Desfacerea Casatoriei In Contradictoriu

CUPRINS

Introducere

Capitolul I Considerații generale privind familia

Secțiunea I  Familia și relațiile de familie

Secțiunea II  Căsătoria

Noțiunea de căsătorie

Caracterele juridice al actului juridic al căsătoriei

Trăsăturile specifice stării de căsătorie

Capitolul II Desfacerea căsătoriei prin divorț

Secțiunea I Cazurile de divorț

Desfacerea căsătoriei la inițiativa unui dintre soți pe cale judiciară

Desfacerea căsătoriei prin acordul soților pe cale judiciară

Secțiunea II  – Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau notarială

Condițiile desfacerii căsătoriei pe cale administrativă sau notarială

Procedura desfacerii căsătoriei pe cale administrativă sau notarială

Refuzul ofiterului de stare civila sau notarului public

Secțiunea III Divorțul din culpă

Condițiile divorțului din culpă

Continuarea acțiunii de divorț

Secțiunea IV Divorțul din cauza stării sănătății unui soț

Capitolul III Procedura divorțului

Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei

Cuprinsul cererii de chemare în jdecată

Cererea reconvențională

Instanța competentă

Probele în proceul de divorț

Actele de dispoziție ale părților

Hotărârea de divorț

Căi de atac

Judecarea unei cererii accesorii

Capitolul IV Efectele divorțului

Capitolul V Obligația de întreținere între părinți și copii

5.1. Caracteristici generale și reglementările Codului civil în materie

5.2. Condițiile de existență a obligației legale de întreținere

5.3. Executarea obligației

5.4. Încetarea obligației de întreținere între părinți și copii

5.5. Forme ale obligației de întreținere

Studiu de caz

Concluzii

Bibliografie

Anexe

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

C.fam – Codul familiei

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

N.C.C – Noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

vol. – volumul

INTRODUCERE

Procedura divorțului are un caracter particular chiar și în raport cu alte proceduri speciale, împrejurare determinată, în mod neîndoielnic, de necesitatea ocrotirii deosebite a unor valori sociale importante, cum sunt cele privitoare la familie.

Legislația actuală din România reglementează desfacerea căsătoriei prin divorț în principal în Codul civil, care se completează cu dispoziții ale Codului de procedură civilă.

Astfel cum pentru încheierea căsătoriei este necesar consimțământul liber al soților, tot în aceiași măsură voința acestora trebuie luată în considerare.

În România, oricare dintre soți are dreptul să ceară desfacerea căsătoriei a cărei continuare, bineînțeles datorită unor motive temeinice care au vătămat grav și iremediabil raporturile dintre aceștia, nu mai este cu putință.

În general, se apreciază că atunci când se pune problema desfacerii căsătoriei trebuie să se aibă în vedere și caracterul social al acesteia. Căsătoria fiind bază a familiei, nu reprezintă numai o problemă de ordin social, ci reprezintă și un interes pentru societate în ansamblu.

Statul este direct interesat în apărarea căsătoriei și a familiei și, de aceea a reglementat modul în care se realizează divorțul.

Însă, dorința de apărare a căsătoriei nu înseamnă păstrarea ei cu orice preț, prin impunerea unor condiții care să facă practic imposibilă desfacerea ei.

În prezent, prin reglementările în vigoare în materia divorțului, nu se susține ideea că desfacerea căsătoriei poate avea loc numai cu caracter excepțional. Chiar simpla redactare a textului de lege „instanța poate desface căsătoria prin divorț atunci când…”, ne arată că legiuitorul nu a înțeles să imprime un caracter excepțional acestei proceduri.

De altfel, prin introducerea în Codul civil și Codul de procedură civilă a reglementării posibilității de desfacere a căsătoriei prin acordul ambilor soți (în condițiile stipulate), arată faptul că legiuitorul a înțeles sa acorde importanța cuvenită voinței părților, recunoscându-le temeinicia motivelor care i-au determinat să pună capăt căsătoriei lor.

Se poate afirma că în România, legea noastră recunoaște atât principiul stabilității și ocrotirii căsătoriei și familiei cât și admisibilitatea, în cazuri întemeiate, a divorțului.

Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 modificată prin Lega nr. 71/2011 privind Codul Civil, procedura divorțului era reglementată de art. 37 și urm. Codul familiei și de art. 607 și urm. Cod procedură civilă.

În legislația română până la modificarea Codului familiei prin Decretul 779/1966, nu se făcea distincție între încetarea căsătoriei și desfacerea căsătoriei prin divorț, arătându-se că desfacerea căsătoriei are loc prin moartea unuia dintre soți, declararea judecătorească a morții sau prin divorț.

Actualul Cod civil prin elementele de noutate în materia divorțului, nu mai face o distincție aparte între încetarea căsătoriei, așa cum aceasta era prevăzută la art. 37 alin. 1 din Codul familiei și desfacerea căsătoriei prin divorț.

Prin abrogarea Legii nr. 4/1953 privind Codul familiei, noul Cod civil prevede modificări substanțiale asupra normelor de drept ce reglementează raporturile de familie. Dintre acestea, cea care a trezit un interes considerabil, poate și datorită impactului social semnificativ, este desfacerea căsătoriei.

Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura judecătorească de separare definitivă a soților, pronunțată în condițiile legii. Mijlocul de desfacere a căsătoriei îl reprezintă divorțul.

Dacă desființarea căsătoriei, ca urmare a constatării nulității ori anulării ei produce efecte atât pentru viitor (ex nunc) cât și pentru trecut (ex tunc), cu excepția căsătoriei putative și a situației copiilor, desfacerea căsătoriei produce efecte doar pentru viitor
(ex nunc).

Spre deosebire de încetarea căsătoriei care are la bază cauze naturale și obiective – moartea sau declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, desfacerea căsătoriei se produce numai în timpul vieții soților și în condițiile reglementate de legiuitor, pe cale judecătorească, administrativă sau notarială.

.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FAMILIA

Secțiunea I  Familia și relațiile de familie

La baza celei mai importante forme de comunitate umană se află familia.

Instituția familiei a constituit și constituie obiectul de cercetare al mai multor științe, cum sunt: sociologia, istoria, biologia, psihologia, medicina, filozofia, religia și, nu în ultimul rând, dreptul.

Fiecare dintre acestea analizează familia ca formă de comunitate umană sub aspectele ce interesează domeniul lor.

Din punct de vedere juridic, familia a fost detinită de mai mulți autori fie ca desemnând “grupul de persoane între care există drepluri și obiigații ce izvorasc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie”, fie ca “formă juridicește recunoscută de conviețuire a unor persoane legate prin căsătorie și rudenie și care generează între membrii ei relații complexe: biologice,
etico-spirituale, economice, juridice, culturale etc.”

Principalul element în definirea noțiunii de familie, prezent la majoritatea autorilor doctrinari și care îi unește, din punct de vedere juridic, pe membrii acesteia, este “căsătoria”.

Deoarece căsătoria stă la baza familiei, ocrotirea ei este prima condiție a ocrotirii familiei, în întregul ei.

Din multitudinea de raporturi generate de căsătorie între soți, numai unele cad sub incidență juridică, altele nu, cum sunt cele de natura etico-spirituală, întrucât reglementarea acestora ar însemna o imixtiune în viața intimă a soților.

Căsătoria, așa cum au fost exprimate opinii în literatura noastră juridice, nu se multumește să creeze între soți doar raporturi personale nepatrimoniale, „ci dă nastere între ei și la raporturi juridice patrimoniale, care sunt în principiu opozabile și terțelor persoane”.

Familia este o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat și femeie, precum și prin procreație; este o realitate socială, pentru că reprezintă cadrul comunității de viață și de interese a celor ce o compun, uniți prin esența morală a căsătoriei și prin descendența într-un model unic al solidarității umane; este o realitate juridică, fiind recunoscută și ocrotită juridicește.

Dacă vorbim despre dimensiunea juridică a familiei, direcțiile principale ale intențiilor normative pot fi considerate următoarele: protejarea familiei ca entitate socială, inclusiv prin stabilirea cerințelor legale care să asigure accesul la un asemenea statut; stabilirea drepturilor și îndatoririlor reciproce dintre membrii familiei.

Sub primul aspect, potrivit Constituției României, autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privata, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimtiță între soți, statul ocrotește căsătoria și familia, familia având la bază căsătoria liber consimțită între soți, condițiile de fond și de formă ale încheierii actului juridic al căsătoriei fiind stabilite riguros.

Sub cel de-al doilea aspect, al reglării relațiilor din interiorul familiei, Legea
fundamentală proclamă principiul egalității soților, precum și dreptul și îndatorirea acestora de a asigura creșterea, educația și instrucția copiilor, textele N.C.C. fixează cadrul general al relațiilor personale și patrimoniale dintre soți, precum și dintre părinți și descendenții lor, mai puțin cele derivând din rudenia civilă, care sunt reglementate prin Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, Legea pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, recunoscând soțului rămas în viață dreptul la moștenire în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali-aceste clase constituindu-se exclusiv în considerarea relațiilor de rudenie cu defunctul, inclusiv dreptul la rezervă succesorală, precum și anumite drepturi succesorale accesorii.

Secțiunea II  Căsătoria

Noțiunea de căsătorie

Din punct de vedere al dreptului civil, institutia căsătoriei are o importanță covârșitoare. Starea de căsătorie dobândită prin încheierea căsătoriei cu întreg cortegiul de drepturi și obligații, completând gama atributelor de identificare a persoanei fizice, însoțește și adesea întregește implicarea subiectului de drept în raporturi juridice civile.

În textele actualei legislații termenul “căsătorie” are două accepțiuni.

Mai întâi, desemnează actul juridic al căsătoriei încheiat de viitorii soți, ale cărui condiții de fond și de formă sunt imperativ stabilite.

Într-un al doilea sens, termenul „căsătorie” desemnează starea, situația juridică dobândită prin încheierea actului juridic al căsătoriei și care există pe toată durata căsătoriei.

La această accepțiune se face apel, de exemplu, în cuprinsul art. 311 N.CC.
”soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”.

Literatura de specialitate mai adaugă un al treilea înțeles noțiunii de „căsătorie”, pentru a desemna astfel instituția juridică ce reunește ansamblul normelor referitoare la actul juridic al căsătoriei și la statutul juridic al soților.

Astfel, căsătoria este definită, în cuprinsul art. 259 N.C.C. “ca uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii”, în scopul întemeierii unei familii.

Termenul „uniune” din cuprinsul definiției sugerează dubla accepțiune legală a „căsătoriei”, de act juridic și de statut juridic.

Caracterele juridice al actului juridic al căsătoriei

Privită ca act juridic constitutiv al familiei, căsătoria se distinge prin următoarele caractere:

caracterul laic (civil) al căsătoriei, deoarece încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorității de stat.

Ca expresie a libertății conștiinței și a libertății exercitării cultului religios, garantate prin dispoziții constituționale, celebrarea religioasă a căsătoriei este permisă, dar numai consecutiv căsătoriei civile și fără a produce efecte juridice. “Căsătoria” oficiată numai religios nu are niciai întâi, desemnează actul juridic al căsătoriei încheiat de viitorii soți, ale cărui condiții de fond și de formă sunt imperativ stabilite.

Într-un al doilea sens, termenul „căsătorie” desemnează starea, situația juridică dobândită prin încheierea actului juridic al căsătoriei și care există pe toată durata căsătoriei.

La această accepțiune se face apel, de exemplu, în cuprinsul art. 311 N.CC.
”soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”.

Literatura de specialitate mai adaugă un al treilea înțeles noțiunii de „căsătorie”, pentru a desemna astfel instituția juridică ce reunește ansamblul normelor referitoare la actul juridic al căsătoriei și la statutul juridic al soților.

Astfel, căsătoria este definită, în cuprinsul art. 259 N.C.C. “ca uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii”, în scopul întemeierii unei familii.

Termenul „uniune” din cuprinsul definiției sugerează dubla accepțiune legală a „căsătoriei”, de act juridic și de statut juridic.

Caracterele juridice al actului juridic al căsătoriei

Privită ca act juridic constitutiv al familiei, căsătoria se distinge prin următoarele caractere:

caracterul laic (civil) al căsătoriei, deoarece încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorității de stat.

Ca expresie a libertății conștiinței și a libertății exercitării cultului religios, garantate prin dispoziții constituționale, celebrarea religioasă a căsătoriei este permisă, dar numai consecutiv căsătoriei civile și fără a produce efecte juridice. “Căsătoria” oficiată numai religios nu are nici măcar semnificația unei aparențe juridice de căsătorie, în consecință este inaptă a furniza beneficiul putativității căsătoriei.

Oficierea de către deservantul cultului a serviciului religios fără a I se fi prezentat certificatul de căsătorie constituie contravenție.

caracterul solemn al căsătoriei, în sensul că valabilitatea actului juridic al căsătoriei este condiționată (și) de respectarea unor cerințe de formă.

Simplul acord de voințe al viitorilor soți nu este de ajuns; consimțământul la căsătorie se cere a fi exprimat în fața ofițerului de stare civilă, personal și în mod public, în prezența a doi martori.

caracterul bilateral, căsătoria luând naștere prin concursul a două voințe
concordante.

Condiție de fond în materie de acte juridice în general, consimțământul liber exprimat al viitorilor soți este de însăși esența căsătoriei.

Din punct de vedere al rolului voinței părților în determinarea conținutului actului juridic, căsătoria face parte din categoria actelor juridice condiție, întrucât manifestarea de voință a viitorilor soți este numai condiția necesară a aplicabilității statutului legal al căsătoriei.

Modificarea statutului legal nu se află la îndemâna părților, cu atât mai puțin înlăturarea acestui statut.

Cu alte cuvinte, părțile au doar libertatea să decidă dacă vor încheia sau nu actul juridic al căsătoriei, nu și puterea de a determina conținutul raporturilor juridice prestabilite de legiuitor, de exemplu, nu se vor putea sustrage regimului comunității de bunuri și nici nu vor putea interveni în configurația acestuia.

cauza actului juridic al căsătoriei, adică scopul urmărit de părți, este întemeierea unei familii, distinctă de familiile de proveniență ale soților. Căsătoria încheiată de unul sau amândoi soții din alte considerente decât acela al întemeierii unei familii, doar ca mijloc de obținere a unor privilegii decurgând din statutul de persoana căsătorită, poate fi desființată.

Trăsăturile specifice stării de căsătorie

În accepțiunea sa de statut legal, căsătoria se distinge prin următoarele trăsături:

starea de căsătorie ia naștere în temeiul actului juridic al căsătoriei, așadar, implicit, al consimțământului liber exprimat al viitorilor soți.

Drepturile și îndatoririle pe care le desemnează în mod generic sunt imperativ stabilite de lege și guvernate de principiul deplinei egalități între soți.

caracterul, în principiu, perpetuu al căsătoriei. Având ca scop întemeierea unei familii, căsătoria se încheie pe viață. Actul juridic al căsătoriei nu poate fi afectat nici de termen, fie el extinctiv sau suspensiv, nici de condiție, rezolutorie ori suspensivă.

Totuși, desfacerea căsătoriei și pierderea statutului de soți este îngăduită, atât pe cale administrativă cât și pe cale judiciară, în condiții procesuale derogatorii de la dreptul comun.

caracterul monogam al căsătoriei.

CAPITOLUL II

DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORȚ

Secțiunea I Cazurile de divorț

Ca și în cazul reglementării anterioare, noul Cod civil prevede, în art. 259 alin. (6): “Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile legii”.

