Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a României CREȚU, VASILE Drept interna țional public /Vasile Cre țu, ediția a IV-a București; Editura Funda… [601826]

Licență

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a României CREȚU, VASILE Drept interna țional public /Vasile Cre țu, ediția a IV-a București; Editura Funda… [601826]

Byadmin ianuarie 1, 2024

VASILE CREȚ U
y
DREPT INTERNA ȚIONAL PUBLIC
Ediția a IV-a

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a României
CREȚU, VASILE
Drept interna țional public /Vasile Cre țu, ediția a IV-a
București; Editura Funda ției România de Mâine , 2006
344 p.; 20,5 cm
Bibliogr.
ISBN (10) 973-725-516-X (13) 978-973-725-516-7
341.1/.8 (075.8)

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚ IE PUBLICĂ

Prof.univ.dr. VASILE CRE ȚU

DREPT
INTERNA ȚIONAL
PUBLIC

Ediția a IV-a

Editura Fundaț iei România de Mâine
București, 2006

5

CUPRINS

Capitolul I
Noțiunea și trăsăturile caracteristice
ale dreptului interna țional public
Secțiunea 1
Obiectul de reglementare al dreptului interna țional public …… 17
Secțiunea 2
Fundamentul juridic al dreptului interna țional public ………… 19
Secțiunea 3
Dreptul interna țional ș i morala ……………………………….. 20
Secțiunea 4
Dreptul interna țional ș i politica extern ă a statelor ……………. 21
Secțiunea 5
Dreptul interna țional public și dreptul interna țional privat …… 22
Secțiunea 6
Dreptul interna țional ș i dreptul intern ………………………… 23
6.1. Influen țe și întrepătrunderi …………………………….. 23
6.2. Problema prevalen ței …………………………………… 25
6.3. Deosebiri între dreptul interna țional și dreptul intern …. 27
Secțiunea 7
Definiția dreptului interna țional public ……………………….. 29
Capitolul II
Geneza ș i evoluț ia dreptului interna țional public
Secțiunea 1
Considera ții generale …
……………………………………….. 30
Secțiunea 2
Începuturile dreptului interna țional …………………………… 30
Secțiunea 3
Evul mediu ……………………………………………………. 33
Secțiunea 4
Epoca modern ă ………………………………………………… 38

6Capitolul III
Izvoarele, principiile fundamentale și codificarea
dreptului interna țional public
Secțiunea 1
Noțiunea de izvoare ale dreptului interna țional public ……….. 44
Secțiunea 2
Tratatul interna țional ………………………………………….. 45
Secțiunea 3
Cutuma interna țională ………………………………………… 47
3.1. Defini ția și trăsăturile caracteristice ale cutumei ……… 47
3.2. Dovada cutumei ……………………………………….. 49
Secțiunea 4
Principiile generale de drept ………………………………….. 50
Secțiunea 5
Jurispruden ța internațională …………………………………… 51
Secțiunea 6
Doctrina dreptului interna țional ………………………………. 52
Secțiunea 7
Principiile echit ății ……………………………………………. 53
Secțiunea 8
Alte izvoare ale dreptului interna țional public ………………… 53
8.1. Actele organiza țiilor interna ționale interguvernamentale …. 53
8.2. Actele unilaterale ale statelor ………………………….. 54
8.3. Legea intern ă …………………………………………… 55
Secțiunea 9
Principiile fundamentale ale dreptului interna țional public …… 55
9.1. Natura ju
ridică a principiilor fundamentale …………… 55
9.2. Formularea principiilor fundamentale ………………… 56
Secțiunea 10
Codificarea dreptului interna țional public ……………………. 58
Secțiunea 11
Sistemul dreptului interna țional public ……………………….. 61
11.1. Împ ărțirea pe domenii ………………………………… 61
11.2. Împ ărțirea pe ramuri ………………………………….. 62
Capitolul IV Subiectele dreptului interna țional public
Secțiunea 1
Noțiunea de subiect al dreptului interna țional public ………… 63
Secțiunea 2
Statele ca subiecte ale dreptului internaț ional public…………. 63

72.1. Suveranitatea – fundament al personalit ății juridice
a statelor ……………………………………………….. 63
2.2. Caracterul și elementele personalit ății juridice a statelor ….. 65
2.3. Drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor …….. 67
Secțiunea 3
Tipurile de state ……………………………………………….. 69
3.1. Statele unitare ………………………………………….. 693.2. Statele compuse ………………………………………… 693.3 Statele dependente ……………………………………… 70
Secțiunea 4
Neutralitatea statelor ………………………………………….. 71
4.1. Neutralitatea clasic ă …………………………………… 71
4.2. Neutralitatea diferen țiată ………………………………. 73
4.3. Neutralitatea permanentă ……………………………… 73
Secțiunea 5
Recunoașterea interna țională …………………………………. 76
5.1. Institu ția juridică a recunoa șterii interna ționale ……….. 76
5.2. Recunoa șterea statelor …………………………………. 76
5.3. Recunoa șterea guvernelor ……………………………… 79
5.4. Recunoa șterea beligeran ței și a insurgen ței …………… 80
5.5. Recunoa șterea mișcărilor de eliberare na țională ………. 81
Secțiunea 6
Succesiunea statelor …………………………………………… 81
6.1. Institu ția juridică a succesiunii statelor ………………… 81
6.2. Situa ții tipice de succesiune a statelor …………………. 83
Secțiunea 7
Organizațiile interna ționale interguvernamentale …………….. 86
7.1. Personalitatea juridic ă a organiza țiilor interna ționale
interguverna
mentale ………………………………….. 86
7.2. Clasificarea organiza țiilor interna ționale interguverna-
mentale ………………………………………………… 88
7.3. Organiza țiile interna ționale cu voca ție universală …….. 88
7.4. Organiza țiile interna ționale regionale …………………. 90
7.5. Organiza țiile interna ționale subregionale ……………… 91
Secțiunea 8
Mișcările de eliberare na țională ………………………………. 92
Secțiunea 9
Alte entit ăți ale vieții internaționale …………………………… 93
9.1. Organiza țiile interna ționale neguvernamentale ……….. 93
9.2. Corpora țiile transna ționale …………………………….. 93
9.3. Persoanele fizice ………………………………………. 94

8
Capitolul V
Populația în dreptul interna țional public
Secțiunea 1
Populația ca element constitutiv al statului …………………… 95
Secțiunea 2
Cetățenia în dreptul interna țional ……………………………… 96
2.1. Defini ția și regimul juridic al cet ățeniei ……………….. 96
2.2. Dobândirea cet ățeniei ………………………………….. 98
2.3. Pierderea cet ățeniei ……………………………………. 100
2.4. Dubla cet ățenie (bipatridia) ……………………………. 100
2.5. Lipsa cet ățeniei (apatridia) …………………………….. 101
Secțiunea 3
Regimul juridic al str ăinilor …………………………………… 103
3.1. Defini ția străinilor și tipurile de tratament juridic
aplicabil acestora ……………………………………… 103
3.2. Dreptul de azil …………………………………………. 105
3.3. Expulzarea stră inilor …………………………………… 106
3.4. Extrădarea străinilor …………………………………… 107
Secțiunea 4
Statutul juridic al refugia ților …………………………………. 108
4.1. Apari ția problemei refugia ților ………………………… 108
4.2. Tratamentul juridic al refugia ților ……………………… 109
Capitolul VI Protecția interna țională a drepturilor omului
Secțiunea 1
Protecția drepturilor omului în cadrul dreptului interna țional ….. 112
1.1. Afirmarea în timp a drepturilor omului ………………… 112
1.2. Evolu ția drepturilor omului sub egida O.N.U. ………… 113
Secțiunea 2
Declar
ația universală a drepturilor omului ……………………. 118
Secțiunea 3
Pactele interna ționale cu privire la drepturile omului ………… 121
3.1. Considera ții generale ………………………………….. 121
3.2. Drepturi și libertăți consacrate ………………………… 122
3.3. Garan ții și sancțiuni privind aplicarea și respectarea ….. 125
Secțiunea 4
Convenții internaționale privind protec ția drepturilor omului
adoptate în cadru regional …………………………………….. 126
4.1. Conven ția european ă a drepturilor omului ……………. 126

94.2. Conven ția americană referitoare la drepturile omului … 130
4.3. Carta african ă a drepturilor omului ș i ale popoarelor …. 132
Secțiunea 5
Orientări noi în dreptul interna țional contemporan privind
drepturile omului ……………………………………………… 132
Capitolul VII
Teritoriul în dreptul interna țional public
Secțiunea 1
Teritoriul de stat ………………………………………………. 136
1.1. Noțiunea de teritoriu de stat …………………………… 136
1.2. Pă rțile componente ale teritoriului de stat …………….. 138
Secțiunea 2
Modificarea teritoriului de stat ………………………………… 138
Secțiunea 3
Limitele teritoriului de stat ……………………………………. 140
3.1. Frontierele de stat. No țiune ș i clasificare ……………… 140
3.2. Stabilirea frontierelor de stat și regimul acestora ……… 141
Secțiunea 4
Apele interioare, componente ale teritoriului de stat …………. 142
4.1. Domeniul fluvial și lacustru …………………………… 142
4.2. Apele maritime interioare ……………………………… 143
Secțiunea 5
Marea teritorial ă ………………………………………………. 145
5.1. Drepturile suverane ale statului asupra m ării sale
teritoriale ……………………………………………… 145
5.2. Dreptul de trecere inofensiv ă prin marea teritorial ă …… 145
5.3. Lăț imea mării teritoriale ………………………………. 148
Secțiunea 6
Zonele maritime asupra c ărora statele exercit ă
unele drepturi suverane ……………………………………….. 149
6.1. Zona contigu ă ………………………………………….. 149
6.2. Platoul continental …………………………………….. 1496.3. Zona economic ă exclusivă …………………………….. 151
Secțiunea 7
Marea liber ă …………
………………………………………… 152
Secțiunea 8
Zona interna țională a teritoriilor submarine …………………… 154
Secțiunea 9
Strâmtorile interna ționale ……………………………………… 156
9.1. Regimul juridic al strâmtorilor interna ționale …………. 156

109.2. Strâmtorile M ării Negre ……………………………….. 156
Secțiunea 10
Canalele maritime interna ționale ……………………………… 158
Secțiunea 11
Fluviile interna ționale ………………………………………… 160
11.1. Regimul juridic al fluviilor interna ționale …………… 160
11.2. Regimul naviga ției pe Dună re ……………………….. 161
Secțiunea 12
Zonele cu regim juridic special ……………………………….. 164
12.1. Zonele demilitarizate …………………………………. 164
12.2. Zonele neutralizate …………………………………… 16412.3. Zonele denuclearizate ………………………………… 165
12.4. Zonele polare ………………………………………… 166
Secțiunea 13
Spațiul aerian ………………………………………………….. 168
13.1. Regimul juridic al spa țiului aerian …………………… 168
13.2. Colaborarea interna țională în utilizarea spa țiului
aerian ………………………………………………… 169
Secțiunea 14
Spațiul cosmic (extraatmosferic) ……………………………… 171
Capitolul VIII Dreptul diplomatic și consular
Secțiunea 1
Dreptul diplomatic și diploma ția ……………………………… 174
Secțiunea 2
Organele de stat interne pentru rela țiile interna ționale ……….. 176
Secțiunea 3
Misiunea diplomatic ă …………………………………………. 177
3.1. Misiunea diplomatic ă permanent ă – dreptul de lega ție,
înființarea și rangul misiunii ………………………….. 178
3.2. Func țiile misiunii diplomatice permanente ……………. 179
3.3. Structura și personalul misiunii diplomatice permanente ….. 180
3.4. Misiunile diplomatice temporare ……………………… 181
Secțiunea 4
Im
unitățile și privilegiile diplomatice ………………………… 182
4.1. Necesitatea și fundamentul juridic al acord ării ……….. 182
4.2. Imunităț ile diplomatice ………………………………… 183
4.3. Privilegiile diplomatice ………………………………… 185
Secțiunea 5
Misiunea consular ă …………………………………………… 186

11
Capitolul IX
Tratatul interna țional ……………………………………….. 188
Secțiunea 1
Noțiunea de tratat interna țional ……………………………….. 188
Secțiunea 2
Clasificarea tratatelor interna ționale ………………………….. 189
Secțiunea 3
Denumirea tratatelor interna ționale …………………………… 191
Secțiunea 4
Structura tratatului interna țional ……………………………… 195
Secțiunea 5
Condițiile de validitate a tratatelor interna ționale …………….. 196
5.1. Considera țiuni generale ……………………………….. 196
5.2. Pă rțile la tratat …………………………………………. 197
5.3. Voin ța liber exprimată a părților ………………………. 197
5.4. Obiectul licit al tratatului ……………………………… 1985.5. Tratatul s ă producă efecte juridice …………………….. 199
5.6. Tratatul s ă fie guvernat de normele dreptului
internațional …………………………………………… 199
Secțiunea 6
Nulitatea tratatelor interna ționale ……………………………… 200
Secțiunea 7
Încheierea tratatelor interna ționale ……………………………. 201
7.1. Competen ța de încheiere a tratatelor …………………… 201
7.2. Procedura de încheiere a tratatelor ……………………. 202
Secțiunea 8
Rezervele și declarațiile la tratatele interna ționale …………… 206
Secțiunea 9
Limba de redactare a tratatelor interna ționale ……………….. 208
Secțiunea 10

Intrarea în vigoare ș i înregistrarea tratatelor interna ționale …… 209
Secțiunea 11
Efectele juridice ale tratatelor interna ționale …………………. 210
Secțiunea 12
Modificarea tratatelor interna ționale ………………………….. 212
Secțiunea 13
Încetarea sau suspendarea tratatelor interna ționale …………… 212
13.1. Încetarea tratatelor ……………………………………. 21213.2. Suspendarea tratatelor ………………………………… 215

12Secțiunea 14
Interpretarea tratatelor interna ționale …………………………. 215
Capitolul X
Mijloacele de solu ționare pa șnică a diferendelor
internaționale
Secțiunea 1
Configura ția juridică a mijloacelor de solu ționare pașnică
a diferendelor interna ționale ………………………………….. 218
Secțiunea 2
Mijloacele politico-diplomatice (f ără caracter jurisdic țional) ….. 221
2.1. Tratativele (negocierile) ……………………………….. 221
2.2. Bunele oficii …………………………………………… 2242.3. Media țiunea ……………………………………………. 225
2.4. Ancheta ………………………………………………… 2272.5. Concilierea …………………………………………….. 229
Secțiunea 3
Mijloacele cu caracter jurisdic țional ………………………….. 232
3.1. Arbitrajul interna țional ………………………………… 232
3.2. Justiția internațională ………………………………….. 235
Secțiunea 4
Proceduri de solu ționare pașnică a diferendelor interna ționale
în cadrul O.N.U. și al organiza țiilor regionale ………………… 239
4.1. Rolul organiza țiilor interna ționale …………………….. 239
4.2. Soluționarea diferendelor în cadrul O.N.U. …………… 239
4.3. Soluționarea diferendelor în cadrul organiza țiilor
regionale ……………………………………………… 242
Capitolul XI
Folosirea legal ă a f
orței potrivit dreptului interna țional
Secțiunea 1
Mijloacele de constrângere în rela țiile interna ționale ………… 244
1.1. Considera ții generale ………………………………….. 244
1.2. Mijloacele de constrângere f ără folosirea for ței armate ….. 245
1.3. Mijloacele de constrângere cu folosirea for ței armate … 247
Secțiunea 2
Folosirea legal ă a forței armate împotriva actelor de agresiune …. 249
2.1. Probleme de principiu …………………………………. 249
2.2. Folosirea forț ei de către Organizaț ia Națiunilor Unite … 251
2.3. Rolul organiza țiilor interna ționale regionale
în folosirea for ței ………………………………………. 256

132.4. Dreptul statelor la autoapă rare individual ă sau
colectivă ……………………………………………….. 257
2.5. Folosirea for ței de către popoarele coloniale și națiunile
dependente pentru eliberarea lor na țională ……………. 258
Capitolul XII
Răspunderea internațional ă
Secțiunea 1
Fundamentarea juridic ă a răspunderii interna ționale …………. 260
1.1. Principii generale, evolu ții ……..……………………… 260
1.2. Elementele r ăspunderii interna ționale …………………. 263
1.3. Principiul epuiz ării recursului intern ………………….. 265
1.4. Cauze de înl ăturare a răspunderii interna ționale ………. 266
Secțiunea 2
Formele r ăspunderii interna ționale …………………………… 267
2.1. Răspunderea politic ă …………………………………… 267
2.2. Răspunderea moral ă …………………………………… 268
2.3. Răspunderea material ă ………………………………… 269
2.4. Răspunderea penal ă ……………………………………. 269
Capitolul XIII
Dreptul interna țional umanitar
Secțiunea 1
Considera ții generale ………………………………………….. 273
Secțiunea 2
Starea de r ăzboi ……………………………………………….. 274
2.1. Începerea st ării de război ……………………………… 275
2.2. Consecinț ele juridice ale declar ării războiului ………… 275
2.3. Teatrul d
e război ………………………………………. 276
2.4. Ocupa ția militară a teritoriului..………………………. 276
2.5. Captura de r ăzboi ……………………………………… 277
2.6. Încetarea ostilit ăților militare și a războiului ………….. 277
Secțiunea 3
Statutul juridic al combatan ților în conflictele armate ………… 278
Secțiunea 4
Tratamentul juridic al spionilor și al mercenarilor ……………. 280
4.1. Spionii …………………………………………………. 2804.2. Mercenarii ……………………………………………… 281
Secțiunea 5
Protecția prizonierilor de r ăzboi ………………………………. 281
Secțiunea 6
Protecția răniților, bolnavilor și a naufragia ților ……………… 283

14Secțiunea 7
Protecția populației civile și a bunurilor cu caracter civil …….. 285
Secțiunea 8
Protecția bunurilor culturale …………………………………… 288
Secțiunea 9
Mijloace și metode de r ăzboi interzise ………………………… 289
9.1. Principiul limit ării utilizării mijloacelor
și metodelor de lupt ă ……………………………………
289
9.2. Categorii de arme și metode de r ăzboi interzise ………. 290
Secțiunea 10
Arme interzise prin conven ții speciale ………………………… 292
10.1. Proiectilele de mic calibru …………………………… 292
10.2. Gloanț ele „dum-dum” ………………………………… 293
10.3. Gazele asfixiante, toxice sau similare
și alte arme chimice …………………………………… 293
10.4. Armele bacteriologice (biologice) …………………… 29310.5. Otrăvurile și armele otr ăvite …………………………. 294
10.6. Minele și torpilele, capcanele și alte asemenea
dispozitive ……………………………………………. 294
10.7. Armele cu laser ………………………………………. 295
10.8. Armele incendiare ……………………………………. 295
10.9. Proiectilele cu schije nelocalizabile ………………….. 295
10.10. Tehnicile de modificare a mediului în scopuri
militare ……………………………………………….. 296
10.11. Armele nucleare ……………………………………… 296
Secțiunea 11
Metode de r ăzboi interzise ……………………………………. 297
11.1. Perfidia ………………………………………………… 29711.2. Refuzul cru țării ………………………………………… 298
11.3. Terorizarea popula ției civile …………………………… 299
Capitolul XIV Dreptul interna țional penal
Secțiunea 1
Definiția și obiectul de reglementare ………………………….
300
Secțiunea 2
Principiile dr
eptului interna țional penal ………………………. 301
Secțiunea 3
Infracțiunea interna țională ……………………………………. 304
3.1. Noțiunea de infrac țiune interna țională ………………… 304
3.2. Elementele constitutive ale infrac țiunii interna ționale … 305

153.3. Clasificarea infrac țiunilor interna ționale ……………… 306
Secțiunea 4
Crimele contra p ăcii …………………………………………… 307
4.1. Conceptul de crime contra p ăcii ……………………….. 307
4.2. Agresiunea armată ……………………………………… 308
4.3. Propaganda în favoarea ră zboiului …………………….. 310
Secțiunea 5
Crimele împotriva umanit ății …………………………………. 311
5.1. Conceptul de crime împotriva umanit ății ……………… 311
5.2. Genocidul ……………………………………………… 313
5.3. Apartheidul …………………………………………….. 315
Secțiunea 6
Crimele de ră zboi ……………………………………………… 317
6.1. Defini ție și izvoare juridice ……………………………. 317
6.2. Crime de r ăzboi împotriva persoanelor
și bunurilor protejate …………………………………… 318
6.3. Crime de r ăzboi săvârșite prin violarea regulilor de
întrebuințare a unor mijloace și metode de lupt ă ……… 322
Secțiunea 7
Infracțiuni interna ționale comise de c ătre persoane
particulare ………………………………………………….. 324
7.1. Scurte considera ții generale …………………………… 324
7.2. Terorismul interna țional ……………………………….. 324
7.3. Pirateria maritim ă ……………………………………… 329
7.4. Distrugerea cablurilor submarine ……………………… 3307.5. Traficul ilicit de stupefiante …………………………… 331
7.6. Circula ția și traficul publica țiilor obscene …………….. 332
7.7. Falsificarea de moned ă ………………………………… 332
7.8. Sclavia și traficul de sclavi …………………………….. 333
7.9.Traficul de femei și de copii …………………………… 334
Secțiunea 8
Jurisdicția penală internațională ………
………………………. 335
8.1. Necesitatea unei jurisdic ții penale interna ționale ……… 335
8.2.Curtea Penal ă Internațională …………………………… 338
Bibliografie selectiv ă ………………………………………….. 341

16

17
Capitolul I
NOȚIUNEA ȘI TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE
ALE DREPTULUI INTERNA ȚIONAL PUBLIC

Secțiunea 1
Obiectul de reglementare
al dreptului interna țional public
Orice societate uman ă este guvernat ă de reguli de natur ă și com-
plexitate foarte diferite. În interiorul unui stat membrii societ ății se su-
pun unor norme de conduit ă socială în cadrul c ărora normele juridice
stabilite de organele abilitate ale statului ocup ă un loc central, dreptul
având un important rol normativ de regulator al raporturilor sociale.
Dacă în cadrul intern al unui stat situa ția se prezint ă relativ sim-
plu, statul ca putere unică având dreptul de a edicta normele de con-
duită ale cetățenilor săi, a căror aplicare se asigură la nevoie prin forț a
de constrângere instituț ionalizată a aparatului de stat, problema rapor-
turilor dintre diferitele entit ăți ale societ ății internaționale se pune în
termeni relativ diferi ți.
Societatea interna țională nu este condus ă de un organism su-
prastatal, c ăruia statele ș i cetăț enii acestora s ă i se supun ă. Raport urile
dintre state, dup ă cum spunea și marele jurist și diplomat român
Nicolae Titulescu, sunt raporturi de coordonare, și nu de subordonare.1
Situația se explic ă prin existen ța, din punct de vedere juridic, a
suveranităț ii statelor, potrivit c ăreia acestea nu se supun în raporturile
dintre ele unei autorit ăți superioare, ci particip ă la viața internațională
ca entităț i juridice independente și egale.2 Statele stabilesc, îns ă, în
cadrul cooper ării dintre ele, principii, norme și structuri institu ționale
în diferite domenii, ca expresie a solidarităț ii și intereselor lor comune.
Dezvoltarea politic ă, economic ă și socială a societății umane,
constituirea de state centralizate au pus înc ă în antichitate problema
_____________
1 În Dinamica p ăcii, celebru discurs ținut la 6 mai 1929 în Reichstagul
german. Vezi Nicolae Titulescu, Discursuri , Editura Științifică, București,
1967, p. 330.
2 Nicolae Titulescu afirma c ă statele au, în cadru l dreptului interna-
țional, obliga ția „să se supună legii acceptate de ele în virtutea propriei lor su-
veranități”. Vezi Nicolae Titulescu, La souveranité de l’état et l’organisation
de la paix , în Dictionnaire diplomatique, editat de A.F. Frangulis, vol. II,
Paris, 1937, p. 834.

18existenței unor reguli care s ă guverneze rela țiile dintre state, s ă
stabileasc ă bazele politice și juridice ale rela țiilor dintre ele și limitele
în care acestea pot ac ționa în raporturile reciproce.
Asemenea reguli au ap ărut de-a lungul istoriei în procesul de
coexisten ță dintre diferite state ș i s-au dezvoltat concomitent cu
evoluția general ă a societ ății, care a determinat o tot mai mare
complexitate a rela țiilor dintre state, nevoia unor contacte tot mai
frecvente între acestea, probleme tot mai complicate de rezolvat.
Putem concluziona c ă, spre deosebire de dreptul intern, care
reglementeaz ă relațiile sociale în cadrul statelor, obiectul dreptului
internațional îl formeaz ă relațiile interna ționale, în cadrul c ărora
relațiile dintre state reprezint ă domeniul cel mai cuprinz ător.
Inspirându-se în general din dreptul intern al statelor, unde
diferitele ramuri ale sale au ca obiect instituirea ori sanc ționarea unui
sistem de raporturi corespunz ătoare nevoilor sociale la un moment dat,
dreptul interna țional public r ăspunde nevoii de a reglementa rela țiile
dintre state pentru a satisface nevoile comune ale membrilor societăț ii
internaționale. Dar, cum orice sistem de drept reprezint ă o reflectare a
societății care i-a dat na ștere, tot astfel și dreptul interna țional public
constituie o reflectare în plan ju ridic a raporturilor dintre state și alte
subiecte de drept interna țional.
Relațiile interna ționale nu form
ează, însă, în totalitatea lor,
obiectul de reglementare al dreptului interna țional public. Pot exista,
astfel, rela ții politice care s ă nu fi dobândit un caracter juridic,
negăsindu-și încă o expresie în norme de drept interna țional elaborate
prin acordul dintre state, dup ă cum statele pot să participe la rela ții
internaționale cu caracter juridic nu în calitate de purt ătoare ale puterii
de stat, ci ca subiecte de drept civil (în contracte, de exemplu, pe care
să le încheie cu persoane fizice în deplin ă egalitate, cu drepturi și
obligații corelative).
Se poate face astfel o distinc ție între:
– relațiile interna ționale, care pot avea caracter politic, juridic,
economic, cultural, sportiv sau de alt ă natură;
– relațiile juridice interna ționale, în cadrul c ărora părțile dobân-
desc obliga ții și drepturi reciproce, care pot fi de drept interna țional
sau de drept intern (de exemplu, un tratat economic cuprinde norme de
drept interna țional public, dar unele acorduri, aranjamente concrete
sau contracte se încheie pe baza unor reguli de drept intern);
– relațiile de drept interna țional, în care statele apar ca purt ă-
toare ale suveranit ății.

19În consecin ță, pentru a fi guvernate de normele dreptului inter-
național public rela țiile dintre state trebuie s ă fie, în ce prive ște conți-
nutul lor, rela ții în care statele s ă fie purtătoare ale suveranit ății.
Alături de rela țiile dintre state, dreptul interna țional public mai
are drept obiect de reglementare și relațiile care se creeaz ă între state
și alte subiecte de drept interna țional (organiza țiile interna ționale, de
exemplu, sau rela țiile dintre acestea din urm ă).

Secțiunea 2
Fundamentul juridic
al dreptului interna țional public
Fundamentul juridic al dreptului interna țional public îl constituie
acordul de voin ță al statelor suverane care compun la un moment dat
societatea interna țională.
În lipsa unor autorit ăți publice cu atribuț ii legislative, adminis-
trative sau judec ătorești suprastatale, prin intermediul c ărora să se
adopte norme juridice și să se impun ă respectarea lor, for ța obligatorie
a dreptului internaț ional se întemeiaz ă pe acordul de voin ță al statelor.
Statele membre ale societ ăților interna ționale, determinate de intere-
sele lor
comune și de nevoia de a convieț ui cu alte state în raporturi de
interdependen ță, acceptă că unele norme și principii obligatorii sunt
absolut indispensabile pentru a le regla conduita și a evita pe aceast ă
cale o stare de anarhie care le-ar prejudicia existen ța și interesele.
Statele suverane, în condi ții de deplin ă egalitate în drepturi și pe
baza liberului lor consim țământ, în cadrul unui proces de coordonare,
de punere de acord a voin ței lor, creeaz ă norme juridice care duc la
formarea dreptului interna țional. Caracterul coordonator al voin ței
statelor st ă la baza obligativităț ii dreptului interna țional, a aplic ării și
respectării normelor sale.3
Normele juridice de drept interna țional, obligatorii pentru toate
statele, constituie astfel emana ția propriei voinț e, liber exprimat ă, a
acestora, astfel cum ea rezult ă din convenț ii sau cutume general
acceptate ca exprimând reguli și principii de drept.
În practic ă, statele nu trebuie și adesea nici nu pot s ă-și exprime
consimțământul expres pentru fiecare regul ă de drept interna țional, na-
tura consensual ă a dreptului interna țional având în vedere și consimță-
_____________
3 Paul Guggenheim, Traité de droit international public , Deuxième édition
revue et augmentée, Genève, Georg&Cie SA, Tome I, 1967, p. 45.

20mântul statelor membre ale societ ății internaționale la un moment dat
asupra ansamblului de reguli care formează dreptul interna țional al
acestei perioade (de exemplu, situa ția noilor state care apar în societa-
tea interna țională).4 În acest caz, îns ă, statele individuale pot formula,
în anumite limite, rezerve la unele norme de drept interna țional, care
sunt în mod evident inaceptabile pentru ele, dac ă acestea nu fac parte
din ceea ce se nume ște jus cogens , norme imperative de la a c ăror
acceptare ș i aplicare nu se poate deroga.
În dreptul interna țional clasic acordul de voin ță al statelor se
manifesta cu prec ădere în domeniul interzicerii unui anumit comporta-
ment în rela țiile cu celelalte state, fapt explicabil prin num ărul redus al
domeniilor de contact și al intereselor comune. Drepturile statelor
cunoscând puț ine limită ri, relațiile dintre ele erau bazate aproape
exclusiv pe for ța economic ă și militară cu ajutorul c ăreia se impuneau
unele față de altele.
Perioada istoric ă contemporan ă se bazează , însă, tot mai mult pe
reguli convenite de întreaga comunitate internaț ională, domenii tot
mai importante ale vie ții sociale intră în sfera reglementă rilor interne
făcând obiectul convenirii unor reguli care apar țin dreptului interna-
țional. Rela țiile dintre state nu mai sunt, astfel, expresia dreptului
discreționar al fiec ărui stat, fiind tot mai mult acceptată ideea că rapor-
turile dintre state se bazeaz ă pe regulile de drept interna țional puse de
acord între acestea.

Secțiunea 3
Dreptul inte
rnațional ș i morala
Între dreptul interna țional și morala interna țională există rapor-
turi similare cu cele dintre drept și morală în general. Normele de
drept interna țional stabilesc drepturi ș i obligații susceptibile a fi apli-
cate prin m ăsuri obligatorii. Regulile moralei interna ționale prescriu
un anumit comportament f ără a da na ștere la drepturi și obligații
juridice. Ele fac apel la con știința morală și nu pot fi impuse prin for ța
de constrângere a unei autorit ăți exterioare individului sau colecti-
vității.
Reflectând ceea ce este comun în con știința popoarelor, morala
internațională exprimă atât valori umane comune, cât și reguli de com-
portare între na țiuni independente și suverane destinate s ă promoveze
respectul reciproc și înțelegerea între popoare, inte resul întregii omeniri.
_____________
4 J.G. Starke, Introduction to International Law , London, 1989, p. 25.

21Între moral ă și dreptul interna țional exist ă legături de interde-
pendență, de influenț are reciproc ă. O sumă de reguli de drept sunt în
același timp și reguli de moral ă, o mare parte dintre principiile și nor-
mele dreptului interna țional avându- și originea în normele morale,
unele tratate interna ționale făcând trimitere în cuprinsul lor la exigen-
țele omeniei, la principiile umanita re sau la regulile aplicabile în
cadrul societăț ilor civilizate, care au în mare parte un caracter moral.
Întregul drept interna țional are, de altfel, un caracter moral,
moralitatea interna țională având astă zi un rol important în procesul
relațiilor interna ționale, ca și în aplicarea în cazuri concrete a normelor
dreptului interna țional, înc ălcarea regulilor moralei exercitând o
acțiune negativă asupra dreptului interna țional.
În regulile moralei poate fi încadrat ă și curtuazia interna țională,
care cuprinde o sum ă de reguli izvorâte din necesit ățile practice sau
care semnific ă bună voință și respect reciproc, ori prin care se dore ște
să se transmit ă anu mite bune inten ții, simpatie, solidaritate. Aplicarea
regulilor de curtuazie ră mâne la libera apreciere a statelor, nedecur-
gând din îndeplinirea unei obliga ții juridice. Înc ălcarea acestor reguli,
deși nu se sanc ționează prin mijloace juridice, poate constitui îns ă un
act grav în rela țiile interna ționale, influen țând în mod defavorabil
raporturile stabilite. O mare parte din regulile de curtuazie au fost
astăzi încorporate în dreptul interna țional, cu deosebire în dreptul
diplomatic (privilegiile și imunitățile diplomatice și consulare, cere-
monialul de stat etc.).

Secțiunea 4
Dreptul interna țional ș i politica extern ă a statelor
Între dreptul interna țional și politica extern ă a statelor exist ă un
raport de intercondi ționare complex ă.
Dreptul interna țional acționează ca un factor de influen țare și
orientare a politicii externe a statelor în direc ția realizării unor
obiective și valori stabilite în comun de acestea prin principiile și
normele de drept interna țional.
Dreptul interna țional constituie, îns ă, totodată, și un instrum ent
de lucru al politicii externe a statelor în realizarea func țiilor proprii ale
acesteia. El trebuie s ă fie utilizat și să se reflecte în fiecare tratat pe
care statele îl încheie, în poziț iile pe care reprezentan ții statelor le iau
față de diferite probleme ale vie ții internaționale, în punctele de vedere
formulate în cadrul dezbater ilor ce au loc în organiza țiile și forurile

22internaționale, la congresele și conferin țele diplomatice, precum și în
orice alt act de politic ă externă.
Politica extern ă trebuie s ă fie formulat ă și realizată în deplină
concordan ță cu principiile ș i normele dreptului interna țional, care
exercită un rol de limitare a ac țiunii în plan extern a statelor, prin
aceasta politica extern ă încetând s ă mai fie la discre ția guvernelor,
care nu mai pot face abstrac ție de normele dreptului interna țional.
În orice obiective sau ac țiuni întreprinse statele trebuie să
respecte normele dreptului interna țional.
În același timp, îns ă, prin politica lor extern ă statele tind s ă
modifice ori s ă completeze normele de drept interna țional atunci când
acestea sunt desuete ori insuficiente pentru solu ționarea problemelor
puse de via ța internațională ori nu mai corespund preocup ărilor sau
intereselor lor.5
În cadrul politicii lor externe, statele mai puternice tind ca în
procesul de elaborare și de aplicare a unor norme de drept
internațional să orienteze acest proces în direc ția convenabil ă lor, să
încerce să influențeze și celelalte state în sensul dorit de ele.
Concomitent, îns ă, existența unor valori comune întregii societ ăți
internaționale impune promovarea acestora prin intermediul dreptului
internațional, a c ărui respectare se impune tuturor statelor. Un
principiu sau o norm ă de drept, odat ă adoptate, câ știgă treptat o
existență proprie, care din punct de vedere politic este greu de ignorat
chiar de c ătre statele ale c ăror interese pot fi lezate ca urmare a
aplicării acestora ș i care este asigurat ă prin participarea și atitudinea
tuturor statelor interesate în aplicarea lor și, în general, în promovarea
principiilor și normelor de drept interna țional care iau în considerare
interesele pe termen lung ale întregii comunit ăți internaționale.

Secțiunea 5
Dreptul interna țional public ș i dreptul interna țional privat
Nu toate raporturile juridice cu caracter de extraneitate sunt
raporturi de drept interna țional public.
Elementul de extraneitate într-u n raport juridic poate rezulta,
uneori, din faptul c ă una din p ărțile aflate în raportul respectiv,
obiectul sau efectele acestui raport sunt plasate în state diferite, f ără ca
_____________
5 N. Ecobescu, V.Duculescu, Drept interna țional public , București,
1993, p. 25.

23prin aceasta raportul în cauză să dobândeasc ă un caracter de drept
internațional public. Asemenea raporturi s unt reglementate de dreptul
internațional privat.
Raporturile de drept interna țional privat sunt raporturi civile,
comerciale, de munc ă, de procedur ă civilă și alte raporturi de drept
privat cu un element str ăin.6
Dreptul interna țional privat reprezint ă un ansamblu de norme
juridice interne ale statelor prin care se reglementeaz ă raporturile
dintre persoanele fizice sau juridice con ținând elemente de extranei-
tate. Existen ța unui element de extraneita te poate determina ca în
desfășurarea respectivelor raporturi să apară conflicte de reglementare
între legisla ția internă a diferitelor state, a c ăror soluționare se face în
baza unor norme de drept interna țional privat care indic ă legea intern ă
aplicabilă la cazul concret, în raport de caracterul elementului de
extraneitate.
Normele de drept interna țional privat sunt cuprinse în dreptul
intern al fiec ărui stat, configura ția lor depinzând îns ă atât de unele
principii relativ uniforme existente în legisla ția majorit ății statelor
lumii, cât și de specificul legisla ției statului respectiv.

Secțiunea 6
Dreptul interna țional ș i dreptul intern

6.1. Influențe și întrepătrunderi
Dreptul interna țional public ș i dreptul intern al statelor sunt dou ă
sisteme de norme și două tipuri de drept distincte, cu obiect de regle-
mentare, izvoare și metode diferite. De și diferite, cele dou ă siste me se
întrepătrund, îns ă, prin intermediul statelor, care sunt creatoare atât ale
normelor de drept interna țional, cât și ale normelor de drept intern, și
care vegheaz ă la aplicarea lor atât în ordinea interna țională, cât și în
ordinea intern ă a statelor.
Prin acceptarea de c ătre stat, pe baza liberului acord de voin ță, a
normelor de drept interna țional, acestea devin obligatorii și urmează a
fi aplicate pe întregul s ău teritoriu și pentru toat ă populația sa. Nor-
mele dreptului interna țional dobândesc astfel valoare juridic ă egală cu
aceea a normelor de drept intern al statelor.
_____________
6 Vezi Ion I. Filipescu, Drept interna țional privat , Editura Actami,
București, 1999, p. 9-11.

24Dreptul interna țional constituie într-o importantă măsură proiecția
în planul rela țiilor interna ționale a normelor de drept din legisla ția
internă a statelor, în special a celor mai elaborate și mai avansate
dintr-un domeniu sau altul, care îi împrumut ă sub aspect conceptual și
tehnic juridic normele ș i principiile sale, constituind astfel unul din
izvoarele principale ale form ării și dezvoltării acestuia.
Cu titlu de exemplu, unele no țiuni de drept material și
procedural din dreptul intern, cum ar fi infrac țiunea, tentativa, reci-
diva, participa țiunea, cauzele care înl ătură caracterul penal al faptelor,
vinovăț ia, răspunderea, acț iunea penal ă, garanțiile procesuale, compe-
tența materială , teritorială și după calitatea persoanei a instan țelor de
judecată, mijloacele de prob ă, asistența judiciar ă, judecata și căile de
atac, executarea hot ărârilor, extr ădarea etc. care constituie concepte
ale dreptului intern sunt preluate și opereaz ă și în conven țiile ref eri-
toare la colaborarea în incriminarea și sancționarea crimelor interna-
ționale, precum și în statutele tribunalelor interna ționale penale.
În dreptul intern al statelor exist ă, de asemenea, și o serie de
reglement ări specifice privind rela țiile statelor respective cu alte state
sau cu organiza ții internaționale care produc efecte în ordinea interna-
țională. Asemenea reglement ări, adesea cu caracter constitu țional, se
referă la stabilirea competen ței organelor statului cu atribu ții în dome-
niul politicii extern e, probleme privind cet ățenia, statutul juridic al stră i-
nilor, procedurile de încheiere și ratificare sau aderare la tratate etc.
Problema raporturilor dintre dreptul interna țional public și drep-
tul intern se pune, îns ă, și în sens invers, dreptul interna țional exerci-
tând o influen ță substanțială în sensul unific ării unor concepte și regle-
mentări de drept intern. Porn indu-se de la ideea c ă dreptul interna-
țional exprim ă interesele superioare comune ale societ ății internațio-
nale, statelor le revine obliga ția de a-și adapta propria legisla ție la
exigențele și la regulile de drept interna țional, existând astfel elemente
ale unui proc
es de interna ționalizare a dreptului intern.
Unele tratate internaț ionale cuprind prevederi exprese în temeiul
cărora statele p ărți sunt obligate să ia anumite m ăsuri în planul
legislației lor interne pentru aducerea la îndeplinire a obliga țiilor
asumate prin aceste tratate. Asemenea domenii sunt foarte variate:
drepturile omului, transporturile interna ționale pe uscat, pe mare și
fluviale, traficul aerian, combaterea poluă rii, terorismul și alte
infracțiuni interna ționale, dreptul interna țional umanitar aplicabil în
perioada de conflict armat etc.
Câteva exemple în acest sens sunt edificatoare:

25- admiterea în organiza țiile de colaborare pe plan european a
unor noi state este înso țită de asumarea de c ătre acestea a obliga țiilor
de a-și pune de acord legisla ția internă cu reglement ările comunitare
din domeniul drepturilor omului și din alte domenii;
– convențiile referitoare la dreptul interna țional aplicabil în con-
flictele armate cuprind obliga ția statelor semnatare de a- și încorpora în
dreptul intern reglement ări și sancțiuni, inclusiv penale, pentru înc ăl-
cările prevederilor acestora;
– prin conven țiile de reprimare a unor infrac țiuni interna ționale,
statele își asumă obligația de a pune de acord legisla ția lor intern ă cu
reglement ările interna ționale respective (vezi conven țiile interna țio-
nale referitoare la piraterie, la genoc id, la traficul de stupefiante etc.).

6.2. Problema prevalenț ei
Întrepătrunderile dintre cele dou ă sisteme de drept – interna țional
și intern – au ridicat în doctrina dreptului interna țional problema
raporturilor dintre ele, inclusiv dac ă și care din aceste sisteme are,
eventual, prevalen ță asupra celuilalt.
Problema are și incidențe practice, c el puțin sub două aspecte:
– modalităț ile concrete în care se aplic ă normele de drept inter-
național în ordinea juridic ă internă;
– soluția ce se va da în cazul unui eventual conflict între normele
juridice interne și cele interna ționale.
Asupra acestor teorii s-au conturat dou ă poziții: dualismul și
monismul.7
a) Doctrina dualist ă, care îl are ca fondator pe Heinrich Triepel,
afirmă că dreptul interna țional și dreptul intern sunt dou ă sisteme
distincte, rupte între ele, cu o existen ță paralelă , cu domenii diferite de
aplicare, având izvoare distincte și destinatari deosebi ți, care nu se
influențează reciproc.
Potrivit acestei doctrine, normele de drept interna țional nu au
valoare pentru dreptul intern, dup ă cum normele de drept intern nu au
valoare pentru dreptul interna țional, ele aplicându-se indiferent dac ă
sunt sau nu în concordan ță unele cu altele.
Între cele dou ă ordini juridice separate nu pot exista decât
trimiteri, urmare c ărora prin încorporare și transformare norma î și
schimbă valoarea, întrucât aparț ine unei noi ordini juridice, destina-
_____________
7 Asupra acestei probleme Vezi Charles Rousseau, Droit international
public , Tomes I-V, Sirey, Paris, 1970-1983, Tome I, 1970, p. 38-44.

26tarii, căci se adreseaz ă altor categorii de subiecte de drept, și, mai mult
sau mai pu țin, conținutul, datorit ă necesităț ii de adaptare la cealalt ă
ordine juridic ă.
b) Doctrina monistă susține existen ța unei singure ordini juridi-
ce, format ă din dreptul intern și dreptul interna țional, dreptul având
astfel o structur ă unitară, compusă din norme obligatorii, aflate într-o
strictă ierarhie, indiferent dac ă acestea se adreseaz ă indivizilor, statelor
sau altor entit ăți asimilate acestora.
Adepții acestei doctrine au opinii diferite, însă , atunci când se
pune problema care dintre cele dou ă sisteme trebuie să prevaleze: cel
intern sau cel interna țional, unii sus ținând primatul absolut al dreptului
internațional iar alț ii primatul dreptului intern, mergând pân ă la nega-
rea dreptului interna țional.
Primatul dreptului interna țional este sus ținut îndeosebi de școala
normativist ă a lui Kelsen. Pornind de la concep țiile dreptului natural,
adepții acestei școli juridice sus țin existen ța unei ordini universale,
superioară ordinilor juridice interne, acestea din urm ă bazându-se d oar
pe o competen ță atribuită statelor în cadrul ordinii universale. Nor-
mele de drept se ordoneaz ă astfel într-o ierarhie strict ă, dreptul inter-
național aflându-se în vârful piramidei.
Primatul dreptului intern este sus ținut în general de ș coala
funcționalismului juridic, inspirat ă din concep țiile filozofice ale lui
Hegel. Adep ții acestei școli consideră dreptul interna țional ca o deri-
vație a dreptului intern, sus ținând că normele dreptului interna țional
practic nu exist ă, ele fiind doar o proiectare în planul rela țiilor interna-
ționale a unor norme de drept intern care trebuie să asigure interesul
național, raporturile dintre state fiind esen țialmente raporturi bazate pe
forță și nu pe norme de drept.
Nici unul din aceste curente de gândire nu exprim ă adevăratele
raporturi dintre dreptul intern și dreptul interna țional, exagerând sau
absolutizând unul din cele dou ă sisteme. În realitate, raportul dintre
dreptul intern și cel interna țional este un raport complex, de intercon-
diționare dialectic ă, cu unele prevalen țe în anumite domenii sau în
anumite momente istorice ale unui sistem sau ale celuilalt.
Dreptul contemporan eviden țiază, însă, creșterea rolului dreptu-
lui interna țional ca o expresie a multiplic ării relațiilor interna ționa le și
a apariției în prim planul preocup ărilor umanit ății a unor probleme
globale la a c ăror soluționare se impune un efort tot mai concertat al
tuturor statelor și popoarelor.

276.3. Deosebiri între dreptul interna țional ș i dreptul intern
Între dreptul interna țional și dreptul intern exist ă deosebiri
substanțiale. Dreptul interna țional, deși strâns legat de dreptul intern al
statelor, prezint ă față de acesta o serie de particularit ăți importante.
Deosebirile dintre dreptul interna țional public și dreptul intern al
statelor se manifest ă în deosebi cu privire la: obiectul de reglementare,
modul de elaborare a normelor, subiectele de drept și sistemul de apli-
care și sancționare a normelor juridice.
a) Obiectul de reglementare
Dreptul interna țional are drept obiect de reglementare rela țiile
internaționale care apar în procesul coexistenț ei, al conlucr ării și
cooperării dintre state în vederea realiz ării unor scopuri comune.
Dreptul intern reglementeaz ă relațiile sociale ce se stabilesc în
interiorul grani țelor unui stat între persoanele fizice, cet ățeni ai statu-
lui respectiv sau ai altor state, și persoanele juridice înregistrate în
statul respectiv, vizând asigurarea ordinii constitu ționale, func ționa-
rea organismelor și instituțiilor statului respectiv, garantarea dreptu-
rilor și libertăților cetățenești.
b) Modul de elaborare a normelor juridice
În dreptul intern edictarea norm elor juridice, a legilor și a altor acte
normative se face de că tre organisme ce dispun de autoritate de stat și de
atribuții stricte în domeniul legislat iv. În orice sistem constitu țional
puterea legislativ ă se realizeaz ă în primul rând de c ătre parlament. Legile
edictate de acesta sunt obligator ii pe tot teritoriul statului ș i pentru toate
subiectele de drept cuprinse în ordinea juridic ă, internă, a acelui stat.
Normele de drept intern apar astfel ca fiind emana ția unei autorit ăți poli-
tice centrale ș i ierarhic superioare destinatarilor lor.
Spre deosebire de dreptul intern, pentru elaborarea normelor de
drept interna țional public nu exist ă organe sau organisme superioare
statelor care s ă aibă funcții de legiferare. Normele de drept interna țional
sunt create de c ătre state, de regul ă ca urmare a unui proces de negociere
ce se duce în cadrul multilateral al unor conferin țe internaționale sau în
cadru bilateral, și tot ele sunt ș i destinatarele acestor norme.
Dreptul interna țional apare, de aceea, ca având un caracter de
coordonare între state suverane, iar drep tul intern este considerat un drept
de subordonare, în care statul se manifest ă ca autoritate politic ă supremă
ce prescrie o anumit ă conduită persoanelor ce-i sunt subordonate.
c) Subiectele de drept
În dreptul interna țional subiecte de drept sunt în primul rând
statele suverane ș i egale, dar și organiza țiile interna ționale și m ișcările

28de eliberare na țională recunoscute de state. Acestea sunt entit ățile care
își asumă drepturi ș i obligații în plan interna țional și care trebuie s ă-și
regleze întreaga conduit ă în raport cu normele edictate sau acceptate
de ele însele.
În dreptul intern subiectele raportului juridic, deci entit ățile
cărora le sunt adresate normele juridice, sunt persoanele fizice și
persoanele juridice.
d) Sistemul de aplicare și de sancționare a normelor juridice
În ordinea juridic ă internațională nu există, în general, autorit ăți
ale administraț iei publice (guvern, ministere, poliț ie, armată etc.) care
să aplice normele de drept ș i să urmărească executarea lor, a șa cum
există în cadrul statelor. De regul ă, aplicarea normelor de drept
internațional se face de c ătre organele specializate ale statelor, statele
fiind obligate de dreptul interna țional, cu caracter de principiu, s ă res-
pecte tratatele interna ționale și celelalte norme ale rela țiilor interna țio-
nale ( pacta sunt servanda).
În anumite domenii, îns ă, prin unele tratate pot fi atribuite orga-
nelor unor organizaț ii interna ționale sau altor structuri special
constituite unele competen țe de urm ărire a aplic ării respectivelor
tratate, dar oricare dintre aceste organe sau structuri, prin func țiunile și
modul lor de alc ătuire, nu pot fi asimilate organelor interne ale
statelor, ele nedispunând de autoritatea administrativ ă a acestora.
În dreptul interna țional nu exist ă, de asemenea, un sistem
structurat de instan țe judecătorești (autoritatea sau puterea judec ăto-
rească) cu competen ță generală și obligatorie care s ă aplice sanc țiuni
atunci când normele juridice sunt înc ălcate. În general, organismele
jurisdicționale interna ționale au o competen ță redusă la anumite cate-
gorii de procese sau de înc ălcări ale dreptului interna țional, iar compe-
tența acestora este de regul ă facultativă , procedura în fa ța lor derulân-
du-se numai cu acordul expres al fiec ăruia din statele implicate.
Deși sistemele de asigurare a aplic ării dreptului interna țional nu
sunt tot atât de bine structurate și ierarhizate ca în dreptul intern, nu se
poate afirma c ă normele dreptului interna țional nu se aplic ă sau că nu
au și un caracter sanc ționator.
Realizarea în planul rela țiilor interna ționale a prevederilor trata-
telor și a celorlalte norme ale rela țiilor juridice dintre state se asigur ă în
primul rând prin garan ția statelor înse și care le-au edictat sau care le-au
acceptat și care s-au angajat s ă le respecte și să le pună în aplicare.
Cât prive ște faptul c ă o mare parte a normelor de drept interna-
țional nu prevă d și sancțiuni, aceasta nu este specific numai normelor

29dreptului interna țional, ci și unor ramuri de drept intern, cum ar fi
dreptul constituț ional, sanc țiunea nefiind un element esenț ial pentru
existența și aplicarea dreptului.
De altfel, dup ă cum se va vedea, dreptul interna țional nu este
lipsit nici de sanc țiuni, a căror paletă este destul de diversificată , de
natură politică, juridică civilă sau penală ori de natur ă morală,
implicând, în caz extrem, și folosirea forț ei armate împotriva statelor
care lezeaz ă în mod grav principiile și normele de drept interna țional a
căror aplicare este esen țială pentru existen ța însăș i a statelor, pentru
suveranitatea și independen ța lor ori pentru pacea ș i securitatea
internațională.

