Desfacerea Casatoriei

UNIVERSITATEA

Tema: DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Autor: DOCHIE DOINIȚA

Coordonator: prof.univ.CALOTĂ SABINA

Capitolul I

Caracterizarea generală a relaților de familie

Paragraful 1.1 : Familia-fenomen social

1.1.1 Noțiunea sociologică și cea juridică a familiei.

Familia este – afirmă juriștii- o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat și femeie, precum și prin procreație; este o realitate socială, pentru că reprezintă cadrul comunității de viață și de interese a celor ce o compun, uniți prin esența morală a căsătoriei și prin descendență într-un model unic al solidarității umane, este o realitate juridică, fiind recunoscută și ocrotită juridicește1.

În sens sociologic familia desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. În acest înțeles se poate spune că familia este o realitate socială prin comunitatea de viață dintre soți, dintre părinți și copii, precum și dintre alte rude. În cadrul relațiilor de familie apar aspecte morale, psihologice, fiziologice și economice între cei care formează comunitatea de viață și interese. Relațiile de familie au caracter de complexitate pe care nu-l găsim la alte categorii de relații sociale. Luând naștere prin căsătorie, familia începe prin a fi formată din soți..

Sociologii disting familia simplă sau nucleară, formată din părinti și copiii lor necăsătoriți, și familia extinsă sau largă, formată din alte persoane decât în primul caz.

1I. Albu, Dreptul familiei, Editura didactică și pedagogică, București, 1975, pg. 7; A. Ionașcu, M. Mureșan, M. N. Costin, V. Ursa, Familia și rolul ei în societatea socialistă, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1975, pg. 5; I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediția a VI-a, Editura „ALLBECK”, 2001, pg. 1; Al. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache, Dreptul familiei, Editura „ALL”, București, 1999, pg. 1.

În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care izvorăsc prin căsătorie, rudenie ( inclusiv înfiere), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. În acest sens familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege.

Caracterele și funcțiile familiei.

Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor ( art. 48, pct. 1 din Constituția României ). Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie ( art. 48, pct. 3 din Constituția României ). Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor ( art 49, pct. 1 din Constituția României ). Persoanele handicapate se bucură de protecție specială ( art. 50, pct. 1 din Constituția României ). Familia, ca celulă de bază a societății, este o instituție care se bucură de protecție constituțională.

În literatura juridică se consideră, în mod unanim, că funcțiile familiei sunt: – funcția de perpetuare a speciei umane; – funcția economică și funcția educativă, spre deosebire de sociologie unde nu se exprimă același punct de vedere atunci când se încearcă determinarea și clasificarea funcțiilor familiei.

a) Reproducerea populației, perpetuarea speciei umane: această funcție asigură reproducerea populației, pentru că fără perpetuarea speciei umane societatea este de neconceput. Sprijinirea și stimularea creșterii natalității se realizează, în bună măsură, prin mijloace juridice.

b) Funcția economică: își găsește expresia în ducerea în comun a gospodăriei casnice și comunitatea de bunuri a soților, precum și în ajutorul acordat membrilor ei aflați în nevoie din cauza incapacității de a munci.

c) Funcția educativă: în toate timpurile familia a avut un rol important în educația copiilor. Funcția educativă a familiei a suferit schimbări determinate de evoluția societății. Părinții sunt datori să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia.

Definiția și obiectul dreptului familiei.

Dreptul familiei reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale și patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii și întăririi familiei2.

Obiectul de reglementare al normelor dreptului familiei îl formează raporturile de familie. Acestea sunt:

a) Raporturile de căsătorie. Familia are la bază căsătoria liber consimțită între soți ( art. 48, pct. 1 din Constituție și art. 1 alin. 2 C. Fam. ). De aceea preocuparea statului nostru pentru consolidarea familiei își găsește expresia, în primul rând, în măsurile pentru întărirea căsătoriei.

b) Raporturile care rezultă din rudenie. Prin rudenie se înțelege legătura dintre mai multe persoane care coboară unele din altele sau care, fără a coborî unele din altele, au un ascendent comun.

c) Raporturile care rezultă din adopție. Efectele adopției diferă după cum este vorba de adopția cu efecte restrânse sau de aceea cu efectele unei filiații firești – în prezent se cunoaște doar ultima în țara noastră.

d) Unele raporturi care sunt asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie. Aparțin astfel dreptului familiei: unele relații rezultând din luarea spre creștere a unui copil, fără întocmirea formelor cerute de lege pentru adopție; unele raporturi dintre un soț și copiii celuilalt soț; raporturi dintre moștenitorii unei persoane care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care

2I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediția a VI-a, Editura „ALLBECK”, 2001, pg. 6.

i-a dat întreținerea fără a avea obligația legală și minorul îndreptățit la întreținere; unele relații între foștii soți.

1.1.4 Principiile generale ale dreptului familiei.

Cunoașterea acestor principii ajută la darea soluției în acele materii în care legislația nu este suficient de explicită sau nu conține nici o reglementare și la determinarea măsurii în care dreptul familiei se completează cu legislația civilă.

a) Principiul ocrotirii căsătoriei și familiei. Statul ocrotește căsătoria și familia. Principiul este prevăzut de art. 1 alin. 1 C. fam., în care se arată că statul sprijină dezvoltarea și consolidarea familiei prin măsuri economice și sociale. Ocrotirea căsătoriei și familiei se realizează nu numai cu ajutorul normelor dreptului familiei, ci și cu ajutorul altor norme juridice.

b) Principiul ocrotirii intereselor mamei și copilului. Acest principiu este prevăzut în art. 1 alin. 2 C. fam. Ocrotirea intereselor mamei și copilului se realizează în cadrul măsurilor dispuse de Codul familiei. Astfel sunt dispozițiile privind: stabilirea filiației față de mamă sau față de tată; obligația de întreținere; măsurile de ocrotire a copiilor minori; adopția; exercitarea controlului efectiv și continuu de către autoritatea tutelară asupra modului cum se îndeplinesc îndatoririle referitoare la persoana și bunurile copilului etc.

c) Principiul căsătoriei liber consimțite între soți. Codul familiei prevede, în art. 1 alin. 3, că familia are la bază căsătoria liber consimțită între soți. Acest lucru este prevăzut și de Constituția României în art. 48, pct. 1. Oameni trebuie să se îndrepte spre căsătorie numai datorită afecțiunii și înclinației lor reciproce.

d) Principiul egalității în drepturi între bărbat și femeie. Codul familiei se referă expres la egalitatea femeii cu bărbatul în mai multe texte: art. 1 alin. 4; art. 25; art. 97, alin. 1., Constituția prevede prin art. 48, pct. 1 că familia se întemeiază pe egalitatea soților.

e) Principiul exercitării drepturilor și îndatoririlor părintești. Acest principiu este expres prevăzut în art.1 alin.4 și în art. 97 alin. ultim. C. fam. Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești se face numai în interesul copiilor, indiferent dacă aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.

f) Principiul potrivit căruia membri familiei sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material. Principiul este prevăzut de art.2 C. fam. Relațiile de familie se întemeiază pe prietenie și sprijin moral și material pe care trebuie să și-l acorde membrii familiei, ca o expresie a prieteniei și afecțiunii reciproce amintite.

g) Principiul monogamiei. Codul familiei dispune, prin art. 6, că este oprit să se căsătorească bărbatul căsătorit sau femeia care este căsătorită.

Paragraful 1.2 : Căsătoria

Noțiunea de căsătorie.

Legea folosește acest termen în două sensuri. În primul sens, căsătoria înseamnă actul juridic pe care îl încheie cei ce vor să se căsătorească. Căsătoria este considerată ca fiind act juridic-condiție, deoarece părțile pot decide numai ca dispozițiile legale care stabilesc statutul căsătoriei să li se aplice ori nu, fără posibilitatea de a le modifica.

În al doilea rând, căsătoria înseamnă situația juridică, în principiu permanentă, a celor căsătoriți. Această situație juridică este determinată de reglementarea legală privind căsătoria, care devine aplicabilă prin încheierea actului juridic al căsătoriei, și există pe tot timpul cât durează raportul de căsătorie.

Deși Codul familiei nu dă o definiție a căsătoriei, putem concluziona că acesta este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie3.

3E. Florian, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 1997, pg. 11.

1.2.2 Caracterele căsătoriei.

Acestea rezultă din definiția căsătoriei și sunt:

a) Căsătoria este o uniune între un bărbat și o femeie. Această uniune se întemeiază prin consimțământul celor ce se căsătoresc și, odată încheiată, este reglementată de normele legale, devenite aplicabile prin asemenea consimțământ.

b) Căsătoria este liber consimțită. Exprimarea consimțământului liber al celor ce se căsătoresc este garantată prin dispozițiile legale, care permit încheierea căsătoriei bazată pe afecțiunea reciprocă a viitorilor soți.

c) Căsătoria este monogamă. Acest caracter decurge în mod firesc din fundamentul căsătoriei, și anume afecțiunea reciprocă a soților. Dispozițiile legale asigură caracterul monogam al căsătoriei.

d) Căsătoria se încheie în formele cerute de lege. De aici rezultă că ea are un caracter solemn. Căsătoria se încheie numai într-un anumit loc, în fața unei autorități de stat, într-o zi dinainte fixată și în prezența efectivă și concomitentă a ambilor viitori soți, cu posibilitatea pentru public de a asista.

e) Căsătoria are un caracter civil. Încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorității de stat. Uniunea încheiată numai religios nu are valoare juridică.

f) Căsătoria se încheie pe viață. De regulă, legătura căsătoriei este menită să dureze între soți pe tot timpul vieții. Căsătoria se poate desface, prin divorț.

g) Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi între bărbat și femeie. Această egalitate se referă atât la condițiile în care se încheie căsătoria, cât și la relațiile dintre soți sau dintre aceștia și copiii lor.

h) Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii. Întemeierea relațiilor de familie constituie conținutul căsătoriei, cauza necesară și determinantă a acesteia.

Condiții de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie.

În sens restrâns, condițiile de fond se înfățișează sub formă pozitivă, adică trebuie să existe pentru a se putea încheia căsătoria. Condițiile de fond sunt: diferența de sex; vârsta legală pentru căsătorie; consimțământul la căsătorie; comunicarea reciprocă a stării sănătății viitorilor soți. Această clasificare4 prezintă interes practic deoarece îndeplinirea condițiilor de fond în sens restrâns trebuie dovedită de către viitorii soți.

În sens larg, condițiicaracter decurge în mod firesc din fundamentul căsătoriei, și anume afecțiunea reciprocă a soților. Dispozițiile legale asigură caracterul monogam al căsătoriei.

d) Căsătoria se încheie în formele cerute de lege. De aici rezultă că ea are un caracter solemn. Căsătoria se încheie numai într-un anumit loc, în fața unei autorități de stat, într-o zi dinainte fixată și în prezența efectivă și concomitentă a ambilor viitori soți, cu posibilitatea pentru public de a asista.

e) Căsătoria are un caracter civil. Încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorității de stat. Uniunea încheiată numai religios nu are valoare juridică.

f) Căsătoria se încheie pe viață. De regulă, legătura căsătoriei este menită să dureze între soți pe tot timpul vieții. Căsătoria se poate desface, prin divorț.

g) Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi între bărbat și femeie. Această egalitate se referă atât la condițiile în care se încheie căsătoria, cât și la relațiile dintre soți sau dintre aceștia și copiii lor.

h) Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii. Întemeierea relațiilor de familie constituie conținutul căsătoriei, cauza necesară și determinantă a acesteia.

Condiții de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie.

În sens restrâns, condițiile de fond se înfățișează sub formă pozitivă, adică trebuie să existe pentru a se putea încheia căsătoria. Condițiile de fond sunt: diferența de sex; vârsta legală pentru căsătorie; consimțământul la căsătorie; comunicarea reciprocă a stării sănătății viitorilor soți. Această clasificare4 prezintă interes practic deoarece îndeplinirea condițiilor de fond în sens restrâns trebuie dovedită de către viitorii soți.

În sens larg, condițiile de fond se opun celor de formă și cuprind atât pe cele pozitive cât și pe cele negative, adică impedimente la căsătorie în sens restrâns. După caracterul lor, condițiile de fond, în sens larg, se clasifică în următoarele categorii5:

a) Condiții privitoare la aptitudinea fizică de a încheia căsătoria. În această categorie intră următoarele condiții de fond: diferența de sex; vârsta legală pentru căsătorie; starea de sănătate a viitorilor soți care sunt obligați să și-o comunice reciproc, iar cei bolnavi de anumite boli nu se pot căsători.

b) Condiții menite să asigure o căsătorie liber consimțită. Din această categorie fac parte condițiile de fond care privesc: existența consimțământului; caracterele consimțământului ( lipsa de vicii ale consimțământului, actualitatea acestuia etc. ).

c) Condiții privitoare la aptitudinea morală de a încheia căsătoria. Aici se încadrează acele condiții de fond care: opresc bigamia; opresc căsătoria între rude; opresc căsătoria pentru motive de adopție; opresc căsătoria pentru motive de tutelă.

S-a arătat că această clasificare are un caracter relativ, deoarece unele condiții de fond ale căsătoriei pot să fie încadrate, în același timp, în mai multe categorii.

4I. P. Flipescu, Dreptul familiei, București, Editura didactică și pedagogică, 1965, pg. 20.

5T. R. Popescu, Dreptul familiei, Tratat vol. I, București, Editura didactică și pedagogică, 1965, pg. 109.

Impedimentele la căsătorie, în sens restrâns, sunt împrejurările de fapt sau de drept a căror existență împiedică încheierea căsătoriei. Impedimentele la căsătorie pot fi considerate condiții de fond negative, deoarece căsătoria se poate încheia dacă ele nu există. Impedimentele la căsătorie sunt: existența unei căsătorii nedesfăcută a unuia dintre viitorii soți; rudenia; adopția; tutela; alienația și debilitatea mintală; lipsa aprobării ministrului apărării naționale; lipsa aprobării pentru membrii clerului militar.

Noțiunea juridică de impediment la căsătorie, în sens restrâns, este consacrată de art. 13 și 14 C. fam. sub denumirea de piedică legală la căsătorie.

1.2.4 Relațiile personale dintre soți.

Aceste relații constituie principalul conținut al relațiilor dintre soți. Raporturile patrimoniale dintre soți sunt subordonate finalității relațiilor personale și sarcinilor principale ale familiei. Potrivit art. 48, pct.1 din Constituția României și art.1 alin. 4 din C. fam., soți au drepturi și obligații egale în ceea ce privește relațiile dintre ei și în exercițiul drepturilor părintești. Vom exemplifica în continuare obligațiile reciproce dintre soți:

a) Obligația de sprijin moral reciproc ( art. 2 C. fam.). Aceasta este o consecință a prieteniei și a afecțiunii pe care se întemeiază raporturile căsătoriei.

b) Obligația de fidelitate. Deși Codul familiei nu o spune expres6, nu există nici o îndoială asupra existenței obligației de fidelitate a fiecăruia dintre soți față de celălalt, a cărei încălcare constituie adulterul.

c) Obligația de a locui împreună. În tot ceea ce privește căsătoria, deci și în privința locuinței, soți decid împreună ( art. 26 C. fam. ). Ei se pot înțelege, pentru motive temeinice, ca fiecare să aibă domicilii separate.

d) Îndatoririle conjugale. Această obligație este distinctă, de aceea privind

6Codul civil stabilea, prin art. 194 că: ”Soții își datoresc unul altuia credință, sprijin și ajutor”.

locuința comună există, fie că soții au locuință comună, fie că locuiesc separat.

e) Numele soților. Cu ocazia încheierii căsătoriei, viitorii soți trebuie să declare numele pe care s-au hotărât să-l poarte în timpul acesteia. Aceștia au următoarele posibilități:

1) să-și păstreze fiecare numele avut înainte de căsătorie;

2) să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun numele unuia dintre ei;

3) să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun, numele lor reunite. Indiferent la care posibilitate permisă de lege se opresc viitorii soți, ei trebuie să declare aceasta delegatului de stare civilă până în momentul încheierii căsătoriei.

1.2.5. Relațiile patrimoniale dintre soți.

Dreptul comun nu este necesar pentru reglementarea acestor raporturi patrimoniale, de aceea a fost necesară o reglementare specială a raporturilor patrimoniale dintre soți, ceea ce s-a făcut prin normele dreptului familiei7.

Totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile dintre soți cu privire la bunurile lor și pe cele care se stabilesc între soți și terțele persoane privind bunurile soților constituie regimul juridic al bunurilor soților, adică regimul matrimonial.

Potrivit acestui regim matrimonial, soții au două categorii de bunuri: a) comune ambilor soți; b) proprii fiecăruia dintre ei. Regula este că bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei sunt comune, iar excepția este că anumite bunuri limitativ prevăzute de lege sunt proprii ( art. 30 și 31 C. fam. ).

Potrivit art. 4 și 16 din Constituția României, femeia are drepturi egale cu

7A. Pricopi, Căsătoria în dreptul român, Editura Lumina Lex, București, 2001, pg. 68.

bărbatul în domeniul tuturor relațiilor sociale. Codul familiei se referă expres la egalitatea femeii cu bărbatul în ceea ce privește relațiile dintre soți și cele dintre

părinți și copii ( art.1 alin. 4, art. 25, art. 97 alin.1 ).

Regimul comunității de bunuri este un regim matrimonial legal obligatoriu. Comunitatea de bunuri este un regim matrimonial stabilit prin lege, nu prin convenție, adică este un regim matrimonial legal. Soții nu se pot supune unui regim matrimonial convențional care să-și găsească aplicarea în locul comunității de bunuri. Acest regim matrimonial este, deci, obligatoriu. După ce alin.1 art. 30 C. fam. stabilește regula că „ bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare din soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților”, alin. 2 al aceluiași articol dispune că „ orice convenție contrară este nulă”.

Cu îngrădirile arătate, soții pot încheia între ei acte juridice cu privire la bunurile comune și cele proprii. Astfel, soții pot încheia convenții cu privire la bunurile comune, prin care să concretizeze modul de administrare și de folosință al acestora, ori pot dispune împreună de bunurile comune. Tot astfel, soți pot face o împărțeală de ascendent privind bunurile comune în forma donației, conjunctivă, în folosul copiilor minori comuni, dar nu și o împărțeală de ascendent, testamentară, conjunctivă, oprită de art. 857 C. civ.

În caz de neînțelegere privind relațiile patrimoniale, soții se pot adresa, în anumite situații, organelor judecătorești.

În conformitate cu art. 29 C. fam., soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei.

Soți au obligația de a-și acorda, unul altuia, sprijin material ( art. 2 C. fam. ). Această obligație se realizează prin suportarea cheltuielilor de căsătorie, dar care nu cuprind obligația de întreținere față de copiii minori. Obligația de sprijin material prezintă deci particularități față de celelalte obligații cu caracter patrimonial ce revin soților.

Capitolul II

Distincție între încetarea, desființarea și desfacerea căsătoriei

Paragraful 2.1 Încetarea căsătoriei

Considerații introductive.

Potrivit art. 22 și 37 C. fam., se distinge între încetarea căsătoriei și desfacerea acesteia:

Căsătoria încetează prin:

a) moartea unuia dintre soți

b) declararea judecătorească a morții unuia dintre soți

Căsătoria se poate desface prin divorț.

Încetarea căsătoriei are loc de drept. Desfacerea căsătoriei poate avea loc prin hotărâre judecătorească. Spre deosebire de încetarea căsătoriei și desfacerea acesteia, desființarea căsătoriei își produce efectele, exceptând pe cele față de copii și căsătoria putativă, din chiar momentul încheierii ei, deci și pentru trecut, căsătoria fiind considerată că nu a existat niciodată.

2.1.2 Moartea unuia dintre soți, mod firesc de încetare a căsătoriei. Căsătoria este încheiată în considerarea persoanei, intuitu personae. De aceea ea încetează prin moartea unuia dintre soți.

Deși căsătoria încetează pentru viitor, unele efecte ale acesteia se mențin și după această dată, astfel:

a) Soțul supraviețuitor care a luat prin căsătorie numele celuilalt soț îl menține și după încetarea căsătoriei8. Prin această formulare s-a urmărit, nu înlăturarea

8Tr. Ionașcu, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, curs litografiat, 1947, pg. 222.

posibilității pentru soțul supraviețuitor de a purta în continuare numele soțului

decedat, ci înlăturarea acelei restricții care limita în timp, până la recăsătorirea

soțului supraviețuitor, dreptul acestuia de a continua să poarte numele comun. În acord cu literatura juridică, socotim că, potrivit textului actual, soțul supraviețuitor are dreptul de a continua să poarte numele comun dobândit prin căsătorie chiar dacă se recăsătorește;

b) Soțul supraviețuitor, care nu a împlinit vârsta de 18 ani, își menține capacitatea de exercițiu dobândită prin căsătorie.

2.1.3 Declararea judecătorească a morții unuia dintre soți.

Această declarare produce aceleași efecte ca și moartea constatată fizic ( prin examinarea cadavrului )

Data morții se consideră aceea stabilită prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte ( art. 18 Decretul nr. 31 din 1954 ). Declararea morții este reglementată de art. 16 și urm. Decretul nr. 31 din 1954 și art. 36 și urm. Decretul nr. 32 din 1954.

2.1.4 Recăsătorirea soțului celui ce fusese declarat mort.

Ca urmare a declarării morții prin hotărâre judecătorească a unuia dintre soți, căsătoria încheiată se consideră încetată prin deces. Celălalt soț se poate recăsători. Dacă soțul mort reapare și anulează hotărârea declarativă de moarte, se pune întrebarea care este soarta căsătoriei încheiate între timp de celălalt soț? Deosebim două situații9:

a) Soțul care s-a recăsătorit a fost de bună-credință, adică nu a știut că cel declarat mort, trăiește. Hotărârea de anulare a hotărârii declarative de moarte produce efecte retroactive. În această situație, soțul recăsătorit ar urma să fie

9Tr. Ionașcu, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, curs litografiat, 1947, pg. 44

considerat că a încheiat cea de-a doua căsătorie în timp ce era deja căsătorit cu o altă persoană, adică un caz de bigamie. Cu toate acestea, legea dă preferință celei de-a doua căsătorii, care exista în fapt. De aceea, prima căsătorie se desface pe

data încheieri celei de-a doua căsătorii, care rămâne singura valabilă.

b) Soțul care s-a recăsătorit a fost de rea-credință, în sensul că a știut că cel

declarat mort se află în viață. În această situație, noua căsătorie este încheiată prin fraudă art. 5 C. fam., care oprește căsătoria unei persoane căsătorite. Drept urmare, noua căsătorie este lovită de nulitate absolută.

Paragraful 2.2 Desființarea căsătoriei.

2.2.1 Generalități privind desființarea căsătoriei.

Plecând de la definiția oferită de dreptul civil, prin nulitatea căsătoriei se înțelege acea sancțiune civilă care constă în desființarea căsătoriei în cazul în care actul de căsătorie a fost încheiat prin încălcarea dispozițiilor legale. Nulitatea căsătoriei intervine ca o sancțiune a nerespectării unor condiții de fond și de formă, prevăzute de lege, pentru încheierea căsătoriei10.

2.2.2 Nulități prevăzute expres de lege și nulități virtuale.

În preocuparea de a se menține căsătoria pe cât este cu putință, Codul familiei prevede cazurile de nulitate a căsătoriei în art. 19 și 21. De asemenea art. 7 din Legea nr. 119/1996 privitor la actele de stare civilă se referă la nulitatea căsătoriei pentru necompetența delegatului de stare civilă – raționae materiae -, afară, dacă persoana necompetentă a exercitat în mod public atribuția de delegat de stare civilă, când, datorită ideii de apartenență ( error communis facit ius ), căsătoria este validă.

S-a pus problema dacă mai există și alte cazuri de nulitate a căsătoriei decât cele expres prevăzute de lege, adică dacă există nulități virtuale, implicite, în

10G. Lupșan, Dreptul familiei, Editura Junimea, Iași, 2001, pg. 84.

materia căsătoriei. Asemenea nulități au fost admise de literatura juridică11 în două

cazuri: a) căsătoria fictivă; b) căsătoria între persoane al căror sex nu este diferențiat.

S-a decis că încheierea căsătoriei mai înainte de împlinirea termenului de 10 zile prevăzut de lege nu duce la nulitatea căsătoriei, ci numai la sancțiuni disciplinare împotriva delegatului de stare civilă.

2.2.3 Nulități absolute și nulități relative.

Ca și în dreptul comun, nulitatea căsătoriei poate fi absolută și relativă. În ceea ce privește distincția între aceste feluri de nulități există unele deosebiri și față de dreptul comun. Astfel, în unele cazuri, în interesul menținerii căsătoriei, aceasta poate fi confirmată, chiar dacă este vorba de nulitatea absolută. Tot astfel, în cazul căsătoriei putative, efectul retroactiv al nulității căsătoriei este înlăturat în privința soțului de bună-credință. În continuare vom enumera cauzele de nulitate absolută:

a) Căsătoria a fost încheiată cu încălcarea dispozițiilor legale cu privire la vârsta matrimonială ( art. 19 și 4 C. fam. ). Deși această nulitate este absolută ea poate fi acoperită în următoarele situații ( art. 20 C. fam. ):

– dacă soțul care nu avea vârsta legală pentru încheierea căsătoriei a împlinit-o între timp.

– dacă soția a dat naștere, până la constatarea nulității, unui copil.

– dacă, până la constatarea nulității, soția a rămas însărcinată.

b) Căsătoria a fost încheiată de o persoană care este deja căsătorită ( art. 19 și 5 C. fam. ). Această nulitate are ca scop apărarea principiului monogamiei căsătoriei. Articolul 22 C. fam. dispune că în cazul în care soțul unei persoane declarate moartă s-a recăsătorit și, după aceasta hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă, iar prima căsătorie se consideră

.

11I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, București, Editura ALL, 1998, pg. 92 și 95.

desfăcută pe data încheierii primei căsători. Dacă cel declarat mort se reîntoarce și anulează hotărârea declarativă de moarte, căsătoria nouă, încheiată cu rea-credință, este nulă. Căsătoria încheiată de soțul celui declarat dispărut prin hotărâre judecătorească este lovită de nulitate pentru bigamie.

c) Căsătoria este încheiată între persoane care sunt rude în gradul prohibit de lege ( art. 19 și 6 C. fam. ). Căsătoria este oprită fără a deosebi între rudenia din căsătorie și cea din afara căsătoriei, între persoane care sunt rude în linie directă, indiferent de gradul de rudenie, sau colaterală, până la gradul patru inclusiv. Este lovită de nulitate absolută și căsătoria încheiată între adoptat, indiferent dacă adopția este cu efecte restrânse sau cu efecte depline, și rudele sale firești în același grad prohibit de lege ( art. 19, art. 75 alin. 3 și art. 79 C. fam. ).

d) Căsătoria încheiată între cel care adoptă sau rudele lui, pe de o parte, și cel adoptat și rudele acestuia, pe de altă parte ( art. 19 C. fam. și art. 1 din Ordonanța de urgență nr. 25/1997 ). Adoptatul devine rudă cu rudele adoptatorului, ca un copil firesc al acestuia din urmă, iar drepturile și îndatoririle izvorâte din filiație între adoptat și părinții săi firești și rudele acestora încetează.

e) Căsătoria este încheiată de alienatul sau debilul mintal (art. 19 și 9 C. fam.). Alienații sau debilii mintal nu se pot căsători, nu numai pentru că starea lor este exclusivă de manifestarea unui consimțământ liber, dar și din pricina considerentelor de ordin biologic. S-a decis că, pentru constatarea nulității căsătoriei în cazul alienației sau debilității mintale, aceste situații trebuie să existe la data încheierii căsătoriei și pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, nu numai în momentul căsătoriei, ci și ulterior.

f) Căsătoria este încheiată fără respectarea prevederilor art. 16 C. fam. ( art. 19 C. fam. ). Nulitatea intervine când lipsește consimțământul viitorilor soți, ori acesta nu a fost exprimat cu respectarea condițiilor de formă necesare pentru încheierea căsătoriei.

g) Incompetența delegatului de stare civilă. Căsătoria este nulă dacă a fost încheiată de un funcționar care nu avea împuternicirea de delegat de stare civilă ( raționae materiae ), afară de cazul în care a exercitat în mod public atribuția de delegat de stare civilă ( error communis facit ius )12.

h) Căsătoria fictivă. Căsătoria este fictivă dacă sunt îndeplinite mai multe condiții:

– căsătoria să nu se fi încheiat în scopul de a întemeia o familie, adică de a crea relații personale și patrimoniale pe care căsătoria le implică.

– căsătoria să se fi încheiat în scopul sau intenția de a se obține unele efecte secundare ale acesteia, cum ar fi folosința locuinței, sau scopul de a se eluda anumite dispoziții legale imperative, altele decât cele care reglementează căsătoria.

– căsătoria fictivă există numai în cazul în care cauza de nulitate anterioară sau concomitentă încheierii căsătoriei nu a dispărut, ulterior, prin conviețuirea soților13.

i) Căsătoria între persoane de același sex ( art. 1,4,5,25,47-52,53-60 C. fam. ). Odată stabilit că diferența de sex nu există, căsătoria nu se poate încheia.

j) Lipsa afișării în extras a declarației de căsătorie și lipsa la încheierea căsătoriei a doi martori. Nulitatea intervine potrivit Legii nr. 23 din 28 ianuarie 1999 pentru modificarea unor dispoziții din Codul familiei și Legii nr. 119/1996cu privire la actele de stare civilă.

Acțiunea în declararea nulității absolute poate fi introdusă de către orice persoană interesată. Acțiunea nu se poate prescrie.

Cauze de nulitate relativă. Această nulitate intervine în cazul viciilor de consimțământ: eroarea, dar numai asupra identități fizice a celuilalt soț, dolul și violența.

12Rezultă că nesocotirea competenței delegatului de stare civilă raționae locci (teritorială) și raționae personae (personală) nu atrag nulitatea căsătoriei. În același sens, I. Albu, op. cit., pg. 93. 13S. Șerbănescu, Codul familiei, comentat și adnotat, București, Editura Științifică.

Paragraful 2.3. Delimitări terminologice

Desfacerea căsătoriei nu trebuie confundată cu încetarea căsătoriei sau

desființarea acesteia. Astfel, încetarea căsătoriei se produce de drept, potrivit art. 37 alin. 1 C. fam., prin moartea sau declararea judecătorească a morții unuia dintre soți. Desființarea căsătoriei este o consecință a unei hotărâri judecătorești de constatare sau de declarare a nulității căsătoriei, iar desfacerea căsătoriei are loc în momentul în care hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă și irevocabilă.

În cazul încetării, la fel ca și în cazul desfacerii, căsătoria își păstrează efectele juridice produse pentru trecut, actul juridic neproducând efecte și pentru viitor, spre deosebire de desființare, în urma căreia se consideră că actul juridic de căsătorie nu a fost încheiat niciodată.

O altă distincție constă în momentul în care apar cauzele care atrag dispariția căsătoriei. Acestea sunt anterioare sau concomitente, la încetarea și desfacerea căsătoriei, pe când la desfacerea căsătoriei apar ulterior încheierii actului juridic.

Nulitatea sancționează căsătoria care nu a fost valabil încheiată, iar desfacerea sancționează o căsătorie valabil încheiată, care însă nu mai poate continua pentru cel puțin unul dintre soți, deoarece, de exemplu, în condițiile art. 38 alin. 1 C. fam., relațiile dintre soți sunt grav vătămate.

Capitolul III

Divorțul – mijloc de desfacere a căsătoriei.

Paragraful 3.1 Concepții privind divorțul.

Considerații generale.

Divorțul este reglementat în capitolul al IV-lea, titlul I din Codul familiei ( art. 37-44 ) sub denumirea Desfacerea căsătoriei. Aici se găsește întreaga reglementare de drept material a divorțului, spre deosebire de alte instituții de dreptul familiei, de exemplu nulitatea căsătoriei, cu privire la care dreptul civil reprezintă dreptul comun, completând dispozițiile Codului familiei.

În privința divorțului, Codul familiei și Codul de procedură civilă au fost modificate printr-o serie de acte normative, majoritatea fiind destinate în măsura posibilităților de desfacere a căsătoriei prin divorț.

Prin Legea nr. 59/1993 au fost aduse o serie de modificări – atât sub aspect material, cât și procedural – în materia divorțului vizând următoarele aspecte14:

– divorțul, ca mijloc de desfacere a căsătoriei, nu mai are un caracter excepțional;

– introducerea divorțului pe baza acordului soțiilor;

– restrângerea criteriilor legale de apreciere de către instanța de judecată a motivelor de divorț;

– posibilitatea solicitării divorțului de către soțul a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei;

– înlăturarea termenelor de înfățișare și de gândire;

– abrogarea dispozițiilor legale speciale cu privire la propunerea probelor,

14A se vedea I. P. Flipescu, Modificări aduse dreptului familiei prin legea nr. 59/1993, în „Dreptul” nr. 12/1993, pg. 3-16.

încuviințarea și administrarea lor la termene diferite;

– redactarea unei hotărâri de divorț, nemotivată de instanță, la cererea expresă

a ambilor soți;

– posibilitatea legală de a renunța la căile de atac – apelul și recursul.

3.1.2 Concepții care au la bază temeiul juridic al divorțului.

a) Concepția divorțului prin efectul voinței soților. Potrivit acestei concepții căsătoria poate fi desfăcută, fie prin voința unilaterală a oricăruia dintre soți, modalitate ce-și are originea în repudium-ul din dreptul roman, fie prin acordul de voință a soților15.

Din punct de vedere doctrinar concepția și-a găsit argumentarea în cadrul teoriei contractuale asupra căsătoriei: de vreme ce încheierea căsătoriei are loc prin voința soților, desfacerea acesteia se realizează tot prin voința lor. Desfacerea căsătoriei apare ca o reziliere, după caz, comună sau unilaterală.

b) Concepția divorțului prin efectul hotărârii judecătorești. În această concepție, voința soților se rezumă numai la promovarea acțiunii de divorț în justiție, ea neavând și rolul de a soluționa și desfacerea căsătoriei. Acest rol revine în exclusivitate instanței judecătorești, învestită cu soluționarea acțiunii de divorț.