Așadar, divorțul poate fi definit ca acea formă de disoluție a căsătoriei, care constă în desfacerea ei, cu efecte pentru viitor, prin acordul soților sau pe cale judecătorească.

În doctrină s-a evidențiat faptul că există mai multe concepții privind divorțul. Care stau la baza reglementării acestuia: divorțul remediu – când acesta nu este condiționat de culpa vreunuia dintre soți, ci de imposibilitatea continuării căsătoriei cel puțin pentru unul dintre ei; divorțul sancțiune –când desfacerea căsătoriei se dispune ca o sancțiune împotriva soțului culpabil de degradarea căsniciei și concepția mixtă-potrivit căreia, din cauza conduitei culpabile a unui soț, continuarea căsniciei a devenit imposibilă.

Articolul 373 N.C.C. reglementează patru motive de divorț, astfel::

Divorțul prin acordul soților

Acordul poate să se realizeze de la bun început, prin formularea în comun, de către ambii soți, a cererii de divorț, sau ulterior, în două cazuri:

după depunerea de către unul dintre soți a unei cereri de divorț întemeiate pe culpa celuilalt, în cadrul căreia acesta din urmă recunoaște faptele ce I se impută, astfel încât instanța, dacă și reclamantul este de acord, pronunță divorțul fără a cerceta temeinicia motivelor și fără a face vreo mențiune despre culpa părților;

în situația reglementată de art. 379 alin. (2). Divorțul prin acordul soților poate avea loc pe cale judiciară, în fața instanței de judecată sau pe cale administrativă ori prin procedură notarială

Este evident că acordul soților pentru divorț, indiferent în care din cele două forme se realizează, este un act juridic, simetric încheierii căsătoriei, dând pe deplin expresie adagiului latin mutuus consensus – mutuus dissensus și confirmând, într-o anume măsură, componenta “convențională” a căsătoriei.

Natura de act juridic este în afară de orice îndoială, inclusiv pentru că acest tip de divorț nu își găsește aplicarea atunci când unul din soți este pus sub interdicție, iar instanța de tutelă și ofițerul de stare civilă ori notarul public sunt obligați să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț.

De aceea, dacă divorțul prin acordul părților a fost pronunțat de instanță sau a fost constatat pe cale administrativă ori notarială, deși unul dintre soți era pus sub interdicție, orice persoană interesată poate promova o acțiune în constatarea nulității absolute a divorțului prin acordul soților, indiferent dacă acesta a fost pronunțat de instanță ori a fost constatat de ofițerul de stare civilă sau de notarul public.

1.1 Desfacerea căsătoriei la inițiativa unui dintre soți pe cale judiciară

De asemenea, în ipoteza în care consimțământul unuia dintre soți la divorț a fost viciat-(prin eroare, dol sau violență) ori a fost dat într-o perioadă de lipsă de discernământ, fără ca soțul respectiv să fi fost pus sub interdicție, soțul interesat poate formula, pentru aceste motive, o acțiune în anularea divorțului prin consimțământ mutual.

Interesul unei astfel de acțiuni nu poate fi negat, deoarece soțul care ar obține anularea ar putea ulterior să promoveze o acțiune de divorț bazată pe culpa celuilalt soț, iar admiterea acesteia ar putea să îi confere avantaje inexistente în cazul divorțului prin acordul soților, cum ar fi: pierderea, de către soțul culpabil, a unor drepturi prevăzute de lege sau de convenții încheiate cu terții, dreptul la despăgubiri, un regim diferit al pensiei de întreținere după divorț, dreptul de a beneficia de prestația compensatorie.

În ambele situații, fie că se invocă nulitatea absolută, fie că este invocată cea relativă, instanța competentă este instanța de tutelă de la domiciliul pârâtului, deoarece legea procedurală prevede o competență specială si absolută numai pentru cererea de divorț.

Admiterea unei asemenea acțiuni nu ridică nicio problemă dacă este vorba unui divorț pe cale administrativă sau notarială.

Odată cu admiterea acțiunii, ar urma să se anuleze și certificatul de divorț emis potrivit art. 376 alin. (4) N.C.C.

Nici pronunțarea divorțului prin hotărâre judecătorească nu poate fi un impediment în calea admiterii acțiunii, întrucât ceea ce se urmărește este constatarea nulității sau anularea acordului dat în vederea divorțului, nu a hotărârii judecătorești care a constatat divorțul.

Cât privește soarta hotărârii judecătorești prin care s-a pronunțat divorțul, aceasta este rezolvată de art. 99 alin. (4) N.C.C., care prevede că “dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr-o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o acțiune prin care s-a contestat starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre își pierde efectele la data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri”.

Divorțul pentru motive temeinice sau divorțul din culpă

Articolul 373 lit. b) reia prevederea din art. 37 alin. (2) lit. b) C.fam., astfel încât, ca și în aplicarea acestui text, „motive temeinice” pentru divorț vor fi: comportamentul necorespunzător al unui soț, concretizat în acte de violență, separația în fapt, infidelitatea conjugală etc.

De altfel, dată fiind identitatea celor două texte, întreaga doctrină și jurisprudență create sub imperiul Codului familiei, care au explicitat noțiunea de „motive temeinice” și au analizat condițiile vătămării grave a raporturilor dintre soți și a imposibilității continuării căsătoriei, sunt pe deplin valabile în continuare

După cum rezultă din art. 379 alin. (1) N.C.C., în cazul art. 373 lit. b), instanța va putea desface căsătoria dacă stabilește culpa unuia sau a ambilor soți în destrămarea căsătoriei.

Divorțul pentru o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani

Și acest tip de divorț este tot unul „din culpă”, astfel cum rezultă din art. 379 alin. (2)

Divorțul din cauza sănătății unui soț

Ca și în reglementarea Codului familiei divorțul se poate pronunța la cererea soțului care suferă de o boală, a cărei existență face imposibilă continuarea căsătoriei.

Din perspectiva concepțiilor privind divorțul motivele prevăzute de lit. a) și d) țin de un „divorț remediu”, în timp ce motivele enumerate de lit. b) și c) dau expresie concepției mixte, care are în vedere atât imposibilitatea continuării căsătoriei, cât și culpa celui care a determinat o astfel de situație.

Această caracterizare rezultă și din prevederile noului Cod de procedură civilă, care reglementează divorțul remediu în art. 917-921 și divorțul din culpă în art. 922-923.

Legea de punere în aplicare a noului Cod civil prevede în art. 39 alin. (1), că “dispozițiile Codului civil privind divorțul se aplică fără a se deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare”, ceea ce înseamnă că nu data încheierii căsătoriei atrage aplicabilitatea reglementării privind divorțul, ci data la care se pronunță acesta.

Aplicabilitatea legii în vigoare la momentul pronunțării divorțului explică unele soluții ale Legii de punere în aplicare a noului Cod civil, potrivit cărora unele cereri de divorț formulate în conformitate cu dispozițiile Codului familiei vor putea fi transformate și soluționate potrivit noului Cod civil.

Desfacerea căsătoriei prin acordul soților pe cale judiciară

După cum se poate remarca, art. 374 N.C.C. reglementează divorțul prin acordul soților în fața instanței de judecată.

De vreme ce art. 375 alin. (2) N.C.C. prevede că divorțul prin acordul soților poate fi constatat și de notarul public, chiar dacă există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptați, se pune întrebarea care mai este utilitatea practică a art. 374 NCC?

Ipoteza în care soții ar recurge la instanță pentru ca aceasta să pronunțe divorțul prin acordul lor nu este totuși de neimaginat. O astfel de situație ar putea interveni atunci când soții se înțeleg asupra divorțului, dar nu se înțeleg asupra unor efecte ale acestuia, cum sunt numele soților după căsătorie, partajul bunurilor, fie ele dobândite în devălmășie, în cadrul comunității legale sau convenționale, fie dobândite pe cote-părți, în cadrul regimului separației de bunuri, exercitarea autorității părintești după divorț față de copiii născuți din căsătorie sau adoptați etc.

Spre deosebire de reglementarea din Codul familiei, N.C.C. nu mai pune nicio condiție pentru divorțul prin acordul soților: acesta poate fi pronunțat oricând, fără nicio prevedere restrictivă referitoare la durata căsătoriei și chiar dacă există copii minori rezultați din căsătorie. Menționăm că textul actual din N.C.C. trebuie interpretat în sensul că se referă atât la copiii născuți din căsătorie sau la copiii rezultați din conviețuirea celor doi soți anterior căsătoriei, cât și la cei adoptați de ambii soți.

Acordul soților cu privire la divorț reprezintă un adevărat act juridic, iar art. 374 N.C.C. conține prevederi exprese referitoare la capacitate-alin. (2) prevăzând că acest tip de divorț nu poate fi pronunțat dacă unul dintre soți este pus sub interdicție-și consimțământ, alin. (3) instituind obligația instanței de a verifica existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț

Normele de procedură speciale pentru divorțul prin acordul soților pe cale judiciară se regăsesc în art. 613¹ C.proc.civ., respectiv în art. 917-919 N.C.P.C..

Legea de punere în aplicare a noului Cod civil conține o prevedere referitoare la divorțul prin acordul soților, și anume art. 40, care prevede că, “în cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, instanța poate să dispună divorțul în această modalitate, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 373 lit. a) și art. 374 N.C.C., întrucât prin Legea nr. 202/2010 art. 38 C.fam. a fost modificat, conținutul său fiind identic cu art. 374, singura interpretare posibilă a art. 40 Legea de punere în aplicare a Noului Cod Civil este în sensul că acesta are în vedere nu cererile de divorț prin acordul soților, ci acele cereri de divorț întemeiate pe culpă, care ar putea fi transformate în cereri de divorț prin acord în condițiile noii reglementări, soluție ce nu exista, reglementată expres, în Codul familiei.

Secțiunea II Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau notarială

Condițiile desfacerii căsătoriei pe cale administrativă sau notarială

Reglementare nouă, divorțul în fața ofițerului de stare civilă sau a notarului public a fost prevăzut inițial în noul Cod civil adoptat de Parlament în 2009, după care a fost preluat prin Legea nr. 202/2010 și introdus în Codul familiei.

Această modalitate de desfacere a căsătoriei nu presupune intervenția instanței de judecată și se finalizează ca emiterea unui certificat de divorț.

Competența materială de a constata divorțul în această modalitate aparține, alternativ, ofițerului de stare civilă sau notarului public, excepție făcând cazul în care soții au copii minori rezultați din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, când competent să constate divorțul prin acordul soților este numai notarul public, astfel cum prevede alin. (2).

Altfel spus,, soții se pot adresa oricăruia dintre cei doi pentru a constata divorțul.

Desigur, dacă un soț se adresează ofițerului de stare civilă, iar celălalt dorește să divorțeze în fața notarului, înseamnă că, de fapt, acordul dintre ei privind divorțul nu s-a realizat, iar cel sesizat mai întâi (oricare dintre cei doi) va da o dispoziție de respingere a cererii și îi va îndruma pe soți la instanță.

Competența teritorială este alternativă și aparține ofițerului de stare civilă sau notarului public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților.

Întrucât notarul public are o competență teritorială circumscrisă teritoriului unei judecătorii, rezultă că oricare notar public din circumscripția unei judecătorii poate constata divorțul prin acord al unor soți care s-au căsătorit ori și-au avut ultima locuință comună în raza de competență a judecătoriei pe teritoriul căreia și el, notarul public, își are sediul profesional.

În ceea ce îl privește pe ofițerul de stare civilă, întrucât el își desfășoară activitatea pe teritoriul unei unități administrativ-teritoriale (comună, oraș, municipiu sau sector al Municipiului București), va putea să constate divorțul prin acord al unor soți care s-au căsătorit ori și-au avut ultima locuință comună în acea unitate administrativ-teritorială.

Ținând cont de conținutul alin. (1), comparativ cu alin. (2) al art. 375 N.C.C., condițiile trebuie analizate separat, pentru fiecare alineat în parte.

Pentru ca ofițerul de stare civilă sau notarul public să constate divorțul în condițiile alin. (1), sunt necesare două condiții:

acordul soților în vederea divorțului

Acordul trebuie să fie complet, ceea ce impune ca soții să se înțeleagă nu numai asupra divorțului, ci și – cel puțin – asupra efectului acestuia referitor la nume, deoarece este o procedură grațioasă (necontencioasă), iar ofițerul de stare civilă sau notarul public nu au competența să se pronunțe asupra chestiunilor litigioase, fiind obligați, atunci când soții nu se înțeleg, să respingă cererea de divorț și să îndrume soții la instanță.

Evident, soții se pot înțelege și asupra altor aspecte ale raporturilor dintre ei, respectiv încetarea regimului matrimonial, locuința comună, obligația de întreținere între foștii soți, prestația compensatorie, și să consemneze aceste înțelegeri într-o convenție, care va avea valoarea unui contract de tranzacție.

Dacă divorțul are loc în fața notarului public, soții vor putea cere autentificarea acestei tranzacții, pentru a putea beneficia de puterea de titlu executoriu a actului autentic.

Dacă divorțul se constată de ofițerul de stare civilă, acesta nu are nicio competență să ia act de alte înțelegeri ale soților, în afara celor privitoare la divorț și la numele soților, astfel încât o eventuală tranzacție cu privire la celelalte aspecte va rămâne un înscris sub semnătură privată .

Soții să nu aibă copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.

Evident, textul are în vedere copiii din afara căsătoriei care au rezultat din conviețuirea soților și copiii adoptați de ambii soți.

Existența unui copil din afara căsătoriei al unuia dintre soți (născut anterior căsătoriei sau chiar în timpul acesteia) sau a unui copil adoptat doar de unul dintre soți nu constituie un impediment pentru constatarea divorțului potrivit alin. 1.

În ceea ce privește divorțul reglementat de alin. (2)., potrivit acestui text, notarul public – deci nu și ofițerul de stare civilă – poate constata divorțul și atunci când soții au copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.

În acest caz, pe lângă acordul asupra divorțului și asupra numelui soților după divorț, soții vor trebui să convină și asupra tuturor aspectelor privind efectele divorțului asupra raporturilor dintre ei și copiii lor minori, enumerate în alin. (2) și reglementate în art. 396-404 N.C.C.

Din ultima teză a textului, rezultă implicit că, pentru a lua act de înțelegerea soților cu privire la raporturile dintre ei și copiii lor minori, notarul public va trebui să solicite un raport de anchetă socială asupra acestei înțelegeri.

Raportul va trebui efectuat, potrivit art. 229 alin. (2) Legea de punere în aplicare a N.C.C., de autoritatea tutelară, până la reglementarea organizării și funcționării instanței de tutelă prin legea privind organizarea judiciară.

Așadar, deocamdată, notarul public, sesizat cu o cerere de divorț potrivit alin. (2), va solicita raportul de anchetă psihosocială de la autoritatea tutelară, iar după intrarea în vigoare a noii reglementări a instanței de tutelă va proceda potrivit dispozițiilor acesteia.

Ultima teză prevede de asemenea că, dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5) N.C.C. –adică notarul public este obligat să emită o dispoziție de respingere a cererii de divorț și să îndrume soții să se adreseze instanței de judecată, potrivit prevederilor art. 374 N.C.C., care reglementează divorțul prin acordul soților pe cale judiciară.

Această prevedere este din nou în disonanță cu restul textelor din noul Cod civil în ceea ce privește formularea “interesul copilului”, întrucât celelalte texte se referă la “interesul superior al copilului”, așa cum acesta este prevăzut și în art. 18 din Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1991.