Secțiunea 7
Definiția dreptului interna țional public
Elementele de baz ă în configurarea dreptului interna țional public
țin, așa cum s-a putut observa, de fundamentul juridic și nat ura
acestuia, de obiectul de reglementare și de subiectele juridice, de
izvoarele sale, ca ș i de caracteristicile pe care le prezint ă alte instituț ii
politico-juridice cu care se află în strânsă legătură.
În raport de toate acestea, dreptul interna țional public poate fi
definit ca totalitatea normelor juridice create de state și de celelalte
subiecte de drept interna țional, pe baza acordului liber exprimat de
acestea prin tratate și alte izvoare de drept, în vederea reglement ării
raporturilor dintre ele, norme a c ăror aducere la îndeplinire este
asigurată prin respectarea lor de bună voie, iar în caz de necesitate prin
măsuri de constrângere aplicate de c ătre state în mod individual sau
colectiv.

30
Capitolul II
GENEZA ȘI EVOLU ȚIA
DREPTULUI INTERNA ȚIONAL PUBLIC

Secțiunea 1
Considera ții generale
Cunoașterea apari ției și dezvoltării instituțiilor care fac obiectul
de cercetare al unei științe este un element de o primordială importan ță
pentru în țelegerea fenomenelor de analizat. Aceast ă aserțiune este
valabilă și în domeniul dreptului, în care dinamica social ă și politică în
cadrul evolu ției generale a societăț ii configureaz ă fenomenul juridic,
influențându-l în mod hot ărâtor.
Geneza dreptului este în general legată de apariț ia istorică a sta-
tului în cadrul organiz ării sociale a comunit ăților umane, iar apariț ia
dreptului interna țional nu poate ocoli un asemenea proces.
Deși unele reguli intercomunitare au ap ărut încă în perioada gen-
tilică, anterioar ă apariț iei statului, cristalizarea unor norme juridice,
consacrate ca atare, nu s-a putut face decât o dat ă cu apariț ia statului și
a relațiilor interstatale.

Secțiunea 2
Începuturile dreptului interna țional
Începuturile dreptului interna țional se situeaz ă în antichitate,
fiind legate nemijlocit de lupta permanent ă, specific ă epocii, între
statele nou constituite pentru cucerirea de teritorii și capturarea
sclavilor care constituiau principala for ță de muncă. Și, așa cum istoria
o atestă, primele reguli de drept interna țional au ap ărut în statele
Orientului Antic – China, India, Statul Hitit, statele din Mesopotamia,
Egipt, apoi în Grecia și Roma Antic ă.
Apariț ia primelor reglementă ri ale rela țiilor interstatale este strâns
legată de fenomenul r ăzboiului, dreptul interna țional dezvoltându-se
astfel la începuturile sale, în principal, ca un drept al r ăzboiului și abia
ulterior ca un drept al p ăcii și cooperării între state.
Antichitatea consemneaz ă, încă de timpuriu, la diferite popoare
existența unor reguli de purtare a ră zboiului potrivit c ărora erau sanc-

31ționate excesele comise de trupele de ocupa ție sau de invazie asupra
persoanelor particulare, a bunurilor acestora sau a unor sanctuare.8
Sumerienii, hiti ții, egiptenii, chinezii, indienii, persienii sau
evreii, precum și alte popoare ale antichit ății, impuneau trupelor
proprii respectarea unor reguli umanitare și sancționau înc ălcarea
acestora. Legile lui Manu din India secolului al V-lea î.Cr., una dintre
cele mai importante construc ții juridice ale antichit ății, făceau
distincția între combatan ți și necombatan ți și cuprindeau numeroase
interdicții în ceea ce prive ște modul de ducere a r ăzboiului, între care
cele privind atacarea celor lipsi ți de apărare, uciderea inamicului
dezarmat sau care se pred ă, folosirea s ăgeților otră vite, distrugerea
monumentelor religioase sau ruperea pomilor fructiferi, a c ăror
încălcare de c ătre războinici se pedepsea aspru, cu biciuiri, mutil ări
sau chiar cu moartea.9
Numeroase inscrip ții datând din mileniul al doilea î.Cr. atest ă
încheierea unor tratate de pace sau de alian ță de către regii Egiptului,
Babilonului, Asiriei și Indiei.
Se păstrează și se citeaz ă ades în literatura de specialitate tratatul
politic încheiat între faraonul Egiptului, Ramses al II-lea, și regele
hitiților, Hattu șill al III-lea, în anul 1296 î.Cr., cunoscut și sub
denumirea de „tratatul sublim” și considerat a fi cel mai vechi tratat
internațional.10 Prin acel tratat se puneau bazele unei alianț e politice
între cele dou ă state, care se obligau s ă trăiască în pace unul cu cel ă-
lalt, să nu se atace și să-și acorde reciproc ajutor împotriva unui atac
din partea altui stat.
Se cunoaște, de asemenea, despre existenț a unui tratat încheiat în
secolul al VI-lea î.Cr. între stat ele Chinei antice privind renun țarea la
război și soluționarea conflictelor dintre ele prin recurgerea la un arbitru.
Tratatele interna ționale erau considerate sacre și, pentru asigura-
rea respect ării lor, cuprindeau anumite formule religioase consacrate.
Încheierea acestora angaja adesea complexe tratative diplomatice duse
de către diploma ți specializa ți sau de misiuni diplomatice ad-hoc, a șa
cum o atest ă unele izvoare chineze sau indiene.
_____________
8 Jean Pictet, Développement et principe s du droit international
humanitaire , Institut Henry Dunant – Genève, 1983, p. 12-19.
9 Vezi Legea lui Manu sau institu țiunile civile și religioase ale Indiei ,
traducere de Ioan Mih ălcescu, Bucure ști, Tipografia N. Stroia, 1920, p. 204.
10 Ion Diaconu, Curs de drept interna țional public , Șansa SRL, Bucu-
rești, 1993, p. 20-21.

32Progrese importante în evolu ția unor instituț ii de drept interna-
țional public au fost realizate în Grecia și Roma Antic ă.
În ceea ce priveș te Grecia Antic ă, în secolele VI-IV î.Cr. între
statele cetăț i au apărut și ulterior s-au dezvoltat unele reguli de drept
internațional în domenii foarte variate cum sunt negocierile, tratatele
religioase, tratatele de pace, de alianță militară, de neagresiune sau de
sprijin reciproc, ca și metodele de rezolvare pa șnică a diferendelor,
între care arbitrajul și mediațiunea.
Unele tratate de alian ță (symachii) cuprind clauze foarte com-
plexe, organe de conducere comun ă și tribunale arbitrale pentru rezol-
varea diferendelor, care prefigureaz ă sistemele de securitate colectiv ă
de mai târziu.
În relațiile dintre cet ățile grecești și în raporturile acestora cu
alte state se foloseau frecvent soliile, regulile contactelor diplomatice
cunoscând o mare dezvoltare în aceast ă perioadă. Împuternicirile soli-
lor erau consemnate într-un document numit „diplóma”, considerat a
fi la originea cuvântului diploma ție din dreptul modern.
Cetățenii altor cet ăți se bucurau de o anumit ă protecție în baza
instituției proxeniei, proxenul fiind un dregă tor care ap ăra interesele
acestora, ca și ale statelor str ăine, având o pozi ție asemănătoare diplo-
maților și consulilor din zilele noastre.
Începerea r ăz
boaielor era de obicei precedat ă de o declara ție și
de îndeplinirea anumitor ritualuri sau gesturi solemne iar ducerea
acestora se f ăcea cu respectarea unor reguli privind protec ția tem-
plelor, a preo ților și a persoanelor refugiate, precum și a solilor, care
erau inviolabili. Se recuno ștea neutralitatea statelor care nu participau
la ră zboi. Prizonierii de r ăzboi nu se bucurau, îns ă, de protec ție, ei
fiind uciși sau luați în sclavie, iar bunurile de orice fel ale du șmanului
erau considerate ca trofee ale înving ătorului.
Statul roman, înc ă de la începuturile sale, și-a constituit unele
norme de drept interna țional care, ulterior, sub influen ța civiliza ției
grecești, dar și datorită binecunoscutului spirit juridic latin și în
condițiile dezvolt ării politice de la faza republican ă la imperiul care
supusese zone întregi de pe trei continente, au cunoscut o puternic ă
dezvoltare ș i forme concrete originale.
Și aici principalele reguli de drept interna țional erau legate de
problemele r ăzboiului și ale soluționării diferendelor cu alte state.
Soluționarea problemelor privind rela ții le interna ționale se f ăcea
în cadrul statului roman de c ătre senat, care era ajutat de c ătre un
colegiu sacerdotal (colegiul fe țialilor), condus de un pater patratus ,
care avea un rol deosebit în rezolvarea diferendelor, în declararea

33războiului și încetarea acestuia, ca și în încheierea tratatelor de
orice fel, aplicând o sum ă de norme încorporate în ceea ce se numea
jus fetiale .
Romanii fă ceau o deosebire netă între statele și popoarele pe
care le recunoș teau ca egale lor, cu care înch eiau tratate de prietenie,
de alianță sau de neutralitate, și cele pe care le considerau barbare,
cu care încheiau doar tratate care consfin țeau relații de dependen ță
sau clientelare.
Tratatele încheiate trebuiau r espectate potrivit principiului pacta
sunt servanda. Ca urmare, ori de câte ori romanii considerau c ă este în
interesul lor s ă denunț e un tratat încercau s ă-și justifice atitudinea prin
argumente juridice, invocând neîndeplinirea unor formalit ăți sau lipsa
unor elemente solemne la încheierea lor, interpretând unele cauze
ambigue din cuprins ori pretinzând c ă tratatul era contrar echit ății.
De regul ă, romanii nu încheiau tratate de pace, r ăzboaiele
terminându-se fie prin armisti ții pe termen scurt, fie prin capitularea
necondiționată a inamicului sau prin distrugerea acestuia (faimoasa
pax romana ).
Pe timpul r ăzboiului romanii se purtau cu cruzime acordând mai
puțin respect regulilor de protec ție umanitar ă considerate sacre în
țările orientului, dar fa ță de anumi ți adversari respectau unele reguli, a
căror încălcare o considerau barbarie.
Și în Roma Antic ă tratativele diplomatice au cunoscut o mare
frecvență, iar persoana solilor, chiar ai statelor du șmane, era cons
ide-
rată inviolabil ă.
În condițiile prezen ței în cadrul statului roman a unui mare nu-
măr de străini, acestora li s-a acordat o deosebit ă atenție, de protec ția
străinilor ocupându-se un magistrat important, pretorul peregrin.
O dată cu extinderea statului roman dincolo de Peninsula Italic ă,
în dreptul roman apare conceptul de jus gentium , ca o sum ă de reguli
care priveau atât probleme de rela ții internaționale, cât și raporturi de
drept privat între cet ățenii romani și cei străini și care prefigureaz ă
dreptul interna țional de mai târziu, servind drept baz ă pentru formarea
dreptului interna țional în Europa Occidental ă.

Secțiunea 3
Evul mediu
Evul mediu constituie o epoc ă în care, ca și în alte domenii ale
vieții spirituale și sociale, principiile, ideile și normele de drept inter-

34național au cunoscut umbre ș i lumini, înc ălcarea brutal ă a regulilor
existente anterior ș i preluate din antichitatea greac ă și romană, dar și
dezvoltări doctrinare și instituționale cu efecte pozitive.
La începutul feudalismului f ărâmițarea statelor ca urmare a des-
trămării Imperiului Roman de Apus și lipsa unor autorit ăți centrale
puternice au f ăcut ca regulile de drept interna țional să cunoască în gene-
ral o stagnare, chiar un puternic regres în unele domenii și perioade.
Accentuarea f ărâmițării feudale și înmulțirea războaielor dintre
diferitele stă tulețe existente pe continentul european au determinat
biserica catolic ă să uzeze de uria șa ei autoritate spiritual ă și morală
pentru a limita efectele d ăunătoare ale r ăzboiului. Ideile religioase ale
iubirii de oameni au contribuit la umanizarea rela țiilor interpersonale
și interstatale.
În același timp, îns ă, ideea ră zboiului ju st promovat ă de doctri-
nari ai religiei cre știne ca Sfântul Augustin sau Thomas d’Aquino,
care tindea a împ ăca preceptele religioase cu interesul politic, a avut
un rol negativ, aceasta fiind în țeleasă în aplicarea sa practic ă de
fiecare parte aflat ă în conflict în sensul c ă războiul său este just iar al
adversarului injust, ceea ce contribuia la prelungirea r ăzboaielor pân ă
la epuizarea for țelor angajate și la lipsa totală de respect pentru
persoane și bunuri, indiferent dac ă acestea aveau vreo leg ătură sau nu
cu războiul.
Principiul cavalerismului, de origine germanic ă, ce se aplica
numai în rela țiile directe dintre nobilii cre știni, institu ție caracteristic ă
perioadei feudale, bazat ă pe loialitate, fidelitate, modestie și milă, a
contribuit în oarecare m ăsură la umanizarea r ăzboaielor. În acela și
sens au acț ionat în lumea islamic ă unele principii ale Coranului care
interzic în timp de r ăzboi uciderea femeilor, mutilarea învin șilor,
otrăvirea săgeților și a surselor alimentare, permi țând tratamentul
uman al prizonierilor și eliberarea lor co
ntra unor sume de bani.
Războaiele din aceast ă epocă erau, însă, în marea lor majoritate,
pline de cruzimi, Hugo Grotius11 constatând în lucrarea sa fundamen-
tală, De jure belli ac paci , apărută în 1625, lipsa cvasitotal ă a res-
pectului fa ță de regulile umanitare în cadrul r ăzboiului care cuprinsese
aproape întreaga Europ ă, cunoscut ca R ăzboiul de 30 de ani (1618-1648).
Procesul de centralizare statală , care a dus în secolul al XV-lea
la formarea unor țări puternice, a determinat o amplificare a rela țiilor
_____________
11 Hugo Grotius, Despre dreptul r ăzboiului și al păcii, Editura Știin-
țifică, București, 1968, p. 605 și urm.

35internaționale și apariția unor principii și instituții noi, care au impul-
sionat dezvoltarea dreptului interna țional.
Se contureaz ă pentru prima oară principiul suveranităț ii, conce-
put ca o expresie a independen ței regilor și seniorilor fa ță de
pretențiile de domina ție ale împ ăraților germani și de atotputernicia
papilor, c ăruia i se d ă o expresie mai coerent ă prin cunoscuta Pace
Westphalic ă (1648).
Prin tratatele încheiate în acel an concomitent la Münster și
Osnabrück se punea cap ăt domina ției politice a Sfântului Imperiu
Roman și a Papei, afirmându-se suveranitatea ș i independen ța statelor
naționale ș i principiul echilibrului de for țe între acestea.12
În relațiile dintre state se recurge tot mai frecvent la mijloacele
de rezolvare a diferendelor pe cale pa șnică, în special prin media țiune
și arbitraj, f ăcându-se adesea apel la serviciile de mediator sau arbitru
ale unor împ ărați sau regi ori ale Papei de la Roma, ca și ale unor
juriști eminenț i ai epocii, încheindu-se și unele tratate speciale de
această natură, cum ar fi cel din 1343 dintre Danemarca și Suedia.
Principalul mijloc de rezolvare a diferendelor dintre state r ămânea,
însă, războiul.
În această perioadă se cristalizeaz ă și unele institu ții ale dreptu-
lui interna țional clasic privind folosirea for ței (retorsiunea, represa-
liile, blocada pa șnică etc.) și se încearc ă o circumscriere a motivelor
admise ca legale pentru declan șarea ră zboiului. Totodat ă, cunosc o
mai solid ă fundamentare regulile juridice privind modul de ducere a
operațiilor militare.
Legile și obiceiurile r ăzboiului se îmbog ățesc acum cu dou ă
principii fundamentale care vor influen ța decisiv evolu ția dreptului
internațional în domeniul regulilor privind conflictele armate:
– principiul necesit ății, potrivit c ăruia f orțele armate ale p ărților
beligerante trebuie s ă fie folosite exclusiv în scopul de a înfrânge
rezistența inamicului ș i de a obține victoria ș i nu de a masacra for țele
adverse;
– principiul umanitarismului, în virtutea c ăruia mijloacele mili-
tare folosite de c ătre părțile angajate în conflict trebuie s ă fie îndrep-
tate numai împotriva combatan ților, nu și a persoanelor care nu
participă la ostilități, iar combatan ții trebuie s ă foloseasc ă numai acele
arme și metode de lupt ă care servesc scoaterii din lupt ă a inamicului și
_____________
12 Grigore Geam ănu, Drept interna țional public , Editura Didactic ă și
Pedagogic ă, București, vol.I, 1981, p. 18-19.

36nu producerii unor suferin țe inutile sau extermin ării fizice a celorlal ți
combatan ți.13
Încheierea de tratate de alian ță, de pace, de realizare a unor
transferuri de teritorii sau alte asemenea tratate politico-militare
cunoaște în Evul mediu o puternic ă dezvoltare.
Intensificarea rela țiilor comerciale determin ă, totodată, apariția
și a unor tratate de comer ț, practică frecvent folosit ă în special de
orașele libere italiene, de Liga hanseatic ă și de unele state cum sunt
Spania și Franța sau de Imperiul bizantin, de Turcia și alte state. În
afara unor prevederi pur comerciale , asemenea tratate cuprindeau și
clauze referitoare la combaterea pirateriei și la unele probleme de
drept maritim.
În această perioadă apar primele lucr ări de codificare, prin legi
interne, a unor obiceiuri practicate în comer țul maritim și în naviga ția
pe mări și oceane. Într-o cunoscut ă asemenea lucrare din secolul
al XIV-lea, intitulat ă Consolato del mare este enun țat pentru prima
oară principiul libert ății de naviga ție a navelor statelor neutre în timp
de război.
Complexitatea tot mai mare a rela țiilor interstatale determin ă și
dezvoltarea unor institu ții ale dreptului diplomatic, diploma ției ad-hoc
prin solii ad ăugându-i-se, începând cu a doua jum ăt ate a secolului al
XV-lea, misiunile diplomatice permanente folosite pentru prima dată
de Statul Vene ției, iar instituț ia consulilor, în special a celor onorifici,
este folosit ă pe scară largă. Diploma ția bizantină a fost organizat ă și
s-a dezvoltat într-o atât de mare m ăsură încât a devenit un model
pentru celelalte state.
La dezvoltarea și afirmarea în epoc ă a institu țiilor de drept
internațional au contribuit și lucrările științifice ale unor savan ți erudiț i,
la început provenind din med iile catolice, iar ulterior și din cele laice.
Printre filozofii erudi ți ai catolicismului care au avut contribu ții
și în domeniul dreptului interna țional se remarc ă cu deosebire Sfântul
Augustin și Toma d’Aquino care, în afara teoriilor despre r ăzboaiele
juste și cele injuste, men ționate anterior, au fost promotorii ideii unui
stat mondial teocratic în frunte cu Papa de la Roma. Toma d’Aquino
definea dreptul interna țional ca fiind par țial un drept natural și parțial
un drept pozitiv, prefigurând astfel concep țiile pozitiviste privind
dreptul interna țional ca o crea ție a raporturilor dintre state.
_____________
13 Vezi Ionel Clo șcă, Ion Suceav ă, Dreptul interna țional umanitar ,
Șansa SRL, Bucure ști, 1992, p. 22.

37O influen ță puternic ă asupra dreptului interna țional a avut și
opera gânditorului italian Nicollo Machiavelli (1469-1527) care,
sintetizând în operele sale, Principele și Despre arta r ăzboiului
doctrinele filozofice care încercau să justifice afirmarea prin folosirea
forței a monarhiilor absolute europene, a elaborat teoria ra țiunii de stat
în numele c ăreia în rela țiile interstatale pent ru realizarea scopurilor
politice nici un mijloc folosit nu este reprobabil.
Alberico Gentilis (1552-1608), jurist italian, a publicat o lucrare
privind dreptul diplomatic (Despre lega ții) și numeroase lucr ări despre
dreptul războiului, în care sunt analizate din punct de vedere juridic,
desprinse de abord ările teologice specifice epocii, numeroase exemple
din practica rela țiilor interna ționale, opera sa constituind o prim ă
expunere a regulilor dreptului interna țional în vigoare în acel moment
istoric.
Părintele științei dreptului interna țional este considerat juristul
olandez Hugo Grotius (1583-1645), care prin operele sale fundamen-
tale a abordat problemele dreptului interna țional de pe pozi ții noi și a
făcut pași importan ți spre cristalizarea unei științe de sine st ătătoare și
unitare a dreptului interna țional, eliminând elementele teologice și
morale și prefigurând tot odată soluții și reguli noi care au înrâurit
profund dreptul interna țional secole de-a rândul.
Menținând în analizele sale împă rțirea dreptului interna țional în
jus naturae și jus gentium , Hugo Grotius pune la baza dreptului
natural ra țiunea uman ă și nu voința divină și consider ă dreptul gin ților
ca un drept de natur ă civilă, bazat pe interesele comune ale statelor, un
drept izvorât din voin ța acestora. El d ădea astfel un fundament juridic
solid independen ței și suveranităț ii statelor, care creau regulile de
conduită în relațiile dintre ele, dând totodat ă dreptului ginț ilor o sfer ă
mai largă decât dreptului natural.
Hugo Grotius aduce contribu ții de seam ă la dezvoltarea dreptu-
lui războiului, la umanizarea regulilor de ducere a acestuia și de
protejare a persoanelor în timp de r ăzboi prin opera sa capital ă De jure
belli ac paci , dar totodat ă și la dezvoltarea altor categorii de reguli de
drept interna țional.
El formuleaz ă pentru prima oară principiul libert ății mărilor în
lucrarea Mare liberum și, deși a fost com
bătut printr-o lucrare a
englezului John Selden, intitulat ă Mare clausum , principiul s-a impus
treptat în practica statelor, fiind și astă zi valabil.
Hugo Grotius este, de asemenea, autorul ideii de extrateritoria-
litate ca fundament al imunit ății diplomatice, precum și al unei teorii
complete asupra tratatelor interna ționale.

38Prin întreaga sa oper ă, Hugo Grotius apare astfel ca un mare
gânditor și un mare jurist de drept interna țional.

Secțiunea 4
Epoca modern ă
În epoca modern ă, inaugurată de revolu ția din Anglia din 1649,
dar ilustrată în mod deosebit prin principiile consacrate de Revolu ția
franceză din 1789, dreptul interna țional a cunoscut o puternic ă afir-
mare, o dat ă cu progresele generale realizate pe plan politic și juridic,
în acord cu dezvoltarea general ă a societăț ii umane.
Revoluția francez ă a exercitat o mare înrâurire asupra dreptului
internațional prin afirmarea suveranit ății naționale ca o expresie a
formării națiunilor, precum și prin proclamarea de principii ș i institu-
ții noi, în concordan ță cu aspira țiile spre progres ș i civilizație ale
popoarelor.
Concepțiile revolu ției cu privire la dreptul interna țional și-au
găsit expresia în Declarația asupra dreptului gin ților, elaborată de
abatele Grégoire și supusă Convenției din 1795. Declarația afirmă
inalienabilitatea suveranit ății naționale și dreptul fiec ărei națiuni de
a-și organiza ș i schimba forma de guvernare. Se proclamau totodat ă
renunț area la războaiele de cucerire și la atacul asupra libert ății altor
popoare, precum și principiul neinterven ției în afacerile altor state.
În secolul al XIX-lea ia o mare amploare diploma ția prin confe-
rințe și congrese interna ționale în cadrul c ărora, în afara solu ționării
unor probleme politice, teritoriale și alte asemenea, rezultate de regul ă
în urma purt ării unor războaie cărora li se punea cap ăt pe aceast ă cale,
au fost promovate și dezvoltate și noi principii sau reglement ări de
drept interna țional.
Congresul de la Viena (1815), pe lâng ă unele m ăsuri privind
construcția european ă în favoarea țărilor înving ătoare constituite în
„Sfinta Alian ță”, menită a asigura domina ția marilor puteri asupra
celorlalte state, a realizat codificarea par țială a dreptului diplomatic,
proclamarea libert ății de naviga ție pe fluviile interna ționale, interzice-
rea comer țului cu sclavi și recunoa șterea neutralităț ii permanente
a Elveției.
Congresul de la Paris (1856), pe lâng ă importante hotă râri
politice între care înlocuirea Sfintei Alian țe cu „Concertul european”,
în care regula era consensul marilor puteri, înf ăptuiește codificarea
parțială a regulilor r ăzboiului maritim, și reglementeaz ă regimul
Dunării ca fluviu interna țional.

39În această perioadă se constituie primele organiza ții internațio-
nale de colaborare, în special în domenii tehnice de interes general:
Uniunea Telegrafic ă Universal ă (1865), Uniunea Po ștală Generală
(1874), Uniunea pentru Sistemul Metric (1875) etc.
În 1863 este fondat ă Crucea Ro șie (în 1880 va lua denumirea de
Comitetul Interna țional al Crucii Ro șii), care a avut un rol important
în codificarea regulilor ră zboiului și în promovarea asisten ței umani-
tare, urmare eforturilor acesteia încheindu-se în 1864 „Convenț ia de la
Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor r ăniți din armatele în
campanie”, considerat ă ca fiind punctul de plecare în constituirea
dreptului umanitar modern.
Un rol deosebit în dezvoltarea dreptului interna țional l-au avut
cele două conferinț e de la Haga, din 1899 și 1907.
În cuprinsul a 3 conven ții adoptate în 1899 erau codificate pro-
cedurile de aplanare a neîn țelegerilor dintre state (bunele oficii, media-
țiunea și concilierea), se instituiau pentru prima dat ă comisiile interna-
ționale de anchetă , se organiza arbitrajul internaț ional și se reglemen-
tau probleme importante privind legile și obiceiurile r ăzboiului
terestru și adaptarea acestora la r ăzboiul maritim, iar prin 3 declara ții
se interziceau utilizarea gazelor asfixiante și a gloan țelor dilatatoare
(„dum-dum”), precum și lansarea din baloane a proiectilelor și e xplozibililor.
La Conferin ța de la Haga din 1907 au fost adoptate nu mai pu țin
de 13 conven ții internaționale, în cuprinsul c ărora se dezvoltau codifi-
cările legilor și obiceiurilor r ăzboiului realizate în 1899, reglemen-
tându-se însă și probleme noi, cum sunt cele referitoare la obliga-
tivitatea declara ției de război, la statutul navelor comerciale în timp de
război, lansarea de mine automate de contact, bombardamentele
navale etc. Dintre acestea, o importan ță deosebită prezintă Convenția a
IV-a referitoare la legile și obiceiurile r ăzboiului care, prin regulamen-
tul-anexă, constituie o reglementare fundamental ă, în vigoare și astăzi,
referitoare la ostilităț ile armate, beligeranț i, mijloace permise sau
interzise de ducere a r ăzboiului, prizonieri și alte persoane protejate în
timpul conflictului armat.
Totodată, prin Conven țiile de la Haga din 1907 se realizau
progrese importante în reglementarea mijloacelor de rezolvare pa șnică
a diferendelor, fiind tratate pe larg procedurile de conciliere și de
anchetă și înființându-se Curtea Permanent ă de Arbitraj care func țio-
nează și astă zi.
În aceeași perioadă se s emnalează și apariț ia primelor reglemen-
tări conven ționale pentru sanc ționarea unor infrac țiuni care afectau
întreaga comunitate interna țională: „Conven ția privind protec ția ca-

40blurilor telefonice submarine” (1884) , „Aranjamentul referitor la
reprimarea publica țiilor obscene” (1890) și „Conven ția asupra opiu-
mului” (1912).14
Paralel cu dezvoltarea dreptului interna țional se dezvolt ă și știin-
ța dreptului interna țional, o serie de tratate sau manuale bucurându-se
de o circula ție largă și un deosebit prestigiu. Între acestea sunt de
menționat lucr ările elaborate de: Emerich de Vattel – Dreptul popoa-
relor (1758), G.F. Martens – Studiul noului drept al Europei bazat pe
tratate și cutume (1789), Yeremy Bentham – Introducere în principiile
moralei și legislației (1789), în care se folose ște pentru prima oar ă
termenul de „Drept interna țional”, F.Liszt – Dreptul interna țional în
prezentare sistematic ă (1898), L. Oppenheim – Drept interna țional (2
volume, 1905-1912), P.Pradier–Fodéré – Tratat de drept internațio-
nal public european și american (8 volume, 1882-1896).
Perioada de dup ă primul război mondial cunoa ște un proces de
reînnoire atât în planul principiilor de drept interna țional care guver-
nează relațiile dintre state, cât și în reglementarea concret ă a unor
probleme de drept interna țional.
Tratatele de pace de la Paris din anii 1919-1920 au modificat în
parte configura ția politic ă a lumii, punând totodată noi baze
principiale ale rela țiilor dintre state. Consacrar ea principiului na ționa-
lităților a dus la apariț ia pe scena Europei a noi state independente
(Austria, Ungaria, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia), ca ș i la unirea
Transilvaniei cu România, dar și la apariția primei organiza ții interna-
ționale cu voca ție universal ă – Societatea Na țiunilor.
Scopul acesteia, prev ăzut în actul de constituire – Pactul
Societății Națiunilor – era de a garanta men ținerea păcii interna ționale,
respectarea dreptului interna țional și a obliga țiilor asumate prin tratate
și de a îngr ădi recurgerea la ră zboi ca mijloc de solu ționare a
diferendelor interna ționale, creându-se astfel un sistem de securitate
colectivă.
Existența Societății Națiunilor a constituit un cadru fertil pentru
dezvoltarea institu țiilor de drept interna țional, care a permis abordarea
complexă a unor probleme cardinale privind pacea ș i securitatea
internațională, soluționarea pa șnică a diferendelor, colaborarea între
națiuni în domenii foarte variate.
_____________
14 Vasile Cre țu, Drept internaț ional penal , Editura Societ ății Tempus
România, București, 1996, p. 16.

41Între realiz ările importante ale Societ ății Națiunilor și ale
perioadei de până la al doilea ră zboi mondial în direc ția dezvolt ării
dreptului interna țional pot fi menț ionate:
– Crearea unui sistem de securitate bazat pe egalitatea suveran ă a
statelor și pe respectul dreptului interna țional, pe colaborarea tuturor
statelor membre la soluț ionarea problemelor rela țiilor dintre ele care
afectează pacea lumii ș i prevenirea conflictelor prin proceduralizarea
recurgerii la for ța armată, care să facă posibilă angajarea mijloacelor
pașnice de solu ționare;
– Înființarea, în 1920, a Cur ții Permanente de Justi ție Interna-
țională, prima institu ție judiciară cu caracter de permanen ță și cu
competen ța de a solu ționa litigiile juridice dintre state și a da avize
juridice cu caracter consultativ organismelor Societ ății Națiunilor.
– Pactul Briand-Kellogg (Pactul de la Paris), încheiat în 1928,
prin care statele p ărți se obligau s ă renunț e la război ca instrument al
politicii lor na ționale. Pactul consacra astfel principiul neagresiunii.
La acest pact au aderat majoritatea statelor lumii, fiind considerat în
epocă drept un important mijloc pentru prezervarea pă cii și securităț ii
internaționale și un progres important în evolu ția dreptului interna-
țional privind rela țiile politice dintre state, prin punerea în afara legii a
războiului.
– Cele 3 conven ții privind definirea agre siunii încheiate la Londra
în 1933 între URSS și alte 11 state, vecine cu aceasta, între care și
România.
Întrucât prin Pactul Briand-Kellogg, de și agresiunea armat ă era
interzisă, nu se dădea și o definiție a agresiunii armate – concept foarte
controversat din punc t de vedere politic și juridic – prin aceste con-
venții se realiza o asemenea defini ție, ceea ce constituia, de asemenea,
un progres important în evolu ția dreptului interna țional, cu consecin țe
deosebite pentru procesul de men ținere a păcii și securității interna-
ționale.
– În perioada 1925-1932, la Societatea Na țiunilor a început s ă se
discute problema limit ării armamentelor, iar ulterior s-au angajat trata-
tive bilaterale sau multilaterale între diferite state de pe continentul
european, cu rezultate par țiale sau pu țin semnificative. Discutarea
acestei probleme a constituit, îns ă, un început cu efecte ulterioare
semnificative, în special dup ă al doilea ră zboi mondial, când în cadrul
O.N.U. problema dezarm ării a devenit un obiectiv central al comu-
nității internaționale.

42În perioada men ționată au fost încheiate noi ș i importante
instrumente juridice pentru combaterea criminalit ății internaționale, în
mare parte în vigoare ș i astăzi. Dintre acestea sunt de menț ionat:
„Convenția pentru suprimarea comer țului cu femei și copii” (1921),
urmată de o convenț ie similar ă în 1933; „Convenț ia asupra reprim ării
răspândirii și traficului publica țiilor obscene” (1923); „Conven ția
referitoare la sclavie” (1926); „Conven ția interna țională pentru repri-
marea falsului de moned ă” (1929); „Conven ția pentru reprimarea
traficului ilicit al drogurilor d ăunătoare” (1936); „Conven ția pentru
prevenirea și reprimarea terorismului” (1937).
În aceast ă perioadă au avut loc, îns ă, și încălcări grave ale
normelor dreptului interna țional, cu repercusiuni negative asupra
progresului dreptului ș i relațiilor interna ționale, cum ar fi agresiunile
armate săvârșite de Italia în Etiopia și de Japonia în Manciuria, ane-
xarea de c ătre Germania a Austriei, dezmembrarea Cehoslovaciei și
atacar
ea de către Germania a Poloniei, care a dus la declan șarea celui
de-al doilea r ăzboi mondial.
Spre sfâr șitul celui de-al doilea r ăzboi mondial, marile puteri
învingă toare au pus cu acuitate problema r ăspunderii pentru crimele
internaționale (crimele contra p ăcii, crimele contra umanit ății și cri-
mele de r ăzboi), prin „Actul cu privire la pedepsirea criminalilor de
război ai puterilor europene ale Axei”, semnat la Londra, la 8 august
1945, hot ărându-se înfiin țarea unui tribunal interna țional însărcinat cu
judecarea criminalilor de r ăzboi ale c ăror acte nu puteau fi localizate
pe teritoriul unei singure ță ri, cunoscut ca Tribunalul de la Nürenberg.
În anul urm ător s-a constituit și un alt tribunal, pentru Extremul
Orient, Tribunalul de la Tokio.
Cele dou ă tribunale, în afara condamn ării unor persoane, au
realizat și progrese importante în clarificarea unor concepte privind
răspunderea interna țională a persoanelor pentru înc ălcarea tratatelor de
securitate și a normelor imperative din conven țiile interna ționale
referitoare la modul de ducere a r ăzboiului și la protec ția umanitar ă a
unor categorii de persoane.
Erau astfel definitiv recunoscute principiul interzicerii r ăzboiului
de agresiune și cel al r ăspunderii pentru pornirea și ducerea unui
asemenea r ăzboi, răspunderea pentru crime de r ăzboi și dreptul
comunității internaționale de a sanc ționa în plan interna țional sau în
cadrul sistemelor penale interne asemenea fapte. Se afirmau necesi-
tatea perfec ționării în continuare a legisla ției și jurisdicției interna-
ționale care s ă facă efectivă respectarea dreptului interna țional în aceste
domenii, ca și nevoia codific ării principiilor și normelor existente.

43După al doilea ră zboi mondial, dreptul interna țional public a
cunoscut o puternic ă dezvoltare și în acela și timp un important salt
calitativ.
Reglementă rile interna ționale au devenit tot mai numeroase atât
în plan bilateral, dar mai ales în plan multilateral și în cadrul
instituționalizat al organiza țiilor interna ționale tot mai numeroase și
mai diverse.
În sfera de reglementare interna țională au intrat numeroase do-
menii care nu f ăcuseră obiect de preocupare pentru dreptul interna țio-
nal până în acel moment istoric, iar dreptul interna țional clasic a
suferit importante modific ări și completă ri în cadrul unui proces vast
de dezvoltare progresiv ă și de codificare a dreptului interna țional,
inițiat și patronat de Organiza ția Națiunilor Unite, înfiin țată în 1945.
Principalele instrumente juridice internaț ionale adoptate în
epoca contemporan ă vor face obiect de analiz ă în cuprinsul temelor ce
urmează a fi abordate în continuare.

44
Capitolul III
IZVOARELE, PRINCIPIILE FUNDAMENTALE
ȘI CODIFICAREA DREPTULUI INTERNA ȚIONAL PUBLIC

Secțiunea 1
Noțiunea de izvoare ale dreptului interna țional public
După cum se ș tie, în dreptul intern normele juridice î și au izvo-
rul în constituț iile statelor, în legile adoptate în baza acestora, precum
și în alte acte cu caracter juridic em ise de organele executive, prin care
se stabilesc reguli obligatorii atât pentru organele organismului statal,
cât și pentru cetăț eni.
În dreptul interna țional creatoarele normelor juridice sunt statele
și, în anumite limite, alte entit ăți internaționale.
Normele de drept interna țional public sunt consacrate prin anu-
mite forme specifice recunoscute de comunitatea statelor ca fiind
izvoare de drept.
Prin izvoarele dreptului internaț ional se în țeleg acele mijloace
juridice de exprimare a normelor de conduit ă rezultate din acordul de
voință a două sau mai multe state ori alte subiecte de drept internaț ional.
Practica rela țiilor interna ționale a creat de-a lungul istoriei, iar
știința dreptului a consacrat, mai multe categorii de instrumente prin
care anumite norme ale societ ății umane cap ătă caracter de norme de
drept interna țional sau prin care se creeaz ă noi asemenea norme.
O enumerare oficială a izvoarelor dreptului interna țional a fost
făcută pentru prima oar ă în Statutul Cur ții Per manente de Justi ție
Internațională din 1920, fiind apoi preluat ă de Statutul Cur ții Interna-
ționale de Justi ție.15 Art. 38 al statutului acesteia din urm ă prevede c ă
în soluționarea conform dreptului interna țional a diferendelor care îi
sunt supuse Curtea va aplica:
a) conven țiile interna ționale, fie generale, fie speciale, care sta-
bilesc reguli recunoscute în mod expres de statele aflate în litigiu;
b) cutuma interna țională , ca dovadă a unei practici generale accep-
tată ca reprezentând dreptul;
c) principiile generale de drept recunoscute de na țiunile civilizate;
_____________
15 Vezi textul Statutului în Organizaț ia Națiunilor Unite și instituțiile
sale specializate. Documente fundamentale , Editura Politic ă, București, 1970,
p. 52-74.

45d) hotărârile judec ătorești și doctrina speciali știlor celor mai ca-
lificați în dreptul public al diferitelor na țiuni, ca mijloace auxiliare de
determinare a regulilor de drept.
La acestea se adaug ă și echitatea ( ex aequo et bono ).
Rezultă, deci, că tratatele, cutuma și principiile generale de drept
sunt recunoscute ca izvoare principale ale dreptului interna țional, iar
jurispruden ța și doctrina, în anumite limite și echitatea, constituie
izvoare auxiliare ale dreptului interna țional.
Enumerarea f ăcută în Statutul Cur ții Internaționale de Justiț ie nu
este, însă, exhaustiv ă. Ea exprim ă doar sursele pe care se întemeiaz ă
Curtea îns ăși, în adoptarea propriilor hot ărâri, cele mai importante
izvoare de drept interna țional, enumerate în ordinea ponderii acestora,
dar nu ș i singurele existente.
Doctrina și practica dreptului interna țional contemporan au
stabilit c ă, în anumite limite și condiții, dreptul interna țional se
bazează și pe alte izvoare, cum ar fi actele adoptate de organiza țiile
internaționale, actele unilaterale ale unor state susceptibile a produce
unele efecte juridice în raporturile cu alte state sau legea intern ă a
statelor, iar în literatura juridic ă se poartă discuții în legă tură și cu alte
posibile izvoa
re ale dreptului interna țional public.

Secțiunea 2
Tratatul interna țional
Tratatul interna țional constituie cel mai important izvor al drep-
tului interna țional contemporan, atât datorit ă clarității cu care exprim ă
normele de drept, tehnicii sofisticate și precise folosite, cât și frec-
venței utilizării sale.
Tratatul poate fi definit ca forma expres ă de manifestare a acor-
dului de voin ță dintre două sau mai multe state, ori alte subiecte de drept
internațional, încheiat în form ă scrisă și guvernat de dreptul interna țional
în scopul de a crea, a modifica sau a abroga norme de drept interna țional.
Numărul tratatelor a crescut enorm în epoca modern ă. Astfel, dac ă
în 1914 erau considerate în vigoare aproximativ 8.000 de tratate, iar în
perioada Societ ății Națiunilor au fost înregistrate 4.838 tratate, în cadrul
Organizației Națiunilor Unite au fost înregistrate, potrivit unui document
al ONU, numai pân ă în 1993 peste 30.000 de tratate interna ționale.16
_____________
16 Alexandru Bolintineanu, Adrian N ăstase, Bogdan Aurescu, Drept
internațional contemporan , ediția a II-a rev ăzută și adăugită, All Beck,
București, 2000, p. 309.

46
Această realitate are mai multe cauze17.
O primă cauză o constituie apari ția pe scena interna țională de
după al doilea ră zboi mondial a unui mare num ăr de state, cu
deosebire ca o consecin ță a decoloniz ării și afirmării depline a
dreptului popoarelor la autodeterminare ș i la constituirea de state noi.
O altă cauză rezidă în împrejurarea c ă în condi țiile vieții con-
temporane, în care contactele dintre state au devenit tot mai frecvente, iar problemele de interes comun tot mai numeroase, tratatul interna-țional a devenit principalul instrument juridic de concretizare a cola-
borării interna ționale în variate domenii: politic, economic, cultural,
științific, protec ția mediului, reprimarea criminalit ății etc.
Un rol deosebit în promovarea legifer ării interna ționale prin
diverse forme de tratate revine Organiza ției Națiunilor Unite, a c ărei
Cartă , act fundamental cu caracter constitu țional în rela țiile dintre
statele membre, instrumentul juridic cel mai important în rela țiile
dintre state, promoveaz ă relații bazate pe cooperare între toate țările
lumii, în cele mai variate domenii de interes interna țional.
O caracteristic ă a vieții interna ționale contemporane în acest
domeniu o constituie cre șterea exponen țială a tratat
elor multilaterale
sau cu caracter universal, la care particip ă un mare num ăr de state sau
care sunt deschise particip ării tuturor statelor lumii.
Într-o tot mai mare mă sură prin tratate interna ționale sunt
codificate și dezvoltate reguli de drep t cutumiar. Dreptul interna țional
devie în acest fel tot mai clar și mai precis.
Ca izvor de drept, tratatul interna țional prezint ă substanțiale
avantaje fa ță de cutuma interna țională:
– tratatele stabilesc cu precizie normele de drept recunoscute de
state, care se angajeaz ă în mod expres s ă le respecte;
– crearea unor noi norme de drept interna țional se poate realiza
în termen mai scurt decât pe cale cutumiar ă, când sunt necesare adesea
decenii sau secole;
– prin tratate interna ționale se pot reglementa domenii noi ale
relațiilor interna ționale (dreptul cosmic, energia nucleară , mediul
înconjurător etc.), în care nu a existat timpul necesar pentru formarea
unor cutume.

_____________
17 Grigore Geam ănu, op.cit., vol. I, p. 90-91.

47Secțiunea 3
Cutuma interna țională

3.1. Definiț ia și trăsăturile caracteristice ale cutumei
Cutuma constituie un izvor n escris al dreptului interna țional, cel
mai vechi izvor al dreptului interna țional, ca și al dreptului în general.
Deși în condi țiile vieții contemporane reglement ările interna ționale
îmbracă în tot mai mare m ăsură forma de tratat, cutuma continu ă să fie
izvor de drept interna țional, în special în acele domenii în care inte-
resele divergente ale statelor nu au f ăcut posibil ă o codificare a
regulilor cutumiare, precum ș i în domenii ale practicii rela țiilor dintre
state în care nu s-a ajuns la acel stadiu care s ă impună o reglementare
pe cale conven țională.
În marea lor majoritate normele dreptului interna țional clasic
s-au format pe cale cutumiar ă (dreptul m ării, dreptul diplomatic, legile
și obiceiurile r ăzboiului), ele cunoscând ulterior o încorporare în
tratate sau o codificare general ă.
Cutuma interna țională este definit ă ca o practic ă generală, relativ
îndelungat ă și uniform ă, c
onsiderată de către state ca exprimând o
regulă de conduit ă cu forță juridică obligatorie.
Pentru a ne afla în fa ța unei cutume sunt necesare, deci, atât un
element de ordin obiectiv (faptic) – un anumit comportament al state-
lor cu caracter de generalitate și relativ îndelungat și uniform, cât ș i
unul subiectiv (psihologic) – convingerea statelor c ă regula pe care o
respectă a dobândit caracterul unei obliga ții juridice.
a) Elementul obiectiv-generalitatea, durata și uniformitatea practicii
Generalitatea practicii este apreciat ă în raport cu propor țiile
participării statelor la formarea normei cutumiare, chestiune relativ ă,
susceptibilă de interpret ări ori de câte ori s-a pus în mod concret
problema recunoa șterii unei reguli cutumiare ca norm ă juridică, pentru
că, indiferent de gradul de genera litate al unei practici, regula cutu-
miară devine obligatorie numai dac ă statele o accept ă ca atare și numai
pentru acele state care o accept ă.
O normă cutumiar ă universal ă se formeaz ă numai ca rezultat al
unei practici care cap ătă recunoașterea general ă a tuturor statelor,
manifest
ată prin acțiuni sau absten țiuni. În acest sens, Curtea Interna-
țională de Justiț ie a considerat c ă este necesar ă o „participare foarte
largă și reprezentativ ă”, care să includă și statele cele mai direct inte-
resate (spe ța privind delimitarea platoului continental al M ării Nordu-

48lui, în 1969), f ără a fi necesar ă totalitatea statelor care formeaz ă socie-
tatea interna țională la un moment dat.
Unele norme cutumiare se pot forma, îns ă, și într-un spa țiu
geografic mai limitat, ca urmare a practicii constante a statelor din
zona respectiv ă, așa-numitele cutume locale sau regionale (în materie
de pescuit, de exemplu). Asemenea cutume se aplic ă numai între
statele care au participat la formarea lor, iar dac ă un stat din zon ă s-a
opus în mod constant la anumite practici cutumiare acestea nu-i sunt opozabile.
Curtea Interna țională de Justiție a recunoscut, în cadrul practicii
sale de rezolvare a unor litigii, c ă pot exista și cutume bilaterale,
atunci când se poate proba c ă între dou ă state a existat o practic ă
îndelungat ă și continuă considerat ă de acestea ca reglementând rapor-
turile dintre ele. Evident, îns ă, că acea cutum ă nu va avea valabilitate
decât între cele două state respective.
Izvor al dreptului interna țional general nu poate s ă-l constituie,
însă, decât acele reguli cutumiare în care practica are un caracter de
generalitate suficient de mare spre a se impune ca o norm ă de drept
internațional opozabil ă tuturor statelor.
Durata practicii are, de asemenea, un caracter definitoriu pentru
cutuma interna țională. Formarea unei cutume trebuie s ă fie rezultatul
unei practici repetate și constante a statelor și nu a unei ac țiuni

întâmplătoare, o practic ă ce durează o anumit ă perioadă de timp, mai
îndelungat ă sau mai scurt ă în raport de împrejur ări și care se manifestă
cu o anumit ă frecvență.
În trecut, crearea unei cutume necesita un timp foarte îndelungat.
În condițiile vieții contemporane, când ritmul evolu ției relațiilor
internaționale s-a accelerat, iar nevoile reglement ării juridice devin
adesea presante, elementul duratei este tot mai mult înlocuit de frec-
vența practicii, durata scurtându-se de la secole la decenii sau chiar la
ani, dacă se probeaz ă că practica respectiv ă a fost constant ă și s-a
manifestat în situa ții numeroase.
În acest fel s-a putut constata c ă în domenii mai noi ale rela țiilor
internaționale, cum sunt dreptul aerian, dreptul cosmic sau dreptul
mării, în ultimele decenii s-au format numeroase cutume care în mare
parte au fost codificate la scurt timp dup ă apariția lor.
Uniformitatea practicii presupune ca o cutum ă aplicată în dife-
rite zone geografice sau de c ătre state diferite, indiferent de o anumit ă
zonă geografic ă, să aibă un conț inut relativ uniform, întrunind o sum ă
de elemente sau tr ăsături care nu difer ă în mod substan țial.

49b) Elementul subiectiv – convingerea statelor
Practica general ă și constant ă a statelor are valoare de cutum ă
numai dac ă statele îi recunosc o valoare juridic ă. Deci, dac ă ele, state-
le, respect ă o anumit ă regulă de conduită cu reprezentarea clar ă că
aceasta se impune ca o obliga ție juridică de drept interna țional.
Este imperativul exprimat prin formula clasic ă „opinio iuris sive
necessitatis ” (convingerea c ă reprezint ă dreptul sau necesitatea). În
caz contrar, practica respectiv ă rămâne o simpl ă uzanță, încadrându-se
în normele moralei, ale tradi ției sau ale curtuaziei interna ționale
(comitas gentium).

3.2. Dovada cutumei
Recunoașterea valorii juridice a unei practici de natur ă cutu-
miară ridică o problem ă important ă și anume aceea a modului în care
se face dovada c ă respectiva practic ă are caracter de cutum ă.
Sarcina proba țiunii în dovedirea cutumei este o problem ă deose-
bit de complex ă și de difici lă datorită caracterului adesea imperfect al
normei în cauz ă, cu multiple variante și forme de exprimare diverse ce
necesită studii comparative complexe pentru dovedirea existen ței
înseș i a normei, precum și a tuturor laturilor caracteristice ale acesteia.
În fața organelor judiciare interna ționale sau în raporturile con-
crete dintre state, sarcina probei re vine întotdeauna statului care o
invocă fie pentru a revendica un drept, fie pentru a se ap ăra împotriva
unei preten ții considerată de el ca nefondat ă.
În cadrul codific ării interna ționale stabilirea elementelor consti-
tutive ale cutumei ș i încorporarea acesteia într-un tratat multilateral se
face prin negocieri complexe și anevoioase, în care elementul politic
își are și el rolul lui.
În general, se apreciaz ă că pentru stabilirea existen ței și conținu-
tului unei cutume trebuie s ă se ia în considerare numeroase elemente,
cum sunt:18
– actele organelor de stat cu atribu ții în domeniul rela țiilor interna-
ționale (declara ții de politic ă externă, note diplomatice, coresponden ța
diplomatic ă etc.);
– opiniile exprimate de delega ții statelor în cadrul unor confe-
rințe diplomatice sau al unor organiza ții internaționale;
– unele acte normative interne care au contingen ță cu problema
în cauză ori hotărârile unor organe de jurisdic ție cu inciden ță asupra
_____________
18 Ian Brownlie, Principles of Public International Law, Third edition,
Oxford, 1979, p. 7.