Sub aspect doctrinar, concepția divorțului prin efectul hotărârii judecătorești a fost consacrată în cadrul teoriei instituționale asupra căsătoriei și a teoriei – uniune. Principalul argument susținut de aceste teorii se referă la împrejurarea că, deoarece la încheierea unei căsătorii nu este suficientă manifestarea consimțământului viitorilor soți, ea nu este îndestulătoare nici la desfacerea căsătoriei16.

c) Concepția mixtă. Această concepție prezintă două variante:

15Consimțământul soților la divorț se constată prin hotărâre judecătorească sau prin înregistrarea cererii de divorț la organul de stare civilă.

16I. Albu, op. cit., pg. 251.

– în prima variantă, regula este desfacerea căsătoriei prin efectul voinței soților și, numai prin excepție, divorțul are loc prin efectul hotărârii judecătorești;

– în a doua variantă regula este desfacerea căsătoriei prin efectul hotărârii judecătorești și, numai prin excepție, în cazurile prevăzute expres de lege, divorțul are șoc prin efectul voinței soților.

d) Concepția Codului civil român din 1865. Codul civil român din 1865 a adoptat o concepție mixtă în cea de-a doua variantă. Astfel, divorțul prin

consimțământul mutual este posibil cu îndeplinirea următoarelor condiții: soțul să fi împlinit vârsta de 25 de ani, iar soția 21; în momentul introducerii cererii de divorț să fi trecut cel puțin 2 ani de la data încheieri căsătoriei; să nu fi trecut 20 de ani de căsătorie, iar soția să nu fi împlinit 45 de ani ( art. 254-276 )17.

e) Concepția adoptată de Codul familiei. Întocmai ca și cele mai numeroase legislații moderne, Codul român de familie a adoptat în privința temeiului juridic al divorțului, o concepție mixtă, în baza căreia regula este desfacerea căsătoriei prin efectul hotărâri judecătorești, pentru motive temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei și, numai prin excepție, în cazurile anume și limitativ prevăzute de lege, divorțul poate avea loc pe baza acordului de voință a soților. Însă, și în această ultimă situație, desfacerea căsătoriei se realizează pe baza unei hotărâri judecătorești.

Astfel, art. 38 alin. 1 C. fam. prevede că: „Instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”

În ceea ce privește divorțul pe baza acordului soților, acesta are loc atunci

17A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, ediție îngrijită de D. Rădescu, Editura ALL, București, 1998, pg. 263-266.

când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 38 alin. 2 C. fam., și anume: până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei și nu există copii minori rezultați din căsătorie.

Temeiul divorțului nu poate fi – cu unele excepții – nici numai imposibilitatea continuării căsătoriei, căci ar însemna, în caz afirmativ, ca instanța să pronunțe divorțul dacă reclamantul face numai dovada imposibilității continuării căsătoriei pentru el, ceea ce ar submina stabilitatea căsătoriei și a familiei. Înseamnă că divorțul nu este numai un remediu pentru o situație ce nu mai poate continua.

Concepția dreptului nostru privind divorțul.

Astfel, după cum la încheierea căsătoriei este necesar consimțământul liber al soților, tot așa voința cestora trebuie să fie luată în considerare atunci când se manifestă în sensul desfacerii căsătoriei. Oricare dintre soți trebuie să aibă dreptul să ceară desfacerea căsătoriei a cărei continuare, datorită unor motive temeinice care au vătămat grav și iremediabil raporturile dintre soți, a devenit cu neputință pentru el18. A nu admite acest drept soților înseamnă a reveni la sistemul indisolubilității căsătoriei.

Când se pune problema desfacerii căsătoriei trebuie să se aibă în vedere și caracterul social al căsătoriei19. Căsătoria, bază a familiei, nu constituie numai o problemă de ordin personal, nu interesează numai pe cei doi soți, ci și societatea1. În toate relațiile de familie trăiește un interes social. Caracterul social al căsătoriei face ca voința soților să nu poată constitui prin ea însăși un temei suficient pentru desfacerea ei. Prin urmare, soarta căsătoriei nu poate să fie lăsată numai la

18I. P Filipescu, cu privire la temeiul desfacerii căsătoriei prin divorț, comunicare la sesiunea științifică din facultate, 1964.

19Influența reglementării juridice a obligației de întreținere asupra stabilității familiei, în „Analele Univrsității”, seria „ Științe juridice”, nr.2/1971, pg. 89.

aprecierea soților. De aceea manifestarea de voință a soților sau numai a unuia

dintre soți poate fi luată în considerație pentru pronunțarea divorțului numai atunci când se bazează pe faptul imposibilității continuării căsătoriei, datorită unor motive temeinice. Această imposibilitate se constată de către autoritatea de stat competentă. Statul este direct interesat în apărarea căsătoriei și a familiei și de aceea a reglementat modul în care poate fi admis divorțul. Dar apărarea căsătoriei nu înseamnă menținerea ei cu orice preț. Această idee se găsește și în cazul admiterii divorțului prin consimțământul soților, căci, dacă legea admite un asemenea divorț, înseamnă că în realitate există suficiente temeiuri care au determinat pe soți să divorțeze, legea recunoscând această temeinicie. În consecință, divorțul prin consimțământul soților este tot un mijloc pentru desfacerea căsătoriei. Deci legea noastră cunoaște atât admisibilitatea, în cazuri justificate, a divorțului, cât și principiul stabilității căsătoriei și familiei.

Paragraful 3.2 Divorțul prin acordul soților.

Așa cum prevede art. 38 alin. 2 C. fam. „divorțul poate fi pronunțat și numai pe baza acordului ambilor soți dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de încheierea căsătoriei;

b) nu există copii minori rezultați din căsătorie”.

La aceste cerințe exprese se adaugă una subînțeleasă, cea a consimțământului valabil exprimat al soților.

Până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei ( art. 38 alin. 2 lit. a C. fam. ). Dacă desfacerea căsătoriei este pronunțată pe temeiul acordului soților, ce rost mai are „osândirea” lor la cel puțin un an de căsătorie20?

20E. Florian, Dreptul familiei, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003, pg.170.

Din capul locului considerăm că stabilirea duratei minime a căsătoriei ca și cerință a divorțului consensual nu numai că este absolut necesară, dar față de termenul de numai un an impus de lege, este mai mult decât rezonabilă. Consimțământul soților în vederea desfacerii căsătoriei este doar temeiul divorțului pronunțat de instanță, nu și cauza divorțului, care departe de a fi marca deplinei armonii dintre soți, ascunde, sub acoperirea consimțământului, cauzele reale ale destrămării.

Atât înainte cât și după îndeplinirea termenului de un an de la încheierea căsătoriei, oricare dintre soți poate promova cererea pentru desfacerea căsătoriei potrivit art. 38 alin. 1 și alin. 3 C. fam., fiind ținut să facă dovada motivelor temeinice de divorț, pentru ca această modalitate ( comună ) de desfacere a căsătoriei nu este condiționată de durata căsătoriei.

Mai este de menționat că de vreme ce termenul de un an se verifică în raport

de data cererii de divorț, acordul soților poate fi anterior împlinirii lui, dar este inapt de a produce efecte juridice mai înainte de expirarea termenului de reflexi21; cererea prematur formulată urmează a fi respinsă de instanță22 .

În literatura de specialitate se apreciază că termenul de un an stabilit prin art. 38 alin. 2 lit. a C. fam., nu este nici de prescripție nici de decădere, prin urmare se va socoti pe zile întregi, fără a se lua în calcul ziua încheierii căsătoriei – practic, ziua de plecare fiind cea de-a doua zi de căsătorie, termenul fiind considerat împlinit în ziua și luna corespunzătoare momentului inițial. De exemplu, dacă încheierea căsătoriei a avut loc pe data de 5 martie 2001, termenul de un an s-a împlinit la 16 martie 2002.

Nu există copii minori rezultați din căsătorie ( art. 38 alin. 2 lit. 2 C. fam. ).

21I.P.Filipescu, op. cit., pg. 203.

22I.Deleanu, Tratat de procedură civilă ,vol III, Editura „Servo-Sat”, Arad, 2000, pg.52.

Nevoia ocrotirii intereselor copiilor minori ai soților face ca soarta căsătoriei soților părinți să se decidă în condiții de exigență sporită, numai pentru motive temeinice, apreciate ca atare de instanță, motive datorită cărora nu este posibilă continuarea căsătoriei.

Desfacerea căsătoriei prin acordul soților este posibilă doar dacă soți nu au copii minori. Legiuitorul are în vedere, fără îndoială, copiii minori, la data cererii de divorț, rezultați din căsătoria a cărei desfacere se cere; descendenții majori, precum și copiii minori ai unuia dintre soți – proveniți dintr-o căsătorie anterioară, sau din afara căsătoriei, precum și copiii adoptați numai de unul dintre soți – nu împiedică această modalitate a divorțului. Cât privește fiica minoră a soților, căsătorită înaintea vârstei majoratului ( art. 4 alin. 2 C. fam. ), ea dobândește capacitate deplină de exercițiu prin efectul încheierii căsătoriei ( art. 8 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 ), astfel că drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana sa și la bunurile sale se sting.

În ipoteza în care soți au adoptat un copil, ori soțul a adoptat copilul firesc al celuilalt soț, divorțul este inadmisibil pe timpul minorității celui adoptat. Prin efectul încuviințării actului juridic al adopției, drepturile și îndatoririle părintești referitoare la persoana și bunurile celui adoptat trec asupra părinților adoptivi ( art. 1din O.U.G. nr. 25/1997 ) – afară de cazul în care cel adoptat este copilul firesc al celuilalt soț, când părintele firesc și cel adoptiv, căsătoriți între ei, vor asigura împreună înfăptuirea ocrotirii părintești – prin urmare, în interesul minorului, desfacerea căsătoriei presupune aprecierea de către instanță a temeiniciei motivelor de despărțenie invocate. Părinți firești ai copilului adoptat îndeplinesc condiția în discuție, dacă nu mai au alți copii minori la data cererii de divorț. Este adevărat că prin efectul desfacerii sau al desființării adopției, de regulă părinții firești redobândesc drepturile și îndatoririle părintești ( art. 22 alin. 4 din O.U.G. nr. 25/1997 ), dar observația nu este de natură să contrazică afirmația de mai sus, pentru că ceea ce interesează este starea de fapt de la data cererii de divorț fondată pe consimțământul soților.

Cum se poate observa, esențialul este ca soții să nu aibă drepturi și îndatoriri părintești concurente privitoare la același copil minor. Drepturile și îndatoririle părintești ale unuia dintre soți referitoare la minorul din căsătorie, evident dintr-o căsătorie anterioară, din afara căsătoriei ori cel adoptat nu au relevanță în acest context.

Sancțiunea decăderii din drepturile părintești a unuia sau ambilor părinți, pronunțată în condițiile art. 109 C. fam., pentru punerea în primejdie a sănătății sau dezvoltării fizice a copilului, prin felul în care sunt exercitate drepturile părintești, prin purtarea abuzivă sau prin neglijență gravă în ceea ce privește îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori printr-o educație străină de valorile ordinii de drept sau morale, nu permite analogia cu situația soților fără copii minori. Prin efectul acestei măsuri punitive drepturile și îndatoririle părintești sunt suspendate – așadar, ele sunt irevocabil retrase instanța fiind îndreptățită să decidă redarea drepturilor părintești dacă împrejurările care au justificat decăderea au încetat ( art. 112 C. fam.) – nu însă și drepturile copilului față de părintele său fiindcă sancțiunea nu se poate întoarce împotriva sa, ceea ce înseamnă că obligațiile părintești corelative drepturilor copilului rămân în ființă ( art. 110 C. fam. ).

Ne întrebăm dacă legiuitorul, stabilind cerința ca soții să nu aibă copii minori, a avut în vedere și copilul conceput, dar nenăscut. Dacă ținem seama de rațiunile cerinței, precum și de cele stipulate în art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 ( anume că drepturile copilului sunt recunoscute la concepțiune, însă numai dacă se naște viu ), am fi înclinați să răspundem afirmativ . Să observăm că totuși dobândirea anticipată a capacități de folosință este condiționată, ea este recunoscută numai copilului care se va naște viu ( viabil sau nu ), deci soluția de respingere a cererii de divorț, motivată prin evenimentul viitor și incert ar fi amendabilă. Pe de altă parte promovarea practică a ideii privind inadmisibilitatea cererii de divorț consensual ar întâmpina serioase dificultăți. Ar fi nerealist să ne așteptăm ca soții, care au convenit asupra desfacerii căsătoriei, să facă mărturisirea „impedimentului” la divorț, iar dacă instanța ar da curs cererii lor, hotărârea de divorț pronunțată în condițiile art. 38 alin. 2 C. fam. este în ceea ce privește desfacerea căsătoriei, definitivă și irevocabilă și de asemenea sustrasă căii extraordinare de atac a revizuirii ( art. 619 alin. 4 și 5 C. proc. civ. ), așa încât nașterea copilului survenită oricât de curând după pronunțarea divorțului, în lipsa mijloacelor procesuale, nu poate atrage reformarea sau retractarea hotărârii instanței.

Consimțământul liber exprimat al soțiilor. Deși nu este prevăzut în mod explicit printre cerințele divorțului prin consimțământul mutual, existența și caracterul lor liber, neviciat al consimțământului soților în sensul desfacerii căsătoriei este subînțeleasă. De fapt existența acordului acestora este premisa declanșării și condiția finalizării procedurii judiciare.

Așa cum stabilește art. 6131 alin. 2 C. proc. civ., primind cererea de divorț formulată în condițiile art. 38 alin. 2 C. fam., președintele instanței va verifica existența consimțământului soților, după care va fixa un termen de două luni în ședință publică, termen la care instanța va verifica dacă soții stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor și în caz afirmativ va trece la judecarea cererii.

Împăcarea soților stinge acțiunea de divorț ( art. 618 alin. 2 C. proc. civ. ).

Paragraful 3.3 Motivele de divorț

Reglementarea motivelor de divorț.

Redactarea nouă menține sistemul de a nu se enumera motivele de divorț și a se putea desface căsătoria atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile

dintre soți s-au vătămat grav și nu mai este posibilă continuarea căsătoriei.

Temeinicia motivelor de divorț se apreciază de la caz la caz, de către instanța de judecată23. Acordul părților pentru desfacerea căsătoriei și cererea de divorț a unui soț pe temeiuri de sănătate sunt considerate de lege motive temeinice.

Potrivit redactării noi, primind cererea de divorț, președintele instanței va da reclamantului sfaturi de împăcare și, în cazul în care acesta stăruie în cererea sa, va fixa termen pentru judecarea cauzei ( art. 613 C. proc. civ. ).

O situație deosebită este aceea când se cere desfacerea căsătoriei potrivit art. 38 alin. 2 C. fam., adică pe baza acordului soților. În acest caz președintele instanței verifică la primirea cererii de divorț existența consimțământului soților, după care va fixa un termen de două luni în ședință publică. La acest termen se va verifica dacă soții stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor și, în caz afirmativ, se va trece la judecarea cauzei fără a se mai administra probe cu privire la motivele de divorț; dacă este cazul se vor administra probe pentru soluționarea cererilor accesorii divorțului.

Rezultă că în prezent, cererea de divorț pentru alienație mintală cronică ori pentru debilitate mintală cronică este supusă procedurii de drept comun în materia divorțului, pe care am menționat-o înainte. Cererea de divorț o poate face, pe acest motiv, chiar soțul bolnav. De asemenea, se poate cere divorțul pentru oricare altă boală care face imposibilă continuarea căsătoriei, cererea putându-se face chiar de către cel bolnav ( art. 38 C. fam. ).

Din cele arătate rezultă că, exceptând acordul soților pentru divorț, pentru a se putea pronunța divorțul trebuie îndeplinite următoarele condiții:

a) existența unor motive temeinice;

b) acestea să fi vătămat grav raporturile dintre soți;

23A. Pricopi, op. cit., pg. 108.

c) continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă.

Această reglementare este de natură să apere căsătoria, dar în limite rezonabile, cu înlăturarea exagerărilor de orice fel deoarece stabilitatea căsătoriei nu depinde numai de lege, ci și de alți factori extrajuridici.

Rolul reglementării motivelor de divorț.

Fundamentul stabilității căsătoriei îl constituie esența morală a acesteia, adică afecțiunea și înclinația reciprocă a soților, completată cu sentimentul datoriei morale față de familie și societate și cu comunitatea spirituală dintre soți. Ca o consecință a unității dintre interesele personale și cele obștești, în căsătorie se realizează, în principiu, armonia dintre datoria morală a soților și sentimentele și înclinațiile lor reciproce. Pe de altă parte, fără o comunitate spirituală, fără o mare prietenie între soți, nici nu poate să existe cu adevărat o dragoste pe care să se întemeieze o căsătorie trainică. Încă din momentul încheierii căsătoriei, soții își confruntă profunzimea sentimentelor reciproce de afecțiune, prețuire și prietenie cu sentimentul răspunderii față de îndatorirea pe care și-o asumă prin întemeierea unei familii, cu toate implicațiile pe care aceasta le comportă.

În sensul stabilității familiei un rol însemnat revine reglementării legale privind divorțul. Această reglementare constituie un puternic mijloc de luptă împotriva atitudinilor ușuratice față de familie și societate și, totodată, contribuie la formarea unor deprinderi și obișnuințe, în cadrul relațiilor de familie, conforme cu cerințele moralei, pe care le exprimă normele dreptului familiei.

Dacă divorțul s-ar obține cu ușurință, fără seriozitate și simțul de răspundere necesar, acest fapt ar putea avea o influență defavorabilă asupra relațiilor de

familie chiar în momentul întemeierii acestora prin căsătorie, în sensul că încheierea căsătoriei s-ar putea face fără prea multă chibzuință și spirit de răspundere. Viitorii soți ar putea face aceasta, deoarece ar ști că vor putea desface căsătoria ce o vor încheia fără nici o dificultate. Încheierea unor asemenea căsătorii nu ar fi nici în interesul soților respectivi și nici al societății.

Dimpotrivă, dacă divorțul nu este permis, decât pentru motive bine întemeiate, verificate de organul de stat competent, datorită cărora continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea ei sau prin consimțământul soților, acesta va avea o influență pozitivă asupra celor ce vor să se căsătorească, atrăgându-le atenția asupra importanței pe care o prezintă căsătoria și asupra răspunderii pe care și-o asumă prin încheierea ei. O asemenea reglementare legală a divorțului este atât în interesul celor ce vor să încheie căsătoria, cât și a societății.

3.3.3 Clasificarea motivelor de divorț.

În practica judiciară au fost considerate, de exemplu, motive temeinice de divorț24:

– refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt sau părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal, ceea ce înseamnă separația în fapt imputabilă soțului pârât;

– infidelitatea unuia dintre soți sub forma adulterului;

– atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soți, care se exprimă prin acte de violență și alte asemenea manifestări, ori care are drept consecință neînțelegeri grave între soți care fac imposibilă continuarea căsătoriei;

– existența unor nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează raporturile conjugale;

– existența unor boli grave incurabile de care suferă unul dintre soți și necunoscută de celălalt soț decât după încheierea căsătoriei, dacă se stabilește că manifestările ulterioare ale bolii sunt din ce în ce mai dese și de natură să justifice

24Vezi spețe în această materie, în T. R. Popescu, I. P. Filipescu, op. cit, pg 62 și următoarele.

refuzul soțului reclamant de a mai coabita cu soțul pârât, continuarea căsătoriei devenind imposibilă. Dimpotrivă, boala curabilă și care nu a fost ascunsă celuilalt soț nu poate constitui motiv de divorț. De asemenea, faptul că unul dintre soți suferă de o boală gravă nu este de natură să conducă, prin el însuși, la desfacerea căsătoriei dacă nu se face dovada că, din cauza manifestărilor determinate de boală, conviețuirea este imposibilă, deoarece îmbolnăvirea impune respectarea obligației de sprijin moral și reciproc;

– rele purtări de ordin moral, concretizate în fapte evidente de destrămare a vieții de familie25 ;

– separația în fapt a soților nu poate legitima admiterea acțiunii de divorț, decât dacă ea se datorează soțului pârât;

S-a decis că în cazul în care între soți nu au existat neînțelegeri, instanța are obligația de a stabili motivul real pentru care unul din soți a plecat cu serviciul într-o altă localitate decât cea în care se află domiciliul lor conjugal, și în ce măsură,

din acest motiv, căsătoria a devenit imposibilă pentru soțul reclamant.

Împrejurarea că soțul pârât nu a contribuit la întreținerea gospodăriei nu poate constitui, prin ea însăși, motiv temeinic de divorț, deoarece acesta poate fi rezolvată pe alte căi legale decât cea a desfacerii căsătoriei.

Interesele copiilor minori.

Prin copii minori trebuie să se înțeleagă cei ai soților respectivi din căsătorie, cei din afara căsătoriei și cei adoptați. Soluția se impune, deoarece, prin art. 38 alin. 2 C. fam., se face o aplicare a principiului constituțional privind ocrotirea copilului ( art. 49 Constituția României ), iar acest din urmă text acoperă cu ocrotirea sa pe toți copiii minori, fără nici o distincție. Se ține seama de interesele copiilor minori, nu și de durata căsătoriei, dar nu pentru temeinicia și imposibilitatea

25I. Albu, op. cit., pg. 195.

căsătoriei, ci numai pentru soluționarea cererilor accesorii divorțului, referitoare la încredințarea copiilor minori, obligația de întreținere și folosința locuinței.

3.3.5 Rolul culpei în procesul de divorț.

Stabilirea culpei unuia dintre soți sau a ambilor prezintă interes în ceea ce privește unele efecte ale divorțului. Astfel:

a) Pensia de întreținere. Potrivit art. 41 alin. 4 C. fam., soțul care este vinovat de desfacerea căsătoriei este îndreptățit să primească întreținerea din partea celuilalt soț, după desfacerea căsătoriei, numai în decurs de un an de la data acestei desfaceri. În cazul recăsătoririi soțului vinovat, în decursul acestui an, dreptul la întreținere încetează. Dacă ambii soți sunt vinovați de desfacerea căsătoriei, atunci fiecare dintre ei este îndreptățit să ceară pensia de întreținere de la celălalt, nedeterminat în timp, aceasta este reglementarea dată prin Decretul nr.779 din 196626. Dreptul la întreținere al soțului care nu este vinovat de divorț, de la celălalt soț, nu este țărmuit în timp.

b) Culpa exclusivă a soțului reclamant. Acesta, dacă soțul pârât nu cere și el desfacerea căsătoriei, justifică respingerea acțiunii de divorț. În acest sens, în decizia de îndrumare nr. 10 din 13 noiembrie 1969, astfel cum a fost modificată prin decizia de îndrumare nr. 10 din 28 decembrie 1974, pct. 5 lit a, se arată că divorțul nu se poate pronunța decât dacă instanța constată că motivele temeinice care fac cu neputință continuarea căsătoriei au fost provocate de soțul pârât, nu și atunci când cauza dezbinării este imputabilă soțului reclamant. Pronunțarea divorțului din vina ambilor soți se va face atunci când vina concurentă a soțului reclamant este gravă și bine stabilită și ar fi putut duce ea singură la desfacerea

26I. Filipescu, Obligația de întreținere între foștii soți, în R. R. D., nr.2, 1970, pg. 74.

căsătoriei. Instanța constată desfacerea căsătoriei, fără a pronunța divorțul din culpă când se cere pentru alienație mintală și debilitate mintală cronică, ori boala gravă și incurabilă.

c) Încredințarea copiilor minori. Stabilirea culpei nu prezintă importanță numai prin ea însăși pentru încredințarea copilului minor. Acesta poate fi încredințat și soțului din a cărui vină s-a desfăcut căsătoria, dacă interesele lui sunt în acest sens, căci „ un soț rău ( împotriva căruia s-a pronunțat divorțul ) nu este neapărat și un părinte rău”27. Pintre factorii care se vor lua în considerare pentru a decide privitor la încredințarea copilului minor va fi culpa soțului respectiv.

d) Beneficiul contractului de închiriere privitor la locuința comună. În situația în care soții nu au copii și nici nu au căzut de acord cu privire la beneficiul contractului de închiriere privitor la locuința comună, acesta era acordat „soțului care a obținut divorțul” ( art. 12 alin. 1 Legea nr. 5 din 1973); Legea nr. 114/1996, ulterior modificată, a abrogat Legea nr. 5/1973, cu excepția unor dispoziții privind stabilirea și plata chiriei, menținute temporar, dar prevede aceeași soluție pentru acordarea locuinței.

e) Revocarea libertăților. Donațiile făcute între soți în timpul căsătoriei sunt revocabile, potrivit art. 937 C. civ. Donațiile pe care soții și le-au făcut mai înaintea de încheierea căsătoriei sunt revocabile în condițiile dreptului comun ( art. 829, 831 și următoarele C. civ. ). În această situație hotărârea de divorț care ar indica vina unuia dintre soți ar putea constitui un mijloc de probă pentru dovedirea ingratitudinii.

f) Efectele de ordin moral, educativ28. Culpa de divorț prezintă importanță și sub acest aspect. Reținerea, în hotărârea de divorț, a faptului că unul dintre soți este

27E. A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească ( Drepturile și îndatoririle părinților față de copiii minori ), București, Editura științifică, 193, pg. 12-13.

28Tr. Popescu, op. cit., pg. 250.

vinovat de distrugerea căsătoriei înseamnă atitudinea societății față de acei care,

prin comportarea lor, lipsită de simț și de răspundere față de familie și societate, încalcă regulile de conviețuire și constituie un exemplu negativ pentru ceilalți cetățeni. Opinia publică acționează din ce în ce mai hotărât împotriva acelora care dau dovadă de ușurință în relațiile de familie. De aceea menționarea în hotărârea de divorț a soțului culpabil prezintă importanță sub aspect moral, educativ.

Capitolul IV

Procedura divorțului

Paragraful 4.1 Participanții în cadrul procesului de divorț

4.1.1 Considerații introductive.

În procesul de divorț au calitatea de participanți copilul minor, dacă a împlinit vârsta de zece ani, autoritatea tutelară și procurorul.

Copilul minor este ascultat de completul de judecată în legătură cu dorința acestuia de a fi încredințat unuia sau altuia dintre părinți. Articolul 42 alin. 1 C. fam. prevede: „ Instanța judecătorească va hotărî, o dată cu pronunțarea divorțului, căruia dintre părinți vor fi încredințați copiii minori. În acest scop, instanța va asculta părinții și autoritatea tutelară și, ținând seama de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vârsta de zece ani, va hotărî pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredințat mamei sau tatălui.”

Sub aspect procedural, art. 1441 C. proc. civ. prevede că în cazurile în care, potrivit dispozițiilor Codului familiei, instanța de judecată urmează a asculta un copil minor, ascultarea se va face în camera de consiliu. Dacă față de împrejurările cauzei, instanța găsește potrivit, ea va asculta copilul minor fără ca părinți sau alte persoane să fie de față. Ascultarea minorului de către judecător este necesară pentru soluționarea cererii accesorii privitoare la încredințarea acestuia spre creștere și educare29 .

În toate cazurile în care soții aflați în divorț au copii minori, instanța judecătorească este obligată să citeze în proces autoritatea tutelară, în a cărei rază teritorială își au domiciliul părțile, pentru ca aceasta să pună concluzii scrise sau

29Neascultarea copilului minor care a împlinit vârsta de zece ani atrage casarea hotărârii judecătorești pronunțate în materia divorțului.

orale cu privire la încredințarea copiilor spre creștere și educare.

În practica judiciară, opinia autorității tutelare în legătură cu încredințarea copiilor minori îmbracă forma unei anchete sociale care cuprinde informații și cu privire la condițiile de trai ale soților, modul de îngrijire a copiilor, gradul de atașament al copiilor față de părinți. Concluzia anchetei sociale nu este hotărâtoare pentru instanța de judecată, ci este coroborată cu celelalte mijloace de probă administrate.

În ceea ce privește prezența procurorului în cadrul procesului de divorț, ea se justifică prin prevederile art. 45 alin. 3 C. proc. civ., care concluzionează următoarele: „ Procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor”. Așa fiind, Ministerul Public poate fi prezent în proces în considerarea apărării drepturilor și intereselor legitime ale minorilor rezultați din căsătoria supusă desfacerii.

4.1.2 Instanța competentă.

Spre deosebire de acțiunea în declararea nulității căsătoriei, care este de competența tribunalului, activitatea de divorț se judecă potrivit competenței materiale de drept comun, de către judecătorie ( art. 1 pct. 1 C. proc. civ. ).

Dispoziții derogatorii de la dreptul comun au fost stabilite de legiuitor numai în materia competenței teritoriale. Astfel, potrivit art. 607 C. proc. civ., soluționarea acțiunii de divorț este de competența judecătoriei în raza căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soților. Pentru a se determina „ cel din urmă domiciliu comun” nu interesează sensul strict juridic al noțiunii de „domiciliu”30, ci locul în care cei doi soți au conviețuit, chiar fără a se fi împlinit formalitățile cerute de Legea nr.

30G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă – comentat și adnotat, Editura „All”, București, 1994, p. 844-858.

105 / 1996 privind evidența populației și cartea de identitate. Pentru a fi competentă în raza căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soților trebuie îndeplinită o condiție, și anume la data formulării acțiunii de divorț, cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în circumscripția acestei instanțe judecătorești.

Dacă soți nu au avut un domiciliu comun, sau dacă nici unul dintre ei nu mai locuiește în raza judecătoriei celui din urmă domiciliu comun, competența pentru soluționarea cererii de divorț aparține instanței în circumscripția căreia își are domiciliul pârâtul.

În cazul în care pârâtul nu are domiciliu în țară sau domiciliul acestuia nu este cunoscut, instanța competentă în materia divorțului este judecătoria în raza căreia se află domiciliul reclamantului.

În practica judiciară s-a arătat că dacă, după introducerea acțiunii de divorț, soții și-au schimbat domiciliul în altă localitate care nu se găsește în raza teritorială a judecătoriei unde a fost introdusă acțiunea, această împrejurare nu este de natură să atragă necompetența instanței legal sesizată la acea dată.

În situații în care prin acțiunea de divorț se solicită și împărțirea bunurilor comune, iar printre acestea se găsesc bunuri imobile, competența de soluționare revine instanței indicate de dispozițiile art. 607 C. proc. civ. și nu de dispozițiile art. 13 C. proc. civ., pentru că cererea de partaj are caracter accesoriu față de cererea de divorț. Dacă cererea de partajare a bunurilor este promovată ulterior desfacerii căsătoriei, pe calea unei acțiunii principale, competența revine instanței judecătorești în a cărei rază se află imobilul.

De asemenea, în legătură cu competența trebuie să amintim și prevederile art. 611 C. proc. civ. potrivit cărora: „cererea de pensie de întreținere se va face la judecătoria învestită cu cererea de divorț, chiar dacă între timp s-au ivit schimbări cu privire la domiciliul părților”. Deși potrivit dispozițiilor art. 10 pct. 7 C. proc. civ., acțiunea pentru stabilirea pensiei de întreținere în favoarea minorului se introduce la instanța în a cărei rază se află domiciliul reclamantului, art. 611 C. proc. civ. cuprinde o derogare, deoarece o astfel de acțiune este promovată atunci când între părinții minorului există un proces de divorț, instanța competentă este cea învestită cu acțiunea de divorț.

În concluzie, în materia divorțului, competența teritorială este absolută, normele juridice fiind de strictă interpretare. Excepția, de necompetență, poate fi invocată de părinți sau de instanță din oficiu.

4.1.3 Acțiunea de divorț aparține numai soților.

Acțiunea de divorț31 are un caracter strict personal și de aceea nu poate fi introdusă decât de către soți.

Creditorii soțului nu pot intervenii prin intermediul acțiunii oblice și nici nu pot continua procedura începută de către unul dintre soți. Moștenitorii soțului nu pot introduce acțiune de divorț și nu pot continua acțiunea introdusă de autorul lor, de altfel, o asemenea acțiune ar fi lipsită de obiect, deoarece căsătoria a încetat prin moartea unuia dintre soți.

Procurorul nu poate introduce acțiune în divorț, dat fiind caracterul ei strict personal ( art. 45 C. proc. civ. ). El poate interveni însă în instanță, în orice fază a procesului, mai ales când din căsătorie au rezultat copii. În acest din urmă caz, instanța va asculta autoritatea tutelară și pe copiii care au împlinit vârsta de zece ani ( art. 42 alin. 1 C. fam. ).

4.1.4 Soțul lipsit de capacitate de exercițiu.

Soțul alienat sau debil mintal, neinterzis, poate introduce acțiune de divorț în momentele de luciditate.

Soțul alienat sau debil mintal poate introduce acțiune de divorț în momentele

31I. Stoienescu, G. Porumb, Drept procesual civil, București, Editura didactică și pedagogică, 1996.

de luciditate, deoarece altfel ar însemna ca o incapacitate de exercițiu să se transforme într-o incapacitate de folosință, dat fiindcă acțiunea nu poate fi introdusă de tutore, căci acțiunile acestuia nu privesc exercitarea acțiunilor cu caracter personal32. Dacă, ulterior introducerii acțiunii, soțul respectiv își pierde luciditatea, tutorele său va putea să-l reprezinte și să continue acțiunea.

Se susține însă și părerea33 că soțul pus sub interdicție nu poate introduce acțiunea de divorț în momentele de luciditate, pe motivul că el este lipsit de capacitate de exercițiu și că, în procesul de divorț, este necesar ca starea de luciditate să existe nu numai în momentul intentării acțiunii, ci și pe tot parcursul procesului.

Soțul alienat sau debil mintal interzis poate figura ca pârât în procesul de divorț, prin tutorele său.

Când unul dintre soți este dispărut în fapt, celălalt soț va putea cere desfacerea căsătoriei, procedura fiind a se face prin afișare, conform art. 95 C. proc. civ.

4.1.5 Prezența personală a soților.

Înfățișarea personală a soțiilor în fața instanțelor de fond este obligatorie stabilește art. 614 C. proc. civ. Cerința prezenței personale a soților înaintea instanțelor de fond – așadar, în principiu, părțile nu vor putea fi reprezentate, ci doar asistate de un mandatar – este de asemenea derogatorie de la dreptul comun care permite exercitarea drepturilor procesuale atât personal, cât și prin mandatar ( art. 67 alin. 1 C. proc. civ. ). Se urmărește, în acest fel, asigurarea condițiilor necesare soluționării juste a cauzei, căci părțile – și numai ele – sunt în măsură să ofere instanței explicații lămuritoare asupra relațiilor dintre soți; pe de altă parte, instanța are

32V. Economu, op. cit., pg. 456-457.