În același timp, această parte finală a articolului ridică problema dacă numai cele două aspecte menționate (exercitarea în comun a autorității părintești și stabilirea locuinței copilului) trebuie să fie confirmate de raportul de anchetă psihosocială.

Deși numai acestea sunt prevăzute expres în text, raportul ar trebui să verifice dacă înțelegerea părinților răspunde interesului superior al copilului și în ceea ce privește modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

Dacă raportul ar concluziona că și înțelegerea privitoare la aceste chestiuni nu este în interesul superior al copilului, soluția ar trebui să fie identică, și anume emiterea dispoziției de respingere a cererii de divorț și îndrumarea soților spre instanță.

În sfârșit, alin. (2) nu prevede nimic cu privire la ascultarea copilului, element obligatoriu în orice procedură administrativă sau judiciară, potrivit art. 264 N.C.C.

În acest caz este o omisiune a legiuitorului, care a introdus alin. (2) prin Legea de punere în aplicare a noului Cod civil, fără să îl coreleze cu celelalte prevederi corespunzătoare din Cod.

Așa fiind, notarul public are obligația să îl asculte copil în cadrul acestei proceduri, în temeiul principiului general din art. 264 N.C.C..

Procedura desfacerii căsătoriei pe cale administrativă sau notarială

Alineatul (1) al art. 376 N.C.C. prevede că soții depun cererea de divorț împreună.

Alin. (2) al aceluiași articol prevede că, prin excepție, cererea poate fi depusă la notarul public și prin mandatar cu procură autentică.

Evident, trebuie să fie un mandat special, dat în vederea redactării și depunerii cererii de divorț prin acordul soților în fața notarului public.

Întrucât alin. (2) este unul derogatoriu și nu menționează și ofițerul de stare civilă, rezultă că, în fața acestuia, cererea nu poate fi depusă decât personal.

Față de prevederile alin. (1) și (2), dacă unul sau ambii soți sunt asistați de avocat (împreună sau separat), cererea trebuie depusă de soți personal, chiar dacă sunt însoțiți de avocat; pentru a depune cererea singur, în numele unuia sau ambilor soți, avocatul trebuie să aibă o procură autentică în acest sens și, în orice caz, nu poate face acest lucru decât în fața notarului public.

După ce înregistrează cererea, ofițerul de stare civilă sau notarul public acordă soților un termen de reflecție de 30 de zile, potrivit alin. (1), astfel încât aceștia să evalueze consecințele deciziei lor și să hotărască, în final, dacă stăruie sau nu în hotărârea de a divorța.

La expirarea termenului soții trebuie să se prezinte personal, prevede alin. (3). Așadar, în această fază a procedurii, chiar dacă cererea a fost formulată și depusă de un mandatar cu procură autentică, prezența personală a soților este obligatorie, spre deosebire de divorțul în fața instanței, în cadrul căruia este posibilă reprezentarea soțului aflat în imposibilitate de prezentare, potrivit art. 614 C.proc.civ., respectiv art. 909 NCPC.

Înainte de a continua procedura, ofițerul de stare civilă sau notarul public are obligația de a verifica dacă soții stăruie în divorț și consimțământul lor este liber și neviciat.

Dacă, la finalul termenului de reflecție, soții stăruie să divorțeze prin acordul lor, ofițerul de stare civilă va elibera certificatul de divorț, fără să facă mențiune despre culpa vreunuia dintre soți în desfacerea căsătoriei.

Soții trebuie să se înțeleagă nu numai asupra divorțului, ci și – cel puțin – asupra numelui pe care îl vor purta după divorț, alin. (5) teza I prevăzând că dispozițiile art. 383 alin. (1) și (3) sunt aplicabile în mod corespunzător.

Dacă soții nu se înțeleg asupra numelui sau, în ipoteza art. 375 alin. (2) N.C.C., care prevede posiblitatea divorțului prin acord în fața notarului public și dacă soții au copii minori, asupra exercitării drepturilor părintești, ofițerul de stare civilă ori, după caz, notarul public, trebuie să emită o dispoziție de respingere a cererii de divorț și să îndrume pe soți la instanță.

Desigur că soții se vor putea adresa instanței de tutelă cu o cerere de divorț prin acordul soților, potrivit art. 374 N.C.C., așa cum prevede alin. (5), în fine, urmând ca instanța să hotărască asupra chestiunilor litigioase dintre ei, dar nu este exclus ca unul sau amândoi să formuleze o cerere de divorț întemeiată pe culpă, conform art. 373 lit. b) și art. 379 N.C.C..

O altă posibilă situație de neînțelegere între soți este aceea în care, după termenul de reflecție, unul sau ambii soți doresc în continuare să divorțeze, dar nu prin acordul lor, caz în care ofițerul de stare civilă sau notarul public va emite, de asemenea, o dispoziție de respingere a cererii de divorț.

În sfârșit, dacă soții se înțeleg asupra divorțului, asupra numelui de familie ce urmează să îl poarte după divorț, și, în ipoteza art. 375 alin. (2) N.C.C., asupra exercitării autorității părintești, dar nu au ajuns la un acord privind alte efecte ale divorțului (de exemplu, pensia de întreținere după căsătorie, lichidarea regimului matrimonial, indiferent de natura acestuia etc.), ofițerul de stare civilă sau notarul public poate emite certificatul de divorț, urmând ca foștii soți să se adreseze instanței de judecată pentru soluționarea aspectelor litigioase dintre ei privitoare la efectele divorțului.

Mențiunea privind divorțul pe actul de căsătorie este necesară pentru o corectă evidență a actelor de stare civilă, dar și pentru ca, după efectuarea mențiunii, ofițerul de stare civilă să efectueze comunicările în vederea îndeplinirii formalităților de publicitate privind încetarea regimului matrimonial, astfel încât noua situație juridică în care se află foștii soți să fie opozabilă terților.

O prevedere similară există, pentru divorțul pe cale judiciară, în art. 48 din Legea
nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, dar și în art. 619 alin. (6) C.proc.civ., respectiv în art. 916 alin. (4) N.C.P.C..

Există dou ipostaze de constatarea divorțului de către ofițerul de stare civilă.

Astfel, în art. 377 alin. (1) și (2), în funcție de competența teritorială a ofițerului de stare civilă de a constata divorțul și de alegerea acestei competențe alternative de către soți avem:

când divorțul se constată chiar la primăria unde a avut loc căsătoria, iar ofițerul de stare civilă este obligat să facă mențiunea pe actul de căsătorie după emiterea certificatului de divorț și

când divorțul se constată la primăria în a cărei rază teritorială și-au avut soții ultima locuință comună, iar ofițerul de stare civilă are obligația de a trimite, de îndată, o copie certificată de pe certificatul de divorț la primăria unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face mențiune pe actul de căsătorie.

De asemenea, notarul public este obligat ca, imediat după emiterea certificatului de divorț, să trimită o copie certificată de pe acesta la primăria unde s-a încheiat căsătoria, în vederea efectuării aceleiași mențiuni.

Refuzul ofițerului de stare civilă sau notarului public

Ofițerul de stare civilă sau notarul public respinge cererea de divorț dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 375 N.C.C., adică dacă nu există acordul soților asupra divorțului și asupra numelui care urmează a fi purtat după divorț, potrivit art. 383 NCC, precum și – în cazul art. 375 alin. (2) – dacă soții nu au agreat modul de exercitare a autorității părintești ori, deși au convenit asupra acestui aspect, raportul de anchetă pshiosocială constată că înțelegerea lor nu răspunde interesului superior al copilului

. Deși alin. (1) al art. 378 din N.C.C. nu prevede actul prin care este respinsă cererea, textul trebuie corelat cu art. 376 alin. (5) N.C.C., care menționează că repingerea se face prin dispoziția ofițerului de stare civilă sau a notarului public.

Neîndoielnic, dispoziția trebuie motivată, adică trebuie să menționeze motivele pentru care cererea a fost respinsă.

În condițiile alin. (3) al art. 378 N.C.C. lipsa de motivare sau o motivare necorespunzătoare realității poate determina răspunderea civilă a emitentului dispoziției.

Alineatul (2) al art. 378 N.C.C. prevede că nu există cale de atac împotriva refuzului ofițerului de stare civilă sau al notarului public de a constata divorțul și a emite certificatul de divorț, dar – în mod firesc – soții se pot adresa instanței de tutelă pentru a divorța prin acordul lor sau pe alt temei.

Soluția inexistenței unei căi de atac este rațională, deoarece interesul soților, în măsura în care insistă în divorț, este obținerea desfacerii căsătoriei, și nu desființarea, într-o procedură potențial îndelungată, a refuzului ofițerului de stare civilă sau al notarului, pentru a reveni ulterior tot în fața unuia dintre aceștia.

Deși împotriva refuzului de a constata divorțul nu există o cale de atac, alin. (3) al aceluiași articol, respectiv 378 N.C.C. prevede posibilitatea oricăruia dintre soți de a solicita repararea prejudiciului cauzat prin refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă sau al notarului public.

Prejudiciul poate să constea, spre exemplu, în cheltuielile cu procesul-taxa judiciară de timbru, costurile deplasării la instanță, onorariul de avocat etc.-desigur, dacă acestea sunt mai mari decât cele pe care le-ar fi presupus divorțul pe cale administrativă sau prin procedură notarială -, precum și în orice alte pierderi materiale determinate de necesitatea de a se adresa instanței, după cum nu este exclusă nici solicitarea de daune morale.

Este vorba de o formă de răspundere civilă delictuală și, pe cale de consecință, cel care pretinde repararea prejudiciului trebuie să dovedească îndeplinirea tuturor condițiilor acesteia: existența prejudiciului, a faptei ilicite (constând în refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă sau al notarului public de a constata divorțul), a legăturii de cauzalitate și a vinovăției autorului faptei ilicite

Repararea prejudiciului va putea fi solicitată instanței competente, alin. (3) nemenționând nicio prevede cu privire la instanța competentă, dar aceasta nu poate fi decât instanța de tutelă, chiar dacă litigiul pare mai degrabă unul de competența instanței de drept comun.

În sensul acestei soluții sunt cel puțin două argumente:

art. 265 se referă la „toate litigiile privind aplicarea dispozițiilor prezentei cărț””, iar acesta este un litigiu generat de aplicarea dispozițiilor referitoare la divorț, care fac parte din Cartea a II-a;

pentru a determina dacă refuzul a fost abuziv, judecătorul trebuie să analizeze dacă au fost îndeplinite condițiile unui divorț prin acord pe cale administrativă sau prin procedură notarială, adică să cerceteze dacă au fost sau nu corect aplicate dispoziții din materia divorțului, care este de competența instanței de tutelă.

Secțiunea III Divorțul din culpă

Condițiile divorțului din culpă

Făcând trimitere la cuprinsul art. 373 lit. b) „atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”, alin. (1) prevede expres în primele două teze necesitatea stabilirii culpei în vederea desfacerii căsătoriei: fie culpa unui soț, caz în care divorțul se pronunță din vina sau împotriva acestuia; fie culpa ambilor soți, caz în care căsătoria este desfăcută cu această mențiune.

Din coroborarea acestor texte, rezultă soluția clasică, unanim acceptată în perioada de aplicare a Codului familiei, și anume: dacă reclamantul în divorț face dovada vinovăției pârâtului, căsătoria se desface din vina exclusivă a acestuia; dacă din probele administrate rezultă vinovăția ambilor soți, căsătoria se desface din vina lor comună, chiar dacă numai reclamantul a făcut cerere de divorț

Dacă însă numai unul dintre soți a formulat cerere de divorț, iar dovezile indică în cauză tocmai vinovăția sa, exclusivă, în deterioarea relațiilor de căsătorie, soluția este parțial diferită de cea clasică, potrivit căreia cererea reclamantului trebuia să fie respinsă, cu motivarea că nimeni nu poate invoca propria culpă în vederea obținerii unui avantaj.

Din redactarea primei teze a alin. (1), care prevede că se poate desface căsătoria dacă se stabilește culpa unuia dintre soți, fără să distingă după cum e vorba de reclamant sau de pârât, ca și din teza a III-a, potrivit căreia, dacă se stabilește culpa exclusivă a reclamantului, sunt aplicabile dispozițiile art. 388, adică acesta poate fi obligat la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin divorț soțului inocent; rezultă concluzia că cererea de divorț poate fi admisă și în această ipoteză.

Concluzia este impusă și de art. 42 din Legea de punere în aplicare a N.C.C., care dispune că “în cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanța de judecată poate să dispună divorțul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) și art. 379 alin. (1) din Codul civil, chiar dacă reține culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorț subzistă și după intrarea în vigoare a Codului civil”.

Altfel spus, dacă instanța constată că motivele de divorț imputabile reclamantului (de exemplu, părăsirea domiciliului conjugal, întreținerea de relații extraconjugale etc.) nu mai sunt în ființă după data de 1 octombrie 2011, va respinge cererea acestuia, aplicând soluția doctrinară și jurisprudențială conturată sub imperiul Codului familiei.

Dacă însă, din probele administrate reiese că aceste motive există și după intrarea în vigoare a N.C.C., poate desface căsătoria din vina exclusivă a reclamantului, potrivit art. 373 lit. b), 379 alin. (1) N.C.C. și art. 42 a Legii de punere în aplicare a N.C.C.

Așadar, cu atât mai mult se poate susține că, în regimul noului Cod civil, căsătoria va putea fi astfel desfăcută dacă, din probele administrate, rezultă culpa exclusivă a acestuia, chiar dacă pârâtul nu a făcut, la rândul său, cerere de divorț, urmând ca, la solicitarea pârâtului, instanța să îl oblige pe reclamant la despăgubiri, potrivit art. 388, astfel cum prevede art. 379 alin. (1) teza a IIII-a.

Este adevărat că art. 617 alin. (3) C.proc.civ. prevede, în teza I, că “dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvențională, iar din dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată”, însă adaugă în teza a II-a că “dispozițiile art. 617¹ sunt aplicabile în mod corespunzător”.

Din acest din urmă text interesează alin. (1) și, mai precis, partea care prevede că reclamantul, pentru a obține divorțul, trebuie să își asume responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei.

Conchizând dacă o cerere de divorț este întemeiată pe art. 373 lit. b) și 379 alin. (1) N.C.C., iar din probele administrate rezultă exclusiv culpa reclamantului, dacă pârâtul nu a formulat, la rândul său, cerere de divorț, sunt posibile două soluții:

fie reclamantul nu își asumă responsabilitatea pentru destrămarea căsniciei și atunci cererea sa va fi respinsă;

fie reclamantul își asumă această responsabilitate și căsătoria se desface din culpa sa exclusivă;

Această rezolvare nu este excesivă pentru că noul Cod civil conține o serie de norme care vor putea fi folosite de soțul inocent pentru sancționarea soțului vinovat, chiar dacă acesta din urmă a cerut divorțul: pierderea unor drepturi prevăzute de lege sau de convențiile încheiate cu terții, despăgubirile prevăzute, obținerea pensiei de întreținere fără limită de termen; obținerea prestației compensatorii.

Așa cum am mai precizat și anterior divorțul prin acordul părților se poate pronunța și în cazul în care reclamantul formulează o cerere de divorț, întemeiată pe culpa celuilalt soț, iar acesta din urmă recunoaște faptele ce I se impută.

