Descrierea Statistica Si Modelarea Econometrica a Inflatiei In Romaniadocx

=== Descrierea statistica si modelarea econometrica a inflatiei in Romania ===

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

DOMENIUL: ADMINISTRAREA AFACERILOR

SPECIALIZAREA: ECONOMIA COMERȚULUI, TURISMULUI ȘI SERVICIILOR

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT:ZI

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR STIINȚIFIC ABSOLVENT:

Conf. Univ. Dr. Ioana Meșter Bocioc Claudia

ORADEA

2016

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

DOMENIUL: ADMINISTRAREA AFACERILOR

SPECIALIZAREA: ECONOMIA COMERȚULUI, TURISMULUI ȘI SERVICIILOR

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT:ZI

DESCRIEREA STATISTICĂ ȘI MODELAREA ECONOMETRICĂ A INFLAȚIEI ÎN ROMÂNIA

COORDONATOR STIINȚIFIC ABSOLVENT:

Conf. Univ. Dr. Ioana Meșter Bocioc Claudia

ORADEA

2016

1.Inflația

Concept

Fiind un fenomen complex, inflația se bucură de o atenție deosebită în rândul economiștilor, al oamenilor de afaceri și al cercurilor guvernamentale, existând numeroase abordări cu privire la definirea termenului de inflație.

Așa cum arată și Maurice Flamant, etimologia nu vine deloc în sprijinul definirii acestui concept, ca și în cazul altor abordări, inflația provenind de la cuvântul inflare care semnifică umflare, ceea ce nu sugerează că este vorba despre creșterea cantității de bani puși în circulație, sau de creșterea generală a prețurilor.

Începem abordarea conceptului de inflație cu una din primele definiții ale acestui fenomen, publicată în anul 1581 în lucrarea „Miroir des Francais”, în care se descrie inflația secolului XVI astfel: „dezordinea dezordinilor este așa de mare astăzi la toate mărfurile, încât, dacă lucrurile nu sunt îmbunătățite și însănătoșite, există temerea să fie nevoie, în scurt timp, pentru hrana unui om de tot atâta aur și argint cât greutatea sa.”

În literatura de specialitate inflația este înțeleasă în mod diferit de către economiști, fiecare exprimându-și punctul de vedere în definirea inflației.

Aurel Negucioiu consideră că „inflația reprezintă o stare economico-financiară de supraîncărcare a canalelor circulației cu bani de hârtie, în care este rupt echilibrul dintre cantitatea de bani necesară circulației (cererea de bani) și cantitatea de bani aflată în circulație (oferta de bani) și în care are loc o creștere generală autoîntreținută a prețurilor mărfurilor.”

În accepțiunea lui Victor Slăvescu inflația este „cel mai mare și cel mai primejdios abuz, care constă în creațiunea nemăsurată de semne monetare.”

Potrivit lui Gheorghe Olah „Inflația este percepută adesea ca o dezordine cu referire la monedă sau ca o boală care macină economia și ale cărei cauze nu sunt prea bine cunoscute. În al doilea rând, inflația este văzută ca un dezechilibru între cantitatea de bani necesară unei bune circulații a bunurilor și cantitatea reală de bani aflată în circulație, este vorba despre o supraîncărcare a pieței cu semne monetare, sau mai exact cu instrumente de plată, însoțite de creșterea generală a prețurilor și de scăderea puterii de cumpărare a banilor.”

Pierre Bezbakh apreciază că „inflația este un proces de creștere cumulativă și autoîntreținută a nivelului general al prețurilor de consum, un mecanism care provoacă variații multiple de lungă durată, generează el însuși cauzele permanenței sale și se exprimă prin majorarea celei mai mari părți a prețurilor.”

Victor Jinga consideră că „inflația este o maladie a monedei, cu stări latente, virulente, explozive, anarhice. Durează întotdeauna mult și foarte mult, e contagioasă, produce suferințe, injustiții, lasă urme, deseori grave.”

Economistul și sociologul italian Corrado Gini redacta: „e frapant caracterul ei general și e deconcertant faptul că această inflație (inflație târâtoare) se manifestă în condițiuni care par opuse acelora în care altădată inflația era considerată justificată. E fără îndoială că ne aflăm în fața unei manifestări a acelei instabilități sociale care caracterizează societățile moderne și asupra cărora sociologii au atras atenția chiar de la sfârșitul secolului trecut.”

Autorii Dicționarului de științe economice publicat sub directiva lui Jean Romeuf consideră că „o comunitate monetară se află în stare de inflație atunci când totalul cheltuielilor sale depășește, în decursul unei perioade date, valoarea calculată prin înmulțirea cantității de mărfuri și servicii oferite cu prețurile lor unitare în vigoare în perioada precedentă, totalizând apoi aceste produse.” Din punctul lor de vedere „inflația poate fi definită sub formă eliptică drept un exces al cererii solvabile asupra ofertei evaluate în teren de costuri (incluzând profiturile normale). Un astfel de ecart se traduce printr-o creștere generalizată a prețurilor.”

„M. Bronfenbrener și F.D. Holzman au delimitat patru tipuri de definiții ale inflației:

Inflația este o stare de generalizare a excesului de cerere, în care „prea mulți bani aleargă după prea puține lucruri”

Inflația reprezintă o creștere a rezervelor bănești sau a veniturilor, fie în sumă totală, fie pe cap de locuitor

Inflația reprezintă o creștere a nivelului prețurilor având următoarele caracteristici: este anticipată cu lipsă de precizie, duce la noi creșteri de prețuri, nu sporește gradul de ocupare a forței de muncă și nici producția reală, se manifestă ca „fenomen bănesc” se măsoară prin prețuri nete, adică prin prețuri din care au fost scăzute impozitele și este reversibilă

Inflația reprezintă o scădere a valorii banilor în raport cu alte monede, măsurată prin cursurile de schimb valutar ori prin prețul aurului sau indicată de un exces de cerere pentru aur sau pentru valută la cursurile oficiale.”

Evoluția istorică a inflației

Inflația, ca și fenomen economic este cunoscută încă din antichitate, însă nu a fost prezentată sub această denumire. În secolul III creșterea prețurilor mărfurilor și a remunerării muncii a fost considerabilă, ea era legată de o depreciere a monedei romane, datorită procurării cu dificultate a aurului și a argintului, „moneda bună”, confecționată din aur, fiind înlocuită de o „monedă rea” confecționată din aramă, cositor și plumb.

În anul 301 împăratul Diocrețian încearcă să reglementeze prețurile și implementează prin „Edictul prețurilor maximale”, pedeapsa cu moartea pentru cei care ăn mod abuziv majorează prețurile. La scurt timp, împăratul Constantin realizează o nouă reformă, monetară, prin care pune în circulație noi bani de aur și argint pentru a restabili încrederea în moneda imperială.

Unii specialiști consideră că fenomenul monetar din Imperiul Roman de Apus din secolul al III-lea care s-a manifestat și s-a declanșat în condițiile circulației banilor de aur drept inflație este discutabil, deoarece cauza apariției acestui fenomen a fost lipsa de aur și argint, iar prețurile au crescut nu în bani de aur sau argint , ci în reprezentanți ai acestora confecționați din aramă, cositor sau plumb.

După o perioadă de aproape o mie de ani, în care datele despre evoluția prețurilor sunt aproape inexistente, putem spune că acestea devin relevante în Anglia în 1250 când era urmărită o anumită evoluție a prețurilor și a salariului real, ceea ce a dat posibilitatea economiștilor englezi de a comenta pe larg o serie de fenomene economice legate de circulația monetară.

În Europa, după anul 1560 creșterea prețurilor a fost mai ridicată decât scăderea cantității de metal prețios, această creștere fiind determinată de mutațiile monetare și de abundența de aur și argint dinspre Lumea Nouă. În acest fel au apărut primele elemente definitorii ale teoriei cantitative a banilor, sub incidența influenței de bani asupra prețurilor.

De-a lungul vieții John Law a arătat un mare interes pentru teme majore precum: folosirea incompletă a resurselor, stagnarea economică și inflația. Referitor la inflație Law afirma că aceasta este alcătuită din excesul de ofertă al monedei.

Law propune înlocuirea banilor din metale prețioase cu cei de hârtie. Modelul lui fiind: creearea unei bănci comerciale care să fie autorizată de stat pentru a emite însemne monetare de hârtie.

În vederea îndeplinirii principiilor sale, Law înființează în 1710 Banque Royal, ca bancă privată de emisiune, după câțiva ani de activitate prosperă, s-a prăbușit în 1720 din vina „regentului”, care ordona noi emisiuni.

După 1750 prețurile au început să crească din nou în toate țările europene îndeosebi în Anglia. Acest episod inflaționist se explică, ca fiind expresia expansiunii creditului, mai exact a ofertei de credit, urmare firească a dezvoltării fără precedent a rețelei bancare engleze.

Secolul XIX a fost o perioadă caracterizată prin dezinflație și nu inflație. Începând cu sfârșitul războaielor napoleoniene în 1815 și până la începutul Primului Război Mondial în 1914, nu s-a înregistrat inflație în nici o țară, iar în majoritatea cazurilor prețurile în 1914 erau mai mici decât în 1815. Excepție făcând noile state din America Latină și Statele Unite ale Americii, care au avut parte de un nou val inflaționist în urma războiului de succesiune (1861-1865), când au fost emise bilete de bancă neconvertibile, cunoscute sub denumirea de „greenbanks”, acestea devenind convertibile abia în 1878.

Dacă secolul XIX s-a confruntat cu perioade de inflație moderate și deflație, secolul XX va cunoaște o inflație continuă.

În perioada 1900-1914 în toată lumea s-au înregistrat rate modeste ale inflației și un grad ridicat de stabilitate a piețelor internaționale, majoritatea țărilor utilizând etalonul aur. Perioada imediat următoare (1914-1924) a fost instabilă fiind caracterizată prin inflații și hiperinflații, datorită declanșării Primului Război Mondial, etalonul aur a fost eliminat deoarece țările participante nu au finanțat războiul numai din taxe, s-au emis cantități suplimentare de bani care s-au dovedit a fi fără acoperire.

Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial a înregistrat un nou val inflaționist, manifestându-se pe toată durata războiului. Între 1930-1945 rata inflației a înregistrat cote ridicate pentru majoritatea statelor lumii, ridicându-se la 30% anual în Statele Unite, 300% în Franța și 2.200% în Italia.

Criza petrolului din 1973 a produs șocuri ale ofertei ce au avut ca efect o puternică inflație. Ritmul inflației se încetinește începând cu 1976, scăzând la aproximativ 7%, această scădere fiind determinată de stabilizarea prețului energiei și de atenuarea creșterii cheltuielilor pentru salarii.

După anul 1980, țările din Europa de Est au înregistrat o deteriorare considerabilă a situației lor economice, care a fost însoțită de o amplificare a fenomenului inflaționist. Această situație a apărut datorită problemelor pe care le-a întâmpinat ăn perioada de rranziție, dificultățile economice determinate de ritmurile diferite ale reformelor și al efortului făcut pentru revalorificarea sistemelor lor tradiționale de planificare centralizată.