33T. R. Popescu, Dreptul familiei, Tratat, vol. I, București, Editura didactică și pedagogică, 1965, pg. 83-84.

obligația de a încerca împăcarea părților, ceea ce reclamă prezența personală a soților în fața judecătorului.

În mod excepțional, reprezentarea este permisă în următoarele situații limitativ stabilite prin art. 614 C. proc. civ.: unul dintre soți execută o pedeapsă privativă de libertate; unul dintre soți este împiedicat de o boală gravă să se înfățișeze în fața instanței; unul dintre soți este pus sub interdicție; unul dintre soți are reședința în străinătate. Legiuitorul instituind obligația președintelui instanței ca, primind cererea de divorț, să procedeze la verificarea existenței consimțământului soților și, de asemenea obligația instanței să verifice stăruința soților în desfacerea căsătoriei ( art. 6131 alin. 2 C. proc. civ. ) a impus, credem, participarea personală a acestora.

Cu toate că cerința prezenței personale se adresează ambilor soți, atât a reclamantului cât și a pârâtului, absența celui din urmă, chiar și nejustificată, nu pecetluiește soarta procesului, ci la fel ca și în dreptul comun, sub rezerva îndeplinirii procedurii de citare, cererea va fi judecată. În schimb, conform art. 616 C. proc. civ., lipsa nejustificată a reclamantului, în cadrul acțiunii de divorț, la oricare din termenele de judecată în primă instanță, atrage respingerea cererii de divorț ca nejustificată, indiferent dacă soțul pârât a fost sau nu prezent34. De asemenea, apelul sau după caz recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care a fost respinsă cererea de divorț, urmează a fi respins ca nesusținut dacă la judecată se prezintă numai pârâtul ( art. 619 alin. 2 C. proc. civ. ); sancțiunea nu este aplicabilă decât în limitele strict determinate prin textul legii, așadar numai dacă apelantul sau recurentul este reclamantul din primă instanță, iar critica sa vizează soluția de respingere a cererii de divorț, fiindcă apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfățișează numai reclamantul ( art. 616 alin. 3 C. proc. civ. ).

34I. Deleanu, op. cit., vol. III, pg. 56.

Dacă pârâtul a făcut cerere reconvențională la cererea principală având ca obiect desfacerea căsătoriei, regulile de mai sus impuse reclamantului îi sunt deopotrivă aplicabile, cu precizarea că respingerea ca nesusținută a uneia dintre

cererile de divorț nu împiedică soluționarea celeilalte cereri, cea a soțului prezent în instanță.

Când divorțul se întemeiază pe acordul ambilor soți, considerăm că este necesară prezența personală a ambilor soți la termenul de judecată în ședință publică, dat fiind obligația instanței de a verifica stăruința soților în desfacerea căsătoriei și doar în caz afirmativ putându-se trece la judecarea cererii ( art. 6161 alin. 2 C. proc. civ. ).

În tăcerea legii, potrivit doctrinei, în principiu este posibilă transformarea unei cereri de divorț, pentru motive temeinice, într-o cerere fondată pe consimțământul soților sau invers, însă numai cu respectarea condițiilor specifice fiecărei proceduri.

4.1.6 Decesul unuia dintre soți.

Dacă în cursul procesului de divorț, chiar în instanța de recurs, unul din soți a decedat, instanța va închide dosarul, căsătoria încetând prin deces (art. 27 C. fam.).

Tot astfel, căsătoria încetează prin deces dacă, înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de divorț, unul din soți a decedat.

Paragraful 4.2 Cereri în cadrul procesului de divorț

4.2.1 Cererea de divorț.

Alături de mențiunile general obligatorii pentru orice cerere de chemare în

judecată, indicate de art. 112 C. proc. civ.35, în cadrul cererii de divorț trebuie să

se facă arătarea numelui copiilor minori născuți din căsătorie sau care au aceeași situație legală ( de exemplu minorul adoptat de ambii soți ), iar dacă nu sunt copii minori, se va face precizare expresă în acest sens ( art. 612 C. proc. civ. ). Cererea principală, adică pretenția principală, este desfacerea căsătoriei. Întrucât reclamantul nu poate obține divorțul invocând propria sa culpă, el este ținut să arate în ce constă culpa soțului pârât, precum și dovezile care susțin alegerile sale.

Cererea principală poate fi însoțită și de unele cereri accesorii, a căror soluționare este dependentă de rezolvarea dată în cererea principală, în sensul că numai admiterea cererii în desfacerea căsătoriei face posibilă statuarea instanței cu privire la cererile accesorii divorțului. Unele dintre aceste cereri accesorii sunt obligatorii, urmând ca instanța să se pronunțe chiar dacă părțile nu au solicitat în mod expres o statuare judecătorească – încredințarea copiilor minori ai soților spre creștere și educare unuia dintre părinți sau unei terțe persoane, de asemenea stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor ( art. 42 alin. 1 C. fam. ), precum și, în opinia noastră, chestiunea numelui comun al soților după desfacerea căsătoriei ( art. 40 C. fam. ) – altele sunt cereri facultative care vor fi abordate de instanță numai în prezența solicitării exprese a cel puțin uneia dintre părți – stabilirea pensiei de întreținere în favoarea soțului aflat în nevoie ( art. 41 alin. 2 și art. 86 c. fam. ), partajarea bunurilor comune soților ( art. 36 C. fam. ), atribuirea locuinței domiciliu conjugal. Pretențiile din această ultimă categorie pot fi valorificate în cadrul unui proces separat, ulterior desfacerii căsătoriei.

.

35Potrivit art. 112 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă: numele și domiciliul ori reședința părților; numele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia și sediul profesional; obiectul și valoarea cererii; arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea; arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere; semnătura.

În cuprinsul cererii de divorț prin acordul soților ( art. 38 alin. 2 C. fam. ), semnată de ambii soți, vor fi arătate, atunci când este cazul, modalitățile în care au convenit să fie soluționate cererile accesorii divorțului referitoare la numele pe care îl vor purta soții, după desfacerea căsătoriei, pensia de întreținere în favoarea unuia dintre soți și atribuirea locuinței comune; în lipsa învoielii părților, instanța va soluționa aceste cereri accesorii pe temeiul probelor administrate în cauză ( art. 6131 alin. 1 C. proc. civ. ).

Cererea de divorț împreună cu înscrisurile doveditoare ( certificatul de căsătorie în extract, certificat de naștere al copiilor minori în extract ) va fi prezentată personal de către reclamant președintelui judecătoriei ( art. 612 alin. 3 și 4 C. proc. civ. ). Primind cererea, președintele judecătoriei va da sfaturi de împăcare, iar dacă soțul stăruie în demersul său, va fixa termen pentru judecarea cauzei ( art. 613 C. provc. civ. )

În cazul divorțului prin acordul soților, președintele judecătoriei, primind cererea, verifică existența consimțământului soților – ceea ce implică, în opinia noastră, prezența personală a ambilor soți – după care fixează termen de două luni în ședință publică ( art. 6131 alin. 2 C. proc. civ. ).

4.2.2 Cererea reconvențională.

Conform art. 608 alin. 1 C. proc. civ. : „ Soțul pârât poate să facă și el cerere de divorț, cel mai târziu până la prima zi de înfățișare, în ședință publică pentru faptele petrecute înainte de acea dată. Pentru faptele petrecute după acea dată, pârâtul va face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului.”

Art. 609 alin. 1 C. proc. civ. precizează: „ În cazul când motivele de divorț s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanță și în timp ce judecarea primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va fi făcută direct la instanța învestită cu judecarea apelului”. Motivarea unei asemenea prevederi stă în aceea că se urmărește evitarea reluării procedurii de divorț de la început și, prin aceasta, o serie de cheltuieli inutile, chiar dacă în acest fel se trece peste un grad de jurisdicție. Se dă posibilitatea soților să obțină divorțul pe care și-l doresc, fără ca acțiunea respectivă să treacă din nou pe la cele două instanțe, de fond și de apel36.

Conform art. 610 C. proc. civ. : „ Neintroducerea cererii în termenele arătate în articolele de mai sus ( art. 608, 609 C. proc. civ. ) atrage decăderea pentru soțul pârât din dreptul de a cere divorțul, afară de cazul în care cererea reclamantului a fost respinsă și motivele divorțului s-au ivit în urmă”. În ceea ce privește cererea reconvențională, aceasta se judecă împreună cu acțiunea principală, cererea reclamantului, operând prorogarea de competență în fața instanței învestite cu judecarea primei cereri din acestea două.

Fiind foarte strâns legate, atât cererea reconvențională cât și cererea principală, legiuitorul român a stabilit că, în cazul acțiunilor de divorț, nu se poate face aplicarea art. 120 C. proc. civ. privind disjungerea, legea făcând o derogare în acest sens.

Când pârâtul nu a depus cerere reconvențională, care conform legislației în vigoare nu este obligatorie, instanța va putea admite acțiunea de divorț, pronunțând desfacerea căsătoriei din vina ambilor soți, dacă din probe rezultă această situație. Conform art. 617 alin. 1 C. proc. civ. : „ Instanța poate să pronunțe divorțul împotriva ambilor soți, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese vina amândurora”37.

Atunci când probatoriul este numai în favoarea soțului pârât, în sensul că întreaga culpă în destrămarea relațiilor de familie îi aparține soțului reclamant, iar pârâtul nu a formulat cerere reconvențională, acțiunea urmează a fi respinsă.

36A. Pricopi, op. cit., pg 111.

37G. Lupșan, op. cit., pg. 60.

4.2.3 Cereri accesorii în cazul divorțului întemeiat pe acordul soților.

Înțelegerea soților poate fi și cu privire la „ modalitățile în care au convenit să fie soluționate cererile accesorii divorțului” ( art. 6131 alin. 1 C. proc. civ. ). Din art. 6131 ultimul alineat pare să rezulte că cererile accesorii privesc numele soților după divorț, pensia de întreținere și atribuirea locuinței. Considerăm că, dacă este cazul, soții se pot înțelege și cu privire la împărțirea bunurilor comune, această înțelegere trebuind să îndeplinească cerințele legale ale oricărei convenții. În cazul că soții nu au realizat acordul asupra cererilor accesorii divorțului, se va urma potrivit dreptului comun privind divorțul, astfel că instanța va dispune administrarea probelor prevăzute de lege, dar textul precizează că este vorba de numele soților după divorț, pensia de întreținere și atribuire locuinței ( art. 6131 alin. ultim C. proc. civ. ). Desigur, dacă se împart și bunurile soților, se va proceda în același fel.

4.2.4 Probele în materia divorțului.

Derogarea de la dispozițiile dreptului comun se prezintă sub două aspecte:

a) Mijloace de probă neadmise în dreptul comun, dar admise în materia divorțului. Ținând seama că în procesele de divorț se discută chestiuni de familie, care, în general sunt cunoscute de persoanele mai apropiate, legea prevede posibilitatea audierii ca martori și a rudelor și afinilor până la gradul trei inclusiv, în afară de descendenți ( art. 190 C. proc. civ. ). Excluderea descendenților soților, atât cei din căsătorie, cât și cei din afara căsătoriei, precum și cei din adopție, se face pentru rațiuni ușor de înțeles.

b) Mijloace de probă admise în dreptul comun, dar neadmise în materia divorțului. Interogatoriul nu poate fi folosit pentru dovedirea motivelor de divorț ( art. 612 alin. 5 C. proc. civ. în redactarea dată prin O.U. nr. 138/2000, ulterior modificată și completată prin O.U. nr. 290/2000 și nr. 59/2001 ). Acesta pentru a nu se ajunge, în mod direct, la admiterea divorțului prin consimțământul mutual. Din textul menționat rezultă că interogatoriul poate fi folosit pentru combaterea motivelor de divorț, precum și în legătură cu alte cereri accesorii procesului de divorț.

Tribunalul suprem a dat instanțelor îndrumarea de a nu se mărgini la probele și explicațiile părților, îndeosebi atunci când ambii soți sunt de acord cu desfacerea căsătoriei, ci să ordone, din oficiu, toate probele care sunt necesare pentru a cunoaște traiul soților, motivele reale ale neînțelegerii dintre ei și pentru a se convinge dacă reluarea vieții comune este cu putință; de asemenea, se arată că trebuie acordată o atenție deosebită respectării regulilor procedurale în judecarea proceselor de divorț.

Prin urmare, în materia divorțului, rolul activ al instanței prevăzut de art. 129 și 130 C. proc. civ. se manifestă în mod deosebit, în raport cu răspunderea pe care o are, atunci când se hotărăște cu privire la soarta unei căsătorii și a familiei întemeiată pe aceasta.

4.2.5 Măsuri provizorii în timpul procesului de divorț.

În conformitate cu art. 6132 C. proc. civ., introdus prin Decretul nr. 174 din 30 iulie 1974, instanța poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanța prezidențială, măsuri vremelnice cu privire la încredințarea copiilor minori, la obligația de întreținere, la alocația pentru copii și folosirea locuinței. În același sens este și decizia de îndrumare nr. 10 din 13 noiembrie 1969, în redactarea dată prin decizia de îndrumare nr. 10 din 28 decembrie 1974, pct. 4 alin. 1. Instanța de judecată este obligată să-și exercite rolul activ pentru a ocroti interesele copiilor minori pe tot parcursul procesului de divorț. S-a arătat că atunci când nici unul dintre soți nu cere luarea măsurilor provizorii corespunzătore cu încredințarea minorilor, instanța le va pune din oficiu în discuția părților. S-a decis că dacă soția este bolnavă, se poate

acorda pensia de întreținere, și fără citarea părților.

Măsurile pe care instanța le poate ordona pe timpul procesului de divorț prezintă următoarele caractere:

– sunt accesorii, în sensul că ele se pot ordona numai în măsura în care există o cerere de divorț și se continuă procedura divorțului;

– sunt vremelnice, adică pe timpul cât durează judecarea procesului de divorț;

– sunt provizorii, în sensul că pot fi oricând modificate sau revocate, pe aceeași cale pe care au fost dispuse, ori de câte ori împrejurările impun aceasta.

Capitolul V

Hotărârea de divorț

Paragraful 5.1 Hotărâri în cadrul procesului de divorț

5.1.1 Generalități privind hotărârea de divorț și comunicarea acesteia.

Îndeplinirea condițiilor art. 38 alin. 1 C. fam. determină pronunțarea hotărâri prin care instanța judecătorească dispune desfacerea căsătoriei38. În funcție de probatoriul administrat, instanța de judecată poate pronunța una din următoarele soluții:

a) admiterea acțiunii de divorț și desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a pârâtului sau din vina ambilor soți. Stabilirea culpei în sarcina unuia sau altuia dintre soți prezintă o mare importanță în privința dreptului la întreținere ( art. 41 alin. 2-5 C. fam. ), atribuirii locuinței comune, plății cheltuielilor de judecată ( art. 274 C. proc. civ. );

b) admiterea acțiunii de divorț, a cererii reconvenționale și, în consecință, desfacerea căsătoriei din vina ambilor soți;

c) respingerea acțiunii de divorț și admiterea cererii reconvenționale, ceea ce implică desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soțului reclamant;

d) respingerea acțiunii de divorț formulată de reclamant, dacă instanța a reținut culpa acestuia în destrămarea relațiilor de familie, iar pârâtul nu a formulat cerere reconvențională.

Prin hotărârea de divorț se soluționează și cererile accesorii formulate de soți sau ridicate din oficiu de instanța judecătorească, și anume:

numele de familie pe care soți îl vor purta după desfacerea căsătoriei ( art. 40 C. fam. );

38E. Florian, op. cit., pg. 181.

pensia de întreținere între foștii soți ( art. 41 alin. 2-5 C. fam. );

încredințarea copiilor minori spre creștere și educare ( art. 42 C. fam. );

indicarea părintelui care va administra bunurile minorului, îl va reprezenta sau îi va încuviința actele juridice civile ( art. 43 C. fam. );

împărțirea bunurilor comune ale soților ( art. 36 C. fam. );

contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a minorului rezultat din căsătorie ( art. 42 alin. 3 C. fam. );

atribuirea beneficiului contractului de închiriere a locuinței comune;

suportarea cheltuielilor de judecată ( art. 274 C. proc. civ. ).

O noutate pentru legislația și practica noastră judiciară o reprezintă conținutul art. 617 alin. 2 C. proc. civ. : „ Hotărârea prin care se pronunță divorțul nu se va modifica, dacă ambele părți solicită acesta”. În consecință, în dispozitivul hotărârii judecătorești se precizează care dintre soți este vinovat de desfacerea căsătoriei, fără ca în considerente să se mai facă referire la conținutul probatoriului administrat în cauză – declarații de martori, înscrisuri ( scrisori, vederi etc. ) – care a determinat instanța să pronunțe divorțul din culpa unuia sau ambilor soți.

Hotărârea de divorț este constitutivă de stare civilă, deoarece prin ea soți dobândesc o stare civilă nouă, aceea de persoană divorțată. Dovada noii stări civile o constituie însăși hotărârea judecătorească de desfacere a căsătoriei, rămasă definitivă și irevocabilă, în baza căreia se fac modificări în actele de identitate ale soților dacă este cazul.

Potrivit dispozițiilor art. 39 C. fam., căsătoria se consideră desfăcută la data când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas irevocabilă. Din acest moment, instanța este obligată, în baza art. 9 din Legea nr. 119/ 1996 cu privire la actele de stare civilă, să comunice din oficiu la serviciul de stare civilă, care a înregistrat încheierea căsătoriei, acum desfăcută, o copie a hotărârii de divorț pentru a se opera mențiunile cuvenite pe marginea actului de căsătorie.

Conform art. 48 alin. 1 din Metodologia nr. 1/1997, înscrierea divorțului se face din oficiu sau la cererea oricăruia dintre foștii soți care va depune o copie legalizată a hotărârii de divorț definitivă și irevocabilă.

5.1.2 Hotărârea nemotivată.

Dacă ambele părți solicită instanței ca hotărârea prin care se pronunță divorțul să nu se motiveze, hotărârea nu se va motiva ( art. 617 alin. 2 C. proc. civ. ). Acest lucru este posibil și în cazul în care divorțul se pronunță pe baza acordului soților, deoarece textul nu distinge.

5.1.3 Hotărârea nu se pronunță din vina unuia sau a ambilor soți.

În cazul în care divorțul se pronunță pe baza acordului soților, instanța va dispune desfacerea căsătoriei fără a pronunța divorțul din vina unuia sau a ambilor soți ( art. 617 alin. 3 C. proc. civ. ). Deși textul nu spune expres, considerăm că aceeași este soluția în cazurile în care divorțul se pronunță pentru alienație mintală cronică ori debilitate mintală cronică sau starea sănătății soțului care cere divorțul, ori pentru dispariția judecătorească declarată a pârâtului.

5.1.4 Mențiune despre hotărârea de divorț pe actul de căsătorie. Natura și efectele hotărârii.

Primind hotărârea judecătorească de desfacere a căsătoriei , oficiul de stare civilă operează pe marginea actului de căsătorie, mențiunea respectivă, după care înscrie mențiunea de divorț și pe actele de naștere a foștilor soți, dacă aceștia sunt născuți în aceeași localitate unde s-a înregistrat căsătoria și unde funcționează oficiul. În caz contrar, se trimit comunicări de mențiune primarilor unde este înregistrată nașterea foștilor soți.

În raporturile dintre soți, deveniți foști soți, mențiunea hotărârii de divorț pe marginea actului de căsătorie nu produce nici un efect juridic, deoarece căsătoria a

fost desfăcută la data când acea hotărâre a rămas definitivă și irevocabilă.

În ceea ce privește raporturile patrimoniale dintre soți și terțe persoane, mențiunea prezintă importanță pentru că doar din momentul în care s-a realizat publicitatea prevăzută de lege, hotărârea de divorț este opozabilă terților și deci efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează. În acest sens, art. 39 alin. 2 C. fam. prevede: „ Față de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut mențiunea despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie sau la data când ei au cunoscut divorțul pe altă cale”.

5.1.5 Împăcarea soților.

Acțiunea de divorț se stinge prin împăcarea soților în orice fază a procesului, chiar dacă intervine în instanța de apel sau de recurs, iar apelul sau recursul nu sunt timbrate conform legii ( art. 618 alin. 2 C. proc. civ. ). Dacă după împăcare se ivesc fapte noi, care ar justifica o nouă acțiune de divorț, reclamantul o poate introduce, având posibilitatea să se folosească și de faptele vechi ( art. 618 alin. ultim C. proc. civ. ). S-a decis că acțiunea de divorț se stinge prin împăcarea părților; în acest caz, recursul este neîntemeiat, soțul având la dispoziție o nouă acțiune, putând invoca și fapte anterioare39. Soluția ar putea fi extinsă azi și asupra apelului.

Reclamantul poate să renunțe la cererea de divorț, în tot cursul judecății înaintea instanței de fond, chiar dacă pârâtul se împotrivește, iar renunțarea reclamantului nu are nici o înrâuire asupra cererii făcute de pârât ( art. 618 alin. 1 C. proc. civ. ). În practică s-a decis că reclamantul poate în procesul de divorț să renunțe la judecată și în recurs, dacă pârâtul nu se opune. Când pârâtul se opune, renunțarea se poate face numai înaintea instanței de fond40.

39Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 984 din 10 martie 1993, în RRD nr. 4/1984, pg. 63.

40Trib. jud. Timiș, dec. civ. nr. 911 din 17 iulie 1987, în RRD nr. 2/1988, pg. 72.

Paragraful 5.2 Căile de atac.

Codul de procedură civilă conține, în materia divorțului, și unele norme derogatorii de la dreptul comun în privința căilor de atac. Aceste norme derogatorii

privesc durata termenului de apel și de recurs, a numărului căilor extraordinare de atac și a actelor de dispoziție ale părților.

Hotărârea de divorț, atât de admitere, cât și de respingere, este supusă apelului și recursului. Termenul de apel și de recurs este de 30 de zile și curge pentru părți de la comunicarea hotărârii ( art. 619 alin. 1 C. proc. civ. ).

Chiar dacă apelul sau recursul sunt îndreptate împotriva modului de soluționare a unei cereri accesorii, termenul este tot de 30 de zile, deoarece, pe de o parte, este inadmisibil ca o hotărâre judecătorească să fie supusă unor termene de apel sau recurs diferite, iar pe de altă parte, cererile accesorii se află într-un raport de dependență față de cererea principală.

Dacă la judecarea apelului sau a recursului promovat de reclamant împotriva hotărârii prin care nu i s-a admis acțiunea de divorț se prezintă numai pârâtul, calea de atac este respinsă ca nesusținută ( art. 619 alin. 2 C. proc. civ. ).

În actuala reglementare, s-a abrogat dispoziția prin care părțile nu aveau dreptul să renunțe expres la termenul de apel sau de recurs. În consecință ele pot să renunțe la promovarea unei căi de atac împotriva hotărârii de divorț

O altă particularitate a hotărârii de divorț este legată de revizuirea acesteia. Astfel, potrivit ultimului alineat al art. 619 C. proc. civ., hotărârea dată în materie de divorț nu este supusă revizuirii. Așa fiind, împotriva hotărârii de divorț se pot folosi numai contestația în anulare ( art. 317-321 C. proc. civ. ), recursul în interesul legii și cel în anulare ( art. 329-330 C. proc. civ. ).

Capitolul VI

Efectele desfacerii căsătoriei

Paragraful 6.1 Efectele divorțului cu privire la raporturile personale și patrimoniale dintre soți.

6.1.1 Numele, calitatea de soț și obligația de sprijin moral.

Ca urmare a divorțului, între soți încetează toate raporturile personale rezultate din căsătorie, cu excepția uneori, a dreptului de a purta în continuare numele de familie comun avut în timpul căsătoriei. Astfel, în privința numelui de familie al foștilor soți, există două ipoteze distincte:

a) dacă la încheierea căsătoriei fiecare soț și-a păstrat numele avut înainte de căsătorie, la desfacerea acesteia nu se pune nici o problemă în această privință;

b) dacă la încheierea căsătoriei, soții au adoptat un nume comun ( numele unuia dintre ei sau numele lor reunite ), regula este, în baza art. 40 C. fam., ca după divorț, fiecare dintre soți să poarte numele ce-l avea înainte de căsătorie.

Prin excepție, soții se pot învoi ca soțul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț, să poarte acest nume și după desfacerea căsătoriei.

În caz de neînțelegere între soți, instanța de judecată poate dispune, pentru motive temeinice, încuviințarea purtării acestui nume, chiar și în lipsa unei învoieli între soți.

Prin „motive temeinice”, în literatura de specialitate și în practica judiciară s-a înțeles orice interes – material sau moral al unuia dintre soți care poartă un nume comun – care ar fi vătămat prin schimbarea numelui la desfacerea căsătoriei. Pot fi invocate ca motive temeinice: interesul copiilor minori; faptul că soțul s-a făcut

cunoscut sub acest nume într-un domeniu de activitate publică.

O altă problemă, care se pune, este aceea în legătură cu numele soților recăsătoriți, și apoi, din nou, divorțați. În această ipoteză, la desfacerea celei de-a doua căsătorii, a celui care a mai fost căsătorit, acesta reia numele de familie purtat în momentul încheierii noii căsătorii. Acest nume poate să fie, de exemplu, numele de familie al primului soț, care a fost nume comun, atunci când prima căsătorie a încetat prin decesul soțului ( art. 27 și art. 20 C. fam. ).

Este posibil ca în cererea de divorț, sau în cererea reconvențională, să nu se fi formulat cererea accesorie cu privire la numele de familie, al soților după desfacerea căsătoriei, iar hotărârea judecătorească de divorț să nu facă nici o referire la acest aspect.

Considerăm că în lipsa unei mențiuni în dispozitivul hotărârii judecătorești de desfacere a căsătoriei, în legătură cu numele soților după divorț, foștii soți revin de drept la numele avut anterior căsătoriei pentru că aceasta reprezintă regula consacrată de art. 40 alin. 3 C. fam., pe de o parte, iar pe de altă parte, convenția soților în această materie ( purtarea numelui comun din căsătorie și după divorț ) trebuie să fie expresă, ea neputând să fie interpretată, implicit, din tăcerea soților.

Faptul că soții nu au adus la cunoștința judecătorului, cu ocazia soluționării acțiunii de divorț, o eventuală convenție în legătură cu numele de familie, pentru a fi încuviințată, înseamnă că aceasta nu există și că fiecare dintre ei dorește să revină la numele avut anterior, ștergându-se astfel, efectul produs de căsătoria ce urmează a fi desfăcută.

În ceea ce privește calitatea de soț, aceasta încetează pentru viitor. Fiecare soț divorțat se poate recăsători. De asemenea, soții divorțați se pot recăsători între ei41.

Având în vedere obligația de sprijin moral, menționăm că o dată cu încetarea

41I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., pg. 223.

calității de soț încetează și această obligație. Tot astfel, nu mai există obligația de

fidelitate și nu se mai poate săvârși, sub acest aspect, adulterul.

O dată cu încetarea calității de soț încetează și obligația de a suporta cheltuielile căsniciei. De asemenea, obligația de sprijin material încetează o dată cu calitatea de soț. În relațiile dintre foștii soți poate exista, în anumite condiții, obligația legală de întreținere.

6.1.2 Lipsa efectelor divorțului cu privire la capacitatea de exercițiu și cetățenia soților.

În cazul în care divorțul are loc mai înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, de către unul dintre soți, nu se pierde capacitatea deplină de exercițiu dobândită prin încheiere căsătoriei de către acel soț. Divorțul nu are nici o influență asupra cetățeniei42.

6.1.3 Efectele divorțului cu privire la bunurile comune.

La desfacerea căsătoriei, împărțirea bunurilor comune se poate face fie prin învoiala soților fie prin hotărâre judecătorească.

a) Împărțirea bunurilor comune prin învoiala soților. Dacă art. 36 alin. 1 C. fam. utilizează termenul „ la desfacerea căsătoriei”, în practică interpretarea amintitului text a fost diferită.

Opiniile exprimate au fost relativ divergente. Se consideră43 că învoiala poate să intervină chiar înainte de introducerea acțiunii de divorț, dar în vederea divorțului. S-a susținut că această învoială poate interveni în perioada imediat următoare datei când hotărârea de divorț a rămas definitivă. În sfârșit s-a mai

42Art. 4 Legea nr. 21/1991 privind cetățenia română; Decretul nr. 339 din 22 septembrie 1960 privind aderarea țării noastre la Convenția asupra femeii căsătorite din 22 ianuarie 1957.

43M. Eliescu, Transmisiunea și împărțeala moștenirii, Editura Academiei, Buc.1966, pg. 355-356.

susținut că învoiala părților poate să intervină numai după introducerea acțiunii de divorț, dar ea va produce efecte după desfacerea căsătoriei. Considerăm că expresia „ la desfacerea căsătoriei” determină numai momentul în care, o atare convenție își va produce efectele, și nu momentul în care ea poate fi încheiată. Prin convenție, părțile pot determina nu numai masa bunurilor comune și cotele ce le revin, dar pot stabili în amănunt și loturile individualizate ce le vor fi atribuite. Forma unei asemenea convenții este cea obișnuită din dreptul comun, mai puțin când cuprinde bunurile imobile ( terenuri ) și când forma autentică este cerută ad validitatem. Avantajul unui asemenea partaj, în afară de dispariția cheltuielilor inerente oricărui partaj, este acela că nu stârnește nemulțumirea părților și se stinge rapid un litigiu care ar putea dura ani.

b) Împărțirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească. Dacă soții nu se înțeleg cu privire la împărțirea bunurilor comune, atunci, la cererea oricăruia dintre soți, va decide în această privință instanța de judecată. Cererea pentru împărțirea bunurilor comune se poate introduce, fie după desfacerea căsătoriei pe calea unei acțiuni principale, fie odată cu acțiunea de divorț, sau în orice moment după aceea ( cerere incidentală sau accesorie ), potrivit art. 17 C. proc. civ44.

Împărțirea bunurilor comune se face în felul următor:

– dacă există o învoială a soților cu privire la determinarea cotei fiecăruia dintre soți în bunurile comune, atunci împărțirea se face potrivit cotelor-părți astfel stabilite;

– în caz contrar, stabilirea cotei părți ce revine fiecărui soț din bunurile comune se face prin hotărâre judecătorească, împărțirea făcându-se potrivit acestor cote.

Contribuția efectivă a fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune pare criteriul cel mai echitabil de folosit în cadrul unui partaj, în lipsa unei prevederi

44I. Stoienescu, op. cit., pg. 34; T. R. Popescu, op. cit., pg. 287 și urm.; Sc. Șerbănescu, op. cit., pg. 91.

legale în acest sens. Aceasta pentru că nu poate fi acceptată teoria că „egalitatea soților și existența relațiilor de căsătorie” duce în mod automat la cote egale pentru fiecare45. Practica a dovedit că sunt situații în care unul dintre soți are o contribuție foarte mică sau nu a contribuit cu nimic la dobândirea bunurilor comune. Ca atare, s-a reținut: „Dreptul de proprietate comună în devălmășie asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, se caracterizează prin aceea că aparține nefracționat titularilor codevălmași, ca instituție specifică a drepturilor de proprietate profesională. Unicitatea sub care se prezintă această universalitate juridică, privită ca o masă de drepturi și obligații, face ca, în mod corelativ la încetarea stării de comunitate, împărțeala să se realizeze, de asemenea prin unicitate de cote stabilite pentru fiecare codevălmaș, în raport de contribuția sa reală la dobândirea bunurilor luate în ansamblu, iar nu prin pluralitate de cote, adică nu prin diferențierea cotelor în raport de anumite categorii de bunuri”.

Contribuția soților la dobândirea bunurilor comune se stabilește pentru întreaga masă de bunuri, și în nici un caz pentru fiecare bun în parte. Se ține seama că soții au venituri diferite, că unul din ei a achitat singur ratele din prețul uni bun, și de asemenea se va lua în considerare munca prestată în gospodărie de către unul dintre soți, motivându-se faptul că asemenea activități duc la realizarea unor economii sau la reducerea cheltuielilor gospodărești.

Prezumția că ambii soți au contribuit deopotrivă, ca valoare, la dobândire bunurilor comune, operează numai în lipsa unor probe, din care să rezulte că aportul unuia dintre soți a fost mai mare decât al celuilalt. Contribuția soților la constituirea patrimoniului comun, se stabilește în raport cu veniturile din muncă cu care fiecare a participat efectiv la dobândirea bunurilor. Diminuarea acestor venituri, ca urmare a acoperirii unor datorii personale ale unuia dintre soți sau prin

45D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pg. 55 și urm.; C. Oprișan, op. cit., pg. 51; S. Șerbănescu, op. cit., pg. 95; M. Eliescu, op. cit., pg. 342-343.

efectuarea unor cheltuieli în interes personal, este de natură să afecteze cota soțului respectiv asupra comunității de bunuri.

Analiza serioasă a aportului adus la achiziționarea bunurilor va determina și stabilirea cotei ce se cuvine fiecăruia dintre soți la masa bunurilor comune. Aportul este stabilit în funcție de probele administrate. Ajutorul dat de părinți la cumpărarea unui bun se prezumă că a fost dat în favoarea copilului lor și poate fi considerat un aport al acestuia la dobândirea bunurilor comune, chestiune ce se analizează când se stabilește cota de contribuție.

Întotdeauna expresia valorică a bunurilor ce se partajează va fi cea din momentul efectiv al partajului, și nu din momentul achiziționării uni bun.

Există în legislația română actuală o reglementare specială de soluționare a cererilor care au ca obiect împărțirea bunurilor comune, și anume procedura împărțelii judiciare art. 6731 – 67314, modificate prin O.U.G. nr.138/2000 și O.G. nr.69/2001. O asemenea acțiune se poate promova de cei îndreptățiți oricând, ea fiind imprescriptibilă.

Instanța competentă este aceea care judecă și acțiunea de divorț, atunci când, partajul bunurilor comune este o cerere accesorie a acțiunii de divorț, iar când bunurile comune formează obiectul unei cereri separate, competența este cea din dreptul comun, în principal instanța de la domiciliul pârâtului ( art. 5 C. proc. civ. ). Dacă între bunuri se află și un imobil, competența va aparține instanței de la locul situării imobilului, conform art. 13 C. proc. civ.

Sub aspectul competenței materiale, judecătoria este instanța competentă să judece partajul bunurilor comune, chiar dacă valoarea bunurilor de partajat depășește cifra de două miliarde și, conform regulilor obișnuite de competență materială, după valoare, în această situație competența ar aparține tribunalului, ca primă instanță.