Într-o asemenea situație, instanța, dacă și reclamantul este de acord, pronunță divorțul fără a cerceta temeinicia motivelor și fără a face vreo mențiune despre culpa părților).

Dacă însă reclamantul nu își dă acordul în acest sens, judecarea cererii va urma în condițiile art. 373 lit. b) și 379 alin. (l) N.C.C., iar instanța va pronunța un divorț întemeiat pe culpă, astfel cum aceasta reiese din probele cauzei.

În cazul divorțului formulat de unul din soți după o perioadă de separare în fapt, situație prevăzută de art. 373 lit. c) N.C.C.. există două ipoteze:

Fie soțul reclamant își asumă responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei;

Fie pârâtul este de acord cu divorțul și atunci instanța desface căsătoria fără a mai face vreo mențiune despre culpă.

Această a doua ipoteză se constituie, de fapt, într-un divorț prin acord, la cererea unuia dintre soți, acceptată de celălalt

Continuarea acțiunii de divorț

Articolul 380 N.C.C. conține o reglementare nouă, dar întru totul justificată: potrivit Codului familiei, în cazul unei cereri de divorț întemeiate pe culpa soțului pârât, dacă reclamantul deceda în timpul procesului, căsătoria înceta prin moarte, decesul intervenind în timpul căsătoriei, deoarece căsătoria era desfăcută în momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț.

Din punct de vedere procedural, nu exista o soluție legală, ci doar una jurisprudențială și doctrinară, potrivit căreia instanța închidea dosarul.

Se ajungea astfel ca, din cauza decesului reclamantului, soțul pârât să îl moștenească pe defunct, deși, dacă ar fi continuat procesul, s-ar fi putut ajunge la divorț din culpa pârâtului, cu consecința pierderii de către acesta a drepturilor succesorale de soț supraviețuitor.

„Paradoxul” moral al unei asemenea situații constă în faptul că soțul vinovat de deteriorarea căsniciei ajungea să îl moștenească pe cel care cerea divorțul, din cauza decesului accidental al acestuia din urmă în timpul procesului de divorț.

Însă prin articolul 380 N.C.C. este înlăturat acest „paradox”.

Pentru a se aplica art. 380 N.C.C., trebuie ca decesul reclamantului să intervină în timpul procesului, iar cererea sa de divorț să fie întemeiată pe culpa pârâtului, potrivit art. 379 alin. (1) N.C.C..

Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, moștenitorii reclamantului (evident, alții decât soțul pârât) pot continua acțiunea de divorț, în ciuda caracterului exclusiv personal al acesteia, deoarece art. 380 alin. (1) le conferă acest drept.

Deoarece textul nu distinge, cei care pot continua acțiunea nu sunt numai moștenitorii reclamantului din clasele I-IV sau moștenitorii testamentari, respectiv legatarii universali sau cu titlu universal, ci și-în lipsa acestor moștenitori –comuna, orașul sau municipiul pe a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii

Din punct de vedere procedural, pentru a vedea dacă moștenitorii înțeleg să continue acțiunea defunctului, aceștia vor trebui introduși în cauză, iar până la identificarea și introducerea lor în cauză, procesul va fi suspendat.

În practică se pot ivi 3 ipoteze:

Nu există moștenitori sau aceștia nu înțeleg să continue procesul de divorț, caz în care căsătoria încetează prin decesul soțului reclamant, iar soțul pârât vine la moștenire, în calitate de soț supraviețuitor, singur sau împreună cu ceilalți moștenitori;

Moștenitorii continuă acțiunea de divorț, dar din probele administrate nu reiese culpa exclusivă a soțului pârât, astfel încât acțiunea urmează a fi respinsă, ceea ce înseamnă că, de fapt, căsătoria a încetat prin deces, iar soțul pârât vine la moștenirea soțului reclamant decedat.

Moștenitorii continuă acțiunea, iar din dovezi rezultă culpa exclusivă a pârâtului, ceea ce înseamnă că instanța va dispune desfacerea căsătoriei, împotriva soțului pârât, care își pierde vocația la moștenire, deoarece nu mai are calitatea de soț supraviețuitor, întrucât căsătoria se consideră desfăcută, într-o astfel de ipoteză, la data decesului.

E adevărat că și deschiderea succesiunii are loc tot la data decesului, dar aparenta contradicție între cele două texte nu reprezintă un pericol, deoarece textele de lege trebuie interpretate în așa fel încât să se aplice urmărind și voința legiuitorului, adică scopul legii.

Or este limpede că art. 380 N.C.C.a fost conceput tocmai pentru a-l împiedica pe soțul pârât, vinovat de destrămarea căsătoriei, să aibă vocație la moștenirea soțului reclamant, iar acest lucru nu se poate realiza decât dacă momentul desfacerii căsătoriei este anterior momentului decesului.

Așa fiind, pentru aplicarea art. 380 N.C.C., trebuie să se considere că, deși legea fixează cele două momente în aceeași zi (data decesului), divorțul premerge deschiderii succesiunii.

Secțiunea IV Divorțul din cauza stării sănătății unui soț

Textul art. 381 N.C.C. nu adaugă în plus, față de reglementarea de principiu decât precizarea că desfacerea căsătoriei se dispune fără a se face mențiune despre culpa soților.

De altfel, soluția e firească, fiind vorba despre un „divorț remediu”.

Din punct de vedere procedural, trebuie făcută corelarea cu art.932 NCPC potrivit căruia “când divorțul este cerut pentru că starea sănătății unuia dintre soți face imposibilă continuarea căsătoriei, instanța va administra probe privind existența bolii și starea sănătății soțului bolnav și va pronunța divorțul, potrivit Codului civil, fără a face mențiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei”.

CAPITOLUL III

PROCEDURA DIVORȚULUI

Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei

Acțiunea de divorț are un caracter strict personal și de aceea nu poate fi introdus decât de către soți.

Procurorul nu poate introduce acțiune în divorț dat fiind caracterul ei strict personal.

Însă, el poate interveni în instanță, în orice fază a procesului, mai ales când din căsătorie au rezultat copii. În acest din urmă caz, instanța va asculta autoritatea tutelară și pe copii care au împlinit vârsta de 10 ani.

Cuprinsul cererii de chemare în judecată

Textul art. 915 NCPC determină elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de divorț. O atare determinare se face, în primul rând, prin trimitere la dispozițiile legale privitoare la conținutul cererii de chemare în judecată. Pe lângă aceste mențiuni, cererea de divorț trebuie să cuprindă și unele elemente specifice acestei instituții, respectiv să indice numele copiilor minori a celor doi soți ori adoptați de aceștia. Dacă nu există copii minori, se va face mențiune despre această împrejurare.

În doctrina recentă s-a remarcat că cererea de divorț întemeiată pe acordul soților, având un caracter esențialmente necontencios, nu poate avea conținutul determinat pentru cererea de chemare în judecată. Susținerea se întemeiază pe faptul că dispozițiile privitoare la cererea de chemare în judecată, referindu-se la reclamant și pârât, au în vedere „exclusiv cereri contencioase adresate instanței de judecată”

Susținerea pare întemeiată dacă ne raportăm și la prevederile art. 929 NCPC, text ce determină unele elemente ale cererii de divorț. Desigur, cererea de divorț va trebui să cuprindă și elementele necesare pentru identificarea părților, situație în care complinirea normei speciale cu prevederile dreptului comun este inevitabilă.

Legea îl obligă pe reclamant să alăture la cererea de divorț o copie după certificatul de căsătorie și, atunci când este cazul, câte o copie după certificatele de naștere ale copiilor minori.

Instanța de judecată competentă nu poate da curs cererilor de divorț care nu întrunesc condițiile menționate anterior.

O dispoziție novatoare este cea prevăzută de ultimul alineat al textului art. 915 NCPC potrivit căruia, la cerere se poate alătura, după caz, înțelegerea soților rezultată din mediere cu privire la desfacerea căsătoriei și, după caz, la rezolvarea aspectelor accesorii divorțului.

Cererea reconvențională

Dispozițiile art. 916 NCPC au un corespondent în prevederile art. 608-610 C.proc.civ. din 1865. Ele determină condițiile în care se poate exercita dreptul pârâtului de solicita desfacerea căsătoriei pe calea cererii reconvenționale. Și aceste norme procedurale sunt consacrate în primul capitol din materia divorțului, intitulat dispoziții comune. Or, este evident că cererea reconvențională este proprie procedurii contencioase, astfel că aceasta nu poate fi formulată și în cazul divorțului prin acordul soților. De data aceasta legea face referire la o cerere de divorț care se semnează de ambii soți.

Potrivit textului art. 916 NCPC, cererea reconvențională poate fi formulată de pârât „cel mai 2 târziu până la primul termen de judecată la care a fost citat în mod legal”, dar numai pentru faptele petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute ulterior, dispune același text, pârâtul va putea formula cerere reconvențională „până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului”.

Din dispozițiile art. 916 NCPC se poate trage concluzia că introducerea cererii
reconvenționale este obligatorie dacă soțul pârât urmărește să obțină divorțul din vina exclusivă a reclamantului. În prezent această concluzie poate fi desprinsă și din prevederile art. 933 NCPC.

Cererea reconvențională determină o prorogare de competență în favoarea instanței sesizate cu cererea principală de divorț. Soluția este statuată în mod implicit și de prevederile celui de-al doilea alineat al art. 916 NCPC, care precizează că cererea pârâtului se face la aceeași instanță și se judecă împreună cu cererea reclamantului. În această materie nu este posibilă însă disjungerea cererii reconvenționale de cererea principală.

În cazul când motivele de divorț s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra fondului la prima instanță și în timp ce judecata primei cereri se află în apei, cererea pârâtului va fi făcută direct la instanța învestită cu judecarea apelului.

Soluția este una de excepție, căci vizează o situație strict determinată, aceea când motivele de divorț s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra fondului la prima instanță și în timp ce judecata primei cereri se află în apel. Admiterea cererii reconvenționale în acest caz se justifică prin aceea că instanța de apel este considerată tot ca o instanță de fond.

Nerespectarea termenelor privitoare la depunerea cererii reconvenționale de către pârât atrage după sine sancțiunea decăderii din dreptul de a mai solicita divorțul din vina exclusivă a reclamantului. Prin urmare, dacă pârâtul nu formulează cerere reconvențională, el se va afla în imposibilitate de a obține desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a reclamantului, chiar dacă din probele administrate ar rezulta numai culpa acestuia.

Totuși, art. 933 alin. 2 NCPC permite pronunțarea divorțului din vina ambilor soți „chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese că amândoi sunt vinovați de destrămarea căsătoriei”.

Instanța competentă

Textul art. 914 N.C.P.C. este inspirat, fără îndoială, din prevederile art. 607 C.proc.civ. din 1865. El are semnificația de a determina atât competența materială, cât și pe cea teritorială în materie de divorț. în privința competenței materiale, aceasta aparține judecătoriei.

În privința competenței teritoriale, NCPC conține o normă mult mai flexibilă decât Codul de procedură civilă din 1865, întrucât criteriul de determinare nu mai este ultimul domiciliu comun, ci „cea din urmă locuință comună a soților”. Reguli de competență identice sau asemănătoare întâlnim în numeroase alte legislații.

Astfel, de pildă, potrivit art. 769 C.proc.civ. spaniol, competența revine instanței de la domiciliul comun al soților, iar dacă domiciliul soților se află în circumscripții diferite, competența revine instanței de la ultimul domiciliu comun sau de la reședința pârâtului.

Soluția promovată de NCPC este concordantă cu interpretarea dată de jurisprudență sintagmei „domiciliu comun”, folosită de Codul de procedură civilă din 1865 pentru
determinarea competenței teritoriale în materie de divorț. În acest sens s-a decis că în determinarea competenței prezintă importanță domiciliul efectiv al soților într-o anumită localitate, chiar dacă nu sau efectuat cuvenitele modificări în evidențele ținute de organele de poliție.

Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul din soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, aptitudinea de a soluționa cauza aparține judecătoriei în circumscripția căreia își are locuința reclamantul.

Potrivit celui de-al doilea alineat al art. 914 NCPC, dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București. Este o normă procedurală care le permite soților, in ipoteza determinată de lege, să aleagă competența unei judecătorii din țară.

Probele în procesul de divorț

De la dispozițiile dreptului comun există o derogarea sub două aspecte:

Mijloace de probă neadmise în dreptul comun, dar admise în materia divorțului.

Legea prevede posibilitatea audierii ca martori și a rudelor și a afinilor până la gradul III inclusiv, în afară de descendenți.

Mijloace de probă admise în dreptul comun, dar neadmise în materia divorțului.

Interogatoriul nu poate fi folosit pentru dovedirea motivelor de divorț; aceasta, pentru a nu se ajunge la admiterea divorțului prin consimțământ mutual.

Din acestea putem înțlege că interogatoriul poate fi folosit pentru combaterea motivelor de divorț, precum și în legătura cu alte cereri accesorii procesului de divorț.

Actele de dispoziție ale părților reclamantul poate renunța la cerere în tot cursul judecății, chiar dacă pârâtul se împotrivește. Renunțarea reclamantului nu are nicio înrâurire asupra cererii făcute de pârât. Spre deosebire de Codul de procedură civilă de la 1865 renunțarea la judecată poate interveni în orice fază a procesului civil, inclusiv în fața instanțelor de control judiciar, deoarece NCPC nu aduce nicio restricție în această privintă.

Hotărârea de divorț

Instanța pronunță desfacerea căsătoriei, numai dacă motivele temeinice, care fac imposibilă continuarea căsătoriei, au fost provocate de către soțul pârât, nu și atunci când cauza dezbinării este imputabilă exclusiv soțului reclamant.

În această din urmă situație, acțiunea de divorț se respinge.

Divorțul se poate pronunța numai din vina soțului reclamant, dacă pârâtul a introdus cerere reconvențională, ori acțiune de divorț, și în urma probelor administrate, cererea principală a fost respinsă, iar cererea reconvențională ori acțiunea de divorț a pârâtului a fost admisă.

Pronunțarea divorțului din vina ambilor soți se va face numai atunci când, chiar dacă pârâtul nu a introdus cerere reconvențională, culpa curenta a soțului reclamant este gravă și bine stabilită și ar putea duce ea singură la desfacerea căsătoriei.

În aceleași condiții, dacă s-a introdus cerere reconvențională, se va putea pronunța desfacerea căsătoriei, desigur, din vina ambilor soți.

În cazul în care din căsătoria ce se desface au rezultat copii și aceștia sunt minori, hotărârea de divorț mai trebuie ( pe lângă soluția desfacerii căsătoriei) să arate, chiar în lipsa unei cereri exprese a soților, cui se vor încredinta copii spre creștere și educare și care este contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere și educare a copiilor.

Hotărârea de divorț cuprinde ( sau poate cuprinde) și unele mențiuni facultative:

cu privire la numele pe care soții îl vor purta după divorț;

cu privire la stabilirea pensiei de întreținere între soți;

cu privire la împărțirea bunurilor comune;

cu privire la atribuirea locuinței comune;

cu privire la părintele care va adminstra bunurile minorului, îl va reprezenta sau îi va încuviința actele; asemenea mențiune va fi cuprinsă în hotărârea de divorț, când copilul a fost încredințat unei a treia persoane sau unei instituții de ocrotire.

Este important a menționa că art. 926 NCPC prevede posibilitatea nemotivării hotărârii în cazul în care ambele părți solicit instanței acest lucru.