Perioada 1990-1998 a adus unele modificări în peisajul economiei mondiale și în tabloul general al inflației. Rata de creștere economică în principalele state industrializate a scăzut de la 4,5% în 1988 la 2,5% în 1998. Această scădere s-a datorat în principal politicilor monetare restrictive, adoptate de țările dezvoltate, în scopul împiedicării pușeelor inflaționiste, revigorarea inflației se explică și prin influența altui factor cum ar fi: pierderea încrederii consumatorilor și investitorilor în siguranța afacerilor, într-o serie de țări cu situație politică și economică incertă.

Din punct de vedere istoric, în Europa, rata inflației este scăzută și nu există riscul revenirii unei inflații mai mari, decât dacă s-ar produce un nou șoc petrolier. Creșterea competiției datorată introducerii euro și restructurărilor din anumite sectoare importante (electricitate, gaz, poștă etc.) ar trebui să ducă în viitor la scăderea presiunilor inflaționiste.

Tipologia inflației

Pentru o definire de ansamblu a inflației, ținem cont de diferite criterii de clasificare:

Din punctul de vedere al intensității și al duratei în timp distingem:

inflație târâtoare – atunci când creșterea anuală a indicelui prețurilor de consum (IPC) nu depășește 3-4% pe an;

inflația moderată – atunci când creșterea anuală a IPC nu depășește 6%;

inflație rapidă – atunci când rata anuală a inflației se apropie de 10%, fiind însoțită de creșteri economice mai scăzute sau chiar de stagnări și diminuări ale producției naționale;

inflație galopantă – atunci când creșterea anuală a IPC depășește 10%, provocând dereglări ale mecanismului economico-social;

hiperinflația – apare când creșterea lunară a prețurilor de consum este mai mare de 50 %.

Din punctul de vedere al originii, al cauzelor care o generează și alimentează, inflația îmbracă următoarele forme:

inflația prin bani – este caracterizată prin emisiunea excesivă de semne bănești. Inflația prin monedă este legată mai ales de oferta de monedă, suplimentarea acesteia decurgând din deciziile organismelor economice specializate, în sensul sporirii activelor, al creșterii masei și ponderii banilor de credit.

inflația prin cerere – este dată de surplusul cererii agregate față de venitul național și oferta agregată. Fiind un fenomen de creștere a prețurilor provocat de o situație de dezechilibru între cererea solvabilă prea mare în raport cu oferta la un anumit preț, pentru egalizarea cantităților cerute cu cele oferite, prețurile cresc;

Inflația prin costuri – este o creștere generalizată a prețurilor determinată de creșteri ale costurilor factorilor de producție (input-urilor). . Aceasta rezultă prin creșterea prețurilor diferiților factori de producție ( creșterea salariilor, a dobânzilor, a prețurilor materiilor prime, a energiei etc.), aceste tendințe ducând la majorarea costurilor de producție;

Inflația structurală – implică o situație gravă în economie prin care cererea și oferta agregată se modifică în sens contrar, cum ar fi: cererea agregată crește, iar oferta agregată scade. Inflația stucturală este o continuare a inflațiai prin costuri și cea prin cerere, având și elemente definitorii: existența unor puternice structuri monopoliste și de oligopol, care au capacitatea de a stimula unele componente ale cererii globale concomitent cu reducerea altor elemente ale ofertei globale;

Inflația importată – este acea inflație care este determinată de creșterea costurilor (deci și a prețurilor) bunurilor economice la producerea cărora s-au folosit resurse importate scumpe.

Pentru a explica procesul importului de inflație în literatura de specialitate au fost prezentate trei teze:

Teza venitului – se produce atunci când cresc exporturile, făcând ca balanța de plăți curente să devină excedentară. Surplusul exporturilor majorează venitul național și determină o creștere a cererii totale interne.

Teza lichidității – este legată de teoria cantitativă a monedei, susținând că un aflux de devize mărește lichiditatea economiei și provoacă variații în acelați sens asupra nivelului prețurilor.

Teza creșterii costurilor – se poate declanșa atunci când prețurile materiilor prime, semifabricatelor, energiei și al altor bunuri importate crește. Dacă acestea au o pondere semnificativă în costuri, duce la majorarea costurilor de producție și implicit și a prețurilor de vânzare;

Inflația prin credit – inflația creată ca urmare a creșterii substanțiale a creditelor. Acest tip de inflație poate duce la supredimensionarea volumului banilor de cont, cu efecte inflaționiste asemănătoare celor produse de banii numerar, este întâlnită atunci când expansiunea creditelor are ca destinație investiții importante în economie, care nerealizate și nepuse în funcțiune la timp , conduc la o activare suplimentară a cererii de consum.

Un alt criteriu de clasificare a inflației este după așteptările inflaționiste și anume:

Inflația anticipată (așteptată) – rata inflației care este în general așteptată de toți actorii economici, aceștia fiind capabili să o prevadă și astfel să se protejeze împotriva ei.

În funcție de inflația anticipată, actorii economicii, pot să-și adapteze comportamentele la starea , sensul și ritmul procesului inflaționist în perspectivă și să ia decizii privind afacerile lor în raport cu propriile previziuni.

Inflația neanticipată – depășește capacitatea de previziune a actorilor economici. Fiind viitoarea rată a inflației într-o țară, care însă nu este așteptată, , va lua prin surprindere majoritatea oamenilor de afaceri, organizațiile comerciale și consumatorii, aceștia nu vor fi capabili să se protejeze împotriva ei.

Un al patrulea criteriu de clasificare a inflației este mecanismul de funcționare al pieței, din acest punct de vedere specialiștii disting următoarele tipuri:

În cazul inflației deschise, economia continuă să funcționeze ca un mecanism în care prețurile sunt fixe. Orice exces de cerere ( pe piața bunurilor de consum sau a factorilor de producție) conduce la creșterea prețurilor și salariilor.

Inflația reprimată apare atunci când există un control guvernamental care împiedică creșterea prețurilor bunurilor de consum și a saalriilor , iar excesul de cerere este reprimat, dar nu și redus.

Cauzele declanșării fenomenului inflaționist

Cauzele declanșării și desfășurării inflației sunt numeroase, diversitatea lor și modul în care se reflectă în gândirea economică modernă și contemporană. Specialiștii spun că la baza inflației se află mai multe tipuri de cauze, unele interne și altele externe în raport cu sistemul economic al unei anumite țări.

Premisele inflației țin de esența economicului, indiferent de forma spațio-temporală de manifestare a acestuia, pe când cauzele inflației țin de cristalizarea în forme specifice de manifestare a acestei esențe economice (economii naționale, sau economia mondială din anumite perioade de timp).

Principalele cauze ale inflației sunt:

Dezechilibrul între cerere și ofertă;

Creșterea costurilor;

Oferta de monedă;

Dezechilibrul între consum și investiții;

Cheltuielile publice excesive în raport cu mijloacele lor de funcționare;

Structurile economice, sociale și psihologice.

„Declanșarea inflației are loc atunci când în cadrul sistemului economiei naționale apar condiții de dezechilibru economic, cum ar fi:

Existența și lansarea în permanență pe piață a unor cantități mari de bani;

Dezechilibrul între rata investițiilor și rata consumului;

Deficitul bugetar excesiv înregistrat prin majorarea cheltuielilor, influențate de inflație, în condițiile unei anumite creșteri mai lente a veniturilor;

Creșterea prețurilor ca urmare a costurilor în creștere și zvonurilor existente în economie ;

Dezechilibrarea cererii agregate în raport cu oferta agregată;

Intensificarea relațiilor de creditare prin crearea banilor de cont;

Concurența și diferența de productivitate la producători;

Calitatea și strategia actului de guvernare;

Condițiile internaționale de racordare a economiei naționale la economia mondială.”

Șansele de apariție a acestor condiții cresc atunci când în economia națională se fac simțite urmările unor catastrofe naturale, războaie și reacții ale grupurilor sindicale etc.

Măsurarea inflației

Pentru măsurarea inflației se folosesc mai mulți indicatori, în mărime absolută și în mărime relativă, cu scopul reliefării unor aspecte specifice.

Măsurarea absolută a inflației se stabilește ca diferență între cererea absolută nominală și cantitatea reală de bunuri și servicii, pe care le pot oferi efectiv agenții economici și pe care aceștia le pot pune în circulație.

Măsurarea relativă a inflației este reprezentată de raportul procentual dintre masa monetară și oferta de bunuri și servicii. Pentru că inflația presupune o creștere a nivelului general al prețurilor, măsurarea inflației se bazează pe utilizarea nivelurilor generale ale prețurilor.

Măsurarea nivelului general al prețurilor se realizează prin determinarea unor indici ai prețurilor.

Indicii prețurilor calculați ca indici cu bază simplă sau cu bază în lanț exprimă sensul evoluției inflației (crescător, descrescător sau constant). Dintre cei mai utilizați indici, amintim:

„

Indicele general al prețurilor bunurilor de consum (IPC);

Indicele prețurilor produselor industriale (IPP);

Indicele costului vieții;

Evoluția cantitativă a masei monetare în raport cu volumul fizic și valoric al producției;

Evoluția vitezei de circulație a banilor;

Modificarea puterii de cumpărare a banilor pe piața internă și pe cea externă;

Modificarea produsului național brut nominal și al celui real, corectat cu un anumit coeficient deflator.”

1.5.1 Indicele prețului de consum (IPC)

Modul de măsurare cel mai obișnuit al inflației este indicele prețului de consum, deoarece acesta este un mecanism pentru măsurarea schimbărilor în prețul mediu al bunurilor și serviciilor consumate.

„Indicele prețurilor de consum (IPC) măsoară evoluția de ansamblu a prețurilor mărfurilor cumpărate și a tarifelor serviciilor utilizate de către populație într-o anumită perioadă (perioada curentă), față de o perioadă anterioară (perioada de bază sau de referință).

Indicele prețurilor de consum se calculează numai pentru elementele care intră în consumul direct al populației.”

În România, conținutul acestui indice cuprinde:

Populația de referință. Indicele prețurilor de consum se calculează pe baza cheltuielilor populației, care sunt legate de cumpărarea de mărfuri alimentare și nealimentare, deasemenea și de plata contravalorii serviciilor necesare satisfacerii nevoilor de trai.

Tipurile de consum acoperit. Indicele prețurilor se calculează pe baza elementelor care intră în consumul direct al populației, excluzându-se consumul din resurse proprii, cheltuielile cu caracter de investiții, dobânzi plătite la credite, prime de asigurare, amenzi etc., precum și cheltuielile aferente plății muncii pentru producția gospodăriei.

Teritoriul acoperit. Datele necesare se obțin prin observarea și înregistrarea prețurilor și tarifelor de consum în toate municipiile reședință de județ și în principalele așezări urbane din toate județele țării.