Există însă o decizie, VIII/21.12.2001, a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a stabilit că „indiferent de valoarea masei partajabile, competența de soluționare a cererilor, având ca obiect partajul bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei, revine judecătoriei”. În prezent, practica judecătoriilor din România s-a conformat deciziei de mai sus, toate cererile de partaj, indiferent de valoarea masei partajabile, fiind judecate în primă instanță de judecătorii.

În timpul desfășurării procesului de împărțire, instanța de judecată poate, la cerere, să ia măsuri de conservare a bunurilor, în cazul în care există pericolul ca ele să fie înstrăinate, deteriorate sau chiar să dispară. Se poate dispune sechestru judiciar și inventar ( art.235 lit. c, C. proc. civ. ).

După ce se stabilește masa bunurilor comune, ce urmează a fi împărțită, se vor determina cotele-părți ce revin soților din bunurile comune, în raport de care se va face împărțirea.

Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operațiuni tehnice, și instanța nu are toate datele, ea va pronunța o încheiere de admitere în principiu, prin care se vor stabili: calitatea de coproprietari a foștilor soți, cotele ce li se cuvin, se vor individualiza bunurile comune și creanțele născute din starea de proprietate comună.

Dacă una din părți nu este mulțumită de conținutul încheierii de admitere, în principiu, va putea declara apel. Această încheiere nu are un caracter obligatoriu, când este vorba de un partaj mai simplu, toate aspectele vor putea fi rezolvate direct prin hotărâre judecătorească.

La formarea loturilor, conform art. 741 C. proc. civ., va trebui inclus în fiecare aproximativ aceeași cantitate, calitate, număr de mobile sau imobile și drepturi de creanță de aceeași natură și valoare. De asemenea, la formarea și atribuirea loturilor, în principiu, trebuie să se țină seama de acordul părților, de dimensiunea cotelor-părți ce se cuvin fiecăruia, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, îmbunătățiri aduse de unul dintre soți, etc.

În sfârșit, dacă părțile ajung la o învoială cu privire la împărțirea bunurilor comune, instanța va hotărî potrivit înțelegerii lor. De obicei, când este vorba de valoarea în bani a unui bun, valoarea care se ia în calcul este valoarea de circulație a bunului respectiv. Partajul, pentru a fi recunoscut de toate părțile, de regulă trebuie să fie în natură, să satisfacă nevoile actuale ale părților și mai ales să fie echitabil. Atribuirea bunului imobil unei singure părți se dispune în special atunci când nu poate fi comod partajul în natură, în mod special atunci când este vorba de apartamente. Dacă, prin hotărâre judecătorească, bunul imobil a fost atribuit unui soț, celălalt soț va trebui să primească o sultă compensatorie, proporțională cu valoarea cotei sale de proprietate. Dacă soții nu se înțeleg, nici unul nu dorește bunul imobil sau nu poate achita sulta, instanța va dispune vânzarea bunului prin înțelegerea părților sau prin executor judecătoresc. Soții se pot înțelege asupra împărțirii bunurilor comune și să încheie o tranzacție, cuprinsă de către instanța de judecată în dispozitivul hotărârii ce o va pronunța. S-a mai stabilit că, pentru o mai comodă identificare și executare, instanța va stabili la care din soți se află bunurile, iar dacă le-a atribuit îi va obliga pe soți să și le predea reciproc. În cazul în care împărțirea nu se va putea realiza în nici una din modalitățile prevăzute de lege, instanța va dispune închiderea dosarului.

Bunurile supuse împărțelii devin bunuri proprii46 în maniera în care partajarea a avut loc, fie în întregime, fie numai în parte, fie în natură, fie pe cote-părți.

Hotărârea de partaj are un caracter declarativ, nu constitutiv de drepturi,

46C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaților, Editura Academiei,

București, 1981, pg. 410; I. P. Filipescu, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, București, 1997, pg. 268 și urm.

fiecare coproprietar fiind socotit proprietar exclusiv al bunurilor ce i s-au atribuit,

de la data dobândirii lor, susținându-se că niciodată nu a fost proprietar asupra celorlalte bunuri. Hotărârea de partaj rămasă definitivă, irevocabilă și învestită cu formulă executorie, se poate pune în executare, executarea prescriindu-se într-un termen de trei ani.

Se apreciază că regimul matrimonial al comunității de bunuri încetează odată cu desfacerea căsătoriei și, ca atare, regulile ce-l cârmuiesc nu-și mai găsesc aplicarea.

Drept urmare: bunurile dobândite după desfacerea căsătoriei, de oricare dintre foștii soți, sau de ambii, nu mai sunt bunuri comune; prezumția legală de mandat tacit reciproc nu mai funcționează după desfacerea căsătoriei; obligațiile asumate de foștii soți nu mai pot fi considerate comune.

Paragraful 6.2 Efectele căsătoriei față de copiii minori.

6.2.1 Efectele divorțului asupra raporturilor personale dintre părinți și copiii minori.

a) Încredințarea copiilor minori spre creștere și educare. Dispozițiile art. 42 C. fam. consacră regula firească a încredințării copiilor minori spre creștere și educare unuia sau altuia dintre părinții divorțați. Numai prin excepție, pentru motive temeinice, copiii pot fi încredințați unei terțe persoane sau unei instituții de ocrotire.

Dacă soții se învoiesc cu privire la încredințarea copiilor, învoiala lor urmează să fie respectată de către instanța judecătorească. Așa fiind, prin ședința de divorț, instanța judecătorească încuviințează încredințarea minorilor spre creștere și educare.

În caz de neînțelegere între soți, încredințarea copiilor minori se face de instanța judecătorească ținând seama de interesul acestora, care va fi stabilit în urma examinării tuturor criteriilor de apreciere, printre care vârsta copilului, condițiile pe care părintele le poate asigura pentru o bună dezvoltare fizică, intelectuală și morală, atașamentul acestuia față de copil, precum și al copilului față de părinte, profesia părinților, profilul lor social-moral, starea sănătății acestora, interesul și grija manifestată de părinți în timpul conviețuirii și după despărțirea în fapt și alte asemenea împrejurări.

În acest sens, efectuarea anchetei sociale de către autoritatea tutelară este obligatorie47. De asemenea, copiii minori care au împlinit vârsta de 10 ani sunt ascultați de instanță în legătură cu dorința acestora de a fi încredințați unuia sau altuia dintre părinți.

În principiu, dacă din căsătoria a cărei desfacere se solicită, au rezultat mai mulți copii, se impune pe cât posibil, menținerea lor împreună. Dacă însă din probele administrate rezultă că ambii soți s-au ocupat deopotrivă de copii și au manifestat în egală măsură afecțiune, iar interesele minorilor nu sunt prejudiciate, nu este de neglijat opțiunea exprimată de ei în condițiile legii.

Astfel, într-o speță, copiii și-au manifestat dorința ca fiecare să fie încredințat câte unui părinte, întrucât de multă vreme despărțirea în fapt a soților a determinat și separarea copiilor. Recursul declarat de pârât împotriva sentinței care a încredințat ambii copii mamei, a fost respins și sentința modificată, în sensul că unul dintre copii a fost încredințat pârâtului, deoarece minorul se afla, de mai multă vreme, în îngrijirea lui și avea față de acesta mai multă afecțiune

Tot astfel, în practica judiciară s-a arătat că separația copiilor creează acestora traumatisme psihice. De aceea, în principiu, ea constituie o măsură

47E. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit., pg. 348 și urm.

extremă, care se justifică, numai atunci când nici unul dintre părinți nu are posibilitatea de-ai crește și educa împreună.

Faptul că un minor și-a exprimat dorința de a fi încredințat unuia dintre părinți nu poate constitui prin aceasta un criteriu de apreciere la luarea măsurii. O asemenea dorință poate reprezenta un indiciu referitor la afecțiunea manifestată în detrimentul acelui părinte, dar trebuie să fie luată în considerare, într-un context larg, din care nu poate fi exclus interesul real al copilului.

Într-o altă speță, instanța de fond a apreciat corect situația de fapt, în sensul că, interesul minorei care și-a exprimat dorința de a fi încredințată tatălui, este de a crește împreună cu fratele ei, vârsta și preocupările lor fiind apropiate.

În cazul schimbării acelor împrejurări care au determinat încredințarea copilului, instanța judecătorească, la cererea oricăruia dintre părinți, ai copilului, dacă aceasta a împlinit vârsta de 14 ani, a autorității tutelare sau a unei instituții de ocrotire, poate dispune reîncredințarea copilului minor spre creștere și educare, dacă stabilește că interesele actuale ale copilului reclamă o astfel de măsură.

b) Exercitarea ocrotirii părintești privind persoana copilului. Dacă în timpul căsătoriei, ocrotirea părintească se exercită de către ambii părinți, potrivit art. 97 și 98 C. fam., la desfacerea ei, ocrotirea părintească se scindează. Din analiza dispozițiilor art. 43 C. fam., rezultă că scindarea ocrotirii părintești se face în mod ilegal. Astfel, alin. 1 prevede: „Părintele divorțat, căruia i s-a încredințat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile părintești”, iar alin. 3 prevede: „ Părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de-a a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională”.

În concluzie, dacă părintele căruia i s-a încredințat copilul exercită întregul conținut al ocrotirii părintești, celălalt părinte are doar două drepturi în legătură cu persoana copilului minor, și anume dreptul de a avea legături personale și dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului48.

Părinții au posibilitatea să se înțeleagă în legătură cu modalitățile de exercitare a drepturilor aceluia dintre ei căruia nu i s-a încredințat copilul. Numai în caz de neînțelegere , acesta din urmă poate sesiza instanța judecătorească printr-o acțiune – acțiunea de a avea legături personale cu minorul – pentru ca celălalt părinte să fie constrâns să respecte drepturile prevăzute de art. 43 alin. 3 C. fam.

La stabilirea programului de legături personale cu minorul, trebuie să se țină seama de prevederile art. 43 alin. C. fam., dar și de interesul copilului la care se referă luarea măsurii respective.

Într-o speță, instanța de fond a stabilit ca reclamantul să aibă legături personale cu copiii în prima și a treia săptămână a fiecărei luni, de Sâmbătă, orele 1400, până Duminică, orele 1900 și prin luarea lor în timpul concediului său legal. Reclamantul a declarat recurs, pe motiv că nu i s-a admis și cererea de a-și lua copiii și în timpul vacanțelor școlare, mai precis, jumătate din vacanțele școlare, copiii să le petreacă cu tatăl lor.

Recursul a fost respins ca nefondat, considerându-se că la vârsta fragedă a copiilor ( 4 respectiv 7 ani ) cererea reclamantului nu este justificată, deoarece s-ar aduce atingere intereselor copiilor minori, care ar trebui să-și schimbe mediul familial, pentru perioade prea lungi de timp.

De asemenea, în practică s-a reținut că părintelui trebuie să i se creeze posibilitatea de a avea legături personale cu minorii în mod firesc, fără a se simți stânjenit de prezența celuilalt părinte. De aceea a fost admis recursul reclamantului, sentință civilă, prin care s-a dispus ca acesta să-l viziteze pe minor la domiciliul

48I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., pg. 264.

mamei pârâte, de două ori pe lună, Sâmbăta între orele 1700 – 2000, fiind modificată, în sensul că reclamantul poate să-i ia pe copii la domiciliul său în prima Sâmbătă a fiecărei luni , de la orele 1800 până Duminică la orele 1800 cu obligația de a-i readuce la domiciliul mamei.

Dacă minorii rezultați din căsătoria desfăcută au fost încredințați spre creștere și educare unei alte persoane sau instituții de ocrotire, aceasta are aceleași drepturi și îndatoriri privitoare la persoana copilului, ca ale părinților ( art. 43 alin. 2 C. fam. ), iar părinții au numai dreptul de a avea numai legături personale cu copiii.

6.2.2 Efectele divorțului asupra raporturilor patrimoniale dintre părinți și copiii minori.

a) Obligația părinților la suportarea cheltuielilor de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor. Dacă în timpul căsătoriei, problema suportării cheltuielilor de întreținere a copiilor se rezolvă în cadrul menajului comun ( art. 29 C. fam. ), la desfacerea căsătoriei această chestiune este soluționată pe baza dispozițiilor art. 42 alin. 3 și 4 C. fam., care prevăd că: „…..instanța judecătorească va stabili contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor. Învoiala părinților privitoare la încredințarea copiilor și la contribuția fiecăruia la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională produce efecte numai dacă a fost încuviințată de către instanța judecătorească”.

În principiu, părinții se învoiesc în legătură cu contribuția fiecăruia dintre ei la suportarea cheltuielilor de creștere și educare a copiilor minori, precum și asupra modalităților de exercitare a întreținerii. Dacă aceștia nu s-au înțeles, instanța judecătorească stabilește contribuția fiecărui părinte în funcție de nevoile reale ale copiilor și mijloacele materiale ale părinților, indiferent dacă minorii au fost încredințați unuia dintre părinți, unei alte persoane sau instituții de ocrotire.

În ceea ce privește cuantumul întreținerii, potrivit art. 94 alin. ultim C. fam., aceasta este de până la o pătrime din câștigul din muncă al debitorului pentru un copil, o treime pentru doi copii și o jumătate pentru trei sau mai mulți copii.

Ori de câte ori intervin modificări cu privire la nevoile minorilor sau ale posibilităților materiale ale părinților, instanța judecătorească poate, la cererea unuia dintre părinți, sau a minorului, dacă a împlinit vârsta de 14 ani, să modifice cuantumul pensiei de întreținere stabilită prin hotărâre judecătorească de divorț.

b) Exercitarea ocrotirii părintelui privind bunurile și actele juridice civile ale minorului. În timpul căsătoriei, ocrotirea părintească se exercită de către ambii părinți, în conformitate cu dispozițiile art. 105 C. fam. Astfel, părinți au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului minor și de a-l reprezenta în actele civile, până la data când el împlinește 14 ani. După împlinirea acestei vârste, părinții, în calitate de reprezentanți legali, vor încuviința actele juridice pe care minorul le încheie singur.

La desfacerea căsătoriei, ocrotirea părintească – sub aspectele ei patrimoniale – revine părintelui căruia i s-a încredințat minorul ( art. 43 alin. 1 C. fam. ) și în situații excepționale, părintelui stabilit de instanța judecătorească. În acest sens art. 43 alin. 2 c. fam. prevede: „ Când copilul a fost încredințat unei alte persoane sau unei instituții de ocrotire, instanța judecătorească va stabili care dintre părinți va exercita dreptul de a-i administra bunurile și de a-l reprezenta sau de a-i încuviința actele….”49. Așa fiind, indiferent cui i s-a încredințat minorul spre creștere și educare, întotdeauna unul dintre părinți, indicat de hotărârea judecătorească de divorț, este cel care va exercita dreptul de administrare a bunurilor copilului și de

49E. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit., pg. 279 și urm.

reprezentare ori de încuviințare a actelor juridice civile ale acestuia.

c) Alocația de stat pentru copii. Titularul dreptului de alocație de stat, reglementată de Legea nr. 61/1993, este în principiu, copilul minor în vârstă de până la 16 ani. Dacă acesta urmează una din formele de învățământ prevăzute de lege, ori este un copil cu gradul I, II de invaliditate sau un copil handicapat, beneficiază de alocația de stat până la împlinirea vârstei de 18 ani sau până la terminarea cursurilor învățământului liceal ori profesional.

Desfacerea căsătoriei produce efecte și în ceea ce privește modalitățile de plată a alocației de stat pentru copii. Astfel, dacă în timpul căsătoriei, alocația de stat pentru copii se plătește unuia dintre părinți, stabilit fie pe baza acordului dintre părinți, fie pe baza deciziei autorității tutelare, în caz de neînțelegere, ori pe baza hotărârii judecătorești de stabilire a domiciliului minorului, după desfacerea căsătoriei, alocația se plătește părintelui căruia i s-a încredințat minorul spre creștere și educare ( art. 4 alin. 1 din Legea 61/1993 ). Dacă prin hotărâre de divorț minorul a fost încredințat unei alte persoane decât unuia dintre părinți, aceasta încasează alocația de stat în numele titularului ei. În situația în care minorul este încredințat unei instituții de ocrotire, potrivit art. 5 alin. 2 din Legea nr. 61/1993, alocația de stat nu se plătește, deoarece instituția de ocrotire îi asigură minorului întreținerea completă din partea statului.

În funcție de modul de încasare a alocației de stat pentru copii, între părinții divorțați, sau nu, pot să existe următoarele acțiuni civile:

– acțiunea prin care se solicită obligarea părintelui, care a încasat fără drept alocația de stat pentru copii, de a remite celuilalt părinte, în îngrijirea căruia se află minorul ( de exemplu, ulterior despărțirii în fapt a soților sau a divorțului, soțul a continuat să încaseze alocația de stat pentru copii ). Temeiul juridic al acestei acțiuni este îmbogățirea fără just temei.

– acțiunea prin care se solicită obligarea unuia dintre soți de întocmi formele necesare pentru stabilirea dreptului de alocație de stat pentru copii. Temeiul juridic al acestei acțiuni îl reprezintă art. 998 și 999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală;

– cererea formulată pe calea ordonanței președințiale de obligare a părintelui care a încasat alocația de stat pentru copii, de a o remite părintelui în îngrijirea căruia se află minorul. Temeiul juridic îl reprezintă art. 6132 C. proc. civ.

Dacă, înainte de divorțul părinților săi, minorul rezultat din căsătorie a împlinit vârsta de 14 ani, hotărârea judecătorească de desfacere a căsătorie nu produce nici un efect în privința alocației de stat pentru copii, deoarece plata acesteia se face direct titularului, cu încuviințarea reprezentantului său legal ( art. 4 alin. 3 din Legea nr. 61/1993 ).

Concluzii

Considerăm că familia trebuie să rămână un nucleu de afecțiune, socializare și cultură, iar ea nu se poate întemeia decât prin căsătorie.

Lumea actuală, în transformare și în căutare de noi modele de organizare umană, trebuie să țină seama de această celulă fundamentală a vieții și a societății umane, în care relația bărbat-femeie, devenită relație soț-soție-copil, oferă un tablou deplin al existenței în manifestarea ei completă, biologică, psihică, socială, morală și spirituală.

Trebuie să recunoaștem că instituția căsătoriei, oricât de „modern” am privi-o, este un act al împlinirii vieți omenești și ea trebuie să depășească momentul de criză, atât prin latura evident umană, cât și prin dimensiunea ei spirituală.

De nenumărate ori, problemele familiale sunt în realitate rezultatul problemelor pe care le are fiecare societate. Dezorganizarea familiei, ca o consecință a șomajului sau a sărăciei, de exemplu, este la fel de mult o problemă socială, cât și una privată. Tensiunile dintre valorile individuale și familiale din societatea noastră creează conflicte personale și familiale, așa cum și orientarea societății spre egalitate și o mai mare autonomie poate declanșa crize familiale.

Desfacerea căsătoriei nu este altceva decât o construcție social-culturală a unei anumite ordini sociale, specifică fiecărei epoci de dezvoltare istorică, care se opune uneori, măcar în parte, ordinii naturale.

Supusă inevitabilului proces de schimbare în timp, ca de altfel orice instituție umană, mentalitatea omului actual, despre desfacerea căsătoriei, poartă amprenta inconfundabilă a epocii contemporane. Suntem în zona unde încă mai întâlnim o îmbinare, uneori curioasă, între monolog și prejudecată, superstiție și religie, atitudini liberale, deschise, dar și clișee arbitrare.

Majoritatea concepțiilor omului cu privire la desfacerea căsătoriei au un caracter egocentric, adică sunt construite numai din interiorul lumii în care trăiește exponentul unei opinii, ca și cum aceasta ar fi singura lume existentă și acceptabilă.

Este important de subliniat ideea conform căreia, deși adeseori pentru a califica o conduită în divorț, oameni fac apel la normal, la modul cum ei știu un lucru „dintotdeauna” sau la „natural”, nu natura decide, ci cultura, adică contextul normativ în virtutea căruia niște raporturi sau anumite relații, ce vizează despărțirea sunt considerate normale sau nu, legale sau nu.

C U P R I N S

CAPITOLUL 1

CARACTERIZAREA GENERALĂ A RELAȚIILOR DE FAMILIE

Paragraful 1.1. Familia – fenomen social

1.1.1 Noțiunea sociologică și ceea juridică a familiei

1.1.2 Caracterele și funcțiile familiei

1.1.3 Definiția și obiectul dreptului familiei

1.1.4 Principiile generale ale dreptului familiei

Paragraful 1.2. Căsătoria

1.2.1. Noțiunea de căsătorie

1.2.2. Caracterele căsătoriei

1.2.3. Condiții de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie

1.2.4. Relațiile personale dintre soți

1.2.5. Relațiile patrimoniale dintre soți

CAPITOLUL 2

DISTINCȚIE ÎNTRE ÎNCETAREA, DESFIINȚAREA ȘI DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Paragraful 2.1. Încetarea căsătoriei

2.1.1. Considerații introductive

2.1.2. Moartea unuia dintre soți, mod firesc de încetare a căsătoriei

2.1.3. Declararea judecătorească a morții unuia dintre soți

2.1.4. Recăsătorirea soțului celui ce fusese declarat mort

Paragraful 2.2. Desființarea căsătoriei

2.2.1 Generalități privind desființarea căsătoriei

2.2.2 Nulități prevăzute expres de lege și nulități virtuale

2.2.3 Nulități absolute și nulități relative

Paragraful 2.3. Delimitări terminologice

CAPITOLUL 3

DIVORTUL – MIJLOC DE DESFACERE A CASATORIEI

Paragraful 3.1. Concepții privind divorțul

3.1.1. Considerații generale

3.1.2. Concepții care au la bază temeiul juridic al divorțului

3.1.3. Concepția dreptului nostru privind divorțul

Paragraful 3.2. Divorțul prin acordul soților

Paragraful 3.3. Motivele de divorț

3.3.1 Reglementarea motivelor de divorț

3.3.2 Rolul reglementării motivelor de divorț

3.3.3 Clasificarea motivelor de divorț

3.3.4 Interesele copiilor minori

3.3.5 Rolul culpei în procesul de divorț

CAPITOLUL 4

PROCEDURA DIVORȚULUI

Paragraful 4.1. Participanții în cadrul procesului de divorț

4.1.1. Considerații introductive

4.1.2. Instanța competentă

4.1.3. Acțiunea de divorț aparține numai soților

4.1.4. Soțul lipsit de capacitate de exercițiu

4.1.5. Prezența personală a soților

4.1.6. Decesul unuia dintre soți

Paragraful 4.2. Cereri în cadrul procesului de divorț

4.2.1. Cererea de divorț

4.2.2. Cererea reconvențională

4.2.3. Cereri accesorii în cazul divorțului întemeiat pe acordul soților

4.2.4. Probele în materia divorțului

4.2.5. Măsuri provizorii în timpul procesului de divorț

CAPITOLUL 5

HOTĂRÂREA DE DIVORȚ

Paragraful 5.1. Hotărâri în cadrul procesului de divorț

5.1.1 Generalități privind hotărârea de divorț și comunicarea acesteia

5.1.2 Hotărârea nemotivată

5.1.3 Hotărârea nu se pronunță din vina unuia sau a ambilor soți

5.1.4 Mențiune despre hotărârea de divorț pe actul de căsătorie. Natura și efectele hotărârii

5.1.5 Împăcarea soților

Paragraful 5.2. Căile de atac

CAPITOLUL 6

EFECTELE DESFACERII CĂSĂTORIEI

Paragraful 6.1. Efectele divorțului cu privire la raporturile personale și patrimoniale dintre soți.

6.1.1. Numele, calitatea de soț și obligația de sprijin moral

6.1.2. Lipsa efectelor divorțului cu privire la capacitatea de exercițiu și cetățenia soților

6.1.3. Efectele divorțului cu privire la bunurile commune

Paragraful 6.2. Efectele desfacerii căsătoriei față de copiii minori

6.2.1. Efectele divorțului asupra raporturilor personale dintre părinți și copiii minori

6.2.2. Efectele divorțului asupra raporturilor patrimoniale dintre părinți și copiii minori.

B I B L I O G R A F I E

1. Codul familiei;

2. I. Albu, Dreptul familiei, Editura didactică și pedagogică, București, 1975,

3. A. Ionașcu, M. Mureșan, M. N. Costin, V. Ursa, Familia și rolul ei în societatea socialistă, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1975;

4. I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediția a VI-a, Editura „ALLBECK”, 2001;

5. Al. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache, Dreptul familiei, Editura „ALL”, București, 1999;

6. E. Florian, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 1997

7. A. Pricopi, Căsătoria în dreptul român, Editura Lumina Lex, București, 2001

8. G. Lupșan, Dreptul familiei, Editura Junimea, Iași, 2001

9. T. R. Popescu, Dreptul familiei, Tratat, vol. I, București, Editura didactică și pedagogică, 1965

10. M. Tăbârcă, Drept procesual civil vol.II, editura ,,Universul Juridic”, București 2005;

11. V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol.II, editura ,,Național”, București 1997;

12. M.I. Rusu, Procedura divorțului în dreptul românesc, editura ,,Rosetti”, București, 2003.

BIBLIOGRAFIE

Albu Ioan, Dreptul familiei, Editura Didactică și Pedagogică, București 1975.

L. Andrei, D. Lupașcu, Prezentare generală a reglementării instituției desfacerii căsătoriei în noile coduri comparativ cu legislația în vigoare, în P.R. nr. 10/2010

I.C. Antigona, Căsătoria și divorțul în dreptul intern și internațional, Ed. Renaissance, București, 2010

Avram Marieta, Andrei Laura Marina, Instituția familiei în noul cod civil, Manual pentru uzul formatorilor SNG, București, 2010.

M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, București, 2006

Bacaci Al. Hageanu C., Dumitrache V., Dreptul familiei, ediția 5, Editura C. H. Bech, București, 2009;

Bénabent Alain, Droit civil. La famille, Editura Litec, Paris, 2000.

Berger V., Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O., București, 1998.

Bodoașcă T., Dreptul familiei, Editura All Bech, București, 2005.

Boroi Gabriel, Pivniceru Mona-Maria, Rădulescu Tudor Vlad, Anghelescu Carla Alexandra, Drept civil. Drepturile reale principale. Note de curs. Jurisprudența relevantă. Spețe. Teste grilă, Editura Hamangiu, București, 2010.

Chelaru I., Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice civile, religioase și de drept comparat, Editura A92 Acteon, lași, 2002, p. 47. vezi și Avram Marieta, Dreptul civil, familia, Editura Hamangiu, București, 2013

Ciobanu Mihai Viorel, Boroi Gabriel, Drept procesual civil”, ediția a 3-a, editura All Beck, București, 2005;

Noul Cod civil, publicat la 1 octombrie 2011, versiune republicată care conține și modificările specifice Legii nr. 71/2011.

Colomer André, Régimes matrimoniaux, Litec, Paris 1990.

Corhan A., Dreptul familiei. Teorie și practică, ediția a II-a revăzută și completată, Editura Lumina Lex, București, 2009.

Cornu Gérard, Leș régimes matrimoniaux, 9é édition, Presses Universitaires de France, Paris 1997.

Crăciunescu Cristina-Mihaela, Aspecte noi privind abordarea căsătoriei în perspectiva Codului civil, 2010.

Deleanu Ion, Tratat de procedură civilă, Ediția a 2-a, Editura CH Beck, București, 2007;

Emese F., Protecția drepturilor copilului, editura C. H. Beck, București, 2006.

A.T. Enache, Unele considerații referitoare la continuarea acțiunii de divorț de către moștenitori, în R.R.D.P. nr. 4/2012,

Filipescu Ion P., Tratat de dreptul familiei, Editura ALL BECK, București 2000.

Florian E., Dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008

Gavrilescu A. G., Nulitatea căsătoriei-teorie și practică judiciară, Editura Academică Brâncuși, Tg-Jiu, 2008.

Gavrilescu A. G., Studii de dreptul familiei, Editura Academică Brâncuși, Tg-Jiu, 2008.

Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al., Tratat de drept civil român, vol. 1, Editura ALL, București, 1998.

C. Hamangiu, I. Rossetti – Bălănescu, Al. Baicoianu, Tratat de Drept Civil Român, Ed. All Beck, București 2002

Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I. și Băicoianu Al., Drept civil român, vol. III, Editura ALL, București 1998.

Imbrescu I., Tratat de dreptul familiei. Familia. Protecția copilului. Elemente de stare civilă, Editura Lumina Lex, București, 2006.

Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil, ediția a 4-a, editua CH Beck, București, 2008.

B. Ionescu, Păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei după desfacerea acesteia prin divorț, în C.J. nr. 2/2008

Lupașcu D., Dreptul familiei, Editura Universul juridic, București, 2009.

Paraschiv M., Partajul judiciar, Editura Hamangiu, București, 2009.

Roșu E., Dreptul familiei. Practică judiciară. Hotărâri CEDO, Editura Hamangiu, București, 2007.

Sitaru Dragoș Alexandru, Drept internațional privat. Partea generală. Partea specială, Normele conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului privat, Editura C. H. Beck, București, 2013

Terré François, Simler Philippe, Droit civil. Leș régimes matrimoniaux, Editura Dalloz, 4e édition, Paris, 2005.

Terzea Viorel, Noul Cod civil. Vol. I. (Art. 1-1163). Adnotat cu doctrină și jurisprudență, Editura Universul Juridic, București, colecția: Coduri Comentate, 2011.

Tomescu M., Dreptul familiei. Protecția copilului, Ed. AII Beck, București, 2005

Ungureanu Carmen Tamar, Drept civil. Partea generală. Persoanele. În reglementarea noului Cod civil – Editura Hamangiu, 2012.

Vasilescu P., Regimuri matrimoniale. Partea generală, Editura Rosetti, București, 2003.

P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului juridic civil, Ed. Rosetti, București, 2003

Vasilescu P., Regimuri matrimoniale, Editura Universul juridic, București, 2009.

Voirin Pierre, Goubeaux Gilles, Droit civil. Droit privé notarial. Régimes matrimoniaux. Successions-libéralités, Tome 2, 24e édition, Editura L.G.D.J., Paris, 2006.

*** Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

*** Noul Cod civil. Codul de procedura civilă, Editura Hamangiu, Bucurelti, Actualizat 16 ianuarie 2012.

http://www.euroavocatura.ro.

http:www.dreptonline.ro.

=== dda4b445eb9226d330dda8ee714577c48bfd9a2c_314164_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FAMILIA

Familia și relațiile de familie

Căsătoria

Noțiunea de căsătorie

Caracterele juridice al actului juridic al căsătoriei

Trăsăturile specifice stării de căsătorie 

CAPITOLUL II DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORȚ

2.1. Cazurile de divorț

Desfacerea căsătoriei la inițiativa unui dintre soți pe cale judiciară

Desfacerea căsătoriei prin acordul soților pe cale judiciară

Divorțul din culpă

Condițiile divorțului din culpă

Continuarea acțiunii de divorț  

Condițiile desfacerii căsătoriei pe cale administrativă sau notarială

Procedura desfacerii căsătoriei pe cale administrativă sau notarială

Refuzul ofiterului de stare civilă sau notarului public

CAPITOLU III PROCEDURA DIVORȚULUI JUDICIAR

Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei

Cuprinsul cererii de chemare în jdecată

Cererea reconvențională

Instanța competentă

Probele în procesul de divorț

Actele de dispoziție ale părților

Măsuri provizorii în timpul procesului de divorț

Împăcarea soților

Hotărârea de divorț

Căi de atac

Data desfacerii căsătoriei

CAPITOLUL IV EFECTELE DIVORȚULUI JUDICIAR

4.1. Efectele divorțului în raporturile cu copiii

4.2. Efectele divorțului în raporturile dintre soți

CAPITOLUL V OBLIGAȚIA LEGALĂ DE ÎNTREȚINERE ÎNTRE PĂRINȚI ȘI COPII

5.1. Caracteristici generale și reglementările Codului civil în materie

5.2. Condițiile de existență a obligației legale de întreținere

5.3. Executarea obligației

5.4. Încetarea obligației de întreținere – între părinți și copii

5.5. Forme ale obligației de întreținere

CAPITOLUL VI PRACTICĂ JUDICIARĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

C.fam – Codul familiei

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

N.C.C – Noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

vol. – volumul

INTRODUCERE

Procedura divorțului are un caracter particular chiar și în raport cu alte proceduri speciale, împrejurare determinată, în mod neîndoielnic, de necesitatea ocrotirii deosebite a unor valori sociale importante, cum sunt cele privitoare la familie.

Legislația actuală din România reglementează desfacerea căsătoriei prin divorț în principal în Codul civil, care se completează cu dispoziții ale Codului de procedură civilă.

Astfel cum pentru încheierea căsătoriei este necesar consimțământul liber al soților, tot în aceeași măsură voința acestora trebuie luată în considerare.

În România, oricare dintre soți are dreptul să ceară desfacerea căsătoriei a cărei continuare, bineînțeles datorită unor motive temeinice care au vătămat grav și iremediabil raporturile dintre aceștia, nu mai este cu putință.

În general, se apreciază că atunci când se pune problema desfacerii căsătoriei trebuie să se aibă în vedere și caracterul social al acesteia. Căsătoria fiind bază a familiei, nu reprezintă numai o problemă de ordin social, ci reprezintă și un interes pentru societate în ansamblu.

Statul este direct interesat în apărarea căsătoriei și a familiei și, de aceea a reglementat modul în care se realizează divorțul.

Însă, dorința de apărare a căsătoriei nu înseamnă păstrarea ei cu orice preț, prin impunerea unor condiții care să facă practic imposibilă desfacerea ei.

În prezent, prin reglementările în vigoare în materia divorțului, nu se susține ideea că desfacerea căsătoriei poate avea loc numai cu caracter excepțional. Chiar simpla redactare a textului de lege „instanța poate desface căsătoria prin divorț atunci când…”, ne arată că legiuitorul nu a înțeles să imprime un caracter excepțional acestei proceduri.

De altfel, prin introducerea în Codul civil și Codul de procedură civilă a reglementării posibilității de desfacere a căsătoriei prin acordul ambilor soți (în condițiile stipulate), arată faptul că legiuitorul a înțeles sa acorde importanța cuvenită voinței părților, recunoscându-le temeinicia motivelor care i-au determinat să pună capăt căsătoriei lor.

Se poate afirma că în România, legea noastră recunoaște atât principiul stabilității și ocrotirii căsătoriei și familiei cât și admisibilitatea, în cazuri întemeiate, a divorțului.

Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 modificată prin Lega nr. 71/2011 privind Codul Civil, procedura divorțului era reglementată de art. 37 și urm. Codul familiei și de art. 607 și urm. Cod procedură civilă.

În legislația română până la modificarea Codului familiei prin Decretul 779/1966, nu se făcea distincție între încetarea căsătoriei și desfacerea căsătoriei prin divorț, arătându-se că desfacerea căsătoriei are loc prin moartea unuia dintre soți, declararea judecătorească a morții sau prin divorț.

Actualul Cod civil prin elementele de noutate în materia divorțului, nu mai face o distincție aparte între încetarea căsătoriei, așa cum aceasta era prevăzută la art. 37 alin. 1 din Codul familiei și desfacerea căsătoriei prin divorț.

Prin abrogarea Legii nr. 4/1953 privind Codul familiei, noul Cod civil prevede modificări substanțiale asupra normelor de drept ce reglementează raporturile de familie. Dintre acestea, cea care a trezit un interes considerabil, poate și datorită impactului social semnificativ, este desfacerea căsătoriei.

Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura judecătorească de separare definitivă a soților, pronunțată în condițiile legii. Mijlocul de desfacere a căsătoriei îl reprezintă divorțul.

Dacă desființarea căsătoriei, ca urmare a constatării nulității ori anulării ei produce efecte atât pentru viitor (ex nunc) cât și pentru trecut (ex tunc), cu excepția căsătoriei putative și a situației copiilor, desfacerea căsătoriei produce efecte doar pentru viitor
(ex nunc).

Spre deosebire de încetarea căsătoriei care are la bază cauze naturale și obiective – moartea sau declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, desfacerea căsătoriei se produce numai în timpul vieții soților și în condițiile reglementate de legiuitor, pe cale judecătorească, administrativă sau notarială.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FAMILIA

Familia și relațiile de familie

La baza celei mai importante forme de comunitate umană se află familia.

Instituția familiei a constituit și constituie obiectul de cercetare al mai multor științe, cum sunt: sociologia, istoria, biologia, psihologia, medicina, filozofia, religia și, nu în ultimul rând, dreptul.

Fiecare dintre acestea analizează familia ca formă de comunitate umană sub aspectele ce interesează domeniul lor.

Din punct de vedere juridic, familia a fost detinită de mai mulți autori fie ca desemnând “grupul de persoane între care există drepluri și obiigații ce izvorasc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie”, fie ca “formă juridicește recunoscută de conviețuire a unor persoane legate prin căsătorie și rudenie și care generează între membrii ei relații complexe: biologice,
etico-spirituale, economice, juridice, culturale etc.”

Principalul element în definirea noțiunii de familie, prezent la majoritatea autorilor doctrinari și care îi unește, din punct de vedere juridic, pe membrii acesteia, este “căsătoria”.

Deoarece căsătoria stă la baza familiei, ocrotirea ei este prima condiție a ocrotirii familiei, în întregul ei.

Din multitudinea de raporturi generate de căsătorie între soți, numai unele cad sub incidență juridică, altele nu, cum sunt cele de natura etico-spirituală, întrucât reglementarea acestora ar însemna o imixtiune în viața intimă a soților.

Căsătoria, așa cum au fost exprimate opinii în literatura noastră juridice, nu se multumește să creeze între soți doar raporturi personale nepatrimoniale, „ci dă nastere între ei și la raporturi juridice patrimoniale, care sunt în principiu opozabile și terțelor persoane”.

Familia este o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat și femeie, precum și prin procreație; este o realitate socială, pentru că reprezintă cadrul comunității de viață și de interese a celor ce o compun, uniți prin esența morală a căsătoriei și prin descendența într-un model unic al solidarității umane; este o realitate juridică, fiind recunoscută și ocrotită juridicește.

Dacă vorbim despre dimensiunea juridică a familiei, direcțiile principale ale intențiilor normative pot fi considerate următoarele: protejarea familiei ca entitate socială, inclusiv prin stabilirea cerințelor legale care să asigure accesul la un asemenea statut; stabilirea drepturilor și îndatoririlor reciproce dintre membrii familiei.

Sub primul aspect, potrivit Constituției României, autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privata, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimtiță între soți, statul ocrotește căsătoria și familia, familia având la bază căsătoria liber consimțită între soți, condițiile de fond și de formă ale încheierii actului juridic al căsătoriei fiind stabilite riguros.

Sub cel de-al doilea aspect, al reglării relațiilor din interiorul familiei, Legea
fundamentală proclamă principiul egalității soților, precum și dreptul și îndatorirea acestora de a asigura creșterea, educația și instrucția copiilor, textele N.C.C. fixează cadrul general al relațiilor personale și patrimoniale dintre soți, precum și dintre părinți și descendenții lor, mai puțin cele derivând din rudenia civilă, care sunt reglementate prin Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, Legea pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, recunoscând soțului rămas în viață dreptul la moștenire în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali-aceste clase constituindu-se exclusiv în considerarea relațiilor de rudenie cu defunctul, inclusiv dreptul la rezervă succesorală, precum și anumite drepturi succesorale accesorii.

Căsătoria

Noțiunea de căsătorie

Din punct de vedere al dreptului civil, institutia căsătoriei are o importanță covârșitoare. Starea de căsătorie dobândită prin încheierea căsătoriei cu întreg cortegiul de drepturi și obligații, completând gama atributelor de identificare a persoanei fizice, însoțește și adesea întregește implicarea subiectului de drept în raporturi juridice civile.

În textele actualei legislații termenul “căsătorie” are două accepțiuni.

Mai întâi, desemnează actul juridic al căsătoriei încheiat de viitorii soți, ale cărui condiții de fond și de formă sunt imperativ stabilite.

Într-un al doilea sens, termenul „căsătorie” desemnează starea, situația juridică dobândită prin încheierea actului juridic al căsătoriei și care există pe toată durata căsătoriei.

La această accepțiune se face apel, de exemplu, în cuprinsul art. 311 N.CC.
”soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”.

Literatura de specialitate mai adaugă un al treilea înțeles noțiunii de „căsătorie”, pentru a desemna astfel instituția juridică ce reunește ansamblul normelor referitoare la actul juridic al căsătoriei și la statutul juridic al soților.

Astfel, căsătoria este definită, în cuprinsul art. 259 N.C.C. “ca uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii”, în scopul întemeierii unei familii.

Termenul „uniune” din cuprinsul definiției sugerează dubla accepțiune legală a „căsătoriei”, de act juridic și de statut juridic.

Caracterele juridice al actului juridic al căsătoriei

Privită ca act juridic constitutiv al familiei, căsătoria se distinge prin următoarele caractere:

caracterul laic (civil) al căsătoriei, deoarece încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorității de stat.

Ca expresie a libertății conștiinței și a libertății exercitării cultului religios, garantate prin dispoziții constituționale, celebrarea religioasă a căsătoriei este permisă, dar numai consecutiv căsătoriei civile și fără a produce efecte juridice. “Căsătoria” oficiată numai religios nu are nici măcar semnificația unei aparențe juridice de căsătorie, în consecință este inaptă a furniza beneficiul putativității căsătoriei.

Oficierea de către deservantul cultului a serviciului religios fără a I se fi prezentat certificatul de căsătorie constituie contravenție.

caracterul solemn al căsătoriei, în sensul că valabilitatea actului juridic al căsătoriei este condiționată (și) de respectarea unor cerințe de formă.

Simplul acord de voințe al viitorilor soți nu este de ajuns; consimțământul la căsătorie se cere a fi exprimat în fața ofițerului de stare civilă, personal și în mod public, în prezența a doi martori.

caracterul bilateral, căsătoria luând naștere prin concursul a două voințe
concordante.

Condiție de fond în materie de acte juridice în general, consimțământul liber exprimat al viitorilor soți este de însăși esența căsătoriei.

Din punct de vedere al rolului voinței părților în determinarea conținutului actului juridic, căsătoria face parte din categoria actelor juridice condiție, întrucât manifestarea de voință a viitorilor soți este numai condiția necesară a aplicabilității statutului legal al căsătoriei.

Modificarea statutului legal nu se află la îndemâna părților, cu atât mai puțin înlăturarea acestui statut.

Cu alte cuvinte, părțile au doar libertatea să decidă dacă vor încheia sau nu actul juridic al căsătoriei, nu și puterea de a determina conținutul raporturilor juridice prestabilite de legiuitor, de exemplu, nu se vor putea sustrage regimului comunității de bunuri și nici nu vor putea interveni în configurația acestuia.

cauza actului juridic al căsătoriei, adică scopul urmărit de părți, este întemeierea unei familii, distinctă de familiile de proveniență ale soților. Căsătoria încheiată de unul sau amândoi soții din alte considerente decât acela al întemeierii unei familii, doar ca mijloc de obținere a unor privilegii decurgând din statutul de persoana căsătorită, poate fi desființată.

Trăsăturile specifice stării de căsătorie

În accepțiunea sa de statut legal, căsătoria se distinge prin următoarele trăsături:

starea de căsătorie ia naștere în temeiul actului juridic al căsătoriei, așadar, implicit, al consimțământului liber exprimat al viitorilor soți.

Drepturile și îndatoririle pe care le desemnează în mod generic sunt imperativ stabilite de lege și guvernate de principiul deplinei egalități între soți.

caracterul, în principiu, perpetuu al căsătoriei. Având ca scop întemeierea unei familii, căsătoria se încheie pe viață. Actul juridic al căsătoriei nu poate fi afectat nici de termen, fie el extinctiv sau suspensiv, nici de condiție, rezolutorie ori suspensivă.

Totuși, desfacerea căsătoriei și pierderea statutului de soți este îngăduită, atât pe cale administrativă cât și pe cale judiciară, în condiții procesuale derogatorii de la dreptul comun.

caracterul monogam al căsătoriei.

Căsătoria în dreptul internațional privat

Problemele mariajului și divorțului sunt reprezentate prin legea personală a părților, altfel spus prin legea religioasă a autorităților componente israeliene și legea națională (lex patriae) a autorităților componente străine.

În anumite cazuri, puterea legislativă de stat intervine în mod indirect în dreptul religios prin intermediul dreptului penal, îndeosebi în materie de bigamie. Mai mult, situația persoanelor care trăiesc împreună fără a fi căsătorite beneficiază de o amplă protecție juridică.

În dreptul religios israelian se prevede că încheierea căsătoriilor sau divorțul se face numai prin imam – pentru religia musulmană, corner – pentru religia creștină, rav -pentru cea ebraică și seen – pentru religia druză. Numai ei sunt autorizați să încheie căsătoriile și divorțurile și sunt supuși la rândul lor, instanțelor religioase.

Mai există și un cod religios cu reguli interne la care populația are acces și este supus reglementărilor Ministerului Religiilor.

Și în dreptul familiei israelian există aceleași condiții de fond și impedimente privind căsătoria ca și în dreptul românesc sau francez.

În ceea ce privește căsătoria unei persoane deja căsătorite, infracțiunea de bigamie nu există când se aplică legea israeliană noului mariaj, iar acesta, a fost autorizat printr-o sentință definitivă a unui tribunal rabinic și sentința a fost confirmată de Marele Rabin al Israelului. Totuși. Tribunalul Rabinic nu va autoriza al doilea mariaj doar pentru că primul a fost încheiat printr-o ceremonie civilă.

În dreptul israelian, căsătoria unui evreu religios cu un non-israelian evreu este nulă și fără valoare. Apar însă în dreptul israelian conflicte de legi dificile când legea religioasă personală a partenerului non-israelian autorizează căsătoria. Când părțile aparțin unor comunități religioase diferite. Președintele Curții Supreme are dreptul de a stabili care tribunal de drept civil israelian sau instanță religioasă israeliană are atribuția de a soluționa cauza.

În Israel există mai multe religii diferite, fiecare dintre acestea având instanțe religioase speciale care se ocupă numai de procedura personală a respectivelor persoane.

Astfel, încheierea căsătoriei se face numai la instanțele respective, excepție făcându-se atunci, când, ambele părți merg la un tribunal civil pentru încheierea căsătoriei.

În dreptul druz, încheierea căsătoriei este autorizată de instanța religioasă druză, prin intermediul unui delegat ales dintre bărbații religioși. În cazul divorțului însă, soțul merge la instanța religioasă, excluzând intervenția delegatului religios.

Condiții de fond ale căsătoriei în țările Maghrebului

Dreptul musulman este un drept esențialmente religios care își are originea în revelațiile primite de Profetul Muhammad, revelații care cuprind reglementări religioase și juridice. Instituția căsătoriei ilustrează profund acest aspect.

În Algeria, de exemplu, nu există niciun cod al familiei și, după părerea cercetătorilor avizați, dreptul aplicabil este fără îndoială dreptul musulman după ritul „malekite”, fapt confirmat în mod constant de jurisprudența Curții Supreme.

În Maroc s-a publicat între 1957-1958 un cod al statutului personal „Mu-dawwana” care se aplica tuturor naționalităților, cu excepția marocanilor de confesiune iudaică care sunt supuși statutului personal ebraic marocan.

În ceea ce privește condițiile de fond ale căsătoriei, acestea sunt vârsta și absența impedimentelor. Legătura profundă dintre religia musulmană și reglementările juridice islamice se poate observa la o primă lectură a Coranului, care cuprinde numerose precepte morale, juridice și bineînțeles religioase. Astfel, în Sura a II-a (Sura vacii), versetul 236, li se cere credincioșilor musulmani: „Nu încheiați legătura căsătoriei până ce nu trece timpul orânduit”.

Impedimentele la căsătorie în țările Maghrebului pot fi grupate în:

impedimente permanente;

impedimente temporare:

dota;

consimțământul.

Din cadrul impedimentelor permanente care își au originea în Sura a IV-a (Sura muierilor) fac parte: rudenia directă, alianța și alăptarea care este esențialmente o prohibiție de tip religios reluată în dreptul clasic.

Acest impediment este profund ancorat în mentalitatea musulmană și este la fel de grav să se ceară în căsătorie sora de lapte ca și sora legitimă. De asemeni, jurământul de respingere (de condamnare) este un impediment ce interzice bărbatului care s-a despărțit de soția sa pe motiv de adulter de a se recăsători cu aceasta.

Printre impedimentele temporare se numără: cele religioase, poligamice, impedimentul retragerii în abstinență, cei rezultat din logodnă și impedimentul triplului divorț.

Țările Maghrebului râmân fidele tradiției islamice în domeniul impedimentelor religioase, cu toate că excepție există mai ales prin realizarea indirectă a mariajului în străinătate. În cazul unei căsătorii în străinătate dispozițiile

Coranului riscă să nu fie aplicate, căsătoria fiind recunoscută în țările Maghrebului. Aceasta însă nu rezolvă la meniul general problema căsătoriilor mixte.

În Maroc, impedimentul religios creează cele mai multe și mai grave conflicte de legi în materia căsătoriei, întrucât Mudawwana menține regulile cutumiare „malekite”, prevăzând că „musulmanii se pot căsători numai cu musulmani”.

În Algeria și Maroc legea nu prevede nimic pentru a împiedica poligamia, posibilitatea de a avea patru soții subzistă atâta timp cât aceasta este prevăzută de Coran.

Se pare însă că monogamia care nu se poate stabili pe cale legislativă tinde a se realiza ca urmare a condițiilor socio-economice existente. Frecvența poligamiei este în scădere tocmai datorită posibilităților materiale reduse ale multor bărbați. În schimb, având o fermă opțiune pentru o societate monogamică Tunisia a interzis poligamia, prevăzând pedeapsa cu amenda sau închisoarea în cazul încălcării acestei interdicții.

În ceea ce privește dota, această noțiune este diferită de cea admisă în limbajul curent în Occident. În dreptul musulman, dota este un bun evaluabil remis soției de către soț.

Fixarea dotei este obligatorie pentru validitatea căsătoriei. Dota este folosită de către soție după cum dorește.

Consimțământul soților stă la baza căsătoriei, legislațiile prevăzând nulitatea căsătoriei dacă s-a efectuat fără consimțământul soției. În dreptul musulman clasic de tradiție malekite se apreciază însă, că față poate fi căsătorită fără a fi consultată și chiar împotriva voinței sale.

Se poate observa existenta unor elemente de o specificitate frapantă în cadrul instituției căsătoriei în unele țări islamice, rezultat al controlului pe care religia musulmană îl are asupra societății civile în general.

De altfel, dezvoltarea economică redusă, contactul încă labil cu civilizația occidentală și caracterul refractar al religiei și culturii musulmane față de orice alte ingerințe, fac ca laicitatea mariajului să rămână deocamdată doar un deziderat.

CAPITOLUL II

DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORȚ

2.1. Cazurile de divorț

Ca și în cazul reglementării anterioare, noul Cod civil prevede, în art. 259 alin. (6): “Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile legii”

Așadar, divorțul poate fi definit ca acea formă de disoluție a căsătoriei, care constă în desfacerea ei, cu efecte pentru viitor, prin acordul soților sau pe cale judecătorească.

În doctrină s-a evidențiat faptul că există mai multe concepții privind divorțul. Care stau la baza reglementării acestuia: divorțul remediu – când acesta nu este condiționat de culpa vreunuia dintre soți, ci de imposibilitatea continuării căsătoriei cel puțin pentru unul dintre ei; divorțul sancțiune –când desfacerea căsătoriei se dispune ca o sancțiune împotriva soțului culpabil de degradarea căsniciei și concepția mixtă-potrivit căreia, din cauza conduitei culpabile a unui soț, continuarea căsniciei a devenit imposibilă.

Articolul 373 N.C.C. reglementează patru motive de divorț, astfel::

Divorțul prin acordul soților

Acordul poate să se realizeze de la bun început, prin formularea în comun, de către ambii soți, a cererii de divorț, sau ulterior, în două cazuri:

după depunerea de către unul dintre soți a unei cereri de divorț întemeiate pe culpa celuilalt, în cadrul căreia acesta din urmă recunoaște faptele ce I se impută, astfel încât instanța, dacă și reclamantul este de acord, pronunță divorțul fără a cerceta temeinicia motivelor și fără a face vreo mențiune despre culpa părților;

în situația reglementată de art. 379 alin. (2). Divorțul prin acordul soților poate avea loc pe cale judiciară, în fața instanței de judecată sau pe cale administrativă ori prin procedură notarială

Este evident că acordul soților pentru divorț, indiferent în care din cele două forme se realizează, este un act juridic, simetric încheierii căsătoriei, dând pe deplin expresie adagiului latin mutuus consensus – mutuus dissensus și confirmând, într-o anume măsură, componenta “convențională” a căsătoriei.

Natura de act juridic este în afară de orice îndoială, inclusiv pentru că acest tip de divorț nu își găsește aplicarea atunci când unul din soți este pus sub interdicție, iar instanța de tutelă și ofițerul de stare civilă ori notarul public sunt obligați să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț.

De aceea, dacă divorțul prin acordul părților a fost pronunțat de instanță sau a fost constatat pe cale administrativă ori notarială, deși unul dintre soți era pus sub interdicție, orice persoană interesată poate promova o acțiune în constatarea nulității absolute a divorțului prin acordul soților, indiferent dacă acesta a fost pronunțat de instanță ori a fost constatat de ofițerul de stare civilă sau de notarul public.

De asemenea, în ipoteza în care consimțământul unuia dintre soți la divorț a fost viciat-(prin eroare, dol sau violență-ori a fost dat într-o perioadă de lipsă de discernământ, fără ca soțul respectiv să fi fost pus sub interdicție, soțul interesat poate formula, pentru aceste motive, o acțiune în anularea divorțului prin consimțământ mutual.

Interesul unei astfel de acțiuni nu poate fi negat, deoarece soțul care ar obține anularea ar putea ulterior să promoveze o acțiune de divorț bazată pe culpa celuilalt soț, iar admiterea acesteia ar putea să îi confere avantaje inexistente în cazul divorțului prin acordul soților, cum ar fi: pierderea, de către soțul culpabil, a unor drepturi prevăzute de lege sau de convenții încheiate cu terții, dreptul la despăgubiri, un regim diferit al pensiei de întreținere după divorț, dreptul de a beneficia de prestația compensatorie.

În ambele situații, fie că se invocă nulitatea absolută, fie că este invocată cea relativă, instanța competentă este instanța de tutelă de la domiciliul pârâtului, deoarece legea procedurală prevede o competență specială si absolută numai pentru cererea de divorț.

Admiterea unei asemenea acțiuni nu ridică nicio problemă dacă este vorba unui divorț pe cale administrativă sau notarială.

Odată cu admiterea acțiunii, ar urma să se anuleze și certificatul de divorț emis potrivit art. 376 alin. (4) N.C.C.

Nici pronunțarea divorțului prin hotărâre judecătorească nu poate fi un impediment în calea admiterii acțiunii, întrucât ceea ce se urmărește este constatarea nulității sau anularea acordului dat în vederea divorțului, nu a hotărârii judecătorești care a constatat divorțul.

Cât privește soarta hotărârii judecătorești prin care s-a pronunțat divorțul, aceasta este rezolvată de art. 99 alin. (4) N.C.C., care prevede că “dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr-o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o acțiune prin care s-a contestat starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre își pierde efectele la data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri”.

Divorțul pentru motive temeinice sau divorțul din culpă

Articolul 373 lit. b) reia prevederea din art. 37 alin. (2) lit. b) C.fam., astfel încât, ca și în aplicarea acestui text, „motive temeinice” pentru divorț vor fi: comportamentul necorespunzător al unui soț, concretizat în acte de violență, separația în fapt, infidelitatea conjugală etc.

De altfel, dată fiind identitatea celor două texte, întreaga doctrină și jurisprudență create sub imperiul Codului familiei, care au explicitat noțiunea de „motive temeinice” și au analizat condițiile vătămării grave a raporturilor dintre soți și a imposibilității continuării căsătoriei, sunt pe deplin valabile în continuare

După cum rezultă din art. 379 alin. (1) N.C.C., în cazul art. 373 lit. b), instanța va putea desface căsătoria dacă stabilește culpa unuia sau a ambilor soți în destrămarea căsătoriei.

Divorțul pentru o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani

Și acest tip de divorț este tot unul „din culpă”, astfel cum rezultă din art. 379 alin. (2)

Divorțul din cauza sănătății unui soț

Ca și în reglementarea Codului familiei divorțul se poate pronunța la cererea soțului care suferă de o boală, a cărei existență face imposibilă continuarea căsătoriei.

Din perspectiva concepțiilor privind divorțul motivele prevăzute de lit. a) și d) țin de un „divorț remediu”, în timp ce motivele enumerate de lit. b) și c) dau expresie concepției mixte, care are în vedere atât imposibilitatea continuării căsătoriei, cât și culpa celui care a determinat o astfel de situație.

Această caracterizare rezultă și din prevederile noului Cod de procedură civilă, care reglementează divorțul remediu în art. 917-921 și divorțul din culpă în art. 922-923.

Legea de punere în aplicare a noului Cod civil prevede în art. 39 alin. (1), că “dispozițiile Codului civil privind divorțul se aplică fără a se deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare”, ceea ce înseamnă că nu data încheierii căsătoriei atrage aplicabilitatea reglementării privind divorțul, ci data la care se pronunță acesta.

Aplicabilitatea legii în vigoare la momentul pronunțării divorțului explică unele soluții ale Legii de punere în aplicare a noului Cod civil, potrivit cărora unele cereri de divorț formulate în conformitate cu dispozițiile Codului familiei vor putea fi transformate și soluționate potrivit noului Cod civil.

Desfacerea căsătoriei prin acordul soților pe cale judiciară

După cum se poate remarca, art. 374 N.C.C. reglementează divorțul prin acordul soților în fața instanței de judecată.

De vreme ce art. 375 alin. (2) N.C.C. prevede că divorțul prin acordul soților poate fi constatat și de notarul public, chiar dacă există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptați, se pune întrebarea care mai este utilitatea practică a art. 374 NCC?

Ipoteza în care soții ar recurge la instanță pentru ca aceasta să pronunțe divorțul prin acordul lor nu este totuși de neimaginat. O astfel de situație ar putea interveni atunci când soții se înțeleg asupra divorțului, dar nu se înțeleg asupra unor efecte ale acestuia, cum sunt numele soților după căsătorie, partajul bunurilor, fie ele dobândite în devălmășie, în cadrul comunității legale sau convenționale, fie dobândite pe cote-părți, în cadrul regimului separației de bunuri, exercitarea autorității părintești după divorț față de copiii născuți din căsătorie sau adoptați etc.

Spre deosebire de reglementarea din Codul familiei, N.C.C. nu mai pune nicio condiție pentru divorțul prin acordul soților: acesta poate fi pronunțat oricând, fără nicio prevedere restrictivă referitoare la durata căsătoriei și chiar dacă există copii minori rezultați din căsătorie. Menționăm că textul actual din N.C.C. trebuie interpretat în sensul că se referă atât la copiii născuți din căsătorie sau la copiii rezultați din conviețuirea celor doi soți anterior căsătoriei, cât și la cei adoptați de ambii soți.

Acordul soților cu privire la divorț reprezintă un adevărat act juridic, iar art. 374 N.C.C. conține prevederi exprese referitoare la capacitate-alin. (2) prevăzând că acest tip de divorț nu poate fi pronunțat dacă unul dintre soți este pus sub interdicție-și consimțământ, alin. (3) instituind obligația instanței de a verifica existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț

Normele de procedură speciale pentru divorțul prin acordul soților pe cale judiciară se regăsesc în art. 613¹ C.proc.civ., respectiv în art. 917-919 N.C.P.C..

Legea de punere în aplicare a noului Cod civil conține o prevedere referitoare la divorțul prin acordul soților, și anume art. 40, care prevede că, “în cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, instanța poate să dispună divorțul în această modalitate, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 373 lit. a) și art. 374 N.C.C., întrucât prin Legea nr. 202/2010 art. 38 C.fam. a fost modificat, conținutul său fiind identic cu art. 374, singura interpretare posibilă a art. 40 Legea de punere în aplicare a Noului Cod Civil este în sensul că acesta are în vedere nu cererile de divorț prin acordul soților, ci acele cereri de divorț întemeiate pe culpă, care ar putea fi transformate în cereri de divorț prin acord în condițiile noii reglementări, soluție ce nu exista, reglementată expres, în Codul familiei.

Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau notarială

Condițiile desfacerii căsătoriei pe cale administrativă sau notarială

Reglementare nouă, divorțul în fața ofițerului de stare civilă sau a notarului public a fost prevăzut inițial în noul Cod civil adoptat de Parlament în 2009, după care a fost preluat prin Legea nr. 202/2010 și introdus în Codul familiei.

Această modalitate de desfacere a căsătoriei nu presupune intervenția instanței de judecată și se finalizează ca emiterea unui certificat de divorț.

Competența materială de a constata divorțul în această modalitate aparține, alternativ, ofițerului de stare civilă sau notarului public, excepție făcând cazul în care soții au copii minori rezultați din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, când competent să constate divorțul prin acordul soților este numai notarul public, astfel cum prevede alin. (2).

Altfel spus,, soții se pot adresa oricăruia dintre cei doi pentru a constata divorțul.

Desigur, dacă un soț se adresează ofițerului de stare civilă, iar celălalt dorește să divorțeze în fața notarului, înseamnă că, de fapt, acordul dintre ei privind divorțul nu s-a realizat, iar cel sesizat mai întâi (oricare dintre cei doi) va da o dispoziție de respingere a cererii și îi va îndruma pe soți la instanță.

Competența teritorială este alternativă și aparține ofițerului de stare civilă sau notarului public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților.

Întrucât notarul public are o competență teritorială circumscrisă teritoriului unei judecătorii, rezultă că oricare notar public din circumscripția unei judecătorii poate constata divorțul prin acord al unor soți care s-au căsătorit ori și-au avut ultima locuință comună în raza de competență a judecătoriei pe teritoriul căreia și el, notarul public, își are sediul profesional.

În ceea ce îl privește pe ofițerul de stare civilă, întrucât el își desfășoară activitatea pe teritoriul unei unități administrativ-teritoriale (comună, oraș, municipiu sau sector al Municipiului București), va putea să constate divorțul prin acord al unor soți care s-au căsătorit ori și-au avut ultima locuință comună în acea unitate administrativ-teritorială.

Ținând cont de conținutul alin. (1), comparativ cu alin. (2) al art. 375 N.C.C., condițiile trebuie analizate separat, pentru fiecare alineat în parte.

Pentru ca ofițerul de stare civilă sau notarul public să constate divorțul în condițiile alin. (1), sunt necesare două condiții:

acordul soților în vederea divorțului

Acordul trebuie să fie complet, ceea ce impune ca soții să se înțeleagă nu numai asupra divorțului, ci și – cel puțin – asupra efectului acestuia referitor la nume, deoarece este o procedură grațioasă (necontencioasă), iar ofițerul de stare civilă sau notarul public nu au competența să se pronunțe asupra chestiunilor litigioase, fiind obligați, atunci când soții nu se înțeleg, să respingă cererea de divorț și să îndrume soții la instanță.

Evident, soții se pot înțelege și asupra altor aspecte ale raporturilor dintre ei, respectiv încetarea regimului matrimonial, locuința comună, obligația de întreținere între foștii soți, prestația compensatorie, și să consemneze aceste înțelegeri într-o convenție, care va avea valoarea unui contract de tranzacție.

Dacă divorțul are loc în fața notarului public, soții vor putea cere autentificarea acestei tranzacții, pentru a putea beneficia de puterea de titlu executoriu a actului autentic.

Dacă divorțul se constată de ofițerul de stare civilă, acesta nu are nicio competență să ia act de alte înțelegeri ale soților, în afara celor privitoare la divorț și la numele soților, astfel încât o eventuală tranzacție cu privire la celelalte aspecte va rămâne un înscris sub semnătură privată .

Soții să nu aibă copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.

Evident, textul are în vedere copiii din afara căsătoriei care au rezultat din conviețuirea soților și copiii adoptați de ambii soți.

Existența unui copil din afara căsătoriei al unuia dintre soți (născut anterior căsătoriei sau chiar în timpul acesteia) sau a unui copil adoptat doar de unul dintre soți nu constituie un impediment pentru constatarea divorțului potrivit alin. 1.

În ceea ce privește divorțul reglementat de alin. (2)., potrivit acestui text, notarul public – deci nu și ofițerul de stare civilă – poate constata divorțul și atunci când soții au copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.

În acest caz, pe lângă acordul asupra divorțului și asupra numelui soților după divorț, soții vor trebui să convină și asupra tuturor aspectelor privind efectele divorțului asupra raporturilor dintre ei și copiii lor minori, enumerate în alin. (2) și reglementate în art. 396-404 N.C.C.

Din ultima teză a textului, rezultă implicit că, pentru a lua act de înțelegerea soților cu privire la raporturile dintre ei și copiii lor minori, notarul public va trebui să solicite un raport de anchetă socială asupra acestei înțelegeri.

Raportul va trebui efectuat, potrivit art. 229 alin. (2) Legea de punere în aplicare a N.C.C., de autoritatea tutelară, până la reglementarea organizării și funcționării instanței de tutelă prin legea privind organizarea judiciară.

Așadar, deocamdată, notarul public, sesizat cu o cerere de divorț potrivit alin. (2), va solicita raportul de anchetă psihosocială de la autoritatea tutelară, iar după intrarea în vigoare a noii reglementări a instanței de tutelă va proceda potrivit dispozițiilor acesteia.

Ultima teză prevede de asemenea că, dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5) N.C.C. –adică notarul public este obligat să emită o dispoziție de respingere a cererii de divorț și să îndrume soții să se adreseze instanței de judecată, potrivit prevederilor art. 374 N.C.C., care reglementează divorțul prin acordul soților pe cale judiciară.

Această prevedere este din nou în disonanță cu restul textelor din noul Cod civil în ceea ce privește formularea “interesul copilului”, întrucât celelalte texte se referă la “interesul superior al copilului”, așa cum acesta este prevăzut și în art. 18 din Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1991.

În același timp, această parte finală a articolului ridică problema dacă numai cele două aspecte menționate (exercitarea în comun a autorității părintești și stabilirea locuinței copilului) trebuie să fie confirmate de raportul de anchetă psihosocială.

Deși numai acestea sunt prevăzute expres în text, raportul ar trebui să verifice dacă înțelegerea părinților răspunde interesului superior al copilului și în ceea ce privește modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

Dacă raportul ar concluziona că și înțelegerea privitoare la aceste chestiuni nu este în interesul superior al copilului, soluția ar trebui să fie identică, și anume emiterea dispoziției de respingere a cererii de divorț și îndrumarea soților spre instanță.

În sfârșit, alin. (2) nu prevede nimic cu privire la ascultarea copilului, element obligatoriu în orice procedură administrativă sau judiciară, potrivit art. 264 N.C.C.

În acest caz este o omisiune a legiuitorului, care a introdus alin. (2) prin Legea de punere în aplicare a noului Cod civil, fără să îl coreleze cu celelalte prevederi corespunzătoare din Cod.

Așa fiind, notarul public are obligația să îl asculte copil în cadrul acestei proceduri, în temeiul principiului general din art. 264 N.C.C..

Divorțul din culpă

Condițiile divorțului din culpă

Făcând trimitere la cuprinsul art. 373 lit. b) „atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”, alin. (1) prevede expres în primele două teze necesitatea stabilirii culpei în vederea desfacerii căsătoriei: fie culpa unui soț, caz în care divorțul se pronunță din vina sau împotriva acestuia; fie culpa ambilor soți, caz în care căsătoria este desfăcută cu această mențiune.

Este preluată astfel o mai veche soluție jurisprudențială consacrată și în art. 617 C.proc.civ.. precum și în art. 922 N.C.P.C.

Din coroborarea acestor texte, rezultă soluția clasică, unanim acceptată în perioada de aplicare a Codului familiei, și anume: dacă reclamantul în divorț face dovada vinovăției pârâtului, căsătoria se desface din vina exclusivă a acestuia; dacă din probele administrate rezultă vinovăția ambilor soți, căsătoria se desface din vina lor comună, chiar dacă numai reclamantul a făcut cerere de divorț

Dacă însă numai unul dintre soți a formulat cerere de divorț, iar dovezile indică în cauză tocmai vinovăția sa, exclusivă, în deterioarea relațiilor de căsătorie, soluția este parțial diferită de cea clasică, potrivit căreia cererea reclamantului trebuia să fie respinsă, cu motivarea că nimeni nu poate invoca propria culpă în vederea obținerii unui avantaj.