Căsătoria este considerată desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul este irevocabilă.

Căi de atac

Articolul 927 NCPC alin. 1 este consacrat căilor de atac și publicității hotărârilor de divorț. Cu toate acestea, dispozițiile privitoare la exercitarea căilor legale de atac sunt relativ sumare. În aceste condiții, dispozițiile art. 927 NCPC se completează în mod corespunzător cu cele ale dreptului comun.

Astfel, primul alineat al art. 927 NCPC determină sancțiunea respingerii apelului formulat de reclamant ca nesusținut în ipoteza în care la judecată se prezintă numai pârâtul.

Textul este aplicabil numai în condițiile strict determinate de lege. Sancțiunea nu este aplicabilă în privința apelului declarat de pârât. De altfel, o atare idee este consacrată expres chiar de alineatul al doilea al art. 927 NCPC, potrivit căruia apelul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfățișează numai reclamantul. Diferențierea de regim juridic în cazurile evocate se datorează faptului că apelul pârâtului tinde la salvarea căsătoriei, fapt pentru care legiuitorul a înțeles să dea curs soluționării apelului chiar dacă la judecată se înfățișează numai reclamantul.

Cel de-al treilea alineat al art. 927 NCPC interzice exercitarea căii de atac a contestației în anulare și a revizuirii în privința divorțului. Textul este foarte precis în această privință. El vizează doar situația în care unul dintre soți s-a recăsătorit. Numai în această situație hotărârea definitivă prin care s-a desfăcut căsătoria nu este supusă contestației în anulare și revizuirii.

Pe de altă parte, interdicția exercitării celor două căi extraordinare de atac de retractare vizează doar divorțul, iar nu și celelalte capete de cerere ce pot fi formulate de către părți. Precizăm că și în doctrină s-a considerat, sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, că legea interzice revizuirea numai în ceea ce privește acea parte a hotărârii care vizează divorțul propriu-zis.

Prin urmare, contestația în anulare și revizuirea sunt inadmisibile indiferent de soluția pronunțată cu privire la desfacerea căsătoriei: de admitere sau de respingere a acțiunii.

În schimb, cele două căi de atac de retractare sunt admisibile, dacă sunt îndeplinite cerințele legale, ori de câte ori au ca obiect alte efecte ale divorțului, cum sunt cele privitoare la atribuirea locuinței, partajul bunurilor comune etc.

Menționăm că reglementarea procesuală anterioară nu conținea prevederi exprese privitoare la interdicția exercitării căii de atac a contestației în anulare, în cazul în care unul dintre soți s-a recăsătorit. Soluția NCPC este cu totul adecvată având în vedere similitudinea celor două căi extraordinare de atac în privința consecințelor defavorabile pe care le-ar putea determina în situația admisibilității lor în materie de divorț.

Un alt element de noutate vizează faptul că cele două căi extraordinare de atac sunt inadmisibile, în principiu, doar dacă unul dintre soți s-a recăsătorit. Facem o atare precizare întrucât în reglementarea anterioară revizuirea era interzisă fără distincție după cum unul dintre soți s-a recăsătorit sau nu..

Textul art. 927 NCPC nu conține însă precizări privitoare la admisibilitatea recursului în interesul legii. De altfe, recursul în interesul legii nici nu constituie o cale extraordinară de atac. Pe de altă parte, recursul în interesul legii nici nu produce efecte cu privire la situația juridică a pârtilor. În aceste condiții consider că recursul în interesul legii este, în principiu, admisibil.

NCPC nu face referire nici la calea de atac a recursului, soluție care conduce la aplicarea regulilor dreptului comun. Or, potrivit art. 483 alin. (2) NCPC nu sunt supuse recursului cererile date în competența instanței de tutelă și de familie.

Publicitatea hotărârii de divorț.

Potrivit ultimului alineat al art. 927 NCPC, instanța la care hotărârea de divorț a rămas definitivă o va trimite, din oficiu, serviciului de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria, Registrului național al regimurilor matrimoniale, prevăzut de Codul civil și, dacă unul dintre soți a fost profesionist, registrului comerțului.

Trimiterea hotărârii definitive la serviciul și, respectiv, la registrele menționate de lege se dispune din oficiu de către instanța la care hotărârea de divorț a rămas definitivă. Este o obligație extrem de importantă a instanțelor care statuează în mod definitiv asupra divorțului. Textul art. 927 NCPC trebuie interpretat în sensul că transmiterea hotărârii de divorț se impune doar în cazul admiterii acțiunii, nu și în cazul respingerii acesteia.

O atare transmitere este necesară pentru opozabilitatea hotărârii de divorț față de terți. Precizez că, potrivit legii, căsătoria se consideră desfăcută din momentul rămânerii definitive a hotărârii.

Hotărârea de divorț se comunică nu numai serviciului de stare civilă, ci și Registrului național al regimurilor matrimoniale, întrucât numai astfel ea devine opozabilă terților.

Comunicarea hotărârii de divorț registrului comerțului se realizează numai în cazul în care unul dintre soți a fost profesionist

Judecarea unei cereri accesorii

În cadrul procesului de divorț se solicită, de regulă, și soluționarea unor cereri accesorii, precum:

încredințarea minorilor și stabilirea contribuției fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a acestora;

– instanța se va pronunța, potrivit legii, cu privire la numele pe care îl va purta fiecare soț după desfacerea căsătoriei ;

instanța de divorț poate să se pronunțe și cu privire la împărțirea bunurilor comune, la cererea oricăruia dintre soți;

instanța poate hotărî, la cererea părților, și asupra beneficiului contractului de locațiune.

Autoritatea părintească – concept introdus de noul Cod civil, înseamnă totalitatea drepturilor și îndatoririlor părinților referitoare la copil, în primul rând cele care privesc persoana, dar și bunurile acestuia. Autoritatea părintească aparține, în mod egal, ambilor părinți și aceasta trebuie exercitată numai în interesul copilului, care trebuie să primeze față de orice alte considerente și interese ale părinților.

Drepturile pe care părinții le au în legătură cu copiii minori, sunt, în aceiași măsură, obligații. De aceea, legea se referă la ,,dreptul și îndatorirea de a crește copilul” (art. 258 alin. 1 Cod civil). Obligația de creștere a copilului este o obligație complexă, care presupune din partea părinților: îngrijirea sănătății și dezvoltării fizice, psihice și intelectuale; preocuparea față de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, dar și potrivit însușirilor și nevoilor copilului; datoria de a da copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia (art. 487 Cod civil).

În vederea exercitării autorității părintești, dacă minorii au împlinit vârsta de 10 ani, instanța va proceda la ascultarea acestora, potrivit art. 264 Cod civil corob. art. 24 alin. 2 din Legea nr. 272/2004. Ascultarea copilului în condițile art. 264 Cod civil se realizează după cum urmează:

În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei.

Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere și a primi orice informație, potrivit cu vârsta sa, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește.

Orice copil poate cere să fie ascultat, potrivit prevederilor alin. (1) și (2). Respingerea cererii de către autoritatea competentă trebuie motivată.

Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta și cu gradul său de maturitate

Dispozițiile legale speciale privind consimțământul sau prezența copilului, în procedurile care îl privesc, precum și prevederile referitoare la desemnarea de către instanță a unui reprezentant în caz de conflict de interese rămân aplicabile.

Instanța va asculta copilul minor în camera de consiliu. Dacă, față de împrejurările cauzei, instanța găsește potrivit, ea va audia minorul fără ca părțile sau alte persoane să fie de față. Excepție face situația în care minorul dorește să fie însoțit de o persoană, fără ca aceasta să fie însă unul dintre cei doi părinți.

Art. 396 Cod civil obligă instanța să asculte și autoritatea tutelară în cazul în care se pune problema încredințării minorilor. Aceasta își va putea exprima opinia și în scris, printr-o anchetă psihosocială prin care, informând instanța cu privire la traiul soților și modul în care sunt îngrijiți copiii să propună măsurile ce trebuie luate în vederea ocrotirii intereselor acestora.

Aspectele privitoare la numele de familie ale părților după desfacerea căsătoriei, sunt inserate în Codul civil la art. 383 alin. 1-3:

la desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanța ia act de această înțelegere prin hotărârea de divorț;

pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei;

dacă nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți poartă numele dinaintea căsătoriei.

Partajul în cadrul procesului de divorț se poate soluționa prin încheierea unei tranzacții între părți, cu achitarea taxelor de timbru aferente acesteia și pronunțarea unei hotărâri de expedient în condițiile disp. Art. 271-273 C.pr.civ. În cazul în care însă, se solicită partajarea bunurilor în condițiile art. 357 Cod civil (lichidarea comunității matrimoniale) și se constată că acest capăt de cerere ar duce la întârzierea soluționării acțiunii de divorț, instanța de judecată va putea dispune disjungerea capătului de cerere privind partajul, în conformitate cu disp. Art. 65 C.pr.civ., urmând ca acesta să se judece pe calea unei acțiuni separate.

Locuința familiei reprezintă în viziunea noului cod, locuința comună a soților, sau în lipsă, locuința soțului la care se află copiii.

Legea leagă de acest concept câteva efecte specifice destinate să servească ideii de protecție a familiei:

niciunul dintre soți, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate înstrăina sa închiria locuința familiei fără consimțământul scris al celuilalt (art. 322 alin. 1);

niciunul dintre soți nu poate deplasa din locuință bunurile ce mobilează sau decorează locuința familiei și nu poate dispune de acestea fără consimțământul scris al celuilalt soț (art. 322 alin. 2).

Calitatea de locuință a familiei a unui imobil poate fi notată în cartea funciară. Dacă imobilul a fost notat în cartea funciară ca fiind locuința familiei, iar unul dintre soți îl înstrăinează, fără acordul scris al celuilalt, acesta din urma poate cere anularea actului. Dacă imobilul nu a fost notat în cartea funciară ca fiind locuință a familiei, soțul păgubit nu poate cere anularea actului, dar poate cere daune-interese (art. 322 alin. 5).

Dacă locuința familiei este deținută în baza unui contract de închiriere, fiecare soț are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie.

La desfacerea căsătoriei, folosința locuinței se poate atribui oricăruia dintre soți ținând seama, în ordine de: interesul superior al copiilor minori, culpa în desfacerea căsătoriei, posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.

În ceea ce privește soluționarea problemei locative a soților, respectiv atribuirea beneficiului contractului de închiriere sunt incidente dispozițiile art. 324 Cod civil, unde sunt prevăzute următoarele:

La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți și aceștia nu se înțeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soți, ținând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.

(2) Soțul căruia I s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt soț o indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuință, cu excepția cazului în care divorțul a fost pronunțat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă există bunuri comune, indemnizația se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soțului căruia I s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere.

(3) Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului și produce efecte față de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.

(4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod similar și în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor 2 soți, atribuirea beneficiului locuinței conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj.

CAPITOLUL IV

EFECTELE DIVORȚULUI

Divorțul produce efecte numai pentru viitor și sunt efecte personal-nepatrimoniale, dar și patrimoniale, între soți și între soți și copii.

În cuprinsul noului Cod civil sunt stipulate nu doar aspectele cu privire la modalitățile și condițiile desfacerii căsătoriei, ci și acelea cu privire la efectele divorțului, toate aceste reglementări regăsindu-se în CAP. VII – Secțiunea a 2-a.

Noul Cod civil aduce o schimbare de concepție importantă în privința exercitării autorității părintești după divorț.

Deoarece ambii părinți răspund pentru copiii lor minori, divorțul nu trebuie resimțit de aceștia ca o pierdere a unuia dintre părinți, așa încât, de regulă, și după divorț, autoritatea părintească va continua să revină în comun ambilor părinți.

Numai dacă există motive întemeiate (precum: comportament abuziv, neglijent, mutarea într-un alt stat, etc.) instanța poate decide să scindeze autoritatea părintească.

În acest ultim caz, părintele care nu va mai exercita autoritatea părintească, va avea dreptul la menținerea relațiilor personale cu copilul, dreptul de vizită, dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare.

Modalitățile de exercitare a drepturilor părintelui separat de copil se stabilesc de părinți, de comun acord, sau, în caz de neînțelegere, de instanța de tutelă, cu ascultarea copilului.

Cel mai important efect patrimonial constă în încetarea regimului matrimonial, care se produce de regulă, de la data introducerii cererii de divorț; totuși, se poate cere instanței să constate încetarea regimului matrimonial la data separației în fapt.

Alte efecte patrimoniale se referă la obligația de întreținere între soți, care încetează

Totuși, soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul căsătoriei, având dreptul la întreținere și atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.

Se poate constata că noua reglementare civilă, aduce modificări și în acest domeniu. Dacă art. 41 al. (3) din Codul familiei stabilea valoarea maximă a cuantumului pensiei de întreținere la o treime din venitul net din muncă al soțului obligat, Codul Civil limitează valoarea acesteia la o pătrime din venitul net din muncă al soțului obligat.

Această întreținere, împreună cu întreținerea datorată copiilor, nu va putea depăși jumătate din venitul net al celui obligat la plată.

Când divorțul este pronunțat din culpa exclusivă a unuia dintre soți, acesta nu beneficiază de prevederile alin. (2) și (3) al art. 389 N.C.C: decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.

În afara altor cazuri prevăzute de lege, obligația de întreținere încetează prin recăsătorirea celui îndreptățit

Privitor la efectele patrimoniale ale divorțului reglementat de noul Cod Civil, se poate identifica cea mai importantă noutate introdusă de acesta în materia obligației de întreținere între soți, și anume, prestația compensatorie, reglementată de Codul civil la art. 391-395.

Condițiile prestației compensatorii:

– în cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât, soțul reclamant poate beneficia de o prestație care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale celui care o solicită;

– prestația compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puțin 20 de ani;

– soțul care solicită prestația compensatorie nu poate cere de la fostul său soț și pensie de întreținere, în condițiile art. 389.

Stabilirea prestației compensatorii:

– prestația compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei;

– la stabilirea prestației compensatorii se ține seama atât de resursele soțului care o solicită, cât și de mijloacele celuilalt soț din momentul divorțului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum și de orice alte împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta și starea de sănătate a soților, contribuția la creșterea copiilor minori pe care a avut-o și urmează să o aibă fiecare soț, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfășura o activitate producătoare de venituri și altele asemenea.

Forma prestației compensatorii:

– prestația compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparțin debitorului;

– renta poate fi stabilită într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată;

– renta și uzufructul se pot constitui pe toată durata vieții celui care solicită prestația compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care se stabilește prin hotărârea de divorț.

Garanții specifice prestației compensatorii (art. 393 Cod civil)

– instanța, la cererea soțului creditor, îl poate obliga pe soțul debitor să constituie o garanție reală sau să dea cauțiune pentru a asigura executarea rentei.

Modificarea prestației compensatorii:

– instanța poate mări sau micșora prestația compensatorie, dacă se modifică, în mod semnificativ, mijloacele debitorului și resursele creditorului;

– în cazul în care prestația compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcție de rata inflației.

Încetarea prestației compensatorii:

– prestația compensatorie încetează prin decesul unuia dintre soți, prin recăsătorirea soțului creditor, precum și atunci când acesta obține resurse de natură să îi asigure condiții de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

Spre deosebire de despăgubirile prevăzute de art. 388 Cod civil, care au mai curând valoarea unei sancțiuni pecuniare aplicate soțului vinovat de desfacerea căsătoriei și care au scopul de a acoperi exclusiv prejudiciul cauzat soțului nevinovat prin desfacerea căsătoriei, alături de valoarea sancționatorie, prestația compensatorie capătă și valențele unui remediu juridic. Ea nu este condiționată de dovedirea vreunui prejudiciu, iar finalitatea sa este de a asigura soțului divorțat nevinovat o viață cât mai apropiată de cea din timpul căsătoriei.