„În calcularea IPC nu se iau în considerare următoarele cheltuieli:

Autoconsumul de bunuri și servicii din producția proprie a gospodăriilor familiale;

Cheltuielile sub formă de impozite, taxe, amenzi, jocuri de noroc, dobânzi plătite la credite, rate de asigurare, depuneri și dobânzi la CEC;

Cheltuielile efectuate de gospodării pentru plata lucrărilor agricole și cheltuielile agrozooveterinare efectuate.”

IPC se calculează ca un indice de tip Laspeyres cu bază fixă, formula generală de calcul a indicelui este următoarea:

(1)

unde:

– indicele agregat al prețurilor de consum al lunii curente (t) față de anul de referință;

– indicii lunii curente față de media anilor de referință;

p0 – prețul de consum al produsului în luna curentă;

q0 – ponderea produsului dat în consumul din luna curentă;

– ponderile aferente diferitelor trepte de agregare îna nul de referință.

Obiectivele urmărite la calcularea IPC, pe lângă măsurarea inflației, pot fi:

determinarea puterii de cumpărare a veniturilor, salariilor și a pensiilor;

fundamentarea calculului dobânzii reale;

negocierea salariilor, pensiilor, burselor, alocațiilor;

fundamentarea deciziilor politice din domeniul social.

1.5.2 Deflatorul produsului intern brut

Deflatorul produsului intern brut reprezintă raportul dintre PIB nominal dintr-un an dat și PIB real din acel an. Deoarece deflatorul PIB se bazează pe o calculație care implică toate bunurile produse în cadrul economiei, el reprezintă un indice de preț cu o bază foarte largă, care este frecvent utilizat pentru măsurarea inflației.

Deflatorul PIB include nu numai prețul bunurilor de consum ci și prețul investițiilor și al bunurilor exportate cu care gospodăriile nu intră în contact direct, astfel nu constituie un instrument ideal de măsurare a puterii de cumpărare a banilor.

Calcularea produsului intern brut real se realizează prin raportarea produsului intern brut nominal, calculat în prețuri curente, la indicele prețurilor tuturor bunurilor care alcătuiesc acest agregat, sau produsul intern brut deflator:

(2)

Evaluarea acestui indicator în prețuri constante presupune defalcarea lui pe componente parțiale cât mai omogene, deoarece este alcătuit din mărfuri cu caracteristici și destinații foarte diferite. Apoi, urmează, deflaționarea fiecăruia dintre ele în prețuri constante prin împărțirea agregatului parțial la indicele prețurilor mărfurilor care alcătuiesc acest indicator.Astfel produsul intern brut real va fi :

(3)

Iar indicele de deflaționare,va fi:

100 (4)

unde:

– fiecare componentă a PIB calculată în prețuri constante;

– PIB nominal calculat în prețuri constante;

– indicele prețurilor bunurilor care alcătuiesc PIB;

J=1, k; componente ale PIB.

Consecințele și costurile generate de inflație

1.6.1 Consecințele inflației

Datorită complexității inflației, apar diverse manifestări și numeroase consecințe asupra economiei și a intereselor tuturor categoriilor de actori economici.

Inflația se caracterizează prin dereglări care afectează multe aspecte ale vieții economice, pe care le vom grupa în jurul a mai multor teme, clasificându-le:

Consecințele asupra activității economice

În acest domeniu apar atât efecte negative cât și pozitive. În prima categorie fiind incluse modificările sistemului prețurilor relative, deoarece prețurile bunurilor luate în considerare la determinarea indicelui general al prețurilor nu evoluează în același sens și nici cu aceeași viteză. Rezultă defapt că inflația nu afectează indivizii în mod identic, pentru că există diferite structuri de consum. În calitate de consumatori , pentru a ameliora efectele deprecierii monetare, actorii economici accelerează ritmul cumpărărilor, investind banii, în mare parte pe bunuri de folosință îndelungată.

Inflația dezavantajează creditorii și avantajează agenții economici debitori, deoarece patrimoniul se repartizează în favoarea debitorului. Costul real al datoriei se diminuează, în funcție de diferența dintre creșterea nivelului mediu al prețurilor și rata dobânzii plătite de debitor, deasemenea inflația reduce (prin devalorizare) mărimea reală a sumelor împrumutate, rambursarea sumelor luate cu împrumut se soldează cu pierderi pentru creditor.

Inflația are și anumite aspecte pozitive, cum ar fi:

Domeniul investițiilor stimulate, prin faptul că inflația penalizează economisirea pasivă în raport cu economisirea transformată în investiții. În ansamblu investițiile au tendința de a se orienta spre investiții pe termen scurt în defavoarea celor pe termen lung care pot avea previziuni incerte și deasemenea obținerea de profit se află la un orizont îndepărtat.

Inflația, susținută printr-o presiune a cererii, stimulează activitatea economică și utilizarea, reducând riscul șomajului.

Consecințele monetare

Inflația tinde să exacerbeze funcția monedei, de instrument al schimburilor în detrimentul celorlalte. În cazuri extreme de hiperinflație, funcția monedei este îndeplinită de o anumită „marfă-monedă”, trecându-se la diverse forme de troc, respectiv la utilizarea unei monede străine.

În stabilirea consecințelor inflației trebuie făcută distincție între consecințele inflației anticipate corect și a inflației neanticipate. Dacă inflația ar putea fi anticipată corect, diferențele dintre veniturile nominale și cele reale ar putea fi diminuate.

Consecințele asupra repartiției veniturilor

În cazul inflației neanticipate, principalele consecințe derivă din efectele de redistribuire a veniturilor în favoarea deținătorilor de capital și a celor care obțin venituri din profit în dauna salariaților. Efectul redistribuirii veniturilor apare prin diferențele dintre valoare nominală și cea reală, în cazul în care nu ar exista inflație, venitul nominal ar fi egal cu cel real.

Redistribuirea veniturilor este un efect complex, care implică mai multe categorii de relații din economie și anume:

Redistribuirea din zona salariilor , în favoarea forței de muncă (puternic) sindicalizate și în defavoarea persoanelor cu salarii fixe , forței de muncă nesindicalizate sau slab sindicalizată;

Redistribuirea în favoarea debitorilor – în relațiile de credit și asimilate acestora;

Redistribuirea în favoarea guvernului – în contextul fiscalității și în detrimentul contribuabililor;

Redistribuirea între sectoarele public și privat, în favoarea sectorului privat.

Inflația induce o stare de incertitudine și neliniște în rândul populației , cel mai afectat de

inflație fiind considerat consumatorul. Cei care reușesc să se organizeze în sindicate puternice, încearcă prin indexarea salariilor, să contracareze o parte a efectelor nefaste ale fenomenului. Indexarea este o categorie de măsuri care, leagă direct, cantitativ evoluția prețurilor de cea a salariilor și a altor venituri individuale (pensii).

1.6.2 Costurile inflației

Costurile inflației, la fel ca și în cazul șomajului sunt sunt mai dificil de a fi evaluate, incluzând anumite elemente subiective și obiective. Anticipațiile și așteptările sunt reprezentative în ceea ce privește cuantificarea costurilor inflației. De acceea se consideră că pentru o inflație perfect anticipată costurile vor fi mult mai puțin sugestive.

Economiștii teoreticieni au delimitat costurile inflației moderate anticipate astfel:

Primul tip de cheltuieli -pierderi sociale- cu inflația respectivă sunt cele legate de deprecierea inflaționistă a banilor existenți la populație. Când prețurile sunt stabile, consumatorii și firmele știu prețul corect al bunului, însă dacă prețurile sunt în creștere, cumpărătorii nu mai știu care este prețul accesibil al bunului. De aceea ei vor căuta acest preț alergând dintr-un loc în altul, de la un vânzător la altul, aceasta fiind considerată un cost social.

Un al doilea cost al inflației este legat de necesitatea frecventelor calculări și recalculări de prețuri, de operațiunile de afișare a acestora, acestea sunt denumite și costuri-meniu. În condiții de inflație, restaurantele trebuie să modifice prețurile bunurilor , magazinele cu amănuntul trebuie să pună etichete noi cu prețurile, iar firmele producătoare sunt nevoite să tipărească alte cataloage de ofertă precum și alte liste de prețuri.

În al treilea rând, inflația „viciază” legăturile istorice dintre prețurile relative ale diferitelor bunuri materiale și servicii. Ca urmare, devine imposibilă calcularea cu strictețe a eficienței și rentabilității la nivel de firmă și de ramură. Astfel, acei specialiști care consideră procesul inflaționist ca fiind „dezordinea dezordinilor oricărei economii„ fac referire la aceste costuri.

Deasemenea inflația, antrenează redistribuie avuțiile existente șischimbă sensuriel utilizării lor. Această redistribuire este generală în cazul persoanelor care dispun de venituri fixe, care, adesea nu sunt indexate la inflație. Dacă rata reală a dobânzii scade ca rezultat al inflației, va apărea un transfer de resurse monetare de la creditori la debitori, aceștia din urmă vor restitui creditele în bani depreciați.

Un al patrulea tip de cost al inflației presupune evidențierea incertitudinii și riscului în economie. Cu cât rata inflațiai e mai mare și înregistrează fluctuații puternice, cu atât firmele vor întâmpina dificultăți în a previziona încasările și costurile.

Costurile psihologice și costurile politice sunt cel de-al șaselea cost al inflației. Inflația este însoțită de tensiuni sociale și adesea, de tensiuni profunde datorită ratelor ridicate neașteptate care perturbă ordinea socială existentă.

1.7. Politici antiinflaționiste

Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor luate de către autoritățile publice, în vederea orientării activității economice într-un sens considerat rezonabil în interiorul național.

Politica antiinflaționistă desemnează un ansamblu de măsuri economice ce vizează aducerea procesului inflaționist în limite normale, stabilizarea macroeconomică, precum și modalitățile de trecere de la inflație la creștere economică autentică.

Având în vedere tipologia complexă a politicilor antiinflaționiste și datorită faptului că alegerea unui tip de politică se axează în special pe fixarea obiectivelor și alegerea instrumentelor necesare în vederea țintirii obiectivelor propuse vom analiza politicile antiinflaționiste după instrumentele utilizate.

1.7.1 Politica monetară antiinflaționistă

Politica monetară este definită ca ansamblul de acțiuni care utilizează controlul ofertei de monedă de către banca centrală ca un instrument de realizare a obiectivelor generale ale politicii economice (creșterea economică, ocuparea forței de muncă, stabilitatea prețurilor, echilibrul extern), fiind considerată una dintre cele mai importante priorități ale guvernelor.

Analiza politicii monetare face distrincție între obiective, ținte intermediare, instrumente și indicatori.

Obiectivele întruchipează și cuprind, scopurile fundamentale ale politii monetare;

Țintele intermadiare înlocuiesc obiectivele fundamentale

Instrumentele reprezintă variabilele pe care decidenții le pot utiliza și controla direct;

Indicatorii oferă informații despre evoluția lor probabilă în viitor.

Obiectivele politicii monetare

În efectuarea opțiunilor de politică monetară, principiile macroeconomice au un impact considerabil asupra cărora controversele sunt minime.