50relațiilor interna ționale, dac ă prezintă uniformitate sau concordan ță
în soluții;
– dispozi țiile unor tratate interna ționale încheiate de alte state
care se refer ă la norme cutumiare și care au un con ținut asem ănător în
ce privește configura ția acestor norme, sau prevederi ale unor tratate
internaționale care nu au intrat în vigoare, dar care se aplic ă de către
state în mod tacit.
Ultimele decenii au scos în eviden ță rolul deosebit al declara-
țiilor și rezoluțiilor unor foruri ale organiza țiilor interna ționale, în
special ale ONU, în fixarea unor reguli de drept cutumiar și în crearea
unor noi reguli cutumiare care, p ătrunzând în practica rela țiilor interna-
ționale, au devenit cu timpul norme juridice recunoscute tacit, unele
dintre ele fiind preluate ulterior în tratate interna ționale multilaterale.19
În formarea normelor dreptului interna țional general are loc o
strânsă întrepătrundere între cutum ă și tratatul interna țional ca izvoare
ale dreptului interna țional.
Astfel, o norm ă care la origine este cutumiar ă este încorporat ă
într-un tratat de codificare sau, în sens contrar, o norm ă de origine
convențională, deci stabilit ă în cuprinsul unei conven ții internaționale,
poate fi acceptat ă de state pe cale cutumiară , tratatele contribuind
astfel în mod esenț ial la formarea cutumei, ca acte importante ale
practicii generalizate.
De asemenea, în cazul unui tratat la care nu sunt p ărți toate
statele, tratatul este izvor de drept pentru p ărțile la tratat, iar între
celelalte state prevederile sale se pot aplica pe cale cutumiar ă.

Secțiunea 4
Principiile generale de drept
Principiile generale de drept sunt judec ăți de valoare al că ror
conținut axiologic se manifest ă și în configurarea altor dispoziț ii
normative, deci norme juridice de maxim ă generalitate prin prisma
cărora sunt interpretate celelalte norme juridice.
Teoria și practica juridic ă a statelor au consacrat în timp nume-
roase principii de drept care sunt identice sau nu diferă substanțial în
legislația internă a diferitelor state, ele fiind comune marilor sisteme
de drept intern (sistemul francez, cel german, cel englez etc.) și impu-
nându-se ca principii fundamentale în legisla ția majorit ății statelor. _____________
19 Dumitra Popescu, Adrian N ăstase, Florian Coman, Drept interna-
țional public , „Șansa – SRL”, Bucure ști, 1994, p. 42-43.

51Unele noțiuni de drept intern – penal, civil sau din alte ramuri –
sunt considerate ca no țiuni intrinseci ideii de drept și pot fi considerate
și ca postulate ale dreptului interna țional. Ele au un rol deosebit în
fundamentarea din punc t de vedere tehnic ș i conceptual a dreptului
internațional, dar pot juca și rolul de izvor de drept de sine st ătător.
De aceea Statutul Cur ții Interna ționale de Justiț ie, în art. 38,
menționează printre regulile de drept pe care Curtea le poate aplica în
hotărârile sale ș i principiile de drept ale sistemelor juridice cele mai
avansate, iar în practic ă sa judiciar ă Curtea s-a referit adesea la aseme-
nea principii, aplicându-le cu caracter supletiv sau complementar ori
ca norme juridice independente.20
Printre aceste principii sunt de men ționat buna-credință în înde-
plinirea obliga țiilor conven ționale, regulile de interpretare juridic ă (de
exemplu, acela c ă legea special ă derogă de la legea generală ), princi-
piul răspunderii pentru prejudiciul cauzat, prescrip ția, principiul
egalității părților, dreptul de ap ărare în solu ționarea unui diferend,
autoritatea de lucru judecat, dreptul p ărților în proces la exercitarea
unei căi de atac, unele reguli de bază ale organiz ării și procedurii
instanțelor de judecat ă etc.
Așa cum ar ăta un important autor de drept interna țional (Ian
Brownlie), într-o lucrare a sa (Principii de drept interna țional public,
1990), în fapt tribunalele interna ționale recurg la elemente ale ra ționa-
mentului juridic în general și la analogii cu dreptul privat pentru a face
din dreptul interna țional un sistem viabil în cadrul proceselor ju-
risdicționale.
Principiile generale de drept nu trebuie s ă fie confundate cu
principiile fundamentale ale dreptului interna țional, ele fă când parte
din dreptul intern al statelor.

Secțiunea 5
Jurispruden ța internaț ională
Practica inst
anțelor judec ătorești, așa cum rezult ă din hotărârile
date de acestea, constituie un mijlo c auxiliar de determinare a norme-
lor dreptului interna țional.
De principiu, instan țele de judecat ă nu sunt creatoare de norme
juridice, rolul lor fiind acela de a ap lica la cazuri concrete prevederile
actelor normative, dar hot ărârile date de acestea pot avea un rol impor-
tant în stabilirea existenț ei și a conținutului unor norme de drept, ca și
_____________
20 Raluca Miga-Be șteliu, Drept interna țional. Introducere în dreptul
internațional public , Editura All Educational, București, 1997, p. 58.

52în interpretarea acestora, iar prin argumentele pe care le aduc în
motivarea hot ărârilor lor pot juca un rol important atât în determi-
narea, cât și în dezvoltarea dreptului interna țional.
Curtea Internaț ională de Justiție, tribunalele interna ționale arbi-
trale sau cur țile penale interna ționale, prin autoritatea respectivelor
instanțe și prin caracterul conving ător al solu țiilor pe care le formu-
lează, pot să confere hotă rârilor pe care le dau o semnifica ție mai mare
decât aceea pe care acestea o au în mod formal. Hot ărârile acestor
curți sunt adeseori invocate în cazuri similare pentru solu ționarea altor
litigii, având astfel un rol auxiliar în determinarea normelor existente
de drept interna țional ș i în crearea unor noi asemenea norme.
Multe decizii ale Cur ții Interna ționale de Justiț ie a ONU au
introdus inova ții în dreptul interna țional, care ulterior au dobândit o
recunoaștere general ă.21
Pentru lămurirea con ținutului unor norme de drept interna țional
sunt adesea invocate și hotărârile date de tribunalele interne, na ționa-
le, atunci când acestea sunt chemate s ă soluționeze litigii în care
trebuie să se întemeieze pe instituț ii și norme de drept interna țional
public din domenii cum sunt dreptul maritim, dreptul diplomatic etc.

Secțiunea 6
Doctrina dreptului interna țional
Referindu-se în art. 38 anterior men ționat la „doctrina speciali ș-
tilor cei mai califica ți în dreptul public al diferitelor state”, Statutul
Curții Internaționale de Justiț ie consacra doctrina ca izvor auxiliar al
dreptului interna țional.
Caracterul complex, adesea lacunar, contradictoriu sau imprecis
al unor norme de drept interna țional determin ă ca rolul doctrinei, al
opiniei juriș tilor de drept interna țional de înalt ă calificare, s ă aibă un
rol foarte important în identificarea unor asemenea norme, în stabilirea
pe calea interpret ării a conținutului exact al acestora și în sistema-
tizarea lor. De și nu este un izvor de drept în sens formal, instanț ele
judecătorești internaționale nefundamentându- și deciziile pe opiniile
juridice, ci pe dreptul pozitiv, doctrina are un rol creator, putând s ă
aducă o contribu ție important ă la dezvoltarea dreptului interna țional
prin analiza științifică a ordinii normative internaț ionale în lumina
principiilor și a finalităț ii dreptului.
_____________
21 Michael Akehurst, A Modern Introduction to International Law ,
Second edition, George Allen and Unwin Ltd., London, 1971, p. 54.

53În cadrul doctrinei se includ atât lucr ările științifice elaborate și
opiniile individuale formulate de savan ți din domeniul dreptului interna-
țional, cât și lucrările unor importante foruri științifice interna ționale,
cum ar fi Asocia ția de Drept Interna țional și Institutul de Drept
Internațional, în cadrul c ărora au fost întocmite și unele proiecte de
codificare a dreptului interna țional.
Un rol important în cadrul doctrinei dreptului interna țional contem-
poran este atribuit Comisiei de drept interna țional a O.N.U. care, înce-
pând cu anul 1948, a adus o contribu ție apreciat ă la codificarea și dezvol-
tarea dreptului interna țional prin proiectele de conven ții pe care le-a întoc-
mit și prin comentariile juridice la aceste proiecte, prin rapoartele elabo-
rate de membrii comisiilor asupra unor institu ții juridice și a unor proble-
me de drept de mare actualitate, ca și prin opiniile exprimate în cadrul
dezbaterilor ce au loc asupra problemelor ce fac obiectul activit ății sale.

Secțiunea 7
Principiile echit ății
Art. 38 menț ionat din Statutul Cur ții Interna ționale de Justiț ie
prevede în paragraful 2 c ă, în anumite cazuri concrete, dac ă părțil e în
litigiu sunt de acord cu aceasta, Curtea poate s ă-și bazeze hot ărârile și
pe principiile echit ății.
Din modul cum este formulat rezult ă că, în lipsa unei norme de
drept, instan ța poate să-și întemeieze hot ărârea pe principii de echitate.
Folosite în acest mod, normele echit ății nu devin ele însele norme de
drept, deci echitatea nu cap ătă caracter de izvor al dreptului, ci doar pe
acela de temei al unei hot ărâri judecătorești în lipsa unei norme de drept.
Echitatea poate îndeplini, îns ă, adesea un rol pozitiv în evitarea
aplicării formale a unor principii sau norme de drept interna țional care
ar duce la rezultate contrare justi ției.
Echitatea are, de aceea, dac ă nu valoarea unui izvor de drept, cel
puțin un important rol în crearea ș i aplicarea normelor de drept, care
trebuie să se bazeze întotdeauna pe principiile echit ății.

Secțiunea 8
Alte izvoare ale dreptului interna țional public

8.1. Actele organiza țiilor internaț ionale interguvernamentale
Statutele constitutive ale organizaț iilor interna ționale stabilesc
principii și norme de func ționare a acestora, dar ș i obligațiile pe care

54statele și le asum ă pentru îndeplinirea scopurilor pentru care au fost
constituite. Prin acte ale acestor organiza ții (declara ții, rezoluții, reco-
mandă ri etc.) sunt stabilite m ăsuri și reguli a c ăror valoare este greu de
apreciat în abstract, trebuind s ă se ț ină seama de for ța pe care le-o
conferă prevederile actelor lor constitutive.
Pentru aprecierea valorii juridice a actelor organiza țiilor interna-
ționale se face o distinc ție între efectele pe care acestea le produc:
unele produc efecte cu privire la func ționarea organizaț iilor ca struc-
turi instituț ionale autonome, constituind ceea ce se cheam ă dreptul
intern al acestora, iar altele privesc conduita statelor membre.
a) Dreptul intern al organiza țiilor interna ționale are de regul ă
un caracter obligatoriu, el referindu-se la mecanismele lor de func țio-
nare (calitatea de membru, structuri instituț ionale, proceduri, clauze
financiare, procesul de luarea a deciziilor etc.). Asemenea reguli sunt
asumate de c ătre statele membre drept condi ții sine qua non pentru
buna func ționare a organiza ției însăși.
b) Actele privind conduita statelor vizează fie drepturi sau obli-
gații pe care statele și le asumă în vederea realiz ării obiectivelor con-
venite la înființ area organizaț iei sau ulterior, fie reguli generale de
comportament între statele membre sau între acestea și organiza ție.
Ase
menea acte pot avea o for ță juridică obligatorie, dar pot avea
și caracterul unor recomand ări adresate statelor.
Potrivit Cartei O.N.U. (art. 25), hot ărârile Consiliului de Secu-
ritate sunt obligatorii pentru statele membre, iar actele constitutive ale altor organiza ții interna ționale (O.A.C.I., O.M.S., O.M.M. etc.) cu-
prind prevederi similare privind caracterul obligatoriu al rezolu țiilor
adoptate în cadrul acestora.
Ca urmare, în limitele competen țelor specializate ale organiza-
țiilor interna ționale, hot ărârile cu caracter obligatoriu au pentru statele
membre valoarea unor norme juridice, iar recomand ările, deși nu se
impun printr-o for ță juridică intrinsecă , de regul ă sunt respectate de
către statele membre în considerarea solidarit ății și bunei-credinț e în
vederea realiz ării obiectivelor comune.

8.2. Actele unilaterale ale statelor
Unele acte unilaterale ale statelor pot s ă aibă incidență asupra
dreptului interna țional și a aplicării acestuia dac ă sunt emise în do-
menii care sunt strâns legate de rela țiile dintre state. Între asemenea
acte pot fi men ționate declara ția de război, declara ția de neutralitate a
unui stat în cazul unor conflicte armate interna ționale, pozi ția adoptată

55de un stat asupra unei probleme politico-juridice cu caracter interna-
țional, declara ția prin care un stat nu recunoa ște existen ța sau valabili-
tatea unei cutume sau refuzul unui stat de a recunoa ște o anumit ă
situație de fapt ca producând efecte juridice asupra sa, declara ția de
renunț are din partea unui stat la un drept al s ău (la imunitatea de
jurisdicție sau la anumite garan ții internaționale, de exemplu) etc.

8.3. Legea intern ă
De principiu, legea intern ă a unui stat are valoare în limitele terito-
riale și asupra cet ățenilor proprii ai statului respectiv, în acele domenii ce
țin de dreptul intern al statelor, ea fiind o manifestare unilateral ă de
voință. Totuși, se admite c ă pe aceast ă cale se poate realiza și o
influenț are a procesului de apari ție a unor norme de drept interna țional.
Astfel, când într-o problem ă care poate interesa rela țiile interna-
ționale mai multe state adopt ă legi interne cu con ținut asem ănător,
acestea pot constitui un indiciu cu privire la formarea unei cutume internaționale.
De asemenea, în unele domenii de interes interna țional se aplic ă
de regulă reglement ările din legisla ția internă a statelor (ex: cet ățenia,
extrădarea, dreptul de azil), care se co
mpletează cu prevederile unor
reglement ări internaționale.
În general, legii interne nu i se atribuie caracterul de izvor al
dreptului interna țional. Ea poate constitui, îns ă, un element al proce-
sului de formare a dreptului cutuminar și un mijloc de prob ă în stabi-
lirea existen ței unor cutume.

Secțiunea 9
Principiile fundamentale ale dreptului interna țional public

9.1. Natura juridic ă a principiilor fundamentale
Principiile fundamentale ale dreptului internaț ional sunt norme
de maxim ă generalitate, cu aplicabilitate universal ă, a căror respectare
este obligatorie pentru toate statele și celelalte subiecte de drept
internațional, în scopul menț inerii păcii și securității și al promov ării
cooperării interna ționale.
Principiile fundamentale au un caracter normativ, stabilind re-
guli de conduit ă între state și ghidând conduita tuturor entit ăților
internaționale în raporturile lor reciproce. Ele fac parte din categoria
normelor imperative (jus cogens ), norme recunoscute de comunitatea

56internațională în întregul s ău și de la care nu se poate deroga prin alte
principii sau norme de drept interna țional ori în procesul de aplicare a
dreptului interna țional22.
Generalitatea principiilor fundamentale rezult ă din faptul c ă ele
sunt rezultatul unui proces de maxim ă abstractizare și esențializare a
celorlalte principii și norme de drept interna țional.
Universalitatea acestor principii înseamn ă că ele se aplic ă tutu-
ror domeniilor dreptului interna țional și tuturor subiecț ilor de drept
internațional.
Între principiile fundamentale ale dreptului interna țional exist ă o
strictă corelare, ele formând împreun ă un sistem coerent, în cadrul
căruia se stabilesc rela ții de determinare și de influenț are reciproc ă.
Interpretarea acestor principii fundamentale trebuie s ă se facă în
raport de con ținutul celorlalte, iar evolu ția oricăruia dintre acestea
determină mutații și în conținutul celorlalte principii fundamentale. De
asemenea, respectarea oric ăruia dintre principiile fundamentale echi-
valează cu respectarea tuturor principiilor fundamentale, iar înc ălca-
rea unuia dintre principiile fundamentale atrage dup ă sine încălcarea și
a celorlalte principii fundamentale.
Principiile fundamentale ale dreptului interna țional public repre-
zintă o chintesență a tuturor celorlalte principii și norm e existente în
cadrul diferitelor ramuri ale dreptului interna țional, con ținutul acestor
principii ș i norme trebuind s ă fie conform cu principiile fundamentale.
La rândul lor, principiile fiec ărei ramuri a dreptului interna țional
ca și normele existente în cadrul acestor ramuri, ori în cadrul diferi-
telor institu ții ale dreptului interna țional, care cunosc o mai mare
maleabilitate și o adaptare mai rapid ă la realitățile vieții internaționale
și la nevoile acesteia decât cea a pr incipiilor fundamentale, aduc
elemente noi în con ținutul principiilor fundamentale, asigurându-le o
evoluț ie continuă , în pas cu evolu ția general ă a dreptului interna țional.

9.2. Formularea principiilor fundamentale
Formularea principiilor fundame ntale ale dreptului internaț ional
rezultă din cuprinsul unor documente politico-juridice de prim rang
_____________
22 Art.53 din Conven ția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor.
Vezi și Ion Diaconu, Normele imperative în dreptul interna țional – „jus
cogens” , Editura Academiei Române, București, 1977; Ion Diaconu, Curs de
drept interna țional public, ed.cit., p. 61-71; G. Schwarzenberger, International
Law, vol. I: International law as applied by International Courts and
Tribunals Ed. a III-a, London, Stevens, 1957, p. 352-353 și 425-427.

57ale vieții internaționale, cu deosebire din Carta ONU, din unele tratate
multilaterale generale și din anumite declara ții ale Adun ării Generale a
ONU cu inten ții de codificare a principiilor fundamentale ale raportu-
rilor dintre state, între care cea mai importantă este „Declara ția referi-
toare la principiile dreptului interna țional privind rela țiile prietene ști și
cooperare dintre state, în conf ormitate cu Carta ONU”, adoptat ă prin
Rezoluția Adună rii Generale nr.2625 din 14 octombrie 1970.
Art.2 al Cartei ONU prevede c ă, în urm ărirea scopurilor
organizației, membrii acesteia trebuie s ă acționeze în conformitate cu
următoarele principii: egalitatea suveran ă a statelor; îndeplinirea cu
bună -credință a obligațiilor asumate conform Cartei; rezolvarea dife-
rendelor interna ționale prin mijloace pa șnice, în a șa fel încât pacea și
securitatea interna țională, precum ș i justiția, să nu fie puse în pri-
mejdie; ab ținerea în rela țiile interna ționale de a recurge la ameninț area
cu forța sau la folosirea ei împotriva integrit ății teritoriale ori a inde-
pendenței politice a vreunui stat sau în orice alt mod incompatibil cu
scopurile na țiunilor unite; neamestecul în treburile interne ale altor state.
Exprimând evolu țiile dreptului interna țional în acest domeniu
după 25 de ani de la înfiin țarea ONU, declara ția din 1970, men ționată,
formuleaz ă următoarele 7 principii ale dreptului interna țional con-
temporan:
a) principul egalit ății suverane a statelor;
b) principiul egalit ății în drepturi a popoarelor ș i dreptului de a
decide de ele însele;
c) principiul neamestecului în treburile interne ale altor state;
d) principiul nerecurgerii la for ță și la ameninț area cu folosirea
forței;
e) principiul solu ționării pe cale pa șnică a diferendelor interna-
ționale;
f) principiul îndeplinirii cu bun ă-credință a obligațiilor interna-
ționale ( pacta sunt servanda );
g) principiul cooper ării interna ționale.
În Actul final al Conferin ței pentru Securitate și Cooperare în
Europa, semnat la Helsinki în 1975, mai sunt men ționate, îns ă în cadru
european, regional, și nu universal, alte 3 principii fundamentale, care
exprimă procesul de evolu ție a dreptului interna țional contemporan și
anume: inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorial ă și respecta-
rea drepturilor și libertăților fundam entale ale omului.

58Secțiunea 10
Codificarea dreptului interna țional public
Diversitatea izvoarelor dreptului interna țional, imprecizia unor
norme de sorginte cutumiar ă, existenț a în anumite domenii a unor nor-
me incomplete, ca și nevoile de reglementare în domenii noi ale cola-
borării interna ționale au impus necesitatea preciz ării și sistematiz ării
normelor juridice de drept interna țional, deci a codific ării acestora în
instrumente juridice clare și fără echivoc.
Realizarea operei de codificare a ridicat o problem ă de principiu
în ce prive ște conț inutul și limitele acesteia, conturându-se dou ă linii
de gândire.
Într-o prim ă concepție, împă rtășită în general de juri ști ameri-
cani și englezi, codificarea ar avea numai rolul de a constata normele
de drept în vigoare, f ără a se preocupa dac ă ele formează un sistem
coerent, aplicabil în raporturile interna ționale reale. O a doua linie de
gândire, împ ărtășită de juriș tii din țările Europei continentale, concepe
codificare nu numai ca o prezentare și sistematizare a normelor, ci ca
o operă în cadrul c ăreia unele norme pot fi modificate sau abrogate și
se pot crea norme noi, astfel încât s ă s
e realizeze un ansamblu coerent
de norme care s ă corespundă nevoilor și realităților epocii.23
Experiența Societății Națiunilor, dar mai ales a O.N.U., a impus
concepția potrivit c ăreia codificarea are atât scopul de a constata și
preciza normele de drept interna țional (codificare de lege lata ), cât ș i
pe cel de a dezvolta progresiv dreptul interna țional prin elaborarea de
noi norme (codificare de lege ferenda ).
Codificarea are o deosebit ă importan ță pentru dreptul interna-
țional în general și pentru transpunerea în practic ă a normelor sale în
special. Ea asigur ă precizia normelor de drept și întărirea coeziunii ș i
unității dreptului interna țional, înl ăturând conflictele posibile între
normele acesteia, înlesne ște adaptarea reglementă rilor juridice la evo-
luția rapidă a relațiilor interna ționale și permite totodat ă participarea
tuturor statelor la opera de legiferare, ceea ce asigur ă în mai mare
măsură credibilitatea dreptului și lărgește baza de aplicare a acestuia.
Codificarea dreptului interna țional se poate realiza în diferite forme:
a) codificarea oficial ă, realizată în comun de state, sau neofi-
cială, efectuat ă de organiza ții științifice naționale sau interna ționale,
precu
m și de oameni de știință în mod individual;
_____________
23 Grigore Geam ănu, op.cit., vol. I, p.109-110.

59b) codificarea general ă, cuprinzând ansamblul normelor dreptului
internațional, sau par țială, pe anumite ramuri ori domenii ale acestuia;
c) codificarea principiilor generale și codificarea am ănunțită;
d) codificarea universal ă a normelor de drept cu aplicabilitate
pentru toate statele lumii ș i codificarea regional ă, care cuprinde numai
normele aplicabile unei a numite zone geografice.
Preocupările de codificare a normelor dreptului interna țional au
apărut încă din antichitate (vezi „Codul Hammurabi” în secolul al
XVIII î.Cr. și alte culegeri de reguli cu caracter juridic și religios din
țările orientului antic), au existat și în Evul mediu, dar ele s-au mani-
festat mai cu pregnan ță o dată cu societatea modernă .
În epoca modern ă preocup ările de sistematizare a normelor
dreptului interna țional sub forma unor coduri s-au manifestat iniț ial în
operele unor filozofi și teoreticieni ai dreptului, care au studiat regulile
în vigoare în epoca lor și modul de aplicare a acestora. Aceste codi-
ficări aveau un caracter neoficial.
Prima încercare de acest gen apar ține filozofului englez Jeremy
Bentham care, în Principiile dreptului internaț ional , scrisă între 1786–
1789, și în Introducere la un cod interna țional (1827), f ăcea o
sistematizare a dreptului în vigoare, elaborând totodat ă și noi reguli
pentru asigurarea unei p ăci perpetue. Ulterior au ap ărut num eroase
alte încerc ări de codificare neoficială , între care trebuie men ționată
lucrarea savantului german John Bluntschli, intitulat ă Dreptul interna-
țional modern al statelor civilizate, sub form ă de cod din 1868.
Aceste încerc ări, deși constituiau opere de erudi ție deosebit de
valoroase, s-au dovedit în fapt mai pu țin fructuoase, deoarece urm ă-
reau o codificare total ă a dreptului interna țional, ceea ce era greu de
realizat, dac ă nu chiar utopic.
Începând cu secolul al XIX-lea, diferite organiza ții științifice
neguvernamentale, con știente de dificult ățile insurmontabile ale codi-
ficării întregului drept interna țional într-o unic ă lucrare, au elaborat
unele proiecte neoficiale de codificare pe domenii ale dreptului
internațional. Printre acestea, un rol important l-au avut Asocia ția de
Drept Interna țional, creată în 1873 și Institutul de Drept Interna țional,
înființat în 1912.
Codificările oficiale încep a se face în secolul al XIX-lea în
cadrul unor congrese sau conferin țe interna ționale cu participarea
reprezentan ților statelor.
Astfel, la Congresul de la Viena (1815) a fost codificat regimul
fluviilor interna ționale și, în oarecare m ăsură, dreptul diplomatic, la
Conferința de la Paris (1856) au fost codificate unele norme ale

60dreptului maritim, iar la Conferin ța de la Geneva din 1864 a fost ela-
borată prima codificare a normelor de drept umanitar privind protec ția
militarilor r ăniți și bolnavi în campanie.
Conferințele interna ționale de la Haga din 1899 și 1907 au mar-
cat un moment important în opera de codificare a dreptului interna țio-
nal. Ele au codificat regulile privind mijloacele de solu ționare pașnică
a diferendelor interna ționale, dar sunt cunoscute îndeosebi pentru
opera de codificare privind legile și obiceiurile r ăzboiului terestru și
maritim referitoare la ostilit ățile armate, beligeran ți, mijloace permise
sau interzise în ducerea r ăzboiului, regimul juridic al prizonierilor de
război ș i alte persoane protejate în timpul conflictului armat etc.
Alte conferin țe internaționale ulterioare au continuat opera de
codificare a reglement ărilor privind modul de ducere a r ăzboiului.
Astfel, la Conferin ța din 1929 de la Geneva s-a realizat o nou ă codi-
ficare privind ameliorarea soartei r ăniților și a bolnavilor din armatele în
campanie, iar Conferin ța de la Geneva din 1949 realiza o ampl ă codi-
ficare a întregului drept umanitar aplicabil în perioada de conflict
armat prin 4 convenț ii internaționale care se refereau la protec ția pri-
zonierilor de r ăzboi, a bolnavilor, a r ăniților și a naufragia ților, precum
și a populaț iei civile, co
mpletată în 1977 prin 2 protocoale adi ționale
referitoare la conflictele armate interna ționale, respectiv la conflictele
armate fără caracter interna țional.
Sub egida Organiza ției Națiunilor Unite codificarea dreptului
internațional a realizat progrese deosebite.
O.N.U. și-a propus, prin art. 16 al Cartei, ca în cadrul Adun ării
Generale s ă se inițieze studii și să se facă recomandă ri în scopul de a
încuraja dezvoltarea progresiv ă și codificare dreptului interna țional. În
acest scop, în 1947 a fost creat ă Comisia de drept interna țional, ca
organ subsidiar al Adun ării Generale, având drept sarcin ă formularea
cu precizie și sistematizarea regulilor de drept interna țional în
domeniile în care exist ă o practic ă juridică considerabil ă, precedente
sau opinii doctrinare.
Ca urmare a eforturilor acestei comisii, ca și a altor comisii ale
Adună rii Generale înfiin țate ulterior, dar ș i ale reprezentan ților statelor
și ale unor organiza ții științifice neguvernamentale, au fost elaborate și
încheiate numeroase conven ții de codificare a dreptului interna țional ,
în variate domenii, dintre care men ționăm ca mai importante:
– relațiile diplomatice (Convenț ia de la Viena din 1961);
– relațiile consulare (Conven ția de la Viena din 1963);
– dreptul tratatelor (Conven ția de la Viena din 1969);

61- dreptul m ării (cele 4 conven ții de la Geneva din 1958, urmate
de Conven ția de la Montego Bay din 1982).
Se află în curs de elaborare în cadrul Comisiei de drept interna-
țional și alte proiecte de conven ții de codificare a unor reguli de drept
internațional din domenii cum sunt:
– răspunderea interna țională a statelor;
– folosirea în alte scopuri decât naviga ția a cursurilor de ap ă;
– relațiile dintre state și organiza țiile interna ționale;
– răspunderea interna țională pentru daunele care decurg din acte
ce nu sunt interzise de dreptul interna țional.
Este de a șteptat ca procesul de codificare să continue, nevoile
vieții interna ționale aducând în atenț ie noi domenii în care sunt
necesare sistematiz ări și dezvoltări ale dreptului interna țional public.

Secțiunea 11
Sistemul dreptului interna țional public
În totalitatea lor normele juridice care compun dreptul interna-
țional public pot fi ordonate și sistematizate dup ă criterii științifice în
raport de domeniile care cad sub inciden ța reglement ărilor interna țio-
nale, de instituț iile juridice de drept interna țional, ca și de ram urile ce
se pot constitui în cadrul dreptului interna țional.

11.1. Împărțirea pe domenii este prima form ă de sistematizare
care s-a conturat în procesul de evolu ție a dreptului interna țional.
Hugo Grotius împă rțea dreptul interna țional în dou ă mari părți:
a) dreptul păcii. Acesta cuprindea normele aplicabile în rela țiile
pașnice dintre state și în cadrul c ăruia materia era ordonat ă pe ramurile
tradiț ionale ale dreptului civil intern: persoane, bunuri, contracte etc.;
b) dreptul războiului . În cadrul acestuia erau incluse dreptul la
război, regulile de ducere a r ăzboiului și dreptul neutralit ății în timp de
război.
Interzicerea r ăzboiului de agresiune în rela țiile interna ționale, ca
și evoluția rapidă, în ultimele decenii, a unor variate domenii ale
colaborării interna ționale, a determinat ca împ ărțirea dreptului interna-
țional în cele dou ă mari domenii s ă devină în mare parte caduc ă, ea
nem
aigăsindu-și justificarea.
Această împărțire mai figureaz ă, însă, și astăzi în unele tratate de
drept interna țional.

6211.2. Împărțirea pe ramuri a dreptului interna țional s-a impus în
cadrul codific ării de după al doilea r ăzboi mondial.
Ea are la baz ă sistematizarea dreptului dup ă ramurile principale
ale acestuia, conturate în cadrul ansamblului de norme aplicabile, con-
form direc țiilor de preocupare ale societ ății contemporane și specifi-
cului instituț iilor de drept interna țional.
Până în prezent, nu s-a conturat un consens asupra ramurilor
dreptului interna țional. Se pot, îns ă, enumera câteva dintre acestea:
– Dreptul tratatelor; – Dreptul protec ției omului;
– Dreptul diplomatic și consular;
– Dreptul m ării;
– Dreptul fluvial; – Dreptul aerian;
– Dreptul spa țial;
– Dreptul organiza țiilor interna ționale;
– Dreptul conflictelor armate, în care intr ă și dreptul umanitar;
– Dreptul interna țional penal.
Problema sistematiz ării dreptului interna țional public este depar-
te de a fi solu ționată. Ramurilor deja conturate li se pot ad ăuga altele
noi, cum sunt:
– Dreptul mediului;
– Dreptul dezvoltă rii;
– Dreptul economic etc. Problema sistematiz ării fiind foarte controversat ă, tratatele și
cursurile de drept de la noi î și organizeaz ă expunerea și explicarea
normelor de drept interna țional pe baza instituț iilor sa
le fundamentale.

63Capitolul IV

SUBIECTELE DREPTULUI INTERNA ȚIONAL PUBLIC

Secțiunea 1

Noțiunea de subiect al dreptului interna țional public

Subiecte ale dreptului sunt acele entit ăți capabile s ă participe la
raporturi sociale guvern ate de norme juridice și, în cadrul acestora, s ă
fie titulare de drepturi și obligații.
Raporturile sociale guvernate de norme juridice sunt raporturi
juridice și se manifest ă fie în ordinea intern ă ca raporturi juridice de
drept intern, fie în ordinea interna țională, ca raporturi juridice de drept
internațional.
În dreptul intern calitatea de subiect de drept o pot avea
persoanele, care pot s ă fie persoane fizice sau persoane juridice.
În dreptul interna țional subiecte de drept pot s ă fie numai acele
entități care particip ă atât la elaborarea normelor de drept interna-
țional, cât și la desfășurarea raporturilor juridice guvernate de aceste
norme, dobândind astfel nemijlocit drepturi și asumându- și obligații în
cadrul ordinii juridice interna ționale.
Doctrina și practica dreptului interna țional recunosc drept subiecte
ale dreptului interna țional urm ătoarele entit ăți: statele, organiza țiile inter-
naționale interguvernamentale și mișcările de eliberare na țională .
În a
fara acestora, exist ă și alte entit ăți ale vieții internaționale în
legătură cu care se pune problema calit ății de subiect de drept interna-
țional. Acestea sunt organiza țiile interna ționale neguvernamentale, corpo-
rațiile transna ționale și persoanele fizice. Asupra acestei probleme po-
zițiile exprimate în doctrin ă, dar și în practica rela țiilor interna ționale, sunt
foarte diferite.

Secțiunea 2
Statele ca subiecte ale dreptului interna țional public
2.1. Suveranitatea – fundament al personalit ății juridice a statelor
Statele constituie principalele subiecte ale dreptului interna țio-
nal. În dreptul interna țional clasic ele constituiau singurele subiecte de
drept interna țional, deși existau și opinii contrare, în sensul c ă ade-

64văratele subiecte de drept interna țional ar fi persoanele fizice, opinii
nevalidate, îns ă, de realitatea raporturilor interna ționale24.
Statul participă în relațiile interna ționale ca purt ător de suve-
ranitate. Suveranitatea este o caracteristic ă esențială și necesar ă a
fiecărui stat, un atribut intrinsec, inerent al acestuia.
Ca atribut esen țial al statului, suveranitatea înseamn ă suprema-
ția puterii de stat pe plan intern și independen ța acestuia față de orice
altă putere în sfera raporturilor interna ționale.
Suveranitatea statelor întrune ște următoarele tră sături:
– caracterul originar, inerent, ceea ce înseamn ă că suveranitatea
aparține statului, nefiindu-i atribuită din afară;
– caracterul deplin, puterea de stat suveran ă manifestându-se în
toate domeniile de activitate, politic, economic, social, militar etc.;
– indivizibilitatea, în sensul c ă suveranitatea nu poate fi fragmen-
tată, ea aparț inând unui singur titular, puterea de stat, care de ține
totodată și toate modalit ățile de exercitate a acesteia;
– exclusivitatea, pe teritoriul unui stat neputând exista în acelaș i
timp decât o singur ă suveranitate;
– inalienabilitatea, atribu țiile suveranit ății neputând fi
transferate altor state sau unor entit ăți cu caracter interna țional.
Din punct de vedere al dreptului interna țional suveranitatea
constă în in
dependen ța deplină a statului, în dreptul acestuia de a
stabili și a înfăptui o politic ă internă și externă independent ă. Statul
suveran este un stat care nu este supus nici unui alt stat, exercitându- și
puterea politic ă asupra întregului teritoriu al țării și a tuturor
cetățenilor săi, precum și în relațiile sale interna ționale.
În virtutea suveranit ății lor, statele au dreptul de a-ș i alege și
dezvolta în mod liber sistemul lor politic, economic, social și cultural,
de a-și organiza via ța internă fără nici un amestec sau constrângere din
afară și de a-ș i stabili propria politic ă internă și externă în mod
independent, cu respectarea evident a personalităț ii celorlalte state, a
drepturilor inerente suveranit ății acestora.
Activând pe planul rela țiilor dintre ele potrivit suveranit ății lor,
statele creeaz ă principiile ș i normele de drept interna țional, iar
principiile și normele dreptului interna țional sunt destinate s ă asigure
și să garanteze înf ăptuirea suveranit ății statelor.
Statele sunt, în virtutea suveranit ății lor, egale în drepturi, chiar
dacă de-a lungul istoriei inegalitatea lo r de fapt din punct de vedere al
_____________
24 Vezi Grigore Geam ănu, op.cit ., vol.1, p.276-277; Charles Rousseau,
op.cit ., Tome II, p. 8-9.

65teritoriului, al popula ției, al for ței economice, militare sau tehnice a
fost transformată și concretizată adesea în raporturile dintre ele ș i într-
o inegalitate de drept.
Egalitatea juridic ă exclude subordonarea unor state fa ță de altele
și pune pe picior de egalitate în fa ța dreptului toate statele, indi-ferent
de existen ța unor elemente de fapt ce ar reflecta o inegalitate între ele.
„Declarația Adună rii Generale a ONU referitoare la princi-piile
dreptului interna țional privind rela țiile prietene ști și cooperarea dintre
state conform Cartei Na țiunilor Unite”25, adoptată în 1970, prevede în
acest sens c ă „Toate statele se bucură de egalitate suve-ran ă. Ele au
drepturi și obligații egale și sunt membri egali ai co-munităț ii
internaționale indiferent de deosebir ile de ordin economic, social,
politic sau de alt ă natură”.
Ca principiu fundamental al dreptului interna țional contem-
poran, egalitatea suverană a statelor presupune, potrivit aceleia și de-
clarații, următoarele:
a) statele sunt egale din punct de vedere juridic;
b) fiecare stat se bucur ă de drepturi inerente deplinei suveranit ăți;
c) fiecare stat are obliga ția de a respecta personalitatea celorlalte
state;
d) integritatea teritorial ă și independen ța politică a statului sunt
inviolabile;
e) fiecare stat are dreptul de a alege și a dezvolta în mod liber
sistemul s ău politic, social, economic și cultural;
f) fiecare stat are obligaț ia de a respecta deplin și cu bună-credință
obligațiile sale interna ționale și de a trăi în pace cu celelalte state.
2.2. Caracterul și elementele personalit ății juridice a statelor
Statele sunt subiecte tipice, fundamentale, ale dreptului interna-
țional, constituind entit ățile politice și juridice care întrunesc în cea
mai mare m ăsură capacitatea de a avea rapor turi juri dice guvernate de
dreptul interna țional și au dreptul nelimitat de a participa la elabo-
rarea normelor de drept interna țional.
Ele sunt de asemenea subiecte de drept internaț ional universale,
singurele care au capacitatea de a- și asuma totalitatea drepturilor și
obligațiilor cu caracter interna țional.
_____________
25 Rezoluția Adunării Generale a ONU nr.2625 (XXV) din 24 octom-
brie 1970. Vezi textul acesteia în: Adrian N ăstase, Bogdan Aurescu, Drept
internațional contemporan. Texte esen țiale, București, „Regia Autonom ă
Monitorul Oficial” 2000, p.167-175.

66Conceptul de stat, a șa cum rezult ă din constituț iile țărilor lumii,
implică o colectivitate uman ă instalată cu caracter permanent pe un
anumit teritoriu și având o structur ă de organe ale puterii care se
bucură de suveranitate.
În doctrina clasic ă a dreptului internaț ional se are în vedere,
pentru a se caracteriza o anumit ă entitate ca stat, cu personalitate juri-
dică internațională, ca aceasta s ă întruneasc ă anumite elemente:
populația, teritoriul și existența unui guvern independent.
Aceste elemente au fost cel mai bine precizate în „Tratatul de la
Montevideo” din 1933 încheiat între S.U.A. și statele latino-ame-
ricane cu privire la drepturile și obligațiile statelor, în care se stipula
că statul, pentru a fi subiect de drept interna țional, trebuie s ă
întrunească următoarele condi ții:
a) o popula ție permanent ă;
b) un teritoriu determinat;
e) un guvern;
d) capacitatea de a intre în rela ții cu alte state.
Ultimul element implică suveranitatea ca tr ăsătură a puterii
politice, ca atribut intrinsec al statului.
Dispariția unuia din aceste criterii are drept consecin ță inevi-
tabilă dispariția statului ca subiect de drept interna țional.
Criteriile stabilite au fost
utilizate în mod constant în practica
Națiunilor Unite în problemele privind dobândirea calit ății de mem-
bru al organiza ției.
a) Populația reprezint ă o comunitate uman ă permanent ă și orga-
nizată, relativ numeroas ă pentru a putea subzista prin resurse proprii și
a forma raț iunea și substanța unui stat.
În ce prive ște aspectul m ărimii popula ției, nu exist ă un criteriu
anume, dac ă sunt întrunite celelalte caracteristici, de-a lungul istoriei
și astă zi existând atât state foarte mici (microstate sau state pitice), a
căror popula ție nu depășe ște câteva zeci de mii de persoane (statele –
cetăți antice, statele – ora ș din Evul Mediu, statele foarte mici aflate
astăzi în Europa – Monaco, San Marino, Andorra, Liechtenstein etc.),
cât și state foarte mari, cu o popula ție numeroasă , de sute de milioane
de locuitori sau, în cazul Chinei, de peste 1 miliard.
b) Teritoriul de stat delimiteaz ă spațiul în interiorul c ăruia se
exercită suveranitatea unui anumit stat, atât sub aspect intern, cât și în
raporturile cu alte state.
Teritoriul de stat are mai multe componente: solul, subsolul,
apele interioare și apele maritime interioare, marea teritorial ă și spa-
țiul aerian de deasupra ac
estora, mai c oncis exprimat teritoriul poate fi
terestru, maritim și aerian.

67c) Guvernul , ca element al existen ței unui stat, reprezint ă
totalitatea structurilor institu ționale care exercit ă prerogativele puterii
asupra ansamblului popula ției și a teritoriului.
Formele în care se exercit ă puterea, structura organelor de stat
investite cu aceast ă putere, ca și mijloacele și metodele de exercitare a
puterii difer ă de la un stat la altul, pentru dreptul interna țional impor-
tant fiind ca exerci țiul autorit ății de stat s ă fie exclusiv și efectiv.
Exclusivitatea presupune ca statul în cauz ă să-și exercite
autoritatea singur, deci s ă nu existe o alt ă autoritate c ăreia să i se
supună aceeași populație și același teritoriu, iar efectivitatea implic ă
exercitarea în mod real a puterii și nu doar aparent sau nominal.
d) Capacitatea de a intra în rela ții cu alte state, ca element al
existenței unui stat, presupune, între altele, urm ătoarele:
– capacitatea de a încheia acte juridice interna ționale, de a fi
parte la tratate sau alte instrumente juridice interna ționale;
– dreptul de a deveni membru al unei organiza ții internaționale și
de a participa la activitatea acesteia;
– dreptul de a utiliza mijloacele de reglementare pa șnică a
diferendelor ș i de a prezenta
reclamații în fața unor instan țe internaționale;
– dreptul de a- și asigura propria securitate, de a participa la sisteme
internaționale de garantare a securităț ii și de a recurge, în condi țiile legii, la
forță, inclusiv la forț a armată împotriva unui act de agresiune;
– capacitatea de a stabili rela ții diplomatice și consulare cu alte state.
2.3. Drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor
În legătură cu capacitatea statului de a intra în rela ții cu alte state
și de a-ș i asuma drepturi și obligații s-a pus problema în dreptul
internațional de a se stabili care sunt drepturile și obligațiile
fundamentale ale statelor.
Preocupări în aceast ă privință au apărut încă în secolul al XVIII-
lea, sub influen ța ideilor filozofiei iluministe.26 Primul doctrinar care
s-a ocupat îndeaproape de aceast ă problemă a fost Emeric de Vattel,
care făcea o distinc ție între drepturile fundamentale ale omului,
dăruite acestuia de natură și drepturile fundamentale ale statelor, care
își au fundamentul în dreptul natural.
În secolele al XIX-lea și al XX-lea, teoria drepturilor fundamen-
tale ale statelor a cunoscut o puternic ă dezvoltare doctrinar ă, ea
_____________
26 Vezi ș i Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu , Drepturile și obligațiile
fundamentale ale statelor , Editura Politic ă, București, 1976, p.9-19.

68găsindu-și o primă transpunere în planul reglement ării în men ționata
„Convenție de la Montevideo” din 1933, apoi în „Carta de la Bogota”,
actul constitutiv al O.S.A., în care a fost inclus ă și o „Declara ție a
drepturilor și obligațiilor fundamentale ale statelor”.
La tratativele pentru constituirea O.N.U. s-a f ăcut propunerea ca
o asemenea declara ție să figureze în Cart ă, însă nu s-a acceptat, dar la
scurt timp dup ă constituirea Comisiei de drept internaț ional a Adu-
nării Generale a organiza ției aceasta a fost însă rcinată cu elaborarea
proiectului unei Declara ții a drepturilor și obligațiilor statelor, care
până în prezent nu a fost finalizat.
În cadrul O.N.U. au fost adoptate „Carta drepturilor și îndato-
ririlor economice ale statelor” (1974), precum și numeroase declara ții
în care se formuleaz ă drepturi și obligații fundamentale ale statelor,
între care sunt de men ționat cele privitoare la acordarea independen ței
țărilor și popoarelor coloniale (1960), principiile dreptului interna-
țional privind rela țiile prietene ști și cooperarea între state (1970),
întărirea securit ății internaționale (1970) etc.
Deși până în prezent nu s-a ajuns înc ă la un acord deplin asupra
unor criterii unitare pentru stabilirea unei clasific ări generale ș i
uniforme a drepturilor și îndatoririlor fundamentale ale statelor, în
documentele amintite și în literatura juridic ă sunt consacrate o sum ă
de asemenea drepturi și îndatoriri.
Drepturile fundamentale ale statelor sunt: dreptul la existen ță;
dreptul la suveranitate și independen ță; dreptul de a dispune asupra
propriilor destine; dreptul la pace și securitate; dreptul la integritatea
teritoriului și la inviolabilitatea frontierelor; dreptul la autoap ărare;
dreptul asupra resurselor naturale ; dreptul la egalitate suveran ă;
dreptul de a participa la rezolvarea problemelor interna ționale; dreptul
la cooperare; dreptul de a face comer ț; dreptul de acces la cuceririle
științei și tehnicii; dreptul de a face parte din organiza țiile interna-
ționale; dreptul de a participa la tratatele interna ționale; dreptul la un
tratament nediscriminatoriu.
În ce prive ște obligațiile interna ționale, acestea sunt corelative
drepturilor și se refer ă în general la: respectarea personalit ății celor-
lalte state ș i a drepturilor acestora, astfel cum acestea au fost enume-
rate; nerecurgerea la forță sau la amenin țarea cu for ța; rezolvarea pe
cale pașnică a diferendelor lor; îndeplinirea cu bun ă-credință a trata-
telor ș i a tuturor obligaț iilor asumate; protec ția mediului înconjurător.

69Secțiunea 3
Tipurile de state

Statele pot fi din punct de vedere al organiz ării lor fie unitare, fie
compuse.
3.1. Statele unitare
Statele unitare sunt forme de organizare a statelor care se ca-
racterizeaz ă prin existen ța unui singur sistem de organe ale puterii,
administra ției și justiției. Deși este împ ărțit în unități teritoriale, pentru
nevoi de administrare, statul unitar se prezint ă ca un tot pe plan intern
și extern, nici una din unit ățile sale teritoriale neavând atribu ții paralele,
concurente sau exclusive în raport de organele centrale.
Existența unui anumit grad de autonomie administra țivă a auto-
rităților teritoriale, în cadrul descentraliz ării administrative locale, nu
afectează caracterul unitar al unui stat.
România este un stat unitar, ca și majoritatea statelor lumii.
3.2. Statele compuse
Statele compuse sunt forme de asociere a dou ă sau mai multe
state. Prin structura lor complex ă ele pun probleme speciale în legă –
tură cu calitatea de subiect de drept interna țional și au cunoscut de-a
lungul istoriei forme diferite.
a) Uniunea personal ă reprezint ă asocierea a dou ă state suve-
rane care r ămâneau complet autonome, dar erau conduse de un singur
monarh, ca urmare a succesiunii la tron, a unor alian țe matrimoniale,
sau a unor aranjamente speciale. Fiecare stat membru al uniunii î și
păstra sistemul propriu de organe interne, r ăm ânând subiect distinct
de drept interna țional, având reprezentanț e proprii, încheind tratate
internaționale etc., chiar dac ă, având în frunte un șef de stat unic,
duceau de regul ă o politic ă externă comună. Exemple: Polonia ș i
Lituania (1386-1569), Olanda și Luxemburgul între 1815-1890,
Muntenia și Moldova ca Principatele Un ite în perioada 1859-1861,
precum și majoritatea monarhiilor europene în diferite perioade ale
evului mediu, până în epoca modern ă.
b) Uniunea real ă este o asocia ție a două state care au în frunte
același monarh, precum și organe comune de reprezentare în rela țiile
cu alte state. Uneori ele pot avea organe comune și în domeniul
apărării sau cel al finan țelor. Din punct de vedere constitu țional,
legislativ și administrativ statele componente se prezint ă ca entităț i

70distincte, iar raporturile dintre ele sunt bazate pe dreptul interna țional,
deși împreun ă formează în raporturile cu alte state un singur subiect de
drept. Exemple: Austria și Ungaria (1867-1918), Danemarca ș i Islanda
(1918-1944), Muntenia și Moldova (1861-1862).
c) Confedera ția este o uniune de state independente, care î și
păstrează atât suveranitatea intern ă, cât și cea extern ă.
Confedera ția se stabile ște printr-un tratat între statele compo-
nente, are un organ comun sub forma unei adun ări deliberative, iar
puterile conferite confedera ției se limiteaz ă numai la statele compo-
nente, nu și la cetățenii lor.
Deși nu constituie un stat, confedera ția are ea îns ăși calitatea de
subiect distinct de drept interna țional. Organul comun al confedera ției
a fost în general împuternicit s ă încheie tratate și să aibă dreptul de a
trimite ș i a primi reprezentan ți diplomatici.
Cele mai importante confedera ții cunoscute – S.U.A. (1778-
1787), Confedera ția germanic ă (1815-1866) ș i Confedera ția elvețiană
(1291-1793 și 1815-1898) s-au transformat ulterior în state federative.
d) Federația este o uniune de state în c are fiecare membru î și
păstrează o anumit ă organizare proprie, dar exist ă organe comune
permanente cu caracter legislativ, administrativ și judiciar, compe-
tente pe întreg teritoriul țării și asupra tuturor cet ățenilor.
Federația constituie subiect unic de drept interna țional, partici-
pând în cadrul rela țiilor interna ționale în nume propriu, statele mem-
bre putând avea îns ă și ele, într-o m ăsură limitată, aceste drepturi.
Exemple de state federale: S.U. A., Canada, Argentina, Germa-
nia, Austria, Elve ția, iar pân ă nu demult U.R.S.S., Cehoslovacia și
fosta Iugoslavie.
e) Asociațiile de state au reprezentat rezultatul unei evolu ții
istorice care a dus la desprinderea statelor din imperiile coloniale, în
virtutea c ărora se men țineau unele leg ături între statul metropol ă și
fostele state coloniale.
Tipice în aceast ă privință sunt Commonwealthul, constituit ă de
Anglia și fostele ei colonii, care a evoluat de la Comunitatea britanic ă
de națiuni (1776 – 1949) la Comunitatea de na țiuni, care d ăinuie și
astăzi, și Uniunea francez ă (1946 – 1954).
3.3. Statele dependente
Sub aspect istoric, statele dependente sunt rezultatul subjug ării
statelor mai slabe de c ătre statele puternice. Din punctul de vedere al
calității lor de subiect de drept interna țional ele sunt caracterizate ca
state semisuverane sau ca state f ără suveranitate deplină .

