost sesizată asupra lor nici de către reclamant, în cererea principală, și nici de către pârât, eventual prin cerere reconvențională.

Potrivit art.218 alin.(2) din noul C.pr.civ., dacă soții au realizat o învoială privind cererile accesorii obligatorii, atunci o vor prezenta instanței, care o va ratifica în cazul în care corespunde interesului superior al minorului/minorilor.

Cererea de divorț poate fi însoțită și de alte cereri accesorii, care pot avea ca obiect una sau mai multe dintre următoarele pretenții:

locuința familiei;

încetarea regimului matrimonial, și, după caz, lichidarea regimului matrimonial;

despăgubirea pretinsă de către soțul nevinovat de desfacerea căsătoriei, pentru prejudiciile materiale și morale suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei;

prestația compensatorie;

obligația de întreținere între foștii soți.

Soții pot pronunța găsi o soluție amiabilă de soluționare a oricărei dintre cererile de mai sus.

În cazul cererilor accesorii obișnuite, instanța nu este obligată să se pronunțe dacă nu este sesizată.

Cererea reconvențională.

Cererea reconvențională reprezintă cererea de divorț a soțului pârât.

Aceasta se soluționează împreună cu cererea principală.

Cererea reconvențională conferă pârâtului calitatea procesuală de reclamant, iar reclamantului pe cea de pârât.

Dacă pârâtul dorește desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, atunci este obligat să introducă această cerere. În caz contrar, dacă instanța de judecată constată, din administrarea probelor, că ar fi culpa exclusivă a reclamantului în desfacerea căsătoriei, atunci respinge acțiunea ca nemotivată, pentru că reclamantul nu poate invoca propria sa vină în desfacerea căsătoriei.

De asemenea, dacă pârâtul are alte pretenții, diferite de cele ale reclamantului, atunci le poate exprima numai prin cererea reconvențională, pentru că instanța nu se sesizează din oficiu în acest sens.

Cererea reconvențională poate fi depusă până la primul termen de judecată.Pentru fapte petrecute după această dată, pârâtul poate depune cererea reconvențională până la începerea dezbaterilor pe fond.

În cazul nedepunerii în termen a cererii reconvenționale, pârâtul este decăzut din dreptul de a valorifica acele motive de divorț/pretenții proprii.

În cazul divorțului pentru separarea în fapt a soților pentru o perioadă de minim 2ani, intentat de către reclamant, hotărârea de divorț va fi pronunțată din culpa exclusivă a reclamantului.

Probele în procesul de divorț judiciar din culpă.

Sarcina probei în procesul de divorț este reglementată de art. 243 din noul C.pr.civ. Sarcina probei aparține reclamantului, respectiv pârâtul, pentru cazul în care introduce cerere reconvențională.

Probele în procesul de divorț sunt variate. Sunt admise astfel următoarele categorii de probe:

proba cu înscrisuri;

Părțile pot să folosească atât înscrisurile sub semnătură privată, cât și înscrisurile autentice. Cele mai des uzitate în dovedirea faptelor ce conduc la desfacerea căsătoriei sunt înscrisurile sub semnătură privată, de regulă scrisori care emană de la unul dintre soți și care sunt adresate celuilalt soț sau unor terțe persoane.

E-mailurile pot fi asimilate înscrisurilor sub semnătură privată și vor face dovada împotriva celui care le-a trimis, în măsura în care nu se contestă conțintul lor de partea căreia i se opun.

Transcrierea înregistrărilor telefonice ale unuia dintre soți a fost admisă ca și probă în procesul de divorț, ca fiind asimilată înscrisurilor sub semnătură privată. Partea care înțelege să folosească o astfel de probă trebuie să depunăla dosar atât transcrierea înregistrării, cât și suportul pe care a fost făcută înregistrarea, iar o eventuală contestare a modificării conținutului convorbirii, prin trunchierea sau alterarea vocii, vor putea forma obiectul unei expertize tehnice de specialitate.

Fotografia a fost și ea asimilată înscrisurilor sub semnătură privată, și poate fi utilizată ca probă în procesul de divorț.

proba cu martori;

În procesul de divorț pot fi audiați afinii și rudele părților, cu excepția descendenților, chiar și majori, din motive de moralitate și de respect pe care copii ar trebui să le aibă față de părinții lor.

Rațiunea pentru care rudele și afinii părților sunt admiși ca martori în procesul de divorț rezidă din faptul că aceștia sunt, în general, cei mai buni cunoscători ai relațiilor de familie.

interogatoriul;

Proba cu interogatoriu poate fi folosită atât de către reclamant, cât și de către pârât, atât pentru dovedirea motivelor de divorț, cât și pentru dovedirea cererilor accesorii.

raportul de anchetăpsiho-socială;

Când există o cerere accesorie ce vizează încredințarea copiilor minori, estenecesară ascultatea autorității tutelare.Autoritatea tutelară își exprimă punctul de vedere prin efectuarea unei anchete psiho-sociale, în care evidențiază condițiile oferite de fiecare părinte și opiniează asupra părintelui care oferă cele mai bune condiții de creștere și educare a minorului.

Prin ancheta psiho-socială, instanța este informată cu privire la: condițiile de trai ale părintelui, condițiile de locuit pe care i le poate oferi minorului, veniturile părintelui, modul în care acesta se îngrijește de minor, preocuparea pe care a manifestat-o și o manifestă pentru educarea minorului, profilul moral al părintelui.

Totodată, este obligatorie ascultarea minorului care a împlinit 10 ani.

Opinia exprimată de minor va fi apreciată de către instanță în funcție de vârsta și gradul de maturitate al acestuia.

comisia rogatorie.

Comisia rogatorie este utilizată ca probă în procesul de divorț în cazul în care, spre exemplu, este necesară audierea unui martor care nu poate fi transportat pe distanțe lungi. În acest caz, se poate solicita ca audierea să se facă la instanța din localitatea în care acesta domiciliază sau din apropierea domiciliului său.

Prin acest mijloc de probă pot fi audiați martori, se pot obține documente, efectua expertize, realiza anchete sau procura alte date sau informații necesare soluționării unui caz determinat.

Comisia rogatorie poate fi dispusă la solicitarea părților, sau din oficiu, de către instanță.

Împăcarea părților.

Soții se pot împăca oricând în cursul procesului de divorț.

În acest caz, instanța, luând act de împăcare, închide dosarul.

Împăcarea părților nu exclude posibilitatea ca oricând, unul dintre soți, sau ambii, după caz, să introducă o nouă acțiune de divorț, invocând atât fapte vechi, cât și fapte noi ce au intervenit după împăcare.

Totodată, reclamantul poate renunța la proces. Acest lucru se poate produce oricând, chiar și împotriva voinței pârâtului.

Instanța ia act de desesizarea reclamantului și închide dosarul.

Dacă pârâtul introduce cerere reconvențională, renunțarea reclamantului nu produce efecte asupra acesteia.

Hotărârea de divorț.

Instanța pronunță o hotărâre de admitere a acțiunii (în tot sau în parte), sau de respingere a acesteia, dacă nu există motive temeinice de divorț.

Dacă instanța pronunță o hotărâre de respingere a cererii principale, aceasta produce efecte și asupra cererilor accesorii.

Admiterea acțiunii poate avea loc din culpa exclusivă a pârâtului, din culpa comună, sau din culpa exclusivă a reclamantului, dacă pârâtul a introdus cerere reconvențională.

Ambii soți pot solicita instanței de judecată nemotivarea hotărârii de divorț în ceea ce privește capătul principal de cerere, dar în privința celorlalte capete de cerere accesorii, instanța este obligată să le motiveze.

Cererile accesorii obligatorii sunt soluționate de către instanța de judecată și motivate în acord cu interesul superior al minorului.

Hotărârea de divorț poate fi atacată cu apel, recurs, contestația în anulare și revizuire.

Data desfacerii căsătoriei.

Potrivit art.382 alin. (1) din noul C.pr.civ., data desfacerii căsătoriei este data rămânerii definitive a hotărârii de divorț.