Din redactarea primei teze a alin. (1), care prevede că se poate desface căsătoria dacă se stabilește culpa unuia dintre soți, fără să distingă după cum e vorba de reclamant sau de pârât, ca și din teza a III-a, potrivit căreia, dacă se stabilește culpa exclusivă a reclamantului, sunt aplicabile dispozițiile art. 388, adică acesta poate fi obligat la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin divorț soțului inocent; rezultă concluzia că cererea de divorț poate fi admisă și în această ipoteză.

Concluzia este impusă și de art. 42 din Legea de punere în aplicare a N.C.C., care dispune că “în cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanța de judecată poate să dispună divorțul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) și art. 379 alin. (1) din Codul civil, chiar dacă reține culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorț subzistă și după intrarea în vigoare a Codului civil”.

Altfel spus, dacă instanța constată că motivele de divorț imputabile reclamantului (de exemplu, părăsirea domiciliului conjugal, întreținerea de relații extraconjugale etc.) nu mai sunt în ființă după data de 1 octombrie 2011, va respinge cererea acestuia, aplicând soluția doctrinară și jurisprudențială conturată sub imperiul Codului familiei.

Dacă însă, din probele administrate reiese că aceste motive există și după intrarea în vigoare a N.C.C., poate desface căsătoria din vina exclusivă a reclamantului, potrivit art. 373 lit. b), 379 alin. (1) N.C.C. și art. 42 a Legii de punere în aplicare a N.C.C.

Așadar, cu atât mai mult se poate susține că, în regimul noului Cod civil, căsătoria va putea fi astfel desfăcută dacă, din probele administrate, rezultă culpa exclusivă a acestuia, chiar dacă pârâtul nu a făcut, la rândul său, cerere de divorț, urmând ca, la solicitarea pârâtului, instanța să îl oblige pe reclamant la despăgubiri, potrivit art. 388, astfel cum prevede art. 379 alin. (1) teza a IIII-a.

Este adevărat că art. 617 alin. (3) C.proc.civ. prevede, în teza I, că “dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvențională, iar din dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată”, însă adaugă în teza a II-a că “dispozițiile art. 617¹ sunt aplicabile în mod corespunzător”.

Din acest din urmă text interesează alin. (1) și, mai precis, partea care prevede că reclamantul, pentru a obține divorțul, trebuie să își asume responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei.

Conchizând dacă o cerere de divorț este întemeiată pe art. 373 lit. b) și 379 alin. (1) N.C.C., iar din probele administrate rezultă exclusiv culpa reclamantului, dacă pârâtul nu a formulat, la rândul său, cerere de divorț, sunt posibile două soluții:

fie reclamantul nu își asumă responsabilitatea pentru destrămarea căsniciei și atunci cererea sa va fi respinsă, potrivit art. 617 alin. (3) teza I C.proc.civ., respectiv art. 922 alin. (3) N.C.P.C.;

fie reclamantul își asumă această responsabilitate și căsătoria se desface din culpa sa exclusivă, conform art. 373 lit. b) și 379 alin. N.C.C. , coroborate cu art. 617 alin. (3) teza II și cu art. 617¹ C.proc.civ.

Această rezolvare nu este excesivă pentru că noul Cod civil conține o serie de norme care vor putea fi folosite de soțul inocent pentru sancționarea soțului vinovat, chiar dacă acesta din urmă a cerut divorțul: pierderea unor drepturi prevăzute de lege sau de convențiile încheiate cu terții, despăgubirile prevăzute, obținerea pensiei de întreținere fără limită de termen; obținerea prestației compensatorii.

Așa cum am mai precizat și anterior divorțul prin acordul părților se poate pronunța și în cazul în care reclamantul formulează o cerere de divorț, întemeiată pe culpa celuilalt soț, iar acesta din urmă recunoaște faptele ce I se impută.

Într-o asemenea situație, instanța, dacă și reclamantul este de acord, pronunță divorțul fără a cerceta temeinicia motivelor și fără a face vreo mențiune despre culpa părților).

Dacă însă reclamantul nu își dă acordul în acest sens, judecarea cererii va urma în condițiile art. 373 lit. b) și 379 alin. (l) N.C.C., iar instanța va pronunța un divorț întemeiat pe culpă, astfel cum aceasta reiese din probele cauzei.

În cazul divorțului formulat de unul din soți după o priadă de separare în fapt, situație prevăzută de art. 373 lit. c) N.C.C.. există două ipoteze:

Fie soțul reclamant își asumă responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei, potrivit art. 379 alin. (2) teza I, coroborat cu art. 617¹ alin. (1) și (2) C.proc.civ., respectiv art. 923 alin. (1) N.C.P.C..

Este adevărat că art. 923 alin. (1) N.C.P.C. se referă la o despărțire în fapt de cinci ani; neconcordanța provine din faptul că textul inițial al art. 373 lit. c) N.C.C., care prevedea tot o perioadă de cinci ani, a fost modificat la Parlament, perioada fiind redusă la doi ani, iar ulterior noul Cod de procedură civilă nu a fost corelat cu varianta noului Cod civil adoptată de Parlament; de aceea, este necesar ca legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă să modifice art. 923 alin. (1) și să prevadă tot o perioadă de doi ani.

Fie pârâtul este de acord cu divorțul și atunci instanța desface căsătoria fără a mai face vreo mențiune despre culpă (art. 379 alin. (2) teza II, coroborat cu art. 6171 alin. (3) C.proc.civ., respectiv art. 923 alin. (2) NCPC).

Această a doua ipoteză se constituie, de fapt, într-un divorț prin acord, la cererea unuia dintre soți, acceptată de celălalt

Continuarea acțiunii de divorț

Articolul 380 N.C.C. conține o reglementare nouă, dar întru totul justificată: potrivit Codului familiei, în cazul unei cereri de divorț întemeiate pe culpa soțului pârât, dacă reclamantul deceda în timpul procesului, căsătoria înceta prin moarte, decesul intervenind în timpul căsătoriei, deoarece căsătoria era desfăcută în momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț.

Din punct de vedere procedural, nu exista o soluție legală, ci doar una jurisprudențială și doctrinară, potrivit căreia instanța închidea dosarul.

Această soluție procedurală este prevăzută astăzi expres în art. 616² alin. (1) C.proc.civ., respectiv în art. 914 alin. (1) N.C.P.C..

Se ajungea astfel ca, din cauza decesului reclamantului, soțul pârât să îl moștenească pe defunct, deși, dacă ar fi continuat procesul, s-ar fi putut ajunge la divorț din culpa pârâtului, cu consecința pierderii de către acesta a drepturilor succesorale de soț supraviețuitor.

„Paradoxul” moral al unei asemenea situații constă în faptul că soțul vinovat de deteriorarea căsniciei ajungea să îl moștenească pe cel care cerea divorțul, din cauza decesului accidental al acestuia din urmă în timpul procesului de divorț.

Însă prin articolul 380 N.C.C. este înlăturat acest „paradox”.

Pentru a se aplica art. 380 N.C.C., trebuie ca decesul reclamantului să intervină în timpul procesului, iar cererea sa de divorț să fie întemeiată pe culpa pârâtului, potrivit art. 379 alin. (1) N.C.C..

Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, moștenitorii reclamantului (evident, alții decât soțul pârât) pot continua acțiunea de divorț, în ciuda caracterului exclusiv personal al acesteia, deoarece art. 380 alin. (1) le conferă acest drept.

Deoarece textul nu distinge, cei care pot continua acțiunea nu sunt numai moștenitorii reclamantului din clasele I-IV sau moștenitorii testamentari, respectiv legatarii universali sau cu titlu universal, ci și-în lipsa acestor moștenitori –comuna, orașul sau municipiul pe a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii

Din punct de vedere procedural, pentru a vedea dacă moștenitorii înțeleg să continue acțiunea defunctului, aceștia vor trebui introduși în cauză, iar până la identificarea și introducerea lor în cauză, procesul va fi suspendat, astfel cum prevede art. 616² alin. (3) raportat la art. 243 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ, respectiv art. 914 alin. (3), raportat la art. 406 alin. (1) pet. 1 N.C.P.C.

În practică se pot ivi 3 ipoteze:

Nu există moștenitori sau aceștia nu înțeleg să continue procesul de divorț, caz în care căsătoria încetează prin decesul soțului reclamant, iar soțul pârât vine la moștenire, în calitate de soț supraviețuitor, singur sau împreună cu ceilalți moștenitori;

Moștenitorii continuă acțiunea de divorț, dar din probele administrate nu reiese culpa exclusivă a soțului pârât, astfel încât acțiunea urmează a fi respinsă, ceea ce înseamnă că, de fapt, căsătoria a încetat prin deces, iar soțul pârât vine la moștenirea soțului reclamant decedat.

Moștenitorii continuă acțiunea, iar din dovezi rezultă culpa exclusivă a pârâtului, ceea ce înseamnă că instanța va dispune desfacerea căsătoriei, împotriva soțului pârât, care își pierde vocația la moștenire, deoarece nu mai are calitatea de soț supraviețuitor, întrucât căsătoria se consideră desfăcută, într-o astfel de ipoteză, la data decesului.

E adevărat că și deschiderea succesiunii are loc tot la data decesului, dar aparenta contradicție între cele două texte nu reprezintă un pericol, deoarece textele de lege trebuie interpretate în așa fel încât să se aplice urmărind și voința legiuitorului, adică scopul legii.

Or este limpede că art. 380 N.C.C.a fost conceput tocmai pentru a-l împiedica pe soțul pârât, vinovat de destrămarea căsătoriei, să aibă vocație la moștenirea soțului reclamant, iar acest lucru nu se poate realiza decât dacă momentul desfacerii căsătoriei este anterior momentului decesului.

Așa fiind, pentru aplicarea art. 380 N.C.C., trebuie să se considere că, deși legea fixează cele două momente în aceeași zi (data decesului), divorțul premerge deschiderii succesiunii.

Divorțul din cauza stării sănătății unui soț

Textul art. 381 N.C.C. nu adaugă în plus, față de reglementarea de principiu decât precizarea că desfacerea căsătoriei se dispune fără a se face mențiune despre culpa soților.

De altfel, soluția e firească, fiind vorba despre un „divorț remediu”.

Din punct de vedere procedural, trebuie făcută corelarea cu art. 613¹ C.proc.civ., potrivit căruia “când divorțul este cerut pentru că starea sănătății unuia dintre soți face imposibilă continuarea căsătoriei, instanța va administra probe privind existența bolii și starea sănătății soțului bolnav și va pronunța divorțul, potrivit Codului civil, fără a face mențiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei” .

CAPITOLUL III

PROCEDURA DIVORȚULUI

Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei

Dreptul de a sesiza instanța competentă cu o acțiune de divorț aparține numai soților, întrucât o atare acțiune are un caracter strict personal. Creditorii unuia dintre soți nu pot interveni pe calea acțiunii oblice pentru a solicita desfacerea căsătoriei prin divorț.

Nici moștenitorii soțului nu au dreptul de a introduce o acțiune de divorț. Ei pot continua însă acțiunea de divorț promovată de antecesor, dacă aceasta se întemeiază pe culpa pârâtului.

Procurorul nu are nici el legitimare procesuală activă în ceea ce privește dreptul de a exercita o acțiune de divorț în locul titularului. El poate interveni într-un proces de divorț ori de câte ori interesul minorilor ar reclama o atare participare. În consecință, în procesul de divorț, legitimare procesuală, este recunoscută de lege numai soților, soluție ce rezultă cu claritate din chiar prevederile art.917 NCPC.

Textul art. 917 NCPC soluționează în mod definitiv și o problemă ce a provocat vii controverse doctrinare, aceea a dreptului soțului pus sub interdicție de a exercita acțiunea de divorț. Potrivit art. 917 alin. 2 NCPC t, soțul pus sub interdicție judecătorească poate cere
divorțul prin reprezentant legal sau personal în cazul în care face dovada că are capacitatea
de discernământ neafectată. Problema delicată rămâne însă una de ordin probatoriu. Oricum
această soluție trebuie considerată ca una de excepție, altminteri s-ar putea ajunge la lipsirea,
practică de eficiență a hotărârii de punere sub interdicție.

De altfel, trebuie menționat că abordările doctrinare anterioare au fost extrem de controversate tocmai datorită implicațiilor practice ale unei asemenea soluții.

Astfel, într-o primă opinie s-a susținut că soțul pus sub interdicție nu poate promova o acțiune de divorț nicis în momentele sale de luciditate. Această soluție se întemeia pe lipsa capacității de exercițiu a soțului pus sub interdicție, dar și pe faptul că, în procesele de divorț, starea de luciditate trebuie să subziste pe tot parcursul judecății.

Pe de altă partea s-a mai remarcat că, odată ce soțul a fost pus sub interdicție, operează o prezumție de „insanitate permanent” și, drept urmare, nu se poate face distincție după cum un act a fost sau nu efectuat în momente de luciditate.

În pofida consistenței de netăgăduit a argumentației folosite de autorii soluției enunțate marea majoritate a doctrinei a promovat un alt punct de vedere, anume acela al admisibilității acțiunii promovate de soțul pus sub interdicție. În acest sens s-a remarcat că soțul interzis poate promova acțiunea de divorț în momentele sale de luciditate, căci altminteri o incapacitate de exercițiu s-ar transforma într-o incapacitate de folosință, tutorele neavând legitimare procesuală pentru a introduce o atare acțiunea.

Soluția promovată de NCPC confirmă aceste din urmă soluții doctrinare și dă curs propunerilor formulate de către doctrină de reglementare expresă a dreptului soțului pus sub interdicție de a promova acțiunea de divorț în momentele sale de luciditate.

Se impune a preciza că NCPC statuează posibilitatea ca soțul pus sub interdicție să promoveze acțiunea de divorț, în condițiile art. 917, personal sau prin reprezentant legal.

Cuprinsul cererii de divorț

Textul art. 915 NCPC determină elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de divorț. O atare determinare se face, în primul rând, prin trimitere la dispozițiile legale privitoare la conținutul cererii de chemare în judecată. Pe lângă aceste mențiuni, cererea de divorț trebuie să cuprindă și unele elemente specifice acestei instituții, respectiv să indice numele copiilor minori a celor doi soți ori adoptați de aceștia. Dacă nu există copii minori, se va face mențiune despre această împrejurare.

În doctrina recentă s-a remarcat că cererea de divorț întemeiată pe acordul soților, având un caracter esențialmente necontencios, nu poate avea conținutul determinat pentru cererea de chemare în judecată.

Susținerea se întemeiază pe faptul că dispozițiile privitoare la cererea de chemare în judecată, referindu-se la reclamant și pârât, au în vedere „exclusiv cereri contencioase adresate instanței de judecată”. Susținerea apare întemeiată dacă ne raportăm și la prevederile art. 929 NCPC, text ce determină unele elemente ale cererii de divorț. Desigur, cererea de divorț va trebui să cuprindă și elementele necesare pentru identificarea părților, situație în care complinirea normei special cu prevederile dreptului comun este inevitabilă.

Legea îl obligă pe reclamant să alăture la cererea de divorț o copie după certificatul de căsătorie și, atunci când este cazul, câte o copie după certificatele de naștere ale copiilor minori-.

Instanța de judecată competentă nu poate da curs cererilor de divorț care nu întrunesc
condițiile menționate anterior. Jurisprudența noastră anterioară a decis că instanța nu poate
da curs cererii de divorț până nu se depun certificatele de stare civilă sau'copii legalizate
după acestea.

O dispoziție novatoare este cea prevăzută de art. 915 ultimul alineat potrivit căruia la cerere se poate alătura, după caz, înțelegerea soților rezultată din mediere cu privire la desfacerea căsătoriei și, după caz, la rezolvarea aspectelor accesorii divorțului.

Cereri accesorii și incidentale

Textul art. 918 NCPC se referă, cu deosebire, la cererile accesorii ce pot fi formulate odată cu cererea de divorț. În toate cazurile determinate de norma procedurală instanța sesizată cu cererea principală își prorogă competența și asupra cererilor accesorii.

Dispozițiile procedurale de mai sus enunță practic toate cererile accesorii ce pot fi formulate o dată cu cererea de divorț. Asemenea cereri pot fi formulate și de către pârât pe calea acțiunii reconvenționale.

Primul alineat al textului art. 918 NCPC conține o redactare care lasă să se înțeleagă că în toate situațiile pe care le enunță, instanța urmează să se pronunțe numai la cererea uneia dintre părți sau a ambilor soți. Un atare enunț nu este însă riguros exact, de vreme ce alineatele următoare prezintă cazurile în care instanța este obligată să se pronunțe din oficiu.

În primul rând, potrivit celui de-al doilea alineat al art. 918 NCPC instanța este obligată să se pronunțe, când soții au copii minori, născuți înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptați, asupra exercitării autorității părintești, precum și asupra contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț.

În al doilea rând, instanța este obligată să se pronunțe din oficiu și asupra numelui pe care îl vor purta soții după divorț, potrivit prevederilor Codului civil. Cazurile în care instanța de judecată este obligată să se pronunțe asupra cererilor accesorii acțiunii de divorț sunt limitativ determinate de textul art. 918 NCPC

Însă, se poate constata că unele dintre cererile asupra cărora instanța este obligată să se pronunțe din oficiu sunt evocate și la alin. (1) lit. a) și b) al art. 918 NCPC. Ar fi fost util să se facă o departajare clară între cele două categorii de situații la care se referă art. 918 NCPC. Aceasta mai cu seamă datorită faptului că dispozițiile cuprinse în alin. (2) și (3) ale art. 918 NCPC au un caracter evident imperativ.

Prin urmare, instanța nu ar putea dispune disjungerea cererilor accesorii asupra cărora trebuie să dispună din oficiu față de acțiunea de divorț.

În schimb, în privința celorlalte cereri accesorii, instanța poate dispune disjungerea lor de cererea principală de divorț. Cererea disjunsă va fi soluționată în continuare de instanța sesizată cu acțiunea de divorț, întrucât ea își păstrează caracterul său accesoriu.

În jurisprudență s-a decis că această soluție se impune și în cazul în care cererea accesorie a avut ca obiect împărțirea bunurilor comune. Dacă, însă, acțiunea de împărțeală este promovată după rămânerea definitivă a hotărârii de divorț, iar printre bunurile partajabile figurează și un imobil, competența va reveni instanței în raza teritorială în care se află acel imobil.

Cererea reconvențională

Soțul pârât poate face cerere reconvențională, cel mai târziu până la prima zi de înfățișare în ședință publică, pentru faptele petrecute înainte de această dată.

Nerespectarea termenului privind introducerea cererii reconvenționale atrage sancțiunea decăderii, soțul pârât nemaiputând cere divorțul pentru motivele proprii avute până atunci.

Cererea reconvențională se judecă împreună cu cererea reclamantului, operând prorogarea de competență în favoarea instanței investită cu judecarea ultimei din aceste două cereri.

Instanța competentă

Textul art. 914 NCPC este inspirat, fără îndoială, din prevederile art. 607 C.proc.civ din 1865. El are semnificația de a determina atât competența materială, cât și pe cea teritorială în materie de divorț. În privința competenței materiale, aceasta aparține judecătoriei.

În privința competenței teritoriale, NCPC conține o normă mult mai fiexibilă decât Codul de procedură civilă din 1865, întrucât criteriul de determinare nu mai este ultimul domiciliu comun, ci “cea din urmă locuință comună a soților”. Reguli de competență asemănătoare întâlnim sunt prezente în numeroase alte legislații. Astfel, de exemplu art. 769 Cd proc. Civ. spaniol, competența revine instanței de la domiciliul comun al soților, iar dacă domiciliul soților se află în circumscripții diferite, competența revine instanței de la ultimul domiciliul comun sau de la reședința pârâtului. În dreptul francez, competența este recvmoscută instanței locului unde se află reședința comună a familiei, iar dacă soții au reședințe diferite, competența revine instanței corespunzătoare locului unde se află reședința soțului care locuiește cu copiii; în celelalte cazuri, competența revine instanței corespunzătoare locului unde se află reședința soțului care na avut inițiativa acțiunii.

O soluție asemănătoare întâlnim și în legislația venezueleană, art. 754 C.proc.civ. statornicind competența instanței de la domiciliul conjugal. Același text definește, însă, domiciliul conjugal ca fiind locul unde soții își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile lor. Tot o dispoziție asemănătoare regăsim și în legislația canadiană.

Soluția promovată de NCPC este concordantă cu interpretarea dată de jurisprudență sintagmei „domiciliu comun”, folosită de Codul de procedură civilă din 1865 pentru
determinarea competenței teritoriale în materie de divorț. În acest sens s-a decis că în determinarea competenței prezintă importanță domiciliul efectiv al soților într-o anumită localitate, chiar dacă nu s-a efectuat cuvenitele modificări în evidențele ținute de organele de poliție. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul din soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, aptitudinea de a soluționa cauza aparține judecătoriei în circumscripția căreia își are locuința reclamantul.

Potrivit celui de-al doilea alineat al art. 914 NCPC dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București. Este o normă procedurală care le permite soților, in ipoteza determinată de lege, să aleagă competența unei judecătorii din țară.

Probele în procesul de divorț

De la dispozițiile dreptului comun există o derogarea sub două aspecte:

Mijloace de probă neadmise în dreptul comun, dar admise în materia divorțului.

Legea prevede posibilitatea audierii ca martori și a rudelor și a afinilor până la gradul III inclusiv, în afară de descendenți.

Mijloace de probă admise în dreptul comun, dar neadmise în materia divorțului.

Interogatoriul nu poate fi folosit pentru dovedirea motivelor de divorț; aceasta, pentru a nu se ajunge la admiterea divorțului prin consimțământ mutual.

Din acestea putem înțlege că interogatoriul poate fi folosit pentru combaterea motivelor de divorț, precum și în legătura cu alte cereri accesorii procesului de divorț.

Actele de dispoziție ale părților reclamantul poate renunța la cerere în tot cursul judecății, chiar dacă pârâtul se împotrivește. Renunțarea reclamantului nu are nici o înrâurire asupra cererii făcute de pârât.

Aceasta înseamnă că în etapa judecății în prima instanță și în apel, reclamantul poate să renunțe la judecarea cererii principale, fără să fie necesar acordul pâratului. În cazul în care renunțarea intervine însă în cursul judecării recursului, este necesar acordul pârâtului.

Acțiunea de divorț se va stinge prin împăcarea părților în orice faza a procesului, chiar dacă intervine în instanța de apel sau de recurs, iar apelul sau recursul nu sunt timbrate conform legii;

Reclamantul va putea porni o nouă cerere pentru fapte petrecute după împăcare, și în acest caz se va putea folosi și de faptele vechi.

Măsuri vremelnice în timpul procesului de divorț

Articolul 919 NCPC permite instanței sesizate cu cererea de divorț să ia, pe tot timpul procesului, prin ordonanță președințială, măsuri vremelnice cu privire la stabilirea locuinței copiilor minori, la obligația de întreținere, la încasarea alocației de stat pentru copii și la folosirea locuinței familiei.

Legea determină, într-o manieră limitativă, măsurile provizorii ce pot fi adoptate pe calea ordonanței președințiale. Pe de altă parte, textulart. 919 NCPC permite luarea măsurilor menționate „pe tot timpul procesului” de divorț. În toate situațiile determinate de lege, instanța poate interveni pe calea ordonanței președințiale, dacă sunt întrunite și celelalte condiții prevăzute de NCPC în materia ordonanței președințiale. Condiția urgenței este prezumată prin însăși faptul referirii textului la situațiile în care ordonanța poate fi folosită.

Procedura ordonanței președințiale are, în mod neîndoielnic, un character contencios. De aceea, în cazul procedurii divorțului prin acordul comun al soților nu se pot adopta măsurile prevăzute de art. 919 NCPC, pe calea ordonanței președințiale, cele două proceduri având o natură diferită.

Măsurile ordonate de instanță, pe calea ordonanței președințiale, au un caracter vremelnic, în sensul că ele durează doar până la soluționarea procesului de divorț. Asemenea măsuri pot fi modificate însă, tot pe calea ordonanței președințiale, dacă împrejurările care au legitimat luarea lor nu mai sunt aceleași.

Împăcarea soților

Acțiunea de divorț se stinge și ca urmare a împăcării soților în cursul procesului. Într-adevăr, potrivit celui de-al doilea alineat al art. 926 NCPC acțiunea de divorț se stinge prinîmpăcarea soților. Împăcarea poate interveni „în tot cursul judecății, chiar dacă nu au fost plătite taxele de timbru”.

Textul art. 926 NCPC are semnificații particulare ce ne obligă la unele precizări. În primul rând, constatarea stingerii acțiunii de divorț este obligatorie pentru instanță, împrejurare care rezultă chiar din formularea textului articolului. Stingerea acțiunii se impune indiferent de orice considerații legate de neplata taxelor de timbru.

Pentru a constata însă împăcarea soților este necesară prezența acestora în fața instanței de judecată, pentru a putea fi identificați și a se verifica susținerile privind împăcarea.

A doua constatare se referă la faptul că împăcarea soților în procesul de divorț reprezintă o situație distinctă de aceea a contractului judiciar din dreptul comun.

Prin urmare, într-o asemenea împrejurare instanța nu este chemată să pronunțe o hotărâre de expedient. Instanța constată pur și simplu stingerea procesului ca urmare a împăcării soților și dispune închiderea dosarului. Hotărârea prin care se ia act de împăcarea soților este definitivă.

Pentru faptele petrecute după împăcare reclamantul va putea promova o nouă acțiune de divorț, iar în acest caz el se va putea folosi și de faptele vechi. Drept urmare, promovarea unei noi acțiuni după împăcare este condiționată de survenirea unor fapte noi subsecvente acestui act de dispoziție. În jurisprudență s-a considerat, pe bună dreptate, că unul dintre soți nu mai poate solicita în recurs continuarea acțiunii de divorț, motivat de nerespectarea de către celălalt soț a obligațiilor asumate anterior împăcării. Soluția se întemeiază tocmai pe faptul că soțul interesat poate promova o nouă acțiune pentru faptele produse după împăcare.

Hotărârea de divorț

Instanța pronunță desfacerea căsătoriei, numai dacă motivele temeinice, care fac imposibilă continuarea căsătoriei, au fost provocate de către soțul pârât, nu și atunci când cauza dezbinării este imputabilă exclusiv soțului reclamant.

În această din urmă situație, acțiunea de divorț se respinge.

Divorțul se poate pronunța numai din vina soțului reclamant, dacă pârâtul a introdus cerere reconvențională, ori acțiune de divorț, și în urma probelor administrate, cererea principală a fost respinsă, iar cererea reconvențională ori acțiunea de divorț a pârâtului a fost admisă.

Pronunțarea divorțului din vina ambilor soți se va face numai atunci când, chiar dacă pârâtul nu a introdus cerere reconvențională, culpa curenta a soțului reclamant este gravă și bine stabilită și ar putea duce ea singură la desfacerea căsătoriei.

În aceleași condiții, dacă s-a introdus cerere reconvențională, se va putea pronunța desfacerea căsătoriei, desigur, din vina ambilor soți.

În cazul în care din căsătoria ce se desface au rezultat copii și aceștia sunt minori, hotărârea de divorț mai trebuie ( pe lângă soluția desfacerii căsătoriei) să arate, chiar în lipsa unei cereri exprese a soților, cui se vor încredinta copii spre creștere și educare și care este contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere și educare a copiilor.

Hotărârea de divorț cuprinde ( sau poate cuprinde) și unele mențiuni facultative:

cu privire la numele pe care soții îl vor purta după divorț;

cu privire la stabilirea pensiei de întreținere între soți;

cu privire la împărțirea bunurilor comune;

cu privire la atribuirea locuinței comune;

cu privire la părintele care va adminstra bunurile minorului, îl va reprezenta sau îi va încuviința actele; asemenea mențiune va fi cuprinsă în hotărârea de divorț, când copilul a fost încredințat unei a treia persoane sau unei instituții de ocrotire.

Este important a menționa că art. 926 NCPC prevede posibilitatea nemotivării hotărârii în cazul în care ambele părți solicit instanței acest lucru.

Căsătoria este considerată desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul este irevocabilă.

Nemotivarea hotărârii

Textul art.926 NCPC preluat tale quale din art. 617 alin. (2) C.proc.civ. din 1865. El instituie o importantă derogare de la regulile dreptului comun în materia motivării deciziilor judiciare.

Aplicarea textului este condiționată de cererea ambelor părți. Legea nu se referă la un acord al părților în sensul precizat, ci la cererea acestora. Prin urmare, părțile pot solicita ca hotărârea de divorț să nu fie motivată fie printr-o cerere comună, fie prin cereri separate.

Pe de altă parte, legea nu impune forma scrisă ca o condiție a nemotivării deciziei judiciare, astfel că o atare solicitare poate fi făcută de părți și verbal în fața instanței de judecată.

Căi de atac

Textulul art. 927 NCPC este consacrat căilor de atac și publicității hotărârilor de divorț. Cu toate acestea, dispozițiile privitoare la exercitarea căilor legale de atac sunt relativ sumare.

Astfel, primul alineat al art. 927 NCPC determină sancțiunea respingerii apelului formulat de reclamant ca nesusținut în ipoteza în care la judecată se prezintă numai pârâtul.

Textul art. 927 NCPC este aplicabil numai în condițiile strict determinate de lege. Sancțiunea nu este aplicabilă în privința apelului declarat de pârât. De altfel, o atare idee este consacrată expres chiar de alineatul al doilea al art. 927 NCPC, potrivit căruia apelul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfățișează numai reclamantul. Diferențierea de regim juridic în cazurile evocate se datorează faptului că apelul pârâtului tinde la salvarea căsătoriei, fapt pentru care legiuitorul a înțeles să dea curs soluționării apelului chiar dacă la judecată se înfățișează numai reclamantul.

Cel de-al treilea alineat al art.927 NCPC interzice exercitarea căii de atac a contestației în anulare și a revizuirii în privința divorțului. Textul este foarte precis în această privință. El vizează doar situația în care unul dintre soți s-a recăsătorit. Numai în această situație hotărârea definitivă prin care s-a desfăcut căsătoria nu este supusă contestației în anulare și revizuirii.

Pe de altă parte, interdicția exercitării celor două căi extraordinare de atac de retractare vizează doar divorțul, iar nu și celelalte capete de cerere ce pot fi formulate de către părți. Se impune a preciza că și în doctrină s-a considerat, sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, că legea interzice revizuirea numai în ceea ce privește acea parte a hotărârii care vizează divorțul propriu-zis.

Prin urmare, contestația în anulare și revizuirea sunt inadmisibile indiferent de soluția pronunțată cu privire la desfacerea căsătoriei: de admitere sau de respingere a acțiunii.

În schimb, cele două căi de atac de retractare sunt admisibile, dacă sunt îndeplinite cerințele legale, ori de câte ori au ca obiect alte efecte ale divorțului, cum sunt cele privitoare la atribuirea locuinței, partajul bunurilor comune etc.

Trebuie precizat că reglementarea procesuală anterioară nu conținea prevederi exprese privitoare la interdicția exercitării căii de atac a contestației în anularé, în cazul în care unul dintre soți s-a recăsătorit. Soluția NCPC este cu totul adecvată având în vedere similitudinea celor două căi extraordinare de atac în privința consecințelor defavorabile pe care le-ar putea determina în situația admisibilității lor în materie de divorț. Doctrina anterioară a sesizat această diferențiere nejustificată dintre revizuire și contestația în anulare în materie de divorț.

Un alt element de noutate al art. 927 NCPC vizează faptul că cele două căi extraordinare de atac sunt inadmisibile, în principiu, doar dacă unul dintre soți s-a recăsătorit. Fac o atare precizare întrucât în reglementarea anterioară revizuirea era interzisă fără distincție după cum unul dintre soți s-a recăsătorit sau nu. Textul art. 927 NCPC nu conține însă precizări privitoare la admisibilitatea recursului în interesul legii. De altfel, recursul în interesul legii nici nu constituie o cale extraordinară de atac. Pe de altă parte, recursul în interesul legii nici nu produce efecte cu privire la situația juridică a părților. În aceste condiții recursul în interesul legii este, în principiu, admisibil.

NCPC nu face referire nici la calea de atac a recursului, soluție care conduce la aplicarea regulilor dreptului comun. Or, potrivit art. 483 alin. (2) NCPC nu sunt supuse recursului cererile date în competența instanței de tutelă și de familie.

Publicitatea hotărârii de divorț.

Potrivit ultimului alineat al art.927 NCPC instanța la care hotărârea de divorț a rămas definitivă o va trimite, din oficiu, serviciului de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria, Registrului național al regimurilor matrimoniale, prevăzut de Codul civil și, dacă unul dintre soți a fost profesionist, registrului comerțului.

Trimiterea hotărârii definitive la serviciul și, respectiv, la registrele menționate de lege se dispune din oficiu de către instanța la care hotărârea de divorț a rămas definitivă. Este o obligație extrem de importantă a instanțelor care statuează în mod definitiv asupra divorțului. Textul art.927 NCPC trebuie interpretat în sensul că transmiterea hotărârii de divorț se impune doar în cazul admiterii acțiunii, nu și în cazul respingerii acesteia.

O atare transmitere este necesară pentru opozabilitatea hotărârii de divorț față de terți. Precizez că, potrivit legii, căsătoria se consideră desfăcută din momentul rămânerii definitive a hotărârii.

Hotărârea de divorț se comunică nu numai serviciului de stare civilă, ci și Registrului național al regimurilor matrimoniale, întrucât numai astfel ea devine opozabilă terților. Comunicarea hotărârii de divorț registrului comerțului se realizează numai în cazul în care unul dintre soți a fost profesionist.

Data desfacerii căsătoriei

Căsătoria este considerată desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas irevocabilă. Aplicând dispozițiile art. 377 alin. 2 C.pr.civ. în materia divorțului, sunt irevocabile: hotărârea dată în primă instanță, neapelată (pct.2); hotărârea dată în apel, nerecurată (pct.3); hotărârea dată în recurs (pct.4). La acestea se vor adăuga hotărârea de divorț pronunțată pe temeiul consimțământului ambilor soți (art. 619 alin 4 C.pr.civ.).

Cu privire la aceste aspect Codul civil la art. 382 alin. 1-3 aduce următoarele reglementări:

căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă;

prin excepție, dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii soțului reclamant, potrivit art. 380, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului.

în cazul prevăzut de art. 375, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorț

Autoritatea părintească – concept introdus de noul Cod civil, înseamnă totalitatea drepturilor și îndatoririlor părinților referitoare la copil, în primul rând cele care privesc persoana, dar și bunurile acestuia. Autoritatea părintească aparține, în mod egal, ambilor părinți și aceasta trebuie exercitată numai în interesul copilului, care trebuie să primeze față de orice alte considerente și interese ale părinților.