71Principalele forme de state dependente sunt vasalitatea și pro-
tectoratul.
a) Vasalitatea reprezint ă o formă de dependen ță tipică evului
mediu, rezultând din extinderea rela țiilor nobiliare de la suzeran la
vasal la raporturile dintre state. Raporturile de vasalitate au evoluat în
timp de la dependen ța totală până la o anumit ă autonomie.
Pe plan interna țional statul vasal era reprezentat de statul
suzeran. Suzeranul încheia tratate care se aplicau și vasalului, acesta
neavând calitatea de subiect de drept interna țional.
Statul vasal trebuia s ă-i plătească statului suzeran o anumit ă
contribuția în bani sau bunuri, nu avea dreptul de a bate moned ă, era
obligat să participe la r ăzboi alături de statul suzeran etc.
În prezent nu mai exist ă state vasale. Au fost vasale unele state
indiene fa ță de Anglia pân ă în 1947, dar tipic ă este vasalitatea oto-
mană care s-a exercitat asupra mai multor state, între care Egiptul,
Serbia și Muntenegru, Bulgaria și, în anumite perioade, Țările Române.
b) Protectoratul se deosebeș te de vasalitate prin aceea c ă statul
protejat transfer ă în baza unui tratat statului protector conducerea
relațiilor sale externe. Statul protector era abilitat s ă reprezinte statul
protejat în rela țiile externe, încheia în numele lui tratate, primea și
acredita reprezentan ți diplomatici, stabilind un control strict asupra
politicii sale externe.
A fost îndeosebi o form ă de dependen ță cu caract
er colonial
(Franța – Maroc și Tunis; Anglia – Aden și Tunis etc.). Într-o situa ția
similară s-au aflat teritoriile sub mandat și sub tutel ă, devenite astă zi
independente.
În prezent exist ă câteva forme de protectorat exercitat de c ătre
unele state europene mari asupra unor state mici: al Fran ței asupra
Statului Monaco; al Elve ției asupra Lichtensteinului și al Italiei asupra
Statului San Marino.

Secțiunea 4

Neutralitatea statelor
4.1. Neutralitatea clasic ă
În dreptul interna țional clasic regimul de neutralitate se refer ă la
situația unui stat de neparticipare la un r ăzboi declarat între alte state.
Neutralitatea este definită ca situația juridică specială în care se
află statele care în timp de conflict armat nu iau parte la ostililit ăți, ci

72continuă să întrețină relații cu celelalte state, inclusiv cu beligeran ții.
Neutralitatea clasic ă are un caracter ocazional, ea fiind strâns legat ă de
starea de r ăzboi, regulile care guverneaz ă neutralitatea raportându-se
direct la reglement ările privind modul de ducere a r ăzboiului.27
Neutralitatea este tot atât de veche ca și războiul, originile
acestei institu ții trebuind s ă fie căutate în cutum ă, dar înc ă din
antichitate au existat și acorduri scrise între diferite state, în special
între statele-cet ăți grecești, iar începând cu secolul al XVII-lea s-au
încheiat tratate referitoare la neutralitate între unele state europene
(Franța și Spania în 1659, Tratatul de la Utrecht din 1713 etc.).
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea era deja acceptat c ă neutra-
litatea constituie un element esen țial al suveranit ății, în sensul c ă
fiecare stat este liber s ă decidă poziția sa față de un conflict armat
declanșat, de a se implica sau de a p ăstra o atitudine de neutralitate
care să fie respectată de către statele aflate în conflict.
Principalele instrumente juri dice prin care se reglementeaz ă statutul
de neutralitate și care constituie dreptul clasic în aceast ă materie sunt
două convenții adoptate la Conferin ța de pace de la Haga din 1907 și anu-
me Convenț ia a V-a „privitoare la drepturile și datoriile puterilor și
persoanelor neutre în caz de r ăzboi pe uscat” și Convenția a XIII-a „pri-
vitoare la drepturile și datoriile puterilor neutre în caz de r ăzboi maritim”.
Elementele ce caracterizeaz ă situația unui stat neutru sunt
abținerea și imparțialitatea.
Abținerea se referă la obliga ția statului neutru de a nu acorda,
direct sau indirect, nici un fel de ajutor în ducerea r ăzboiului unuia sau
altuia dintre statele beligerante, iar imparțialitatea const ă în obliga ția
statului neutru ca, în rela țiile sale de orice natur ă cu statele
beligerante, s ă păstreze o strictă egalitate de tratament pentru a nu crea
o situație mai avantajoas ă din punct de vedere politic sau militar
vreuneia din p ărți, actele de bun ă-voință numai fa ță de unul din
beligeranți fiind ipso facto acte de rea-voin ță față de celălalt.
Atitudinea de ab ținere și imparțialitate a statului neutru îl
îndreptățește, însă, pe acesta de a pretinde din partea statelor beli-
gerante respectarea inviolabilităț ii teritoriului s ău, precum și a
libertăț ii relațiilor sale comerciale cu to ți beligeran ții. Statul neutru
_____________
27 O tratare pe larg a neutralit ății clasice vezi în N. Da școvici, Curs de
drept interna țional public. R ăzboiul, neutralitatea și mijloacele de constrân-
gere între state , Iași, Institutul de Arte Grafice „N. V. Ștefăniu”, 1934, p.154-
211; Ionel Clo șcă, Ion Suceav ă, Dreptul interna țional umanitar , Casa de
Editură și Presă „Șansa SRL”, Bucure ști, 1992, p.275-302.

73este îndrept ățit să impună statelor beligerante respectarea statutului
său interna țional, putând lua în acest scop orice mă sură p e c a r e o
consideră necesară, inclusiv respingerea prin for ță armată proprie a
oricăror atingeri aduse regimului s ău de neutralitate.
4.2. Neutralitatea diferen țiată
În epoca contemporan ă interzicerea r ăzboiului de agresiune,
precum și principiul securit ății colective care stă la baza constituirii
O.N.U., care impun pe de o parte obliga ția statelor de a participa la
reprimarea agresiunii, iar pe de alt ă parte obliga ția statelor de a-ș i
acorda ajutor reciproc, inclusiv cu folosirea for ței armate, atunci când
unul dintre statele membre ale O.N.U. sau ale unui sistem regional de
securitate sunt victime ale unei agresiuni, au determinat ca problema neutralității în timp de r ăzboi să fie abordat ă într-un cadru mai com-
plex, principiile de baz ă ale neutralit ății – impar țialitatea și abținerea –
întrând într-o anumit ă măsură în contradic ție cu noile principii.28
Cum pentru unele state, în special pentru cele mici, neutralitatea
în caz de conflict armat prezint ă un interes deosebit, soluț ia s-a găsit în
neutralitatea diferen țiată. În cadrul acestui concept se p ăstrează
drepturile și obligațiile statului neutru fa ță de statele angajate în
conflict. În plus, statul neutru are dreptul și obligația de a da ajutor
victimei agresiunii sau statelor membre ale O.N.U. ce iau parte la acțiunea armat ă hotărâtă de Consiliul de Securitate pentru sanc ționa-
rea agresorului constatat ca atare, dar numai prin mijloace care nu implică participarea la ostilit ăți, cum ar fi permiterea trecerii prin teri-
toriul său a trupelor statelor care iau parte la sanc țiunea militar ă apli-
cată agresorului, dreptul de a furni za materiale necesare beligerantului
care duce un ră zboi de ap ărare etc.
4.3. Neutralitatea permanent ă
Alături de neutralitatea clasic ă, ce se raporteaz ă la un conflict
armat în desf ășurarea lui, dreptul interna țional consacr ă și neutra-
litatea permanent ă a statelor, potrivit c ăreia un stat se angajeaz ă să
rămână neutru fa ță de orice conflicte armate care ar interveni și să
ducă o polit
ică generală în acest sens.29
_____________
28 Vasile Cre țu, Neutralitatea în dreptul conflictelor armate , în revista
„Gândirea militară româneasc ă” nr. 2 și 3/1995.
29 Vezi Edwin Glaser, Neutralitatea permanent ă și securitatea colecti-
vă, în revista „Studii și cercet ări juridice” nr. 1/1965.

74Instituirea neutralităț ii permanente se face în baza unor acte
interne ale statului care î și asumă acest statut (constitu ția statului,
declarații politice sau acte legislative), urmate de acte interna ționale
de recunoa ștere și garantare a statutului din partea altor state, în spe-
cial a marilor puteri, exprimate individual sau colectiv.
Statutul de neutralitate permanent ă implică unele obliga ții și
drepturi pentru statul permanent neutru, precum și, în mod corelativ,
drepturi și obligații pentru statele care au recunoscut sau au garantat
statutul respectiv în favoarea unui anumit stat.
Principalele obliga ții ale statelor care și-au declarat statutul de
neutralitate permanent ă sunt: să nu participe la nici un conflict armat;
să-și păstreze starea de neutralitate în timp de conflict armat declan șat
între alte state; să nu participe la nici un fel de alian țe politice sau
militare ori s ă-și asume obliga ții care au drept scop preg ătirea răz-
boiului; s ă nu permită folosirea teritoriului lor pentru amplasarea de
baze militare str ăine, rampe de lansare a rachetelor și alte asemenea
obiective militare; s ă nu dețină, să nu produc ă și să nu experimenteze
arme nucleare sau alte arme de distrugere în mas ă; să ducă o politică
de colaborare pa șnică și să întrețină relații a
micale cu celelalte state.
Asumarea acestor obliga ții nu exclude, îns ă, dreptul statului
permanent neutru ca, în conformitate cu art. 51 din Carta O.N.U.
privind dreptul la autoap ărare, să întrețină forțe armate, s ă ia orice alte
măsuri necesare pentru protejarea teritoriului na țional împotriva unei
agresiuni c ăreia i-ar putea fi victim ă, să ceară ajutor și să fie ajutat în
cazul în care ar fi atacat de un alt stat.
Statul permanent neutru are totodat ă dreptul la recunoa șterea și
garantarea personalităț ii sale și dreptul de a participa pe deplin la via ța
internațională ca orice alt stat.
De-a lungul timpului se cunosc doar câteva state care și-au
declarat statutul de neutralitate permanent ă:
– Belgia – (1831-1919). Neutralitatea Belgiei a fost înc ălcată de
Germania în 1914 și a încetat prin voin ța statului belgian și în baza
tratatelor de pace de dup ă primul război m ondial;
– Luxemburgul – (1867-1919). Neutralitatea sa a încetat s ă mai
fie garantat ă prin tratatul de la Versailles, dar a fost men ținută
unilateral pân ă la invadarea teritoriului luxemburghez de că tre
Germania în 1940;
– Elveția. Este cazul tipic de stat cu neutralitate permanent ă.
Elveția a început s ă urmeze o politic ă declarată de neutralitate înc ă din
1648, recunoscut ă apoi prin Tratatul de la Utrecht (1713).

75Regimul juridic al neutralit ății sale permanente a fost stabilit și
garantat în 1815 prin declara țiile statelor participante la Congresul de
la Viena, care recunoș teau că neutralitatea ș i inviolabilitatea Elve ției
sunt în interesul Europei, și printr-un tratat din acela și an semnat de
toate marile puteri ale epocii. Neutralitatea Elve ției a fost reconfir-
mată prin Tratatul de la Versailles în 1919 și a fost respectat ă în
timpul celui de al doilea r ăzboi mondial.
La intrarea în Societatea Naț iunilor în 1920, recunoscându-se
neutralitatea Elve ției, Consiliul Societ ății a adoptat o declara ție prin
care aceast ă țară a fost scutit ă de participarea sub orice form ă la
acțiunile privind aplicarea de sanc țiuni militare.
După înființarea în 1945 a Organizaț iei Națiunilor Unite, Elve ția
a rămas în afara organizaț iei invocând statutul s ău de neutralitate
permanent ă, în special sistemul de aplicare a unor sanc țiuni militare,
considerat ca incomparabil cu acest statut.
Ulterior, prin referendum popular poporul elve țian a respins în
câteva rânduri intrarea ță rii în ONU, dar la ultimul asemenea
referendum, organizat la 3 martie 2002, majoritatea popula ției s-a
pronunț at în favoarea intr ării Elveției în organiza ția mondial ă.
– Austria . Statutul de neutralitate permanent ă
al Austriei a fost
declarat printr-o lege internă a acesteia din 1954, care a intrat în
vigoare la 5 noiembrie 1955, după semnarea la 5 mai 1955 a
„Tratatului de stat” între Austria ș i cele 4 mari puteri (Anglia, Fran ța,
S.U.A. și U.R.S.S.).
Prin acest tratat Austria se angaja s ă nu adere la nici o alian ță, să
nu permit ă nici unui stat stră in să stabileasc ă baze militare pe teritoriul
său și să-și apere neutralitatea prin orice mijloace, iar cele 4 state se
angajau s ă-i respecte independen ța și integritatea teritorială . Ulterior
acest statut a fost recunoscut și de alte state.
Austria este membru deplin al O.N.U., f ără condiții sau rezerve,
din 14 decembrie 1955.
– Laosul s-a declarat stat cu neutralitate permanent ă în 1962, iar
12 state, între care marile puteri, s-au angajat s ă i-o respecte prin
Declarația de la Geneva din 1962, dar situa ția interna țională din zonă
(în special izbucnirea r ăzboiului din Vietnam) a f ăcut ca aceasta s ă nu
devină efectivă.
– Malta și-a declarat unilateral neutralitatea permanent ă, iar
statele europene au luat act de acea
stă declarație prin Actul final al
Reuniunii de la Madrid din 1983 a Conferin ței pentru Securitate și
Cooperare în Europa.

76Secțiunea 5

Recunoașterea interna țională

5.1. Instituția juridică a recunoa șterii internaț ionale
Instituția recunoa șterii interna ționale a apă rut în secolul al XVIII-
lea și s-a conturat mai precis în secolul urm ător, în special dup ă Con-
gresul de la Viena care instituia un adev ărat directorat asupra vie ții
internaționale, statele membre ale „Sfintei Alian țe” angajând raporturi
de drept interna țional numai cu statele pe care ele le recuno șteau.
Recunoașterea interna țională constă într-un act unilateral al unui
stat prin care acesta recunoaș te ca valabile și, în ce-l prive ște, ca
opozabile, fapte, acte sau situa ții juridice existente, care pot avea prin
aceasta consecin țe asupra drepturilor, obliga țiilor ș i intereselor sale.
Recunoașterea are drept obiect apariț ia unui nou subiect de drept
internațional, cum sunt statele sau mi șcările de eliberare na țio-nală,
dar există și recunoașterea guvernelor, a unor modific ări terito-riale, a
calității de beligerant, a statutului de neutralitate permanent ă etc.
5.2. Recunoașterea statelor
Recunoașterea nu prive ște statele deja existente, ci doar apari ția
unui nou stat în leg ătură cu care se pune problema accept ării lui ca
subiect de drept interna țional de c ătre celelalte state. Prin recunoa ș-
tere celelalte state admit c ă ele consider ă noua entitate drept stat ș i îi
recunosc personalitatea juridic ă internațională, deci capacitatea de a
dobândi drepturi și de a contracta obliga ții internaționale.
Apariția unor state este un proces înc ă actual, putând fi rezul-
tatul unor împrejur ări cum ar fi: dizolvarea sau dezmembrarea unui
stat, separarea unor p ărți dintr-un stat prin secesiune sau regruparea
unor state existente anterior într-o nouă entitate statal ă.
Practica interna țională a dovedit c ă recunoașterea poate s ă joace
un rol important în rela țiile dintre state. În epoca noastră sunt
cunoscute complica țiile de ordin politic și juridic ce s-au creat dup ă
constituirea U.R.S.S. și apariția Chinei ca stat independent, ori mai
recent prin dezmembrarea U.R.S.S. și apariția de noi state desprinse
din fosta Iug
oslavie.
Recunoașterea este un act politic, generator de efecte juridice,
actul de recunoa ștere constituind expresia atitudinii politice a
celorlalte state fa ță de noul stat, din care decurg consecin țe juridice
majore.

77Recunoașterea este un act unilateral . Ea constituie o expresie a
suveranităț ii, un stat având dreptul de a recunoa ște un alt stat, nu și
obligația de a o face.
Deși dreptul de a recunoa ște un stat este discre ționar, refuzul
recunoașterii nu se poate face decât pe baza unor principii ș i norme
general acceptate de comunitatea interna țională.30 Nerecunoa șterea
unui stat poate fi considerat ă, în lipsa unei motiv ări temeinice, ca
neamicală, creând dificult ăți în calea normaliz ării relațiilor dintre state
și favorizând factorii care se opun evolu țiilor noi în societatea
internațională.
Această instituție a fost folosită uneori în mod abuziv, în scopuri
politice, statele mai puternice punând adesea condi ții la recunoa ștere
sau exercitând presiuni asupra noilor state ori folosind aceast ă cale
pentru a limita rela țiile cu statele respective.
În alte situa ții recunoa șterea statelor a fost, îns ă, folosită pentru a
sancționa acte ilegale interna ționale, cum a fost cazul nerecunoa ș-terii
de către statele membre ale ONU (cu excep ția Turciei),la cererea
Consiliului de Securitate din 1983, a Republicii Turce a Ciprului de
Nord.
Recunoașterea are un caracter declarativ, constituind un act de
constatare a apari ției unui stat nou, ca subiect de drept interna țional. Ea
nu confer ă noului stat calitatea de st at, pe care aceasta o dobânde ște din
momentul cre ării sale. Refuzul de a recunoa ște un nou stat nu afecteaz ă
existența acestuia, statul în cauz ă păstrându-și calitatea de subiect de
drept, cu toate consecin țel e ce decurg din aceasta.31
În faza ini țială a apariției recunoa șterii, dar și ulterior, s-a
acordat acesteia un caracter constitutiv de drepturi, în sensul c ă statele
ar exista numai dac ă sunt recunoscute de alte state. Ast ăzi o asemenea
abordare este contrară principiilor care guverneaz ă relațiile dintre
state. Ea ar duce la un tratament inadmisibil, în sensul c ă statele ar fi
îndreptățite să se comporte în mod arbitrar fa ță de o entitate pe care nu
o recunosc, ridicând totodat ă o problem ă insolubil ă, aceea a num ă-
rului de recunoa șteri necesare pentru ca un stat s ă fie recunoscut, deci
admis ca participant cu drepturi egale în cadrul comunit ății interna-
ționale. Statul are o personalitate juridic ă unică, el neputând fi în
_____________
30 Vezi L. Oppenheim, International Law , Ed.R.Jennings and A. Watts,
vol.I Peace, 199 2, p. 130.
31 Ion Diaconu, Curs de drept interna țional public , ed.cit., p. 85.

78același timp subiect de drept interna țional față de statele care îl
recunosc și lipsit de aceast ă calitate fa ță de celelalte state.
Dreptul interna țional contemporan tinde s ă pună , însă, sub
semnul întreb ării caracterul declarativ al recunoa șterii statelor în
anumite situa ții, considerându-se c ă ar exista chiar o obliga ție de
nerecunoa ștere atunci când anumite state se constituie prin înc ălcarea
normelor și principiilor dreptului interna țional, în deosebi ca urmare a
recurgerii la for ță, recunoa șterea având în asemenea situa ții caracter
de sancționare a unui act ilegal.32
Deși în principiu recunoa șterea nu poate avea decât un caracter
declarativ, în practica rela țiilor interna ționale numai prin recunoa ș-
terea de c ătre celelalte state un stat se poate manifesta efectiv și pe
deplin ca subiect de drept interna țional.
Recunoașterea are drept efect practic stabilirea unor rela ții
normale între state, ea constituind în fapt punctul de plecare al
manifestării personalit ății statului recunoscut în raport cu alte state.33
Din acel moment statul recunoscut poate stabili rela ții diplomatice cu
statul sau cu statele care l-au recunoscut, i se recunoa ște dreptul la
imunitate de jurisdic ție și de execu ție în fața instanțelor statului care l-
a recunoscut, cu efecte asupra dreptului să u de a dispune de bunurile
pe care le are pe teritoriul altui stat, poate intenta ac țiuni judiciare în
statele care îl recunosc, poate încheia tratate bilaterale cu acestea etc.
Formele în care poate avea loc recunoa șterea sunt diferite.
a) Recunoa șterea poate fi mai întâi de jure sau de facto.
Recunoașterea de jure este recunoa șterea deplin ă și definitiv ă a
unui stat. Ea este irevocabil ă, efectele ei stingându-se numai o dat ă cu
încetarea calit ății de subiect de drept interna țional a statului
recunoscut.
Recunoașterea de facto exprimă o atitudine de rezerv ă față de
noul stat și se manifestă într-un câmp mai pu țin larg de rela ții, de
obicei rela ții comerciale și diplomatice de nivel redus.
Recunoașterea de facto are un caracter limitat și provizoriu,
putând fi revocat ă oricând.
Între recunoa șterea de jure și cea de facto nu su nt deosebiri de
esență, iar limitele dintre ele sunt greu de stabilit, recunoa șterea de
facto constituind de regul ă o fază pregătitoare a recunoaș terii de jure .
_____________
32 Alexandru Bolintineanu ș.a., op.cit ., p. 85-86.
33 Vezi C. St ănescu, V.Duculescu, Caracterul institu ției recunoa șterii
statelor și guvernelor în lumina principiilor dreptului interna țional contem-
poran, în „Revista român ă de drept” nr. 11/1969.

79b) Recunoa șterea poate fi, în al doilea rând, expresă sau tacită.
Recunoașterea expresă se face în baza unui act care poate lua
diferite forme: o declara ție de recunoa ștere, un mesaj al ș efului sta-
tului, o not ă diplomatic ă sau chiar o telegram ă de felicitare din partea
șefului statului, a ș efului guvernului sau a ministrului de externe, din
care rezultă cu claritate inten ția de recunoa ștere.
Recunoașterea tacită poate fi dedus ă din acțiunile concludente
ale unui stat cum sunt: stabilirea de rela ții diplomatice, încheierea unui
tratat bilateral de reglementare a rela țiilor politice generale etc.
Recunoașterea tacită este cea mai frecvent uzitat ă.
S-a pus problema dac ă admiterea particip ării unui stat la o
organizație interna țională, la o conferin ță internațională sau la un tratat
multilateral poate echivala cu recunoa șterea sa tacit ă de către toate
statele participante. Se consider ă că, în principiu, în asemenea situa ții
simpla participare nu echivaleaz ă cu recunoa șterea, la ase-menea
forme de rela ții internaționale luând parte ades ea și state care nu se
recunosc reciproc, dar dac ă, de exemplu, un stat voteaz ă în favoarea
admiterii unui nou membru într-o organiza ție interna țională ,
exprimându- și astfel în mod clar atitudinea fa ță de acesta, votul
exprimat poate fi apreciat ca o recunoa ștere tacită.
5.3. Recunoașterea guvernelor
În mod normal recunoa șterea unui stat înseamn ă și recunoa ș-
terea guvernului legitim al acestuia. Problema ca un guvern s ă fie
recunoscut separat nu se pune decât în situa ții speciale, când într-un
stat se instaleaz ă un nou guvern, nu pe calea legal ă prevăzută de
Constituția statului respectiv, ci prin for ță, ca urmare a unei revolu ții
sau a unei lovituri de stat prin care se schimb ă regimul politic ori
forma de guvernă mânt a statului respectiv.
Recunoașterea unui guvern nu pune în cauz ă recunoa șterea
statului, dar nerecunoa șterea guvernului împiedic ă menținerea ori
stabilirea de rela ții normale între state.
Recunoașterea guvernelor poate fi, ca și în cazul statelor, de jure
sau de facto, expresă sau tacită.
Recunoașterea unui guver
n se face pentru considerente prepon-
derent politice, dar se au în vedere ș i rațiuni juridice. În general,
pentru luarea unei decizii se au în vedere urm ătoarele criterii ce țin de
legitimitatea și efectivitatea noului guvern:
– dacă el exercit ă o autoritate efectiv ă;
– dacă autoritatea sa se exercit ă asupra întregului teritoriu sau a
unei importante p ărți din teritoriul de stat;

80- dacă se bucură de sprijinul majorit ății populației.
De asemenea, pe lângă legitimitatea și efectivitatea unui guvern
la recunoa șterea sa este pus ă în cauză și capacitatea noului guvern de a
se achita de obliga țiile sale interna ționale.
În măsura în care aceste criterii sunt satisfă cute, nu exist ă motive
din punctul de vedere al dreptului interna țional ca un guvern s ă nu fie
recunoscut.
Asupra recunoaș terii legitimit ății unui guvern s-au formulat
unele teorii, în special în spa țiul latino-american.
Doctrina Tobar . Denumit ă astfel după numele unui ministru de
externe ecuadorian de la în ceputul secolului trecut, aceast ă doctrină
afirma un legitimism constitu țional, în sensul c ă un guvern constituit
prin mijloace contrare constitu ției nu trebuie s ă fie recunoscut pân ă
când țara nu va fi organizată în forme constitu ționale, pe baz ă de
alegeri libere. O asemenea abordare favorizeaz ă intervenția în aface-
rile interne ale altui stat, subordonând problemele politice și consti-
tuționale interne ale unui stat aprecierii altui stat și a fost folosit ă ca
atare împotriva unor regimuri politice instalate în țări din America
Latină.
Doctrina Estrada. A fost
formulată în 1930 de ministrul de ex-
terne al Mexicului al c ărui nume îl poart ă, pentru a se evita interpre-
tarea că nerecunoa șterea unui guvern ar echivala cu dezaprobarea
acestuia, pe care o implic ă doctrina Tobar.
Potrivit acestei doctrine nici un guvern nu are dreptul s ă se
pronunț e asupra legitimit ății altui guvern. Ministrul Estrada afirma c ă
guvernul mexican se va m ărgini la men ținerea sau rechemarea repre-
zentanților săi diplomatici ori la acceptarea agenț ilor diplomatici ai
altor state, dup ă cum va considera oportun, f ără a aprecia în mod
unilateral asupra dreptului altor na țiuni de a- și menține sau de a- și
schimba guvernul.
Inspirându-se din doctrina Estrada, majoritatea statelor se ab țin
astăzi să mai recunoasc ă guvernele, recunoscând numai statele.
5.4. Recunoașterea beligeranț ei și a insurgen ței
În cazul în care pe teritoriul unui stat are loc o r ăscoală armată
împotriva guvernului legal, iar aceasta și-a constituit organe de
conducere politic ă și militară, desfășoară acțiuni militare în form ă
organizată și controleaz ă o parte a t
eritoriului, se pune problema
recunoașterii calității de beligerant sau de insurgent de c ătre guvernul
statului respectiv sau de c ătre alte guverne.
Recunoașterea unei asemenea calit ăți de către guvernul statului
pe teritoriul c ăruia a izbucnit ră scoala are drept efect c ă răsculații nu

81mai pot fi trata ți ca infractori, ci li se aplic ă regimul prizonierilor de
război în cazul în care sunt prin și, iar cele două părți la conflict sunt
obligate s ă aplice normele privind dreptul interna țional umanitar în
caz de conflict armat.
Recunoașterea de c ătre guvernele altor state are drept efect
tratarea guvernului și a răsculaților (insurgen ților) în mod egal din
punctul de vedere al dreptului interna țional.
5.5. Recunoașterea mișcărilor de eliberare na țională
Necesitatea recunoa șterii miș cărilor de eliberare na țională a
apărut în epoca modern ă, iar ca institu ție juridic ă recunoa șterea
acestor mi șcări reprezint ă o dezvoltare a recunoa șterii beligeran ței sau
a insurecț ei.
În timpul celui de al doilea r ăzboi mondial numeroase state au
recunoscut legitimitatea comitetului na țional polonez și a celui cehos-
lovac ca reprezentante ale popoarelor lor în lupta pentru elibe-rarea
teritoriilor care se aflau atunci sub domina ția stră ină, precum și guver-
nele în exil constituite de aceste comitete na ționale.
După a l d o i l e a r ăzboi mondial mi șcările de eliberare na țională și
cele anticoloniale au luat o mare amploare în condi țiile politicii de
decolo-nizare duse în cadrul O.N.U., problema recunoa șterii mișcărilor
respective ș i a organelor constituite de ace stea punându-se foarte frecvent.
Recunoașterea organelor de conducere ale mi șcărilor de elibe-
rare națională a creat condi țiile ca numeroase state s ă stabileasc ă rela-
ții oficiale cu respectivele mi șcări și să le sprijine în lupta lor pentru
constituirea de state independente, iar aceste mi șcări au putut s ă aibă
acces la viaț a internațională, să participe la activitatea organiza țiilor
internaționale și în cadrul O.N.U. în calitate de observatori și să-și
promoveze astfel propriile interese.
Recunoașterea mișcărilor de eliberare na țională constituie de
regulă o etapă premergătoare recunoa șterii statului ce se va forma ca
rezultat final al luptei acestora.

Secțiunea 6
Succesiunea statelor

6.1. Instituția juridică a succesiunii statelor
Există situații când, prin voinț a popoarelor respective sau dato-
rită unor împrejur ări independente de acestea, configura ția politică și
teritorială a unor state sufer ă importante transform ări. Dincolo de

82efectele pe care le produc în cadru l intern al statelor, asemenea
transform ări au implica ții deosebite pentru rela țiile interna ționale și
pentru dreptul interna țional.
Modificările teritoriale, indiferent c ă acestea duc la apari ția unor
noi state, astfel cum s-a întâmplat în cazul dezmembr ării unor imperii
sau a desf ășurării procesului de decolonizare, la schimbă ri majore în
natura unui stat, determinate de procese revolu ționare sau doar la
transferuri de teritorii de la un stat la altul, pun în dreptul interna țional
problema succesiunii noilor state la statele anterioare.
Modificările teritoriale pot consta în:
a) reunirea mai multor state într-unul singur , pe calea fuziunii
sau a absorb ției (cazuri numeroase în cadrul procesului de unificare a
statelor europene, iar mai recent reunificarea Germaniei în 1990);
b) dezmembrarea unui stat , în urma c ăruia apar mai multe state
independente (destr ămarea Imperiului Austro-Ungar în 1919, iar mai
recent dizolvarea U.R.S.S. și a Iugoslaviei după 1989);
c) separarea sau secesiunea, când din cadrul unui stat se des-
prinde un alt stat (Pakistanul sau Banglade șul desprinse de India,
Norvegia desprins ă de Suedia etc.);
d) transferul de teritorii de la un stat la altul.
În asemenea situaț ii se pune problema în ce m ăsură între statele
noi și cele vechi sau între statele implicate în asemenea modific ări are
loc transmiterea unor drepturi ș i obligații asumate de statele respective
până la apariția modific ărilor teritoriale.
Principalele probleme care se ridic ă în ca drul succesiunii statelor
se referă la tratate, la bunuri, la arhive și la datoria de stat, iar uneori și
la cetățenie.
În dreptul interna țional clasic rezolvarea unor asemenea probleme
s-a făcut prin transpunerea automat ă a principiilor su ccesiunii de drept
civil din dreptul intern în cadrul dreptului interna țional public.
În dreptul interna țional contemporan a devenit, îns ă, clar că o
asemenea solu ție nu este cea indicată , având în vedere c ă ne află m în
prezența nu a unei simple succesiuni, ci a unui transfer de suve-
ranitate, cu toate consecin țele ce decurg de aici.
Statul succesor nu este continuatorul juridic al statului prede-
cesor. Fiecare dintre ele are o personalitate proprie. Succesiunea
într-un teritoriu determinat atrage înlocuirea ordinii juridice a statului predecesor cu ordinea juridic ă a statului succesor. Ca urmare, statul
succesor nu este în principiu obligat s ă preia automat și integral
drepturile și obligațiile statului predecesor, ci în virtutea suveranit ății
sale are dreptul de a decide în ce m ăsură va menține raporturile

83juridice ale predecesorului s ău. Respingerea raporturilor juridice, a
drepturilor și obligațiilor anterioare incompatibile cu politica intern ă și
externă, cu interesele legitime ale statului succesor, semnific ă mani-
festarea suveranit ății sale.
Pe de altă parte, îns ă, statul succesor poate avea el însu și
interesul de a men ține o anumit ă continuitate juridic ă și de a nu
înlătura întru totul ordinea juridic ă a statului predecesor pentru a
realiza o relativ ă stabilitate în ordinea sa intern ă și a nu reconstrui ceea
ce era deja bine construit. De asemenea, nu este nici în interesul
comunității interna ționale în ansamblul s ău și nici al statelor ter țe,
luate individual, ca succesiunea unui stat s ă ducă la ruperea oric ăror
legături cu obliga țiile asumate de statul predecesor.
De aceea, noua autoritate a statului succesor va selecta și va
prelua prin intermediul succesiunii anumite elemente ale ordinii
juridice vechi, atât cu privire la garantarea unor drepturi ale unor per-soane fizice sau juridice în raport cu alte state, cât ș i cu privire la
respectarea unor angajamente interna ționale anterior asumate.34
Instituția juridic ă a succesiunii statelor în dreptul interna țional
este deosebit de controversată . Până în prezent nu s-a putut ajunge,
nici pe cale cutumiar ă, nici prin tratate, la reguli uniforme cu
aplicabilitate general ă privind modul în care trebuie s ă se procedeze la
transferul de suveranitate. În majoritatea cazurilor problemele legate de succesiunea între statul predecesor și statul succesor s-au rezolvat
prin acorduri speciale între aceste state, sau prin unele legi interne ori
prin declara ții unilaterale ale statului succesor.
Unele principii și tendințe generale ale practicii privind rezolvarea
diferitelor cazuri de succesiune a statelor exist ă, încercându-se și o codi-
ficare a acestora în cuprinsul a dou ă convenții internaționale, ambele
semnate la Viena, care nu au intrat, îns ă, până în prezent în vigoare, dar se
aplică pe cale cutumiar ă: „Convenț ia referitoare la succesiunea statelor cu
privire la tratate” (1978) și „Conven ția referitoare la succesiunea statelor
în ce prive ște bunurile, arhivele și datoriile” (1983).
6.2. Situații tipice de succesiune a statelor
În continuare vom prezenta principiile și normele privind succe-
siunea statelor în situa țiile tipice de succesiune și anume fuziunea ș i
dezmembrarea statelor, transferarea de teritorii și formarea noilor state
ca urmare a lichidă rii sistemului colonial, urm ărind domeniile
_____________
34 Vezi V. Duculescu, Succesiunea statelor la tratatele interna ționale ,
București, Editura Academiei, 1972, p. 18 și urm.

84principale în care se pun asemenea probleme: succesiunea la tratatele
încheiate, situa ția bunurilor ș i creanțelor preluate, datoriile contractate
de statul predecesor.
a) Fuziunea sau dezmembrarea statelor
În cazurile de fuziune sau de dezmembrare a statelor exist ă, în
principiu, o continuitate între obliga țiile statului predecesor și cele ale
statului succesor.
În ce prive ște tratatele interna ționale , statul succesor trebuie s ă
le mențină pe acelea care legau statul predecesor cu privire la
ansamblul teritoriului s ău, cu unele preciz ări, și anume:
– își mențin valabilitatea pentru statul sau statele succesoare
tratatele care stabilesc frontiere sau orice alt regim teritorial, cum sunt
cele privind naviga ția fluvială, transportul energiei electrice, comuni-
cațiile feroviare, statutul canalelor etc.;
– își continuă valabilitatea tratatele prin care s-au creat situa ții
obiective, opozabile erga omnes , cum ar fi neutralitatea, zonele demi-
litarizate sau libertatea naviga ției pentru toate statele în anumite spa ții
marine (în marea liber ă, în strâmtorile interna ționale etc.);
– rămân în vigoare tratatele în cuprinsul c ărora se impun norme
imperative (jus cogens) ;
– tratatele de comer ț, de extrădare, tratatele multilaterale și cele
cu caracter tehnic î și pot continua aplicarea dac ă noul stat și celelalte
părți la tratat convin în acest sens sau dac ă din conduita lor rezult ă că
doresc ace
st lucru;
– în principiu, statul succesor va putea deveni membru al unei
organizații internaționale din care f ăcea parte un stat predecesor dac ă
se manifest ă în acest sens în mod expres conform procedurilor
prevăzute de actul constitutiv al organiza ției pentru primirea de noi
membri. În cazul fostei U.R.S.S., Rusia a fost considerat ă continua-
toarea de drept a acesteia, iar celelalte state desprinse au devenit membre ale O.N.U. sau ale altor organiza ții internaționale prin acte
separate;
– tratatele politice (de alian ță) care sunt legate de existen ța po-
litică a statului anterior, precum și cele care prev ăd stabilirea de baze
militare, î și înceteaz ă aplicabilitatea o dat ă cu dispariț ia statului care
le-a încheiat, ele neputând fi opozabile statului succesor.
Cu privire la bunurile și creanțele statului anterior , legate de
teritoriul acestuia, indiferent dac ă se găsesc în interiorul s ău ori în
străinătate, regula este c ă se transmit statului succesor toate bunurile
mobile și imobile, precum și creanțele care au apar ținut statului prede-
cesor, în principiu f ără despă gubiri și fără un tratat special în acest scop.

85În ce prive ște datoriile statului anterior față de state sau credi-
tori străini, regulile sunt mai nuan țate, neexistând norme unanim
acceptate.
Dacă statul anterior continu ă să existe dup ă formarea unui nou
stat, el rămâne în principiu dator în continuare.
În cazul în care statul anterior a disp ărut, fiind încorporat în noul
stat, practica este diversificată . Uneori statele noi au preluat da-toriile
statelor anterioare (Belgia, în 1907, dup ă încorporarea statului Congo),
alteori le-au refuzat (Anglia, în 1901, dup ă anexarea Trans-vaalului).
Tratatele de pace din 1919 au impus statelor succesoar e ale Imperiului
Austro-Ungar plata datoriilor contractate de vechiul stat imperial.
Datoriile contractate de autorit ățile locale sau de cele centrale,
dar în folosul exclusiv al teritoriului în leg ătură cu care se pune pro-
blema succesiunii, trec, de principiu, asupra statului succesor.
b) Transferul de teritorii
În cazul transfer ării unui teritoriu , când o parte a teritoriului
unui stat trece sub suveranitatea altui stat, se aplic ă în general urm ă-
toarele reguli:
– pe teritoriul transferat î și înceteaz ă aplicabilitatea tratatele
încheiate de statul de la care s-a f ăcut transferul și intră în vigoare tra-
tatele statului dobânditor;
– bunurile de stat aflate pe terito riul cedat trec în proprietatea
statului dobânditor;
– datoriile se transferă de regulă în baza unui acord, iar în lipsa
acestuia datoria de stat trece de la statul predecesor la statul succesor
într-o propor ție echitabil ă, luându-se în considerare, pentru compa-
rare, propriet ățile sau drepturile care trec la cel ălalt stat.
c) Formarea noilor state. În situa țiile în care, ca urmare a
lichidării sistemului colonial, au ap ărut state noi, statele care și-au
dobândit independenț a au făcut să înceteze tratatele prin care fusese
instituit statutul lor de colonie, protectorat sau alt ă formă de aservire,
precum și toate tratatele politice incompatibile cu noul lor statut de
state suverane.
În ce prive ște celelalte tratate încheiate de statul tutelar referi-
toare la teritoriul unui stat aservit care și-a dobândit independen ța,
noile state fie au încheiat tratate de succesiune cu fostele metropole, fie au făcut declara ții unilaterale de continuitate general ă sau de conti-
nuitate par țială ori temporar ă a raporturilor interna ționale anterioare,
urmate de precizarea pe cale unilateral ă sau prin tratate încheiate cu
alte state a raporturilor interna ționale pe care în țeleg să le continue.

86În rezolvarea celorlalte probleme de succesiune (bunuri, crean țe,
datorii etc.) noile state au aplicat, cu nuan țele necesare, principiile
referitoare la succesiunea statelor.

Secțiunea 7
Organiza țiile internaționale interguvernamentale

7.1. Personalitatea juridic ă a organiza țiilor interna ționale
interguvernamentale
Organizația interna țională interguvernamental ă este, potrivit
unei defini ții propusă de Comisia de drept interna țional a Adun ării
Generale a O.N.U., o asociere de state, constituit ă printr-un tratat,
înzestrată cu o constitu ție și organe comune și posedând o perso-
nalitate distinct ă de cea a statelor membre care o compun.
Din aceast ă definiție rezultă că organizaț iile interna ționale intergu-
vernamentale au calitatea de subi ect derivat al dreptului interna țional,
apariț ia lor fiind întotdeauna rezultatul acordului de voin ță al unor
state, care hotă răsc asupra înfiin țării, precum și asupra scopurilor,
funcțiilor, mecanismelor institu ționale și a principiilor lor de func țio-
nare.
Statele membre ale organizaț iilor interna ționale le conferă aces-
tora prin actul de înfiin țare o personalitate juridic ă distinctă, care le
permite să-și asu me drepturi și obligații în nume propriu.
Principiul specialit ății, care caracterizeaz ă personalitatea juri-
dică a organiza țiilor interna ționale, determin ă ca acestea să -și propună
scopuri și funcții limitate, specializate, potrivit obiectului lor de
activitate și să-și asume numai anumite drepturi și obligații, în raport
cu aceste scopuri ș i funcții.
Întinderea drepturilor ș i obligațiilor asumate rezult ă de regul ă
din actul constitutiv (cart ă, statut, constitu ție, acord etc.) al fiec ărei
organizații internaționale35. În lumina prevederilor actului constitutiv,
a scopurilor pe care și le propune și a funcțiilor pe care le înde-
plinește, se poate stabili dac ă o anumit ă organiza ție interna țională
poate să încheie tratate cu alte organizaț ii similare sau cu state, și în
_____________
35 Gr. Geam ănu, op.cit., vol.I, p.349. Pe larg despre organiza țiile
internaționale vezi vol.II, p.197-311; William D. Coplin, The Functions of
International Law. An Introduction to the Role of International Organi-
zations in The Contemporary World , Chicago, 1966.

87ce limite poate s ă intre în alte raporturi juridice cu acestea și se poate
conchide asupra configura ției personalit ății sale juridice și implicit
asupra calităț ii sale de subiect de drept interna țional.
Există , astfel, o mare deosebire între întinderea personalit ății
juridice a O.N.U., de exemplu, ca organiza ție cu voca ție universal ă și
cea a unei organiza ții interna ționale regionale ori a unei organiza ții
dintr-un anumit domeniu specializat, limitat, al colabor ării interna ți-
onale. O.N.U. poate încheia tratate cu toate statele lumii, precum și cu
alte organiza ții interna ționale în variate domenii, se bucur ă de largi
privilegii și imunități pe teritoriul statelor membre, are dreptul de
ambasadă pasiv, acreditând reprezentan ți ai statelor cu acela și statut ca
și reprezentan ții diplomatici obi șnuiți, îndepline ște un rol important în
elaborarea și aplicarea normelor de drept interna țional, celelalte
organizații având drepturi și obligații mai restrânse și posibilit ăți de a
acționa în plan interna țional într-un cadru mai limitat.36
Personalitatea juridic ă a organiza țiilor interna ționale interguver-
namentale are o component ă dublă:
a) personalitatea juridic ă de drept intern, care se manifest ă în
raporturile organiza ției cu statul pe teritoriul c ăruia își are sediul.
Conținutul acestei personalit ăți se stabile ște prin acord între organi-
zație și statul respectiv (acord de sediu), în care se prev ăd raporturile
organizației cu organismele statului gazd ă, tipurile de contracte pe
care le poate încheia organizaț ia cu persoanele fizice și juridice ale
acelui stat, privilegiile și imunităț ile de care se pot bucura organiza ția
și personalul s ău pe teritoriul statului respectiv;
b) personalitatea juridic ă internațională, care se manifest ă în
raporturile de drept interna țional ale organiza ției cu toate statele ș i
celelalte subiecte de drept interna țional, domeniile în care poate
acționa potrivit scopurilor și funcțiilor specifice, pentru îndeplinirea
cărora a fost constituit ă.
Calitatea de subiect de drept interna țional a organiza țiilor inter-
naționale a fost recunoscut ă de principiu și de Curtea Internațională de
Justiție care, într-un aviz consulta tiv dat în 1948 la solicitarea
Adună rii Generale a O.N.U., conchidea că această organiza ție are
capacitate juridic ă internațională, fiind capabil ă să posede drepturi și
obligații internaționale.
_____________
36 Vezi textul acesteia în O.N.U. și instituțiile sale specializate , op.cit.,
p. 9-51.

88În prezent exist ă o recunoa ștere generală a faptului c ă organi-
zațiile interna ționale interguvernamentale, în totalitatea lor, au perso-
nalitate juridic ă specializat ă, limitată la domeniile în care ac ționează
și, deci, sunt subiecte ale dreptului interna țional în rela țiile interna țio-
nale din domeniile care fac obiectul lor de preocupare.
7.2. Clasificarea organiza țiilor interna ționale interguvernamentale
Organizațiile interna ționale interguvernamentale sunt ast ăzi o
componentă majoră a vieții interna ționale, fiind prezente în toate
zonele globului și acționând în domenii foarte variate.
În literatura juridic ă s-a încercat o clasificare a acestora, cri-
teriile principale fiind aria de ac țiune, obiectul preocupă rilor și posibi-
litatea unor state de a avea acces la acestea.
a) După aria de ac țiune, organiza țiile interna ționale se împart
în organiza ții cu voca ție universală , care se manifest ă la nivelul între-
gului glob pă mântesc, organizații regionale , care activeaz ă în general
la nivel continental, și org
anizații subregionale , a căror sferă de preo-
cupare se limiteaz ă la zone geografice de mai mici dimensiuni;
b) după obiectul de activitate, organiza țiile interna ționale se
împart în organizații cu caracter general, cu preocup ări largi, cuprin-
zând de regul ă întreaga sfer ă a relațiilor interna ționale, și organizații
cu caracter limitat, având în sfera lor de preocup ări un anumit domeniu
al relațiilor interna ționale, strict specializat;
c) după posibilitatea de acces al statelor, organizațiile interna-
ționale se clasific ă în organiza ții deschise , la care poate fi membru
orice stat, în m ăsura în care este interesat, ș i organizații închise , la
care pot avea acces numai unele state, fie dintr-o anumit ă arie geogra-
fică, fie datorit ă obiectului de preocupare care prive ște numai anumite
state, statele fondatoare punând condi ții pentru admiterea și a altor
membri în cadrul organiza ției.

7.3. Organiza țiile interna ți onale cu voca ție universal ă
Din această categorie fac parte Organiza ția Națiunilor Unite și
instituțiile sale specializate, precum și alte organiza ții ce tind spre
statutul de institu ție specializată a O.N.U.
a) Organiza ția Națiunilor Unite
Organizația Națiunilor Unite a fost înfiin țată în 1945 ca o organi-
zație de securitate și cooperare mondial ă, în prezent cuprinzând aproape
toate statele lumii.

89Scopurile organiza ției, prevăzute în art.1 al Cartei, actul s ău
constitutiv, sunt s ă mențină pacea și securitatea interna țională, să dez-
volte relații prietene ști între na țiuni și să realizeze cooperarea interna-
țională în domeniile economic, social și cultural.
Organele principale ale O.N.U. sunt: Adunarea General ă, Consi-
liul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutel ă,
Curtea Interna țională de Justiție și Secretariatul, condus de secretarul
general al O.N.U. (art.7 al Cartei)37.
b) Instituțiile specializate ale ONU
Instituțiile specializate ale O.N.U. sunt organiza ții internaționale
al căror scop este de a coordona eforturile statelor în anumite domenii
ale relațiilor interna ționale care fac obiectul unui interes general.
Art.57 al Cartei O.N.U. prevede c ă diversele institu ții specia-
lizate înfiin țate prin acorduri interguvernamentale și având, potrivit
statutelor lor, largi atribu ții internaționale în domeniile economic, so-
cial, cultural, educativ, sanitar și în alte domenii conexe, vor fi puse în
legătură cu Naț iunile Unite în conformitate cu dispozi țiile art. 63 al
Cartei.
În baza art.63 men ționat, Consiliul Economic și Social al O.N.U.
este însărcinat să coordoneze activitatea institu țiilor speciali-zate prin
consultări comune și prin recomand ări adresate acestor institu ții,
precum și membrilor și organismelor O.N.U. și să încheie în acest
scop acorduri cu toate institu țiile specializate.
Instituțiile specializate ale O.N.U. sunt urm ătoarele:
– Organiza ția Națiunilor Unite pentru Alimenta ție și Agricultur ă
(FAO);
– Organiza ția Aviației Civile Interna ționale (OACI);
– Organiza ția Mariti
mă Internațională (OMI);
– Uniunea Po ștală Universal ă (UPU);
– Uniunea Internaț ională a Telecomunica țiilor (UIT);
– Organiza ția Mondial ă de Meteorologie (OMM);
– Organiza ția Interna țională a Muncii (OIM);
– Organiza ția Mondial ă a Să nătății (OMS);
– Organiza ția Națiunilor Unite pentru Educa ție, Știință și Cultură
(UNESCO);
– Organiza ția Mondial ă a Propriet ății Intelectuale (OMPI);
– Agenția Interna țională pentru Energie Atomic ă (AIEA);
_____________
37 Vezi N. Da școvici, M. Ghelmegean u, Al. Bolintineanu, ONU –
organizare și funcționare, Editura Academiei, Bucure ști, 1961.

90- Organiza ția Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrial ă
(ONUDI);
– Agenția Multilateral ă de Garantare a Investi țiilor (AMGI);
– Fondul Monetar Interna țional (FMI);
– Banca Interna țională pentru Reconstruc ție și Dezvoltare
(BIRD). Aceasta face parte din grupul B ăncii Mondiale, al ături de alte
două instituții financiare: Asocia ția Interna țională pentru Dezvoltare
(AID) și Societatea Financiară Internațională (SFI).
Alte organiza ții internaționale cu voca ție universal ă, cum ar fi
Conferința Naț iunilor Unite pentru Comer ț și Dezvoltare (UNCTAD)
și Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT), de și nu sunt
instituții specializate ale ONU, colaboreaz ă strâns cu aceasta.