Față de terți, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut mențiunea despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie, sau de la data când ei au cunoscut divorțul pe altă cale, în acest sens fiind incidente dispozițiile art. 387 Cod civil care stipulează că: „Hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul și, după caz, certificatul de divorț prevăzut la art. 375 sunt opozabile față de terți, în condițiile legii (alin. 1) și „Dispozițiile art. 291, 334 și 335 sunt aplicabile în mod corespunzător, inclusiv în cazul prevăzut la art. 375” (alin. 2).

Hotărârea de divorț care se pronunță pe baza acordului ambilor soți este definitivă și irevocabilă în ceea ce privește divorțul (art. 6131 alin. 4 C. pr. civ.), astfel încât nu sunt posibile nici apelul, nici recursul, dar pot fi atacate cu apel sau recurs numai în ceea ce privește cererile accesorii divorțului. Durata termenului de apel, sau recurs este de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, chiar și în cazul în care calea de atac nu privește soluția dată în divorț, ci în modul în care au fost soluționate cererile accesorii .

În cazul în care, părțile nu au stabilit ca după divorț soția să-și păstreze numele dobândit prin căsătorie, fiecare dintre soți își va purta numele dinaintea căsătoriei (art. 383 alin. 3 Cod civil), acestea putând conveni să-și păstreze numele avut în timpul căsătoriei, instanța urmând a lua act de învoiala părților cu privire la aceste aspect prin hotărârea de divorț (art. 383 alin. 1 Cod civil).

Dacă regimul comunității de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foștii soți rămân coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părți ce revine fiecăruia (art. 356 Cod civil). În cadrul lichidării comunității, fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune și la regularizarea datoriilor art. 357 alin. 1 Cod civil). În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune, până la proba contrară, prezumându-se că soții au avut o contribuție egală (art. 357 alin. 2 Cod civil).

Dacă nu s-a solicitat și partajarea bunurilor comune odată cu cererea de divorț, această împărțire se poate solicita și ulterior. Împărțirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei poate avea loc fie prin învoiala soților, fie pe cale judecătorească, atunci când soții nu se învoiesc asupra partajării. Regula este ca la divorț, bunurile comune să se împartă potrivit învoielii soților, iar în lipsa învoielii acestora, împărțirea se va face pe cale judecătorească.

CAPITOLUL V

OBLIGAȚIA LEGALĂ DE ÎNTREȚINERE ÎNTRE PĂRINȚI ȘI COPII

5.1. Caracteristici generale și reglementările Codului civil în materie

Obligația legală de întreținere este îndatorirea impusă de lege unei persoane de a asigura altei persoane mijloacele necesare traiului, precum și a mijloacelor necesare educării, învățăturii și pregătirii profesionale (în cazul copilului minor sau a celui major aflat în continuarea studiilor). Are caracter complex nefiind limitată doar la simpla obligație alimentară, având menirea de a satisface și nevoile de locuință, tratament medical etc., precum și nevoile spirituale, iar în cazul obligației de întreținere a părinților față de copiii lor minori, și mijloacele pentru educarea, învățătura și pregătirea lor profesională.

Ca și forme ale obligației de întreținere dintre părinți și copii întâlnim:

– obligației de întreținere dintre părinți și copiii minori

– obligației de întreținere dintre părinți și copiii majori

În timp ce art. 499 alin. 1-3 din codul civil reglementează ambele forme, art. 525 alin. 1-2 reglementează doar obligației de întreținere dintre părinți și copiii minori.

Printre caracterele juridice ale obligației de întreținere dintre părinți și copii amintim:

– este imperativă, legea stabilind categoriile de persoane între care există obligația legală de întreținere, condițiile în care se datorează, ordinea în care se datorează, modul de executare.

– este personală, caracterul rezultând din faptul că obligația de întreținere este reglementată numai între anumite categorii de persoane, strict determinate de lege, pentru a satisface nevoile lor personale; ca urmare a acestui caracter decurg o serie de consecințe: 1) este incesibilă atât activ cât și pasiv; 2) este netransmisibilă moștenitorilor atât activ cât și pasiv; 4) creanța este insesizabilă: 4) creanța este exceptată de la regula compensației legale fiind admisibilă compensația judecătorească; 5) nu poate face obiectul acțiunii oblice.

– este în principiu reciprocă dar poate fi și unilaterală (obligația de întreținere dintre părinți și copilul minor sau major aflat în continuarea studiilor până la vârsta de 26 de ani, numai în privința cheltuielilor de educare, învățătură și pregătire profesională)

– este cu executare succesivă, caracterul variabil vizând cuantumul, felul și modul de executare, care se modifică în funcție de nevoile creditorului și posibilitățile debitorului.

– este divizibilă

În ceea ce privește ordinea în care se datorează obligația de întreținerea ceasta este guvernată de mai multe reguli:

– persoanele obligate la întreținere nu pot fi acționate în justiție decât în succesiunea stabilită în mod imperativ de lege.

– dacă persoana obligată la întreținere în principal se găsește în imposibilitate totală de a o acorda, întreținerea se poate cere de la persoana obligată în ordinea imediat următoare

– dacă imposibilitatea de a acorda întreținere este numai parțială, persoana care datorează întreținerea în ordinea imediat următoare va putea fi obligată de instanță să o completeze.

Conform art. 516 alin. 1 Cod civil ,,Obligația de întreținere există între soț și soție, rudele în linie dreaptă, între frați și surori, precum și între celelalte persoane anume prevăzute de lege”, dispozițiile alin. 1 privind obligația de întreținere între rudele în linie dreaptă, precum și între frați și surori sunt aplicabile și în cazul adopției (art. 516 alin. 2 Cod civil).

Ordinea în care se datorează întreținerea este prevăzută de art. 519 Cod civil:

a) soții și foștii soți își datorează întreținere înaintea celorlalți obligați;

b) descendentul este obligat la întreținere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulți descendenți sau mai mulți ascendenți, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat;

c) frații și surorile își datorează întreținere după părinți, însă înaintea bunicilor.

Conform art. 517 alin. 1 Cod civil “Soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat să continue a da întreținere copilului, cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinții săi firești au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie”.

    ,,Copilul va putea fi obligat să dea întreținere celui care l-a întreținut timp de zece ani, astfel cum se arată în alineatul precedent”.

   Potrivit art. 518 alin. 1 Cod civil “Moștenitorul persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținerea fără a avea obligația legală este ținut, în măsura valorii bunurilor moștenite, să continue întreținerea, dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreținut este minor”.

    ,,În cazul în care sunt mai mulți moștenitori, obligația este solidară, fiecare dintre ei contribuind proporțional cu valoarea bunurilor moștenite”.

5.2. Condițiile de existență a obligației legale de întreținere, pot fi clasificate în:

– a ) condiții privitoare la creditor:

– starea de nevoie care semnifică neputința unei persoane de a-și procura cele necesare traiului (hrană, medicamente, locuință, îmbrăcăminte, etc.) prin mijloace proprii, fie în totalitate fie numai în parte. Este în stare de nevoie persoana care nu are venituri ori alte bunuri de valoare ce depășesc ceea ce este necesar existenței, care eventual ar putea fi valorificate pentru a-și procura cele necesare traiului.

– incapacitatea de a munci, semnifică neputința unei persoane de a desfășura o activitate (fizică sau intelectuală) producătoare de venituri. În cazul copilului minor aflat în continuarea studiilor și desăvârșirea pregătirii profesionale este considerată incapacitate de muncă. Descendentul minor se află în stare de nevoie prezumată numai fașă de ascendenți nu și fașă de alte persoane. Potrivit art. 49 alin. 4 din Constituție, minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați.

– comportarea corespunzătoare regulilor de conviețuire socială, cel care încalcă aceste reguli nefiind îndreptățit la aceasta.

– b) condiții privitoare la debitor, pot fi împărțite în :

– existența mijloacelor materiale ale persoanei, instanța trebuind să țină seama de veniturile, economiile și bunurile debitorului precum și obligațiile și sarcinile care le are,

– inexistența unei alte persoane obligate la întreținere înaintea sa, potrivit ordinii stabilite de lege.

5.3. Executarea obligației

Obiectul întreținerii îl constituie tot ceea ce este necesar traiului, respectiv alimente, locuință, îmbrăcăminte, medicamente, elemente de ordin spiritual, etc. În cazul obligației de întreținere a părinților față de copilul minor sau majorul aflat în continuarea studiilor conținutul obiectului este mai complex și include și cheltuielile necesare pentru creșterea, educarea, pregătirea profesională în bune condiții.

Poate fi obligat la întreținere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace.

La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreținerea se ține seama de veniturile și bunurile acestuia, precum și de posibilitățile de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligații ale sale.

Conform art. 529 alin. 1-3 din Cod civil „Întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui ce urmează a o plăti”. Când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii, aceste limite neputând fi depășite, cu excepția situației în care debitorul este de acord să plătească o pensie de întreținere peste cuantumul prevăzut de lege. Cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat”.

Dacă se ivește o schimbare în ceea ce privește mijloacele celui care prestează întreținerea și nevoia celui care o primește, instanța de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micșora pensia de întreținere sau poate hotărî încetarea plății ei (art. 531 alin. 1 Cod civil), pensia de întreținere stabilită într-o sumă fixă indexându-se de drept, trimestrial, în funcție de rata inflației ..

    Potrivit art. 389 din Cod civil „Întreținerea datorată potrivit dispozițiilor alin. (2) se stabilește până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale și cu starea de nevoie a creditorului. Această întreținere, împreună cu întreținerea datorată copiilor, nu va putea depăși jumătate din venitul net al celui obligat la plată”.

Când cel obligat nu poate presta, în același timp, întreținere tuturor celor îndreptățiți să o ceară, instanța de tutelă, ținând seama de nevoile fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî fie ca întreținerea să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca întreținerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptățite să o ceară. În acest caz, instanța hotărăște, totodată, modul în care se împarte întreținerea între persoanele care urmează a o primi.

La stabilirea pensiei de întreținere se au în vedere mijloacele ambilor părinți, debitori ai obligației de întreținere, ținându-se seama de numărul copiilor, indiferent de faptul că sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, precum și de nevoile fiecăruia dintre copii.

Limita maximă are în vedere exclusiv venitul din muncă, venitul net al debitorului, care se stabilește numai în raport de veniturile cu caracter permanent.

Dovada mijloacelor debitorului se poate face cu orice mijloace de probă.

În cazul în care instanța dispune plata unei sume de bani aceasta trebuie să indice valoric suma datorată, nefiind suficientă fixarea unei cote părți din câștigul obținut, fapt care poate duce fie la contestații la executare, fie la plata unei sume mai mici decât cea avută în vedere de către instanță la data pronunțării.

Data de la care se datorează întreținerea este cea de la care a fost introdusă cererea de chemare în judecată, cu toate acestea, pensia poate fi acordată și pentru o perioadă anterioară, dacă introducerea cererii de chemare în judecată a fost întârziată din culpa debitorului. Pensia de întreținere se va datora în cazul pronunțării unui divorț al părților care au copii minori și pentru care nu s-a stabilit obligarea la plata pensiei de întreținere pe cale separată, de la data pronunțării hotărârii de divorț.

Potrivit art. 530 alin. 1 din Cod civil „Obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesional”. Aceste prevederi nu exclud un sistem mixt în natură și în bani pentru executarea obligației de întreținere. Executarea în natură se poate face prin furnizarea celor necesare traiului, iar executarea în echivalent prin plata unei sume de bani. Pensia de întreținere se plătește în rate periodice, la termenele convenite de părți sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin hotărâre judecătorească. Scopul poate fi realizat și prin plata anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de întreținere ale celui îndreptățit pe o perioadă mai îndelungată sau pe întreaga perioadă în care se datorează întreținerea, în măsura în care debitorul întreținerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligații.

5.4. Încetarea obligației de întreținere – între părinți și copii

Obligația de întreținere încetează atunci când nu mai sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru existența ei.

Condiții generale de încetare a obligației de întreținere:

– a încetat starea de nevoie a creditorului

– a încetat incapacitatea de muncă a creditorului

– obligația nu mai poate fi îndeplinită datorită mijloacelor creditorului

Condiții speciale de încetare a obligației de întreținere:

– minorul a ajuns la majorat sau minora se căsătorește, cu excepția cazului în care își continuă studiile

– obligația de întreținere a celui care a luat un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar încetează în momentul luării unei măsuri de protecție în condițiile legii

– obligația de întreținere a soțului care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț, față de acel copil, încetează când acesta devine major sau înainte de această dată dacă părinții firești dispăruți reapar sau nu mai sunt în nevoie

– obligația moștenitorului debitorului obligației de întreținere, față de copilul minor încetează prin ajungerea acestuia la majorat ori, înainte de această dată, dacă părinții firești dispăruți reapar sau nu mai sunt în nevoie

– obligația de întreținere a copilului major aflat în continuare studiilor încetează la terminarea studiilor dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani

– obligația de întreținere între adoptat și adoptator încetează odată cu încetarea adopției (după încetarea adopției, adoptatul poate cere întreținere numai de la rudele sale firești sau, după caz, de la soțul său)

– obligația de întreținere încetează în cazul în care se schimbă ordinea în care se datorează precum și în situația în care creditorul săvârșește fapte grave împotriva debitorului

– obligația de întreținere încetează în cazul morții debitorului sau creditorului obligației

5.5. Forme ale obligației de întreținere

Obligația legală de întreținere dintre părinți și copiii minori

Are drept la întreținere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreține din munca sau din bunurile sale, descendentul, cât timp este minor, are drept la întreținere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află.

Calitatea de creditor o are copilul minor fără a deosebi dacă este din căsătorie, din afara acesteia sau din adopție, calitatea de debitor revenind părinților. Decăderea din drepturile părintești sau punerea sub interdicție nu exonerează pe părinte de executarea obligației.

Obiectul obligației are un conținut mai complex ea incluzând atât mijloacele necesare traiului (hrană, medicamente, locuință, îmbrăcăminte, etc.) cât și mijloacele necesare pentru creșterea, educarea, pregătirea profesională în bune condiții.

Pensia de întreținere se acordă în măsura în care este cerută. Data de la care se acordă este data înregistrării cererii de chemare în judecată. În caz de divorț sau de stabilire pe cale judecătorească a paternității din afara căsătoriei, pensia de întreținere se datorează de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Întreținerea se stabilește în raport cu nevoia solicitantului și cu mijloacele celui ce urmează să o plătească.

Când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii. Aceste limite nu pot fi depășite, cu excepția situației în care debitorul este de acord să plătească o pensie de întreținere peste cuantumul prevăzut de lege.

Când părintele este obligat să plătească pensia de întreținere la mai multe persoane, instanța va stabili în concret pensia de întreținere pentru fiecare copil în parte. La stabilirea pensiei de întreținere se au în vedere mijloacele ambilor părinți, debitori ai obligației de întreținere, ținându-se seama de numărul copiilor, indiferent de faptul că sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, precum și de nevoile fiecăruia dintre copii.

Limita maximă are în vedere exclusiv venitul net din muncă al debitorului, care se stabilește numai în raport de veniturile cu caracter permanent.