Drepturile pe care părinții le au în legătură cu copiii minori, sunt, în aceiași măsură, obligații. De aceea, legea se referă la ,,dreptul și îndatorirea de a crește copilul” (art. 258 alin. 1 Cod civil). Obligația de creștere a copilului este o obligație complexă, care presupune din partea părinților: îngrijirea sănătății și dezvoltării fizice, psihice și intelectuale; preocuparea față de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, dar și potrivit însușirilor și nevoilor copilului; datoria de a da copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.

În vederea exercitării autorității părintești, dacă minorii au împlinit vârsta de 10 ani, instanța va proceda la ascultarea acestora, potrivit art. 264 Cod civil corob. Art. 24 alin. 2 din Legea nr. 272/2004. Ascultarea copilului în condițile art. 264 Cod civil se realizează după cum urmează:

În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei.

Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere și a primi orice informație, potrivit cu vârsta sa, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește.

Orice copil poate cere să fie ascultat, potrivit prevederilor alin. (1) și (2). Respingerea cererii de către autoritatea competentă trebuie motivată.

Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta și cu gradul său de maturitate.

Dispozițiile legale speciale privind consimțământul sau prezența copilului, în procedurile care îl privesc, precum și prevederile referitoare la desemnarea de către instanță a unui reprezentant în caz de conflict de interese rămân aplicabile.

Instanța va asculta copilul minor în camera de consiliu. Dacă, față de împrejurările cauzei, instanța găsește potrivit, ea va audia minorul fără ca părțile sau alte persoane să fie de față. Excepție face situația în care minorul dorește să fie însoțit de o persoană, fără ca aceasta să fie însă unul dintre cei doi părinți.

Art. 396 Cod civil obligă instanța să asculte și autoritatea tutelară în cazul în care se pune problema încredințării minorilor. Aceasta își va putea exprima opinia și în scris, printr-o anchetă psihosocială prin care, informând instanța cu privire la traiul soților și modul în care sunt îngrijiți copiii să propună măsurile ce trebuie luate în vederea ocrotirii intereselor acestora.

Aspectele privitoare la numele de familie ale părților după desfacerea căsătoriei, sunt inserate în Codul civil la art. 383 alin. 1-3:

la desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanța ia act de această înțelegere prin hotărârea de divorț;

pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei;

dacă nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți poartă numele dinaintea căsătoriei.

Partajul în cadrul procesului de divorț se poate soluționa prin încheierea unei tranzacții între părți, cu achitarea taxelor de timbru aferente acesteia și pronunțarea unei hotărâri de expedient în condițiile disp. art. 271-273 NCPC. În cazul în care însă, se solicită partajarea bunurilor în condițiile art. 357 Cod civil (lichidarea comunității matrimoniale) și se constată că acest capăt de cerere ar duce la întârzierea soluționării acțiunii de divorț, instanța de judecată va putea dispune disjungerea capătului de cerere privind partajul, în conformitate cu disp. Art. 65 C.pr.civ., urmând ca acesta să se judece pe calea unei acțiuni separate.

Locuința familiei reprezintă în viziunea noului cod, locuința comună a soților, sau în lipsă, locuința soțului la care se află copiii.

Legea leagă de acest concept câteva efecte specifice destinate să servească ideii de protecție a familiei:

niciunul dintre soți, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate înstrăina sa închiria locuința familiei fără consimțământul scris al celuilalt;

niciunul dintre soți nu poate deplasa din locuință bunurile ce mobilează sau decorează locuința familiei și nu poate dispune de acestea fără consimțământul scris al celuilalt soț.

Calitatea de locuință a familiei a unui imobil poate fi notată în cartea funciară. Dacă imobilul a fost notat în cartea funciară ca fiind locuința familiei, iar unul dintre soți îl înstrăinează, fără acordul scris al celuilalt, acesta din urma poate cere anularea actului. Dacă imobilul nu a fost notat în cartea funciară ca fiind locuință a familiei, soțul păgubit nu poate cere anularea actului, dar poate cere daune-interese.

Dacă locuința familiei este deținută în baza unui contract de închiriere, fiecare soț are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie.

La desfacerea căsătoriei, folosința locuinței se poate atribui oricăruia dintre soți ținând seama, în ordine de: interesul superior al copiilor minori, culpa în desfacerea căsătoriei, posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.

În ceea ce privește soluționarea problemei locative a soților, respectiv atribuirea beneficiului contractului de închiriere sunt incidente dispozițiile art. 324 Cod civil, unde sunt prevăzute următoarele:

La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți și aceștia nu se înțeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soți, ținând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.

Soțul căruia I s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt soț o indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuință, cu excepția cazului în care divorțul a fost pronunțat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă există bunuri comune, indemnizația se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soțului căruia I s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere.

Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului și produce efecte față de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.

Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod similar și în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor 2 soți, atribuirea beneficiului locuinței conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj.

CAPITOLUL IV

EFECTELE DIVORȚULUI

4.1.Efectele divorțului în raporturile dintre părinți și copii

Divorțul produce efecte numai pentru viitor și sunt efecte personal-nepatrimoniale, dar și patrimoniale, între soți și între soți și copii.

În cuprinsul noului Cod civil sunt stipulate nu doar aspectele cu privire la modalitățile și condițiile desfacerii căsătoriei, ci și acelea cu privire la efectele divorțului, toate aceste reglementări regăsindu-se în CAP. VII – Secțiunea a 2-a.

Noul Cod civil aduce o schimbare de concepție importantă în privința exercitării autorității părintești după divorț.

Deoarece ambii părinți răspund pentru copiii lor minori, divorțul nu trebuie resimțit de aceștia ca o pierdere a unuia dintre părinți, așa încât, de regulă, și după divorț, autoritatea părintească va continua să revină în comun ambilor părinți.

Numai dacă există motive întemeiate (precum: comportament abuziv, neglijent, mutarea într-un alt stat, etc.) instanța poate decide să scindeze autoritatea părintească.

În acest ultim caz, părintele care nu va mai exercita autoritatea părintească, va avea dreptul la menținerea relațiilor personale cu copilul, dreptul de vizită, dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare.

Modalitățile de exercitare a drepturilor părintelui separat de copil se stabilesc de părinți, de comun acord, sau, în caz de neînțelegere, de instanța de tutelă, cu ascultarea copilului.

4.2. Efectele divorțului în raporturile dintre soți

Cel mai important efect patrimonial constă în încetarea regimului matrimonial, care se produce de regulă, de la data introducerii cererii de divorț; totuși, se poate cere instanței să constate încetarea regimului matrimonial la data separației în fapt.

Alte efecte patrimoniale se referă la obligația de întreținere între soți, care încetează

Totuși, soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul căsătoriei, având dreptul la întreținere și atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.

Se poate constata că noua reglementare civilă, aduce modificări și în acest domeniu. Dacă art. 41 al. (3) din Codul familiei stabilea valoarea maximă a cuantumului pensiei de întreținere la o treime din venitul net din muncă al soțului obligat, Codul Civil limitează valoarea acesteia la o pătrime din venitul net din muncă al soțului obligat.

Această întreținere, împreună cu întreținerea datorată copiilor, nu va putea depăși jumătate din venitul net al celui obligat la plată.

Când divorțul este pronunțat din culpa exclusivă a unuia dintre soți, acesta nu beneficiază de prevederile alin. (2) și (3) al art. 389 N.C.C. decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.

În afara altor cazuri prevăzute de lege, obligația de întreținere încetează prin recăsătorirea celui îndreptățit

Privitor la efectele patrimoniale ale divorțului reglementat de noul Cod Civil, se poate identifica cea mai importantă noutate introdusă de acesta în materia obligației de întreținere între soți, și anume, prestația compensatorie, reglementată de Codul civil la art. 391-395.

Condițiile prestației compensatorii:

– în cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât, soțul reclamant poate beneficia de o prestație care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale celui care o solicită;

– prestația compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puțin 20 de ani;

– soțul care solicită prestația compensatorie nu poate cere de la fostul său soț și pensie de întreținere, în condițiile art. 389.

Stabilirea prestației compensatorii:

– prestația compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei;

– la stabilirea prestației compensatorii se ține seama atât de resursele soțului care o solicită, cât și de mijloacele celuilalt soț din momentul divorțului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum și de orice alte împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta și starea de sănătate a soților, contribuția la creșterea copiilor minori pe care a avut-o și urmează să o aibă fiecare soț, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfășura o activitate producătoare de venituri și altele asemenea.

Forma prestației compensatorii:

– prestația compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparțin debitorului;

– renta poate fi stabilită într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată;

– renta și uzufructul se pot constitui pe toată durata vieții celui care solicită prestația compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care se stabilește prin hotărârea de divorț.

Garanții specifice prestației compensatorii

– instanța, la cererea soțului creditor, îl poate obliga pe soțul debitor să constituie o garanție reală sau să dea cauțiune pentru a asigura executarea rentei.

Modificarea prestației compensatorii:

– instanța poate mări sau micșora prestația compensatorie, dacă se modifică, în mod semnificativ, mijloacele debitorului și resursele creditorului;

– în cazul în care prestația compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcție de rata inflației.

Încetarea prestației compensatorii:

– prestația compensatorie încetează prin decesul unuia dintre soți, prin recăsătorirea soțului creditor, precum și atunci când acesta obține resurse de natură să îi asigure condiții de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

Spre deosebire de despăgubirile prevăzute de art. 388 Cod civil, care au mai curând valoarea unei sancțiuni pecuniare aplicate soțului vinovat de desfacerea căsătoriei și care au scopul de a acoperi exclusiv prejudiciul cauzat soțului nevinovat prin desfacerea căsătoriei, alături de valoarea sancționatorie, prestația compensatorie capătă și valențele unui remediu juridic. Ea nu este condiționată de dovedirea vreunui prejudiciu, iar finalitatea sa este de a asigura soțului divorțat nevinovat o viață cât mai apropiată de cea din timpul căsătoriei.

Față de terți, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut mențiunea despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie, sau de la data când ei au cunoscut divorțul pe altă cale, în acest sens fiind incidente dispozițiile art. 387 Cod civil care stipulează că: „Hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul și, după caz, certificatul de divorț prevăzut la art. 375 sunt opozabile față de terți, în condițiile legii (alin. 1) și „Dispozițiile art. 291, 334 și 335 sunt aplicabile în mod corespunzător, inclusiv în cazul prevăzut la art. 375” (alin. 2).

Hotărârea de divorț care se pronunță pe baza acordului ambilor soți este definitivă și irevocabilă în ceea ce privește divorțul (art. 6131 alin. 4 C. pr. civ.), astfel încât nu sunt posibile nici apelul, nici recursul, dar pot fi atacate cu apel sau recurs numai în ceea ce privește cererile accesorii divorțului. Durata termenului de apel, sau recurs este de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, chiar și în cazul în care calea de atac nu privește soluția dată în divorț, ci în modul în care au fost soluționate cererile accesorii .

În cazul în care, părțile nu au stabilit ca după divorț soția să-și păstreze numele dobândit prin căsătorie, fiecare dintre soți își va purta numele dinaintea căsătoriei (art. 383 alin. 3 Cod civil), acestea putând conveni să-și păstreze numele avut în timpul căsătoriei, instanța urmând a lua act de învoiala părților cu privire la aceste aspect prin hotărârea de divorț (art. 383 alin. 1 Cod civil).

Dacă regimul comunității de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foștii soți rămân coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părți ce revine fiecăruia (art. 356 Cod civil). În cadrul lichidării comunității, fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune și la regularizarea datoriilor art. 357 alin. 1 Cod civil). În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune, până la proba contrară, prezumându-se că soții au avut o contribuție egală (art. 357 alin. 2 Cod civil).

Dacă nu s-a solicitat și partajarea bunurilor comune odată cu cererea de divorț, această împărțire se poate solicita și ulterior. Împărțirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei poate avea loc fie prin învoiala soților, fie pe cale judecătorească, atunci când soții nu se învoiesc asupra partajării. Regula este ca la divorț, bunurile comune să se împartă potrivit învoielii soților, iar în lipsa învoielii acestora, împărțirea se va face pe cale judecătorească.

CAPITOLUL V

OBLIGAȚIA LEGALĂ DE ÎNTREȚINERE ÎNTRE PĂRINȚI ȘI COPII

5.1. Caracteristici generale și reglementările Codului civil în materie

Obligația legală de întreținere este îndatorirea impusă de lege unei persoane de a asigura altei persoane mijloacele necesare traiului, precum și a mijloacelor necesare educării, învățăturii și pregătirii profesionale (în cazul copilului minor sau a celui major aflat în continuarea studiilor). Are caracter complex nefiind limitată doar la simpla obligație alimentară, având menirea de a satisface și nevoile de locuință, tratament medical etc., precum și nevoile spirituale, iar în cazul obligației de întreținere a părinților față de copiii lor minori, și mijloacele pentru educarea, învățătura și pregătirea lor profesională.

Ca și forme ale obligației de întreținere dintre părinți și copii întâlnim:

– obligației de întreținere dintre părinți și copiii minori

– obligației de întreținere dintre părinți și copiii majori

În timp ce art. 499 alin. 1-3 din codul civil reglementează ambele forme, art. 525 alin. 1-2 reglementează doar obligației de întreținere dintre părinți și copiii minori.

Printre caracterele juridice ale obligației de întreținere dintre părinți și copii amintim:

– este imperativă, legea stabilind categoriile de persoane între care există obligația legală de întreținere, condițiile în care se datorează, ordinea în care se datorează, modul de executare.

– este personală, caracterul rezultând din faptul că obligația de întreținere este reglementată numai între anumite categorii de persoane, strict determinate de lege, pentru a satisface nevoile lor personale; ca urmare a acestui caracter decurg o serie de consecințe: 1) este incesibilă atât activ cât și pasiv; 2) este netransmisibilă moștenitorilor atât activ cât și pasiv; 4) creanța este insesizabilă: 4) creanța este exceptată de la regula compensației legale fiind admisibilă compensația judecătorească; 5) nu poate face obiectul acțiunii oblice.

– este în principiu reciprocă dar poate fi și unilaterală (obligația de întreținere dintre părinți și copilul minor sau major aflat în continuarea studiilor până la vârsta de 26 de ani, numai în privința cheltuielilor de educare, învățătură și pregătire profesională)

– este cu executare succesivă, caracterul variabil vizând cuantumul, felul și modul de executare, care se modifică în funcție de nevoile creditorului și posibilitățile debitorului.

– este divizibilă

În ceea ce privește ordinea în care se datorează obligația de întreținerea ceasta este guvernată de mai multe reguli:

– persoanele obligate la întreținere nu pot fi acționate în justiție decât în succesiunea stabilită în mod imperativ de lege.

– dacă persoana obligată la întreținere în principal se găsește în imposibilitate totală de a o acorda, întreținerea se poate cere de la persoana obligată în ordinea imediat următoare

– dacă imposibilitatea de a acorda întreținere este numai parțială, persoana care datorează întreținerea în ordinea imediat următoare va putea fi obligată de instanță să o completeze.

Conform art. 516 alin. 1 Cod civil ,,Obligația de întreținere există între soț și soție, rudele în linie dreaptă, între frați și surori, precum și între celelalte persoane anume prevăzute de lege”, dispozițiile alin. 1 privind obligația de întreținere între rudele în linie dreaptă, precum și între frați și surori sunt aplicabile și în cazul adopției (art. 516 alin. 2 Cod civil).

Ordinea în care se datorează întreținerea este prevăzută de art. 519 Cod civil:

a) soții și foștii soți își datorează întreținere înaintea celorlalți obligați;

b) descendentul este obligat la întreținere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulți descendenți sau mai mulți ascendenți, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat;

c) frații și surorile își datorează întreținere după părinți, însă înaintea bunicilor.

Conform art. 517 alin. 1 Cod civil “Soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat să continue a da întreținere copilului, cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinții săi firești au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie”.

    ,,Copilul va putea fi obligat să dea întreținere celui care l-a întreținut timp de zece ani, astfel cum se arată în alineatul precedent”.

   Potrivit art. 518 alin. 1 Cod civil “Moștenitorul persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținerea fără a avea obligația legală este ținut, în măsura valorii bunurilor moștenite, să continue întreținerea, dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreținut este minor”.

    ,,În cazul în care sunt mai mulți moștenitori, obligația este solidară, fiecare dintre ei contribuind proporțional cu valoarea bunurilor moștenite”.

5.2. Condițiile de existență a obligației legale de întreținere, pot fi clasificate în:

– a ) condiții privitoare la creditor:

– starea de nevoie care semnifică neputința unei persoane de a-și procura cele necesare traiului (hrană, medicamente, locuință, îmbrăcăminte, etc.) prin mijloace proprii, fie în totalitate fie numai în parte. Este în stare de nevoie persoana care nu are venituri ori alte bunuri de valoare ce depășesc ceea ce este necesar existenței, care eventual ar putea fi valorificate pentru a-și procura cele necesare traiului.

– incapacitatea de a munci, semnifică neputința unei persoane de a desfășura o activitate (fizică sau intelectuală) producătoare de venituri. În cazul copilului minor aflat în continuarea studiilor și desăvârșirea pregătirii profesionale este considerată incapacitate de muncă. Descendentul minor se află în stare de nevoie prezumată numai fașă de ascendenți nu și fașă de alte persoane. Potrivit art. 49 alin. 4 din Constituție, minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați.

– comportarea corespunzătoare regulilor de conviețuire socială, cel care încalcă aceste reguli nefiind îndreptățit la aceasta.

– b) condiții privitoare la debitor, pot fi împărțite în :

– existența mijloacelor materiale ale persoanei, instanța trebuind să țină seama de veniturile, economiile și bunurile debitorului precum și obligațiile și sarcinile care le are,

– inexistența unei alte persoane obligate la întreținere înaintea sa, potrivit ordinii stabilite de lege.

5.3. Executarea obligației

Obiectul întreținerii îl constituie tot ceea ce este necesar traiului, respectiv alimente, locuință, îmbrăcăminte, medicamente, elemente de ordin spiritual, etc. În cazul obligației de întreținere a părinților față de copilul minor sau majorul aflat în continuarea studiilor conținutul obiectului este mai complex și include și cheltuielile necesare pentru creșterea, educarea, pregătirea profesională în bune condiții.

Poate fi obligat la întreținere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace.

La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreținerea se ține seama de veniturile și bunurile acestuia, precum și de posibilitățile de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligații ale sale.

Conform art. 529 alin. 1-3 din Cod civil „Întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui ce urmează a o plăti”. Când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii, aceste limite neputând fi depășite, cu excepția situației în care debitorul este de acord să plătească o pensie de întreținere peste cuantumul prevăzut de lege. Cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat”.

Dacă se ivește o schimbare în ceea ce privește mijloacele celui care prestează întreținerea și nevoia celui care o primește, instanța de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micșora pensia de întreținere sau poate hotărî încetarea plății ei (art. 531 alin. 1 Cod civil), pensia de întreținere stabilită într-o sumă fixă indexându-se de drept, trimestrial, în funcție de rata inflației ..

    Potrivit art. 389 din Cod civil „Întreținerea datorată potrivit dispozițiilor alin. (2) se stabilește până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale și cu starea de nevoie a creditorului. Această întreținere, împreună cu întreținerea datorată copiilor, nu va putea depăși jumătate din venitul net al celui obligat la plată”.

Când cel obligat nu poate presta, în același timp, întreținere tuturor celor îndreptățiți să o ceară, instanța de tutelă, ținând seama de nevoile fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî fie ca întreținerea să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca întreținerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptățite să o ceară. În acest caz, instanța hotărăște, totodată, modul în care se împarte întreținerea între persoanele care urmează a o primi.

La stabilirea pensiei de întreținere se au în vedere mijloacele ambilor părinți, debitori ai obligației de întreținere, ținându-se seama de numărul copiilor, indiferent de faptul că sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, precum și de nevoile fiecăruia dintre copii.

Limita maximă are în vedere exclusiv venitul din muncă, venitul net al debitorului, care se stabilește numai în raport de veniturile cu caracter permanent.

Dovada mijloacelor debitorului se poate face cu orice mijloace de probă.

În cazul în care instanța dispune plata unei sume de bani aceasta trebuie să indice valoric suma datorată, nefiind suficientă fixarea unei cote părți din câștigul obținut, fapt care poate duce fie la contestații la executare, fie la plata unei sume mai mici decât cea avută în vedere de către instanță la data pronunțării.

Data de la care se datorează întreținerea este cea de la care a fost introdusă cererea de chemare în judecată, cu toate acestea, pensia poate fi acordată și pentru o perioadă anterioară, dacă introducerea cererii de chemare în judecată a fost întârziată din culpa debitorului. Pensia de întreținere se va datora în cazul pronunțării unui divorț al părților care au copii minori și pentru care nu s-a stabilit obligarea la plata pensiei de întreținere pe cale separată, de la data pronunțării hotărârii de divorț.

Potrivit art. 530 alin. 1 din Cod civil „Obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesional”. Aceste prevederi nu exclud un sistem mixt în natură și în bani pentru executarea obligației de întreținere. Executarea în natură se poate face prin furnizarea celor necesare traiului, iar executarea în echivalent prin plata unei sume de bani. Pensia de întreținere se plătește în rate periodice, la termenele convenite de părți sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin hotărâre judecătorească. Scopul poate fi realizat și prin plata anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de întreținere ale celui îndreptățit pe o perioadă mai îndelungată sau pe întreaga perioadă în care se datorează întreținerea, în măsura în care debitorul întreținerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligații.

5.4. Încetarea obligației de întreținere – între părinți și copii

Obligația de întreținere încetează atunci când nu mai sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru existența ei.

Condiții generale de încetare a obligației de întreținere:

– a încetat starea de nevoie a creditorului

– a încetat incapacitatea de muncă a creditorului

– obligația nu mai poate fi îndeplinită datorită mijloacelor creditorului

Condiții speciale de încetare a obligației de întreținere:

– minorul a ajuns la majorat sau minora se căsătorește, cu excepția cazului în care își continuă studiile

– obligația de întreținere a celui care a luat un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar încetează în momentul luării unei măsuri de protecție în condițiile legii

– obligația de întreținere a soțului care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț, față de acel copil, încetează când acesta devine major sau înainte de această dată dacă părinții firești dispăruți reapar sau nu mai sunt în nevoie

– obligația moștenitorului debitorului obligației de întreținere, față de copilul minor încetează prin ajungerea acestuia la majorat ori, înainte de această dată, dacă părinții firești dispăruți reapar sau nu mai sunt în nevoie

– obligația de întreținere a copilului major aflat în continuare studiilor încetează la terminarea studiilor dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani

– obligația de întreținere între adoptat și adoptator încetează odată cu încetarea adopției (după încetarea adopției, adoptatul poate cere întreținere numai de la rudele sale firești sau, după caz, de la soțul său)

– obligația de întreținere încetează în cazul în care se schimbă ordinea în care se datorează precum și în situația în care creditorul săvârșește fapte grave împotriva debitorului

– obligația de întreținere încetează în cazul morții debitorului sau creditorului obligației

5.5. Forme ale obligației de întreținere

Obligația legală de întreținere dintre părinți și copiii minori

Are drept la întreținere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreține din munca sau din bunurile sale, descendentul, cât timp este minor, are drept la întreținere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află.

Calitatea de creditor o are copilul minor fără a deosebi dacă este din căsătorie, din afara acesteia sau din adopție, calitatea de debitor revenind părinților. Decăderea din drepturile părintești sau punerea sub interdicție nu exonerează pe părinte de executarea obligației.

Obiectul obligației are un conținut mai complex ea incluzând atât mijloacele necesare traiului (hrană, medicamente, locuință, îmbrăcăminte, etc.) cât și mijloacele necesare pentru creșterea, educarea, pregătirea profesională în bune condiții.

Pensia de întreținere se acordă în măsura în care este cerută. Data de la care se acordă este data înregistrării cererii de chemare în judecată. În caz de divorț sau de stabilire pe cale judecătorească a paternității din afara căsătoriei, pensia de întreținere se datorează de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Întreținerea se stabilește în raport cu nevoia solicitantului și cu mijloacele celui ce urmează să o plătească.

Când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii. Aceste limite nu pot fi depășite, cu excepția situației în care debitorul este de acord să plătească o pensie de întreținere peste cuantumul prevăzut de lege.

Când părintele este obligat să plătească pensia de întreținere la mai multe persoane, instanța va stabili în concret pensia de întreținere pentru fiecare copil în parte. La stabilirea pensiei de întreținere se au în vedere mijloacele ambilor părinți, debitori ai obligației de întreținere, ținându-se seama de numărul copiilor, indiferent de faptul că sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, precum și de nevoile fiecăruia dintre copii.

Limita maximă are în vedere exclusiv venitul net din muncă al debitorului, care se stabilește numai în raport de veniturile cu caracter permanent.

Compensația legală în cazul creanței de întreținere este exceptată. În cazul în care un copil este încredințat unuia dintre părinți iar celălalt celui de al doilea părinte, este admisă compensația judiciară. Dacă însă în această situație veniturile părinților sunt inegale, părintele care realizează venituri mai mari poate fi obligat să contribuie și la întreținerea celuilalt copil.

În timpul căsătoriei părinții se pot înțelege cu privire la: întinderea întreținerii datorate minorului, felul și modalitățile de executare, contribuția fiecăruia la întreținere.

În cazul desfacerii căsătoriei, părinții se pot învoi cu privire la contribuția fiecăruia la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională. Învoiala produce efecte doar dacă a fost încuviințată de instanța de judecată.

Obligația de întreținere este o obligație in solidum. Părinții sunt obligați în comun la întreținere, fiecare contribuind proporțional cu veniturile pe care le realizează.

Dacă unul dintre părinți nu are mijloacele materiale pentru a acorda întreținere minorului, celălalt părinte este obligat să asigure în întregime întreținerea, iar dacă unul dintre părinți moare sau este declarat judecătorește mort, copilul va fi întreținut de părintele supraviețuitor.

Obligația legală de întreținere dintre părinți și copiii majori

Părinții sunt obligați să îl întrețină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani.

Cum legea nu distinge prin copil, se înțelege inclusiv cel major aflat în continuarea studiilor, sau cel care din pricina nevoii (incapacitate absolută, datorată unor cauze de ordin fiziologic, medical, etc.) în care se află, nu poate obține venituri necesare traiului (hrană, medicamente, locuință, îmbrăcăminte, etc.)

Obligația de întreținere își are izvorul în art. 402 alin. 1 din Codul civil ”Instanța de tutelă, prin hotărârea de divorț, stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor”.

Această obligație pe lângă aspectul patrimonial are și unul nepatrimonial, noțiunea de „copil aflat în continuarea studiilor” privind atât pregătirea teoretică cât și cea practică, indiferent de forma de învățământ (liceu, universitate), sau dacă este de stat sau particulară.

În ceea ce privește starea de nevoie după împlinirea vârstei majoratului, aceasta nu se mai prezumă, fiind aplicabil regimul de drept comun, în sensul că este necesar să se dovedească atât starea de nevoie, cât și faptul că această stare este determinată de incapacitatea de a muncii a copilului major.

Deși nu cunoaște o reglementare legală expresă, categoria descendenților majori aflați în continuarea studiilor are în practică o situație aparte asemănătoare celei a minorului, conturată de interpretarea extensivă a noțiunii „incapacitate de a muncii” și aplicarea prin analogie a unor dispoziții legale.

În prezent, se aplică dispozițiile art. 66 lit. b din Legea nr. 12/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, conform căruia copiii au dreptul la pensie de urmaș după împlinirea vârstei de 16 ani „dacă își continuă studiile într-o formă de învățământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora fără a depăși vârsta de 26 de ani” .

Mai prezintă importanță în cauză și art. 51 alin.2 din Legea nr. 272/2004 „La cererea tânărului, exprimată după dobândirea capacității depline de exercițiu, dacă își continuă studiile într-o formă de învățământ de zi, protecția specială se acordă, în condițiile legii, pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăși vârsta de 26 de ani”.

În situația copilului major aflat în continuarea studiilor care desfășoară și o activitate din care obține venituri, la soluționarea cererii sale de obligare la plata pensiei de întreținere de către părinți, instanța va ține seama și de această situație. Vor fi avute în vedere de asemenea bursa sau alte bunuri obținute cu orice alt titlul.

Când copilul major aflat în continuarea studiilor obține venituri suficiente pentru întreținerea sa, părinții nu vor putea fi obligați la întreținere, iar dacă veniturile obținute sunt insuficiente, părinții vor fi obligați la completarea acestora.

În ceea ce privește cuantumul obligației de întreținere, sunt aplicabile dispozițiile menționate anterior.

Obligația de întreținere a soțului care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț, față de acel copil

Conform art. 517 alin. 1-2 Cod civil ,,Soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat să presteze întreținere copilului cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinții săi firești au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie. La rândul său, copilul poate fi obligat să dea întreținere celui care l-a întreținut astfel timp de 10 ani”.

Obligația de întreținere a celui care a luat un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar

Potrivit art. 13 alin.2 din Legea nr. 272/2004 ,,Cel care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar, până la stabilirea unei măsuri de protecție în condițiile legii, are obligația de a-l întreține și, în termen de 48 de ore, de a anunța autoritatea administrației publice locale în a cărei rază teritorială își are sediul sau domiciliul”.

Obligația de întreținere a moștenitorului persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care fără a avea obligația legală i-a dat acestuia întreținere

Potrivit art. 518 alin. 1-2 Cod civil ,,Moștenitorii persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținere fără a avea obligația legală sunt ținuți, în măsura valorii bunurilor moștenite, să continue întreținerea, dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreținut este minor. În cazul în care sunt mai mulți moștenitori, obligația este solidară, fiecare dintre ei contribuind la întreținerea minorului proporțional cu valoarea bunurilor moștenite” .

CAPITOLUL VI
PRACTICĂ JUDICIARĂ

6.1. Refuzul soțului pârât la desfacerea căsătoriei. Dreptul la viață privată și de familie. Desfacerea căsătoriei prin divorț nu aduce atingere dispozițiilor art. 8 și art. 12 din Convenția europeană a drepturilor omului

Desfacerea căsătoriei prin divorț de către o instanță judecătorească nu aduce atingere dreptului la o viață de familie, ocrotit de art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nici nu încalcă dispozițiile art. 12 din aceeași Convenție. Pe de o parte, această ingerință a autorităților statale este prevăzută de lege, îndeplinește un scop legitim, fiind o măsură necesară, într-o societate de democratică, pentru protejarea drepturilor și libertăților altora

respectiv pentru protejarea dreptului ia o viață privată intimă, personală și familială, iar, pe de altă parte, dreptul de a se căsători garantat de art. 12 din Convenție are în vedere numai încheierea ei, nu și desfacerea căsătoriei.

De asemenea, față de dispozițiile art. 5 din Protocolul nr. 7 la Convenție, conform cărora „soții se bucură de egalitate în drepturi și în responsabilități cu caracter civil, între ei și în relațiile cu copiii lor, în ceea ce privește căsătoria, pe durata căsătoriei și cu prilejul desfacerii acesteia", statele sunt libere să reglementeze divorțul, condițiile și efectele acestuia.

Trib. Dâmbovița, secția civilă, decizia civilă, nr. 165 din 21 aprilie 2008

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgoviște sub nr. 3374/315/2007, reclamanta V.M. 1-a chemat în judecată pe pârâtul V.G., pentru ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună desfacerea căsătoriei încheiate de părți la data de 18 iunie 1988, precum și reluarea de către reclamantă a numelui avut anterior căsătoriei, acela de S. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în urma căsătoriei cu pârâtul, a rezultat un copil care în prezent este major, iar datorită relațiilor tensionate în permanență dintre soți, motivat de nepotrivirea de caracter, în anul 2005 a intervenit separația soților, cât și o administrare independentă a veniturilor personale; că relațiile dintre soți s-au deteriorat și conviețuirea nu mai este posibilă, fiind grav și iremediabil vătămate relațiile de familie. In drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 37 alin. (2) și art. 40 C. fam.

Prin sentința civilă nr. 4421 din 14 noiembrie 2007, Judecătoria Târgoviște a respins excepția invocată, ca fiind neîntemeiată; a admis cererea formulată de reclamanta V.M. în contradictoriu cu pârâtul V.G.; în temeiul dispozițiilor art. 38 C. fam., a desfăcut din vina pârâtului căsătoria încheiată de părți și, în temeiul dispozițiilor art. 40 C. fam., s-a dispus ca reclamanta să își reia numele avut anterior căsătoriei, acela de S. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că criteriile de apreciere a motivelor de divorț sunt cele prevăzute de dispozițiile art. 38 C. fam., cu referire la imposibilitatea continuării căsătoriei pentru soțul care cere desfacerea ei, acestea reprezentând criterii principale de care instanța trebuie să țină seama în soluția ce se pronunță.

Desfacerea căsătoriei prin divorț are punctul de plecare în esența afectiv morală a căsătoriei, sens în care dispozițiile art. 2 C. fam. prevăd în mod expres că relațiile de familie se bazează pe prietenia și afecțiunea reciprocă a soților, constituind mobilul determinant al căsătoriei și fundamentul moral al comunității de viață a soților. Dacă acest fundament lipsește, căsătoria încetează a mai fi morală, așadar, se justifică intervenția justiției în admiterea cererii de desfacere a căsătoriei. Este evident că instituția căsătoriei nu mai corespunde menirii pentru care este reglementată și ocrotită de lege, devenind pur formală, condiții în care instanța dispune desfacerea acesteia, pentru a putea pune de acord starea de drept și starea de fapt a relațiilor de căsătorie.

Probatoriul administrat, reprezentat de depozițiile martorilor audiați, evidențiază faptul că părțile sunt despărțite în fapt din anul 2005, nu mai realizează relații specifice căsătoriei, astfel că o soluție contrară admiterii ar duce la încălcarea dispozițiilor art. 2 C. fam., precum și a dispozițiilor art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, cu referire la dreptul oricărei persoane la respectarea vieții private, dar și a dispozițiilor art. 12 din Convenție.