7.4. Organiza țiile internaț ionale regionale

a) Organiza ția pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)
Organizația pentru Securitate și Coo perare în Europa a fost
înființată prin actul final al Conferin ței de la Helsinki prin care se
constituia Conferin ța pentru Securitate și Cooperare în Europa
(C.S.C.E.), actuala denumire, O.S.C.E., datând din 1994.
Scopurile organiza ției sunt complexe și se refer ă la cooperarea
în domeniul politic, militar și de securitate, economic, tehnico- știin-
țific și al mediului înconjur ător, probleme umanitare.
Din organiza ție fac parte toate statele Europei, SUA, Canada și
toate statele care s-au desprins din fosta URSS.
b) Uniunea European ă
Uniunea European ă este rezultatul unei evolu ții în construc ția
europeană care a început în 1951 cu scopul de a se crea o piață
economic ă unică a Europei occidentale, care s ă asigure totodată libera
circulație a capitalului și a forței de munc ă, iar în ultimele decenii a
evoluat spre o Uniune Europeană integrată și lărgită, cu competen țe
suprastatale în domenii foarte dive rse, politic, economic, financiar,
monetar, legislativ și judiciar, de securitate și militar.
c) Consiliul Europei
Consiliul Europei a fost creat în 1949, având drept scop pro-
movarea unit ății europene în domenii cum sunt democra ția pluralist ă,
garantarea drepturilor ș i libertăților omului, social și cultural. În
prezent grupeaz ă aproape toate statele europene. S-a remarcat
îndeosebi prin ac țiunea sa în favoarea drepturilor omului, atât în plan
legislativ, cât și în plan judiciar prin Curtea European ă a Drepturilor
Omului.

91d) Organiza ția Statelor Americane
Organizația Statelor Americane a fost înfiin țată în 1948 prin
Carta de la Bogota, care constituia un sistem regional de securitate
colectivă a statelor de pe continentul american.
Activitatea sa se manifest ă atât în domeniul politic, ca o
organizație de securitate regional ă și de promovare a în țelegerii și
cooperării dintre statele membre, cât și în alte domenii ale colabor ării,
cum sunt cel economic și social sau promovarea respectului dreptu-
rilor omului. Are în prezent 41 de state membre.
e) Organiza ția Unităț ii Africane
Organizația Unității Africane a fost înfiin țată în 1963 prin Carta
Organizației Unității Africane, ca o organiza ție de promovare a
cooperării regionale și a solidarităț ii tuturor statelor africane.
Cooperarea regional ă privește domenii foarte variate, politic,
economic, financiar, educa ție, știință și cultură, aplanarea conflictelor.
f) Liga Statelor Arabe (Liga Arab ă)
Liga Arab ă a fost înfiin țată în 1945, actul constitutiv fiind Pactul
Ligii Statelor Arabe. Scopul organiza ției este de a co ordona eforturile
statelor arabe spre prosperitate și afirmarea valorilor proprii și de a
promova cooperarea în domeniul politic al dezvolt ării econo-mice și
sociale, financiar, tehnic și cultural.
Din Liga Arabă fac parte astă zi 21 de state.
g) Asocia ția Statelor din Sud-Estul Asiei
Asociația Statelor din Sud-Estul Asiei este o organiza ție de
cooperare regional ă politică și economic ă, înființată în 1967, care
grupează 5 state din zona geografic ă respectivă .
7.5. Organiza țiile internaț ionale subregionale
Apariția unor organiza ții interguvernamentale de cooperare în
diferite zone geografice este determinat ă de posibilit ățile pe care am-
plificarea rela țiilor interna ționale și revoluția tehnologic ă le deschid
statelor de a- și uni eforturile pentru valorificarea resurselor econo-
mice locale și promovarea unor interese zonale. Num ărul organiza-
țiilor interna ționale de acest gen este în continu ă creștere. Dintre
acestea pot fi men ționate: Comisia Dun ării, care include toate statele
riverane fluviului, Consiliul Nordic , creat de unele state din nordul
Europei, Cooperarea Economic ă a Mări i Negre, form ă de colaborare
multilateral ă care grupeaz ă statele înconjur ătoare, precum și nume-

92roasele organiza ții de colaborare în variate domenii în sud-estul
Europei, înființ ate în ultimele decenii.

Secțiunea 8
Mișcările de eliberare na țională

Mișcările de eliberare na țională sunt forme ale acț iunii politice,
adesea și cu o component ă militară, a popoarelor care nu s-au
constituit înc ă în state na ționale. Acestor mi șcări li s-a recunoscut
legitimitatea și calitatea de subiecte ale dreptului interna țional dup ă al
doilea război mondial, în baza principiului egalit ății în drepturi a
popoarelor și a dreptului lor la autodeterminare, prev ăzut de Carta
ONU în art.1, alin. 2 și art. 55.
Principiul men ționat constituie astă zi unul dintre principiile
fundamentale ale dreptului interna țional.
Potrivit acestui principiu, toate popoarele au dreptul de a- și
hotărî statutul lor politic în deplin ă libertate și fără vreun amestec din
afară și de a realiza dezvoltarea lor economic ă, socială și culturală și
orice stat are obliga ția de a respecta acest drept conform Cartei ONU.
Mișcările de eliberare na țională se pot manifesta pe plan
internațional în m ăsura în care sunt recunoscute de c ătre state, pentru
aceasta fiind necesar ca ele s ă îndeplineasc ă anumite condiț ii: să aibă
un organ reprezentativ, s ă acționeze în numele unei na țiuni și pe un
teritoriu eliberat.
Odată recunoscute, mi șcările de eliberare na țională își pot asuma
unele obliga ții internațional sau li se pot recunoa ște anumite drepturi.
Ele pot s ă fie parte la unele tratate interna ționale multilaterale sau
bilaterale care prezint ă un interes legitim, pot angaja raporturi cu
statele sau cu organiza țiile interna ționale, pot fi membri asocia ți ai
unor institu ții specializate ale O.N.U., particip ă cu statut de observator
la lucrările unor organisme ale O.N.U. (Adunarea General ă, Consiliul
de Securitate etc.), precum și la unele conferinț e diplomatice
internațio-nale organizate sub egida O.N.U., iau parte la activitatea
unor organi-za ții internaționale interguvernamentale etc.
Aceste drepturi ale mi șcărilor de eliberare na țională sunt, evi-
dent, mai limitate decât drepturile statelor și au un caracter tranzitoriu,
exercitându-se pân ă la dobândirea independen ței popoarelor în cauz ă
și crear ea noului stat la care acestea aspir ă și pentru care duc lupta lor
politică.

93
Secțiunea 9
Alte entit ăți ale vieții internaționale
9.1. Organiza țiile internaț ionale neguvernamentale

Organizațiile interna ționale neguvernamentale sunt persoane
juridice create de regulă din inițiativă privată , care grupeaz ă persoane
fizice sau juridice de na ționalități diferite pentru realizarea unor
scopuri nelucrative.
Ele se constituie potrivit legii interne a statului în care sunt
înregistrate ș i sunt, deci, persoane juridice de drept intern, f ăcând parte
din categoria asocia țiilor ș i urmând statutul juridic al acestora.
În raporturile cu organiza țiile interna ționale interguvernamen-
tale, organiza țiile interna ționale neguvernamentale pot fi admise ca
participan ți la activitatea acestora sau în forme asociative, dar numai
dacă organiza țiile interguvernamentale vizate au prev ăzut în statutul
lor posibilitatea unor asemenea rela ții.
Organizațiilor interna ționale neguvernamentale nu li se recu-
noaște, deci, o personalitate juridic ă de drept interna țional, deși unele
dintre ele, cum ar fi, de exemplu, Comitetul Interna țional al Crucii
Roșii (CICR) sau Organiza ția Interna țională a Poliției Cri minale
(INTERPOL), colaboreaz ă cu guvernele statelor și au un rol important
în procesul de creare a normelor de drept interna țional sau în
realizarea acestora, evident în forme și modalități specifice.
9.2. Corporațiile transna ționale
Corporațiile transna ționale sunt societ ăți cu scop lucrativ de
drept intern, activând în special în domeniile produc ției materiale, al
comerțului și al finanț elor.
Datorită faptului c ă activitatea lor se desf ășoară pe teritoriul mai
multor țări, că au o forță economic ă și o diversitate mare de activit ăți
care fac necesar s ă intre în raporturi cu organismele statelor pe
teritoriul c ărora activitatea lor e permis ă, încheind cu acestea și
acorduri în diferite probleme, s-au emis și opinii în sensul c ă
asemenea societ ăți ar încheia acte de drept interna țional și că, prin
urmare, ar putea avea calitatea de subiect de drept interna țional.
În stadiul actual de dezvo ltare a dreptului interna țional nu se
poate, îns ă, susține cu temei c ă aceste corpora ții au dobândit tr ă-
săturile unor
subiecte de drept interna țional public, de și există și opinii
în sensul c ă prin con ținutul lor tratatele pe care corpora țiile

94transnaționale le încheie cu statele nu sunt departe de tratatele
internaționale38.
9.3. Persoanele fizice
Problema dac ă persoanele fizice pot avea și calitatea de subiect
de drept interna țional public este controversat ă, ele fiind, dup ă cum se
știe, subiecte tipice de drept intern.
În dreptul interna țional contemporan, persoa nelor fizice li s-a
creat un statut tot mai favorabil în raport cu statele, recunoscându-li-se
anumite drepturi a c ăror ocrotire trebuie să se realizeze dincolo de
limitele legisla țiilor naționale.
Pe de o parte, cu deosebire în cadru european, persoanele fizice
pot, cu respectarea unor condi ții, în special referitoare la epuizarea
recursului intern, s ă reclame statele, inclusiv pe cele ale că ror cetățeni
sunt, în fa ța unor foruri interna ționale cu caracter administrativ sau ju-
risdicțional, iar hot ărârile acestora sunt opozabile statelor respective.
Pe de altă parte, persoanele fizice pot s ă fie subiect al ră s-
punderii penale, s ă fie judecate ș i condamnate pentru s ăvârșirea unor
fapte penale grave (crime internaț ionale) cum ar fi crimele contra
păcii, crimele împotriva umanit ății și crimele de r ăzboi sau alte crime
stabilite prin convenț ii internaționale (genocidul, apartheidul, teroris-
mul interna țional, pirateria, traficul de stupefiante etc.), de c ătre
tribunalele penale interna ționale.
Deși sub ambele aspecte persoanele fizice sunt tot mai prezente
în plan interna țional, per spectiva consolid ării acestei evolu ții fiind
favorabilă, nu se poate vorbi înc ă de o recunoa ștere a calităț ii lor de
subiecte de drept interna țional.
Persoanele fizice nu sunt creatoare de norme de drept și nici nu
au atribuții proprii în realizarea acestor norme, drepturile și obligațiile
lor fiind stabilite de c ătre state atât în baza legilor interne, cât și prin
convenții internaționale.

_____________
38 Vezi Raluca Miga-Be șteliu, op.cit ., p. 142.

95
Capitolul V
POPULA ȚIA ÎN DREPTUL INTERNA ȚIONAL PUBLIC

Secțiunea 1
Populația ca element constitutiv al statului
Populația reprezint ă, alături de teritoriu și de autoritatea guver-
namentală, unul dintre elementele constitutive necesare pentru existen ța
însăși a statului. Nu se poate vorbi de existen ța unui stat dac ă acesta
nu are popula ție.39
Populația este în general definit ă ca totalitatea persoanelor fizice
care locuiesc pe teritoriul unui stat și sunt supuse jurisdic ției acestuia.
Această definiție prezint ă un dublu inconvenient: ea este prea larg ă,
pentru că include și alte persoane care, nefii nd legate de stat prin cet ă-
țenie, nu pot fi considerate ca element constitutiv al statului, și totodată
este prea îngust ă, necuprinzând și pe cetățenii proprii care, temporar
sau definitiv, locuiesc pe teritoriul altui stat.
Într-o defini ție mai corect ă din punct de vedere juridic, popula ția,
ca element constitutiv al statului, cuprinde totalitatea persoanelor fizi-
ce legate de stat prin cet ățenie.
Din punctul de vedere al exercit ării competen ței sale asupra
populației orice stat se afl ă într-o dubl ă poziție, de stat primitor și de
stat de origine.
Pe teritoriul unui stat pot locui mai multe categorii de persoane,
având statut juridic diferit: a) cet ățenii statului respectiv; cet ățeni ai
statului care au ș i cetăț enia altui stat (bipatrizi); persoanele f ără cetățenie
(apatrizi) și persoanele refugiate, cu to ții având un statut de permanen ță;
b) alte persoane, cu statut temporar (turi ști, oameni de afaceri etc.).
Pentru toate persoanele care se afl ă în limitele teritoriului unui
stat, indiferent dac ă a cestea sunt cet ățeni ai statului respectiv sau sunt
străini, statutul lor juridic se stabile ște potrivit dreptului intern în baza
suveranităț ii fiecărui stat.40
_____________
39 Claude – Albert Colliard, Institutions des relations internationales ,
ed. a 7-a, Paris, 1978, p. 81.
40 Vezi Dumitra Popescu, Adrian N ăstase, Florian Coman, op. cit.,
p. 104 și 110-112.

96Fiecare stat, are în acela și timp, dreptul de a-ș i proteja cet ățenii
proprii care locuiesc sau se afl ă în mod temporar pe teritoriul altui stat,
în baza dreptului de protec ție diplomatic ă.
Statele pot exercita uneori o protec ție diplomatic ă și asupra
străinilor, dac ă la cererea altui stat accept ă o asemenea îns ărcinare.
Asemenea situa ții pot apărea în cazul în care un stat a rupt rela țiile
diplomatice cu un alt stat și în caz de ră zboi, când un stat ter ț își
asumă sarcina reprezent ării intereselor unui stat beligerant.
Există , însă, și unele persoane care locuiesc pe teritoriul unui
stat, dar al c ăror statut nu se reglementeaz ă de către statul în cauz ă, ci
potrivit unor reguli stabilite conform dreptului interna țional. Ace știa
sunt membrii misiunilor diplomatice ale altor state, reprezentanț ii și
funcționarii unor organiza ții internaționale, precum și membrii for țelor
armate str ăine staționate pe teritoriul altui stat.
Problemele privind statutul popula ției, drepturile și obligațiile
persoanelor, indiferent în ce ipostaz ă s-ar afla (de cet ățean sau de
străin, cu caracter permanent sau temporar), nu pot fi solu ționate în
întregime prin legisla ția proprie a unui stat, unele dintre acestea
reclamând cooperarea într-un cadru interna țional creat prin tratate
multilaterale sau bilaterale, având în vedere complexitatea proble-
melor privind popula ția și impactul pe care aceste probleme îl au
asupra rela țiilor dintre state.
Reglement ările interna ționale și cooperarea dintre state în
rezolvarea problemelor privind popula ția se refer ă la domenii ș i
instituții juridice cum sunt: dubla cet ățenie, apatridia, refugia ții și per-
soanele str ămutate, regimul juridic al str ăinilor, dreptul de azil, extr ă-
darea, protec ția diplomatic ă, drepturile omului etc.

Secțiunea 2
Cetățenia în dreptul interna țional

2.1. Definiția și regimul juridic al cet ățeniei
Cetățenia este definit ă ca legătura politic ă și juridică permanent ă
și efectivă dintre o persoan ă fizică și un anum it stat, care genereaz ă
drepturi și obligații pentru cetăț ean și statul respectiv. Ea exprim ă
apartenen ța persoanei la statul respectiv, caracterizat ă prin plenitudi-
nea drepturilor ș i obligațiilor reciproce prev ăzute de constituț ie și legi.
Cetățenia reprezint ă totodată un drept fundamental al omului.
Declarația universal ă a drepturilor omului din 1948 prevede în acest
sens în art. 15 c ă:

97„1. Orice persoan ă are dreptul la o cet ățenie.
2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cet ățenia sa ori de
dreptul de a-ș i schimba cet ățenia.”
În legisla ția unor state și în practica internaț ională pentru
cetățenie se folose ște și termenul de na ționalitate, iar pentru cet ățean
cel de național sau de resortisant.
Cetățenia exprim ă un raport juridic indisolubil legat de persoana
omului. Raportul de cet ățenie este permanent în timp, ap ărând o dat ă
cu nașterea omului ș i, în principiu, disp ărând o dat ă cu dispariț ia fizică
a acestuia și nelimitat în spa țiu, el subzistând oriunde s-ar g ăsi o
persoană, în statul de origine, pe teritoriul altui stat, pe mare, în aer
sau în cosmos.41
Cetățenia este supus ă în principiu unui regim de reglementare
internă, statele având o competen ță exclusivă în a stabili în cadrul le-
gislației proprii atât modurile de dobândire și de pierdere a cetăț eniei,
cât și toate drepturile și obligațiile care decurg din leg ătura politic ă și
juridică a apartenen ței la un stat.
De regul ă numai cet ățenii unui stat se bucură de drepturile
politice și pot avea acces la func țiile publice, civile sau militare.42
Dreptul interna țional nu limiteaz ă libertatea statelor de a stabili
prin legisla ția internă regimul juridic al propriilor cet ățeni, dar poate
determina condi țiile în care regimul juridi c stabilit este opozabil altor
state.
Dacă celelalte state nu pot nega dreptul exclusiv de reglementare
al unui stat anume, ele pot, îns ă, să nu recunoasc ă sau să nu accepte
consecințele pe care regimul astfel stabilit le-ar avea în plan interna-
_____________
41 Ioan Moraru, Drept constitu țional și instituții politice, Bucure ști,
1997, p.154 și urm.
42 În țara noastr ă, cetățenia este reglementat ă prin Legea cet ățeniei
române, nr.21/1991, modificat ă și completat ă prin Legea nr.192/1999.
Prin tratatul de la Maastricht din 1992 a fost instituit ă și o cetățenie
europeană, statele membre ale Uniunii Europene hot ărând asupra unei
cetățenii comune pentru cet ățenii lor, reglementat ă de dreptul comunitar. În
același timp, cet ățenii statelor membre ale Uniunii Europene î și păstrează
cetățenii reglementat ă de normele dreptului constitu țional național. Cet ățenia
europeană conferă drepturi suplimentare și complementare față de cetățenia
națională (liberă circulație și liberă stabilire pe teritoriul statelor membre,
drept de vot pentru institu țiile europene etc.). Vezi Lacrima Ciorbea,
Cetățenia european ă, în revista „Dreptul” nr.9/2000.

98țional în cazul în care sunt înc ălcate principii generale sau norme de
drept interna țional.
Convenția de la Haga din 1930 pr ivind conflictele de na ționa-
litate prevede c ă fiecare stat are dreptul s ă stabileasc ă prin lege cine
sunt naționalii săi. Legisla ția unui stat trebuie s ă fie admis ă de alte
state, însă, așa cum se arat ă în art. 1 al Conven ției, „cu condi ția ca
aceasta s ă fie în acord cu conven țiile interna ționale, cu cutuma
internațională și cu principiile de drept general recunoscute în materie
de naționalitate”.
Pentru a exemplifica, o lege de ob ținere a cet ățeniei bazat ă pe
criterii de discriminare rasial ă, religioas ă sau politic ă, ori prin înc ăl-
carea unor drepturi fundamentale ale omului, va putea fi considerat ă
ilicită din punct de vedere al regulilor de drept interna țional și neopo-
zabilă altor state, dup ă cum acordarea în mod abuziv a cetăț eniei de
complezen ță, fictivă, unor indivizi care nu au o leg ătură efectivă cu
statul respecti
v, este considerat ă, potrivit unei hot ărâri a Cur ții Interna-
ționale de Justi ție din 1955 dat ă într-o speță celebră (Cazul Nottebohm),
ca încălcând un principiu fundamental în materie de cet ățenie (efec-
tivitatea).

2.2. Dobândirea cetăț eniei
Cetățenia se poate dobândi prin na ștere sau prin naturalizare.
1) Prin naș tere cetățenia se dobânde ște automat ca efect al pro-
ducerii acestui fenomen natural, noul-n ăscut neputând r ămâne fără
cetățenie până la maturitatea sa.
În legislația diferitelor state la dobândirea cetăț eniei prin na ștere
se aplică fie principiul jus sanguinis, potrivit c ăruia fiul prime ște
cetățenia părinților săi indiferent de locul na șterii, fie principiul jus
soli, potrivit c ăruia copilul dobânde ște cetățenia statului pe teritoriul
căruia se na ște, indiferent de cet ățenia părinților săi.
Unele state,
cum sunt țările latine din Europa, țările scandinave,
Japonia și Filipine, aplic ă principiul jus sanguinis , în altele, cum ar fi
Argentina și Paraguay, se aplic ă jus soli , iar S.U.A., Anglia și unele
țări din America Latină aplică un sistem combinat, punând accentul pe
dreptul locului na șterii.
România a aplicat și aplică principiul jus sanguinis . Legea nr.
21/1991 privitoare la cet ățenie prevede c ă toți copiii care s-au n ăscut
pe teritoriul României din p ărinți cetăț eni români sunt cetăț eni români.
De asemenea, sunt cetăț eni români copiii care s-au n ăscut pe teritoriul
statului român dac ă numai unul din p ărinți este cetăț ean român,

99precum și cei născuți în străinătate dacă ambii părinți sau numai unul
din ei are cet ățenie română .
Pe cale de excep ție, pentru a se evita apatridia se consider ă
cetățean român și copilul g ăsit pe teritoriul statului nostru dac ă nici
unul din p ărinți nu este cunoscut.
2) Prin naturalizare cetățenia se dobânde ște la cererea persoanei
interesate, în baza unui act al autorit ăților statului solicitat, dac ă sunt
îndeplinite condi țiile stabilite de legisla ția în materie a acelui stat.
Dobândirea cet ățeniei prin naturalizare se poate face în câteva
situații:
a) Prin căsătorie încheiată între dou ă persoane care au cet ățenii
diferite. De principiu cet ățenia nu se dobânde ște și nu se pierde ca
efect al c ăsătoriei. Totuș i, problema se pune, întrucât legisla ția unor
state prevede, ca efect al inegalit ății juridice tradi ționale a femeii
cu bărbatul, că femeia dobânde ște prin căsătorie din oficiu cet ățenia
bărbatului.
O dată cu dezvoltarea drepturilor om
ului legisla ția unor state s-a
modificat consacrând principiul liberului consim țământ la dobândirea
cetățeniei al femeii c ăsătorite, în sensul c ă la căsătoria cu un str ăin
femeia poate opta între a- și menține cetățenia și a lua cet ățenia soțului.
Convenția asupra cet ățeniei femeii c ăsătorite, adoptat ă în 1957 sub
egida O.N.U., prevede c ă încheierea sau desfacerea c ăsătoriei, precum
și schimbarea cetăț eniei soțului în timpul c ăsătoriei, nu produc efecte
asupra cet ățeniei femeii.
b) Prin înfiere (adop ție) copilul poate c ăpăta cetățenia înfietoru-
lui, dacă nu a avut o alt ă cetăț enie sau a avut cet ățenia unui stat str ăin.
În caz de conflict între legea statului celui înfiat și legea statului
înfietorului,
copilul înfiat dobânde ște de regul ă cetățenia statului pe
teritoriul c ăruia se află .
Potrivit legisla ției române, în cazul în care unul dintre înfietori
este cetățean român cet ățenia înfiatului minor se hot ărăște de comun
acord de c ătre înfietori, iar în lipsa unui asemenea acord instan ța care
are competen ța să aprobe înfierea va decide asupra cetăț eniei minoru-
lui ținând seama de interesele acestuia.
c) Prin redobândire sau reintegrare. Se poate reveni la vechea
cetățenie dacă fostul cet ățean se repatriaz ă ori dacă o femeie m ăritată
și-a pierdut cet ățenia obț inută prin căsătoria cu un str ăin, iar ulterior
divorțează.

100d) Ca efect al șederii (reziden ței) prelungite pe teritoriul unui alt
stat decât cel de origine, legisla ția unor state prev ăzând aceast ă posibi-
litate (S.U.A., Canada, Germania etc.).
e) Prin opțiune. În cazul transferului unui teritoriu de la un stat la
altul, de regul ă persoanele care locuiesc în teritoriul transferat au dreptul
de a opta între a- și menține cetățenia și a obține cetățenia noului stat.
2.3. Pierderea cet ățeniei

Cetățenia se poate pierde ca efect al renun țării sau prin retrage-
rea acesteia.
a) Renunț area la cet ățenie. Este un act individual al cet ățeanu-
lui, exprimând opț iunea acestuia. De regul ă se face de c ătre persoanele
interesate în dobândirea cet ățeniei altui stat care nu permite dubla ce-
tățenie. Are un efect strict personal, neprivind și pe membrii familiei.
b) Retragerea cet ățeniei
Bipatridia este o m ăsură excepțională, cu caracter de sanc țiune, care
se poate lua împotriva unui cet ățean cu domiciliul în str ăinătate care a avut
o conduită neloială față de statul de origine prin s ăvârșirea unor fapte
grave, precum ș i în cazul în care cet ățenia a
fost obț inută în mod fraudulos.
Retragerea cet ățeniei se face în baza legisla ției interne, de regul ă
printr-o hot ărâre judec ătorească, sau, în unele țări, prin actul unei
autorități executive.
Retragerea cetăț eniei se poate face numai în cazul persoanelor
care au dobândit aceast ă calitate prin naturalizare, nu și pentru cele
care au dobândit cetăț enia prin na ștere.

2.4. Dubla cet ățenie (bipatridia)

Bipatridia este situa ția juridic ă a unei persoane care de ține
concomitent cet ățenia a dou ă (sau mai multe) state.43
Dubla cet ățenie constituie o excep ție de la regimul normal al
cetățeniei și poate ap ărea ca urmare a reglementă rilor diferite din
legislația unor țări cu privire la modurile de dobândire sau de pierdere
a cetățeniei. Din conflictul pozitiv de reglementare un cet ățean poate
dobândi independent de voin ța sa o alt ă cetățenie fără a o pierde pe
cea anterioar ă.
Dubla cet ățenie poate ap ărea mai frecvent în situa ții cum sunt:
„un copil nă scut pe teritoriul unui stat care aplic ă principiul teritorial
(lex loci), din pă rinți cetățeni ai unui stat care aplic ă principiul jus
_____________
43 Grigore Geam ănu, op. cit., p. 380.

101sanguinis ;” în caz de înfiere de c ătre un str ăin, dacă statul al c ărui
cetățean este copilul înfiat nu consimte la renunț area la cet ățenie, iar
statul înfietorului îi acord ă copilului cet ățenia sa în mod automat, prin
efectul legii; „în cazul c ăsătoriei cu un str ăin, dacă după legislația țării
sale femeia nu- și pierde cetăț enia prin c ăsătorie, iar potrivit legisla ției
statului al c ărui cetăț ean este so țul, soția dobânde ște automat cet ățenia
acestuia;” în cazul în care o persoan ă dobânde ște cetățenia altui stat
fără a fi renunț at la cetățenia originar ă.
Bipatridia este o situa ție juridică în principiu favorabil ă bipatri-
dului, dar în anumite situa ții ea poate duce la complica ții în statutul
juridic al acestuia, precum și la unele conflicte de interese între statele
al căror cetățean este. Asemenea complica ții pot apărea, de exemplu,
când cetățeanul în cauz ă își schimbă domiciliul dintr-un stat în altul
atât în ceea ce priveș te drepturile, cât și în ceea ce prive ște obligațiile
acestuia, sau atunci când se pune problema exercită rii protecției diplo-
matice de c ătre statele al c ăror cetățean este.
Pentru evitarea unor asemenea situa ții, pe plan interna țional s-a
încercat încheierea unor conven ții multilaterale, dar f ără rezultate
notabile. S-au încheiat, îns ă, numeroase conven ții bilaterale pentru
evitarea dublei cet ățenii, care stabilesc anumite criterii de op țiune din
partea persoanei bipatride.
În același timp, în practica interna țională se conturează tot mai
mult tendin ța ca, dintre cele dou ă cetățenii, să fie favorizat ă cea reală
și efectivă .44

2.5. Lipsa cet ățeniei (apatridia)
Apatridia este situaț ia inversă bipatridiei, când anumite persoane
nu au nici o cet ățenie sau îș i pierd cet ățenia fără a deveni cet ățeni al
altui stat. Ea se poate datora, ca și în cazul bipatridiei, diferen țelor în
reglementarea dobândirii și pierderii cet ățeniei dintre legile în materie
din diferite state, dup ă mecanisme similare cu cele care pot da na ștere
bipatridiei, dar care ac ționează în sens invers. Apatridia este, astfel, re-
zultatul nedorit al unui conflict negativ de legi în materie de cet ățenie.
Termenul de apatrid desemneaz ă o persoană pe care nici un stat
nu o consideră ca resortisant al s ău prin aplicarea legisla ției proprii.
În lipsa cet ățeniei, apatridul nu are obliga ții derivând din acest
statut față de vreun stat, dar în acela și timp nu se poate bucura de
protecția pe care statul o datoreaz ă cetățenilor săi, precum ș i de unele
_____________
44 G. Schwarzenberger, op. cit., p. 364.

102drepturi, între care cele politice sunt cele mai importante, și nu are
garanția unui statut personal propriu, putând foarte u șor să fie expulzat
sau supus unor discrimin ări.
Desigur, ca membri ai societ ății civile, apatrizii nu pot fi lipsi ți
de anumite drepturi fundamentale ale omului ș i nici nu sunt scuti ți de
obligația de a respecta legile statului pe teritoriul c ăruia îș i au reșe-
dința. În general, legisla ția statelor acord ă apatrizilor un regim asem ă-
nător celui al str ăinilor, dar regimul lor juridic r ămâne unul precar.
Pentru înl ăturarea acestor inconveniente, pe planul legislaț iei in-
terne tendin ța este de a se acorda mai multe drepturi persoanelor apa-
tride, iar în rela țiile interna ționale se tinde spre adoptarea unor m ăsuri
menite a elimina cazurile de apatridie.
Primele abord ări internaționale în acest sens dateaz ă din perioa-
da interbelic ă, atunci când fenomenul apatridiei a luat o asemenea am-
ploare încât a dat na ștere la situa ții de natur ă a tulbura via ța interna-
țională.
Convenția adoptat ă la Haga în 1930, menț ionată anterior, pre-
vede și unele modalit ăți de preîntâmpinare a apari ției apatridiei, în
situațiile în care persoana
are cetățenia unui stat dar, prin plecarea în
alt stat, prin înfiere, c ăsătorie etc. risc ă să-și piardă cetățenia fără a
putea dobândi o alt ă cetăț enie.
Principalele reglement ări în vigoare se afl ă, însă, în două con-
venții internaționale încheiate la New York sub egida O.N.U.: „Con-
venția referitoare la statutul apatrizilor” din 1954 și „Conven ția pentru
reducerea cazurilor de apatridie” din 1961.
Ambele conven ții recunosc dreptul oric ărei persoane de a avea o
cetățenie și cuprind angajamentul statelor-p ărți de a nu retrage nici
unei persoane cet ățenia dacă prin aceasta i s-ar crea situa ția de apatrid
și de a acorda cet ățenia lor copiilor n ăscuți pe propriul teritoriu din
părinți apatrizi.
Potrivit Conven ției din 1954, statutul apatridului cuprinde în
principal urm ătoarele reguli:
– fiecare apatrid are obliga ții față de țara în care se g ăsește, fiind
ținut să respecte legile acesteia și măsurile vizând
menținerea ordinii
publice;
– statele trebuie s ă aplice acela și regim tuturor apatrizilor, f ără
discrimin ări privind rasa, religia sau țara de origine;
– apatrizii trebuie s ă se bucure de acela și regim ca și proprii
cetățeni cu privire la libertatea religioas ă și educația religioas ă a co-
piilor lor;

103- apatrizilor trebuie s ă li se acorde regimul aplicat de țara res-
pectivă străinilor.
Convenția din 1961 privind reducerea cazurilor de apatridie
vizează aplicarea de c ătre state în acest scop a urm ătoarelor principii:
– copilul n ăscut din pă rinți fără cetățenie trebuie s ă dobândeasc ă
cetățenia statului pe teritoriul c ăruia s-a produs na șterea;
– un copil n ăscut din pă rinți necunoscu ți și al cărui loc de na ștere
nu se cunoa ște se consider ă născut pe teritoriul statului în care a fost
găsit;
– pierderea sub orice form ă a cetățeniei nu poate avea efecte
decât dacă persoana în cauz ă dobândește cetățenia altui stat;
– orice tratat în baza c ăruia are loc un transfer de teritorii trebuie
să reglementeze cet ățenia locuitorilor de pe teritoriul transferat.

Secțiunea 3
Regimul juridic al stră inilor

3.1. Definiț ia străinilor și tipurile de trat ament juridic
aplicabil acestora
Străinul este persoana, cet ățean al altui stat, care se afl ă, per-
manent sau temporar, pe teritoriul unui stat, f ără a avea ș i cetățenia
acestuia.
Regimul juridic al str ăinilor se refer ă la condițiile de intrare, de
ședere și de ieșire a acestora din ț ară și la drepturile și obligațiile lor în
raport cu statul pe teritoriul c ăruia se afl ă. El se stabile ște în principiu
de către fiecare stat prin legisla ția proprie și prin acte ale adminis-
trației sau ale justi ției statului primitor45.
În același timp, o sum ă de reguli privind regimul juridic al str ăi-
nilor sunt stabilite pe baz ă de reciprocitate de c ătre state prin conven ții
internaționale, în general cu caracter bilateral.
Străinii nu pot avea, potrivit dreptului interna țional, un regim
mai favorabil decât cet ățenii proprii ai unui stat, de și istoria dreptului
internațional a cunoscut și situații când pentru str ăini se instituia un
statut privilegiat (regimul capitula țiilor, de exemplu).
În dreptul interna țional contemporan un stat are, în principiu,
datoria să admită intrarea oric ărui străin pe teritoriul s ău, dar poate _____________
45 Vezi și M ădălina-Virginia Antonescu, Regimul juridic al str ăinilor
în România, Editura All Beck, București, 2001.

104refuza o asemenea intrare unor persoane sau unor categorii de per-
soane considerate ca indezirabile datorită atitudinii lor fa ță de statul
respectiv ori pentru c ă acestea constituie un pericol pentru ordinea
constituțională sau ordinea public ă (consumatori de stupefiante, bol-
navi de boli mintale sau contagioase etc.).46
De asemenea, fiecare stat poate condi ționa aceast ă intrare de
îndeplinirea unor cerin țe de către străinul în cauz ă și poate supune o
asemenea intrare unor proceduri de îndeplinit. În general, intrarea
străinilor pe teritoriul unei țări necesită o autorizare prealabil ă sau o
viză specială, aplicată de organele abilitate ale statului pe pa șaportul
persoanei respective.
Orice stat este îndrept ățit ca, pentru motive temeinice, s ă expul-
zeze un str ăin de pe teritoriul s ău, iar în cazul în care acesta s ăvârșește
o infracțiune, să-l extrădeze.
În ce prive ște drepturile și obligațiile pe care le poate avea un
străin pe teritoriul altui stat nu exist ă pe plan interna țional norme
unitare, de aplicabilitate general ă.
Există o practic ă unitară în sensul c ă străinii nu se pot bucura de
drepturile politice, deci nu pot fi ale și în organele de stat eligibile și nu
au drept de vot, nu pot fi numi ți în funcții publice, civile sau militare
și nu sunt supu și obligației de efectuare a servici ului militar și că
aceștia trebuie s ă se bucure de drepturile civile necesare.
Statele își pot rezerva dreptul de a restrânge aplicarea fa ță de
străini a unor drepturi civile prev ăzute de legisla ția lor intern ă (de
exemplu, de a dobândi teritorii), în scopul protej ării propriilor cet ă-
țeni, iar pentru motive de securitate pot lua în ce-i prive ște pe străini
unele măsuri restrictive, cum sunt: înregistrarea la organele de poli ție,
prezentarea periodic ă la control, obliga ția obț inerii unei aprobă ri
pentru deplasarea în teritoriu etc.
Străinii au obliga ția ca pe teritoriul statului în care se afl ă să
respecte legile ș i celelalte reglement ări, să fie loiali ș i să nu întreprin-
dă nici o acțiune împotriva statului respectiv.
Practica interna țională cunoaște următoarele tipuri de regim
juridic al stră inilor:
a) Regimul na țional . Statele care au adoptat acest sistem de tra-
tament recunosc str ăinilor pe teritoriul lor acelea și drepturi pe care le
acordă propriilor cet ățeni în dom eniul social, economic, cultural sau în
cel al drepturilor civile, exceptându-i de la beneficiul drepturilor poli-
tice și de la dreptul de a ocupa func ții publice. _____________
46 Raluca Miga-Be șteliu, op. cit., p. 153.

105b) Regimul clauzei na țiunii celei mai favorizate . Potrivit acestei
clauze str ăinilor li se acord ă, în baza unor tratate interna ționale, regi-
mul cel mai favorabil care a fost acordat cet ățenilor unui stat ter ț pe
teritoriul statului respectiv.
c) Regimul standardelor interna ționale . Acest regim presupune
ca străinii să se bucure pe teritoriul unui stat cel puț in de tratamentul
minim ce se acord ă pe plan interna țional unor asemenea persoane.
În prezent, legisla ția din majoritatea statelor lumii cuprinde un
regim mixt de acordare a drepturilor str ăinilor, cu elemente din toate
regimurile prezentate.
În România regimul str ăinilor este stabilit prin Legea nr.
25/1969, dar se afl ă în curs de adoptare o nou ă lege.

3.2. Dreptul de azil
Potrivit dreptului interna țional dreptul de azil define ște dreptul
unui stat suveran de a aproba intrarea ș i stabilirea pe teritoriul s ău a
unor străini supuși persecu țiilor sau urm ăriți în ț ara lor pentru acti-
vități politice ori pentru concep țiile lor care nu sunt în concordan ță cu
regimul politic și juridic intern al statului de origine.
Se cunosc dou ă feluri de azil: azilul politic, denumit uneori și
azilul teritorial, și azilul diplomatic.
a) Azilul politic (teritorial). Este acceptat și consacrat prin
instrumente juridice de drept interna țional că orice persoană supusă
persecuției în țara sa are dreptul s ă ceară și să se bucure de azil în alte
țări, cu excep ția persoanelor urm ărite pentru infrac țiuni de drept co-
mun sau pentru ac țiuni contrare scopurilor și principiilor O.N.U.
Statul solicitat s ă acorde azil politic poate s ă admită o asemenea ce-
rere sau poate s ă o respingă , acordarea azilului politic constituind un drept
discreționar al statelor, o expresie a suveranit ății lor. Ca urmare, acordarea
azilului nu poate fi interpretat ă nici ca un act inamical fa ță de alte state.
La baza acord ării azilului politic stau considerente de ordin
umanitar, astfel c ă fiecare stat solicitat este în drept s ă analizeze te-
meinicia motivelor invocate în cererea de azil.
Statul primitor este obligat s ă acorde azilantului acceptat regi-
mul juridic acordat str ăinilor. În plus, acordarea azilului implic ă
pentru statul primitor obliga ția de a nu extr ăda sau expulza pe azilant,
exceptând situa ția în care considerente serioase de securitate na țională
ar impune asemenea m ăsuri, precum și de a nu trimite pe azilant
înapoi în țara de origine în care este supus persecu țiilor.

106b) Azilul diplomatic. În practica rela țiilor interna ționale au fost si-
tuații când anumite state, din consid erente de oportunitate politic ă, au pri-
mit și au acordat adă post temporar și protecție, în localurile ambasadelor
sau consulatelor lor, unor cet ățeni ai statelor în care acestea func ționau,
care se aflau în pericol, de regul ă în momente de puternice tensiuni
interne (lovituri de stat, revolte militare, schimb ări de regim politic etc.)47.
Acordarea azilului diplomatic s-a bazat pe unele cutume locale
ori pe reciprocitate, dar a f ăcut obiectul și al unor conven ții interna-
ționale încheiate între state sudamericane (Conven ția de la Havana din
1928 și Convenția de la Caracas din 1954), iar situa ții de acordare a
azilului diplomatic au existat și pe continentul european, mai recent, în
1989, în perioada premerg ătoare răsturnării regimurilor dictatoriale, în
Cehoslovacia și RDG, iar ulterior, în Albania.
Azilul diplomatic nu este recunoscut ca legal de c ătre majori-
tatea statelor lumii, considerându-se c ă prin acordarea acestuia amba-
sadele și consulatele și, deci, statele c ărora le apar țin acestea, încalc ă
suveranitatea statului de re ședință.

3.3. Expulzarea str ăinilor
Expulzarea constituie o m ăsură prin care un stat constrânge pe
unul sau mai mul ți străini să părăsească teritoriul s ău în cel mai scurt
timp.
Măsura se ia în scopul ocrotirii ordinii juridice a statului, pentru
rațiuni de securitate ori de ap ărare a ordinii publice, ori pentru ra țiuni
politice, economice sau de alt ă natură. Statul care ia m ăsura expulz ării
nu este obligat s ă dea statului ai că rui cetăț eni sunt str ăinii expulza ți
explicații asupra motivelor care au determinat un asemenea act, dar o
poate face din ra țiuni de curtoazie.
Expulzarea nu este o sanc țiune penal ă, ci o măsură de siguran ță
cu caracter administrativ împotriva unor persoane care au devenit
indezirabile în statul respectiv. De regul ă o asemenea m ăsură se dis-
pune de instan țele judiciare ș i se execut ă de organele ordinii publice.
Constituția României prevede c ă în țara noastr ă expulzarea se hot ă-
răște de c ătre justiție (art. 19, alin. 3).
În principiu cet ățenii proprii nu pot fi expulza ți, dar unele state
au luat și asemenea m ăsuri, în special cu privire la membrii unor fa-
milii regale.
_____________
47 Vezi Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic și consular , Editura Lumina
Lex, Bucure ști, 1996, p. 184-186.

107Expulzarea diploma ților și consulilor este condi ționată de decla-
rarea lor în prealabil persona non grata, m ăsura putând fi luat ă numai
dacă aceștia refuză să părăsească teritoriul statului de re ședință în
termenul stabilit.
În ce prive ște condițiile în care se poate face expulzarea exist ă
anumite limite.
Expulzarea nu trebuie s ă fie brutal ă, rapidă sau vexatorie, iar dac ă
rațiuni imperioase de securitate nu se opun, celui expulzat trebuie s ă i
se ofere posibilitatea de a prezenta motivele care pledeaz ă împotriva
expulzării sale ș i de a ob ține o reexaminare a cazului s ău de către o
autoritate competent ă, condițiile expulz ării trebuie s ă nu fie excesiv de
drastice și să se respecte în procesul expulz ării drepturile elementare
ale persoanei.
De asemenea, expulzatului trebuie s ă i se recunoasc ă dreptul de
a opta asupra teritoriului unde urmeaz ă să fie expulzat, el neputând s ă
fie tri
mis într-o ț ară sau un teritoriu în care existen ța ori libertatea sa ar
fi amenin țate din diverse motive.

3.4. Extrădarea str ăinilor
Extrădarea este actul prin care un stat pred ă, la cererea altui stat,
o persoană aflată pe teritoriul s ău, în vederea cercetă rii sau judec ării
acesteia pentru să vârșirea unei fapte penale sau a execut ării pedepsei,
dacă a fost condamnat ă anterior de o instan ță de judecat ă.
Extrădarea unei persoane se face în cadrul asisten ței juridice în
materie penal ă pe care statele se angajează să și-o acorde în lupta pe
care o duc împotriva infractorilor care trebuie s ă dea seam ă în fața
justiț iei indiferent unde s-ar afla.
Actul de extr ădare este un atribut al suveranit ății, în principiu
statele fiind îndrept ățite să aprecieze dacă un asemenea act se impune
ca necesar ori s ă-l refuze în caz contrar.
Dincolo de acest aspect de principiu, extr ădarea se face în baza
unor norme foarte precise prev ăzute de conven țiile interna ționale bila-
terale sau, în cazul unor crime interna ționale, și în baza conven țiilor
multilaterale prin care sunt incriminate asemenea fapte, iar în lipsa
acestora în temeiul legii interne a statului solicitat.
Extrădarea se poate acorda și pe bază de reciprocitate în lipsa
unei conven ții bilaterale speciale.
Potrivit reglement ărilor interna ționale sau de drept intern, extr ă-
darea se poate face pentru crimele împotriva p ăcii, crimele împotriva
umanității sau crimele de r ăzboi, precum și pentru infrac țiunile de

108drept comun. Nu pot fi extr ădați autorii infrac țiunilor politice și, în
majoritatea statelor, cei care s ăvârșesc infracț iuni la ordinea și disci-
plina militar ă. Nu pot fi, de asemenea, extr ădați, cetățenii proprii ai
statului solicitat, de și unele state admit o asemenea extr ădare (de
exemplu, între S.U.A. și Anglia).
Extrădarea poate fi cerut ă, în raport de situa ție, de statul pe
teritoriul c ăruia s-a să vârșit infracțiunea sau pe teritoriul c ăruia s-au
produs efectele faptei respective, de statul lezat prin infrac țiunea
săvârșită, ori de statul unde a fost prins infractorul. În general se d ă
preferință, în cazul mai multor cereri de extr ădare, statului pe teritoriul
căruia s-a săvârșit fapta, dar practica interna țională cunoaște în aceast ă
privință reguli și soluții deosebit de complexe și neunitare.
Principalele condi ții de fond ale extr ădării sunt:
– fapta pentru care se cere extr ăda rea să fi fost prev ăzută ca
infracțiune atât în legisla ția statului solicitant, cât și în cea a statului
solicitat (principiul dublei incrimin ări);
– persoana extr ădată să nu fie judecat ă și condamnat ă decât pentru
infracțiunea pentru care s-a cerut extr ădarea (principiul specialit ății);
– fapta trebuie s ă aibă o anumit ă gravitate, concretizat ă într-un
anumit minim de pedeaps ă privativă de libertate prev ăzut în legisla ția
ambelor țări;
– să nu fi intervenit prescrip ția incrimin ării sau a execut ării pe-
depsei respective, ori o cauz ă care înlătură răspunderea penal ă;
– făptuitorul s ă nu mai fi fost condamnat sau s ă se fi dispus scoa-
terea sa de sub urm ărire penal ă pentru fapta pentru care se cere extr ă-
darea.
Extrădarea se hot ărăște potrivit unor proceduri riguroase în care
sunt im
plicate de regul ă ministerele justi ției și organele judiciare ale
statului, dar și organele poli țienești și misiunile diplomatice.

Secțiunea 4
Statutul juridic al refugia ților

4.1. Apariția problemei refugia țiilor
Problema refugia ților a apărut după primul război mondial, când
un mare num ăr de persoane de na ționalitate rus ă sau armean ă din
fostele imperii ț arist și otoman care se pr ăbușiseră au fost obligate
să-și părăsească țara și să se stabileasc ă, de teama persecu țiilor, pe
teritoriul altor state.

109Ulterior, acestor categorii de refugia ți li s-au ală turat și altele:
persoanele fugite de pe teritoriul statelor care fuseser ă în conflict în al
doilea război mondial, asirieni, asiro-cald eeni, sirieni, kurzi sau turci
din fostul Imperiu Otoman, refugia ții din teritoriul Saarului, dup ă
plebiscitul din 1935, cet ățenii germani care și-au părăsit țara ca urmare
a persecu țiilor naziste dup ă 1933, cehi și austrieci după ocuparea
teritoriilor ță rilor lor de c ătre Germania etc.
Situația acestora a constituit obiect de preocupare atât pentru
statele primitoare, cât și pentru Societatea Na țiunilor, în cadrul c ăreia
s-au încheiat mai multe conven ții sau alte acte interna ționale prin care
se încerca o rezolvare punctual ă a problemelor fiec ărei categorii de
refugiați, pe naționalități, în raport de țara de provenien ță.
În 1921, în cadrul Societăț ii Națiunilor a luat fiin ță Comitetul
pentru refugia ți condus de cunoscutul explorator polar Frijdorf Nansen,
adoptându-se numeroase m ăsuri de protec ție în favoarea refugia ților,
care au primit totodat ă dreptul de a se deplasa în diferite țări în baza
unui pașaport interna țional, cunoscut ca Pa șaportul Nansen.
Creșter
ea masivă a numărului refugia ților în perioada imediat
următoare celui de-al doilea ră zboi mondial (deporta ți din ță rile ocu-
pate de Germania, victime ale regimurilor naziste ori fasciste, evrei
fugiți din Germania și Austria etc.) a determinat ca O.N.U. s ă-și pro-
pună drept obiectiv asigurarea unui sistem interna țional de protec ție și
a unei asisten țe materiale adecvate pentru refugia ți și să ia măsuri în
consecință.
Ulterior, evenimentele interne din diferite țări sau ră zboaiele
locale au furnizat alte importante contingente de refugia ți provenind
din numeroase țări ale lumii.
Pentru repatrierea refugia ților sau pentru asistarea acestora au fost
încheiate numeroase conven ții și aranjamente interna ționale și au fost
constituite organisme ale O.N.U. care s ă se ocupe de protec ția lor inter-
națională.
În decembrie 1950 a fost crea t Înaltul Comisariat al Na țiunilor
Unite pentru Refugia ți, care a început s ă funcționeze la 1 ianuarie 1951
și funcționează și în prezent. Înaltul Comisariat are sarcina de a c ăuta
soluții permanente pent ru problema refugia ților, ajutând guvernele sta-
telor și organiza țiile private s ă faciliteze repatrierea liber consimț ită a
acestora sau asimilarea lor în noile comunit ăți naționale.

1104.2. Tratamentul juridic al refugiaț iilor
Statutul refugia ților este reglementat în prezent în principal prin
2 instrumente juridice: „Conven ția privind statutul refugia ților”, din
1951 și „Protocolul asupra refugia ților”, din 1967, adi țional la Con-
venția din 1951, c ărora li se al ătură o serie de rezolu ții ale Adun ării
Generale a O.N.U. și alte acte cu caracter interna țional.
Convenția din 1951 d ă o definiție a refugiatului, în sensul că are
această calitate orice persoan ă care „în urma unor evenimente surve-
nite înainte de 1 ianuarie 1951 și a unor temeri justificate de a fi per-
secutată datorită rasei, religiei, na ționalității, apartenen ței la un anumit
grup social sau opiniilor sale politice, se afl ă în afara ță rii a cărei
cetățenie o are și care nu poate sau, datorit ă acestei temeri, nu dore ște
protecția acestei țări sau care, neavând nici o cet ățenie și găsindu-se în
afara țării în care î și avea re ședința obișnuită ca urm are a unor
asemenea evenimente, nu poate sau, datorit ă respectivei temeri, nu
dorește să se reîntoarc ă”.
Prin Protocolul din 1967 statutul de refugiat a fost extins și
asupra persoanelor care se afl ă într-o situa ție similar ă după anul 1951.
Rezultă, deci, în esen ță, că refugiatul este un str ăin sau o per-
soană fără cetățenie care pentru variate motive de persecu ție nu poate
sau nu dore ște să se întoarc ă în țara de origine, fiind astfel lipsit ă de
protecția acesteia.
Statutul de refugiat48 se acordă întotdeauna în mod individual și
numai dac ă se constată că motivele invocate sunt temeinice, temerea
de persecu ție care ar justifica acordarea acestui statut fiind legat ă
intim de persoana fiec ărui refugiat.
Statul în care se afl ă refugiații este în drept s ă stabileasc ă
regimul acestora în limitele propriului teritoriu, ținând, îns ă, seama și
de standardele stabilite prin instrumentele internaț ionale în materie la
care a aderat sau la ale c ăror prevederi a achiesat.
Statutul juridic al refugia ților cuprinde 2 categorii de probleme:
protecția și asistența.
a) Protecția privește acordarea de c ătre statul primitor a unor
drepturi, concretizate în dreptul de intrare pe teritoriul s ău, dreptul de
ședere, care implic ă o sumă de drepturi și obligații similare în general
statutului str ăinilor, dar care include ș i elemente ale unei situa ții
privilegiate fa ță de aceștia, în special în domeniul social și al _____________
48 Asupra statutului refugia ților vezi Ionel Clo șcă, Ion Suceavă , Tratat
de drepturile omului , Editura Europa Nova, Bucure ști, 1995, p. 347-370.