Compensația legală în cazul creanței de întreținere este exceptată. În cazul în care un copil este încredințat unuia dintre părinți iar celălalt celui de al doilea părinte, este admisă compensația judiciară. Dacă însă în această situație veniturile părinților sunt inegale, părintele care realizează venituri mai mari poate fi obligat să contribuie și la întreținerea celuilalt copil.

În timpul căsătoriei părinții se pot înțelege cu privire la: întinderea întreținerii datorate minorului, felul și modalitățile de executare, contribuția fiecăruia la întreținere.

În cazul desfacerii căsătoriei, părinții se pot învoi cu privire la contribuția fiecăruia la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională. Învoiala produce efecte doar dacă a fost încuviințată de instanța de judecată.

Obligația de întreținere este o obligație in solidum. Părinții sunt obligați în comun la întreținere, fiecare contribuind proporțional cu veniturile pe care le realizează.

Dacă unul dintre părinți nu are mijloacele materiale pentru a acorda întreținere minorului, celălalt părinte este obligat să asigure în întregime întreținerea, iar dacă unul dintre părinți moare sau este declarat judecătorește mort, copilul va fi întreținut de părintele supraviețuitor.

Obligația legală de întreținere dintre părinți și copiii majori

Părinții sunt obligați să îl întrețină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani.

Cum legea nu distinge prin copil, se înțelege inclusiv cel major aflat în continuarea studiilor, sau cel care din pricina nevoii (incapacitate absolută, datorată unor cauze de ordin fiziologic, medical, etc.) în care se află, nu poate obține venituri necesare traiului (hrană, medicamente, locuință, îmbrăcăminte, etc.)

Obligația de întreținere își are izvorul în art. 402 alin. 1 din Codul civil ”Instanța de tutelă, prin hotărârea de divorț, stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor”.

Această obligație pe lângă aspectul patrimonial are și unul nepatrimonial, noțiunea de „copil aflat în continuarea studiilor” privind atât pregătirea teoretică cât și cea practică, indiferent de forma de învățământ (liceu, universitate), sau dacă este de stat sau particulară.

În ceea ce privește starea de nevoie după împlinirea vârstei majoratului, aceasta nu se mai prezumă, fiind aplicabil regimul de drept comun, în sensul că este necesar să se dovedească atât starea de nevoie, cât și faptul că această stare este determinată de incapacitatea de a muncii a copilului major.

Deși nu cunoaște o reglementare legală expresă, categoria descendenților majori aflați în continuarea studiilor are în practică o situație aparte asemănătoare celei a minorului, conturată de interpretarea extensivă a noțiunii „incapacitate de a muncii” și aplicarea prin analogie a unor dispoziții legale.

În prezent, se aplică dispozițiile art. 66 lit. b din Legea nr. 12/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, conform căruia copiii au dreptul la pensie de urmaș după împlinirea vârstei de 16 ani „dacă își continuă studiile într-o formă de învățământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora fără a depăși vârsta de 26 de ani” .

Mai prezintă importanță în cauză și art. 51 alin.2 din Legea nr. 272/2004 „La cererea tânărului, exprimată după dobândirea capacității depline de exercițiu, dacă își continuă studiile într-o formă de învățământ de zi, protecția specială se acordă, în condițiile legii, pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăși vârsta de 26 de ani”.

În situația copilului major aflat în continuarea studiilor care desfășoară și o activitate din care obține venituri, la soluționarea cererii sale de obligare la plata pensiei de întreținere de către părinți, instanța va ține seama și de această situație. Vor fi avute în vedere de asemenea bursa sau alte bunuri obținute cu orice alt titlul.

Când copilul major aflat în continuarea studiilor obține venituri suficiente pentru întreținerea sa, părinții nu vor putea fi obligați la întreținere, iar dacă veniturile obținute sunt insuficiente, părinții vor fi obligați la completarea acestora.

În ceea ce privește cuantumul obligației de întreținere, sunt aplicabile dispozițiile menționate anterior.

Obligația de întreținere a soțului care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț, față de acel copil

Conform art. 517 alin. 1-2 Cod civil ,,Soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat să presteze întreținere copilului cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinții săi firești au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie. La rândul său, copilul poate fi obligat să dea întreținere celui care l-a întreținut astfel timp de 10 ani”.

Obligația de întreținere a celui care a luat un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar

Potrivit art. 13 alin.2 din Legea nr. 272/2004 ,,Cel care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar, până la stabilirea unei măsuri de protecție în condițiile legii, are obligația de a-l întreține și, în termen de 48 de ore, de a anunța autoritatea administrației publice locale în a cărei rază teritorială își are sediul sau domiciliul”.

Obligația de întreținere a moștenitorului persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care fără a avea obligația legală i-a dat acestuia întreținere

Potrivit art. 518 alin. 1-2 Cod civil ,,Moștenitorii persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținere fără a avea obligația legală sunt ținuți, în măsura valorii bunurilor moștenite, să continue întreținerea, dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreținut este minor. În cazul în care sunt mai mulți moștenitori, obligația este solidară, fiecare dintre ei contribuind la întreținerea minorului proporțional cu valoarea bunurilor moștenite” .

STUDIU DE CAZ

Dosar nr(…) (1498/2009)

Completul 3

R O M A N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ș T I

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1476

Ședința publică de la 03.11.2009

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE – (…) (…)

JUDECĂTOR – (…) (…) (…)

JUDECĂTOR – (…) H. (…)

GREFIER – I B. H.

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă O. E. H., împotriva deciziei civile nr.560 A din 29.04.2009, pronunțată de T r i b u n a l u l B u c u r e ș t i – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr(…), în contradictoriu cu intimatul reclamant B. N. N. T. O. și autoritatea tutelară PRIMĂRIA SECTORULUI 1 B.

E. are ca obiect – divorț cu copii.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta – pârâtă O. E. H. personal și intimatul – reclamant B. N. N. T. O. prin avocat E. O. N., care depune la dosar delegație de substituire, lipsind autoritatea tutelară Primăria Sectorului 1 B.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recurenta – pârâtă nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru stabilită de instanță.

Curtea procedează la legitimarea recurentei – pârâte O. E. H. cu CI seria (…) nr.(…) CNP (…) eliberată de SPCEP S 1 biroul nr.2 la 26.03.2008.

Recurenta – pârâtă depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 20,00 lei – chitanța seria (…) nr.(…) (88) din 23.10.2009 și timbru judiciar în cuantum de 0,50 lei.

Apărătorul intimatului – reclamant, la interpelarea instanței, învederează că numele său este menționat pe împuternicire avocațială aflată deja la dosar, dar, în cazul în care nu se menționează numele său în împuternicire, solicită lăsarea cauzei la a doua strigare, pentru a putea lua legătură cu apărătorul ales al intimatului – reclamant, în vederea depunerii unei împuterniciri avocațiale sau pentru prezența avocatului ales.

Curtea având în vedere cele menționate de apărătorul intimatului – reclamant, avocat E. O. N., dispune lăsarea cauzei la a doua strigare.

La a doua strigare a cauzei la apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta – pârâtă O. E. H. personal și intimatul – reclamant B. N. N. T. O. prin avocat N. U., cu împuternicire avocațială nr.99244/2009 emisă de B a r o u l B u c u r e ș t i la dosar (fila 5), lipsind autoritatea tutelară Primăria Sectorului 1 B.

Recurenta – pârâtă depune la dosar, în susținerea probei cu înscrisuri, pe care o solicită a fi administrată, extrasul de pe dispozitivul sentinței penale nr.407 F/7.10.2009, precizând că intimatul a fost condamnat la pedepse cu închisoarea în mai multe cauze penale, motiv pentru care acesta nu se mai află în țară, fiind dat în urmărire, sentința civilă nr.10657/5.10.2009 pronunțată în dosarul nr(…) de Judecătoria sectorului 1 B.

Apărătorul intimatului – reclamant învederează că înscrisurile depuse de către recurenta – pârâtă nu au nicio relevanță în cauza prezentă.

Curtea, deliberând, în baza art.305 cod procedură civilă, încuviințează pentru recurenta – pârâtă proba cu înscrisuri, apreciind-o drept utilă, concludentă și pertinentă pentru soluționarea cauzei; având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Recurenta – pârâtă solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, anularea deciziei pronunțate de tribunal și menținerea sentinței civile pronunțate de instanța de fond. Arată că cererea depusă în fond reprezintă o cerere reconvențională, deși a fost intitulată „întâmpinare” față de împrejurarea că prin aceasta a fost de acord cu divorțul. Precizează că de multă vreme intimatul nu mai contribuie la creșterea și educarea minorului, nu se interesează de copil. Depune note scrise.

Apărătorul intimatului – reclamant solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Precizează că cererea formulată de către recurenta – pârâtă la judecarea fondului este o întâmpinare, nu o cerere reconvențională. Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.

C U R T E A ,

Deliberând asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B sub nr(…) la data de 02.12.2008, reclamantul B. N. N. T. O. a solicitat în contradictoriu cu pârâta O. E. H. desfacerea căsătoriei încheiate între părți la data de 01.03.2008 înregistrată în Registrul Stării Civile al Primăriei Sectorului 1 B la nr.158/01.03.2008, din culpă comună, încredințarea spre creștere și educare a minorului O. B., născut la data de 12.07.2008, pârâtei și obligarea sa la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorului, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că cei doi soți s-au căsătorit din dorința de a întemeia o familie, mai ales că pârâta era însărcinată, iar ulterior au apărut neînțelegeri, care au culminat cu despărțirea în fapt.

În drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art.2, 36, 38, 40, 42 Codul familiei, 86, 90 Codul Familiei, art.607 și următoarele Cod procedură civilă.

La dosar s-a depus certificatul de căsătorie în original și copie a certificatului de naștere al minorului.

La data de 15.12.2008, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, încredințarea minorului spre creștere și educare, revenirea la numele purtat înainte de căsătorie și stabilirea unei pensii de întreținere în favoarea minorului.

Prin sentința civilă nr.16811/17.12.2008, Judecătoria Sectorului 1 B a admis cererea de chemare în judecată, a dispus desfacerea căsătoriei înregistrate în Registrul Stării Civile al Consiliului Local Sector 1 B sub nr.158/01.03.2008, din culpă comună, a luat act că părțile nu au solicitat motivarea hotărârii, a dispus revenirea pârâtei la numele „E.” purtat anterior căsătoriei; minorul O. B., născut la data de 12.07.2008 a fost încredințat spre creștere și educare pârâtei, iar pârâtul a fost obligat la plata unei pensii lunare de întreținere în favoarea acestuia, respectiv contravaloarea în lei la data plății a sumei de 500 USD, începând cu data pronunțării hotărârii până la majorat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termenul prevăzut de art.619 alin.1 Cod procedură civilă, apelantul – reclamant, solicitând instanței de apel să ia act de renunțarea la cererea de divorț în temeiul dispozițiilor art.618 Cod procedură civilă.

Apelantul – reclamant a susținut prin cererea de apel că în speță pot fi aplicate și dispozițiile art.618 alin.2 Cod procedură civilă în sensul stingerii acțiunii de divorț prin împăcarea părților întrucât prin întâmpinarea depusă la prima instanță pârâta a fost de acord cu desfacerea căsătoriei iar părțile s-au înțeles cu privire la încredințarea minorului și la cuantumul pensiei de întreținere.

Prin decizia civilă nr.560 A/29.04.2009, T r i b u n a l u l B u c u r e ș t i – Secția a III-a Civilă a admis apelul declarat de apelantul – reclamant și a schimbat, în tot, sentința apelată în sensul că a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea cauzei, reținând că sunt incidente dispozițiile art.246 Cod procedură civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termenul prevăzut de art.619 alin.1 Cod procedură civilă recurenta – pârâtă O. E. H., solicitând anularea deciziei recurate și menținerea sentinței pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 B.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art.2, 36, 38, 40, 42, 86 și 90 din Codul familiei și art.607 și următoarele Cod procedură civilă, recurenta – pârâtă a arătat că reclamantul a exercitat calea de atac a apelului fără ca aceasta să-și exprime acordul, astfel că părțile nu s-au împăcat, dimpotrivă relațiile de familie sunt grav vătămate din pricina intimatului – reclamant care după pronunțarea sentinței civile nr.16811/17.12.2008 a înstrăinat apartamentul pe care promisese să îl treacă pe numele minorului rezultat din căsătorie și nu a achitat pensia de întreținere stabilită în favoarea acestuia.

Intimatul – reclamant a formulat întâmpinare, prin care a susținut că recursul este inadmisibil întrucât recurenta – pârâtă nu a formulat cerere reconvențională prin care să solicite desfacerea căsătoriei, astfel că este decăzută din dreptul de a mai solicita divorțul pentru motivele proprii care existau la data primei zile de înfățișare în cererea principală, în fața primei instanțe.

A mai susținut intimatul – reclamant că recurenta – pârâtă nu a invocat niciun motiv de nelegalitate iar decizia instanței de apel este legală și temeinică întrucât acțiunea de divorț se stinge prin împăcarea soților în orice fază a procesului, chiar dacă intervine în fața instanței de apel, iar apelul sau recursul nu sunt timbrate conform legii.

Prin urmare, dacă acțiunea de divorț se stinge prin renunțarea reclamantului la cererea de chemare în judecată, soțul pârât nu își poate exprima nemulțumirea pe calea recursului ci acesta poate promova o cerere de chemare în judecată în care se poate folosi și de faptele vechi.

Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxă de timbru în cuantum de 20 lei achitată cu chitanța nr.(…) (88)/23.10.2009; s-a depus timbru judiciar în valoare de 0,50 lei.

În faza recursului recurenta – pârâtă a depus la dosar în cadrul probei cu înscrisuri, conform dispozițiilor art.305 Cod procedură civilă, în fotocopii, sentința civilă nr.10657/05.10.2009 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B și un extras de pe dispozitivul sentinței penale nr.407/F/07.10.2009 pronunțată de Tribunalul Ialomița – Secția Penală.

Analizând decizia recurată prin prisma soluției pronunțate de instanța de apel și a dispozițiilor legale incidente în speță, Curtea reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art.618 alin.1 Cod procedură civilă, „reclamantul poate renunța la cerere în tot cursul judecății înaintea instanțelor de fond, chiar dacă pârâtul se împotrivește. Renunțarea reclamantului nu are nicio înrâurire asupra cererii făcute de pârât”.

Art.618 alin.2 Cod procedură civilă reglementează o altă ipoteză, respectiv aceea în care părțile se împacă, existând acordul ambilor soți pentru stingerea acțiunii de divorț.

Prin cererea de apel, apelantul – reclamant a invocat ambele temeiuri de drept (art.618 alin.1 și 2 Cod procedură civilă) în sensul că a solicitat să se ia act de renunțarea sa la acțiune însă a apreciat că pot fi aplicate și dispozițiile art.618 alin.2 Cod procedură civilă întrucât la prima instanță, pârâta a fost de acord cu desfacerea căsătoriei.

La judecata în apel, intimata – pârâtă nu a fost prezentă și nu și-a manifestat nici în scris poziția cu referire la cererea de apel.

Prin urmare, în mod corect Tribunalul București a dat eficiență dispozițiilor art.618 alin.1 Cod procedură civilă (care are caracter de normă specială față de art.246 Cod procedură civilă), a admis apelul și a luat act de renunțarea la judecată.