Potrivit celor două texte din Convenție, se garantează dreptul subiectiv la a încheia o căsătorie și efectul esențial – acela de a da naștere vieții de familie -, dar nu cel exclusiv de a exista viață de familie. Concepția legiuitorului se reflectă, deopotrivă, atât în principiul asupra admisibilității divorțului, ca o consecință a libertății căsătoriei, cât și în principiul liberului consimțământ al omului de a decide asupra vieții sale de

familie, determinată de interesul moral și afectiv al relațiilor de familie

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termenul legal, pârâtul, care a solicitat admiterea apelului și desființarea în totalitate a sentinței atacate ca fiind în mod vădit netemeinică și nelegală și a arătat că desfacerea căsătoriei încheiate între părți este dispusă de instanța de fond în temeiul dispozițiilor art. 38 C. fam., din vina sa exclusivă; că motivul esențial invocat de reclamantă în cele două cereri de divorț este nepotrivirea de caracter; că nu au fost întrunite condițiile legale ca instanța de fond să desfacă căsătoria din vina exclusivă a acestuia, fiind încălcate art. 8, art. 12 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin decizia civilă nr. 165 din 21 aprilie 2008, Tribunalul Dâmbovița a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât V.G. împotriva sentinței civile nr. 4421 din 14 noiembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr. 3374/315/2007, în contradictoriu cu intimata-reclamantă V.M., și a păstrat hotărârea atacată. Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele: potrivit dispozițiilor art. 38 C. fam., „instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă". In mod corect instanța de fond a reținut că raporturile dintre soți sunt grav vătămate, iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă din culpa apelantului-pârât. Astfel, din declarațiile martorilor rezultă că soții sunt despărțiți în fapt din anul 2005, locuind în imobile separate; că despărțirea în fapt s-a datorat faptului că pârâtul era foarte gelos, iar pe acest fond devenea violent, reclamanta-intimată fiind văzută de martora D.M.G. vânătă la față și tumefiată; că, din cauza geloziei pârâtului-apelant, părțile aveau discuții care erau purtate în fața copilului.

Faptul că apelantul-pârât declară, prin motivele de apel, că are și în prezent sentimente de afecțiune și respect față de soția sa nu este de natură a duce la concluzia că poate continua căsătoria dintre soți, câtă vreme declarațiile acestuia nu sunt însoțite și de un comportament corespunzător, iar pârâtul-apelant nu a făcut dovada unor demersuri în vederea împăcării cu reclamanta-intimată. De altfel, nici susținerea apelantului-pârât în sensul că prin desfacerea căsătoriei prin divorț de către o instanță judecătorească se aduce atingere dreptului său la o viață de familie, ocrotit de art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și se încalcă dispozițiile art. 12 din aceeași Convenție nu a putut fi primită, întrucât, pe de o parte, această ingerință a autorităților statale este prevăzută de lege, îndeplinește un scop legitim, fiind o măsură necesară într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor și libertăților altora, respectiv pentru protejarea dreptului la o viață privată intimă, personală și familială, iar, pe de altă parte, dreptul de a se căsători, garantat de art. 12 din Convenție, are în vedere numai încheierea ei, nu și desfacerea căsătoriei.

De asemenea, tribunalul a mai reținut că, față de dispozițiile art. 5 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, conform cărora „soții se bucură de egalitate în drepturi și în responsabilități cu caracter civil, între ei și în relațiile cu copiii lor, în ceea ce privește căsătoria, pe durata căsătoriei și cu prilejul desfacerii acesteia", statele sunt libere să reglementeze divorțul, condițiile și efectele acestuia, chiar dacă nici Convenția și nici protocoalele sale adiționale nu recunosc dreptul la divorț și că, pentru considerentele mai sus expuse, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este incident în speța de față, câtă vreme în acest dosar apelantul-pârât nu s-a adresat instanțelor judecătorești invocând încălcări ale unor drepturi și libertăți recunoscute de Convenție.

Pentru considerentele mai sus expuse, tribunalul a concluzionat că soluția instanței de fond este legală și temeinică și, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul.

În fapt, că aceasta s-a produs în urma unei altercații între soți, iar după acest moment conviețuirea nu s-a mai reluat, între soți nemaiexistând nici prietenie, nici afecțiune și nici respect reciproc.

Recursul s-a admis, pentru următoarele considerente: potrivit dispozițiilor art. 37 C. fam., căsătoria se poate desface prin divorț. Articolul 38 C. fam. menționează, în continuare, că instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Dispozițiile art. 617 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că instanța poate să pronunțe divorțul împotriva ambilor soți, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate rezultă vina amândurora, fără a avea relevanță gradul de vinovăție.

Prin urmare, numai în situația în care din interpretarea corectă, completă și riguroasă a probatoriului administrat în cauză rezultă culpa exclusivă a reclamantului, instanța de judecată va respinge cererea de divorț. În speță, s-a constatat că reclamantul a invocat drept motiv al despărțirii numeroasele neînțelegeri din familie, ce au culminat cu incidentul din data de 20 august 2004 și despărțirea în fapt, produsă cu peste 2 ani în urmă.

Față de cele reținute anterior, fără a modifica situația de fapt reținută de instanța de apel, curtea a constatat că în speță este de reținut, alături de culpa soțului reclamant, și aceea a pârâtei, care nu a încercat o atenuare a conflictelor din familie, nu a manifestat disponibilitate pentru rezolvarea neînțelegerilor, ci, dimpotrivă, a avut o atitudine provocatoare, lipsită de înțelegere, respect și afecțiune, ce a culminat cu agresarea soțului în ziua de 20 august 2004, împrejurare ce a fost confirmată chiar și de martorii pârâtei.

Prin urmare, față de cele arătate anterior, instanța de recurs, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a admis recursul, a modificat decizia în tot, a admis apelul și a schimbat decizia civilă, în sensul admiterii acțiunii de divorț. în baza art. 38 C. fam., s-a dispus desfacerea căsătoriei din culpa comună a soților, iar în baza art. 40 alin. (3) C. fam., pârâta își va relua numele purtat anterior încheierii căsătoriei.

6.2. Împăcarea soților în apel. Revenirea asupra acestei împăcări. Recurs declarat de ambii soți, cu solicitarea desfacerii căsătoriei. Netemeinicie

Potrivit art. 618 alin. (2) C. proc. civ., „acțiunea de divorț se va stinge prin împăcarea soților în orice fază a procesului, chiar dacă intervine în instanța de apel sau de recurs, iar apelul ori recursul nu sunt timbrate conform legii".

întrucât instanța de apel a declarat stinsă acțiunea de divorț prin împăcarea părților, nu se mai poate reveni în recurs cu solicitarea de a se dispune desfacerea căsătoriei, ci, potrivit art. 618 alin. (3) C. proc. civ., se poate porni o nouă acțiune de divorț pentru fapte petrecute după împăcare.

CA. Ploiești, secția civilă, decizia nr. 360 din 16 aprilie 2009

Prin decizia nr. 360 din 16 aprilie 2009 s-a respins ca nefondat recursul formulat de reclamanta S.A. împotriva deciziei civile nr.24 din 29 ianuarie 2009 a Tribunalului Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâtul S.M. În fapt, prin cererea înregistrată sub
nr. 1256/283 din 7 iulie 2008 la Judecătoria Pucioasa, reclamanta S.A. 1-a chemat în judecată pe pârâtul S.M., solicitând a se desface căsătoria părților din vina pârâtului, să îi fie încredințați minorii I.I., născut la data de 12 iulie 1999, și A.M., născută la data de 28 octombrie 2003. în motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a căsătorit cu pârâtul la data de 20 februarie 1999, că acesta din urmă era posesiv, gelos, agresiv fizic și verbal și a întreținut relații extraconjugale pe tot parcursul relației de căsătorie.

Judecătoria Pucioasa, prin sentința civilă nr. 1190 din 30 octombrie 2008, a admis cererea formulată de reclamanta S.A. împotriva pârâtului S.M., a desfăcut căsătoria înregistrată la nr. 3 din 20 februarie 1999 în comuna Pietrosità, jud. Dâmbovița, din vina ambilor soți, reclamanta urmând a reveni la numele purtat anterior căsătoriei, acela de O., i-a încredințat pe minorii LI. și A.M. reclamantei și a stabilit în sarcina pârâtului obligația de plată a pensiilor de întreținere în favoarea fiecărui minor, de la data introducerii cererii până la majorat. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că părțile s-au căsătorit la 20 februarie 1999 și din căsătorie au rezultat minorii LI. și A.M., iar relațiile de familie s-au deteriorat datorită comportamentului necorespunzător al ambilor soți, exprimat în întreținerea de relații extraconjugale de către ambii, aceștia fiind despărțiți în fapt de 4 luni, căsătoria fiind iremediabil vătămată, în condițiile în care părțile nu mai conviețuiesc. În ceea ce îi privește pe minori, având în vedere înțelegerea părinților și situația de fapt actuală, aceștia fiind în grija mamei în prezent, și ținând seama de interesul primordial al acestora, instanța de fond a apreciat că se impune a-i încredința mamei, stabilind în sarcina tatălui obligația de plată a pensiilor de întreținere în cuantum total de până la 1/3 din veniturile realizate în favoarea minorilor.

Împotriva sentinței a declarat apel apelantul-pârât S.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și dezvoltând motivele de apel. Părțile, prezente la termenul din data de 29 ianuarie 2009, au învederat că s-au împăcat. Prin decizia civilă nr. 24 din 29 ianuarie 2009, Tribunalul Dâmbovița a admis apelul, a schimbat în tot hotărârea atacată și a stins acțiunea de divorț prin împăcarea soților, constatând incidența prevederilor art. 618 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta S.A., pentru următoarele motive: se arată că dorește desfacerea căsătoriei încheiate cu intimatul S.M., deoarece nu a ajuns la o înțelegere în privința conviețuirii lor, aducându-i reproșuri despre trecut și cuvinte jignitoare. Recurenta solicită ca minorii S.I.M. și S.A.M. să îi fie încredințați intimatului spre creștere și educare, deoarece în prezent are o situație precară, nedis-punând de un loc de muncă. De asemenea, recurenta solicită reluarea numelui anterior.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, a dispozițiilor legale incidente, curtea a reținut că recursul este nefondat: întrucât instanța de apel a declarat stinsă acțiunea de divorț prin împăcarea părților, recla-manta-recurentă nu mai poate reveni în recurs cu solicitarea de a se dispune desfacerea căsătoriei, deoarece, potrivit art. 618 alin. (3) C. proc. civ., reclamanta poate porni o nouă acțiune de divorț pentru fapte petrecute după împăcare. Rezultă că recurenta-reclamantă, pentru faptele petrecute după împăcare, trebuie să introducă o nouă acțiune de divorț, astfel cum prevăd dispozițiile legale sus-menționate.

Față de dispozițiile art. 618 alin. (3) C. proc. civ., s-a respins cererea de a se dispune desfacerea căsătoriei după împăcarea intervenită în apel, precum și cererea privind încredințarea minorilor și reluarea numelui avut anterior căsătoriei.

6.3. Lipsa acordului pentru păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei. Revenirea soției la numele purtat anterior încheierii căsătoriei

Potrivit art. 40 alin. (3) C fam., dacă între soți nu a intervenit o învoială sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți va purta numele pe care îl purta înainte de încheierea căsătoriei.

Atât reclamanta, cât și pârâtul au arătat că se solicită ca cea dintâi să reia numele purtat anterior încheierii căsătoriei, instanța de fond reținând în mod eronat în considerente că a existat acest acord al pârâtului.

Trib. București, secția a V-a civilă,, decizia civilă nr. 469 din 28 aprilie 2010,

Prin cererea înregistrată la data de 29 februarie 2009 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București sub nr. 9039/301/2009, reclamanta I.N. 1-a chemat în judecată pe pârâtul I.I., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună desfacerea căsătoriei, încredințarea minorei S.M. către mamă, obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere, păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei și stabilirea unui program de vizitare a minorei, pe care îl va indica. In motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a căsătorit cu pârâtul la 20 august 2005, iar din căsătorie a rezultat minora S.M., născută în 21 iunie 2006. A mai menționat că relațiile de familie sunt grav și iremediabil vătămate, în prezent fiind separați în fapt, continuarea căsătoriei nemaifiind posibilă.

Prin sentința civilă nr. 8232 din 30 iunie 2009, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, a fost admisă acțiunea, s-a dispus desfacerea căsătoriei părților din culpă comună, a fost încredințată spre creștere și educare reclamantei minora S.M., pârâtul fiind obligat la plata unei pensii de întreținere în cuantum de 500 lei lunar, conform înțelegerii părților, până la majoratul minorei. Totodată, s-a dispus ca reclamanta să își păstreze numele dobândit prin căsătorie. Instanța a mai încuviințat ca pârâtul să aibă legături personale cu minora în fiecare marți și vineri din săptămână între orele 16.00 și 18.00 și în toate vacanțele în prima parte, cu obligarea pârâtului să aducă minora înapoi.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că părțile s-au căsătorit la 20 august 2005, iar din căsătorie a rezultat minora S.M., născută la 21 iunie 2006. întrucât părțile au solicitat ca hotărârea să nu fie motivată sub aspectul culpei, în baza art. 617 alin. (2) și art. 38 alin. (1) C. fam., instanța de fond a dispus desfacerea căsătoriei din culpa comună a soților. Reținând acordul reclamantului, prima instanță a dispus ca pârâta să își păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Constatând că între părți a intervenit o înțelegere sub aspectul încredințării minorei, a dispus, în baza art. 42 C. fam. și apreciind că este în interesul minorei, încredințarea acesteia către mamă. în baza art. 42 raportat la art. 94 C. fam. și reținând aplicabilitatea principiului disponibilității, instanța a obligat pârâtul la plata către minoră a unei pensii de de întreținere în cuantum de 500 de lei. în temeiul art. 65 și art. 43 alin. (3) C. fam., a încuviințat ca pârâtul să aibă legături personale cu minora în fiecare marți și vineri din săptămână între orele 16.00 și 18.00 și în toate vacanțele în prima parte, cu obligarea pârâtului să aducă minora înapoi.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul solicitând schimbarea în parte a sentinței pronunțate, în sensul ca intimata-reclamantă să revină la numele avut anterior căsătoriei, stabilirea unui alt program de vizitare și a unei pensii de întreținere în funcție de veniturile obținute. în motivarea apelului, apelantul a arătat, în esență, că între el și reclamantă a intervenit o înțelegere referitoare la numele pe care aceasta urma să îl poarte după divorț, asupra cuantumului pensiei de întreținere și a programului de vizitare, însă după pronunțarea hotărârii între părți au intervenit neînțelegeri, fapt ce a condus la neres-pectarea acordului inițial. în consecință, solicită revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei și recalcularea pensiei de întreținere în funcție de salariul net pe care îl obține. Sub aspectul programului de vizitare, apelantul a arătat că, datorită programului de lucru, nu își poate exercita acest drept conform celor dispuse de prima instanță. în consecință, solicită ca acest program să fie fixat sâmbăta sau duminica între orele 9.00-13.00 în locul zilelor de marți și vineri între orele 16.00-18.00, iar în vacanță minora să îi fie încredințată în primele 7 zile ale vacanței de iarnă și în primele 14 zile din vacanța de vară.

Analizând apelul prin prisma motivelor invocate în cuprinsul cererii de apel și care fixează limitele devoluțiunii conform art. 295 C. proc. civ., precum și față de probele administrate în apel, tribunalul a constatat următoarele: critica referitoare la numele pe care urmează să îl poarte intimata-reclamantă după desfacerea căsătoriei este fondată. Astfel, potrivit art. 40 alin. (3) C. fam., dacă între soți nu a intervenit o învoială sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, flecare dintre foștii soți va purta numele pe care îl purta înainte de încheierea căsătoriei. Așa fiind, tribunalul a constatat, din examinarea încheierii de dezbateri, că atât reclamanta, cât și pârâtul au arătat că se solicită ca cea dintâi să reia numele purtat anterior încheierii căsătoriei, instanța de fond reținând în mod eronat în considerente că a existat acest acord al pârâtului.

Așa fiind, pentru toate considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 296 C. proc. civ., tribunalul a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că reclamanta va reveni la numele purtat anterior căsătoriei și a menținut celelalte dispozițiile ale sentinței apelate.

6.4. Efectele divorțului cu privire la numele soților. Soț care a purtat, înainte de cea
de-a doua căsătorie, numele soțului din căsătoria anterioară. Nelegalitatea revenirii la numele avut anterior primei căsătorii

Articolul 40 C. fam. reglementează efectele divorțului cu privire la numele pe care le vor purta soții după desfacerea căsătoriei. Potrivit dispozițiilor alin. ultim al acestui articol, în urma divorțului, fiecare dintre foștii soți redobândește numele avut înainte de încheierea căsătoriei.

Dacă, mai înainte de încheierea căsătoriei prezente, un soț a purtat numele de familie al soțului dintr-o altă căsătorie, ca urmare a hotărârii de divorț pronunțate anterior, el va lua numele purtat după desfacerea primei căsătorii, și nu pe cel avut anterior acesteia, căci ar însemna să se încalce dispozițiile art. 1201 C. civ. care se referă la autoritatea de lucru judecat.

Curtea de Apel, Alba Iulia, secșia min și familie,
decizia civilă nr. 9 din 22 ianuarie 2008

Prin sentința civilă nr. 1075 din 21 februarie 2007, pronunțată în dosarul nr. 184/278/2007, Judecătoria Petroșani a admis în parte acțiunea civilă introdusă de reclamanta Z.G. împotriva pârâtului Z.G., precum și cererea reconvențională formulată de pârât și, printre altele, s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiate la 27 iulie 2005, din vina ambilor soți, și s-a încuviințat menținerea numelui dobândit prin căsătorie de către pârât, respectiv acela de Z. în motivarea sentinței, cu referire la probațiunea administrată, instanța de fond a reținut, printre altele, că există motive temeinice de divorț, datorită cărora continuarea căsătoriei părților nu mai este posibilă, iar menținerea numelui dobândit prin căsătorie de către pârât a fost argumentată prin aceea că, prin reluarea numelui avut anterior, acela de B., acesta ar fi grav prejudiciat, întrucât ar trebui să își schimbe toate documentele, atât românești, cât și italienești. în drept, soluția a fost motivată cu referire la dispozițiile art. 38, art. 40 alin. (2) teza a Il-a, art. 42, art. 86, art. 94 C. fam. și art. 276 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta-pârâtă reconvențională. solicitând schimbarea parțială a acesteia, în sensul de a se dispune revenirea pârâtului la numele avut anterior căsătoriei. Prin decizia civilă nr. 247/A din 10 septembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, Secția civilă, s-a admis ca fondat apelul reclamantei-pârâte reconvenționale Z.G., s-a schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul că s-a admis în totalitate acțiunea civilă înaintată de reclamanta Z.G. împotriva pârâtului Z.G., și s-a respins capătul de cerere reconvențională a pârâtului-reclamant reconvențional pentru purtarea numelui și, ca urmare, s-a dispus ca după divorț reclamanta-pârâtă reconvențională să poarte numele de Z., iar pârâtul-reclamant reconvențional să revină Ia numele avut anterior încheierii căsătoriei, acela de B.

Pentru a pronunța această decizie, s-a reținut de către instanța de apel că, în aplicarea dispozițiilor art. 40 alin. (2) teza a Il-a C. fam., în absența unei învoieli a părților, dar numai pentru motive temeinice, instanța poate încuviința purtarea numelui dobândit prin căsătorie; or, în speță, împrejurările invocate de reclamantul-reconvențional în susținerea cererii sale nu pot fi apreciate ca temeinice.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâtul-reclamant reconvențional Z.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul menținerii ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de instanța de fond, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtului, pe considerentul că instanța de apel a făcut în cauză o corectă aplicare a dispozițiilor art. 40 alin. (2) C. fam.

Prin decizia civilă nr. 9 din 22 ianuarie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția pentru cauze cu minori și de familie, a admis recursul pârâtului Z.G. și a modificat decizia civilă atacată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta Z.G. împotriva sentinței civile nr. 1075/2007, pronunțată de Judecătoria Petroșani, pe care a menținut-o ca fiind legală și temeinică. Pentru a pronunța aceasta hotărâre, instanța de recurs a reținut următoarele: obiectul prezentului recurs vizează aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 40 C. fam. ce reglementează efectele divorțului cu privire la numele soților. Totodată, este de precizat că judecătorul de fond a dispus în mod legal ca pârâtul-reclamant reconvențional să poarte după divorț numele de Z., însă considerentele care au stat la baza acestei decizii urmează a fi substituite cu prezentele considerente. Aceasta nu pentru că argumentele și raționamentele instanței de fond ar fi eronate, ci pentru că, așa cum "se va arăta în continuare, motivele pe care recurentul-pârât reclamant reconvențional le-a invocat în susținerea cererii sale de a purta după divorț numele dobândit prin a doua căsătorie, acela de Z., au fost de prisos analizate. Astfel, potrivit art. 40 alin. ultim C. fam., în urma divorțului, fiecare dintre foștii soți redobândește numele avut înainte de încheierea căsătoriei.

Dacă, mai înainte de încheierea căsătoriei desfăcute prin divorț, un soț a purtat numele de familie al celuilalt soț urmare a hotărârii de divorț pronunțate anterior, el va lua acel nume, și nu pe cel avut anterior primei căsătorii. În speță, între părțile din prezentul dosar a mai existat o căsătorie, care a fost desfăcută prin divorț, iar prin hotărârea de divorț s-a dispus, printre altele, ca foștii soți să poarte în viitor numele de Z., conform sentinței civile nr. 1840/2003, pronunțată de Judecătoria Petroșani. Din considerentele acestei sentințe civile rezultă, cu autoritate de lucru judecat, că între părți a intervenit o înțelegere cu privire la nume, astfel că, pe viitor, foștii soți vor purta numele de Z. Nu este de neglijat a se preciza că, anterior acestei prime căsătorii a părților, recu-rentul-reclamant reconvențional a purtat numele de B., iar, urmare a declarației soților, acesta a dobândit prin căsătorie numele soției, respectiv acela Z.

La data de 27 iulie 2005, părțile au încheiat o nouă căsătorie (supusă actualului divorț), în care atât recurentul-reclamant reconvențional, cât și intimata-reclamantă pârâtă reconvențională au intrat cu numele de Z., iar soții au declarat că numele pe care îl vor purta în timpul căsătoriei va fi cel de Z. Or, în acest context și în aplicarea dispozițiilor art. 40
C. fam., în speță numele pe care recurentul-reclamant reconvențional îl va purta în viitor este acela de Z., acesta fiind numele pe care 1-a purtat anterior încheierii celei de-a doua căsătorii.

Față de aceste considerente, curtea nu a putut împărtăși soluția adoptată de instanța de apel, ca reclamantul-reconvențional să revină la numele purtat anterior primei căsătorii a părților, respectiv la numele de B., căci ar însemna să se încalce dispozițiile art. 1201 C. civ. care se referă la autoritatea de lucru judecat.

Așa fiind, recursul declarat în cauză s-a privit ca fondat și a fost admis, conform art. 312 alin. (1) și (2) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 40 alin. ultim C. fam.

CONCLUZII

Divorțul, asemenea căsătoriei, își are propria istorie și procesualitate la nivel relațional între parteneri.

Paleta stărilor emoționale poate fi diversificată, însă ceea ce ar fi de preferat este să se evite transformarea divorțului într-un război personal, într-un act cinic de răzbunare.

Cert este că ambii parteneri se simt justificați, îndreptățiți să poarte acest război și nu le mai pasă de mijloace folosite. Dorința de a învinge, de a se elibera, de a-l răni pe celălalt, de a-și lua revanșa pentru că a fost luat prin surprindere și nu se aștepta, este impetuoasă. Puțini dintre cei care ajung în acest impas, regăsesc în ei înșiși maturitatea emoțională de a lăsa deoparte orgolii rănite sau demonstrații de putere pentru ca lucrurile să decurgă mai ușor.

Studiile au demonstrat că divorțul este un eveniment de viață stresant, aflându-se pe primele locuri în topul stresorilor de-a lungul vieții (pe lângă moartea cuiva drag, căsătorie, schimbarea serviciului, concediere, etc.), deoarece schimă statutul celor doi protagoniști adulți și al copilului.

După construirea unor proiecte comune și promisiunea unei vieți frumoase, separarea este întotdeauna un eșec cu consecințe negative pentru un timp, asupra psihicului persoanelor implicate. Soții care divorțează pot dezvolta în timp: tulburări de concentrare a atenției, depresie, gândire negativă, anxietate, tulburări psihosomatice, etc., dacă nu sunt persoane echilibrate psihologic și nu pot accepta situația divorțului. Atât în perioada de dinainte, cât și în timpul divorțului, traumele părinților și unele tulburări ale lor sunt preluate de către copil care, începe să manifeste la rându-i diverse tulburări fobice, atacuri de panică, depresie, tulburări de alimentație (bulimie sau anorexie), tulburări psihosomatice și somatoforme (insomnii, hipersomnii, migrene, coșmaruri, vomă psihogenă, astm bronșic, ticuri, gastrită-ulcer, cefalee, tahicardie, amețeli, senzație de leșin – lipotimii, probleme dermatologice – iritații, erupții, eczeme, enurezis, etc.).

De cele mai multe ori după terminarea divorțului, se continuă „lupta”, la mijloc de cele mai multe ori aflându-se copilul. Pentru copii însă, separarea părinților este o adevărată dramă, care nu trebuie subestimată. Discuțiile, tensiunile dintre părinți privează copilul de ambianța caldă a căminului, căldura care îi oferă acestuia o siguranță. Există însă și un mit în societatea română și nu numai, „e bine pentru copil să aibă ambii părinți lângă el, indiferent ce relație este între aceste două persoane”.

Studii psiho-sociale au demonstrat faptul că un copil este mult mai liniștit, echilibrat sufletește, împăcat, într-o familie monoparentală (cu un singur părinte), decât într-o familie în care cei doi parteneri au conflicte la care asistă, unde unul dintre parteneri (de obicei femeia) este violentată, agresată, abuzată emoțional, verbal sau fizic, și unde copilul este violentat fizic, verbal sau emoțional.

Divorțul însă, ar fi de dorit să fie ultima alternativă a celor doi parteneri, deoarece un copil are nevoie de ambele figuri parentale pentru a se dezvolta armonios. Dacă nu mai există nicio soluție, este bine ca părinții să se separe, decât să oblige copilul să trăiască într-un mediu care este permanent în tensiune. Copilul trebuie informat. Fiind foarte sensibil, el simte că se întâmplă ceva și vrea să știe ce. Este de dorit ca părinții să anunțe împreună vestea separării și înainte de data stabilită, astfel încât copilul să se obișnuiască cu ideea că nu va mai locui în aceiași casă și cu mama și cu tata. Pentru copil, familia este alcătuită din indivizi care trăiesc în aceiași casă. Îi este greu să-și imagineze că tata (mama) nu mai locuiește cu el, că nu-i mai poate citi o poveste în fiecare seară, că nu se mai uită împreună la televizor.

De cele mai multe ori persoanele adulte – soțul soția, înainte de divorțul propriu-zis dezvoltă unul față de celălalt comportamente inadecvate, de sabotare, în care este implicat și copilul (fie că unul sin părinți îl ia aliat pe copil, fie că, copilul devine avocat între soți și încearcă din răsputeri să salveze relația lor). Aceste comportamente de atragere de o parte sau de alta denotă din partea adulților imaturitate emoțională și neresponsabilizare pentru viața lor și a copilului. Deseori, copilul crede că el este cauza divorțului, mai ales dacă anunțul vine după o serie de reproșuri care i-au fost aduse. El crede că părinții se despart pentru că el a spart vaza ce a nouă sau nu a spus destul de frumos poezia la serbare. Este foarte important să i se spună copilului că nu el este cauza separării, el nefiind capabil să înțeleagă motivele pentru care aceasta apare și nici consecințele ei.

Anumite cuvinte și comportamente îl ajută să se liniștească, să îi reducă această neliniște sau aceste gânduri de vinovăție. Trebuie să i se explice copilului, prin exemple, că el nu are nicio vină și că nu este singurul copil ai cărui părinți trăiesc separat, divorțul părinților nefiind o separare de copii.

De cele mai multe ori copiii sunt cei mai afectați atât de divorț, cât și de orice situație (neînțeleasă/neexplicată) tensionată din casă. Pe timpul desfășurării demersurilor de divorț, în funcție de vârsta copilului, adesea ei nu reușesc să-și explice ceea ce se întâmplă exact. Doar resimt faptul că se întâmplă ceva rău care este numai din vina lui. Un copil își iubește în egală măsură părinții, el putând alege să-și manifeste această afecțiune într-o manieră adesea diferită, datorită particularităților de relaționare cu adulții familiei: mama și tata. Și mai ales nu trebuie omis faptul că în condiții de atenție excesivă, copilului îi place să răstoarne situațiile în avantajul lui (mai multe jucării, mai multe privilegii, cadouri, libertăți, etc.).

În cazul divorțului cu minori care au împlinit vârsta de 10 ani și au fost ascultați în camera de consiliu, din practică, s-a constatat că există și cazuri în care, întrebat fiind cu cine dorește să rămână după divorțul părinților, copiii au afirmat că doresc să rămână cu ambii părinți, întrucât îi iubește pe amândoi în egală măsură, neputând să aleagă între mamă sau tată. În această situație, fără a avea o poziție clar exprimată de către minor cu privire la alegerea părintelui căruia să-i fie încredințat, rolul judecătorului este major, acesta trebuind să hotărască în deplină concordanță cu interesul major al copilului.

Din statisticile efectuate, s-a putut constata după anii '90 o creștere în ceea ce privește numărul divorțurilor, situație care și-a continuat trendul ascendent, în mod special după aderarea României la Uniunea Europeană, când exodul românilor în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit a fost foarte mare. Cazurile în care atât mama cât și tata reușeau să plece la muncă în străinătate, pentru ca mai apoi să-și poată duce și copii cu ei, erau dintre cele mai fericite. De cele mai multe ori însă, reușeau să plece la muncă în străinătate, fie soțul sau numai soția, situații în care de multe ori s-a putut asista la destrămarea familiei din țară, părintele plecat la muncă în străinătate, înțelegând să-și „refacă” viața cu persoane din țara unde muncea.

În situația în care mama era cea care este plecată la muncă în străinătate, s-a putut constata la copii, instalarea unor stări sufletești dintre cele mai diverse, a unor profunde depresii, care se manifestau prin lipsa de la școală, lipsa de comunicare, închiderea în sine, fuga de acasă, ajungându-se în cele mai disperate cazuri, până la suicid.

Pe lângă implicațiile de ordin psihosocial a acestei situații, practica a demonstrat că s-au complicat atât aspectele de ordin procedural cât și perioada de soluționare a divorțului în atare situație.

Se poate menționa aici, citarea părților în străinătate, în sensul că, îndeplinirea procedurii de citare cu acestea, necesită o perioadă mai îndelungată. De asemenea, efectuarea unor anchete sociale la domiciliul unuia sau ambilor părinți, sau audierea martorilor, prin comisie rogatorie, precum și obținerea unei pensii de întreținere când părintele lucrează în străinătate cu contract de muncă, au prelungit mult durata procesului de divorț. Și în aceste cazuri de divorț s-a putut constata că „miza” cea mare a fostului cuplu au rămas tot copii, ei fiind cei „prinși” în vârtejul și la mijlocul acestei situații.

Pe lângă durerea în sine pe care aceștia o resimt la despărțirea părinților, cu atât mai mult cu cât unul dintre ei este stabilit în străinătate, iar copilul este destul de dezorientat în a-și alege părintele cu care ar dori să rămână, intervine și un altfel de durere, aceea că legăturile cu părintele divorțat stabilit în străinătate, devin din ce în ce mai rare, de cele mai multe ori acestea reducându-se la convorbiri telefonice sau la comunicarea pe internet.

În oricare dintre situații, indiferent dacă minorul a fost încredințat părintelui rămas în țară, sau aceluia stabilit în străinătate, un rol important îi revine părintelui căruia i-a fost încredințat copilul, în sensul că, este de datoria părintelui care îl crește, să facă tot posibilul să mențină relațiile între copil și celălalt părinte, în niciun caz distanța constituind un impediment pentru părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul, de a avea legături personale și frecvente cu copilul său.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Aioanei, G. Căsătoria și divorțul, Editura Hamangiu, București 2008;

Albu, I. Dreptul familiei, Editura Dicadcică și Pedagocică, București 1975;

Anitei, Nadia Cerasela, Dreptul familiei-conform Noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București 2012;

Bacaci, Alexandru, Cristina Codruța Hageanu, Viorica Dumitrache, Dreptul familiei, ediția a IV-a, Editura All Beck, București 2005;

Banciu, Adrian Alexandru Raporturile patrimoniale dintre soți, Editura Hamangiu București 2011;

Banciu, Maria Dreptul familiei, Curs, vol. I, Editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 1995

Beleiu, Gh., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Coordonator P. Cosmovici, Editura Academiei R.S.R., Bucuresți, 1989

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

Cetean, Voiculescu Laura Dreptul familie. Note de curs și seminar, Editura Hamangiu București 2012;

Chiriță, R., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2008;

Filipescu, Ion Tratat de dreptul familiei, Ediția 8, Editura C.H. Beck, 2006;

Filipescu, I.P. , Tratat de dreptul familiei, ediția a VIII-a, Editura Universul Juridici, București 2006;

Florian, Emese, Dreptul Familiei, Editia 3, Editura C.H. Beck, București 2010;

Nicolae, Ioana Dreptul familiei în context național și în raporturile de drept internațional privat, Editura Hamangiu, București 2014;

Păuna Nicolae, ș.a. Desfacerea căsătoriei prin divorț, Editura Hamngiu București 2014;

Pricopi, Adrian Dreptul familiei, Editura Fundația « România de Mâine », ediția a 4-a, București, 2008 ;

Popescu, T.R. Dreptul familiei, Tratat, Editura Didactică și Pedagogică, vol. I, București 1965;

Roșu, Elena Dreptul familiei, Practică judiciară, ediția a 2-a, Editura hamangiu București 2011;

Articole din literatura de specialitate

I.T. Rotaru, Admisibilitatea cererii de revizuire în materia divorțului, R.R.D: nr.6/1983;

T. Bodoașcă, Reglementarea divorțului prin acordul părțilordupă modificarea Coului de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010, în Dreptul nr. 4/2011;

C.C. Dinu, Aspecte teoretice și practice cu privire la procedura divorțului în Noul Cod de Procedură civilă, în RRDP nr.2/2012;

Legislație

Constituția României

Noul Cod civil

Legea de punere în aplicare a Noului cod civil