111raporturilor de munc ă, având în vedere c ă refugiații sunt lipsi ți de
protecția altui stat, precum și dreptul de a nu fi înapoia ți fără voia lor
statului de origine chiar dac ă sunt expulza ți.
b) Asistența se referă la măsuri de ajutorare a refugia ților impli-
când sprijin material, financiar, asisten ță socială, locuințe și altele
asemenea, care s ă facă posibilă și convenabil ă șederea lor pe teritoriul
statului primitor. În asisten ța ce se acord ă refugiaților un rol important
îl au, ală turi de contribu ția statului primitor, fondurile furnizate de
organismele interna ționale cu caracter uman itar sau de organismele
O.N.U., precum și contribu țiile voluntare ale unor guverne ori ale unor
persoane particulare.
Obligațiile refugia ților față de statul primitor sunt similare cu
cele ale oric ărui străin.
Cu toate reglement ările interna ționale existente, statutul juridic
al refugia ților este înc ă unul precar, iar asisten ța ce li se acord ă nu
poate acoperi, de regul ă, toate nevoile acestora. Problema refugia ților
continuă să fie una din gravele probleme ale lumii contemporane.
Țara noastr ă a aderat la Conven ția din 1951 și la Protocolul din
1967 în anul 1991 și a reglementat situa ția refugia ților pe teritoriul s ău
prin Legea nr. 15 din 1996 privind statutul și regimul refugia ților în
România, care a fost abrogat ă prin Ordonanț a Guvernului nr. 102/2000
privind statutul și regimul refugia ților în România (modificat ă ulterior
prin Ordonan ța Guvernului nr. 13/2002).
Reglement ările privind statutul juridic al refugia ților nu acoper ă
și situația persoanelor care î și părăsesc țara sau locuin țele în timp de
conflict armat, c ărora le sunt aplicabile prevederile privitoare la per-
soanele dislocate sau stră mutate existente în conven țile interna ționale
referitoare la protec ția victimelor r ăzboiului.
Ele nu acoper ă, de asemenea, nici situaț ia persoanelor migrante
din țara de origine din considerente economice,49 cărora li se aplic ă
dispozițiile speciale din legisla ția țărilor unde acestea migreaz ă, unele
reglement ări interna ționale referitoare la muncitorii migran ți, precum
și convențiile generale cu privire la protec ția drepturilor omului.

_____________
49 Vezi Ionel Clo șcă, Ion Suceavă , Tratat de drepturile omului , ed.cit.,
p. 371-384.

112Capitolul VI
PROTEC ȚIA INTERNAȚ IONALĂ A DREPTURILOR
OMULUI

Secțiunea 1
Protecția drepturilor omului în cadrul dreptului interna țional

1.1. Afirmarea în timp a drepturilor omului
Dreptul interna țional contemporan stabile ște în sarcina statelor
numeroase obliga ții cu privire la respectul drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului.
S-au cristalizat în cadrul dreptului interna țional general o sum ă
de reguli cu caracter de jus cogens , care instituie în esen ță o obligație
a statelor de a colabora pentru promovarea respectului drepturilor
fundamentale ale omului, de a asigura dreptul popoarelor la autodeter-
minare, egalitatea în drepturi a oamenilor și nediscriminarea ș i de a
combate practicile contrare acestor obliga ții.
Comunitatea interna țională este ast ăzi mai mult ca oricând
preocupată de promovarea cât mai larg ă a drepturilor omului, de crea-
rea unui cadru legal cât mai dive rsificat de colaborare interna țională în
acest domeniu, de realizarea unui sistem cât mai complet de ap ărare
pe diferite c ăi legale a drepturilor omului în variate domenii și de
asigurarea cât mai deplin ă a transpunerii în practic ă a acestora, inclu-
siv prin sanc ționarea înc ălcărilor aduse normelor de drept existente,
indiferent ce forme ar lua ele.
Există astăzi mai mult ca oricând convingerea, care tinde a se
generaliza în toate țările lumii, c ă numai prin respectarea drepturilor
fundamentale ale fiec ărei persoane umane marile probleme ale con-
temporaneit ății – securitatea, dezvoltarea economic ă și socială , inde-
pendența națională etc. – își pot găsi o temeinic ă și durabilă rezolvare.
Interesul comunit ății interna ționale față de problemele dreptu-
rilor omului este probat de proliferarea drepturilor recunoscute ale per-
soanei (peste 60), de num ărul mare de instrumente juridice interna țio-
nale care le consacr ă (în jur de 100), dar și de mecanismele juridice de
protecț ie și de organismele care veghează la respectarea lor.
Cea mai veche abordare, cu caracter de reglementare, a proble-
melor privind respectul persoanei umane și recunoa șterea unor drep-
turi ale acesteia, este considerat ă „Magna Carta Libertatum” (Marea

113Cartă a Libert ății) din 1215, un document semnat de regele englez
Ioan Fă ră de Ț ară sub presiunea nobilimii, în cadrul c ăreia se con-
semna că „nici un om liber nu va fi arestat ori de ținut sau deposedat de
bunurile sale, sau declarat în afara legii”, exilat ori lezat în orice mod,
fără o judecat ă corespunz ătoare potrivit legilor țării.50
Un alt act, ulterior, provenind tot din Anglia și intitulat „Habeas
Corpus Act” (1679), înt ărea protecț ia juridic ă a persoanelor contra
abuzurilor nobililor, de aceast ă dată stabilind noi garan ții în apărarea
libertăț ii individuale a fiec ărei persoane în fa ța justiției.
„Bilul drepturilor”, adoptat în 1689 ca urmare a revolu ției
burgheze din Anglia, proclama, între altele, abolirea puterii arbitrare a
regelui asupra supu șilor săi, recunoa șterea pentru întreaga popula ție a
dreptului de a i se garanta libertatea și egalitatea în fa ța legilor și a
justiț iei și interzicerea oric ărui tratament inuman.
„Declarația de independen ță” a statelor americane (1776) afir-
ma, în alt context istoric, dr epturile omului, consemnând c ă „Toți
oamenii s-au nă scut egali; ei au fost dă ruiți de Dumnezeu cu anumite
drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se situeaz ă dreptul la
viață, la libertate și la căutarea fericirii”. Principiile acesteia au fost
apoi preluate în 1781 în „Bilul drepturilor”, care este o parte componentă a Constitu ției S.U.A. din 1787, în vigoare și astă zi.
„Declarația drepturilor omului și ale cetăț eanului”, adoptat ă în 1789,
în tim
pul Revolu ției franceze, încorona aceste tradi ții, ca ș i ideologia
iluministă ce a inspirat procesul revolu ționar, constituind o sintez ă a celor
mai avansate idei umaniste ale epocii. Ea consacra drepturile naturale și
imprescriptibile ale omului: egalitatea în fa ța legii, garan ția împotriva
oricărei arestă ri abuzive, prezum ția de nevinov ăție, libertatea de opinie,
libertatea religioasă , libertatea de exprimare, dreptul de proprietate etc.
Principiile consacrate în aceste doc umente au stat la baza tuturor
constituțiilor statelor moderne, care cuprind în mod obligatoriu și un
capitol referitor la drepturile și libertățile cetățenești, și au servit drept
principale surse de inspira ție în elaborarea instrumentelor juridice
internaționale în materie.51

_____________
50 Adrian N ăstase, Drepturile omului, religie a sfâr șitului de secol ,
I.R.D.O., 1992, p.18.
51 Ionel Clo șcă, Ion Suceav ă, Tratat de drepturile omului , ed.cit., p. 30.

1141.2. Evoluția drepturilor omului sub egida O.N.U.
Colaborarea sistematic ă dintre state pentru promovarea dreptu-
rilor omului în ansamblul lor a ap ărut după cel de-al doilea r ăzboi
mondial, ca o consecin ță a întăririi forțelor în lupta pentru democra ție
și progres social și ca o reac ție împotriva înc ălcării acestor drepturi de
către regimurile de tip fascist care au dezl ănțuit războiul. S-a constatat
cu acest prilej c ă nesocotirea flagrant ă a drepturilor omului pune în
primejdie pacea ș i securitatea lumii întregi și impune organizarea unei
colaborări internaționale în vederea protec ției drepturilor omului.
Carta O.N.U. cuprinde o paletă destul de larg ă de prevederi
referitoare la drepturile omului. Astfel, în Preambul se consemneaz ă
„credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și va-
loarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a b ărbaților și
femeilor, precum și a națiunilor mari ș i mici…”, iar printre scopurile
organizației (art.1, paragraful 3) figureaz ă și realizarea cooper ării
internaționale pentru „dezvoltarea și încurajarea respect ării drepturilor
omului și a libert ăților fundamentale pentru to ți, fără deosebire de
rasă, sex, limb ă sau religie”.
Potrivit Cartei O.N.U., colaborarea interna țională pentru protec ția
drepturilor omului trebuie s ă se facă după următoarele principii:
a) drepturile și libertățile fundamentale ale omului sunt o insti-
tuție de drept intern a fiec ărui stat;
b) statele trebuie s ă colaboreze între ele pentru promovarea
respectării universale ș i efective a drepturilor și libertăților fundamen-
tale și să-și asume obliga ții privind recunoa șterea prin legisla ția lor a
acestor drepturi;
c) în cazul în care prin nerespectarea sistematic ă a drepturilor
omului se creaz ă o primejdie pentru pacea și securitatea interna țională ,
O.N.U. este îndrept ățită să ia măsurile corespunz ătoare prev ăzute de
art. 41 și art. 47 al Cartei.
Carta O.N.U. nu are, îns ă, în cuprinsul s ău vreun text în care s ă
se definească
conceptul de drepturi ale omului sau s ă se facă o enume-
rare a drepturilor fundamentale ale persoanei umane. Pentru a se aco-
peri aceast ă lacună, în 1945 a fost creat ă o Comisie a Na țiunilor Unite
pentru drepturile omului, cu sarcina de a alc ătui un proiect de cart ă în
acest domeniu, ca un ideal de atins pentru toate popoarele și națiunile.
Rezultatul lucr ărilor s-a concretizat în Declaraț ia Universal ă a
Drepturilor Omului, adoptat ă de Adunarea General ă la 10 decembrie

1151948.52 Ulterior, alte dou ă documente, adoptate în 1966, au dezvoltat
și consolidat juridic prevederile Declaraț iei: „Pactul interna țional refe-
ritor la drepturile civile și politice” ș i „Pactul interna țional referitor la
drepturile economice, sociale și culturale”. A urmat un num ăr impre-
sionant de reglement ări privind aspecte deosebit de variate din acest
domeniu, atât în cadrul O.N.U., cât și al institu țiilor sale specializate
(O.I.M., O.M.S., U.N.E.S.C.O., F.A.O. etc.), din care în continuare
vom prezenta pe cele mai semnificative:
– „Declara ția Națiunilor Unite cu privire la eliminarea oric ăror
forme de discriminare rasial ă”, adoptată de Adunarea General ă a
O.N.U. în 1963, în cuprinsul c ăreia se subliniaz ă că discriminarea
rasială constituie o înc ălcare a drepturilor omului care amenin ță pacea
și securitatea interna țională, iar discriminarea pe motiv de ras ă, cu-
loare sau origine etnic ă este calificată ca o ofens ă a demnit ății umane,
o negare a principiilor Cartei O.N.U., o cauz ă de tulburare a p ăcii și
securităț ii internaționale;
– „Conven ția privitoare la drepturile politice ale femeilor”
(1952), în care se proclam ă egalitatea în drepturi a femeilor cu b ărba-
ții, de a alege ș i de a fi alese în orice institu ții naționale constituite și
de a îndepli
ni orice func ții de stat sau sociale, urmat ă ulterior de
„Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare fa ță de
femei” (1979), o adevă rată sinteză, o cartă a drepturilor femeilor în
domeniile politic, cet ățenie, căsătorie și familie, educa ție, pregătire
profesional ă, muncă, sănătate și celelalte;
– „Declara ția drepturilor copilului” (1959) con ține principiile a
căror aplicare asigur ă protecția și dezvoltarea multilateral ă a copilului,
care trebuie s ă se bucure de o protec ție special ă acordată de lege și
realizată de către societate: dreptul la nume și la naționalitate, dreptul la
asistență socială, la alimenta ție, locuință, timp liber și îngrijiri medicale
corespunz ătoare, de a fi înconjurat de în țelegere și de dragoste, de a
crește p e cât cu putin ță sub supravegherea și răspunderea p ărinților săi
și, în orice caz, într-o atmosfer ă de afecțiune și de securitate moral ă și
materială, de a nu fi desp ărțit de mama sa, de a primi o educa ție
obligatorie și gratuită , de a fi ap ărat de orice form ă de neglijen țe,
_____________
52 Textele juridice fundamentale în materia protec ției drepturilor
omului pot fi g ăsite în Principalele instrumente interna ționale privind
drepturile omului , publicate de Institutul Român pentru Drepturile Omului.
vol. I – Instrumente universale , ediția a III-a, vol. II – Instrumente regionale ,
ediția a II-a, Bucure ști, 1997.

116cruzimi și exploatare, de a nu fi obligat s ă munceasc ă înainte de a fi
atins vârsta corespunz ătoare și de a primi îngrijiri speciale în caz de
handicap fizic, mintal sau social. Statele și-au asumat obliga ții juridice
concrete pentru transpunerea în practică și garantarea acestor drepturi
printr-o „Conven ție cu privire la drepturile copilului”, încheiat ă în 1989;
– „Declara ția privind drepturile persoanelor arierate mintal” (1971),
care cuprinde în esen ță dreptul de a fi ocrotite și dreptul la asistență
medicală;
– „Declara ția privind drepturile persoanelor invalide” (1975),
care asigur ă acestei categorii de persoane defavorizate respectul dem-
nității lor, drepturi civile egale, dreptul la tratament medical, dreptul
de a fi ocrotite contra exploat ării etc.;
– „Reguli minime standard pentru tratamentul de ținuților” (1955)
aprobate de E.C.O.S.O.C., referitoare la: înl ăturarea discrimin ărilor în
executarea pedepselor, necesitatea separ ării deținuților după sex,
vârstă , cazier sau natura condamnă rii, condițiile de via ță și sanitare ale
condamna ților, excluderea din sistemul sanc țiunilor disciplinare a ca-
merei obscure, a pedepselor corporale și a oricăror pedepse cu cru-
zime, inumane sau degradante;
– „Declara ția privind protec ția tuturor persoanelor împotriva tor-
turii și altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante”
(1975), care cere statelor să nu perm ită asemenea acte, s ă le incrimi-
neze și să ia măsuri pentru împiedicarea lor;
– „Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor”,
adoptat printr-o rezoluț ie a Adun ării Generale a O.N.U. din 1979,
potrivit căruia funcționarii poli țienești și toți cei care exercit ă atribuț ii
legate de arestarea sau deten ția unei persoane trebuie s ă acționeze în
cadru legal strict, s ă ocroteasc ă toate persoanele împotriva unor ares-
tări ilegale, s ă nu recurg ă decât în mod excep țional la for ță și să nu
recurgă la cruzimi, la acte de tortur ă sau pedepse inumane, în cazul
nerespect ării normelor de conduită neputând invoca nici ordinul supe-
riorului, nici împrejur ări excepționale.
O activitate sus ținută de colaborare interna țională în privin ța
drepturilor omului se desf ășoară și în cadrul unor organiza ții regio-
nale, cum sunt Consiliul Europei, Organiza ția Stat elor Americane,
Liga Statelor Arabe și Organiza ția Unității Africane.
Problema drepturilor omului constituie o preocupare și în cadrul
Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, sub forma
„dimensiunii umane” a acesteia. În totalitatea lor, documentele adop-
tate în diferitele faze ale Conferin ței europene pentru securitate și

117cooperare cuprind capitole separate sa u sunt în întregime consacrate
problemelor drepturilor omului în acest cadru regional.
În mod deosebit, problema a fost abordat ă în „Actul final”
semnat la Helsinki în 1975 și în „Documentul final al reuniunii
general-europene”, semnat la Viena în 1989,53 în care se afirm ă
angajamentul statelor participante de a respecta drepturile omului în
statele lor ș i de a-ș i îndeplini obliga țiile asumate prin alte documente
politice și juridice interna ționale, detaliindu-se asemenea obliga ții în
raport de anumite drepturi ale omului, în special referitoare la culte, minorități, libertatea de a p ărăsi orice țară, inclusiv cea proprie, și
garanțiile împotriva arestă rilor arbitrare ș i se stabile ște un sistem de
schimburi de informa ții și de discu ții asupra situa țiilor de înc ălcare a
drepturilor omului în cadrul statelor participante.
Pentru reafirmarea și dezvoltarea anumitor drepturi ale omului, a
fost convocat ă o Conferin ță european ă specială privind dimensiunea
umană a securității și cooperării, care s-a întrunit în 3 sesiuni în anii 1989,
1990 și 1991, ultimele dou ă, ținute la Copenhaga, respectiv la Moscova,
finalizându-se cu documente importante în domeniul drepturilor omului,
referitoare în special la m ăsurile de luat pentru garantarea unor drepturi
specifice importante pentru principiile democra ției și ale statului de drept.
În „Carta de la Paris pentru o nou ă Europă, o nouă eră de demo-
crație, pace și unitate”, sem
nată de ș efii de state și de guverne în
noiembrie 1990, problemelor drepturilor omului li se acord ă de ase-
menea o importan ță aparte.
În cadrul Uniunii Europene drepturile omului nu au constituit la
începutul form ării sale un obiect de preocupare. În cuprinsul Tratatului de
la Maastricht din 1992 asupra Uniunii Eu ropene (art. F., par. 2) se inclu-
deau, însă, unele prevederi în sensul c ă Uniunea, în noua sa formul ă de
organizare, respectă drepturile omului, astfel cum acestea sunt garantate de
Convenția european ă de protec ția drepturilor omului și a libertăț ilor funda-
mentale, din 1950, și cum asemenea drepturi rezultă din tradițiile instituțio-
nale comune statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar.54
Ulterior, aceste prevederi au fost înt ărite prin Tratatul de la
Amsterdam din 1996, care revizuia tratatele anterioare, în sensul c ă la
baza Uniunii, între alte principii, este pus ș i principiul respect ării drep-
_____________
53 Dr. Ion Diaconu, op.cit., p. 158-159.
54 Vezi Alexandru Bolintineanu ș.a., op.cit., p. 175-176.

118turilor omului ș i a libert ăților fundamentale, iar respectarea acestui
principiu a devenit una din condi țiile de aderare la Uniune.55
Pentru România, care dup ă Revoluția din decembrie 1989 și-a
manifestat opț iunea ireversibilă pentru o societate democratic ă, fon-
dată pe un stat de drept, protec ția și garantarea drepturilor omului
constituie unul din pilonii de baz ă ai noului regim. O dovad ă o repre-
zintă și Constitu ția țării, aprobat ă prin referendumul din 8 decembrie
1991, în care se consemneaz ă și se ocrotesc sau se garanteaz ă toate
drepturile considerate astă zi ca fundamentale pentru persoana uman ă.
Constituția României cuprinde în acela și timp și prevederea c ă
dispozițiile constituț ionale privind drepturile și libertățile cetățenilor
vor fi interpretate și aplicate în concordan ță cu „Declara ția universal ă
a drepturilor omului”, cu pactele și celelalte tratate la care România
este parte, iar în caz de neconcordan ță au prioritate reglement ările
internaționale (art. 20, alin. 1 și 2).

Secțiunea 2
Declarația universal ă a drepturilor omului
Declar
ația a fost adoptat ă de Adunarea General ă a O.N.U. la 10
decembrie 1948. Este primul document interna țional modern prin care
se proclam ă în mod solemn drepturile și libertățile fundamentale ale
omului, cu scopul de a servi, a șa cum se arat ă în preambulul acesteia,
„ca ideal comun c ătre care trebuie s ă tindă popoarelor și toate na țiu-
nile pentru ca toate persoanele ș i toate organele societ ății, având per-
manent în vedere această declarație, să se străduiască, prin înv ățătură
și educație, să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să
asigure, prin m ăsuri progresive de ordin na țional și internațional, recu-
noașterea și aplicarea lor universal ă și efectivă atât în cadrul statelor
membre înse și, cât și în teritoriile aflate sub jurisdic ția lor”.
Scopul afirmat al Declara ției, de a servi ca ideal comun al po-
poarelor și națiunilor, ca și î mprejurarea c ă a fost adoptat ă printr-un
act al Adun ării Generale a ONU, confer ă acesteia caracterul unui docu-
ment politic interna țional de o excep țională importan ță, dar nu ș i ca-
racterul juridic indiscutabil al unui tratat interna țional.
Ulterior, îns ă, Declarația a căpătat adeziunea imensei majorit ăți
a statelor, care-i aplic ă principiile și prevederile, astfel c ă în prezent
_____________
55 Viorel Marcu, Drept institu țional comunitar , ediția a II-a rev ăzută și
adăugită , Lumina Lex, 2000, p. 43-45.

119Declarația universal ă a drepturilor omului a devenit una dintre compo-
nentele esen țiale ale dreptului interna țional cutumiar, obligatorie
pentru toate statele lumii.56
Declarația proclam ă că toate fiin țele umane se nasc libere și
egale în demnitate ș i în drepturi ș i trebuie s ă se comporte unele fa ță de
altele în spiritul fraternit ății, fiecare om având dreptul de a se prevala
de toate drepturile și libertățile fără nici o deosebire de ras ă, de cu-
loare, de sex, de limb ă, de religie, de opinie politic ă sau de alt ă natură,
de origine na țională ori socială , de avere, de na ștere sau decurgând din
orice altă situație și fără a se face vreo deosebire bazat ă pe statutul
politic, juridic sau interna țional al țării sale.
Toți oamenii sunt egali în fa ța legii ș i au dreptul la o protec ție
egală a legii, fă ră nici o discriminare. Ei au dreptul de a li se recunoa ș-
te personalitatea juridic ă, oriunde s-ar afla.
Orice fiin ță umană are dreptul la via ță, la libertate și la secu-
ritate. Ea nu poate fi ținută în sclavie sau robie, nu va fi supus ă la
tortură, la pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante.
Orice persoan ă are dreptul s ă se adreseze în mod efectiv instan-
țelor judiciare competente împotriva actelor care violeaz ă drepturile
sale fundamentale, recunoscute prin Constitu ție sau prin lege și să fie
ascultată în mod egal, echitabil și public de un tribunal independent și
imparțial care va hot ărî asupra drepturilor și obligațiilor sale, ca și
asupra temeiniciei oric ărei acuza ții în materie penal ă îndreptat ă îm-
potriva sa.
Ea nu va putea fi arestată , deținută sau exilat ă în mod arbitrar,
este prezumat ă ca nevinovat ă până când vinov ăția sa va fi dovedit ă în
mod legal în cadrul unui proces public și cu asigurarea tuturor
garanțiilor necesare ap ărării sale și nu va putea fi condamnat ă pentru
acțiuni sau omisiuni care la data când s-a produs fapta pentru care este
acuzată nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului intern sau
internațional, iar în caz de vinovăț ie nu i se va putea aplica o pedeaps ă
mai aspră de cât aceea care era aplicabil ă în momentul în care a fost
comis actul delictuos.
Orice persoan ă are dreptul la protecț ia legii împotriva oric ărei
imixtiuni arbitrare în via ța sa particular ă, în familia sa, în domiciliul
său ori în coresponden ță, ca ș i împotriva oric ărei atingeri aduse
onoarei sau reputa ției sale.
_____________
56 Vezi asupra acestei probleme Raluca Miga-Be șteliu, op.cit., p. 174.

120Ea are dreptul s ă circule liber și să-și aleagă reședința în
interiorul unui stat, s ă părăsească orice țară, inclusiv țara sa, și să
revină de unde a plecat.
În cazul în care este persecutată , orice persoan ă are dreptul s ă
caute și să beneficieze de azil în orice țară, cu excep ția situației în care
este urmărită pentru comiterea unei infrac țiuni de drept comun sau
pentru acțiuni contrare scopurilor și principiilor Na țiunilor Unite.
Ea are dreptul la o cet ățenie și nu poate fi lipsit ă în mod arbitrar
de cetăț enia sa ori de dreptul de a- și schimba cet ățenia.
Bărbatul și femeia ajun și la vârsta nubil ă au dreptul legal și fără
restricții în pr ivinț a rasei, cetăț eniei sau religiei, de a se c ăsători și a-și
întemeia o familie, c ăsătoria putându-se încheia numai cu consim ță-
mântul liber și deplin al viitorilor so ți.
Orice persoan ă are dreptul la proprietate și nu va putea fi lipsit ă
în mod arbitrar de proprietatea sa.
Omul are dreptul la libertatea gândirii și a conștiinței și la liber-
tatea religiei, care implic ă atât libertatea de a avea o religie, cât și
libertatea de a- și schimba religia sau convingerile religioase, precum
și libertatea de a-ș i manifesta religia, prin învăță mânt, practici, cult și
îndeplinirea riturilor.
De asemenea, el are dreptul la libertatea de opinie ș i de expri-
mare, inclusiv dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale și de a
primi sau r ăspândi, fără consideraț ii de frontier ă, informații și idei prin
orice mijloc de exprimare.
Orice persoan ă are dreptul la libertatea de întrunire și asociere
pașnică, fără a putea fi, însă , obligată să facă parte dintr-o asocia ție.
În calitatea sa de cet ățean, orice persoan ă are dreptul s ă participe
la conducerea treburilor politice ale țării sale ș i să acceadă, în condi ții
de egalitate, la func țiile publice.
În calitate de membru al societ ății, orice om are dreptul la secu-
ritate social ă, la satisfacerea drepturilor sale economice, sociale și
culturale, ținându-se seama de organizarea și resursele fiec ărei țări, și
anume: la munc ă, la libera alegere a muncii, la condiț ii echitabile și
satisfăcătoare de munc ă, la ocrotire împotriva ș omajului, la odihn ă și
timp liber, inclusiv o limitare rezonabil ă a timpului de munc ă, la
concedii periodice pl ătite și la asocierea în sindicate pentru ap ărarea
intereselor sale.
Orice persoan ă are, de asemenea, dreptul la un nivel de via ță
corespunz ător asigur ării sănătății sale, a bună stării sale ș i a familiei, la
asigurare în caz de șo maj, boal ă, invaliditate, v ăduvie, bătrânețe sau în

121cazuri de pierdere a mijloacelor de subzisten ță ca urmare a unor
împrejurări independente de voin ța sa, mama ș i copilul având dreptul
la ajutor și ocrotire speciale.
De asemenea, are dreptul la înv ățătură, la învățământ elementar
și general gratuit și acces la înv ățământul tehnic, profesional și
superior, p ărinții având dreptul prioritar de a alege felul educa ției ce
urmează să fie dată copiilor lor.
Orice persoan ă are dreptul de a lua parte în mod liber la via ța
culturală a colectivităț ii și să se bucure de binefacerile artei, științei,
precum și la protec ția intereselor morale și patrimoniale care decurg
din opera științifică, literară sau artistic ă al cărei autor este.
În același timp, „Declara ția universal ă a drepturilor omului”
afirmă că fiecare persoan ă are îndatoriri fa ță de colectivitatea în care
trăiește și că exercitare a drepturilor și libertăților omului este supus ă
numai îngr ădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigur ării
recunoașterii și respectului drepturilor ș i libertăților celorlal ți și în
vederea satisfacerii cerin țelor juste ale moralei, ordinii publice și
bună stării generale într-o societate democratic ă, nefiind permise acti-
vitățile sau actele care ar duce la desfiin țarea drepturilor omului
enunț ate în Declara ție, săvârșite de un stat sau de orice persoan ă.
Prin enunț area acestor drepturi Declara ția constituie un docu-
ment de referin ță în afirmarea condi ției umane ș i a protecț iei interna-
ționale a persoanelor într-o societate democratic ă modernă și a avut
într-adevăr un rol deosebit de important în lupta de emancipare a
popoarelor supuse domina ției străine și menținute într-o stare deplora-
bilă sub acest aspect, ca și în lupta dus ă de păturile sociale defavori-
zate pentru cucerirea drepturilor lor sociale ș i economice.
Ea a avut, de asemenea, și are în continuare un rol im
portant în
formarea unui veritabil drept cutumiar al drepturilor omului, recu-
noscut ca atare, dezvoltat și fortificat din punct de vedere juridic prin
obligațiile pe care statele și le-au asumat în mod c oncret de a consacra,
a respecta ș i a face să fie respectate asemenea drepturi.

Secțiunea 3
Pactele interna ționale cu privire la drepturile omului

3.1. Considera ții generale
După adoptarea „Declara ției universale a drepturilor omului” s-a
resimțit nevoia ca prevederile declarative ale acesteia s ă fie reluate și

122precizate prin instrumente interna ționale cu caracter juridic obligatoriu
de necontestat în baza angajamentului asumat de statele semnatare.
În același timp, avându-se în vedere c ă la momentul respectiv
drepturile civile și politice puteau fi garantate, în timp ce drepturile
economice, sociale și culturale nu puteau fi asigurate la un nivel satis-
făcător decât în mod progresiv, în m ăsura posibilit ăților proprii ale
statelor și într-o ordine de prioritate adoptat ă după propria apreciere a
fiecăruia, precum și prin măsuri de cooperare interna țională, datorită
condițiilor foarte diferite existente în statele membre ale O.N.U., s-a
adoptat solu ția, considerat ă mai viabil ă, a reglementă rii acestor
drepturi prin instrumente juridice separate și a tratării lor diferenț iate.
După discuții ce s-au purtat în diferite organisme ale O.N.U.
timp de peste 10 ani, la 16 decembrie 1966 au fost adoptate de c ătre
Adunarea General ă și deschise spre semnare statelor, intrând în
vigoare în anul 1976, „Pactul interna țional cu privire la drepturile
civile și politice” și „Pactul interna țional cu privire la drepturile eco-
nomice, sociale și culturale”.
Cele două pacte au o structur ă asemănătoare.
Ambele pacte au un preambul cu con ținut identic, în care se
declară că res
pectarea f ără discriminare a drepturilor omului constituie
fundamentul libert ății, justiției și păcii în lume.
În prima parte, ambele pacte con țin prevederi referitoare la
dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și, în virtutea acestui
fapt, de a- și determina în mod liber statutul politic și a-ș i asigura
dezvoltarea economic ă, socială și culturală și la obliga ția statelor de a
înlesni ș i a proteja acest drept.
În partea a doua sunt înscrise dispozi ții cu caracter general, între
care angajamentul statelor-pă rți de a ac ționa pentru ca exercitarea
deplină a drepturilor recunoscute prin pacte să fie asigurat ă fără
discriminare prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de
măsuri de ordin legislativ, de a nu suprima asemenea drepturi și de a
nu le limita decât în m ăsură compatibilă cu natura acestor drepturi și
exclusiv în vederea promov ării bunăstării generale într-o societate
democratică .
În partea a treia a fiecă rui pact sunt înscrise drepturile specifice
la care se refer ă, cu detalieri ale con ținutului acestora și garanțiile
corespunz ătoare.

1233.2. Drepturi și libertăți consacrate
1) Drepturile civile și politice , conținute în Pactul referitor la
acestea, sunt urm ătoarele:
a) Dreptul la via ță, inerent persoanei umane, de care nimeni nu
poate fi privat în mod arbitrar și în legătură cu acesta condiț iile
minime de prev ăzut în legisla ție referitor la pedeapsa cu moartea;
b) Interzicerea torturilor, a tratamentelor inumane , inclusiv ca
persoana umană să fie supus ă fără consimțământul său unei experien țe
medicale sau științifice, a sclaviei și a muncii for țate. De men ționat că
nu se consideră muncă forțată sau obligatorie: munca prestat ă de un
deținut sau de un condamnat eliberat condi ționat în baza unei hot ărâri
judecătorești; serviciul militar obligatoriu sau cel executat de c ătre
obiectorii de conș tiință; serviciul executat în cazurile de for ță majoră
sau de
catastrofe, precum și orice munc ă sau serviciu care fac parte
din obliga țiile cetățenești normale;
c) Dreptul la libertate și la securitatea personal ă, cu mențiunea
că nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive legale
și în conformitate cu procedurile prev ăzute de lege și cu respectarea
tuturor garan țiilor judiciare, care în pact sunt prev ăzute in extenso :
condițiile arestării, dreptul de ap ărare, judecata, recursul, dreptul de a
fi despăgubit în cazul arest ării sau deținerii ilegale, tratamentul în stare
de privare de libertate etc.;
d) Dreptul de liber ă circulație și de revenire în țară, condițiile
expulzării pentru motive de securitate na țională;
e) Egalitatea în fa ța justiției, cu toate garan țiile judiciare, în
cazul proceselor penale: prezum ția de nevinovăț ie, informarea asupra
acuzației ce i se aduce, preg ătirea apărării, celeritatea judec ării, asista-
rea de către un avocat, interogarea martorilor, asigurarea gratuit ă a
unui interpret, interzicerea de a fi forț at să-și recunoasc ă vina, dreptul
de recurs și de grațiere, principiul non bis in idem , condamnarea
numai pentru fapte incriminate la data s ăvârșirii acestora, aplicarea
pedepsei mai u șoare etc., „potrivit principiilor de drept cunoscute de
toate națiunile”;
f) Protecția împotriva imixtiunilor în via ța particular ă, în familie,
domiciliu sau corespondență și împotriva atingerilor ilegale aduse
onoarei ș i reputației sale;
g) Dreptul la libertatea gândirii, con științei și religiei , cu toate
elementele din Declara ția universal ă și cu mențiunea că libertatea ma-

124nifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supus ă decât restric-
țiilor prev ăzute de lege și necesare pentru ocrotirea securităț ii, ordinii
și sănătății publice sau moralei, precum și libertăților și drepturilor
fundamentale ale celorlalte persoane;
h) Libertatea de opinie și de exprimare , care poate fi supus ă anu-
mitor limit ări prevăzute expres în lege și necesare pentru respectarea
drepturilor sau reputa ției altora și pentru ap ărarea securit ății naționale,
ordinii publice, s ănătății sau moralit ății publice; interzicerea prin lege
a propagandei în favoarea r ăzboiului, a îndemnului la ur ă rasială,
națională sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la
ostilitate sau la violen ță;
i) Dreptul la întrunire pa șnică și la asociere , cu restric țiile pentru
aceleași motive ca la lit. „g”;
j) Drepturile speciale ale copilului ;
k) Dreptul și posibilitatea f ără discrim in ări și fără restricții re-
zonabile: de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie
prin reprezentan ți liber ale și; de a alege și a fi ale și în cadrul unor
alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal și egal ș i cu scrutin
secret; de a avea acces la func țiile publice în ț ara sa;
1) Drepturile minorităț ilor etnice, religioase sau lingvistice de a
avea în comun cu ceilal ți membri ai grupului lor o via ță culturală pro-
prie, de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi propria
lor limbă.
2) Drepturile economice, sociale și culturale , prevăzute de Pactul
respectiv sunt: dreptul la muncă , dreptul la condi ții de munc ă juste
și prielnice, incluzând dreptul la un salariu echitabil, la o remu-
nerație egală pentru munc ă egală, la securitatea și igiena muncii, la
odihnă și timp liber, la limitarea ra țională a muncii, concedii periodice
plătite și remunerarea zilelor de s ărbătoare, dreptul la asociere sindi-
cală, dreptul la grev ă, dreptul la securitat e socială, inclusiv la asigur ări
sociale, la un nivel de trai suficient pentru a fi la ad ăpost de înfome-
tare, la sănătate fizică și mintală, dreptul la educa ție, la viață culturală,
la beneficiul progreselor științei și la protec ția intereselor materiale ș i
morale decurgând din orice produc ție științifică, literară sau artistic ă al
cărei autor este.
„Pactul privind drepturile civile și politice” a fost completat
ulterior cu dou ă protocoale facultative.
Primul Protocol, adoptat în 1966, d ă dreptul oric ărei persoane
fizice care pretinde a fi victima unei viol ări a unui drept enun țat de

125Pact ca, dup ă epuizarea tuturor c ăilor de drept intern disponibile, s ă
prezinte spre examinare Comitetulu i drepturilor omului constituit în
baza Pactului o comunicare scris ă despre violarea pretins ă.
Cel de al doilea Protocol, adoptat în 1989, se refer ă la abolirea
pedepsei cu moartea și stabilește că nici o persoan ă aflată sub
jurisdicția statelor p ărți nu va fi executat ă, iar fiecare stat se oblig ă să
ia toate m ăsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe
teritoriul aflat sub jurisdic ția sa. Singura rezerv ă admisă față de
această prevedere a protocolului poate consta în aplicarea pedepsei cu
moartea în timp de r ăzboi în urma unei condamn ări pentru o crim ă cu
caracter militar de o gravitate extrem ă comisă în timp de r ăzboi.

3.3. Garanții și sancțiuni privind aplicarea și respectarea
Pentru punerea în aplicare ș i respectarea prevederilor instrumen-
telor juridice interna ționale încheiate în cadrul sau sub egida O.N.U.
(cele dou ă pacte, dar și celelalte conven ții care se referă la protec ția
anumitor drepturi ale omului), în cuprinsul acestora sunt prev ăzute
garanții și proceduri de control și sancționare.57
Asemenea garan ții și proceduri sunt:
a) Asumarea de c ătre statele-p ărți a obliga ției de a lua m ăsuri
legislative și de altă natură pentru asigurarea realiz ării drepturilor
omului în statele respective;
b) Obliga ția statelor de a prezenta rapoarte periodice asupra
măsurilor luate în vederea îndeplinirii obligaț iilor ce și le-au asumat în
virtutea conven țiilor în materie la care sunt parte. Asemenea rapoarte
se prezint ă, de regul ă, Consiliului Economic și Social al O.N.U., iar
pentru „Pactul cu privire la drepturile civile și politice” s-a înfiin țat un
Comitet al drepturilor omului cu sarcina de a primi asemenea rapoarte,
de a le analiza și a prezenta concluziile și propunerile sale Consiliului
Economic și Social; Comitetul drepturilor omului poate, de asemenea,
să primeasc ă comunicări din partea oric ărui stat care s ă-i atragă atenția
că un alt stat nu- și îndepline ște obligațiile asumate sau s ă atragă el
însuși atenția respectivului stat în acest sens, dup ă care urmeaz ă o
_____________
57 Asupra garanț iilor și procedurilor privind aplicarea drepturilor
omului în cadrul O.N.U., vezi: Ionel Clo șcă, Ion Suceav ă, Tratat de
drepturile omului, ed.cit., p.406-458; Viorel Marcu, Mecanismele
internaționale de garantare a drepturilor omului , Editura Sigma Plus,
București, 1998; Raluca-Miga Be șteliu, op.cit., p. 177-184.

126procedură de bune oficii, eventual o procedur ă de conciliere, până la
rezolvarea satisf ăcătoare a situa ției;
c) Procedura prev ăzută de „Protocolul facultativ la Pactul
internațional privind drepturile civile și politice”, potrivit c ăreia
Comitetul drepturilor omului este abilitat s ă primeasc ă și să examineze
plângeri ale unor persoane particulare care pretind c ă au fost victime
ale încălcării drepturilor omului. Protocolul nu a intrat înc ă în vigoare,
datorită neratific ării de către minimum 10 state-pă rți la Conven ție;
procedura se poate aplica, îns ă, de către Comisia drepturilor omului a
O.N.U. și de Consiliul Economic și Social al O.N.U.;
d) Procedura prev ăzută de Carta O.N.U. pentru solu ționarea
diferendelor sau a situa țiilor care prezint ă o amenin țare sau o înc ălcare
a păcii și securității interna ționale, în cazul în care înc ălcarea
drepturilor omului cap ătă o asemenea amploare încât atinge valorile
respective. Procedura a fost aplicat ă cu referire l a politica de apartheid
a Republicii Sud-Africane, în leg ătură cu care s-au adoptat de c ătre
organele abilitate ale O.N.U. m ăsuri de constrânge re conform Cartei.
Secțiunea 4
Convenții interna ționale privind protec ția drepturilor omului
adoptate în cadru regional
În prezent exist ă trei organiza ții interguvernamentale regionale
care au adoptat conven ții referitoare la protec ția drepturilor omului, în
cuprinsul c ărora au fost instituite și mecanisme speciale pentru garan-
tarea aplic ării acestor drepturi: Consiliul Europei, Organiza ția Statelor
Americane și Organiza ția Unității Africane.

4.1. Convenția european ă a drepturilor omului
Convenția interna țională cunoscut ă sub această denumire, intitu-
lată de fapt „Convenț ia pentru protec ția drepturilor omului și a libertă-
ților fundamentale”, a fost adoptat ă la Roma în 1950, în cadrul Consi-
liului Europei. Ini țial, Convenț ia cuprindea un num ăr restrâns de drep-
turi (14), ea fiind ulterior completat ă prin 12 protocoale adi ționale.
Prin aceast ă convenție se aduce o inova ție în dreptul interna-
țional, creându-se un mecanism regional de protec ție a drepturilor
omului, recunoscându-se, totodat ă, că indivizii sunt titulari de drepturi
și libertăți care rezult ă direct dintr-o legisla ție interna țională și că ei s e
pot adresa, în cazul în care se simt leza ți în drepturile și libertățile lor,

127instanțelor instituite prin Conven ție în acest scop, chiar împotriva
statelor ai c ăror cetățeni sunt.
Sistemul instituit nu urm ărește, însă, înlocuirea sistemelor
naționale de protec ție a drepturilor omului, ci constituie o garan ție în
plus, care se adaug ă celor existente în fiecare stat, plângerea adresat ă
de către persoanele particulare putând fi înaintat ă instanțelor interna-
ționale europene numai dup ă ce s-au epuizat c ăile recursului intern la
legislația și instanțele naționale.
Drepturile înscrise în Conven ția european ă sunt mai puț in
numeroase decât cele afirmate prin „Declara ția universal ă a dreptu-
rilor omului” și pactele interna ționale ulterioare, adoptate în cadrul
O.N.U. Aceste drepturi sunt, în ordine: dreptul la via ță, interzicerea
torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante,
interzicerea sclaviei, a servitu ții și a muncii forț ate, dreptul la libertate
și securitate, dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil în
fața unui tribunal independent și imparțial stabilit prin lege, interdic ția
retroactivit ății legii penale, dreptul la respectarea vie ții private și
familiale, a domiciliului și a coresponden ței, libertatea de gândire, de
conștiință și a religiei, libertatea de exprimare, de întrunire pa șnică și
de asociere, dreptul de a se c ăsători ș i a fonda o familie.
Prin 5 din cele 12 protocoale adi ționale adoptate ulterior s-au
adăugat alte drepturi și anume: garantarea propriet ății, dreptul la
instrucție, dreptul la alegeri libere, in terzicerea pedepsei închisorii
pentru datorii, libertatea de circula ție și de alegere a reș edinței, liberta-
tea de a p ărăsi orice ț ară, inclusiv ț ara sa, interzicerea expulz ării cetă-
țeanului propriu și a privă rii de dreptul de a se reîntoarce în țara sa,
interzicerea expulz ărilor colective, egalitatea între so ți, dreptul la
garanții procesuale, interzicerea discrimin ării.
Drepturile cuprinse în Conven ție și în protocoalele adi ționale au,
în general, un caracter civil și politic. Pentru celelalte drepturi, de
natură economic ă, socială și cultural ă, s-a adoptat ulterior o „Cart ă
socială european ă”, la Torino, în 19 61, care a fost revizuit ă în 1996,
prin care se afirm ă, însă, de această dată numai declarativ și nu cu
caracter de obliga ție juridică, celelalte drepturi ale omului care figu-
rează în Declara ția universal ă din 1948.
Convenția european ă recunoa ște că cea mai mare parte a
drepturilor pe care le consacr ă nu au, într-o societate democratic ă, un
caracter absolut și nelimitat și că unora dintre ele este necesar s ă li se
aducă anumite restric ții în numele ordinii publice și al securit ății
naționale, al interesului economic al țării, al sănătății publice ș i mora-

128lei, al drepturilor și libertăților altuia, ca și pentru prevenirea dezordi-
nelor ș i a delincven ței.
Convenția permite, de asemenea, ca în anumite situa ții, de răz-
boi sau alt pericol public care amenin ță viața națiunii, statele-p ărți să
poată adopta m ăsuri derogatorii de la obliga țiile asumate prin conven-
ție. În nici un caz nu se poate, îns ă, deroga de la drepturile ce privesc
bazele protec ției vieții, demnit ății și libertății persoanei, statele
neputând în nici un mod s ă se sustrag ă de la obliga ția de a respecta
dreptul la via ță, nici de la interzicerea torturii, a pedepsei cu moartea,
a sclaviei și a retroactivit ății legii penale, care nu pot fi, deci, nicicum
limitate.
Pentru protec ția drepturilor și libertăților fundamentale înscrise
în Convenț ia european ă s-a instituit un mecanism bazat în special pe
două organe: Comisia European ă a Drepturilor Omului și Curtea
European ă a Drepturilor Omului, la care se adaug ă, cu unele atribu ții,
și Consiliul Mini ștrilor al Consiliului Europei, alc ătuit din mini ștrii
afac
erilor externe ai statelor membre sau din delega ții lor. Toate aceste
organisme îș i au sediul în Fran ța, la Strasbourg.
Comisia European ă a Drepturilor Omului a fost împuternicit ă, în
redactarea originar ă a conven ției, cu competen ța de a examina plânge-
rile care invoc ă o violare a unuia sau a mai multor drepturi enumerate
în Conven ție, de a stabili exactitatea faptelor și a încerca o solu ționare
amiabilă.
Comisia trebuia să se pronun țe mai întâi asupra admisibilităț ii
plângerii. Nu este admisibilă o cerere dac ă nu s-au epuizat c ăile inter-
ne de recurs, dac ă cererea este anonim ă sau dacă a mai fost examinată
de Comisie ori este deja supus ă unei alte instan țe internaționale de
anchetă sau alt mod de solu ționare, ori dac ă este incompatibilă cu
prevederile Conven ției, este nefondat ă sau abuzivă .
După admiterea cererii, Comisia tr ecea la stabilirea faptelor. Ea
invită părțile să-și prezinte mijloacele de prob ă, să răspundă la între-
bări și să dea
explicații.
După stabilirea faptelor, Comisia putea respinge cererea dacă
constata cu acest prilej c ă nu sunt întrunite condi țiile de admisibilitate
arătate anterior, comunicând p ărților decizia sa.
În celelalte cazuri ea trebuia s ă încerce, împreun ă cu părțile, să
ajungă la o reglementare amiabil ă. În cazul neajungerii la o în țelegere,
Comisia întocmea un raport detaliat în care stabilea faptele și exprima
un aviz juridic asupra problemei de a se ști dacă a existat sau nu o
violare a Conven ției, care se transmitea p ărților și Comitetului Mini ș-
trilor. În urm ătoarele 3 luni, dac ă în acest timp statul împotriva c ăruia

129s-a formulat plângerea nu lua m ăsuri de înl ăturare a înc ălcării
dreptului în cauz ă, Comitetul Mini ștrilor putea deferi afacerea Curț ii
Europene a Drepturilor Omului, cu condi ția ca statul împotriva c ăruia
e îndreptat ă plângerea s ă fi acceptat jurisdic ția obligatorie a Curț ii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este compus ă dintr-un
număr de judec ători egal cu num ărul statelor care au ratificat Conven-
ția, aleși pe o perioad ă de 6 ani de Adunarea Parlamentar ă, care-și exer-
cită mandatul în nume individual, f ără a reprezenta statul care i-a propus.
Competen ța Curții se exercit ă în toate cazurile privind interpre-
tarea și aplicarea Conven ției.
Curtea poate decide s ă acorde p ărții lezate o „satisfac ție echita-
bilă”, care poate consta într-o indemniza ție bănească și în rambursarea
cheltuielilor, în cazul în care constat ă că o decizie luat ă sau o măsură
ordonată de către o autoritate judiciar ă
sau orice alt ă autoritate a unei
părți contractante se află în întregime sau par țial în opozi ție cu obli-
gațiile asumate prin Conven ție și dacă dreptul intern al respectivei
părți nu permite decât o înl ăturare imperfect ă a consecin țelor unei
asemenea m ăsuri.
Hotă rârea Cur ții se citește în ședință publică. Ea este definitiv ă
și trebuie motivat ă. Hotărârea este obligatorie, punându-se în aplicare
de către Consiliul Miniș trilor.
Se apreciaz ă că, în general, „Convenț ia european ă a drepturilor
omului” a contribuit în mod substan țial la protec ția drepturilor omului,
inclusiv prin includerea în legisla țiile naționale a unor reglement ări
privind noi aspecte ale protec ției unor drepturi. Procedurile de rezol-
vare a plângerilor s-au dovedit, îns ă, a fi foarte complicate, neoferind
posibilitatea solu ționării c u operativitate a înc ălcărilor aduse dreptu-
rilor prev ăzute de Conven ție („într-un termen rezonabil”, cum se pre-
vede în Convenț ie, dar ajungând uneori pân ă la 8 ani).
Considerându-se c ă este necesar ș i urgent s ă se restructureze
mecanismul de control stabilit de Conven ție pentru a se înt ări efica-
citatea ap ărării drepturilor omului și a libertăț ilor fundamentale prevă –
zute de Conven ție, a se scurta timpul de solu ționare a plângerilor și a
se evita supraaglomerarea, fa ță de creșterea num ărului de cereri și de
state membre ale Consiliului Europei, prin Protocolul nr.11 la
Convenție referitor la restructurarea mecanismului de control, adoptat
la Strasbourg la 11 mai 1994 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998,
sistemul cuprinzând Comisia și Curtea a fost înlocuit cu un alt sistem
în care atribu țiile celor dou ă organisme sunt îndeplinite numai de
Curtea European ă a Drepturilor Omului, care a fost reorganizat ă.

130Au fost men ținute, însă, condiț iile de admisibilitate a cererilor și,
în mare parte, elemente le de ordin procedural.
Noua Curte poate fi sesizat ă direct atât de c ătre fiecare stat parte
la Conven ție, pentru pretinse înc ălcări ale prevederilor Conven ției sau
ale protocoalelor acesteia de c ătre o altă parte, cât și de către persoa-
nele fizice, organiza țiile neguvernamentale sau orice grup de particu-
lari care se pretind victime ale înc ălcării drepturilor lor recunoscute în
cuprinsul Conven ției și protocoalelor.
Curtea European ă este organizat ă pe 4 sec țiuni, a c ăror
compoziție trebuie s ă fie echilibrat ă din punct de vedere geografic, al
reprezentării pe sexe și al reflect ării diferitelor sisteme juridice.
Pentru examinarea cauzelor cu care este sesizat ă, Curtea are în
compunerea sa Comitete de 3 judecă tori și Camere de 7 judec ători
formate pe o perioad ă de 12 luni, precum și o Mare Camer ă de 17
judecători, constituit ă pe 3 ani.
Comitetele analizeaz ă cererile individuale introduse și decid
dacă acestea sunt admisibile, îndeplinind în general func țiile și atribu-
țiile fostei comisii, desfiin țate.
Camerele se
pronunță asupra admisibilităț ii cererilor individuale,
în cazul în care se impune o examinare complementar ă, dar ș i asupra
fondului unor asemenea cereri, precum și asupra admisibilităț ii și a
fondului cererilor introduse de state.
Marea Camer ă este împuternicită să se pronunț e asupra cauzelor
care ridic ă o problem ă gravă privitoare la interpretarea Conven ției ori
a protocoalelor și a cauzelor a c ăror soluționare de c ătre una din
camere ar duce la o contradic ție cu o hot ărâre pronun țată anterior de
Curte. Ea examineaz ă, de asemenea, cererile de aviz consultativ
formulate de Comitetul Miniș trilor.