În ceea ce privește publicitatea hotărârii de divorț, instanța are obligația ca din oficiu, să trimită respectiva hotărâre oficiului de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria, și Registrului Național al regimurilor matrimoniale.

Secțiunea 3.4.3 Alte forme de divorț pe cale judiciară

Codul civil prevede, în art. 373 lit d) și respectiv, art. 379 alin. (2) două forme ale divorțului pe cale judiciară cu reglementare specială: divorțul din cauza stării sănătății unui soț, și, respectiv, divorțul consensual imperfect.

3.4.3.1.Divorțul din cauza stării sănătății unui soț

Motivele de natură obiectivă, independente de conduita culpabilă a vreunuia dintre soți, constituie temei al desfacerii căsătoriei și „oricare dintre soți poate cere divorțul arunci când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei”.Acest motiv de desfacere a căsătoriei estereglementată de art. 373 lit.d) și art. 381.

În lipsa oricărei precizări referitoare la natura afecțiunii ce poate susține cererea de divorț și întrucât desfacerea căsătoriei pe motivul precarității stării de sănătate evocă ideea divorțului remediu ca soluție pentru o situație ce nu mai poate dăinui, se poate că s-au avut în vedere atât afecțiunile de natură fizică, organică, cât și cele de natură psihică.

Gravitatea maladiei precum și severitatea formelor sale de manifestare sunt relevante sub aspectul admisibilității acțiunii, desfacerea căsătoriei putându-se pronunța, cum reiese din textul citat, dacă boala face imposibilă continuarea căsătoriei.

Ținând seama de prevederile Codului civil, căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal, precum și de cel lipsit vremelnic de facultățile mintale, cât timp nu a avut discernământul faptelor sale, este lovită de nulitate absolută. Dacă boala psihică de natura celor amintite (afară de debilitatea mintală, care nu se dobândește, ci există de la naștere) a debutat ulterior încheierii căsătoriei, cererea de divorț fondată pe art. 373 lit. d) C.civ. este admisibilă.

Necomunicarea reciprocă de către viitorii soți a eventualelor afecțiuni de care suferă, altele decât cele caresunt impedimente la căsătorie, constituie o încălcare a obligației instituite de lege și poate atrage anularea căsătoriei la cererea soțului al cărui consimțământ a fost viciat prin dol.

Spre deosebire de nulitatea absolută a actului juridic, nulitatea relativă este supusă unui termen de prescripție, de 6 luni în materie de căsătorie, cu începere de la data când soțul îndreptățit să o invoce a cunoscut motivul de nulitate relativă. Prin împlinirea termenului de prescripție, soțul pierde șansa de a obține desființarea căsătoriei, dar boala de care suferă celălalt poate întemeia o acțiune de divorț dacă, se înțelege, este cauza imposibilității continuării relațiilor maritale.

Acest motiv de divorț poate fi invocat de însuși soțul bolnav..

La cererea ambilor soți, instanța, pronunțând divorțul, nu va motiva hotărârea sa (art. 617 alin. (2) din noul C.pr.civ.). Dată fiind natura motivelor invocate, nu se va statua cu privire la vinovăția soților în desfacerea căsătoriei.

3.4.3.2.Divorțul consensual imperfect

Divorțul consensual imperfect este divorțul la cererea unui soț, acceptată de celălat soț. Este reglementat de art.379 alin. (2) C.civ.

Divorțul consensual imperfect este o formă intermediară între divorțul din culpă și divorțul consensual, în sensul în care debutează ca o formă de divorț din culpa pârâtului și se transformă în divorț consensual, prin acordul manifestat ulterior de către pârât.

Acest lucru rezultă și din interpretarea art. 920 din noul C.pr.civ., conform căruia, atunci când cererea de divorț se întemeiază pe culpa soțului pârât, iar acesta recunoaște faptele ce au determinat desfacerea căsătoriei, instanța, cu acordul reclamantului, va pronunța o hotărâre de desfacere a căsătoriei fără a reține culpa soților.

Legiuitorul a avut în vedere situația în care soțul reclamant își asumă eșecul pentru destrămarea căsătoriei.

Art.373 C.civ.nu face precizări suplimentare cu privire la competența instanței, conținutul cererii și soluționarea ei, ci doar încadrează această formă de divorț la categoria divorțului consensual.

Rezultă astfel că cererea de divorț este depusă de unul dintre soți și trebuie să fie îndeplinite toate condițiile unui divorț din culpă, referitoare la instanța competentă, la cererile principale și accesorii.

Particularitatea acestei forme de divorț constă în aceea că la un moment dat, pârâtul achiesează la propunerea reclamantului de desfacere a căsătoriei. Momentul procesual până la care pârâtul achiesează la cererea de divorț a reclamantului este până la terminarea procesului în fața primei instanțe.Recunoașterea pârâtului poate avea loc fie prin întâmpinare, fie cu ocazia interogatoriului.

Hotărârea de divorț va constata desfacerea căsătoriei fără a face mențiune despre culpa soților, iar instanța va lua act de eventuala învoială a soților asupra cererilor accesorii.

Hotărârea privind desfacerea căsătoriei este definitivă, dar hotărârea dată privind cererile accesorii este supusă căilor de atac din dreptul comun. Astfel, data desfacerii căsătoriei se consideră aceea la care hotărârea privind cererea principală a rămas definitivă.

În ceea ce privește publicitatea hotărârii de divorț, instanța va trimite, din oficiu, hotărârea de divorț oficiului de stare civilă care a înregistrat căsătoria părților, precum și Registrului național notarial al convențiilor matrimoniale, dacă este cazul.

Secțiunea 5. Procedura medierii în procesul de divorț

Pe lângă formele de divorț consensual dezbătute în secțiunile anterioare ale prezentei lucrări, soții care doresc desfacerea căsătoriei pe cale amiabilă, în liniște, departe de ochii lumii și fără o cheltuială prea mare, pot apela la serviciile unui mediator, înainte sau după ce ajung în fața ofițerului de stare civilă, a notarului sau judecătorului.

Noțiunea medierii în procesul de divorț.

Un divorț prin mediere este o negociere purtată de sotii aflați în proces de divorț cu ajutorul unei terțe persoane, un mediator. Un mediator nu are nicio autoritate în luarea deciziilor, rolul său fiind de a-i ajuta pe cei implicați în proces să ajungă la un acord propriu, într-un cadru privat, într-un timp cât mai scurt și, deci, cu costuri reduse.

Astfel, condițiile esențiale în care se desfășoară un divorț prin mediere sunt: neutralitate, imparțialitate și confidentialitate.

Reglementarea medierii în procesul de divorț.

Medierea în procesul de divorț este reglementată cu titlu general în noul Cod de procedură civilă, respectiv de principiul consacrat de art. 21 alin. (1) “judecătorul va recomanda părților soluționarea amiabilă a litigiului prin mediere, potrivit legii speciale”, și de art. 904 alin. (4) privitor la cerere de divorț, “la cerere se poate alătura, după caz, înțelegerea soților rezultată din mediere cu privire la desfacerea căsătoriei și, după caz, la rezolvarea aspectelor accesorii divorțului”.

Medierea în procesul de divorț este reglementată, cu titlu special, de Capitolul VIDispoziții speciale privind medierea unor conflicte, Secțiunea 1 – Dispoziții speciale privind conflictele de familie, art. 64-66 din Legea nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator, actualizată. Astfel,

Potrivit art.64,“(1) Pot fi rezolvate prin mediere neînțelegerile dintre soți privind continuarea căsătoriei, exercițiul drepturilor părintești, stabilirea domiciliului copiilor, contribuția părinților la întreținerea copiilor, precum și orice alte neînțelegeri care apar în raporturile dintre soți cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii.
(2) Înțelegerea soților cu privire la desfacerea căsătoriei și la rezolvarea aspectelor accesorii divorțului se depune, de către părți, la instanța competentă să pronunțe divorțul.“

În continuare, art.65 prevede că “mediatorul va veghea ca rezultatul medierii să nu contravină interesului superior al copilului, va încuraja părinții să se concentreze în primul rând asupra nevoilor copilului, iar asumarea responsabilității părintești, separația în fapt sau divorțul să nu împieteze asupra creșterii și dezvoltării acestuia”, iar art. 66 dispune următoarele:

“(1) Înainte de încheierea contractului de mediere sau, după caz, pe parcursul procedurii, mediatorul va depune toate diligențele pentru a verifica dacă între părți există o relație abuzivă ori violentă, iar efectele unei astfel de situații sunt de natură să influențeze medierea și va decide dacă, în asemenea circumstanțe, soluționarea prin mediere este potrivită.