Produsul intern brut real fluctuează în jurul unui trend crescător în majoritatea economiilor. Trendul ascendent este determinat cu precădere de latura de ofertă a economiei

Nu există un compromis pe termen lung între inflație și șomaj- consecința este că accelerarea expansiunii monetare se regăsește pe termen lung doar în creșterea inflației, fără nici un efect în sensul reducerii ratei șomajului.

”Un al treilea principiu este acceptarea compromisului pe termen scurt între inflație și șomaj”

Anticipațiile reprezintă un factor al impactului politicilor macroeconomice, acestea răspunzând la modificarea politicilor macroeconomice.

Un ultim principiu constă în încadrarea politicilor macroeconomice într-un proces sistematic bazat mai degrabă pe reguli decât pe discreționism.

Obiectivul central al politicii monetare este stabilizarea nivelului general al prețurilor, deoarece o inflație scăzută ajută la promovarea eficienței și creșterii economice pe termen lung. Politica monetară furnizează soluțiile cele mai bune în vederea stabilizării prețurilor, dar costul social al unei stabilizări de prețuri a fost considerat de multe ori excesiv, ținând seama de rezultatele obținute.

Țintele intermediare

Prin ținte intermediare se înțelege ca fiind un concept sau un agregat reprezentativ unui ansamblu de comportamente asupra căruia autoritatea monetară estimează că poate avea influență și asupra căruia acționează când dorește să atingă un obiectiv final.

Ținta intermediară trebuie să întrunească trei condiții:

Evoluția sa să fie în perioada vizată;

Evoluția sa să fie corelată cu cea a unei variabile reale, fiind considerată ca obiectiv final;

Evoluția sa să fie controlabilă de către banca centrală.

Există trei tipuri de ținte monetare intermediare ale politicii monetare antiinflaționiste:

Ținte cantitative

Urmăresc controlul masei monetare în scopul respectării normelor de progresie considerate neinflaționiste. În acest scop pot fi făcute două controale:

Controlul creditului intern- cuprinde creanțele asupra trezoreriei publice și creditele pentru economie.

Controlul schimbului extern al masei monetare.

Reglare prin rata dobânzii

Criteriul stabilității producției susține ținerea masei monetare în sensul în care există fluctuații semnificative pe piețele bunurilor. Dacă obiectivul fundamental al politicii monetare nu este stabilitatea producției, ci a prețurilor, atunci țintirea ratei dobânzii prezintă riscul agravării inflației în fazele de expansiune și astfel are loc accentuarea dezinflației în faza de recesiune.

Țintirea ratei de schimb

Autonomia politicii monetare exprimă capacitatea băncii centrale de a ținti masa monetară sau rata dobânzii. Managementul ratei de schimb implică, posibilitatea atenuării fluctuațiilor conjuncturale ale acesteia prin intervenții ale băncii centrale pe piața valutară. Politica monetară internă este complet autonomă în condițiile flotării libere a cursului de schimb.

Instrumentele politicii monetare

Principalele instrumente de care dispune banca centrală în vederea conducerii politicii monetare sunt:

Vânzări și cumpărări de titluri financiare guvernamentale pe termen scurt

Atunci când Banca Centrală dorește să retragă masa monetară, vinde băncilor comerciale titluri de valoare aflate în portofoliul său, contra lichidităților. Utilizând acest instrument, banca centrală trebuie să urmărească doar atingerea unui obiectiv în funcție de importanța lui la un moment dat. Retragerea de monedă din circulație prin mecanismul contractării de către stat de noi împrumuturi și vânzarea de către Banca Centrală de noi titluri de rentă are efecte antiinflaționiste.

Taxa reescontului

În funcție de sensul ratei de csont ( crescător sau descrescător), se modifică volumul creditului, precum și costul lui. Dacă are loc o creștere a ratei reescontului, aceasta determină o descurajare a operațiunilor de reescontare și de scontare, prin urmare determină scăderea volumului creditelor acordate pe baza titlurilor de credit. Iar dacă are loc o scădere a taxei reescontului, aceasta determină creșterea volumului creditelor acordate și multiplicarea ofertei de monedă.

Rata rezervelor obligatorii

Datorită relației dintre rata rezervelor obligatorii și multiplicatorul masei monetare, variația procentajelor rezervelor este foarte eficace. Nivelul rezervelor minime este exprimat în procente reprezentând partea din pasivele băncilor comerciale care trebuie înregistrate la banca de emisiune sub forma unor depozite speciale, astfel banca de emisiune poate influența indirect volumul creditelor acordate.

Vânzarea, cumpărarea de monedă străină

Prin vânzarea monedei străine, banca centrală diminuează oferta de monedă, iar prin cumpărarea monedei străine rezultate în urma exporturilor se îmbunătățește oferta de monedă.

Rata dobânzii de refinanțare

Prin rata de refinanțare, Banca centrală furnizează lichidități băncilor solicitante, în conformitate cu obiectivele de politică monetară și de credit.

Transferuri din conturile guvernamentale

Pentru a crește oferta de monedă, banca centrală în colaborare cu Trzoreria va transfera suma prestabilită dintr-un cont în alt cont la vedere în sistemul băncilor comerciale. Rezultatul fiind creșterea rezervelor obligatorii și a capacității de creditare a băncilor.

1.7.2 Politica bugetară antiinflaționistă

Politica bugetară reprezintă expresia alegerilor bugetare realizate de un centru de decizie, având finalități exclusiv economice și sociale și implicând utilizarea cheltuielilor publice.

Recurgerea la politica bugetară pentru a lupta împotiva inflației se bazează pe ipoteza că, majorarea prețurilor are la origine un exces al cererii globale față de oferta globală. De aici rezultă și obiectivul prioritar al politicii bugetare antiinflaționiste și anume reducerea cererii globale care acționează asupra următoarelor componente: consumul privat, investițiile, cheltuielile publice etc.

Acțiunea asupra consumului privat, fiind parte componentă a cererii globale , în sensul reducerii acestuia, poate cuprinde:

Blocajul salariilor. Consumul privat depinde în mare măsură de mărimea venitului, deaceea speranța că în viitor veniturile vor crește determină creșterea consumului, dar și existența unor venituri mai mici sau constante, ăn condițiile creșterii prețurilor, duce la micșorarea consumului.

Creșterea impozitelor directe și indirecte. Dacă se urmărește creșterea veniturilor la bugetul statului are loc o majorare a impozitelor pe venituri, care va determina creșterea consumului.

Reducerea creditului de consum etc.

Acțiunea asupra investițiilor, poate avea pe termen lung, în sensul diminuării lor, dezavantaje majore, determinate de următoarele aspecte:

Investiția de productivitate este la originea unei diminuări a costurilor de producție și a unei integrări a progresului tehnic, care pe termen lung pot determina scăderea prețurilor sau, dacă se acționează în sensul reducerii investițiilor, este de așteptat un efect opus.

Investiția de capacitate mărește potențialul productiv, determinând astfel creșterea producției de bunuri și servicii și reducerea tensiunilor inflaționiste determinate de un exces al cererii.

Frânarea investițiilor ar duce la reducerea producției și creșterea problemelor de atilizare a factorilor de producție.

Acțiunea asupra cheltuielilor publice, în sensul reducerii lor, este alcătuită dintr-o serie de riscuri și anume:

Scăderea numărului și a capacității piețelor publice pentru întreprinderi desemnează o activitate economică mai redusă și un șomaj mai mare;

Salariile celor care muncesc sunt indexate și își urmează cursul;

Numărul mare al șomerilor își intensifică presiunea asupra costurilor prin sporirea cotizațiilor ce trebuie vărsate pentru ajutorul de șomaj.

Politica bugetară antiinflaționistă pe lângă acestea cuprinde și măsuri de reducere a cheltuielilor bugetului public și deci de reducere a ofertei de monedă, de îmbunătățire a raportului dintre cererea bănească și oferta de bunuri și servicii, precum și măsuri de creștere a veniturilor bugetare.

1.7.3 Politica structurală antiinflaționistă

Politica structurală antiinflaționistă cuprinde:

Politica veniturilor;

Politica prețurilor.

Politica veniturilor

Politica veniturillor implementează un „scurtcircuit” cu ajutorul căruia procesul lent de diminuare a ratei salariului să se modifice „într-un proces rapid, prin lege sau prin convingere.”

La baza acestei politici stau două „motive” esențiale. „Primul constă în aceea că, experiența numeroaselor țări demonstrează că reglarea cererii prin politica bugetară și monetară este insuficientă, iar cel de-al doilea constă în faptul că, veniturile sunt elemente importante ale costurilor de producție și ale prețurilor bunurilor și serviciilor.”

Printre măsurile de politică a veniturilor prezente în sectorul public și în sectorul economic proprietate de stat, apar:

Fixarea de către guvern a nivelului tarifa orar sau lunar prin anumite rețele de tarifare de salarii, la care se adaugă sporurile legale;

Stabilirea de către guvern a nivelului salariului mediu lunar, precum și modul de indexare a salariilor și cuantumul acestuia în raport cu rata inflației;

Implementarea unor impozite progresive pe salarii sau a unor taxe penalizatoare asupra excesului de salarii;

Stabilirea unor plafoane maxime de salarii.

Politica veniturilor influențează deplasarea în jos a curbei ofertei agregate, astfel rata inflației scade. În același timp se va deplasa în jos și curba cererii agregate în așa fel încât rata inflației se va diminua, putând rămâne redusă. Dacă în curba cererii agregate nu ar avea loc nici o modificare , controlul prețurilor și al salariilor va pregăti o nouă inflație.

Politica prețurilor

Politica de prețuri este recomandată celor care susțin punctul de vedere al unei inflații generată de creșterea costurilor salariale. O astfel de politică presupune, implicarea directă a guvernului, care încearcă să tempereze presiunile salariale și să prevină creșterile nejustificate de prețuri.

O scurtă examinare a politicilor prețurilor poate identifica următoarele experiențe:

Intervenția autorităților publice, după anul 1960, în domeniul politicii de prețuri a presupus apărare puterii de cumpărare. În acest fel s-a ajuns la politica marjelor maximale pentru produsele și serviciile cu pondere însemnată în bugetul familiei;

Din anul 1970 accentul în politica prețurilor a fost pus pe combaterea inflației. În unele state s-a recurs la înghețarea prețurilor , prin stabilirea de prețuri maximale. Pentru preîntâmpinarea efectelor inflaționiste, acest blocaj al prețurilor a fost însoțit de suspendarea indexării salariilor;

La începutul anului 1990 se revine la sistemul de declanșare a majorării prețurilor, care constituie instrumentul esențial al politicii guvernamentale în domeniul prețurilor.

Argumentul potrivit căruia controlul prețurilor activează mai mult asupra efectelor decât al cauzelor este verificat prin rezultatele numeroaselor experiențe: dacă pe termen scurt, o încetinire a inflației poate fi observată, pe termen mediu eficiența acestei politici este insuficientă deoarece duce la limitarea concurenței prin preț ți determină reducerea profiturilor și a autofinanțării.