4.2. Convenția american ă referitoare la drepturile omului
Preluând principiile cu privire la respectarea drepturilor funda-
mentale ale omului, consacrate de „Carta O.S.A.”, de „Declara ția
americană a drepturilor omului” și de „Declara ția universal ă a dreptu-
rilor omului”, statele americane au semnat la 22 noiembrie 1969 la
San José, în Costa Rica, „Conven ția american ă referitoare la drepturile
omului”.
Statele-părți se angajeaz ă să respecte drepturile și libertățile
recunoscute în Conven ție și să garanteze deplinul lor exerci țiu tuturor
persoanelor ce depind de ele, f ără nici o deosebire de ras ă, culoare,

131sex, limbă , religie, credin țe politice, origine social ă sau națională,
situație economic ă, naștere sau orice alte condi ții sociale.
Astfel, în ce prive ște dreptul la via ță, se prev ăd următoarele:
orice persoan ă are dreptul la respectul vie ții sale; nimeni nu poate fi
privat în mod arbitrar de via ța sa; în ță rile în care nu este desființ ată
pedeapsa cu moartea, aceasta nu va putea fi aplicat ă decât pentru
sancționarea crimelor celor mai grave, pe baza unei sentin țe definitive,
pronunț ată de un tribunal competent; pedeapsa cu moartea nu va putea
fi restabilit ă în statele care au desfiin țat-o; în nici un caz pedeapsa cu
moartea nu poate fi aplicat ă pentru delicte politice sau pentru crime de
drept comun conexe celor politice; pedeapsa cu moartea nu poate fi
aplicată persoanelor care în momentul comiterii crimei aveau vârsta
sub 18 ani sau peste 70 ani și nici femeilor gravide; orice persoan ă
condamnat ă la moarte are dreptul s ă ceară amnistierea sau gra țierea
ori comutarea pedepsei.
Privitor la integritatea persoanei, se consacr ă în primul rând
dreptul la integritatea fizic ă, psihică și morală, astfel c ă nimeni nu
poate fi supus torturii, nici trat amentului sau pedepselor crude, inu-
mane sau degradante. Sclavia și robia, ca și traficul de sclavi, de femei
sau de copii sunt interzise sub toate formele.
Libertatea persoanei și securitatea acesteia sunt garantate.
Potrivit Conven ției, nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât
pentru motive determinate mai dinainte de constituț iile statelor-p ărți
sau de legile adoptate în conformitate cu acestea; nimeni nu poate fi
obiect al unei deten ții sau arestă ri arbitrare; pedeapsa este personal ă și
nu poate lovi decât pe infractor.
În partea a II-a a conven ției sunt prev ăzute mijloacele de protec-
ție a drepturilor omului. Competente s ă rezolve plângerile împotriva
încălcării acestora sunt Comisia interamerican ă a drepturilor omului și
Curtea interamerican ă a drepturilor omului, care func ționează în
general după aceleași principii ca și organele similare prezente ini țial
în cadrul Consiliului Eur opei, deja analizate.
Activitatea acestor dou ă organisme de protecț ie este destul de
redusă datorită reticenței statelor de a apela la ele, cauzată atât de
riscul ca pe aceast ă cale să se ajungă la amestecuri în afacerile interne,
cât și de pericolul politiz ării problemelor aduse în fa ța instanțelor
internaționale.

1324.3. Carta african ă a drepturilor omului și ale popoarelor

Carta african ă a fost adoptat ă în 1981 în cadrul Organiza ției
Unităț ii Africane (O.U.A.). Chiar din titlul Cartei rezult ă că aceasta se
referă atât la drepturile omului, cât și la drepturile popoarelor.
Printre drepturile omului figureaz ă în general cele cuprinse în
convențiile similare de pe alte contin ente, cu unele accente specifice
exprimând tradi țiile africane în materie de c ăsătorie, cetățenie, dreptul
la un nivel de via ță adecvat, dreptul la odihn ă etc.
Specific Cartei africane este și faptul că aceasta se refer ă nu numai
la drepturi, ci și la obliga țiile persoanelor. De asemenea, protec ția dreptu-
rilor omului în sistemul african acord ă prioritate viol ărilor masive ale
drepturilor omului și obligației statelor de a interveni prin m ăsuri adec-
vate pentru înl ăturarea situa țiilor create prin asemenea înc ălcări.
Includerea drepturilor popoarelor în cuprinsul Cartei exprim ă
importanța deosebit ă acordată acestora de că tre statele africane
datorită condițiilor specifice în care popoarele Africii au avut acces la
viața internațională și interesului ca as emenea principii s ă fie respec-
tate de c ătre toate statele lumii și în relațiile dintre statele conti-
nentului, pentru afirmarea tot mai deplin ă a suveranit ății și egalității
lor în concertul statelor lumii. Printre drepturile popoarelor figureaz ă:
dreptul la autodeterminare, dreptul de a dispune de bog ățiile și
resursele naturale, dreptul la dezvoltare economic ă, dreptul la pace și
securitate și dreptul la un mediu înconjur ător satisfăcător și global.
Carta african ă nu prevede, ca în cadrul sistemelor de protec ție de
pe celelalte continente, existen ța unei curț i internaționale a drepturilor
omului.
În baza Cartei s-a înfiin țat, însă, Comisia african ă a drepturilor
omului și popoarelor, alc ătuită din 11 persoane numite de o conferin ță
a șefilor de state ș i de guvern ai țărilor care compun O.U.A. Sarcina
acesteia este de a face studii și cercetări în domeniu, de a da avize și
recomand ări cu caracter general privind respectul drepturilor omului,
de a preg ăti proiecte de legi sau de conven ții de codificare și de a
propune solu ții juridice în cazuri concrete de înc ălcare a drepturilor
omului, îndeosebi atunci când acestea eviden țiază violări grave sau
masive ale drepturilor omului și popoarelor.

Secțiunea 5
Orientări noi în dreptul interna țional contemporan
privind drepturile omului
Respectarea drepturilor omului și cooperarea dintre state în acest
domeniu cap ătă în dreptul interna țional contemporan un caracter de
generalitate, reglement ările interna ționale în materie de dup ă adop-
tarea Cartei O.N.U. luând o deosebit ă amploare și scoțând în eviden ță

133tot mai mult aceast ă problem ă ca una dintre cele mai importante,
dobândind noi tr ăsături ș i noi valenț e58.
1) O prim ă trăsătură ce se poate desprinde este universalitatea
drepturilor omului . Aceste drepturi privesc toate fiin țele umane, oriunde
s-ar afla, indiferent de sex, ras ă, poziție socială sau alte tră sături care
diferențiază pe cei ce compun marea familie uman ă.
Documentele fundamentale ce privesc drepturile omului pornesc
de la recunoa șterea demnit ății umane inerent ă tuturor persoanelor, de
la drepturile lor egale și inalienabile, ca fundament al libert ății,
dreptăț ii și păcii în lume. Toate fiin țele umane se nasc libere ș i egale
în demnitate și în drepturi, sunt dotate cu ra țiune și conștiință și
trebuie să acționeze între ele în spirit de fraternitate.
Pactele drepturilor omului statuează că nu pot fi admise restric ții
sau derog ări de la aceste drepturi decât în baza legilor ș i convențiilor
internaționale și că nici un stat, un grup sau o persoan ă nu au dreptul
de a întreprinde activit ăți ori acte care s ă ducă la distrugerea unor
drepturi sau libert ăți recunoscute.
Finalitatea tu
turor reglement ărilor interna ționale din domeniul
drepturilor omului este tocmai transpunerea în practic ă a acestor
drepturi fa ță de orice persoan ă, în toate ță rile lumii. De aceea, tratatele
cele mai importante din acest domeniu au caracter de universalitate,
adresându-se tuturor statelor lumii, la ele fiind parte un mare num ăr de
state, iar cele încheiate în cadru con tinental, zonal, se înscriu în linia
generală a Declara ției universale din 1948.
Tematica drepturilor omului, inclusiv cea privind discrimin ările
rasiale, minorit ățile, sclavia, apartheidul, este tratat ă în documente
universale, chiar dac ă fenomenele a c ăror reglementare s-a impus
caracterizau într-o anumit ă etapă doar o regiune sau alta.
Caracterul universal al drepturilor și libertăților umane se ex-
primă și în stabilirea unui standard minim pe care toate statele trebuie
să-l accepte ș i să-l transpună în legi și de la care nu se admit derog ări
decât prin legi și pentru ra țiuni de ordine public ă, bine precizate.
2) Egalitatea în drepturi constituie o alt ă trăsătură a reglemen-
tărilor din acest domeniu. Declara ția universal ă și pactele drepturilor
omului prev ăd că toate pe rsoanele sunt egale în fa ța legii ș i au dreptul
la protecția legii. Legea trebuie să interzică orice discriminare și să
garanteze tuturor persoanelor o protec ție egală și eficient ă contra
oricăror discrimin ări, mai ales a celor pe motive de ras ă, culoare, sex,
_____________
58 Vezi Ion Diaconu, op.cit., p. 162 și urm.

134limbă, religie, opinie politic ă sau orice alt ă opinie, origine na țională
sau social ă, avere, na ștere – domenii în care în societ ățile anterioare
s-au manifestat cele mai mari inegalit ăți. Egalitatea în drepturi este
unul din drepturile cele mai importante, fundamentul însu și al garan-
tării drepturilor omului.
În cadrul acestei concep ții de ansamblu î și găsesc locul o serie
de reglement ări specifice privind drepturile și libertățile femeilor, ale
copiilor și tineretului, ale persoanelor de alt ă rasă ori culoare, ale
persoanelor care fac parte din rândul minorit ăților, ori care vizeaz ă
înlăturarea discrimin ărilor și crearea condi țiilor pentru ca acestea să
poată beneficia de drepturi egale cu ceilal ți membri ai societăț ii.
Egalitatea înseamn ă, însă, nu numai eliminarea discrimină rilor,
ci și a privilegiilor. În lumina acestor considerente este inadmisibil ă
pretenția de a se acorda str ăinilor un regim privilegiat și folosirea unor
asemenea preten ții ca pretext pentru ac țiuni de constrângere împotriva
altui stat sau pentru alte acte de înc ălcare a drepturilor sale suverane.
În același timp, sunt inadmisibile discrimină rile p racticate fa ță de
străini cum ar fi cele împotriva emigran ților, dar ș i pretențiile de a se
acorda un regim special, privilegiat, unor grupuri de persoane care
locuiesc pe teritoriul unui stat, în raport cu alte p ărți ale popula ției
sale, cum se mai întâmplă în domeniul protec ției minorit ăților, dincolo
de limitele fire ști ale drepturilor lor specifice.
3) Indivizibilitatea și interdependen ța drepturilor omului . Regle-
mentările interna ționale abordeaz ă drepturile omului în ansamblul lor,
cuprinzând toate categoriile de drepturi și libertăți.
Indivizibilitatea și interdependen ța drepturilor omului sunt avute
în vedere în toate reglementă rile, pentru c ă nu mai exist ă astăzi
drepturi în sine, independent de alte drepturi, restrângerea unor drep-
turi, cum ar fi cele politice, influen țează în mod obligatoriu exerci țiul
altor drepturi, cum ar fi cele civile, economice, sociale, culturale, dup ă
cum garantarea unui drept se încadreaz ă în garanțiile fundamentale ale
exercitării celorlalte drepturi.
4) Realizarea unui raport armonios între om și societate carac-
terizează, de asemenea, reglement ările interna ționale privind dreptu-
rile omului, între afirmarea acestor drepturi și societatea în care ele se
exercită existând în fapt o strâns ă le gătură, după cum realizarea
drepturilor în afara unor obliga ții față de societate nu este posibil ă,
numai în cadrul comunit ății putându-se realiza dezvoltarea liber ă și
deplină a persoanei umane.

135„Declarația universal ă a drepturilor omului” nu omite s ă facă și
mențiunea că orice om are îndatoriri fa ță de societate, fa ță de alte
persoane ș i față de comunitatea din care face parte.
Cele două pacte ale drepturilor omului stabilesc și recunosc în
mod expres posibilitatea de a se stabili prin legisla ția internă a statelor
unele restric ții în exercitarea unor drepturi individuale în vederea
promovă rii intereselor generale ale societ ății. Astfel, Pactul cu privire
la drepturile civile și politice prevede c ă unele dintre drepturile
consacrate, cum sunt dreptul de a se stabili în orice loc, pe teritoriul
statului în care se afl ă în mod legal și dreptul de a-ș i părăsi țara,
libertatea de manifestare a religiei sau convingerilor, libertatea de expresie, dreptul de întrunire pa șnică, dreptul de asociere, pot face
obiectul restric țiilor stabilite prin lege, necesare pentru ap ărarea
securităț ii naționale, a ordinii publice, a s ănătății și moralei publice, a
drepturilor și libertăților altei persoane, iar Pactul privind drepturile
economice, sociale și culturale este și mai restrictiv.
5) Combaterea și reprimarea înc ălcărilo
r masive și flagrante ale
drepturilor omului constituie, de asemenea, una din orient ările de baz ă
ale normelor dreptului interna țional în domeniul drepturilor omului.
O importan ță deosebită prezintă în aceast ă privință interzicerea
și reprimarea înc ălcării normelor referitoare la genocid, abolirea
sclaviei, eliminarea tuturor fo rmelor de discriminare rasial ă, apartheid,
crimele contra p ăcii, crimele împotriva umanit ății și crimele de r ăzboi.
Reglement ările specifice privind domeniile men ționate subli-
niază gravitatea faptelor pe care le incrimineaz ă, ca încălcări ale drep-
tului interna țional.
Asemenea fapte sunt calificate prin conven ții interna ționale
specifice drept crime de drept interna țional penal, iar unele dintre ele
sunt declarate ca imprescriptibile (crimele de r ăzboi, crimele împotri-
va umanit ății, actele inumane decurgând din politica de apartheid,
genocidul).
Convențiile respective cuprind angajamentul statelor semnatare
de a pedepsi comiterea unor asemenea înc ălcări sub toate formele și
modalitățile de săvârșire și obligația acestora de a adopta și a aplica
politici și măsuri pe plan legislativ, administrativ, judiciar sau de alt ă
natură pentru a le preveni și elim
ina din via ța internațională, inclusiv
recurgerea la organismele O.N.U. pentru a se lua m ăsuri concertate pe
plan interna țional.

136Capitolul VII
TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNA ȚIONAL
PUBLIC

Secțiunea 1
Teritoriul de stat

1.1. Noțiunea de teritoriu de stat
Teritoriul de stat reprezint ă spațiul geografic în limitele c ăruia
un stat își exercită suveranitatea sa deplină și exclusiv ă.59
În dreptul interna țional teritoriul de stat este un element de o
deosebită importan ță, întrucât vizeaz ă o valoare fundamental ă pentru
existența însăși a statelor. Teritoriul constituie, dup ă cum s-a mai
arătat, una din premisele materiale ale existen ței statului, al ături de
populație. Statul se bazeaz ă pe popula ția care este situată pe un anumit
teritoriu.
Asupra teritoriului să u statul î și exercită pe deplin și în mod
exclusiv suveranitatea și acționează în vederea realiz ării sarcinilor și
funcțiilor sale, celelalte state fiind obligate s ă nu aducă atingere inte-
grităț ii teritoriale a altor state și drepturilor suverane pe care acestea le
au în limitele lor teritoriale.
Deplinătatea suveranităț ii teritoriale a unui stat se exprim ă prin
aceea că în propriul teritoriu fiecare stat este în m ăsură să determine
întinderea și natura competen țelor sale, să reglementeze raporturile
sociale în cele mai variate domenii, s ă-și impună autoritatea sa asupra
întregului mecanism social și să dispună asupra resu rselor și bogăției
naționale.
Exclusivitatea suveranit ății teritoriale înseamn ă că fiecare stat î și
exercită suveranitatea numai pe un anumit teritoriu și nici un stat nu- și
poate exercita suveranitatea pe teritoriul altui stat. Exercitarea suvera-
nității mai multor state asupra aceluia și teritoriu ar contrazice însu și con-
ceptul de suveranitate. Între statel e independente respectul suveranit ă-
ții teritoriale este una dintre bazele esenț iale ale raporturilor interna ționale.
Deplinătatea și exclusivitatea suveranit ății teritoriale nu exclud,
însă, ca un stat, prin propria voin ță și în condi ții stabilite prin acorduri
internaționale, să permită altor state ș i cetăț enilor acestora accesul pe
propriul teritoriu și unele drepturi în folosirea acestuia, în general pe
_____________
59 Grigore Geam ănu, op.cit., p. 407.

137bază de reciprocitate. Astfel, statele î și acordă reciproc dreptul de
tranzit al mijloacelor de transport feroviare, rutiere, aeriene, maritime
sau fluviale, dreptul de a efectua schimburi economice și de a face
afaceri, dreptul de a utiliza în anumite limite instala țiile sau fondurile
acestora etc.
De asemenea, în cadrul cooper ării interna ționale statele se pot
angaja să se abțină pe propriul teritoriu de la anumite activit ăți, cum ar
fi amplasarea unor categorii de arme, efectuarea unor mi șcări de trupe
sau a unor aplica ții militare, ori de la construirea unor instala ții care ar
dăuna mediului înconjur ător și ar produce prejudicii și altor state, de a
introduce restric ții în ce prive ște desfășurarea unor activităț i sau de a
se supune în cadrul dreptului lor de a legifera unor condi ții și limite
stabilite prin convenț iile interna ționale la care sunt parte.
De la exercitarea în mod exclusiv a suveranităț ii de stat asupra
teritoriului au existat de-a lungul istoriei și câteva excep ții, când un
anumit teritoriu a fost supus suveranit ății a două sau mai multe țări.
Această situație, adesea cu caracter provizoriu, cunoscut ă sub numele
de condominium, a fost specific ă evului mediu, fiind legat ă îndeosebi
de conflictele dintre marile puteri sau de regimurile coloniale. În
prezent, mai d ăinuie în câteva cazuri: Andorra (Spania și Franța),
datând din
1278; Insulele Noile He bride din Oceanul Pacific (Anglia
și Franța) și altele mai pu țin importante.
Suveranitatea de stat asupra teritoriului ca fundament al exer-
citării autorit ății depline și exclusive a unui stat asupra unui anumit
teritoriu constituie o abordare modern ă a problemei teritoriului în
dreptul interna țional, un rezultat al evolu ției relațiilor interna ționale.
În evul mediu teritoriul era considerat proprietatea exclusivă a
monarhului, care-l putea vinde, schimba, d ărui sau pune ză log după
propria sa voin ță absolută, potrivit regimului aplicat propriet ății feuda-
le (dominium ). Revolu ția francez ă a impus ideea de suprema ție terito-
rială (imperium ), ca expresie a autorit ății pe care un stat o exercit ă
asupra unui teritoriu, opus ă noțiunii de proprietate.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea se impune teoria competen ței,
potrivit c ăreia teritoriul ar reprezenta sfera de validitate în spa țiu a
ordinii juridice na ționale, în care statul î și exercită nu atribu ții de
suveranitate, ci doar competen țe stabilite de dreptul interna țional.
Această teorie nu exprim ă în mod corect raportul dintre stat și
propriul
său teritoriu. Statele nu exercit ă asupra teritoriului lor o
simplă competen ță pe care dreptul interna țional le-ar acorda-o. Și
aceasta pentru dou ă considerente principale: c ă statul exercit ă în drept
și în fapt, pe propriul teritoriu o suprema ție deplină și exclusiv ă și că

138dreptul interna țional este un drept de coordonare și nu un sistem
instituțional suprastatal îndrept ățit să stabileasc ă pentru fiecare stat în
parte limitele autorit ății pe care acesta ar putea s ă o exercite asupra
teritoriului și a populaț iei proprii.

1.2. Părțile componente ale teritoriului de stat
Teritoriul de stat se compune din spaț iul terestru, spa țiul acvatic
și spațiul aerian.
a) Spațiul terestru este partea de uscat a teritoriului cuprins ă în
limitele frontierei de stat, indiferent unde este situat ă geografic. El cuprin-
de atât solul, cât și subsolul în adâncime pân ă la limita accesibilă tehnicii.
Teritoriul poate fi format dintr-o singur ă masă continental ă sau
insulară, poate cuprinde atât teritoriu continental, cât și teritoriu insular,
ori mai multe insule constituite în arhipelag, dup ă cum teritoriul unui
stat poate cuprinde ală turi de un teritoriu compact numeroase alte teri-
torii situate la mare distan ță, uneori pe continente diferite, precum și
enclave situate în limitele teritoriale ale altui stat.
Prin asimilare, sunt considerate ca f ăcând parte din teritoriu și
cablurile submarine, precum și navele ș i aeronavele, când acestea se
află dincolo de limitele teritoriului de stat.
b) Spațiul acvatic cuprinde apele interioare (râuri, fluvii, canale,
lacuri, mări i
nterioare), iar în cazul statelor care au ie șire la mare se
adaugă apele maritime interioare și marea teritorială . Statele maritime
exercită și unele drepturi suverane asupr a zonei contigue, a zonei eco-
nomice exclusive și a platoului continental, care nu fac parte din teri-
toriul de stat.
Din teritoriul unor state fac parte și zonele limitrofe din sectoa-
rele polare ale Arcticii, spaț iul situat între Polul Nord ș i țărmurile nor-
dice ale Europei, Asiei și Americii de Nord.
c) Spațiul aerian reprezint ă coloana de aer situat ă deasupra teri-
toriului terestru ș i a spațiului acvatic al unui stat, ale c ărei limite supe-
rioare sunt relativ neprecizate, întinzându-se pân ă la limita inferioar ă a
spațiului extraatmosferic, considerat ă a fi situat ă la aproximativ 100
sau 110 km deasupra nivelului m ării.

Secțiunea 2
Modificarea teritoriului de stat
După cum statele înse și nu au rămas acelea și de-a lungul istoriei,
nici teritoriul lor nu a r ămas imuabil.

139Uneori limitele statelor s-au modificat pe cale pa șnică, prin
voinț a populației respective sau a statelor în cauz ă, în baza unor acte
de drept civil, cum ar fi vânzarea – cump ărarea, cesiunea, schimbul,
donația sau arenda. Cel mai adesea, îns ă, modificarea teritoriului unor
state s-a f ăcut prin for ță, istoria cunoscând extrem de numeroase situa-
ții când statele puternice, prin presiuni sau r ăzboaie, au impus statelor
mai slabe ori învinse modific ări substan țiale ale teritoriului lor.60
Luarea în st ăpânire a teritoriilor ocupate cu for ța se putea face fie
prin anexiune (deta șarea unei p ărți a teritoriului ocupat și trecerea acesteia
la teritoriul ocupantului), fie prin debela țiune (preluarea întregului teritoriu
al statului ocupat și, ca urmare, desfiin țarea statului respectiv).
Unor asemenea proceduri de ocupare prin for ță și luare în
stăpânire a teritoriului altui stat le-a c ăzut victim ă și țara noastr ă în
cursul istoriei sale, fiind suficient a menț iona anexarea Bucovinei în
1774 de c ătre Imperiul austriac, a Basarab iei în 1812, apoi în 1940, de
către Rusia, ca ș i a unei p ărți din Transilvania, de c ătre Ungaria, prin
Dictatul de la Viena din 1940.
Expansiunea statelor europene pe alte continente ca rezultat al
descoperirilor geografice a pus problema legitimit ății cuceririi noilor
teritorii descoperite. Asemenea teritorii erau considerate res nulius și
puteau fi însu șite potrivit teoriei priorit ății descoperirii sau a primului
descoperitor, ca orice lucru care nu apar ține nimănui, deși în fapt erau
locuite de popula ții adesea foarte numeroase. Stabilirea chiar formală
a puterii statului descoperitor prin ridicarea unui monument sau
arborarea pavilionului unei nave era considerat ă drept temei juridic
suficient pentru dobândire teritoriului descoperit.
O dată cu încheierea, în mare, a procesului de cucerire a altor
teritorii și de constituire a imperiilor coloniale, Congresul de la Berlin
din 1885 stabilea, în special sub impulsul Germaniei unificate care dorea să ia locul vechilor puteri coloni ale în posesiunile fictive ale
acestora, unele condi ții restrictive pentru stă pânirea de teritorii.
Acest
e condiț ii erau:
– ocuparea efectiv ă a teritoriului, ceea ce presupune posesia real ă
asupra lui cu inten ția de a-și exercita suveranitatea;
– stabilirea unei autorităț i responsabile cu func ții de guvernare în
teritoriul respectiv;
– notificarea c ătre alte state a ocupa ției, cu precizarea situaț iei
geografice și a limitelor teritoriului ocupat.
_____________
60 Charles Rouseau, op.cit., Tome III, p. 151-203.

140Interzicerea r ăzboiului de agresiune a determinat ca în conformi-
tate cu dreptul interna țional contemporan ocuparea sau anexarea
forțată a teritoriului unui stat, ori a unor p ărți din acesta, s ă nu mai fie
permise, constituind acte ilicite care atrag r ăspunderea interna țională
și obligația de restituire.
Orice modificare teritorial ă se poate face ast ăzi potrivit voin ței
libere a statelor sau în conformitate cu dreptul la autodeterminare al
popoarelor, exprimate prin adoptarea unor acte politice și legislative
corespunz ătoare ale organelor reprezentative ale statului sau ale
mișcării de eliberare na țională respective, precum și, în anumite
condiții, prin voin ța liberă a populaț iei situată într-o anumit ă zonă a
teritoriului unui stat, exprimat ă sub forma unui plebiscit organizat sub
control interna țional.

Secțiunea 3
Limitele teritoriului de stat

3.1. Frontierele de stat. No țiune ș i clasificare
Expresia politic ă și juridică a limitelor teritoriale ale statelor o
constituie frontiera de stat.
Frontiera de stat este linia real ă sau imaginar ă trasată între dife-
rite puncte de pe suprafa ța păm
ântului care desparte teritoriul unui stat
de teritoriul altui stat sau de domeniile limitrofe nesupuse suveranit ății
vreunui stat. Ea constituie în esen ță limita juridic ă a spaț iului în care
un stat își exercită suveranitatea sa deplină și exclusiv ă.
Frontiera de stat este inviolabil ă.
Frontierele pot fi clasificate în raport de dou ă criterii: modul în
care sunt trasate ș i elementele componente ale teritoriului de stat.
1) După modul în care pot fi trasate există două feluri de fron-
tiere de stat: naturale (orografice) și convenționale (geometrice).
a) Frontierele naturale se traseaz ă ținându-se seama de formele
de relief și de particularit ățile geografice: albia râurilor sau fluviilor,
înălțimile alpine, v ăile, litoralul maritim etc.
b) Frontierele conven ționale sunt linii mai mult sau mai pu țin
drepte care, în baza unor conven ții internaționale, despart teritoriile sta-
telor ținând seama doar în mod excep țional de anumite particularit ăți
locale sau forme de relief.
Din această categorie fac parte ș i frontierele astronomice, care
coincid cu paralele sau meridiane geografice. Asemenea frontiere sunt

141cele dintre Canada ș i S.U.A., par țial între S.U.A. și Mexic, între
Coreea de Nord și de Sud, între numeroase state africane, între statele
ce stăpânesc sectoarele polare etc.
2) În raport de elementele componente ale teritoriului de stat
frontierele sunt: terestre, fluviale, maritime și aeriene.
a) Frontiera terestr ă desparte uscatul dintre două state. Poate fi
atât natural ă, cât și convențională, în funcție de factori foarte varia ți,
istorici ș i locali.
b) Frontiera fluvial ă este linia care desparte apele unui fluviu
sau râu de grani ță.
Dacă fluviul sau râul respectiv este nenavigabil, frontiera se
stabilește pe mijlocul apei, iar dac ă este navigabil, pe linia celor mai
adânci puncte ale albiei care formeaz ă șenalul navigabil (talveg). Dac ă
fluviul are mai multe bra țe frontiera se fixeaz ă pe brațul principal. În
cazul în care se schimb ă poziția albiei, frontiera r ămâne în principiu
pe locul albiei vechi.
c) Frontiera maritim ă este, spre larg, limita extrem ă a mării
teritoriale, care poate fi de pân ă la 12 mile marine m ăsurate de la li-
niile de baz ă stabilite prin legisla ția internă, iar față de statele riverane,
o linie trasat ă prin înțelegere cu acestea, conform unor reguli de deli-
mitare bazate pe numeroase criterii între care echidistanț a, echitatea,
linia general ă a țărmului etc.
d) Frontiera aeriană este linia perpendicular ă care porne ște de
la traseul frontierelor terestr ă, fluvială sau maritim ă și se înalță până la
limita inferioar ă a spațiului cosmic.

3.2. Stabilirea frontierelor de stat și regimul acestora
Frontierele de stat se stabilesc prin lege, în conformitate cu tra-
tatele interna ționale.
Stabilirea frontierei se face în cadrul a dou ă operațiuni – delimi-
tarea și demarcarea.
Delimitarea frontierelor se face în conformitate cu normele
dreptului interna țional, prin tratate între statele vecine în care se preci-
zează direcția și așezarea generală a frontierei și se face o descriere a
traseului, care se fixeaz ă pe hartă, anexată la tratat.
Demarcarea înseamnă transpunerea în teren a traseului delimitat
al frontierei, care se face de regul ă de către comisii mixte ale repre-
zentanților celor două țări și constă în stabilirea co ncretă a fiecărui
element sau por țiune a traseului, fixarea de borne și de stâlpi și alte
asemenea opera țiuni.

142Traseul demarcat al frontierei se descrie am ănunțit în procese
verbale și se transpune pe hartă la scară mică, iar fiecare semn de
demarcare se descrie sau se fotografiaz ă, se întocmesc scheme ale fie-
cărei zone.
Regimul frontierei de stat se stabile ște prin legi interne care
reglementeaz ă modul de trecere a frontierei și controlul la frontier ă,
paza frontierei de stat, zonele adiacente frontierei, condi țiile de folo-
sire a terenurilor din apropiere, șederea în localit ățile de frontier ă și
alte asemenea probleme.61
Prin conven ții interna ționale între statele vecine se stabilesc
punctele de trecere a frontierei, se reglementeaz ă răspunderile fiecă –
rei părți pentru între ținerea frontierei și a elementelor de marcare,
precum și numeroase probleme privind colaborarea între guverne și
între organele gr ănicerești pentru respectarea regimului de frontier ă,
prevenirea conflictelor și incidentelor în zonă și rezolvarea lor atunci
când apar.

Secțiunea 4

Apele interioare, componente ale teritoriului de stat

Apele interioare sunt fluvii, râuri, lacuri sau por țiuni de mare
situate în interiorul unui stat și fac parte din teritoriul acestuia.
Făcând parte din teritoriul statului pe care sunt situate, apele
interioare sunt supuse regimului juridic intern al statului respectiv.62

4.1. Domeniul fluvial și lacustru

Din cadrul domeniului fluvial și lacustru fac parte cursurile de
apă (râuri, fluvii) și lacurile care sunt situate în întregime pe teritoriul
unui singur stat, cele care formeaz ă frontiera comun ă dintre dou ă
state, precum și cele care, în special în cazul fluviilor interna ționale,
traversează și separă teritoriile mai multor state.
Cursurile de ap ă și lacurile situate în întregime pe teritoriul unui
stat se afl ă sub suveranitatea exclusiv ă a statului respectiv, care le
stabilește regimul juridic și regulile de utilizare a lor.
_____________
61 Regimul frontierei de stat a ță rii noastre este stabilit prin Ordonan ța
de urgență a Guvernului nr.105/2001 „privind frontiera de stat a României”,
care a abrogat Legea nr. 56/1992.
62 Louis Cavaré, Le droit international public positif , Paris, Pedone,
vol. II, 1962, p.824 și urm.

143În cazul apelor care constituie frontiera comun ă a două state,
fiecare dintre statele respective este în drept s ă stabileasc ă regimul de
utilizare al p ărții ce-i revine pân ă la frontier ă, dar de regul ă regimul de
utilizare, de naviga ție, de amplasare a unor baraje, centrale electrice
etc. se stabile ște în comun de statele riverane. Acelea și principii
guverneaz ă și regimul fluviilor care traverseaz ă mai multe țări pentru
porțiunile cuprinse în teritoriul unui anumit stat, în m ăsura în care
aceste cursuri nu au regimul unor fluvii interna ționale.

4.2. Apele maritime interioare
Apele maritime interioare reprezint ă zona acvatic ă situată între
țărm și linia de la care se m ăsoară marea teritorial ă a unui stat mari-
tim. Asupra apelor maritime interioare adiacente țărmului maritim se
exercită în totalitate legisla ția națională, zona făcând parte din terito-
riul de stat.
Din apele maritime interioare fac parte și mările interioare, adic ă
acele mări de mai mici dimensiuni care sunt înconjurate în întregime
de spațiul terestru al unui singur stat (m ări închise), cum ar fi Marea
Aral, de exemplu, sau cele ale c ăror țărm uri, dar și intrarea prin care
comunică cu alte m ări sau cu oceanul, aparț in aceluia și stat (mări semi-
închise), cum ar fi Marea Alb ă sau Marea de Azov.
În apele maritime interioare sunt cuprinse și golfurile și băile cu
o deschidere spre mare mai mic ă de 24 mile maritime (aceast ă distanță
reprezentând dublul l ățimii acceptate pentru marea teritorial ă), precum
și băile și golfurile „istorice” care, de și au o deschidere mai mare de
24 mile maritime, au fost declarate de c ătre statele respective și
recunoscute de celelalte state ca fiind ape interioare, datorit ă faptului
că o perioad ă îndelungat ă au fost folosite în mod exclusiv de că tre
acestea. Exemple de golfuri istorice sunt Golful Hudson (Canada),
Golful Bristol (Anglia) sau Golful Granville (Fran ța).
Golfurile și băile la care sunt riverane dou ă sau mai multe state,
incluse în categoria apelor maritime interioare, se delimiteaz ă de către
statele respective în baza unor conven ții pe care acestea le încheie
între ele, iar în bazinele astfel delimitate reglement ările privind regi-
mul juridic și folosința acestora apar țin fiecăruia dintre state pentru
partea ce-i revine.
Apele portuare sunt o parte componentă a apelor maritime inte-
rioare, situate în rada unui port, între țărm și linia care une ște instala-
țiile portuare cele mai avansate spre larg.

144Regimul juridic al apelor portuare este reglementat de c ătre sta-
tul riveran. Statul respectiv poate s ă stabileasc ă porturile care sunt des-
chise și navelor str ăine și poate interzice accesul oric ăror nave în unele
porturi pe care le declară închise. Porturile închise sunt de regulă cele
militare sau cele care servesc în exclusivitate cabotajului maritim al
statului respectiv.
În porturile deschise intrarea ș i staționarea navelor comerciale
străine este permis ă în baza normelor cutumiare ș i a uzanțelor por-
tuare, precum și a prevederilor Conven ției de la Geneva din 1923
privind regimul interna țional al porturilor maritime.
Statul riveran are, îns ă, dreptul exclusiv de a stabili condi țiile în
care are loc accesul navelor comerciale, regulile de naviga ție în rada
porturilor sale maritime, condi țiile de înc ărcare și descă rcare în port și
de a stabili și încasa taxe portuare.
Navele militare, precum și alte nave de stat folosite în scopuri
necomerciale, pot intra în porturile altui stat numai în baza unei
autorizații prealabile a statului respectiv, care poate impune anumite
restricții atât în legă tură cu numărul navelor, cât și cu privire la durata
staționării. Ele pot intra într-un asemenea port f ără autorizație numai
în caz de for ță majoră (furtuni, avarie etc.) sau dac ă la bordul lor se
află șeful statului respectiv ori reprezentantul diplomatic acreditat în
statul căruia-i aparț ine portul.
Navele militare se bucur ă de imunitate de jurisdic ție penală și civilă.
În baza imunităț ii de jurisdic ție penală infracțiunile comise la
bord de membrii echipajului se pedepsesc conform legilor statului
căruia îi apar ține nava militară , iar dacă un asemenea membru al
echipajului se refugiaz ă la ță rm va putea fi judecat de statul respectiv
numai când nu este cerut înapoi de comandantul vasului. Dac ă, însă,
infractorul care a comis o fapt ă penală la bordul navei este cet ățean al
statului riveran sau dacă la țărm s-a comis o infrac țiune, iar autorul s-a
refugiat la bordul unei nave militare str ăine, vinovatul trebuie predat
autorităților locale.
De imunitatea de jurisdic ție se bucur ă și membrii echipajelor
navelor de stat de orice fel, îns ă numai dac ă aceștia se află pe ță rm în
uniformă sau cu titlu oficial. În general, statutul navelor de stat
necomerciale este asimilat regimului navelor de r ăzboi.
În caz de dezertare, membrii echipajelor navelor militare nu pot
fi arestați de comandantul navei pe ță rm, iar statul de re ședință nu este
obligat să-i remită pe dezertori statului ai c ărui cetăț eni sunt.
Imunitatea de jurisdic ție civilă presupune ca navele militare s ă
nu poată fi sechestrate, confiscate sau rechizi ționate într-un port str ăin.

145Secțiunea 5
Marea teritorial ă

5.1. Drepturile suverane ale statului asupra m ării sale teritoriale
Prin marea teritorial ă se înțelege o por țiune de mare de o anu-
mită lățime care se întinde de-a lungul spa țiului terestru al unui stat și
care face parte integrant ă din teritoriul de stat.63
Statul riveran exercit ă asupra m ării teritoriale, precum ș i asupra
solului marin, a subsolului acestuia și a spațiului aerian de deasupra,
toate drepturile decurgând din suveranitatea sa la fel ca și în privin ța
teritoriului terestru și a celorlalte elemente ale spa țiului acvatic, ți-
nând, însă, seama și de exigen țele naviga ției maritime interna ționale.
În marea teritorial ă statul riveran exercită drepturi cum ar fi:
– dreptul de exploatare economic ă a zonei (pescuit, protecț ia
resurselor marine, bog ățiile solului și subsolului marin etc.);
– dreptul de a reglementa naviga ția (securitatea și poliția trafi-
cului, căile de naviga ție, pilotajul și prevenirea abordajelor, transpor-
turile, protec ția cablurilor submarine și a conductelor petroliere, cabo-
tajul etc.);
– dreptul de protejare a propriei securit ăți (condițiile trecerii nave-
lor, stabilirea de zone interz ise, controlul vamal, fiscal ș i sanitar etc.);
– drepturile decurgând din competen ța jurisdic țională de a solu-
ționa orice litigii privind zona și de a sanc ționa încălcările aduse regi-
mului juridic stabilit.
Statul riveran este obligat s ă comunice prin avize că tre naviga-
tori orice m
odificare a regulilor stabilite ș i să facă publicitatea cuve-
nită, prin hărți maritime, culoarelor de naviga ție și sistemelor de sepa-
rare a traficului.

5.2. Dreptul de trecere inofensiv ă prin marea teritorial ă
Specific m ării teritoriale, spre deoseb ire de apele maritime inte-
rioare, este dreptul de trecere inofensiv ă al navelor comerciale străi-
ne. Acest drept presupune ca navele comerciale ale oric ărui stat s ă
poată naviga prin marea teritorial ă a altui stat, f ără a intra în apele
interioare, și să traverseze marea teritorială spre porturi sau din porturi
spre larg.
_____________
63 Asupra acestei probleme vezi A. Bolintineanu, Marea teritorial ă,
Editura Științifică, București, 1960.

146Pentru a fi inofensiv ă, trecerea trebuie s ă fie continu ă și rapidă.
Oprirea și ancorarea navelor str ăine în marea teritorial ă sunt permise
numai în m ăsura în care acestea sunt determinate de nevoile obiș nuite
ale naviga ției ori sunt impuse de împrejur ări deosebite și anume în caz
de forță majoră sau de avarie ori pentru ajutorarea persoanelor, nave-
lor sau a aeronavelor aflate în pericol ori avariate.
Navele str ăine care p ătrund în marea teritorial ă sunt obligate să
nu săvârșească acte împotriva p ăcii, securităț ii, ordinii publice sau
intereselor statului riveran și să respecte reglement ările acestuia pri-
vind căile și regulile de naviga ție sau cele de ordin fiscal, sanitar ori
referitoare la imigrare.
Potrivit art. 8 al Conven ției din 1982 privind dreptul m ării se
consideră că trecerea unei nave prin marea teritorial ă nu mai este
inofensivă dacă nava respectivă săvârșește una din urm ătoarele fapte:
– amenință cu forța sau folose ște forța îm potriva suveranit ății,
integrității teritoriale sau independen ței politice a statului riveran sau
în orice alt mod contrar dreptului interna țional;
– efectueaz ă manevre sau exerci ții cu arme de orice fel;
– culege informa ții care pot s ă aducă prejudicii ap ărării sau secu-
rității statului riveran;
– desfășoară acte de propagand ă care prejudiciază interesele ap ă-
rării sau ale securit ății;
– permite decolarea de pe nav ă sau îmbarcarea pe nav ă a oricăror
aparate de zbor;
– îmbarcă, debarcă sau lanseaz ă tehnică militară, scafandri, subma-
rine sau orice alte instala ții în măsură să efectueze cercet ări subacvatice;
– îmbarcă sau debarc ă mărfuri, bani sau persoane cu înc ălcarea
reglement ărilor statului riveran;
– săvârșește acte de poluare gravă a mediului;
– desfășoară activități de c
ercetare, de supraveghere, de pescuit,
de interven ție în sistemele de comunica ție ale statului riveran sau orice
alte activit ăți care nu au o leg ătură directă cu trecerea inofensiv ă.
Intrarea navelor stră ine cu propulsie nuclear ă în marea teritorial ă
este supus ă în unele state, inclusiv România, unei aprobă ri prealabile.
Submarinele și celelalte nave submersibile au obliga ția ca în marea
teritorială să navigheze la suprafa ță și să arboreze pavilionul na țional.
Trecerea prin marea teritorial ă a navelor militare este de regul ă
liberă. Un mare num ăr de state, între care și România, supun, îns ă,
această trecere unei aprob ări prealabile, de și nu exist ă reguli general
acceptate în acest sens în dreptul interna țional.

147Condițiile trecerii inofensive a navelor maritime prin marea teri-
torială sunt stabilite de legisla ția internă a fiecă rui stat care are ie șire
la mare, cu resp ectarea principiilor ș i normelor cuprinse în Conven ția
din 1982 privind dreptul m ării.
Statul riveran nu poate împiedica trecerea inofensiv ă prin marea
sa teritorial ă. El poate, îns ă, să stabileasc ă în cuprinsul acesteia, unele
zone maritime de securitate în care este interzis ă intrarea navelor stră i-
ne de orice fel sau a unor categorii de nave, poate suspenda temporar
dreptul de trecere inofensiv ă în anumite zone, altele decât cele de
securitate, și poate să ia în marea sa teritorială măsurile necesare spre
a împiedica sau a întrerupe orice trecere care nu este inofensiv ă.
Statul riveran î și exercită jurisdicția în marea sa teritorial ă atât în
materie civilă , cât și în domeniile penal și administrativ asupra navelor
aflate în pasaj inofensiv, în anumite condi ții stabilite de Conven ția
din 1982.
Pentru navele comerciale, statul riveran poate efectua acte de
instrucție penală sau de arestare a unor infractori cu privire la faptele
penale săvârșite la bordul navei, îns ă numai dac ă: consecin țele infrac-
țiunii se extind asupra statului riveran; a fost înc ălcată ordinea public ă
în m
area teritorial ă; exercitarea jurisdic ției a fost cerut ă de căpitanul
navei ori de un agent diplomatic sau consular al statului de pavilion;
pentru reprimarea traficului de stupefiante.
Conform legisla ției sale de poliț ie fiscală sau vamal ă statul rive-
ran are dreptul de vizit ă, de reținere sau de captură a navelor comer-
ciale străine, de control al documentelor navei, al înc ărcăturii acesteia
și al documentelor echipajului, ori de confiscare a produselor interzise
aflate la bordul lor, putând aplica sanc țiuni pentru înc ălcarea regulilor
stabilite.
Dreptul de urm ărire a navelor care au înc ălcat legile sau regula-
mentele de orice fel privitoare la regimul m ării teritoriale poate conti-
nua și după ieșirea acestora în marea liber ă, până în momentul intr ării
lor în marea teritorial ă a altui stat.
În ce prive ște jurisdic ția civilă, statul riveran de regul ă nu poate
opri o nav ă aflată în pasaj inofensiv pentru a- și exercita jurisdic ția
civilă asupra persoanelor aflate la bordul navei, dar poate lua față de
navele comerciale m ăsuri asiguratorii pentru obliga ții asumate în leg ă-
tură cu trecer
ea prin mare.
Navele de r ăzboi și navele de stat str ăine afectate unor scopuri
necomerciale se bucur ă de imunitate de jurisdic ție în marea teritorial ă
a altui stat. În cazul în care nava respectiv ă sau echipajul acesteia
încalcă legislația statului riveran nava poate fi obligat ă să părăsească

148marea teritorial ă. În asemenea împrejur ări răspunderea pentru orice
prejudiciu produs de nav ă sau de echipaj revine statului de pavilion.

5.3. Lățimea mării teritoriale
Potrivit Conven ției asupra dreptului m ării din 1982, l ățimea mă-
rii teritoriale nu poate depăși 12 mile marine.
În timp, aceast ă lățime a variat, mult ă vreme fiind stabilit ă la
3 mile marine, care corespundea puterii de b ătaie a unui tun, f ără însă
ca această limită să fi fost vreodat ă unanim acceptat ă. Ea s-a extins
ulterior, prin legile interne, ajungând la oarecare stabilitate regula
celor 6 mile marine.
La conferin ța privind dreptul m ării din 1958 s-a recunoscut
dreptul statelor de a- și stabili lățimea mării teritoriale între 3 și 12 mile
marine.
Preocupate s ă-și lărgească limita m ării teritoriale pentru a avea
acces neîngr ădit la exploatarea economic ă a zonelor de coast ă, în anii
’70, ai secolului trecut unele state sud-americane și-au lă rgit marea
teritorială până spre 200 m ile marine.
În 1981, în preajma Conferin ței privind dreptul m ării, o anchet ă
efectuată cu privire la 157 state constat ă că limita mării teritoriale pro-
prii stabilit ă de acestea era, pentru 32 state de 3 mile marine, pentru
86 state de 12 mile marine, iar pentru alte 13 state de 200 mile marine.
Apariția și consacrarea conceptului de zon ă economic ă exclusivă
prin Conven ția din 1982 asupra dreptului m ării a fă cut posibil ă stabi-
lirea unei limite acceptate de 12 mile marine pentru toate statele.
Limita interioar ă de la care se m ăsoară lățimea mării teritoriale
o constituie linia de baz ă. Aceasta poate fi de dou ă feluri: normal ă, la
litoralul f ără sinuozități și dreaptă, la celelalte.
Linia de baz ă normală este linia refluxului de-a lungul țărmului,
marcată pe hărți recunoscute oficial de statul riveran.
Linia de baz ă dreaptă este o linie ce une ște punctele extreme ale
formațiunilor de insule, stânci etc. strâns legate de uscat, sau ale deltei
unui fluviu, cu punctele cele mai avansate ale litora lului, incluzând și
instalațiile portuare perm
anente.
Limita exterioar ă a mării teritoriale este o linie paralel ă cu linia de
bază, aflată la o distan ță stabilită, de până la 12 mile marine de aceasta.
Porțiunea de mare aflat ă între linia de baz ă dreaptă și țărm face
parte din apele interioare ale statului.

149Secțiunea 6
Zonele maritime asupra că rora statele exercit ă
unele drepturi suverane
Suveranitatea deplin ă a unui stat maritim asupra teritoriului s ău
se exercit ă până la limita exterioar ă a mării teritoriale, dincolo de care
începe marea liber ă.
Nevoile de securitate ale unor state, sau de realizare a unor
interese proprii și în anumite por țiuni de mare situate dincolo de limita
exterioară a mării teritoriale au dus la apari ția și consacrarea unor zone
speciale în care statele sunt îndrituite s ă exercite anumite drepturi în
mod suveran.
Aceste zone sunt: zona contigu ă, platoul continental și zona eco-
nomică exclusivă .

6.1. Zona contiguă
Este porțiunea din mare care se înti nde dincolo de limita exte-
rioară a mării teritoriale pân ă la o distan ță de 24 mile marine de la
liniile de baz ă spre larg, în care statul riveran are anumite drepturi
exclusive, precis determinate.
În acest spa țiu statul riveran este îndrept ățit să exercite controlul
pentru prevenirea înc ălcării legilor și regulamentelor sale din dome-
niile vamal, fiscal, sanitar și de emigrare. Statul riveran poate lua orice
măsuri de prevenire și de sancționare a înc ălcării legi slației proprii în
aceleași condiții ca și în teritoriul s ău național, dar numai în domeniile
menționate.
Din punct de vedere istoric, la originea zonei contigue stau
zonele în care anumite puteri maritime și-au rezervat înc ă din secolul
al XVIII-lea unele drepturi de control exclusiv în domeniul vamal,
apoi și în alte domenii, pentru protejarea mai bun ă a intereselor lor, în
condițiile în care marea teritorial ă nu depășea 3 km în l ărgime, dis-
tanță insuficient ă pentru realizarea scopurilor respective.