(2) Dacă, în cursul medierii, mediatorul ia cunoștință de existența unor fapte ce pun în pericol creșterea sau dezvoltarea normală a copilului sau prejudiciază grav interesul superior al copilului, este obligat să sesizeze autoritatea competentă.”

Avantajele medierii în procesul de divorț.

Medierea în procesul de divorț prezintă o serie de avantaje. Astfel:

cuplul ajunge la un acord de mediere propriu cu ajutorul unei terțe persoane, neutre;

prin mediere sunt economisite resurse importante de timp, energie, bani și sentimente;

resursele emoționale risipite într-un divorț în instanță pot fi uriașe. Însă, un mediator experimentat, îi ajută pe cei doi să comunice, să se asculte reciproc și să se înțeleagă, procedura fiind astfel mai puțin traumatizantă decât un proces convențional;

decizia finală de mediere aparține celor doi soți, nu le este impusă, astfel că ambii vor fi multumiți, iar înțelegerea este durabilă;

procesul de mediere este voluntar, astfel că părțile implicate se pot retrage în orice moment.

Avantaje și dezavantaje ale diferitelor modalități de divorț.

Divorțul în fața ofițerului de stare civilă se realizează cu acordul ambilor soți.

O condiție primară este ca aceștia nu trebuie să aibă copii care să se fi născut în urma căsătoriei sau să fi fost adoptați în timpul acesteia.

Este acordat un termen de 30 de zile, obligatoriu, care are ca scop încercarea de împăcare a soților.

Partajul bunurilor nu poate fi rezolvată de către ofițerul stării civile, în acest caz părțile trebuind să apeleze la notar sau la instanța de judecată.

Divorțul în fața notarului public trebuie să fie făcut cu acordul ambilor soți, de asemeni.

Și la această metodă de divorț se acordă un termen obligatoriu de 30 de zile care are ca scop o eventuală împăcare între soți.

Singura diferență între această modalitate și cea de mai sus este că, la divorțul cu ajutorul notarului, bunurile pot fi partajate, însă trebuie achitată o taxă separată în acest sens.

Divorțul în fața judecătorului se realizează prin deschiderea unui proces în instanță.

Acesta implica prezența unor avocați, autorități și experți, în functie de capetele de acuzare care se aduc. Printre acestea se numără desfacerea căsătoriei, încredințarea minorilor și partajarea bunurilor.

Vor fi stabilite termene de judecată, în funcție de decizia judecătorului și, la final, fiecare dintre aceste servicii vor trebui plătite.

Optând pentru această modalitate de divorț, soții trebuie să știe că atât copilul, dacă acesta există, cât și ei înșiși, nu vor fi protejați în fața traumei care poate surveni în urma procesului.

De asemeni, un divorț în fața judecătorului poate dura și câteva luni bune până sa fie încheiat, necesitând mai multe prezentări.

Comparativ cu divorțul în fața judecătorului, divorțul cu ajutorul ședintelor de mediere prezintă o multitudine de avantaje:

un divorț prin mediere durează în medie 3 luni, iar costurile sunt reduse proporțional cu timpul economisit;

într-un cadru privat ce oferă siguranță și sprijin celor doi soți implicați în proces, mediatorul nu îi judecă pe aceștia, nu le impune nicio decizie, ci îi ajută să ajungă la o înțelegere care este reciproc avantajoasă;

cuplul poate apela la ajutorul unui mediator atât în cazul problemei încredințării minorilor, cât și al împărțirii bunurilor comune.

În cazul partajului soluționat prin mediere, taxele plătite inițial către stat vor fi recuperate.

Procesul de mediere oferă garanția că se poate ajunge la o înțelegere între soți cu privire la modul concret de împărțire a tuturor bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, într-un timp scurt și fără costuri ridicate.

În cadrul procesului de mediere este acceptată orice modalitate de împărțire a bunurilor. Se poate negocia absolut orice bun, mobil sau imobil, fără a fi nevoie de acte doveditoare de proprietate.

Partajul bunurilor prin mediere se realizează conform înțelegerii părților implicate, și este consfințit printr-un Acord de medierecare va însoți cererea de divorț și de partaj.

Timpul de soluționare al problemelor este mult mai mic decât în cazul divorțului în fața judecătorului și, în cazul implicării copiilor, părinții pot stabili singuri, de comun acord, programul de vizită.

Secțiunea 6. Elemente de drept comparat privind divorțul

În cele ce urmează vor fi prezentate motivele de divorț și cele mai importante aspecte procedurale privind divorțul în Franța și Marea Britanie.

6.1. Divorțul în Franța

6.1.1 Motivele de divorț

Până la legea 75-617 din 1975 care a reformat domeniul divorțului, nu a existat decât un singur motiv de divorț: greșeala, vinovăția unuia dintre soți.

Realitățile sociale au arătat însă că pentru a se ajunge la divorț nu este obligatoriu ca unul dintre soți să fi săvârșit o greșeală.

În prezent, în dreptul francez, art. 229 C.civ. prevede explicit trei cazuri de desfacere a căsătoriei: prin consimțământ mutual, prin ruptura vieții comune și pentru greșeală. La rândul său, divorțul prin consimțământ mutual are două forme: o formă simplă, divorțul prin cerere comună și o formă mai complexă, divorțul prin cerere acceptată.

În ceea ce privește divorțul prin cerere comună, părțile nu trebuie să releve niciun fapt obiectiv sau subiectiv care a dus la hotărârea lor de a cere desfacerea căsătoriei. Singurele condiții impuse de legiuitor sunt ca de la data încheierii căsătoriei să fi trecut cel puțin 6 luni, ambii soți să aibă capacitate deplină de exercițiu, consimțământul lor să nu fie viciat și să existe o convenție cu privire la soluționarea celorlalte aspecte care țin de viața de familie, atât o convenție temporară, pe perioada divorțului, cât și o convenție defintivă. Pentru aceste motive, această formă de divorț a mai fost denumită și divorț secret.

Pentru cea de-a doua formă de divorț prin consimțământul mutual, divorțul prin cerere acceptată, denumit și divorț cu dublă mărturisire, legea impune alte cerințe. Astfel, procedura debutează printr-o cerere formulată de către unul dintre soți, cerere ce trebuie însoțită de un memoriu întocmit, datat și semnat de acesta prin care, conform art. 1130 C.civ., trebuie să descrie obiectiv situația conjugală, fără să cerceteze sau să își impună lui sau celuilalt soț greșeli, și să constate că menținerea căsătoriei a devenit imposibilă.

Acest memoriu reprezintă un adevărat demers psihologic prin care se constată eșecul căsătoriei.

Reclamantul se limitează să arate că viața în comuna devenit imposibilă. El evită astfel să cadă în capcana art. 236 C.civ. conform căruia „declarațiile făcute de soți nu pot fi utilizate ca mijloace de probă în nicio altă acțiune în justiție”.

Divorțul pentru ruptura vieții comune este o inovație marcantă a legii din 1975, introducând în dreptul francez un caz obiectiv de divorț ca remediu al unui faliment. În această formă, divorțul poate fi obținut în două cazuri:

pentru o despărțire în fapt de minimum 6 ani;

pentru o alterare a facultăților mentale ale unuia dintre soți care durează de 6 ani și care nu este reversibilă.