Concluzionând aceste măsuri antiinflaționiste, consider că opinia lui Michel Didier este cea mai potrivită și anume „nici una nu s-a impus până în prezent ca o soluție miracol, în general, guvernele prudente le utilizează pe toate, în diferite grade, în forme variate și nu fără ezitări.”

Bibliografie

Andrei, C.L., Economie, Ediția a doua, Ed. Economică, București, 2011

Angelescu, Coralia, Ciucur, D., Dinu, M., Gavrilă, I., Ghiță, P. T., Popescu C., Economie, Ed. Economică, Ediția a 7-a, București, 2005

Angelescu, Coralia, Dinu, M., Gavrilă, I., Popescu, C., Socol, C., Economie, Ed. Economică, Ediția a 8-a, București, 2009

Băbăiță, I., Silași,G., Duță, Alexandrina, Macroeconomia, Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara, 1999

Băcescu-Cărbunaru, Angelica, Analiză macroeconomică, Ed. Economică, București, 2002

Băcescu-Cărbunaru, Angelica, Macroeconomia relațiilor economice internaționale, Editura All Beck, București, 2000

Băcescu,M., Băcescu-Cărbunaru, Angelica, Macroeconomie.Politici macroeconomice, Ed. All Educational, București, 1998

Băcescu, M., Băcescu-Cărbunaru, Angelica, Compendiu de macroeconomie, Ed. Economică, București, 1997

Bucur, I., Bazele macroeconomiei, Editura Economică, București, 1999

Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C., Economie, Ed. Economică, București, 1999

Crețoiu, G., Cornescu, V., Bucur, I., Economie, Ed. All Beck, București, 2003

Dobrotă, N., Dicționar de economie, Ed. Economică, București, 1999, p. 353

Dobrotă, N., Ciucur, D., Coșea, M., Enache, C., Gavrilă, I., Gogoneață, C., Ghiță, P.T., Popescu, C., Economia politică, Ed. Economică, București, 1995

Dornbusch, R., Fischer, S., Macroeconomia, Ed. Sedona, Timișoara, 1997

Dornbusch, R., Fischer, S., Startz, R., Macroeconomie, Ed. Economică, București, 2007

Florea, A., Elemente de macroeconomie, Ed. Universității din Oradea, 2008

Florea, A., Macroeconomie, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2013

Iancu, A., Bazele teoriei politicii economice, Ed. All Beck, București, 1998

Jinga, V., Moneda și problemele ei contemporane, vol I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981

Manolescu, G., Politici economice.Concepte, instrumente, experiențe, Ed.Economică, București

Negucioiu, A., Drăgoescu A., Pop S., Economie politică, vol. II, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1998

Olah, G., Macroeconomie, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2004

Pop, Cohuț, Ioana, Inflația în cea de-a doua jumătate a secolului XX, Editura Economică, București, 2005

Popescu, G., Evoloția gândirii economice, Ed. George Barițiu, Cluj-Napoca, 2000

Postelnicu, G., Resorturile inflației contemporane, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999

Roman ,L., Economie generală, Ed. Universității din Oradea, 2010

Tănase, Florina, Prețurile și indicatorii macroeconomici, Ed. All Beck, București, 1998

Tășnadi, A., Monetarismul, Ed. Economică, București, 1996

Târhoacă, C., Politica monetară în condiții de incertitudine.Provocări pentru România, în „ Caiete de studii”, BNR, 2000

Tecușan, Florența, Ivășescu I., Economie politică, partea a II-a, Ed. Mirton, Timișoara, 1995

Țugui, A., Inflația-concepte, teorii și politici economice, Ed. Economică, București, 2000

Turliuc, V., Politici monetare, Ed. Politrom, Iași, 2002

http://statistici.insse.ro

Modele econometrice precum și factorii determinanți ai inflației în România și alte țări

Modelarea econometrică

Fenomenele și procesele economice sunt extrem de complexe, deaceea dezvoltarea, modificarea și evoluția lor sunt condiționate de acțiunea simultană a unei multitudini de „factori-cauză”, unii având influență permanentă și sistematică, alții cu influențe mai mult sau mai puțin întâmplătoare. Cercetarea legăturilor interfactoriale în economie este o problemă dificilă și pretențioasă, scopul său fiind acela de a contura direcții posibile de acțiune în cadrul unor strategii comportamentale ale subiecților economici.”

Anumite cercetări presupune acumularea unui volum mare de informații: date statistice, cunoștințe de specialitate în domeniul studiat, o multitudine de tehnici și procedee de rezolvare, în acest caz acestea se subsumează econometriei.

Termenul econometrie provine din reunirea cuvintelor grecești oikonomie = economie și metron = măsurare. El a fost introdus de către Ragnar Frisch în 1926 prin analogie cu termenul biometrie care desemna cercetările biologice ce utilizează metodele statisticii matematice.

„Econometria poate fi abordată din două perspective:

în sens larg incluzând analize bazate pe estimări numerice atât a relațiilor de dependență dintre fenomenele economice, cât și a aspectelor ce privesc gradul de concentrare, de sensibilitate, dar și intensitate a fluctuațiilor din economie, adică cea mai mare parte a proceselor ce implică transformări și a căror analiză câștigă în rigoare prin exprimări cantitative (măsurare);”

în sens restrâns are ca scop estimarea sub forma unor relații matematice a legăturilor dintre două sau mai multe variabile cu scopul realizării de previziuni.

Econometria a apărut în anii treizeci, fiind impulsionată de viziunea keyneziană, ea a fost strâns legată de elaborarea politicii economice. Ca urmare a creșterii puterii ordinatoarelor au fost elaborate „marile modele”, în scopul determinării celor mai potrivite instrumente de realizare a acestei politici.

Modelarea econometrică se constituie ca punte de legătură între teorie și realitatea economică, utilizând tehnici, procedee și instrumente specifice. Prin intermediul ei apar construcții formalizate matematic, prin care se explică nivelul, structura și comportamentul sistemelor economice reale.

Un model econometric descrie legătura statistică sau stohastică dintre o variabilă dependentă y și una sau mai multe valiabile independente ( , acestea fiind considerate factori de influență pentru variabila y.

Potrivit lui Mihalevsky, dintre proprietățile fundamentale ale unui model econometric amintim:

– posibilitatea de descriere a diverselor tipuri de sisteme economice reale, pe baza utilizării legăturilor de tip statistic privind comportamente de natură aconomică, dintre variabile rezultative și factorii economici fără a exclude rolul factorilor demografici, naturali, social-politici etc.

– descrierea sistemului de dependențe printr-un sistem formal echivalent de tip ramificat de legături cauzale, inclusiv legături de independență;

– caracterizarea mult mai puțin normtivă a sistemului social-economic, dată fiind elasticitatea mai mare a reprezentărilor de tip econometric, ceea ce permite o descriere mai firească a sistemului real;

– descrierea statică și dinamică a sistemului social-economic, ceea ce oferă posibilitatea realizării de prognoze economice active, prin introducerea în sistem a variabilelor exogene de tip intrumental.”

Pentru elaborarea unui model econometric trebuie parcurse următoarele etape:

determinarea cadrului teoretic în care se desfășoară fenomenul studiat;

construirea modelului matematic atașat teoriei economice;

construirea modelului econometric atașat teoriei;

culegerea datelor;

estimarea parametrilor modelului;

testarea ipotezelor referitoare la model;

dacă modelul a fost validat, atunci acesta poate fi utilizat pentru realizarea de previziuni;

folosirea modelului pentru control sau propunerea de politici.

Într-un model econometric se disting trei tipuri de variabile:

variabila endogenă simbolizează fenomenul economic studiat, de regulă cu un anumit grad de complexitate încât variația sa pote fi explicată printr-unul sau mai mulți factori;

variabilele exogene sunt aele variabile din model care explică parte principală din variația variabilei endogene, reprezentând principalii factori de influență;

variabila reziduală are caracter aleator, sintetizând efectul altor factori nesurprinși printre variabilele exogene.

Tipologia modelelor econometrice

Modelele econometrice pot fi clasificate după anumite criterii și anume:

„în funcție de numărul factorilor de influență distingem:

modele unifactoriale: se fundamentează pe ipoteza că în rândul factorilor de influență ai variabilei rezultative y există un factor determinant x, ceilalți factori cu excepția acestuia având o influență întâmplătoare (exprimată prin intermediul variabilei reziduale u) sau fiind invariabili în perioada analizată ;

y = f(x) + (1)

modele multifactoriale: elimină deficiența modelului unifactorial, însă trebuie ca numărul factorilor luați în considerare să nu fie foarte mare pentru a nu fi mult prea complex, dificil de estimat etc.

y = f(x1,x2,…,xp) + (2)

după forma legăturii dintre variabila rezultativă și variabilele cauză

modele liniare: dacă legătura este liniară ;

modele neliniare: dacă legătura este neliniară.

în funcție de includerea factorului timp în model

modele statice: dependența variabilei endogene y față de valorile variabilei exogene xj se realizează în aceeași perioadă de timp:

y = f(x1t,…,xjt,…,xkt) + (3)

modele dinamice:

 introducerea variabilei timp ca o variabilă explicativă;

y = f(xt,t) + (4)

 autoregresive : variabila rezultativă cu valori decalate este una din variabilele explicative:

y = f(xt,yt-k) + (5)

 model cu decalaj: variabila explicativă x își exercită influența asupra variației variabilei rezultative pe mai multe perioade de timp:

y = f(xt,xt-1,… xt-k) + (6)

4. după numărul de ecuații din model

modele cu o singură ecuație: toate modelele prezentate anterior;

modele cu ecuații multiple: sunt formate dintr-un sistem de ecuații”.

În afara acestor sisteme de clasificare, devenite oarecum clasice, modelele econometrice ar mai putea fi caracterizate și în funcție de domeniul economic abordat și anume:

-modele microeconometrice prin care se poate studia comportamentul costurilor sau beneficiile întreprinderii în raport cu posibile modificări ale factorilor cauză (calificarea forței de muncă, număr de locuitori etc.);

-modele macroeconometrice, macroeconomia se pretează mai bine modelării econometrice, datele ce caracterizează acest domeniu fiind într-o proporție mai mare, acestea atenuând influențele întâmplătoare, asigurând o mai mare omogenitate și stabilitate a datelor și implicit, a estimatorilor modelului.

2.2.1 Modele simple de regresie

Biologul englez Francis Galton al perioadei victoriene, a introdus termenii de regresie și corelație statistică. Termenul de regresie provine de la descoperirile sale în domeniul eredității: „indivizii geniali au abilități care îi așază mai degrabă la nivelul mediei; de asemenea, înalțimea copiilor proveniți din tați foarte înalți se apropie mai mult de înălțimea medie decât înălțimea taților.”

Legătura dintre două variabile poate fi studiată cu ajutorul corelației respectiv regresiei.

Corelația este definită ca fiind, metoda prin care se indică cât de puternicâ este legătura dintre variabile, pe când regresia are rolul de a explica și previziona valoarea unei variabile, pe baza anumitor factori de dependență.