Deși a făcut referire exclusiv la art.246 Cod procedură civilă, soluția Tribunalul București este legală pentru că ea s-a întemeiat pe manifestarea exclusivă de voință a apelantului – reclamant de a renunța la judecată în condițiile reglementate special în materia divorțului de dispozițiile art.618 alin.1 Cod procedură civilă.

Prin urmare, criticile aduse de recurenta – pârâtă în sensul că hotărârea recurată este nelegală întrucât părțile nu s-au împăcat sunt nefondate și aceasta deoarece renunțarea la judecată și împăcarea părților sunt două ipoteze distincte iar în speță sunt incidente dispozițiile art.618 alin.1 Cod procedură civilă.

Criticile prin care recurenta – pârâtă a expus situația de fapt ulterioară pronunțării sentinței de divorț nu reprezintă motive distincte de recurs, Curtea analizând recursul conform dispozițiilor art.306 alin.3 și art.304 pct.9 Cod procedură civilă cu referire la interpretarea și aplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor privind renunțarea la judecată în faza procesuală a apelului, în procesul de divorț.

Din acest punct de vedere, Curtea reține că recursul nu este nul fiind posibilă încadrarea criticilor, astfel cum deja s-a arătat, și nici inadmisibil întrucât recurenta – pârâtă nu a formulat în recurs cerere de desfacere a căsătoriei, ci a explicat care sunt considerentele pentru care nu se poate aprecia că soții s-au împăcat.

Cu referire la dispozițiile art.618 alin.1 teza finală Cod procedură civilă, Curtea reține că deși prin întâmpinarea formulată la prima instanță pârâta a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului (în vreme ce acesta solicitase desfacerea căsătoriei din culpă comună), prima instanță nu a pus în discuție calificarea întâmpinării și, prin urmare, s-a pronunțat exclusiv asupra cererii reclamantului.

Cum pârâta nu a formulat apel prin care să învedereze dacă cererea sa era în fapt o cerere reconvențională care nu a fost soluționată distinct, Curtea nu poate analiza acest aspect omisso medio, astfel că, potrivit dispozițiilor art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta – pârâtă O. E. H., împotriva deciziei civile nr.560 A/29.05.2009, pronunțată de T r i b u n a l u l B u c u r e ș t i – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – reclamant B. N. N. T. O. și Autoritatea Tutelară – PRIMĂRIA SECTORULUI 1 B.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 03.11.2009.

CONCLUZII

Divorțul, asemenea căsătoriei, își are propria istorie și procesualitate la nivel relațional între parteneri.

Paleta stărilor emoționale poate fi diversificată, însă ceea ce ar fi de preferat este să se evite transformarea divorțului într-un război personal, într-un act cinic de răzbunare.

Cert este că ambii parteneri se simt justificați, îndreptățiți să poarte acest război și nu le mai pasă de mijloace folosite. Dorința de a învinge, de a se elibera, de a-l răni pe celălalt, de a-și lua revanșa pentru că a fost luat prin surprindere și nu se aștepta, este impetuoasă. Puțini dintre cei care ajung în acest impas, regăsesc în ei înșiși maturitatea emoțională de a lăsa deoparte orgolii rănite sau demonstrații de putere pentru ca lucrurile să decurgă mai ușor.

Studiile au demonstrat că divorțul este un eveniment de viață stresant, aflându-se pe primele locuri în topul stresorilor de-a lungul vieții (pe lângă moartea cuiva drag, căsătorie, schimbarea serviciului, concediere, etc.), deoarece schimă statutul celor doi protagoniști adulți și al copilului.

După construirea unor proiecte comune și promisiunea unei vieți frumoase, separarea este întotdeauna un eșec cu consecințe negative pentru un timp, asupra psihicului persoanelor implicate. Soții care divorțează pot dezvolta în timp: tulburări de concentrare a atenției, depresie, gândire negativă, anxietate, tulburări psihosomatice, etc., dacă nu sunt persoane echilibrate psihologic și nu pot accepta situația divorțului. Atât în perioada de dinainte, cât și în timpul divorțului, traumele părinților și unele tulburări ale lor sunt preluate de către copil care, începe să manifeste la rându-i diverse tulburări fobice, atacuri de panică, depresie, tulburări de alimentație (bulimie sau anorexie), tulburări psihosomatice și somatoforme (insomnii, hipersomnii, migrene, coșmaruri, vomă psihogenă, astm bronșic, ticuri, gastrită-ulcer, cefalee, tahicardie, amețeli, senzație de leșin – lipotimii, probleme dermatologice – iritații, erupții, eczeme, enurezis, etc.).

De cele mai multe ori după terminarea divorțului, se continuă „lupta”, la mijloc de cele mai multe ori aflându-se copilul. Pentru copii însă, separarea părinților este o adevărată dramă, care nu trebuie subestimată. Discuțiile, tensiunile dintre părinți privează copilul de ambianța caldă a căminului, căldura care îi oferă acestuia o siguranță. Există însă și un mit în societatea română și nu numai, „e bine pentru copil să aibă ambii părinți lângă el, indiferent ce relație este între aceste două persoane”.

Studii psiho-sociale au demonstrat faptul că un copil este mult mai liniștit, echilibrat sufletește, împăcat, într-o familie monoparentală (cu un singur părinte), decât într-o familie în care cei doi parteneri au conflicte la care asistă, unde unul dintre parteneri (de obicei femeia) este violentată, agresată, abuzată emoțional, verbal sau fizic, și unde copilul este violentat fizic, verbal sau emoțional.

Divorțul însă, ar fi de dorit să fie ultima alternativă a celor doi parteneri, deoarece un copil are nevoie de ambele figuri parentale pentru a se dezvolta armonios. Dacă nu mai există nicio soluție, este bine ca părinții să se separe, decât să oblige copilul să trăiască într-un mediu care este permanent în tensiune. Copilul trebuie informat. Fiind foarte sensibil, el simte că se întâmplă ceva și vrea să știe ce. Este de dorit ca părinții să anunțe împreună vestea separării și înainte de data stabilită, astfel încât copilul să se obișnuiască cu ideea că nu va mai locui în aceiași casă și cu mama și cu tata. Pentru copil, familia este alcătuită din indivizi care trăiesc în aceiași casă. Îi este greu să-și imagineze că tata (mama) nu mai locuiește cu el, că nu-i mai poate citi o poveste în fiecare seară, că nu se mai uită împreună la televizor.

De cele mai multe ori persoanele adulte – soțul soția, înainte de divorțul propriu-zis dezvoltă unul față de celălalt comportamente inadecvate, de sabotare, în care este implicat și copilul (fie că unul sin părinți îl ia aliat pe copil, fie că, copilul devine avocat între soți și încearcă din răsputeri să salveze relația lor). Aceste comportamente de atragere de o parte sau de alta denotă din partea adulților imaturitate emoțională și neresponsabilizare pentru viața lor și a copilului. Deseori, copilul crede că el este cauza divorțului, mai ales dacă anunțul vine după o serie de reproșuri care i-au fost aduse. El crede că părinții se despart pentru că el a spart vaza ce a nouă sau nu a spus destul de frumos poezia la serbare. Este foarte important să i se spună copilului că nu el este cauza separării, el nefiind capabil să înțeleagă motivele pentru care aceasta apare și nici consecințele ei.

Anumite cuvinte și comportamente îl ajută să se liniștească, să îi reducă această neliniște sau aceste gânduri de vinovăție. Trebuie să i se explice copilului, prin exemple, că el nu are nicio vină și că nu este singurul copil ai cărui părinți trăiesc separat, divorțul părinților nefiind o separare de copii.

De cele mai multe ori copiii sunt cei mai afectați atât de divorț, cât și de orice situație (neînțeleasă/neexplicată) tensionată din casă. Pe timpul desfășurării demersurilor de divorț, în funcție de vârsta copilului, adesea ei nu reușesc să-și explice ceea ce se întâmplă exact. Doar resimt faptul că se întâmplă ceva rău care este numai din vina lui. Un copil își iubește în egală măsură părinții, el putând alege să-și manifeste această afecțiune într-o manieră adesea diferită, datorită particularităților de relaționare cu adulții familiei: mama și tata. Și mai ales nu trebuie omis faptul că în condiții de atenție excesivă, copilului îi place să răstoarne situațiile în avantajul lui (mai multe jucării, mai multe privilegii, cadouri, libertăți, etc.).

În cazul divorțului cu minori care au împlinit vârsta de 10 ani și au fost ascultați în camera de consiliu, din practică, s-a constatat că există și cazuri în care, întrebat fiind cu cine dorește să rămână după divorțul părinților, copiii au afirmat că doresc să rămână cu ambii părinți, întrucât îi iubește pe amândoi în egală măsură, neputând să aleagă între mamă sau tată. În această situație, fără a avea o poziție clar exprimată de către minor cu privire la alegerea părintelui căruia să-i fie încredințat, rolul judecătorului este major, acesta trebuind să hotărască în deplină concordanță cu interesul major al copilului.

Din statisticile efectuate, s-a putut constata după anii '90 o creștere în ceea ce privește numărul divorțurilor, situație care și-a continuat trendul ascendent, în mod special după aderarea României la Uniunea Europeană, când exodul românilor în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit a fost foarte mare. Cazurile în care atât mama cât și tata reușeau să plece la muncă în străinătate, pentru ca mai apoi să-și poată duce și copii cu ei, erau dintre cele mai fericite. De cele mai multe ori însă, reușeau să plece la muncă în străinătate, fie soțul sau numai soția, situații în care de multe ori s-a putut asista la destrămarea familiei din țară, părintele plecat la muncă în străinătate, înțelegând să-și „refacă” viața cu persoane din țara unde muncea.

În situația în care mama era cea care este plecată la muncă în străinătate, s-a putut constata la copii, instalarea unor stări sufletești dintre cele mai diverse, a unor profunde depresii, care se manifestau prin lipsa de la școală, lipsa de comunicare, închiderea în sine, fuga de acasă, ajungându-se în cele mai disperate cazuri, până la suicid.

Pe lângă implicațiile de ordin psihosocial a acestei situații, practica a demonstrat că s-au complicat atât aspectele de ordin procedural cât și perioada de soluționare a divorțului în atare situație. Se poate menționa aici, citarea părților în străinătate, în sensul că, îndeplinirea procedurii de citare cu acestea, necesită o perioadă mai îndelungată. De asemenea, efectuarea unor anchete sociale la domiciliul unuia sau ambilor părinți, sau audierea martorilor, prin comisie rogatorie, precum și obținerea unei pensii de întreținere când părintele lucrează în străinătate cu contract de muncă, au prelungit mult durata procesului de divorț. Și în aceste cazuri de divorț s-a putut constata că „miza” cea mare a fostului cuplu au rămas tot copii, ei fiind cei „prinși” în vârtejul și la mijlocul acestei situații. Pe lângă durerea în sine pe care aceștia o resimt la despărțirea părinților, cu atât mai mult cu cât unul dintre ei este stabilit în străinătate, iar copilul este destul de dezorientat în a-și alege părintele cu care ar dori să rămână, intervine și un altfel de durere, aceea că legăturile cu părintele divorțat stabilit în străinătate, devin din ce în ce mai rare, de cele mai multe ori acestea reducându-se la convorbiri telefonice sau la comunicarea pe internet.

În oricare dintre situații, indiferent dacă minorul a fost încredințat părintelui rămas în țară, sau aceluia stabilit în străinătate, un rol important îi revine părintelui căruia i-a fost încredințat copilul, în sensul că, este de datoria părintelui care îl crește, să facă tot posibilul să mențină relațiile între copil și celălalt părinte, în niciun caz distanța constituind un impediment pentru părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul, de a avea legături personale și frecvente cu copilul său.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Aioanei, G. Căsătoria și divorțul, Editura Hamangiu, București 2008

Albu, I. Dreptul familiei, Editura Dicadcică și Pedagocică, București 1975

Anitei, Nadia Cerasela, Dreptul familiei-conform Noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București 2012

Bacaci, Alexandru, Cristina Codruța Hageanu, rica Dumitrache, Dreptul familiei, ediția a IV-a, Editura All Beck, București 2005

Banciu, Adrian Alexandru Raporturile patrimoniale dintre soți, Editura Hamangiu București 2011

Banciu, Maria Dreptul familiei, Curs, vol. I, Editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 1995

Beleiu, Gh., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Coordonator P. Cosmovici, Editura Academiei R.S.R., Bucuresți, 1989

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012

Chiriță, R., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2008

Filipescu, Ion Tratat de dreptul familiei, Ediția 8, Editura C.H. Beck, 2006

Filipescu, I.P. , Tratat de dreptul familiei, ediția a VIII-a, Editura Universul Juridici, București 2006

Florian, Emese, Dreptul Familiei, Editia 3, Editura C.H. Beck, București 2010

Florian, Emese Florian, Veaceslav Pînzari Căsătoria în legislația României și a Republicii Moldova, Editura Sfera, Cluj-napoca 2006

Ionașcu, Aurelian Curs de drept civil roman, vol. II, Partea I, Dreptul familiei, Librăria Cartea Românească din Cluj, Sibiu, 1941

Pricopi, Adrian Dreptul familiei, Editura Fundația « România de Mâine », ediția a 4-a, București, 2008

http://www.jurisprudenta.org , citit în dаtа de 29 аprilie 2014

Legislație

Constituția României

Noul Cod civil

Legea de punere în aplicare a Noului cod civil

Legea actelor de stare civilă nr. 119/1996

Anexe

Cerere de divort

Declaratie de mentinere a cererii de divort

Declaratie de renuntare la cererea de divort

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Aioanei, G. Căsătoria și divorțul, Editura Hamangiu, București 2008

Albu, I. Dreptul familiei, Editura Dicadcică și Pedagocică, București 1975

Anitei, Nadia Cerasela, Dreptul familiei-conform Noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București 2012

Bacaci, Alexandru, Cristina Codruța Hageanu, rica Dumitrache, Dreptul familiei, ediția a IV-a, Editura All Beck, București 2005

Banciu, Adrian Alexandru Raporturile patrimoniale dintre soți, Editura Hamangiu București 2011

Banciu, Maria Dreptul familiei, Curs, vol. I, Editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 1995

Beleiu, Gh., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Coordonator P. Cosmovici, Editura Academiei R.S.R., Bucuresți, 1989

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012

Chiriță, R., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2008

Filipescu, Ion Tratat de dreptul familiei, Ediția 8, Editura C.H. Beck, 2006

Filipescu, I.P. , Tratat de dreptul familiei, ediția a VIII-a, Editura Universul Juridici, București 2006

Florian, Emese, Dreptul Familiei, Editia 3, Editura C.H. Beck, București 2010

Florian, Emese Florian, Veaceslav Pînzari Căsătoria în legislația României și a Republicii Moldova, Editura Sfera, Cluj-napoca 2006

Ionașcu, Aurelian Curs de drept civil roman, vol. II, Partea I, Dreptul familiei, Librăria Cartea Românească din Cluj, Sibiu, 1941

Pricopi, Adrian Dreptul familiei, Editura Fundația « România de Mâine », ediția a 4-a, București, 2008

http://www.jurisprudenta.org , citit în dаtа de 29 аprilie 2014

Legislație

Constituția României

Noul Cod civil

Legea de punere în aplicare a Noului cod civil

Legea actelor de stare civilă nr. 119/1996

Anexe

Cerere de divort

Declaratie de mentinere a cererii de divort

Declaratie de renuntare la cererea de divort