Datorită faptului că poate fi cerut și obținut chiar de către soțul care a cauzat desfacerea căsătoriei, doctrina franceză l-a caracterizat drept un divorț prin voință unilaterială sau o repudiere. Esența acestei forme de divorț constă în aceea că reclamantul își câștigă libertatea fără a putea reproșa partenerului său vreo vină și fără a-i cere acordul. Pentru toate acestea însă, el va suporta atât costurile divorțului, cât și o serie de beneficii materiale pe care i le va solicita celălalt soț după divorț.

Divorțul pentru greșeală. Pentru ca greșeala să poată fi considerată motiv de divorț, este necesar ca ea să fi fost săvârșită de unul dintre soți și să aibă legătură cu obligațiile căsătoriei. Ca și motive de divorț, doctrina franceză a identificat două categorii de motive:

motive peremptorii. Acestea sunt prevăzute expres de lege:

încălcarea obligației de fidelitate, fie prin comiterea unui adulter, fie prin întreținerea unor relații echivoce cu terții;

încălcarea obligației de a duce viața în comun;

încălcarea obligației de a contribui la sarcinile căsătoriei;

neglijarea contribuirii la treburile gospodărești și la întreținerea căminului conjugal;

refuzul de a se ocupa de creșterea, educarea și supravegherea copiilor;

refuzul sistematic de a-și da acordul pentru alegerea unui domiciliu conjugal sau refuzul de a-și primi soțul în domiciliul conjugal ori abandonarea acestuia;

refuzul de a întreține relații intime cu soțul/soția.

motive facultative. Aceste motive nu sunt prevăzute expres de lege. Cu titlu de exemplu se pot menționa:

scenele și limbajul injurios folosit în public sau în particular;

o atitudine permanent vexatorie față de celălalt soț sau dimpotrivă, un mutism continuu și de lungă durată;

comentarii indiscrete făcute în public sau aluzii defăimătoare la adresa celuilalt soț;

acuzații publice ce ar putea atrage sancțiuni penale;

injurii aduse părinților celuilalt soț;

refuzul de a avea copii, atunci când nu se datorează unui motiv medical;

îngrădirea libertății religioase a unuia dintre soți.

6.1.2 Procedura divorțului în Franța

După intrarea în vigoare a legii din 1993, în Franța competența materială în procesele de de divorț aparține judecătorului delegat pentru afaceri de familie din cadrul tribunalului de mare instanță.

Din punct de vedere al competenței teritoriale, regula de drept comun prevede că acțiunile se introduc la domiciliul pârâtului. În cazul divorțului, acțiunea se introduce la tribunalul domiciliului comun al soților, dacă cel puțin reclamantul mai locuiește în raza acestei instanțe.

În măsura în care soții nu au avut domiciliu comun sau nu și-au declarat un domiciliul conjugal, și se ivesc divergențe cu privire la competența teritorială, judecătorul este suveran în a aprecia cărei instanțe îi revine competența.

Titularii acțiunii de divorț sunt soții. În cazul decesului unuia dintre ei în timpul divorțului, nu este posibilă continuarea acțiunii de către moștenitori.

Pentru intentarea acțiunii de divorț, este necesar ca soții să aibă capacitate de exercițiu. Când unul dintre soți este lovit de o incapacitate, fie datorită minorității, fie datorită interdicției, nu este posibil un divorț amiabil, prin consimțământul mutual, în niciuna dintre formele sale.

În legislația franceză, prezența reclamantului nu este obligatorie pe parcursul procesului, avocatul putând să îl reprezinte sau să îl asiste.

Cererea de divorț cuprinde toate informațiile necesare pentru a permite identificarea părților din proces: nume, prenume, data și locul nașterii, profesia și adresa, data și locul încheierii căsătoriei, existența sau nu a unui contract de căsătorie, numele, prenumele, data și locul nașterii copiilor proveniți din căsătorie, casa de asigurări de sănătate și casa de pensii la care părțile sunt afiliate, precum și numărul lor de identificare.

În partea a doua, cererea va conține expunerea motivelor pentru care se solicită desfacerea căsătoriei și măsurile provizorii asupra cărora dorește să se pronunțe judecătorul.

În toate cazurile, se vor anexa la cerere și actele de stare civilă a părților, respectiv, certificatele de naștere, actele de căsătorie și copia livretului de familie sau acte de naștere ale copiilor.

Cererea se poate depune de parte sau de avocatul său la grefa instanței, care, în afara cazurilor de divorț prin consimțământ mutual, va convoca partea adversă prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, la o dată la care va avea loc o tentativă de conciliere.

În fața instanței, procedura se derulează în două faze, una reprezentând o tentativă de conciliere, și a doua vizând faza de judecată propriu-zisă.

În cadrul termenului de conciliere, judecătorul, în mod succesiv, audiază pe fiecare soț în parte, apoi ambii soți și la sfârșit, îi audiază în prezența avocaților. Dezbaterile nu sunt publice, iar judecătorul pentru afaceri de familie va verifica dacă nu este posibilă împăcarea soților. Când orice tentativă de împăcare este sortită eșecului, va constata această stare de fapt în ordonanța sa și va statua asupra măsurilor provizorii vizându-i pe soți și pe copii.

Măsurile provizorii ce vizează relațiile dintre soți se referă la mai multe aspecte:

judecătorul va autoriza posibilitatea soților de a locui separat. Părăsirea domiciliul conjugal anterior acestei autorizări poate conduce la existeța unui motiv de sine stătător pentru solicitarea divorțului;

în ceea ce privește bunurile soților, judecătorul este obligat să stabilească care soț le va avea în posesie, cu titlul gratuit sau oneros, ținând cont de interesele fiecărui soț, de posibilitățile lui financiare și de încredințarea provizorie a copiilor;

pensia alimentară se va acorda numai la cerere și este distinctă de pensia ce va fi stabilită pentru copiii minori. Soțul care o solicită trebuie să facă dovada că nu are posibilități materiale suficiente pentru a-și acoperi cheltuielile;

acoperirea cheltuielilor necesare în instanță, denumită și acoperire ad litem, trebuie să fie și ea solicitată expres de soțul care nu poate să facă față cheltuielilor ocazionate de divorț. El va trebui să indice și suma exactă pe care o solicită, aprecierea asupra necesității acordării sale fiind atributul suveran al judecătorului;

exercitarea drepturilor părintești poate fi acordată de judecător ambilor părinți sau numai unuia dintre ei. De regulă, ambilor soți li se permite să decidă asupra regulilor cotidiene vizând școlarizarea, religia, sănătatea, însă uneori, pentru motive grave, având în vedere interesele copilului, se poate ca exercitarea drepturilor părintești să fie acordată numai unuia dintre părinți;

stabilirea domiciliului copilului se va face fie ținând seama de înțelegerea părinților, fie, când acest acord lipsește, luând în considerare interesul copilului. Prin lege este interzisă stabilirea domciliului la ambii părinți, considerându-se că în acest fel minorul nu va avea o stabilitate, ci se va plimba veșnic între cei doi soți;

părintele căruia nu i s-a încredințat minorul va avea dreptul să îl viziteze și să îi ofere găzduire, în baza unui program fixat de judecător. De regulă, programul de vizitare este stabilit de două ori pe lună, la sfârșitul săptămânii și în perioada de mijloc a vacanțelor școlare;

judecătorul poate dispune interdicția minorului de a părăsi țara fără acordul expres al celuilalt părinte.

Pentru măsurile provizorii ce îl privesc pe minor, judecătorul va putea dispune luarea unor măsuri de informare suplimentare sau efectuarea unei anchete sociale. Ancheta va cuprinde informații legate de situația și comportamentul părinților și a copiilor, culese prin audierea directă a acestora, prin observațiile persoanei ce efectuează culegerea de date și din declarațiile unor terți, cum ar fi, de exemplu, instituțiile școlare.

Ascultarea minorului este permisă ori de câte ori judecătorul va considera necesar. Nu este prevăzută în acest sens nicio limită de vârstă, urmând a se ține cont de discernământul minorului și de maturitatea sa.