Scopul folosirii modelului de regresie este de a obține parametrii ce corespund setului de variabile formulat, prin analiza dependenței dintre variabile, în cazul în care seriile de date sunt înregistrate la nivelul unităților statistice pentru o perioadă sau un moment, precum și pentru evidențierea dependenței dintre variabile într-un anumit orizont de timp.

Regresia simplă mai poate fi cunoscută și sub denumirea de regresie unifactorială sau univariată, având în vedere numărul de factori după care se face regresia.

Modelul unifactorial de regresie reprezintă o relație matematică, constituită pe baza teoriei economice, potrivit căreia: un fenomen Y, ca factor esențial, primordial, ce determină mărimea fenomenului X, restul factorilor fiind considerați neesențiali, în modelul econometric fiind specificați prin intermediul variabilei aleatoare ℰ.

Un model unifactorial prezintă următoarea formă:

Y= f(X) + ℰ (7)

Y= variabila endogenă;

X= variabila exogenă;

ℰ= variabila reziduală, aleatoare.

Identificarea modelului constă în alegerea unei funcții matematice, prin intermediul căreia se aproximează valorile variabilei endogene, numai în funcție de variația variabilei exogene.

Funcțiile matematice de regresie a unui model econometric unifactorial pot fi liniare, sau una dintre numeroasele funcții nelinare printre care:

funcția liniară, Y = a + bx;

funcția de gradul doi, Y = a + bx + c;

funcția putere, Y = a;

funcția logistică, Y = .

Modele economertice liniare

Se poate spune că:

dacă m = 1, există o singură variabilă, x, deci avem o regresie simplă;

dacă m 1, există mai mult de o variabilă independentă, x, și deci avem ceea ce se numește regresie multiplă.

Regresia liniară simplă

Modelul de regresie liniară simplă poate fi definit prin intermediul relației liniare care există între două variabile economice și printr-un ansamblu de ipoteze formulate asupra seriilor de date, variabilei reziduale și a celor două variabile ale modelului și asupra relației liniare dintre acestea.

Regresia liniară simplă se poate scrie astfel:

= a + b + , t = 1, 2,…, T (8)

Modelul liniar de regresie, se prezintă grafic astfel:

P(∑)

y

= b + a

x

Figura 2.1 Modelul clasic de regresie

Sursa: Andrei, T., Bourbonnais, R., Econometrie, Ed. Economică, București, 2008, p. 48

Utilizarea modelului regresiei liniare simple, depinde și de validarea modelului, care presupune parcurgerea următoarelor etape:

Testarea validității modelului folosind metoda descompunerii varienței (ANOVA);

Calculul raportului de corelație și testarea semnificației lui;

Inferența statistică pentru parametrii modelului;

Verificarea ipotezelor modelului.

„Metoda ANOVA constă în analiza varianței (dispersiei) pentru o variabilă dependentă cantitativă de către o singură variabilă independentă (factor). Analiza dispersională este folosită pentru a testa ipoteza potrivit careia mai multe medii sunt egale.”

Testul Fischer se utilizează pentru verificarea egalității dispersiilor a două variabile independente repartizate normal. Valoarea raportul de corelație variază între 0 și 1. Cu cât valoarea acestuia este mai aproape de 1, cu atât legătura dintre variabile este mai puternică.

Acesta poate fi calculat atât la nivel de eșantion cât și la nivelul populației univers cu ajutorul testului Fisher.

Inferența statistică pentru parametrii modelului se realizează cu ajutorul testului Student care semnifică testul de comparare a două medii când abaterile standard sunt egale. Obiectivul acestui test este acela de a verifica dacă valoarae coeficienților la nivelul populațiai totale diferă sau nu semnificativ de 0.

Verificarea ipotezelor modelului implică calcularea anumitor teste:

Testul White pentru verificarea homoscedasticității erorilor

Depistarea autocorelării erorilor se poate face utilizând următoarele procedee:

Procedeul grafic se trasează corelograma între valorile estimate ale variabilei endogene și valorile variabilei reziduale .

Testul Durbin – Watson este testul cel mai des folosit pentru depistarea autocorelației de ordin unu a erorilor.Pentru ca modelul să fie valid erorile trebuie să fie independente.

Analiza normalității erorilor se face cu ajutorul:

Metodei grafice care presupune reprezentarea histogramei erorilor.

Testul Jarque – Berra care este un test asimpotic, valabil în cazul unui eșantion de mare volum. Modelul fiind valid când erorile sunt distribuite normal.

Regresia liniară multiplă

Fenomenele economico-sociale sunt deosebit de complexe, iar comportamentul este dificil de explicat numai prin intermediul dependenței a două variabile. Întrucât modelul simplu de regresie rezolvă într-o mică măsură analiza comportamentului unei caracteristici economice, de cele mai multe ori se recurge la regresia multiplă.

Regresia liniară multiplă se prezintă sub forma relației astfel:

+ + … + (9)

Procesul de utlizare a regresiei liniare multiple poate fi sintetizat astfel:

-identificarea variabilelor modelului de regresie și scrierea acestuia reprezintă o etapă importantă a analizei economice prin intermediul modelelor de regresie;

-definirea ipotezelor modelului multiplu, pentru testarea valabilității ipotezelor pe care se fundamentează modelul clasic se vor utiliza diverse teste statistice, astfel în funcție de ipotezele ce sunt satisfăcute, se vor aplica anumite metode de estimare a parametrilor;

-estimarea parametrilor și validarea modelului de regresie, pentru estimarea parametrilor se va folosi metoda celor mai mici pătrate, precum și metoda verosimilității maxime;

-efectuarea de previziui pentru variabila endogenă. Stabilind valorile variabilelor exogene și un prag de încredere în agrantarea rezultatelor prin intermediul modelului de regresie sunt realizate estimări punctuale sau prin intervale de încredere.

2.2.3 Modele econometrice neliniare

Evoluția fenomenelor economice nu se dezvoltă întotdeauna după traiectorii liniare, putând fi și neliniare. Analiza corelațiilor dintre variabilele economice se poate face și după funcții neliniare, care prin transformări sunt liniarizate.

Pentru estimarea parametrilor unui model neliniar de regresie se procedă astfel:

-se estimează parametrii aplicând metoda celor mai mici pătrate;

-prin transformări, se liniarizează funcția neliniară și se estimează parametrii prin aplicarea metodei celor mai mici pătrate;

-în final, se determină parametrii prin metode numerice.

În continuare, vor fi prezentate principalele metode ce pot fi abordate în vederea estimării parametrilor unui model de regresie neliniar.

Modelul log-log (modelul dublu logaritmic) care poate fi cu termen liber sau fără termen liber.

Modelul exponențial care se utilizează în cazul în care norul de puncte rezultat în urma reprezentării grafice a seriei de valori () este orientat de-a lungul curbei unei funcții exponențiale.

Modelul hiperbolic este utilizat în special pentru a studia dependența dintre rata șomajului și rata inflației. Curba de regresie construită în acest caz prin intermediul seriilor de date pentru cele două variabile se numește curba Phillips.

Modelul parabolic se utilizează în cazul în care ritmul de evoluție a caracteristicii urmează o funcție liniară, având coeficientul pantei egal cu constanta a, în acest model de regresie punctele fiind dispuse în jurul curbei descrise de o parabolă. În literarura de specialitate, acest model este utilizat pentru descrierea relației dintre veniturile guvernamentale și rata de impozitare, cunoscută sub denumirea de curba Laffer.

Un model de regresie neliniar este reprezentat adesea de funcțiile polinomiale de un anumit ordin. Pentru estimarea aprametrilor funcției polinomiale se are în vedere alegerea unei funcții de grad rezonabil și totodată să nu existe o relație de multicoliniaritate între variabile. Astfel se poate spune că puterea de predicție a unei funcții polinomiale scade o dată cu creșterea numărului de parametrii ce trebuie estimați.

Modelul logistic se recomandă a fi utilizat în cazul analizei în timp a unei caracteristici economice, care prezintă în prima perioadă o creștere accentuată, fiind urmată de o altă peroadă în care se prezintă o încetinire a creșterii acesteia.În cadrul acestui model estimarea parametrilor implică alegerea diverselor strategii, în funcție de ipotezele ce sunt impuse acestui model de evoluție.

În cele ce urmează voi prezenta câteva funcții neliniare de producție ce sunt frecvent utilizate în construirea modelelor econometrice.

Cel mai cunoscut model multiplu neliniar este reprezentat prin funcția Cobb-Douglas, care este prezentat printr-o funcție de două variabile care include sau nu variabila timp. Pentru estimarea parametrilor acestui model se recurge la liniarizarea prin logaritmare sau se estimează parametrii funcției translog.

Un alt model neliniar este reprezentat prin funcția de producție CES, care pentru estimarea parametrilor implică aplicarea a doi algoritmi: estimarea parametrilor folosind funcția de verosimilitate și reprezentarea translog.

2.2.4 Modelarea econometrică a seriilor de timp

Econometria seriilor de timp presupune estimarea parametrilor unei ecuații diferențiale care conțin componente stocastice. Procesul stocastic se definește ca o familie de variabile aleatoare care sunt ordonate în funcție de variabila timp.

„Conceptul de staționaritate apare pentru prima dată în lucrările lui Box și Jenkins (1984), iar de al introducerea sa și până în prezent a contribuit la crearea unei literaturi econometrice foarte bogate legate de seriile de timp.”

Seria staționară este acea serie ale cărei valori oscilează, mai mult sau mai puțin aleator, în jurul unui nivel de referință – media, fiind astfel într-o stare de echilibru. Staționaritatea implică faptul că procesul care generază variabila aleatoare analizată este invariabil în timp.

În cazul în care procesul stocastic care generează seria variază în funcție de timp, prezentând tendințe de creștere sau de scădere, procesul se numește nestaționar.

Testarea staționarității seriilor de timp

Literatura de specialitate subliniază faptul că este dificil de ales între eficiența diferitelor teste, în principal datorită proprietăților lor atunci când se lucrează cu seriile scurte, astfel discuția asupra acestui subiect este încă deschisă.

Testul DF (Dickey-Fuller) este cel mai cunoscut și des utilizat test de staționaritate, fiind constituit prin diferențiere pe baza ecuației:

(10)

Testul ADF ( Augmented Dickey Fuller)

Testul inițial DF nu ține cont de autocorelarea erorilor, astfel coeficienții estimați prin metoda celor mai mici pătrate fiind ineficienți. Soluția fiind includerea de valori întârziate în ecuația de regresie, testul astfel construit poartă denumirea de ADF și estimează prin metoda celor mai mici pătrate ecuația:

+ + (11)

Testul ADF este larg utilizat în practică, deoarece este considerat cel mai eficient între testele simple de staționaritate.

Există următoarele categorii de modele ale seriilor de timp:

-Modele autoregresive AR(p) – în aceste modele variabila dependentă este influențată de valoarea ei din perioade anterioare.