A doua fază a procesului de divorț începe cu trimiterea citației către partea adversă. Termenul în care trebuie trimisă citația este de 6 luni de la pronunțarea ordonanței prin care se constată imposibilitatea împăcării părților. În primele trei luni ale acestui termen, inițiativa trimiterii citației o poate avea numai soțul reclamant. În următoarele trei luni, atât soțul reclamant, cât și soțul inițial pârât poate solicita trimiterea citației și continuarea procedurii.

Din punct de vedere probator,și în dreptul francez există anumite limitări. Astfel:

copii părților nu pot depune mărturie în favoarea unuia dintre soți. Această interdicție se extinde și asupra soților copiilor și asupra copiilor numai unuia dintre soți, indiferent dacă sunt din afara căsătorie sau dintr-o altă căsătorie;

sunt excluse ca probe scrisorile unuia dintre soți cu un terț, obținute prin violență, sau fraudă;

sunt de asemenea, excluse și constatările unor stări de fapt realizate ca urmare a violării de domiciliu sau atentatului la intimitate ori la viața privată.

Hotărârea de divorț va cuprinde două părți: una privind capătul de cerere privind desfacerea căsătoriei, și una privind măsurile accesorii. Aceasta din urmă vizează: numele pe care îl va purta fiecare dintre părți, folosința locuinței, modalitățile de plată a pensiei alimentare între foștii soți, ori eventuale compensații pe care le datorează un soț celuilalt, plata unor eventuale daune interese, modalitatea de exercitare a drepturilor părintești, domiciliul minorilor, dreptul de vizită a minorilor și pensia alimentară stabilită pentru aceștia.

Hotărârea de divorț este supusă apelului și recursului, prin cerere scrisă a foștilor soți, termenul de apel/recurs fiind de o lună de la data comunicării hotărârii.

6.2. Divorțul în Marea Britanie

6.2.1 Motivele de divorț

Divorțul judiciar în Marea Britanie a apărut târziu, de abia în a doua jumătate a secolului 19. Până la această dată, indisolubilitatea căsătoriei a constituit regula, afacerile matrimoniale fiind cârmuite în exclusivitate de dreptul canonic, unde se cunoaștea doar instituția separării de corp, ce nu permitea o adevărată desfacere a căsătoriei cu posibilitatea de recăsătorire.

Apărut în 1857, Matrimonial Causes Act a prevăzut divorțul pentru o cauză unică: adulterul.Pentru femeie, era suficientă dovedirea existenței adulterului, pentru bărbați era necesar ca acesta să aibă și alte consecințe agravante.

Abia în 1923, printr-o modificare legislativă, cei doi soți au fost puși pe picior de egalitate.

După al doilea război mondial, mișcarea de reformare a continuat, posibilitatea introducerii unor motive noi de divorț și chiar a apariției divorțului pentru eșecul căsătoriei. Au fost astfel stabilite cinci cazuri în care judecătorul poate considera necesitatea desfacerii căsătoriei:

adulterul

Pentru ca această faptă a pârâtului să ducă la posibilitatea desfacerii căsătoriei, este necesar ca reclamantul să dovedească și că, datorită ei, consideră că viața în comun nu mai poate continua.

Dacă după aflarea comiterii adulterului, soțul inocent continuă să trăiască cu celălalt soț o perioadă mai mare de 6 luni, fapta nu mai poate constitui motiv de divorț.

purtarea nerezonabilă

Acest motiv apare atunci când reclamantul consideră că față de comportamentul pârâtului, pentru orice persoană de bun simț apare imposibilă continuarea căsătoriei. Cererea poate evidenția mai multe fapte sau o singură faptă gravă.

Aprecierea faptei ca nerezonabilă aparține tribunalului, care o va analiza și în funcție de personalitatea soților.

Acest motiv înglobează fapte ca: cruzimile, violul, sodomia, bestialitatea și practicile sexuale anormale.

părăsirea de către pârât a domiciliului conjugalpentru o perioadă de 2 ani, fără întrerupere, imediat precedentă cererii de divorț.

Abandonarea domiciliului conjugal poate fi făcută de oricare dintre soți, cu sau fără motiv, importantă fiind perioada și intenția de a-l părăsi pe celălalt soț.

traiul separat al soților timp de 2 ani fără întrerupere, până la data introducerii cererii de divorț, și consimțământul pârâtului la divorț.

traiul separat al soților timp de 5 ani fără întrerupere, până la introducerea cererii de divorț. După o perioadă atât de lungă de separare, se consideră că viața în comun este iremediabil afectată, indiferent care a fost motivul inițial al despărțirii: boală mintală, tratament prelungit într-un spital, detenția, sau chiar despărțirea amiabilă.

6.2.2 Procedura divorțului în Marea Britanie

Legislația din Marea Britanie, fiind supusă regulilor de common-law, cunoaște diferențieri semnificative față de procedurile de celelalte state europene.

Pentru ca o cerere de divorț să poată fi depusă la instanță este necesară îndeplinirea anterioară a anumitor condiții. Astfel, părțile trebuie să fie căsătorite de cel puțin 1 an la data introducerii cererii și să îndeplinească cerințele legate de reședință ori domiciliu.

Tribunalul de familie sau orice tribunal regional care are în competență și afacerile de divorț, va putea să judece un proces de desfacere a căsătoriei, indiferent dacă soții își au sau nu domiciliul în raza de jurisdicție a instanței la care au depus cererea de divorț, însă cu condiția ca:

reclamantul și pârâtul să aibă reședința obișnuită în Marea Britanie;

reclamantul și pârâtul să fi avut în mod obișnuit reședința în Marea Britanie, iar reclamantul sau pârâtul să nu mai locuiască acolo;

pârâtul are reședința obișnuită în Marea Britanie;

reclamantul are reședința obișnuită în Marea Britanie și a locuit aici cel puțin un an imediat anterior introducerii cererii de divorț, cu obligația de a depune adresele și perioadele în care a locuit la acele adrese;

reclamantul domiciliază și are reședința obișnuită în Marea Britanie și a locuit aici cel puțin 6 luni imediat anterioare introducerii cererii de divorț;

reclamantul și pârâtul domiciliază ambii în Marea Britanie.

Cererea de divorț, care este un formular standard, trebuie să cuprindă: numele părților, data și locul încheierii căsătoriei, așa cum sunt înscrise în certificatul de căsătorie, durata căsătoriei, faptul că părțile au coabitat în calitate de soț și soție, indicarea jurisdicției căreia i se adresează după competența stabilită în condițiile arătate mai sus legate de domiciliu și reședință, adresele reședințelor părților, numele complet și data nașterii copiilor născuți din căsătorie, existența unor proceduri de divorț anterioare va trebui menționată, precum și dacă după aceste proceduri s-a reluat conviețuirea părților, faptele care au dus la intentarea acțiunii de divorț, precum și declarația că această căsătorie este iremediabil vătămată, data separării soților, cererile accesorii divorțului, semnătura reclamantului sau a avocatului.

La cererea de chemare în judecată vor fi anexate:

o copie a cererii pentru a fi comunicată pârâtului;

certificatul dce căsătorie, va fi depus și în traducere legalizată, dacă este întocmit în altă limbă decât engleza;

un certificat de conciliere, care va fi anexat doar în măsura în care reclamantul nu dorește să se înfățișeze personal, fiind reprezentat de un avocat;

declarația privind convenția referitoare la copiii minori;

copii ale tuturor hotărârilor anterioare luate cu privire la o altă eventuală cerere de divorț sau separare, ori hotărâri referitoare la copii;

taxele necesare sau o cerere de scutire de la plata acestora.