AR(p), = (12)

Orice proces autoregresiv de ordinul întâi staționar este un proces stabil, dacă numai momentele de ordinul doi sunt independente de timp, procesul este staționar de ordinul 2.

-Modele de medie alunecătoare MA(q)- această categorie se caracterizează prin faptul că nivelul prezent al variabilei y depinde doar de o serie de șocuri notate cu și măsurate la diferite momente în timp.

MA(q) + … + + . (13)

-Modele mixte – ARMA(p,q)- reprezintă o combinație a modelului AR și MA.

Modelul autoregresiv și de medie alunecătoare ARMA este considerat ca fiind una dintre cele mai indicate reprezentări pentru elaborarea de prognoze în economie, mai ales în cazul în care nu este cunoscută evoluția variabilelor cauzale.

-Modele nestaționare autoregresive și de medie alunecătoare ARIMA (p, d, q), acestea reprezintă o variantă a modelelor mixte prin care se specifică existența trendului în cadrul seriei cronologice, indicându-se prm mărimea „d” ordinul diferenței care a dus la valori staționare.

„Seria cronologică, datorită faptului că pune în evidență repetabilitatea unor manifestări, reprezintă o sursă importantă de informații utile pentru prognoze și metode destinate fie evidențierii unor elemente repetabile, sistematice în ce privește mersul în timp, fie izolării și măsurării diverselor categorii de oscilații.”

Modele ale inflației în România

Literatura economică dedicată analizei și modelării fenomenului inflaționist din România este extrem de variată. Unele studii aprofundează fenomenul prin prisma teoriilor monetare, altele iau în considerație o multitudine de factori, prognozând dinamica prețurilor în cadrul unor modele de echilibru general, existând și un număr restrâns de persoane care privesc inflația prin prisma factorului institțional și/sau în corelație cu dinamica pieței muncii.

În continuare, voi prezenta câteva modelele, referitoare la prognoza inflației în România.

Modelul Dobrescu

Modelul Dobrescu dezvoltat pe parcursul anilor 1996-2000, include atât relațiile principale cât și cele referitoare la prognoza unor prețuri.

Inflația exprimată prin deflatorul produsului intern brut este în cadrul modelului un reper pentru restul prețurilor, fiind determinată având ca variabile explicative valoarea nominală a produsului intern brut și output-ul real, nivelul acestuia rezultând din rexolvarea întregului model și reflectând constrângerile la care este supus întregul sistem.

„În cadrul modelului Dobrescu, având în vedere caracteristicile economiei românești, veniturile totale ca aproximație pentru mărimea produsului intern brut au fost alese ca variabilă țintă pentru întregul sistem. Estimarea acestora ca valoare expectată și minimizarea diferenței dintre valoarea calculată și valoarea aleasă ca țintă cu ajutorul unei funcții obiectiv constituie ipoteza determinantă a întregii construcții.”

În prima variantă a modelului, anul 1996, indicele prețurilor bunurilor de consum a fost identificat pe baza unor relații econometrice, având ca variabilă explicativă deflatorul produsului intern brut, în următoarele variante ale modelului din 1997 și 1998, a mai fost inclus nivelul anterior al variabilei dependente, pe când în ultimele variante cele din 1999 și 2000 s-au folosit ca variabile explicative deflatorul produsului intern brut și oferta monetară.

Modele ale inflației cu suport științific în teoria monetară

Nina Budina împreună cu colaboratorii săi au construit pe baza funcției cererii reale de monedă a lui Cagan, un model de prognoză a inflației pentru România. Utilizând serii de date din perioada 1.01.1992- 31.12.2000 și tehnici moderne de cointegrare, autorii au construit funcția cererii reale de monedă pe termen lung, fiind incluse ca variabile producția industrială și inflația. În urma aplicării mecanismului de corectare a erorilor, autorii au ajuns la concluzia că în perioada luată în considerare, inflația a fost un fenomen monetar.

Cezar Boțel oferă un model econometric de analiză a inflației în România. Autorul a investigat pe baza unor serii de date din iunie 1997- august 2002, cauzele inflației în România, utilizând tehnica vectorului autoregresiv structural și tehnica cointegrării fiind evaluată influența exercitată asupra prețurilor de o serie de factori (masa monetară, producția industrială, salariile etc). Potrivit studiului autorul evidențiază principalele cauze ale creșterii prețurilor ca fiind factorii monetari, deprecierea leului în raport cu dolarul și inerția anticipărilor pe termen foarte scurt, deasemenea cauzele primordiale ale inflației potrivit acestuia provin din sectorul real al economiei.

Florin Ovidiu Bîlbîie spre deosebire de ceilalți autori a utilizat teste de cauzalitate Ganger, descompunerea varianței și modele econometrice bazate pe tehnicile vectorilor autoregresivi nestructurali și nerestricționați pentru a pune în evidență indicatorii relevanți pentru influențarea inflației. Rezultatele obținute ne indică faptul că cei mai semnificativi indicatori din punct de vedere informațional în ceea ce privește inflația sunt cursul de schimb valutar și creditul neguvernamental real, urmați de agregatele monetare și ratele dobânzii.

Un alt model al inflației întâlnim în lucrarea elaborată de Pelinescu și Scutaru (1999), care a fost constituit pe baza datelor lunare din perioada decembrie 1992-decembrie 1999, care era axat pe agregatele monetare. Pe baza investigațiilor econometrice, autorul a evidențiat faptul că în România, inflația a fost determinată în principal de majorarea salariilor în condițiile unei productivități scăzute.

În cadrul unei lucrări mai recente (2003) Elena Pelinescu și colaboratorii săi prezintă două tipuri de modele de estimare ale inflației (ARIMA și vectorul autoregresiv nerestricționat). Prin modelul ARIMA, se modelează fenomenul inflaționist, ținându-se cont de evoluția anterioară a fenomenului. Astfel, rezultatele obținute conduc autorii la concluzia introducerii și a altor variabile explicative ( productivitatea muncii, variația prețului internațional al petrolului, deprecierea/aprecierea monedei naționale) pentru modelarea inflației, datorită complexității acestui fenomen în România.

Alte modele ale inflației

O gamă diferită de modele sunt prezentate de specialiștii BNR, în surma studiului realizat de Cristian Popa și colaboratorii săi care și-au propus să investigheze posibilitatea prognozării inflației prin modele econometrice în condițiile de țintire a inflației. Pentru a identifica variabilele economice ce derermină inflația și pe baza cărora aceasta poate fi prognozată, s-au construit modele VAR bivariate și multivariate, utilizându-se în acest sens testul Johansen a cointegrării, testul Granger de cauzalitate și funcțiile de impuls-răspuns.

S-au constituit modele VAR bivariate utilizând seriile inflației (măsurate prin IPC, CORE1, CORE2, CORE3) și seriile de date macroeconomice , constituite pentru iunie 1997-decembrie 2001, iar pe baza acestora s-au realizat modele VAR multivariate. În urma studiului autorii consideră că prognozarea inflației prin intermediul modelelor econometrice este „prematură”, datorită fragilității legăturilor dintre indicatorii relevanți ai inflației și inflație. O dată cu stabilizarea inflației și consolidarea echilibrelor macroeconomice, se pot realiza prognoze pe termen mediu cu ajutorul instrumentului econometric.

Potrivit studiului realizat de Daniel Dăianu și Radu Vrânceanu (2003), combinând diferențialele salariului cu un model standard WS/PS, oferă o explicație simplă a inflației cronice din România. Ca și concluzie aceștia consideră că indexarea salarială, nu este necesară într-o economie în restaurare, deoarece „în condițțile unei indexări parțiale, rata inflației pe termen lung poate fi destul de mare și impacturile unor mici șocuri pot fi amplificate”.

Modele ale inflației aplicate în alte țări

Studiile privind fenomenul inflaționist sunt o prezență puternică în literatura economică, atât în România cât și în alte țări, datorită implicațiilor multiple ale acestui fenomen asupra mediului economic și social. Unele studii oferă o multitudine de modele aplicate în diferite țări în scopul analizei și prognozei inflației, aceste modele nu se limitează la punerea în evidență a unei singure cauze, ci, plecând de la prezența mai multor cauze oferă forme complexe care să surprindă acest fenomen inflaționist în multidimensionalitatea lui.

Model de prognoză a inflației pe baza teoriei monetare

O multitudine de modele pornesc de la abordarea inflației numai ca fenomen monetar, făcând referire la relația clasică bani-inflație, unde banii sunt exprimați prin intermediul agregatelor monetare (M2/M3), iar inflația prin indicele prețurile bunurilor de consum.

Primul model pur monetar a fost modelul Cagan, care a fost utilizat ca punct de plecare în toate modelele de tip monetar, fiind ajustta în timp pentru a cuprinde și alte laturi ale fenomenului inflaționist.

Un alt model este cel utilizat de Bruno și Fischer (1990), care a permis autorilor să demonstreze relația directă dintre creșterea banilor tari și rata inflației. Acest model este diferit de cel a lui Cagan, cel mai des agregat monetar folosit fiind M0(banii tari) și nu agregatul monetar M2.

Model de prognoză a inflației pe bază de obiective

Modelul ce leagă inflația prin prețuri și aceea prin salarii de derminările sectorului real și în care efectele reale ale politicii monetare sunt abordate într-o economie cu o competiție imperfectă, cu rigidități normale pe piața muncii și a bunurilor, este prezentat de Jeffery Amato și Thomas Laubach. Dacă modelul lui Rotemberg și Woodford construit cu o singură rigiditate nominală pe piața bunurilor a demonstrat că nu există un „trade off” între producție și inflație , modelul prezentat de J. Amato și T. Laubach adaugă o a doua rigiditate pe piața forței de muncă și introduce întârzierile în optimizarea deciziilor firmelor și ale consumatorilor în maniera modelului lui R. și W.

Modele de prognoză a inflației prin tehnici de cointegrare

Modelele de prognoză bazate pe analiza de cointegrare pe termen lung sunt o clasă diferită de modele, astfel de modele au fost aplicate pentru prognoza inflației în țări care, datorită fluctuațiilor, nu au adoptat încă un regim de țintire a inflației, cum ar fi Japonia, dar și în țări în care se utilizează un regim de țintire a inflației .

În studiul privind modelarea inflației în Japonia s-au determinat relațiile de echilibru pe termen lung: (relațiile erau legate de cererea de monedă ca vector de cointegrare, fie erau derivate din teoria parității puterii de cumpărare și verifica ipoteza unei relații de staționaritate a cursului de schimb).

Un alt model bazat pe tehnici de cointegrare a fost pus în aplicare în Turcia, țară care s-a confruntat cu perioade de hiperinflație. Modelul aplicat de Cheng Hoon Lim și Laura Papi este pentru o economie cu patru piețe (piața bunurilor, monetară, muncii și piața externă).