Dreptul englez cunoaște patru formulare de cereri de divorț:

divorțul bazat pe părăsirea soțului sau pentru adulter, care pot fi completate și împreună, pe un singur formular;

divorțul bazat pe purtarea nerezonabilă, urmată de doi ani de separare cu acordul pârâtului, care pot fi și alternative;

divorțul bazat pe despărțirea în fapt timp de cinci ani;

divorțul datorat comportării nerezonabile a unui soț, urmată de o legătură cu o persoană de același sex sau de sex opus. În această situație, dacă persoana respectivă este indicată cu numele, judecătorul va decide dacă o copie a cererii va fi înaintată și terțului, care va deveni astfel co-pârât.

Pârâtul poate să răspundă acuzațiilor aduse de reclamant fie printr-o simplă negare a faptelor, fie prin opunere la desfacerea căsătoriei. Opunerea va fi eficientă numai în cazul divorțului bazat pe separarea soților timp de cinci ani și numai dacă se probează că prin desfacerea căsătoriei ar rezulta pentru pârât o situație financiară împovărătoare ori alte situații grave, iar reclamantul nu i-a făcut nicio propunere de aranjament financiar viabilă.

Pârâtul va putea depune și cerere reconvențională, bazându-se pe oricare dintre motivele de divorț permise de lege, sau chiar solicitând anularea căsătoriei ori doar separarea judiciară.

După depunerea cererii de chemare în judecată, reclamantul poate să o amendeze sau să depună informații suplimentare. Acest lucru se realizează prin depunerea de petiții amendament, sau a unei petiții suplimentare, care vor fi însoțite de taxe judiciare.

Petiția amendament va putea fi depusă în cazurile în care reclamantul:

furnizează informații care au fost omise din eroare a fi trecute în cererea inițială;

corectează unele erori cuprinse în cererea inițială;

solicită divorțul și nu separarea judiciară, arătând că părțile au fost căsătorite cu mai mult de 1 an înainte de depunerea cererii inițiale;

schimbă motivația cererii pe fapte alternative sau diferite;

renunță la susținerile făcute în cererea inițială pe care nu mai înțelege să se bazeze.

Petiția suplimentară poate fi folosită de reclamant în cazurile în care dorește să actualizeze cererea inițială prin adăugarea unor motive apărute după introducerea cererii de divorț, și care se pot referi la: purtări nerezonabile;comiterea adulterului de către pârât;dorește să indice nașterea unui copil de către soție.

Prin această petiție nu se poate schimba motivația cererii inițiale.

După depunerea la dosar a tuturor cererilor părților și a înscrisurilor de care acestea înțeleg să se folosească, judecătorul, dacă le va considera suficient de relevante, va completa și va semna un certificat prin care autorizează pronunțarea unei hotărâri. Această primă hotărâre poartă în cazul divorțului denumirea de decree nisi și reprezintă hotărârea nedefinitivă, care poate fi atacată de partea nemulțumită într-o anumită perioadă de timp.

Prin același certificat se statutează asupra cheltuielilor de judecată.

Odată semnat acest certificat, se va fixa data și ora la care judecătorul va pronunța hotărârea și se vor informa părțile cu privire la acest termen. Prezența părților la pronunțarea hotărârii nu este obligatorie, în afara cazurilor în care sunt probleme legate de cheltuielile de judecată sau acestea sunt puse în sarcina părții adverse.

Judecătorul se va putea pronunța și cu privire la convențiile vizând copiii minori, putând da indicații precise cu privire la administrarea unor probe în completare sau solicitând părților să se prezinte în fața unui alt judecător districtual pentru a administra un probatoriu mai complex.

În cazuri excepționale, judecătorul districtual va decide ca hotărârea de primă instanță să nu poată fi defnitivată până când nu se va considera că toate convențiile cu privire la copiii minori sunt în acord cu nevoile acestora.

Dacă judecătorul decide audierea în ședință publică, fie reclamantul, fie pârâtul, vor completa o cerere în acest sens, care va fi semnată de ei sau de avocați, plătind și taxele judiciare necesare. După depunerea cererii, în mod obișnuit, judecătorul va fixa un termen anterior dezbaterii publice, la care va încerca concilierea părților și soluționarea cauzei prin concesii făcute de ambele părți. Când acest lucru nu este posibil, cauza va fi dezbătută în ședință publică, cu audierea părților și a martorilor sub jurământ.

Hotărârea nedefinitivă poate fi pronunțată și fără a se urma această procedură, în situații considerate excepționale, cu acordul reclamantului și pârâtului.

După trecerea a șase săptămâni de la pronunțarea hotărârii, și după ce judecătorul care a pronunțat-o certifică faptul că este mulțumit de convențiile cu privire la copiii minori, reclamantul poate solicita darea unei hotărâri definitive.

Cererea de definitivare nu se comunică și este supusă plății unor taxe judiciare.

Ea va fi semnată de parte sau de avocat. Pârâtul nu se poate opune acestei cereri după trecerea termenului de șase săptămâni.

Dacă partea care a câștigat procesul nu depune cerere de definitivare a hotărârii după trecerea termenului de șase săptămâni, partea adversă va putea formula această cerere după trecerea a trei luni de la data la care s-a împlinit termenul de definitivare.

În măsura în care nu există niciun impediment, sau acestea au fost depășite, judecătorul va emite hotărârea definitivă, numită decree absolute, care va fi înmânată părții sau avocatului, cu sigiliul instanței.

CAPITOLUL IV

EFECTELE DIVORȚULUI

Secțiunea 4.1. Efectele divorțului între foștii soți

4.1.1 Efectele divorțului cu privire la raporturile personale dintre foștii soți

În urma desfacerii căsătoriei, drepturile și îndatoririle ce izvorau din calitatea de soți încetează, iar consecințele nepatrimoniale ale divorțului sunt prevăzute în art. 383-384 C.civ.

Numele soților după divorț.

În această privință există două posibilități:

Învoiala soților în privința păstrării numelui comun după divorț, instanța luând act de învoiala acestora.

Pentru motive întemeiate, justificate de interesul soților sau de interesul superior al copilului, instanța poate încuviința ca soții să păstreze numele dobândit prin căsătorie.

Dacă soțul interesat nu poate dovedi motive temeinice sau dacă nu se poate face dovada vătămării interesului copilului, instanța nu poate încuviința păstrarea numelui dobândit prin căsătorie;

Dacă nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre soți va purta numele anterior încheierii căsătoriei.

Încetarea îndatoririlor soților.

Deși Codul civil nu prevede în mod expres aceste efecte, acestea se subînțeleg, deoarece sunt strâns legate de existența căsătoriei: încetează obligația de sprijin moral reciproc, de coabitare, de findelitate reciprocă.

Deplina capacitate de exercițiu.

Acest efect se referă la soțul care fiind minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, s-a căsătorit, cu respectarea condițiilor legale și divorțează înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, aceasta nu se pierde, chiar dacă hotărârea de divorț constată culpa sa exclusivă.

4.1.2 Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre foștii soți

Drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial ce izvorau din calitatea de soți încetează, adică obligația de sprijin material reciproc, obligația de a contribui material la sarcinile căsătoriei, obligația de întreținere fundamentată pe calitatea de soț, vocația succesorală reciprocă.

Încetarea și lichidarea regimului matrimonial.

Este cel mai important efect patrimonial al căsătoriei.

Potrivit art. 385 alin.(1) C.civ., data încetării regimului matrimonial între soți este cea a depunerii cererii de divorț. Totuși, aceasta poate fi și data separației în fapt a soților, intervenită anterior depunerii cererii de divorț.

Rezultă astfel că încetarea regimului matrimonial are loc de drept la momentul introducerii cererii de divorț, dar lichidarea acestuia rămâne la alegerea soților: fie prin partaj notarial, fie prin hotărâre judecătorească.

Lichidarea regimului matrimonial de tip comunitar se realizează, mai întâi, prin stabilirea cotei-părți a fiecărui soț, urmată de etapa partajului propriu-zis.

În cazul comunității legale de bunuri, până la momentul lichidării regimului matrimonial, soții rămân proprietari comuni, în devălmășie. Criteriul prin care instanța stabilește cota-parte care revine fiecărui soț, se întemeiază pe contribuția acestora, prin munca și mijloacele fiecăruia, la conservarea și la dobândirea bunurilor comune, conform principiului echității.

În ceea ce privește regimul comunității convenționale, în lipsa unor clauze speciale stabilite de părți în cuprinsul convenției matrimoniale referitoare la modalitățile prin care să se lichideze regimul matrimonial, se vor aplica regulile care guvernează regimul comunității legale.

În privința regimului separației de bunuri, în conformitate cu art. 365 C.civ., la încetarea acestuia, fiecare dintre soți are drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț, până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul față de celălalt.

Deoarece regimul matrimonial încetează la data introducerii cererii de divorț, actele încheiate ulterior de către unul dintre soți referitoare la înstrăinarea cu titlu oneros a bunurilor mobile comune pentru care nu este necesară efectuarea formalităților de publicitate, precum și cele referitoare la obligațiile născute în sarcina comunității sunt anulabile, dacă au fost încheiate în fraudarea celuilalt soț.

Locuința familiei.

În cazul locuinței familiei care este bun comun în devălmășie, sau pe cote-părți sau obiect al unui contract de închiriere, dacă nu este posibilă folosirea comună a acesteia de către ambii soți și aceștia nu realizează un acord, atunci atribuirea beneficiului locuinței familiei se realizează de către instanța de tutelă.

Instanța se va pronunța asupra locuinței familiei numai la cererea unuia sau ambilor soți, pentru că este o cerere accesorie obișnuită, și nu obligatorie.

Criteriile de atribuire a locuinței comune sunt, în ordine, următoarele:

interesul superior al minorului;

culpa soților în destrămarea căsătoriei;

posibilitățile locative proprii ale fiecărui soț.

Soțul căruia i s-a atribuit folosința locuinței comune sau beneficiul contractului de închiriere, trebuie să plătească celuilalt soț o indemnizație de instalare într-o altă locuință, cu excepția cazului în care divorțul s-a pronunțat din culpa exclusivă a soțului respectiv.

Dacă locuința familiei este bun aflat în proprietatea exclusivă a unuia dintre soți, instanța nu poate decide atribuirea, nici chiar temporară a acesteia, soțului neproprietar.

Dreptul la despăgubiri.

Soțul nevinovat de desfacerea căsătoriei poate cere despăgubiri pentru prejudiciile suferite prin desfacerea căsătoriei de la soțul vinovat.

Aceasta este o cerere accesorie, soluționată prin hotărârea de divorț.

Pentru a opera dreptul la despăgubiri, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

divorțul să fi fost pronunțat din culpa exclusivă a soțului respectiv;

soțul nevinovat a suferit un prejudiciu material sau moral prin desfacerea căsătoriei;

legătura de cauzalitate între desfacerea căsătoriei și prejudiciul suferit de soțul nevinovat.

Dreptul la prestație compensatorie.

Dreptul la prestație compensatorie este reglementat de art. 390-397 C.civ.

Prestația compensatorie este acea prestație pe care o plătește soțul vinovat de desfacerea căsătoriei, pentru a-i asigura soțului nevinovat același nivel de trai pe care l-a avut în timpul căsătoriei.

Această prestație are o natură mixtă, de indemnizație și asistență.

Pentru a putea opera prestația compensatorie, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:

divorțul a fost pronunțat exclusiv din culpa unuia dintre soți, deci nu se pune problema acestei prestații în cazul desfacerii căsătoriei din culpă comună, al divorțului nemotivat sau al divorțului amiabil;

durata căsătoriei să fi fost de cel puțin 20 de ani;

diferența semnificativă dintre condițiile de viață ale soțului nevinovat în timpul căsătoriei și la desfacerea ei, care este lăsată la aprecierea instanței.

Criteriile de stabilire a prestației compensatorii sunt următoarele:

resursele soțului care o solicită, precum și mijloacele materiale ale soțului care trebuie să o plătească;

efectele pe care le are lichidarea regimului matrimonial asupra nivelului de trai al soților;

alte împrejurări, precum: vârsta, starea de sănătate, contribuția soților la creșterea și educarea copiilor minori, pregătirea lor profesională sau posibilitatea de a desfășura activități ce produc venituri și alte asemenea.

În ceea ce privește forma prestației compensatorii, aceasta poate fi stabilită înbani ( ca o sumă globală sau ca o rentă viageră), sau în natură ( sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile ale debitorului).

Atât renta, cât și uzufructul se pot constitui pe toată durata vieții creditorului sau numai pe o perioadă determinată, prin hotărârea instanței.

Totodată, la cererea soțului îndreptățit la prestație, instanța poate decide constituirea unor garanții reale (gaj sau ipotecă) sau darea unei cauțiuni din partea soțului debitor.

Potrivit art. 394 C.civ., prestația compensatorie poate fi modificată fie în sensul măririi, fie al micșorării ei.

Prestația compesatorie poate înceta în cazurile prevăzute de art. 395 C.civ., respectiv:

moartea creditorului, având în vedere caracterul intuitu personae;

recăsătorirea creditorului, având în vedere că actualul soț îi asigură condițiile materiale de viață;

obținerea de resurse materiale de către creditor, de natură să îi asigure condiții de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

Obligația de întreținere între foștii soți.

Fundamentul juridic al obligației de întreținere între foștii soți îl constituie raporturile morale și umanitare care au existat între foștii soți.

Prestația compensatorie nu poate fi cumulată cu obligația de întreținere, dar poate fi cumulată cu despăgubirile pentru prejudiciul cauzat soțului nevinovat de desfacerea căsătoriei.

Pentru a opera obligația de întreținere între foștii soți, art. 389 C.civ. prevede îndeplinirea unor condiții:

starea de nevoie a creditorului obligației de întreținere, determinată de incapacitatea de muncă survenită înainte sau în timpul căsătoriei;

existența mijloacelor materiale sau posibilitatea de a le dobândi, din partea debitorului obligației de întreținere;

perioada de timp în care poate surveni starea de nevoie pentru ca fostul soț să fie îndreptățit să primească întreținere, înainte, în timpul sau în termen de 1 an, în legătură cu căsătoria.

Întreținerea datorată soțului aflat în nevoie poate ajunge până la ¼ din venitul net al debitorului, în raport cu mijloacele sale materiale. Această întreținere, împreună cu cea datorată copiilor, nu poate depăși jumătate din venitul net al debitorului.

Obligația de întreținere poate fi modificată, fie în sensul măririi, fie în sensul micșorării ei.

Obligația de întreținere poate înceta în următoarele cazuri:

încetează starea de nevoie determinată de incapacitatea de muncă a creditorului;

creditorul obligației de întreținere se recăsătorește, fiind în întreținerea actualului soț;

creditorul obligației de întreținere a decedat, iar această obligație, fiind intuitu personae, nu se transmite moștenitorilor.

Secțiunea 4.2 Efectele divorțului între părinți și copiii lor minori

4.2.1 Generalități

Autoritatea părinteascăreprezintă ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copiluluiși aparțin în mod egal ambilor părinți.

Părinții căsătoriți exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească. În cazul divorțului părinților, autoritatea părintească se exercită potrivit dispozițiilor din Codul Civil referitoare la efectele divorțului în raporturile dintre părinți și copii. Aceste dispoziții se aplică și în cazul în care căsătoria părinților copilului minor a fost anulată ori a încetat ca urmare a încheierii, cu bună credință, a unei noi căsătorii de către soțul unei persoane declarată moartă, dar care ulterior s-a dovedit a fi în viață.

În limbaj comun se folosește sintagma „custodia copiilor”, termen împrumutat din alte sisteme de drept, care nu se suprapune identic cu exercitarea autorității părintești după divorț, dar care este folosit și într-o serie de documente internaționale, cum ar fi Convenția Europeană privind recunoașterea și aplicarea hotărârilor privind custodia copiilor și restabilirea custodiei copiilor din 1980.