Diferit de modelul Turciei, unde echilibrul pe termen lung al pieței externe este determinat prin intermediul cursului real de schimb, în cazul Poloniei, Ungariei și Cehiei, autorii au opttat pentru aplicarea teoriei PPP(parității puterii de cumpărare) privită ca o condiție a echilibrului pe termen lung al cursului real de schimb. Pentru exemplificarea inflației pe termen lung autorii au utilizat pentru testare diverse agregate monetare ( masa monetară, cererea reală de bani, costul de oprtunitate, gap-ul vitezei de rotație a banilor).pentru determinarea inflației pe termen scurt, autorii au folosit o singură ecuație, variabilelel utilizate fiind: gap-ul de salarii, gap-ul parității puterii de cumpărare și gap-ul de pe piața monetară la care au fost adăugate alte trei variabile: prețul petrolului, inflația din prețul altor materii prime, creșterea producției din zona euro și capacitatea de utilizare.

Modelul P star

Modelul P star a apărut la începutul anului 1990 fiind destinat inițial pentru economii largi, fiind ajustat ulterior și pentru economii mici. Acest model de analiză și prognoză a inflației a fost dezvoltat de Hallman, Porter și Small în 1991 pentru a analiza efectul inflaționar al excesul de monedă în termenii diferenței dintre viteza de circulație actuală și viteza de circulație pe termen lung. Aceștia arătând de astfel că nivelul de echilibru al prețurilor, suportat de cantitatea curentă de monedă în circulație, poate fi utilizat ca un instrument în prognoza inflației.

Modelul P star a fost aplicat și în țările de tranziție de Jan Frait și alții(1999) fiind adoptat de aceștia pentru analiza inflației în Republica Cehă pe o serie de date din 1991-1998. Acest model este unul simplu, capabil să permită prognoze pe termen scurt în concordanță cu teoria cantitativă a banilor.

Scopul acestui subcapitol a fost de a sensibiliza și a aduce în discuție câteva din modelele utilizate, cu un suport diferit în teoria economică.

Factori determinanți ai inflației

În ceea ce privește inflația, aceasta este reprezentată de procesul de creștere continuă a prețurilor, astfel există o serie de factori determinanți ai fenomenului inflaționist, printre aceștia se regăsesc:

Masa monetară reprezentată de ansamblul mijloacelor de plată sau de economisire, constituite sub forma disponibilităților monetare sau cvasimonetare este luată în considerarefie în sens larg, fie restrâns, fie sub forma bazei monetare.. Masa monetară fiind considerată principalul responsabil al modificării prețurilor.

Masa monetară în sens restrâns (M1) include numerarul în circulație, precum și depozitele la vedere. Masa monetară intermediară (M2) cuprinde (M1), depozitele la termen și alte lichidități secundare. Definiția M2 reflectă interesul acordat analizei și monitorizării unui agregat monetar care, pe lângă numerar, cuprinde și depozite cu un grad ridicat de lichiditate.

„Masa monetară în sens larg (M3) cuprinde masa monetară intermediară (M2), la care se adaugă instrumentele financiare tranzacționabile emise de sectorul instituțiilor monetar-financiare; instrumente ale pieței monetare, în special acțiunile/unitățile fondurilor de piață monetară și împrumuturile din operațiuni repo sunt incluse în acest agregat.”

Graficul nr. 2.1 Evoluția masei monetare intermediare aferentă perioadei 2000-2015

Sursa:http://www.bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx accesat la data: 28.03.16

În graficul prezentat se poate observa o evoluție în creștere a masei monetare intermediare de la an la an. Cea mai mică valoare este prezentă în anul 2000 (18506 mii lei) ajungând în anul 2015 la 286171,6 mii lei.

Câștigul salarial mediu lunar reprezintă raportul dintre sumele plătite salariaților de către agenții economici în luna de referință, indiferent pentru ce perioadă se cuvin, și numărul mediu de salariați. În efectivul de salariați luat în calcul nu se iau în considerare: salariații aflați în concediu fără plată, în grevă, detașați la lucru în străinătate sși cei al căror contract de muncă/raport de serviciu a fost suspendat. „Câștigul salarial nominal net se obține prin scăderea din caștigul salarial nominal brut a: impozitului, contribuției salariaților pentru asigurările sociale de sănătate, contribuției individuale de asigurări sociale de stat și a contribuției salariaților la bugetul asigurărilor pentru șomaj”.

Graficul nr. 2.2 Evoluția câștigului salarial înregistrat în 2000-2015 (Lei)

Sursa: http://statistici.insse.ro/shop/index.jsp?page=tempo3&lang=ro&ind=FOM106A

http://statistici.insse.ro/shop/?page=tempo3&lang=ro&ind=FOM106E accesat la data 22.03.16

În ceea ce privește evoluția câștigului mediu salarial în perioada 2000-1015 se observă o creștere relativă în fiecare an. Majorarea câștigul salarial nominal mediu net pe economie se datorează avansului înregistrat în sectorul privat, în special în industria prelucrătoare, în cadrul căreia ramuri precum industria textilă, industria chimică, cauciuc și mase plastice și fabricarea echipamentelor electrice au consemnat ritmuri anuale de creștere de peste 15 %, explicate prin acordarea de prime de sărbători și realizarea unui volum superior al producției. Dacă în anul 2000 s-a înregistrat un venit mediu net de aproximativ 213,9 Ron/ pers în anul 2014 se ajunge la aproximativ 1697 Ron/pers.

Rata medie lunară a inflației exprimă media creșterilor lunare ale prețurilor. Se calculează ca o medie geometrică a indicilor lunari ai prețurilor de consum cu bază în lanț din care se scade baza de comparație egală cu 100.Astfel pentru măsurarea inflației vom utiliza indicele prețului de consum (IPC).

Graficul nr. 2.3 Evoluția indicelui anual al prețurilor de consum în perioada 2000-2015

Sursa: http://statistici.insse.ro/shop/?page=ipca1&lang=ro http://statistici.insse.ro/shop/index.jsp?page=tempo3&lang=ro&ind=IPC101A accesat la data 22.03.16

Potrivit datelor generate de surse oficiale se observă faptul că indicele prețurilor de consum se afla în continuă scădere, de altfel în anul 2000 ponderea acestuia ajunge la aproximativ 357 % pe când în anul 2014 acesta are o pondere mai mică de doar 99,41 %.

„Rata șomajului înregistrat reprezintă raportul dintre numărul șomerilor (înregistrați la agențiile pentru ocuparea forței de muncă) și populația activă civilă (șomeri + populație ocupată civilă, definită conform metodologiei balanței forței de muncă).”

Graficul nr. 2.4 Evoluția ratei șomajului în perioada 2000-2015

Sursa: http://statistici.insse.ro/shop/index.jsp?page=tempo3&lang=ro&ind=SOM103A accesat la data: 24.03.16

Potrivit datelor preliminare se observă o evoluție a ratei șomajului care prezintă anumite oscilații. În perioada analizată cea mai mare pondere a ratei șomajului este prezentă în anul 2000 (10,50 %), iar cea mai mică pondere se înregistrază în anul 2007 respectiv (4%),fiind urmată de o noi creșteri și diminuări, ajungând astfel în 2015 la 4,9 %. Un rol important în aceast direcție au continuat însă să îl dețină disfuncționalitățile existente pe piața muncii, în condițiile în care numărul angajaților din economie a continuat să scadă, în special în administrația publică.

Prețul la care o valută se schimbă (moneda unei țări) se schimbă în raport cu altă valută reprezintă cursul de schimb. Cursul de schimb este dependent de inflație, fiind totodată cauza indirectă a acesteia (prin intermediul prețurilor importurilor) precum și de oferta și cererea de valută, conjunctura externă, implicit situația economică a țării a cărei monedă formează obiectivul tranzacției.

Graficul nr 2.5 Evoluția cursului de schimb valutar mediu în anii 2000-2015

Sursa: http://www.bnr.ro/Raport-statistic-606.aspx accesat la data 24.03.16

În perioada analizată cursul de schimb valutar prezintă mici oscilații. Cea mai mică valoare a cursului Ron/Euro se înregistrează în anul 2000 aproximativ 1,99 Ron/Euro, prezentând astfel o creștere continuă ajungându-se în anul 2004 la 4,05 Ron/Euro, urmând astfel alte perioade de creșteri și diminuări, ajungând în 2015 la aproximativ 4,45 Ron/Euro.

Rata dobânzii exprimă ponderea dobânzii (cuantumul plății pentru suma împrumutată) în raport cu capitalul împrumutat. Modificarea ratei dobânzii influențează cererea de bani, masa monetară în sens larg, economiile populației, cererea de mărfuri, inflația.

Bibliografie

Andrei, T., Bourbonnais, R., Econometrie, Ed. Economică, București, 2003

Andrei, T., Bourbonnais, R., Econometrie, Ed. Economică, București, 2008

Anghelache, C., Mitruț, C., (coord), Econometrie. Teorie, sinteze și studii de caz, Ed. Artifex, București, 2009

Anghelache, C., Pagliacci , M., Prodan, Ligia, Model de analiză macroeconomică bazat pe funcția de regresie, Revista Română de Statistică nr. 1 / 2013

Boțel, C., Cauzele inflației în România, iunie 1997-august 2001. Analiză bazată pe vectorul autoregresiv structural, Caiete de studii, nr.11, 2002, BNR

Budina, Nina (coord), Money, Inflation and Output in Romania, Working Paper,Delta, 2002

Ceausescu, A. I., Zamfir, P., B., Ierarhizarea județelor și a regiunilor prin cuantificarea inegalităților cu ajutorul metodei Anova , Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Economie, Nr. 2/201

Ciumara, M., Ciutacu, C., Inflația în România –Modelarea fenomenului inflaționist-, Ed. Expert, București, 2002

Dăianu, D., Vrânceanu, R., Cum să învingem inflația înaltă în România, în Modificări structurale și performanța economică în România, 2003, vol. I

Dobrescu, E., Tranziția în România. Abordări econometrice, Ed. Economică, București, 2002

Florea, I., Econometrie, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2003

Meșter, Ioana, Econometrie, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2007

Meșter, Ioana, Econometrie, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2012

Partachi, I.,Manole, A., Unele aspecte teoretice privind modelele econometrice neliniare utilizate în analizele economice, Ed. Artifex, București, 2015

Pecican, E., Ș., Econometria pentru… economiști, Ed. Economică, București, 2003

Pecican, E., Ș., Econometria pentru… economiști, Ed. Economică, București, 2008

Pelinescu, Elena, Dospinescu, A., Modelarea inflației în România, Institutul de Prognoză Economică, București, 2004

Popa, C., (coord), Țintirea directă a inflației: o nouă stategie de politică monetară. Cazul România, Caiete de studii, nr. 10, BNR

Stancu, S., Econometrie. Teorie și aplicații utilizând Eviews, Ed. ASE, București, 2011

Voineagu, V., (colectiv), Teorie și practică economică, Editura Meteor Press, Bucrești, 2007

Zaiț, D., Nica, P., Introducere în modelarea econometrică, Ed. Univ. „Al. I. Cuza”, Iași, 1995

http://statistici.insse.ro/shop

www.ase.ro/upcpr/

http://www.spiruharet.ro/

www.bnr.ro/