Pe lângă dispozițiile Codului civil privind efectele divorțului în raporturile dintre copii și părinți, trebuie avute în vedere și drepturile copilului prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

4.2.2 Exercitarea autorității părintești. Regulă și excepții

Regula în materie este stabilită de art. 397 C.civ. și art. 483 C.civ, conform cu care autoritatea părintească aparține în mod egal ambilor părinți.

Legea prevede însă o serie de excepții de la această regulă, în virtutea respectării interesului superior al minorului. Acestea sunt:

conform art. 398 C.civ., instanța poate decide, în interesul superior al minorului, ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.

Este situația în care instanța poate constata că unul dintre părinți este sancționat cu decăderea din drepturile părintești pentru că a pus în pericol viața sau sănătatea minorului, motiv întemeiat pentru ca să decidă ca autoritatea părintească să revină celuilalt părinte.

Atunci când autoritatea părintească revine numai unui părinte, celălalt păstrează dreptul de a consimți la adopție și de a veghea asupra modului de creștere și educare.

Conform art. 399 C.civ., instanța poate decide exercitarea autorității părintești de către alte persoane sau instituții de ocrotire.

În mod excepțional, instanța poate decide plasamentul familial al minorului la o rudă sau o altă persoană sau chiar unei instituții de ocrotire, atunci când interesul minorului justifică această măsură de ocrotire externă.În acest caz, persoana sau instituția respectivă exercită drepturile și îndatoririle părinților cu privire la persoana minorului.

În ceea ce privește bunurile minorului, instanța stabilește dacă drepturile referitoare la acestea revin ambilor părinți, sau doar unuia dintre ei.

4.2.3 Locuința minorului

Aspectele legate de locuința minorului după divorțul părinților săi sunt reglementate de art. 400 C.civ.

Părinții se pot înțelege asupra locuinței copilului după divorț, cu condiția ca această înțelegere să corespundă interesului superior al minorului.

Dacă părinții nu se înțeleg și decid contrar interesului superior al copilului, instanța de tutelă stabilește, odată cu pronunțarea divorțului, ca locuința copilului minor să fie la părintele cu care locuiește în mod statornic (părinte rezident). Dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța îi stabilește locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul său superior.

În mod excepțional, și numai dacă este în interesul superior al minorului, instanța poate stabili ca acesta să locuiască la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul acestora, ori la o instituție de ocrotire. Acestea supraveghează minorul și îndeplinesc tot ce este necesar pentru sănătatea, educația și învățătura sa.

Dacă afectează exercițiul autorității sau a altor drepturi părintești, locuința minorului nu poate fischimbată fără acordul ambilor părinți. În cazul în care părinții nu se înțeleg cu privire la aceste aspecte, instanța va decide dacă o schimbare a locuinței este oportună sau nu.

De fiecare dată, instanța de tutelă decide în funcție de interesul superior al minorului, și pentru aceasta este imperativă ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani, dar poate fi audiat și cel care nu a împlinit vârsta de 10 ani, în funcție de vârsta și gradul său de maturitate.

Instanța nu este obligată să decidă în funcție de opțiunea minorului audiat, și își va forma o părere din ansamblul probelor administrate, inclusiv raportul de anchetă psihosocială.

4.2.4.Relațiile personale ale minorului cu părinții și cu alte persoane semnificative din viața sa

Ca efect al divorțului, dreptul părintelui de a avea legături personale cu minorul este reglementat deart. 401 C.civ.

Minorul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care minorul a dezvoltat legături de atașament.

Părintele sau, după caz, părinții separați de minorul lor au dreptul să aibă legături personale cu acesta.

În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă decide cu privire la modalitățile de exercitare a acestui drept.

Minorul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, precum și cu alte persoane alături de care minorul s-a bucurat de viața de familie.

Părinții sau un alt reprezentant legal al minorului nu pot împiedica relațiile personale ale acestuia cu bunicii, frații și surorile ori cu alte persoane alături de care minorul s-a bucurat de viața de familie, decât în cazurile în care instanța decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a minorului.

Relațiile personalese pot realiza prin:

a) întâlniri ale minorului cu părintele ori cu o altă persoană care are dreptul la relații personale cu minorul;

b) vizitarea minorului la domiciliul acestuia;

c) găzduirea minorului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care minorul nu locuiește în mod obișnuit;

d) corespondență ori altă formă de comunicare cu minorul;

e) transmiterea de informații minorului cu privire la părintele ori la alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu minorul;

f) transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu minorul.

4.2.5. Contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a minorilor

Părinții se pot înțelegecu privire la contribuția lor la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a minorilor, înțelegere de care poate lua act notarul în cazul divorțului notarial sau instanța de tutelă, prin hotărârea de divorț.

În caz de neînțelegere, instanța de tutelă stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a minorilor.

Obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională.

Numai dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani. Pensia de întreținere poate fi sub o sumă fixă sau o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreținere.

Pensia de întreținere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcție de rata inflației. Întreținerea datorată de părinte se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii.

Cuantumul întreținerii datorate minorilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat.

Pensia de întreținere se plătește în rate periodice, la termenele convenite sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin hotărâre judecătorească.

Părțile pot conveni sau, dacă sunt motive temeinice, instanța de tutelă poate hotărî ca întreținerea să fie achitată prin plata anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de întreținere ale celui îndreptățit pe o perioadă mai îndelungată sau pe întreaga perioadă în care se datorează întreținerea, în măsura în care debitorul întreținerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligații.

Dacă apare o schimbare în ceea ce privește posibilitățile financiare ale părintelui care plătește întreținerea și nevoia minorului care o primește, instanța de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micșora pensia de întreținere sau poate hotărî încetarea plății ei.

CAPITOLUL V

ÎN LOC DE CONCLUZII

Ce este căsătoria?

Actul în sine presupune două elemente: unul juridic, de act semnat în fața ofițerului de stare civilă, și unul emoțional, prin oficializarea unei relații în fața lumii și a lui Dumnezeu.

Pentru mulți oameni ai acestui secol, o căsătorie clasică presupune dragoste și sex între doi adulți. Presupune relații frecvente și constante între parteneri și include prietenia alături de iubire.

De asemenea, responsabilitatea clădirii și păstrării căsătoriei și a familiei trebuie să fie împărțită în doi.

Conceptul de căsătorie nu este însă ușor de pus în practică. În afara de stresul social atât de prezent în viața oamenilor, mai intervine și genetica. În plus, de-a lungul vieții, oamenii pot fi atrași de mai mult de o singură persoană și atunci monogamia nu mai e atât de simplu de respectat și de păstrat.

Deci, în afară de relațiile abuzive în orice fel, care ar fi cele mai frecvente cauze ale neînțelegerilor în cuplu?

Când soții nu mai vorbesc sincer unul cu celălat, chiar și atunci când motivul real este de a evita o ceartă, intervine un armistițiu nefructuos. Acest lucru ar putea părea sigur, și chiar inteligent, dar un astfel de armistițiu are și un preț. Pentru că oamenii se simt cel mai bine alături de cineva în care au încredere, iar dacă nu împărtășesc frica și neliniștea cu partenerul de viață, atunci cu cine să le împărtășească?

Lipsa de comunicare este o cale sigură către resentimente.

Oamenii se rănesc atunci când se simt incapabili de a-și spune unul altuia cum se simt cu adevărat. Este chiar posibil ca unele aventuri extraconjugale să pornească cu intenția clară de a fi descoperite, pentru a obliga declanșarea unor discuții despre ceea ce nu se spune.

Orice căsnicie trebuie să fie activă pentru a dura.

Afecțiunea se clădește și se menține prin atingeri, prin joc, prin comuniune și comunicare. Cu cât cei doi parteneri petrec mai puțin timp împreună, cu atât se vor distanța, iar iubirea lor se va stinge.

Din nefericire, în ziua de astăzi, partenerii nu mai cooperează în rezolvarea problemelor cotidiene.

În multe cazuri, cel care titlul de “căsătorie” unei relații este actul scris semnat de cei doi soți. Dar până la urmă, ce ține doi oameni împreună ? Actul, jurământul sau dragostea?