6.2. Platoul continental

Sub aspect geologic platoul continental reprezint ă prelungirea în
pantă sub apele m ării a ță rmului unui stat riveran pân ă la zona abrupt ă
a acestuia.
Sub aspect juridic Conven ția asupra dreptului m ării din 1982
definește platoul continental ca fiind solul și subsolul spa țiilor subma-

150rine care se întinde dincolo de limita exterioar ă a mării teritoriale de-a
lungul prelungirii naturale a teritoriului terestru pân ă la limita exte-
rioară a taluzului continental, sau până la o distan ță de 200 mile ma-
rine măsurată de la liniile de baz ă ale mării teritoriale acolo unde li-
mita exterioar ă a taluzului continental nu ajunge pân ă la această distanță.
În situația în care taluzul continental se întinde pe distan țe foarte
mari, de multe sute de kilometri, aceea și conven ție stabile ște că
platoul continental nu poate dep ăși 350 de mile de la linia de baz ă sau
100 de mile dincolo de punctul în care adâncimea apei atinge 2.500 m.
Delimitarea platoului continental se face, în limitele stabilite de
convenția menț ionată, de către fiecare stat riveran pentru zona sa.
Între statele vecine sau între țările situate fa ță în față delimitarea
se face prin acordul p ărților în temeiul dreptului interna țional, cu
condiția ca solu ția la care s-a ajuns s ă fie echitabil ă.
Consacrarea juridică a platoului continental a ap ărut și s-a impus
după al doilea ră zboi mondial, atunci când perfec ționarea mijloacelor
tehnice de exploatare a resurselor submarine (flor ă și faună , zăcăminte
de țiței și gaze sau
metalifere etc.) a trezit interesul pentru valorifi-
carea de c ătre statele dezvoltate tehnologic a unor asemenea resurse.
Regimul juridic al platoului continental s-a conturat la început ca
o practică unilaterală a unor state, care a c ăpătat caracter de cutum ă,
iar apoi a fost consacrat în cadrul „Convenț iei asupra platoului conti-
nental” semnat ă la Geneva în 1958, de unde a fost preluat și dezvoltat
de Conven ția asupra dreptului m ării din 1982.
Pe platoul continental statul riveran exercit ă drepturi suverane
de explorare ș i exploatare a resurselor sale naturale.
Nici un alt stat nu poate dobândi drepturi asupra platoului conti-
nental fără consimțământul expres al statului riveran. Totu și, statul
riveran nu poate împiedica un alt stat de a instala și a utiliza conducte
și cabluri submarine în perimetrul platoului s ău continental. Traseul
acestora se stabileș te, însă, împreun ă cu statul riveran.
Forarea în platoul continental pentru descoperirea ș i exploatarea
resurselor naturale sau în orice alte scopuri constituie un drept exclu-
siv al statului riveran, acesta fiind în drept s ă reglementeze și să
autorizeze forarea și de către alte state.
Statul riveran poate, de asemenea, s ă implementeze insule artifi-
ciale sau alte instala ții destinate explor ării și exploatării resurselor din
zonă și să st
abilească în jurul acestora zone de securitate de pân ă la
500 metri.
Cercetarea științifică pe platoul continental este posibil ă numai
cu consim țământul statului riveran.

151Drepturile statului riveran în platoul s ău continental nu depind de
ocuparea efectiv ă sau de vreo declara ție expresă din partea acestuia.
Drepturile asupra platoului continental nu pot aduce atingere
mării libere de deasupra acestuia și nici spațiului aerian respectiv, care
rămân în afara oric ărui drept de suveranitate.
Statul riveran este ținut să exploateze platoul s ău continental f ără
ca prin aceasta să se stânjeneasc ă navigația liberă sau să se aducă
atingeri grave resurselor biologice ale m ării.

6.3. Zona economic ă exclusivă
Conceptul de zon ă economic ă exclusiv ă este de dată recentă ,
fiind formulat pentru prima oar ă în 1972 în termeni juridici, dar în
formă incipient ă el a apărut în perioada imediat urm ătoare celui de al
doilea ră zboi mondial, când unele state sudamericane, interesate în
protejarea resurselor lor piscicole, au instituit anumite zone de prote-
jare a pescuitului în dreptul litora lului lor, dincolo de marea terito-
rială, pe distan țe variabile de pân ă la 200 mile marine în largul
oceanului. Asemenea zone au fost ulterior stabilite și de alte state, în
special din Asia și Africa.
Dreptul sta
telor de a-ș i stabili o zonă economic ă exclusiv ă a
fost consacrat prin „Conven ția asupra dreptului m ării” din 1982, ca
una dintre cele mai importante noutăț i aduse de aceast ă convenție.
Zona economic ă exclusivă este o por țiune a mării libere situat ă
dincolo de marea teritorial ă și adiacent ă acesteia, supus ă unui regim
juridic special. Ea se întinde spre largul m ării pe o distan ță de 200
mile marine de la linia de baz ă de la care se m ăsoară marea teritorial ă.
Zona economic ă exclusivă nu face parte din teritoriul na țional al
statului riveran. Ea este supus ă jurisdicției acestuia numai în ce pri-
vește unele drepturi economice de exploatare a resurselor.
În zona economic ă exclusivă statul riveran are drepturi suverane
în ce prive ște explorarea și exploatarea, conservarea și gestionarea
resurselor naturale, biologice și nebiologice, ale m ărilor și oceanelor.
Libertatea de naviga ție, de survol și de așezare a cablurilor și
conductelor submarine, pe care o au toate statele lumii în marea liber ă
trebuie să fie
respectată în această zonă.
Statul riveran poate construi și utiliza în zon ă insule artificiale,
instalații și lucră ri în scop economic și este singurul în drept să auto-
rizeze și să reglementeze construirea și utilizarea unor asemenea insta-
lații de către alte state.

152El are, de asemenea, dreptul de a desf ășura cercetarea ș tiințifico-
marină în zonă și de a stabili m ăsurile de conservare a mediului marin,
celelalte state având nevoie pentru asemenea activit ăți de autorizarea sa.
Statul riveran poate desf ășura în zon ă în principal activit ăți de
pescuit, dar ș i alte activit ăți de exploatare și de explorare în scopuri
economice a zonei, cum ar fi produ cerea de curent prin utilizarea apei,
a curenților marini și a vântului etc.
În privința pescuitului, statul riveran poate stabili volumul total
al capturilor de pe ște, volumul propriei sale capturi și, prin acorduri cu
alte state, cotele de pescuit ale acestora în zon ă, acordând în această
privință un regim preferen țial țărilor fă ră litoral și celor dezavantajate
economic, a șa cum se recomand ă în cuprinsul Convenț iei din 1982.

Secțiunea 7
Marea liber ă
Marea liber ă este acea parte a m ărilor și oceanelor care nu
aparține mării teritoriale sau apelor interioare ale unui stat și asupra
căreia nu se exercit ă suveranitatea vreunui stat, fiind deschis ă tut uror
națiunilor.
Regimul juridic al m ării libere este guvernat de principiul liber-
tății mărilor, potrivit c ăruia mările și oceanele lumii sunt deschise
tuturor statelor, indiferent dac ă acestea au sau nu ie șire la mare ș i nici
un stat nu poate s ă-și declare suveranitatea sa asupra vreunei p ărți
libere.64
Principiul m ării libere a fost formulat în 1609 de marele jurist
Hugo Grotius, în condi țiile în care, datorit ă dezvoltării comerț ului
internațional, vechiul principiu al m ării închise, specific evului mediu
și de care profitau marile puteri navale ale epocii care revendicau
drepturi exclusive asupra unor m ări sau a unor por țiuni din oceane, nu
mai satisf ăcea interesele noilor state dornice s ă-și poată dezvolta flote
comerciale proprii cu acces în toate zonele lumii.
Principiul s-a impus apoi pe cale cutumiar ă, dar consacrarea sa
convențională nu s-a produs decât în secolul al XX-lea, prin Conven ția
de la Geneva din 1958 asupra m ării libere.
Principiul libert ății mării confer ă statelor lumii o serie de liber-
tăți concrete în marea liber ă:
– libertatea de naviga ție;
_____________
64 Michael Akehurst, op.cit., p. 220 și urm.

153- libertatea de survol;
– libertatea de a pescui; – libertatea de a a șeza cabluri ș i conducte submarine;
– libertatea de a construi insule artificiale ș i alte instala ții auto-
rizate de dreptul interna țional;
– libertatea cercet ării științifice.
Primele 4 libert ăți aparț in dreptului clasic, fiind consacrate ca
atare prin Conven ția din 1958, iar ultimele 2 sunt prev ăzute pentru
prima oar ă în Convenț ia din 1982, constituind una din inova țiile în
materie aduse de aceasta.
Convenția din 1982 impune statelor obliga ția că în exercitarea
celor 6 libert ăți consacrate să ia în considera ție interesele celorlalte
state, precum și drepturile acestora cu privire la activit ățile din zona
internațională a spațiilor submarine.
Statele au obliga ția de a coopera în zon ă în toate domeniile,
pentru realizarea p ăcii și securității internaționale.
Marea liber ă trebuie s ă fie utilizat ă în scopuri exclusiv pa șnice,
fiind interzise, de exemplu, experienț ele nucleare în marea liber ă și
spațiul aerian de deasupra sa (tratat din 1963) sau plasarea de arme
nucleare pe fundul m ărilor și oceanelor
(tratat din 1971). Marea liber ă
nu este, îns ă, demilitarizat ă, neutralizat ă și denuclearizată , restricțiile
menționate având un caracter par țial, astfel c ă în timp de pace în
marea liber ă este permis ă existența flotelor maritime militare, iar în
timp de r ăzboi marea liberă poate fi folosit ă ca teatru de opera ții
militare.
În marea liberă statele sunt obligate s ă coopereze ș i să ia măsuri
pentru prevenirea și sancționarea unor fapte care constituie amenin țări la
adresa întregii comunităț i internaționale, cum ar fi traficul de sclavi,
pirateria și traficul ilicit de stupefiante, ca și pentru interzicerea emisiuni-
lor neautorizate de radio și televiziune care î și au baza în aceast ă zonă.
Navele de r ăzboi ale tuturor statelor au în acest sens dreptul de a
vizita orice nav ă, comercial ă, indiferent de na ționalitatea pavilionului
acesteia, dac ă există suspiciuni c ă la bordul s ău se săvârșesc fapte de
natura celor men ționate și de a urm ări o asemenea navă până ce
acea
sta intră în zona de jurisdic ție a unui stat.
Statele au, de asemenea, obliga ția de a coopera pentru a asigura
ca navele comerciale s ă poată naviga în deplin ă securitate în marea
liberă și de a lua toate m ăsurile pentru prevenirea abordajelor pe mare
și pentru acordarea de ajutor navelo r aflate în pericol, echipajelor
acestora și celorlalte persoane aflate la bordul unor asemenea nave.

154Secțiunea 8
Zona interna țională a teritoriilor submarine
Descoperirea pe fundul m ărilor și oceanelor, ca și în subsolul
acestora, în zona m ării libere, dincolo de limita exterioar ă a platoului
continental, a unor importante ză căminte care în condi țiile dezvolt ării
spectaculoase a tehnicii contemporane ar putea deveni în scurt timp
exploatabile a adus în prim planul preocup ărilor statelor lumii, în spe-
cial a celor cu o dezvoltare tehnologic ă mai puțin avansat ă, necesitatea
stabilirii unor reguli de drept interna țional privind exploatarea acestei
zone, astfel ca ea s ă nu se fac ă în beneficiul exclusiv al statelor cu
mari posibilit ăți tehnologice, ci în folosul tuturor statelor lumii.
Mai multe rezoluț ii ale Adun ării Generale a O.N.U., începând cu
deceniul al șaptelea al secolului trecut, au instituit un moratoriu asupra
exploatării fundului m ărilor și oceanelor, în a șteptarea convenirii
ulterioare a unui regim interna țional și au stabilit unele principii
privind exploatarea acestei zone, declarat ă ca patrimoniu comun al
umanității.
Regimul juridic al zonei interna ționale a teritoriilor submarine a
fost stabilit prin Conven ția din 1982 asupra dreptului m ării. Art. 136
al Conven ției prevede c ă zona și resursele sale sunt patrimoniu comun
al umanit ății.
Resursele zonei sunt inalienabile, drepturile asupra acestora
aparținând întregii o meniri, iar explorarea și exploatarea lor trebuie s ă
se facă cu participarea și în beneficiul tuturor statelor și popoarelor.
Întrucât conven ția stabilea principii care exprimau îndeosebi punctul
de vedere al țărilor în curs de dezvoltare, unele state dezvoltate nu au
semnat sau au amânat ratificarea acesteia, astfel c ă în 1994 s-a înche-
iat un Acord privind aplicarea p ărții a XI-a a Conven ției din 1982,
care se refer ă în special la aspecte institu ționale, menț ionându-se c ă
ambele instrumente juridice (conven ția și acordul) trebuie s ă fie inter-
pretate și aplicate împreun ă atunci când este vorba de regimul zonei
patrimoniului comun al umanit ății.
Potrivit Conven ției, nici un stat nu poate s ă revendice sau s ă
exercite suveranitatea sa ori drepturi suverane asupra vreunei p ărți a
zonei sau asupra resurselor sale, dup ă cum nici un stat și nici o per-
soană fizică sau juridic ă nu poate s ă-și însușească vreo parte a zonei
sau a resurselor sale.
Zona interna țională a teritoriilor submarine trebuie s ă rămână
deschisă utilizării pașnice de către toate statele, fă ră discrimin ări, indi-

155ferent dac ă acestea sunt riverane sau f ără litoral. Fiecare stat trebuie s ă
vegheze ca întreprinz ătorii, persoane fizice sau juridice care posed ă
cetățenia ori na ționalitatea lor sau sunt controlate de acestea, s ă res-
pecte întocmai regulile stabilite pent ru exploatarea resurselor zonei,
fiind răspunzătoare dacă nu au luat m ăsurile necesare în acest scop.
Pentru rezolvarea problemelor privind exploatarea zonei prin
Convenție a fost creat un mecanism institu țional format din:
a) Autoritatea interna țională a teritoriilor submarine, o organi-
zație interna țională, cu organisme corespunz ătoare, prin intermediul
căreia statele p ărți organizeaz ă și controleaz ă activitățile din zon ă în
folosul întregii omeniri;
b) Întreprinderea, care desf ășoară în zonă activități de gestiu-
ne, de explorare ș i de exploatare, de transport și de comercializare a
resurselor extrase;
c) Camera pentru rezolvarea diferendelor referitoare la terito-
riile submarine, care cuprinde camere speciale pe categorii de diferen-
de, ca organism jurisdic țional.
În zona interna țională a teritoriilor submarine orice activitate se
poate desf ășura numai pe baza unei autoriza ții eliberate de Autoritate
pe baza unor criterii economice stabilite într-o anex ă a Conven ției și în
Acordul din
1994.
Activitățile pot să fie desfășurate fie direct de c ătre Întreprindere,
care este controlată de Autoritatea interna țională a teritoriilor subma-
rine, fie de c ătre statele-p ărți ori de persoanele fizice sau juridice apar-
ținând statelor, în asociere cu Autoritatea, și privesc cercetarea științi-
fică, explorarea și exploatarea resurselor din zon ă, indiferent de natura
acestora.
Statele-pă rți sunt obligate s ă asigure ca activit ățile din zon ă să se
facă în mod eficient și cu evitarea risipei, în aș a fel încât s ă se asigure
protecția și conservarea mediului marin, precum și conform principiilor
unei gestiuni comerciale s ănătoase, preocupându-se de evolu ția armo-
nioasă a economiei mondiale și de evitarea oric ăror dezechilibre în pre-
țurile și comerțul mondial, cu luarea în cons iderare în mod special a inte-
reselor țărilor în curs de dezvoltare și a țărilor dezavantajate geografic.
De ase
menea, în exploatarea zonei trebuie s ă se țină seama de
desfășurarea normal ă a activităților din marea liber ă (navigație, pes-
cuit etc.), de regimurile juridice ale celorlalte spa ții marine și în spe-
cial de interesele și drepturile statelor riverane în leg ătură cu zăcămin-
tele minerale care se extind în zonele aflate sub jurisdic ția națională a
acestora sau dinspre aceste zone spre zona care formeaz ă patrimoniul
comun al umanit ății.

156Secțiunea 9
Strâmtorile interna ționale

9.1. Regimul juridic al strâmtorilor interna ționale
Strâmtorile interna ționale sunt întinderi de ap ă situate între
porțiuni de uscat formând treceri înguste pentru naviga ție între dou ă
porțiuni ale m ării libere.
Regimul juridic al acestora intereseaz ă atât statele riverane,
pentru asigurarea propriei lor securit ăți, cât și celelalte state ale lumii,
pentru facilitarea naviga ției libere a navelor proprii, strâmtorile f ăcând
posibilă scurtarea rutelor între diferite porturi ale lumii.
Până la Conven ția din 1982 asupra dreptului m ării, dreptul
internațional nu cuprindea reguli gene ral acceptate privind navigaț ia
prin strâmtorile interna ționale, existând doar reglement ări punctuale
asupra unora dintre acestea: Bosfor și Dardanele (la Marea Neagră ),
Sun, Beltul Mare și Beltul Mic (la Marea Baltic ă), Gibraltar (între
Marea Mediteran ă și Oceanul Atlantic), Mage llan (în partea de sud a
Americii Latine) etc.
Regimul juridic stabilit prin Conven ția din 1982 prevede c ă prin
strâmtorile care leag ă o parte a m ării libere sau o zonă economic ă ex-
clusivă cu o altă parte a m ării libere sau a zonei economice exclusive
statele au un drept de trecere în tranzit pentru navele lor, similar
dreptului de trecere inofensiv ă prin marea teritorial ă.
Navele care trec prin strâmtorile interna ționale trebuie s ă reali-
zeze un tranzit continuu și rapid, să se abțină de la orice activit ăți care
necesită o autorizare prealabil ă din partea statului riveran, sau care
sunt interzise de acesta, ori care ar stânjeni naviga ția și să respecte
reglement ările privind naviga ția în zonă stabilite de statele riverane.
Statele riverane, la rândul lor, au obliga ția de a asigura dreptul
de trecere în tranzit a tuturor navelor în deplin ă securitate și fără nici o
discriminare. Ele r ămân, însă, suverane asupra acestor strâmtori.

9.2. Strâmtorile M ării Negre
Constituind singura ie șire spre Marea Mediteran ă pentru ță rile
riverane M ării Negre, strâmtorile Bosfor ș i Dardanele prezint ă atât
pentru țările respective, cât și pentru alte țări, o importanță politică,
militară și economic ă deosebită.
Stabilirea unui statut interna țional al Bosforului și Dardanalelor
s-a făcut pentru prim
a oară prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi din

1571874, până atunci Imperiul otoman exercitând suveranitatea sa deplină
asupra acestora. Alte reglementă ri au fost realizate îndeosebi prin
Tratatul de la Adrianopole (1829), Tratatul de la Londra (1841) și
Convenția de la Lausanne (1923).
Sub imperiul acestor reglement ări internaționale regimul juridic
al celor două strâmtori a oscilat între libertatea deplin ă pentru navi-
gație numai a navelor unor state (Rus ia, Anglia etc.) sau pentru toate
statele lumii și închiderea lor total ă pentru navele militare, demilitari-
zarea și neutralizarea lor.
Regimul juridic actual al strâmtorilor M ării Negre este stabilit
prin „Conven ția de la Montreux” din 1936.65
Potrivit acestei convenț ii regimul trecerii prin cele dou ă strîmtori
este diferen țiat pentru navele comerciale și pentru navele militare, în
timp de pace și în timp de r ăzboi.
Circulația navelor comerciale prin strâmtori în timp de pace este
liberă pentru toate statele lumii. În timp de ră zboi circula ția este liberă
numai dac ă Turcia este neutr ă, iar dacă Turcia este beligerant ă ea are
dreptul să interzică trecerea navelor comerciale ale statelor inamice,
asigurând drept de liber ă trecere pentru navele statelor neutre, cu con-
diția ca acestea s ă nu ajute vreun stat inamic.
Navele militare ale altor state au dreptul de a trece prin strâmtori
în timp de pace, dar cu unele restric ții. Statele riverane M ării Negre
pot trece prin strâmtori orice nav ă militară , inclusiv submarine, aces-
tea fiind îns ă obligate s ă navigheze numai ziua ș i la suprafa ță; pentru
statele neriverane trecerea navelor militare este supus ă unor restric ții
de tonaj, de num ăr de nave și de tipul acestora.
În timp de r ăzboi, Turcia poate închide strâmtorile pentru navele
militare ale statelor inamice, iar dac ă Turcia nu este beligerant ă ea
poate permite navelor de r ăzboi ale altor state s ă treacă prin strâmtori,
cu condiția ca statele respective s ă încheie cu ea acorduri de asisten ță
mu
tuală.
După al doilea ră zboi mondial, marile puteri au c ăzut de acord la
Postdam în 1945 asupra revizuirii acestui tratat pentru a se permite
tonaje mai mari ale navelor militare, dar negocierile purta te ulterior nu
au dus la nici un rezultat.

_____________
65 Vezi Paul Gogeanu, Strâmtorile M ării Negre de-a lungul istoriei ,
Editura Politic ă, București, 1966, p.133 și urm.

158Secțiunea 10
Canalele maritime interna ționale
Canalele maritime sunt c ăi de naviga ție artificiale, construite pentru
a lega două mări sau oceane în scopul scurt ării rutelor de naviga ție.
Deși sunt construite pe teritoriul unui stat și ca urmare sunt
supuse suveranit ății statului respectiv, importanț a pe care o prezint ă
pentru naviga ția interna țională a determinat ca statutul celor mai
importante asemenea canale s ă capete un caracter interna țional în baza
unor tratate, pentru a se asigura dreptul de tranzit prin ele pentru nave-
le tuturor statelor.
Principalele canale interna ționale sunt Canalul de Suez, Canalul
Panama și Canalul Kiel.66
a) Canalul de Suez. A fost construit între 1859 – 1869, pe terito-
riul Egiptului, care în acea perioad ă se afla sub suzeranitatea Impe-
riului Otoman, pentru a lega pe o rut ă mai direct ă Oceanul Indian, prin
Marea Ro șie, cu Marea Mediterană .
Regimul interna țional al canalului a fost stabilit în baza Conven-
ției de la Constantinopol din 1888, care consacra libertatea de trecere
pentru toate categoriile de nave ale tuturor statelor atât în timp de pace
cât și în timp de r ăzboi, fără oprire și debarcare și urmând indica țiile
autorității de control. Se stabilea o zon ă neutralizat ă de 3 mile pe
ambele maluri care nu putea fi transformat ă în teatru de r ăzboi și nici
supusă blocadei și în care era interzis ă construirea de fortifica ții
permanente. Se prevedea totodat ă posibilitatea ca Egiptul să ia unele
măsuri restrictive dac ă aprecia c ă securitatea sa ar fi amenin țată.
După naționalizarea în 1956, de c ătre Egipt, a Companiei Cana-
lului de Suez, ca expresie a afirm ării suveranit ății sale asupra Cana-
lului și după eșuarea interven ției militare a Angliei ș i Franței, care do-
reau să-și păstreze privilegiile în zon ă, Egipt ul a făcut o declaraț ie
unilateral ă în aprilie 1957 angajându-se s ă respecte ș i după naționali-
zare statutul interna țional al Canalului și să asigure libertatea de _____________
66 Canalul Dun ăre-Marea Neagr ă, așa cum rezult ă din Legea nr.1/1984
„cu privire la regimul de naviga ție pe canalul Dun ăre-Marea Neagră ”, este
apă națională navigabil ă a României, fiind supus suveranit ății și jurisdic ției
exclusive a statului român. Regimul navigaț iei pe canal a fost stabilit ținându-se
seama de Regulamentul Naviga ției pe Dun ăre în sectorul românesc, recu-
noscându-se libertatea de naviga ție pentru navele comerciale ale tuturor sta-
telor, cu plata taxelor corespunz ătoare pentru serviciile prestate.

159navigație deplină a tuturor statelor în condi țiile stabilite prin Conven-
ția din 1888.
b) Canalul Panama. A fost construit la începutul secolului XX
pe teritoriul Statului Columbia în Istmul Panama și deschis naviga ției
în 1914, pentru a se realiza o leg ătură mult mai scurtă între Oceanul
Atlantic și Oceanul Pacific.
În 1901 un tratat încheiat între Statele Unite ale Americii și Anglia
stabilea statutul juridic al canalului care înc ă nu fusese terminat, în
sensul garant ării libertăț ii de naviga ție a tuturor statelor în timp de pace
și în timp de r ăzboi în condi ții asemănătoare cu cele privind Canalul de
Suez, dar fă ră a fi demilitarizat, Statelor Unite recunoscându-li-se
dreptul de a controla și de a asigura securitatea Canalului.
În 1903, Statele Unite au încheiat un alt tratat cu noul stat
Panama, desprins din Columbia și controlat de S.U.A., prin care do-
bândea monopolul construc ției, întreținerii și gestiunii ulterioare a
Canalului, drepturi largi în ce prive ște apărarea militară a acestuia ș i
unele drepturi suverane pe timp de 99 de ani într-o fâ șie de 5 km pe
ambele maluri ale Canalului. Se prevedea neutralizarea Canalului, dar
S.U.A. au înc ălcat aceast ă obligație, transformând zona într-o baz ă
militară american ă.
Ca urmare a revendic ării de către Panam a a suveranit ății sale
asupra zonei Canalului, în 1977 s-a încheiat un tratat între S.U.A. ș i
Statul Panama potrivit c ăruia zona canalului trece sub suveranitatea
Statului Panama, iar administra ția Canalului și apărarea militar ă a
zonei sunt transferate treptat statului Panama pân ă în 1999, dup ă care
Canalul urma s ă dobândeasc ă un regim de neutralitate garantat de S.U.A.
Transferul deplin al suveranit ății asupra Canalului Panama de la
S.U.A. la Statul Panama s-a efectuat la 31 decembrie 1999.
c) Canalul Kiel
A fost construit de Germania pe teritoriul s ău între 1885-1895 ș i
leagă Marea Baltic ă cu Marea Nordului.
Statutul s ău internațional a fost stabilit după primul război mon-
dial prin Tratatul de la Versailles, care-l declara deschis navigaț iei
libere a tuturor navelor militare ș i civile, în timp de pace și război,
pentru toate statele, pe baz ă de egalitate, cu dreptul pentru Germania
ca în timp de r ăzboi să-l poată închide pentru navele statelor inamice.
Germaniei i se recuno ștea dreptul de a reglem enta paza canalului,
precum și regimul vamal și sanitar în zon ă.
În 1936, Germania a denun țat tratatul și a elaborat un nou
regulament prin care se men ținea libera trecere a navelor comerciale
străine, iar trecerea navelor militare era condi ționată de obț inerea unor

160autorizații speciale din partea autorit ăților germane. În 1945, regimul
internațional al Canalului Kiel a fost restabilit.

Secțiunea 11

Fluviile internaționale

11.1. Regimul juridic al fluviilor interna ționale

Fluviile interna ționale sunt apele curg ătoare care traversează sau
separă teritoriile a dou ă sau mai multe state și sunt navigabile pân ă la
vărsarea lor în mare.67
Fluviile care traversează teritoriul unui stat se mai numesc și
fluvii succesive, iar cele care despart teritoriul a dou ă state se numesc
fluvii frontiere sau fluvii contigue.
Fiecare stat este suveran asupra por țiunii din aceste fluvii care îl
traversează sau asupra p ărții din fluviu care îi revine când acesta
desparte două state.
Regimul interna țional al acestor fluvii se refer ă în general la
navigație, în privin ța căreia se aplic ă, potrivit conven țiilor interna-
ționale, principiul libert ății de naviga ție.
Prima afirmare a principiului libert ății de naviga ție s-a făcut
printr-un tratat din 1177 încheiat între mai multe state-ora șe italiene cu
privire la râul Pad (Po).
Prin Tratatul de pace de la Paris din 1814 se stabilea libertatea
de naviga ție pe Rin, iar Congresul de la Viena (1815) stabilea regimul
internațional al Dun ării și extindea acest principiu și la alte fluvii
europene, recomandând încheierea de conven ții speciale pentru fiecare
fluviu, ceea ce s-a și realizat ulterior pentru Oder, Niemen, Elba și Escaut.
Conferința de la Berlin din 1885 a stabilit libertatea de naviga ție
pe fluviile africane Congo și Niger, iar prin tratate și acte interne ale
statelor riverane s-a declarat libertatea de naviga ție pe fluviul Amazon
din America de Sud.
Tratatul de la Versailles din 191 9 a reafirmat regimul de fluvii
internaționale pentru Elba, Oder, Niemen și Dunăre.

_____________
67 Asupra regimului juridic al fluviilor interna ționale vezi Drept
internațional fluvial, Bucure ști, 1973, o culegere de studii având drept autori
importanți experți și speciali ști – Edwin Glaser, Nicolae Androne, Alexandru
Bolintineanu, Olimpiu Craciuc, Victor Duculescu, Dumitra Popescu,
Brândușa Ștefănescu.

161Din actul final al Congresului de la Viena și din conven țiile
privind fluviile men ționate rezult ă unele principii privind naviga ția pe
fluviile interna ționale:
– statele riverane, care sunt suverane asupra por țiunilor de fluviu
situate în limitele frontierelor lor, sunt singurele în m ăsură să regle-
menteze prin acorduri naviga ția pe fluviile interna ționale;
– în timp de pace navele comerciale ale tuturor statelor au
dreptul deplin de a naviga liber, fă ră discriminare pe fluviile interna-
ționale; navele de r ăzboi ale statelor neriverane nu au acces pe fluviile
internaționale, iar cele ale statelor riverane pot naviga pe por țiunile de
fluviu apar ținând altor state numai cu permisiunea acestora;
– statele riverane au obliga ția de a men ține fluviile în stare de
navigație, iar pentru lucr ările de între ținere și amenajare pe care le
execută au dreptul de a percepe taxe corespunz ătoare;
– pentru coordonarea activit ății lor în vederea asigur ării naviga-
ției statele riverane pot constitui comisii interna ționale.
Conferința de la Barcelona din 1921, convocat ă de Societatea
Națiunilor, a elaborat o convenț ie, un statut ș i un protocol privind
cursurile de ap ă navigabile de interes interna țional, care reafirmau
principiul libert ății și egalităț ii de tratament în naviga ția pe fluviile
internaționale, reluând și
sistematizând regulile stabilite anterior.
Acestea au fost ratificate de un num ăr relativ mic de state, astfel c ă
până în prezent nu exist ă o reglementare general ă și uniform ă pentru
toate fluviile interna ționale, ci doar unele principii generale și regle-
mentări punctuale pentru diferite cursuri de ap ă, în mare parte regimul
fluviilor interna ționale fiind guvernat de reguli cutumiare.
În ultimele decenii se contureaz ă tot mai mult și unele reguli cu
privire la utilizarea fluviilor interna ționale în alte scopuri decât navi-
gația (irigații, producerea de curent electric, alimentarea cu ap ă a loca-
lităților etc.), Comisia de drept interna țional a Adun ării Generale a
ONU inițiind deja unele lucr ări de codificare ș i elaborând un proiect
de conven ție interna țională care să stabileasc ă principii și să promo-
veze colaborarea dintre state în aceste domenii.

11.2. Regimul naviga ției pe Dun ăre
Statutul juridic de fluviu interna țional al Dun ării a fost stabilit
prin reglement ări internaționale succesive.

162După ce la Congresul de la Viena din 1815 Dun ărea a fost
recunoscută ca fluviu interna țional, interesul pentru domina ția asupra
acestuia din partea marilor puteri a crescut, marile puteri europene
încercând s ă-și impună controlul în dauna Imperiului Otoman, apoi a
Rusiei, iar prin înfrângerea Rusiei în R ăzboiul Crimeei din 1856
puterile Europei occidentale și-au asigurat domina ția asupra gurilor
Dunării și implicit asupra întregului fluviu.
Prin tratatul de la Paris din 1856 se stabilea pentru prima dat ă un
regim juridic general privind naviga ția pe Dun ăre. Tratatul prevedea
libertatea de naviga ție atât pentru statele riverane, cât și pentru cele
neriverane și împărțea fluviul, din punctul de vedere al administra ției
navigației, în 2 sectoare: Dun ărea fluvial ă și Dunărea maritim ă. Pentru
ultima por țiune a fost creat ă Comisia European ă a Dunării, format ă
din reprezentan ții marilor puteri (Anglia, Fran ța, Prusia ș i Sardinia) ș i
ai marilor imperii riverane (Austria, Rusia și Turcia).
Însărcinată inițial doar cu competen țe tehnice privind cur ățarea
și a
menajarea por țiunii navigabile de la Gurile Dun ării, Comisia și-a
extins ulterior nepermis de mult atribu țiile, devenind un adev ărat stat
în stat. Ea elabora regulamentele de naviga ție, asigura poliț ia fluvială,
inclusiv prin folosirea for țelor armate ale statelor membre, exercitând
un drept de jurisdic ție privind înc ălcarea regulilor de naviga ție, sta-
bilea și percepea taxele pentru naviga ție, avea pavilion propriu și se
bucura de imunit ăți și privilegii de orice natură (diplomatic ă, fiscală,
vamală etc.), aducând prin aceasta grave prejudicii României, pe teri-
toriul căreia își exercita competen țele și unde își avea sediul (la Gala ți).
După primul r ăzboi mondial, în 1921, se încheia o nou ă Con-
venție a Dunării la Paris, care instituia un regim interna țional pe toat ă
porțiunea navigabilă a fluviului, de la Ulm pân ă la vărsarea în mare,
precum și asupra principalilor afluen ți ai Dunării (Mureșul, Tisa, Mo-
rava și Drava) ș i a canalelo r.
Se înființau două organe interna ționale pentru administrarea na-
vigației pe Dun ăre: Comisia European ă a Dunării, format ă din repre-
zentanții Angliei, Fran ței, Italiei și României, pentru Dun ărea mariti-
mă, de la vărsare până la Bră ila, căreia i s-au conferit toate drepturile
și privilegiile pe care le avusese și înainte de ră zboi, și Comisia
Internațională a Dunării, pentru por țiunea de la Br ăila la Ulm, din care
făceau parte cele trei mari puteri men ționate ș i toate ță rile riverane.
Între cele dou ă războaie mondiale România a dus o lupt ă con-
tinuă pentru suprimarea privilegiilor Comisiei Europene a Dun ării și
pentru afirmarea propriei suveranit ăți în ce prive ște puterea de decizie
în probleme de reglementare a naviga ției, stabilirea și încasarea

163taxelor, exercitarea propriei jurisdic ții și apărarea intereselor sale na-
ționale, ob ținând unele modific ări ale statutului internaț ional în favoa-
rea sa. Prin Conven ția de la Sinaia din 1938 o mare parte a atribu țiilor
Comisiei Europene a Dun ării au trecut asupra României.
Regimul actual al naviga ției pe Dun ăre este cel stabilit prin Con-
venția de la Belgrad din 1948, încheiat ă numai între statele riverane.
El se refer ă la porțiunea navigabil ă a Dunării, de la Ulm pân ă la Marea
Neagră, cu ieșire la mare prin Bra țul Sulina.
Convenția recunoa ște suveranitatea deplin ă a statelor riverane asupra
porțiunilor de fluviu aflate în limitele grani țelor lor. Fiecare stat riveran are
dreptul să stabileasc ă condițiile de naviga ție în porțiunea de fluviu supus ă
suveranităț ii sale în baza unor nor me generale de naviga ție convenite între
toate statele riverane, s ă efectueze controlul vamal ș i sanitar și să-și exercite
jurisdicția în zona proprie, fiind obligate s ă mențină în stare de naviga ție
zona respectiv ă și să ef
ectueze lucr ările necesare în acest scop.
Navigația este liberă pentru navele comerciale ale tuturor state-
lor, pe baz ă de egalitate în ce prive ște taxele și condițiile de desf ășu-
rare a traficului.
Navigația navelor militare ale statelor neriverane este interzis ă,
iar cea a navelor statelor riverane este permis ă pe porțiunile ce revin
altor state cu acordul acestora.
Pentru realizarea colaboră rii statelor riverane și adoptarea de
recomand ări privind regulile de naviga ție, de supraveghere a traficu-
lui, poliția vamală sau sanitar ă și pentru efectuarea unor lucr ări co-
mune de asigurare a naviga ției a fost constituită Comisia Dun ării, cu
sediul actual la Budapesta, după ce până în 1957 acesta a fost la
Galați. Din comisie fac parte reprezentan ții tuturor statelor riverane
semnatare ale Conven ției de la Belgrad.
Printr-un Protocol adi țional la Conven ția din 1948, semnat în
1998 și intrat în vigoare în 1999, Germania, Croa ția și Republica
Moldova au devenit p ărți la Conven ție, iar reprezentanț ii lor fac parte
cu drepturi de
pline din Comisia Dun ării.
Prin acela și Protocol zona de competen ță a Comisiei Dun ării s-a
restrâns începând de la localitatea Kelheim, por țiunea Ulm-Kelheim fiind
exclusă, întrucât nu permite decât naviga ția unor ambarca țiuni ușoare.68
_____________
68 Vezi textul Conven ției privind regimul naviga ției pe Dun ăre semnat ă
la Belgrad la 18 august 1948 și al Protocolului adi țional la conven ție, din 26
martie 1998, în Adrian N ăstase, Bogdan Aurescu, Drept interna țional
contemporan. Texte esen țiale, Regia Autonom ă „Monitorul Oficial”,
București, 2000, p. 649-662.

164Secțiunea 12
Zonele cu regim juridic special
Rațiuni de securitate sau de alt ă natură au determinat ca, în
cursul istoriei, anumite zone ale globului p ământesc, unele por țiuni de
teritoriu sau zone ale spa țiului maritim, inclusiv spa țiul aerian de
deasupra acestora, apar ținând fie unor state, fie f ăcând parte din patri-
moniul umanit ății, să capete un statut special în baza unor cutume, sau
prin tratate interna ționale.
Asemenea zone cu statut special sunt, pe de o parte, zonele
demilitarizate, zonele neutralizate și zonele denuclearizate, iar pe de
altă parte zonele polare (Arctica ș i Antarctica).

12.1. Zonele demilitarizate
Zonele demilitarizate sunt por țiuni de teritoriu în care nu este
permisă prezența unor for țe armate sau a unor instala ții militare. Pe un
teritoriu care are un asemenea statut, prin conven ții internaționale se
prevede c ă nici un stat sau, dup ă caz, statele vecine, nu vor construi
ori nu vor menț ine și vor distruge instala ții sau fortifica ții militare, nu
vor permite amplasarea sau prezen ța unor for țe armate, a armatelor ori
a anumitor tipuri de armamente, cu excep ția forțelor de ordine public ă
împreună cu logistica aferent ă acestora.
Demilitarizarea poate s ă fie parțială sau total ă, cu referire la
zona de teritoriu pe care
o acoperă, ori complet ă sau limitat ă, după
tipurile de armamente, instala ții sau forțe armate interzise.
Exemplele de zone demilitarizate sunt numeroase. Câteva dintre
acestea privesc: ambele maluri ale Rinului, prin Tratatul de la
Versailles din 1919; Insulele Spitzberg și Urș ilor, printr-un tratat din
1920; întreaga Germanie, prin acordul de la Potsdam din 1945; fundul mărilor și oceanelor, canalele maritime interna ționale etc.

12.2. Zonele neutralizate
Neutralizarea unui anumit spa țiu geografic constă în obliga ția pe
care și-o asumă statele ca în timp de r ăzboi să nu desfășoare opera ții
militare în spa țiul respectiv și să nu-l transforme într-o baz ă militară.
Neutralizarea poate să însoțească demilitarizarea unui teritoriu,
dar poate fi proclamat ă și separat.
Zonele neutralizate au fost instituite începând cu secolul al XIX-
lea, în special asupra unor c ăi maritime de interes interna țional (Ca-
nalul de Suez – 1888; Canalul Pana ma – 1903; Strâmtoarea Magellan
– 1881 etc.).

165Regimul de zon ă neutralizat ă s-a aplicat ș i unor zone de impor-
tanță strategică sau unor zone de frontier ă. Astfel, prin „Actul final al
Congresului de la Viena” din 1815 erau neutralizate unele por țiuni ale
frontierei dintre Elve ția și Franța; prin Tratatul din 1905 dintre Suedia
și Norvegia era neutralizat ă și demilitarizată o parte a frontierei dintre
ele, pe o adâncime de 25 km; Insulele Spitzberg erau nu numai
demilitarizate, ci și neutralizate în 1920 etc.
În prezent, Antarctica este delimitarizat ă și neutralizat ă.

12.3. Zonele denuclearizate
Apariția la sfârșitul celui de al doilea r ăzboi mondial a armelor
nucleare a pus, între alte probleme, și pe aceea ca anumite zone ale
globului p ământesc de interes economic, politic și strategic pentru
toate țările lumii s ă fie declarate ca scoase în afara amplas ării armelor
nucleare, pentru a se evita sau a se restrânge posibilitatea folosirii
armamentului nuclear în regiunile respective.
Regimul de zon ă denuclearizat ă este de regulă aplicabil unor
spații geografice întinse care includ fie teritoriul mai multor state, fie
continente întregi.
Statutul juridic de zon ă denuclearizat ă se instituie numai prin
tratate interna ționale. În zona denuclearizat ă statele implicate au obli-
gația de a nu produce, achizi ționa, deține, utiliza sau experimenta
arme nucleare, iar celelalte state se obligă să nu am plaseze, s ă nu
experimenteze sau s ă foloseasc ă arme nucleare în zona respectiv ă și să
nu atace sau s ă ameninț e cu atac nuclear statele din zonă .69
Instituirea unui regim de zon ă denuclearizat ă presupune realiza-
rea unui sistem de garan ții din partea celorlalte state, din care statele
posesoare de arme nucleare nu pot lipsi, precum și un sistem interna-
țional de control ș i supraveghere, care se execută atât de către organis-
mul special creat prin tratatul respectiv, cât și prin aplicarea de c ătre
Agenția Interna țională pentru Energia Atomic ă, cu sediul la Viena, a
garanțiilor asupra tuturor activităț ilor nucleare, care cade în compe-
tența sa exclusiv ă.
În ultimele decenii au fost numeroase propuneri de denucleari-
zare a unor zone, cu unele realiz ări notabile.
_____________
69 Vezi Ovidiu Ionescu, Zone libere de arme nucleare – concept și
realizare, în Dezarmarea și noua ordine interna țională, coordonator Nicolae
Ecobescu, Editura Politic ă, 1978.

166Astfel, prin Tratatul de la Tlatelolco din 1963 a fost denucleari-
zată America Latin ă, prin Tratatul de la Ratatonga din 1985 Pacificul
de Sud a fost declarat zonă denuclearizat ă, iar Tratatul de stat cu
Austria din 1955 interzicea ca aceast ă țară să producă și să depoziteze
arme nucleare.
Prin alte tratate interna ționale, care stabileau regimul juridic
general al unor teritorii sau spa ții, s-a stabilit ca zonele respective s ă
fie lipsite de arme nucleare. Asemenea tratate sunt cele cu privire la
Antarctica (1959), la solul ș i subsolul m ărilor și oceanelor (1963), la
spațiul extraatmosferic (1967), la lun ă și alte corpuri cere ști (1979).
În 1965, Adunarea general ă a O.N.U. a adoptat o declara ție70
privind denuclearizarea Africii, dar un tratat interna țional în acest sens
nu a fost încheiat.

12.4. Zonele polare
Teritoriile întinse care înconjoar ă cei doi poli ai planetei prezint ă
particularit ăți geografice ș i demografice care au determinat ca statutul
lor juridic s ă pună unele probleme deosebite și în final s ă fie diferit.
La Polul Nord, zona denumit ă Arctica este constituită din Ocea-
nul Înghe țat de Nord, care cuprinde 2/3 ap ă și 1/3 pământ reprezen-
tând mai multe insule, în mare parte acoperite de o calot ă de gheață.
La Polul Sud se afl ă o zonă nesfârșită de gheață de 14 milioane
km2 care acoper ă un continent – Antarctica.
Ambele zone sunt lipsite de popula ție.
Interesul pentru cele dou ă zone este determinat de considerente
strategice, dar și economice și de natur ă științifică.
a) Arctica
În lipsa unei popula ții sedentare și a imposibilit ății ca această
zonă să fie ocupat ă efectiv de vreun stat, care s ă-și poată astfel impune
propria suveranitate, soluț ia juridică a fost găsită în principiul conti-
guității geografice.
Conform acestui principiu, statele care au grani ța situată la mar-
ginile zonei polare ș i anume Rusia, Norvegia, Danemarca, Statele
Unite ale Americii ș i Canada, și-au extins suveranitatea ș i asupra unor
sectoare din aceast ă zonă pe meridianele geografice ce str ăbat limitele
laterale ale grani țelor lor și se unesc la Polul Nord. Împ ărțirea astfel
stabilită este în general recunoscut ă de celelalte state, de și nu există un
instrument interna țional multilateral în acest sens. _____________
70 Nr. 2033 (XX) din 1965.

167b) Antarctica
Interesul deosebit pentru aceast ă zonă a început s ă se manifeste
spre sfârșitul secolului al XIX-lea, dar în special dup ă primul război
mondial, când s-au descoperit sub calota de ghea ță, în subsolul
continentului, importante bogăț ii naturale.
Prin acte unilaterale, unele state cum sunt Anglia, Fran ța și
Norvegia, au încercat la în ceputul secolului al XX-lea s ă-și impună
suveranitatea asupra unor por țiuni din teritoriu invocând principiul
primului ocupant, iar ulterior alte state, cum sunt Noua Zeeland ă,
Australia, Chile și Argentina au ridicat preten ții asupra Antarcticii în
virtutea principiului contiguit ății geografice.
După al doilea ră zboi mondial s-a ridicat problema ca Antarctica
să dobândeasc ă un statut interna țional, în afara suveranit ății statelor,
astfel că, în urma unei conferin țe internaționale, în 1959 s-a încheiat la
Washington „Tratatul asupra Antarcticii”, între 12 state, la care ulte-
rior au aderat majoritatea statelor lumii (inclusiv România, din 1971).71
Tratatul consacr ă principiul folosirii regiunii în scopuri exclusiv
pașnice. Potrivit art. 1 al acestuia sunt interzise orice m ăsuri cu carac-
ter militar, cum ar fi crearea de baze militare și de fortifica ții, efec-
tuarea de manevre militare, precum și experimentarea oric ăror tipuri
de arme.
Potrivit acestui tratat Antarctica a fost declarat ă zonă demili-
tarizată, neutralizată și denuclearizat ă, fiind prima de acest fel în lume.
Tratatul interzice, de asemenea, plasarea în zonă a oricăror deșeuri
radioactice.
În cuprinsul Tratatului asupra Antarcticii se declar ă libertatea
cercetării științifice pe continent și se instituie obliga ția statelor de a
colabora în acest domeniu prin schimb de informa ții și de personal
științific între expedi țiile transmise în zon ă și între sta țiile științifice
amplasate acolo, precum ș i cu privire la rezultatele științifice obținute.
Tratatul nu solu ționează problema suveranit ății asupra zonei, dar
în cuprinsul acestuia se precizeaz ă că atâta timp cât tratatul va fi în
vigoare nici un stat nu are dreptul de a emite noi preten ții asupra
Antarcticii, iar activit ățile desfășurate în zonă de unele state nu le
îndreptățesc să afirme sau s ă conteste revendică rile formulate anterior
tratatului de c ătre unele state.
Dificultățile apărute ulterior, în special cu privire la protec ția
mediului, la regimul resurselor minerale și al pescuitului în zonă au
_____________
71 Vezi textul tratatului în Adrian N ăstase, Bogdan Aurescu, Drept
internațional contemporan. Texte esen țiale, ed.cit., p. 663-670.

168impus stabilirea unor norme cât mai precise privind asemenea activi-
tăți. Ca urmare, au fost încheiate dou ă convenții, una la Camberra
(Australia) în 1982, privind conservarea resurselor marine vii din
Antarctica, iar cea de a doua la Wellington (Noua Zeeland ă) în 1988,
asupra reglement ării activității privind resursele minerale ale Antarcticii.
În octombrie 1991 statele p ărți la „Tratatul cu privire la Antarc-
tica” au semnat la Madrid Protocolul asupra protec ției mediului în
această zonă, prin care, între altele, se interzice prospectarea și mine-
ritul în Antarctica pe o perioad ă de 50 de ani.
Problema regimului Antarcticii r ămâne în continuare în aten ția
comunității internaționale, regimul s ău juridic ș i soluționarea proble-
melor economice ș i în zonă impunând noi reglement ări internaționale.
Din 1983 aceast ă problemă figurează pe ordinea de zi a Adun ării
Generale a Organizaț iei Națiunilor Unite.

Secțiunea 13
Spațiul aerian

13.1. Regimul juridic al spa țiului aerian
Spațiul aerian a început s ă constituie obiect de reglementare
juridică internațională la începutul secolului XX, o dat ă cu apariția
aviației și a naviga ției aeriene.
Anterior, problema spa țiului aerian s-a pus doar în plan doctrinar
ori în cadrul dreptului intern.
În dreptul roman spa țiul aerian era considerat un bun care apar-
ținea tuturor ( res communis ) nefă când obiectul vreunei st ăpâniri, iar în
evul mediu era considerat ca apar ținând proprietarului pă mântului,
conform principiului propriet ății, care a fost acceptat pân ă la începutul
secolului al XX-lea..
Începuturile utiliz ării spațiului aerian au ridicat problema dac ă
asupra acestuia se exercit ă sau nu suveranitatea statelor. Ini țial a pre-
valat teoria libert ății aerului, formulat ă de Institutul de Drept Interna-
țional în 1906, considerându-se c ă spațiul atmosferic de deasupra
teritoriilor statelor nu este supus suveranit ății acestora, statele având
asupra spaț iului aerian doar drepturile strict necesare autoap ărării. În
scurt timp, îns ă, teoria contrar ă, care proclam ă dreptul suveran al
statelor asupra spa țiului aerian de deasupra teritoriului lor terestru și
maritim, pân ă la limita de unde începe spa țiul cosmic, a fost îmbr ă-
țișată de toate statele, dup ă primul război mondial devenind un prin-

169cipiu de drept consacrat ca atare în numeroase instrumente juridice
internaționale.
Convenția de la Paris din 1919 asupra naviga ției aeriene, primul
instrument juridic multilateral di n acest domeniu, prevedea în mod
expres că fiecare stat are suveranitate deplin ă și exclusiv ă asupra spa-
țiului atmosferic situat deasupra teritoriului s ău. În cuprinsul acestui
spațiu, care constituie spa țiul aerian na țional, se recunoa ște, însă, în
relațiile dintre statele p ărți, libertatea traficului aerian, implicând un
drept de trecere inofensiv ă a aeronavelor civile ale altor state care s ă
se exercite în condi ții stabilite de fiecare stat, potrivit Conven ției.
Spațiul aerian situat dincolo de limitele jurisdic ției naționale,
deasupra m ării libere, a zonei economice exclusive și a platoului con-
tinental, este deschis naviga ției aeriene a tuturor statelor, el constituind
spațiul aerian interna țional.
Suveranitatea statului asupra spa țiului său aerian se materia-
lizează în primul rând prin dreptul s ău de a stabili regimul juridic de
survol asupra teritoriului propriu, atât pentru aeronavele na ționale, cât
și pentru cele str ăine. Fiecare stat reglementeaz ă prin legisla ția sa
internă condițiile de acces ș i utilizare a spaț iului său aerian și poate in-
terzice ca
anumite aeronave militare sau civile s ă pătrundă în acest spa țiu.
Orice violare a reglement ărilor stabilite potrivit legisla ției națio-
nale reprezint ă o încălcare a suveranit ății statului și dă acestuia dreptul
de a riposta, obligând aeronava infractoare s ă aterizeze, și de a lua și
alte măsuri considerate drept necesare pentru ap ărarea securit ății sale.

13.2. Colaborarea internaț ională în utilizarea spa țiului aerian
Suveranitatea statului asupra spa țiului aerian nu exclude, îns ă,
colaborarea interna țională în vederea reglement ării naviga ției aeriene
și a transporturilor aeriene civile interna ționale, o asemenea colaborare
fiind deosebit de necesar ă și utilă date fiind caracterul extrem de
tehnic al domeniului și importan ța sa strategică deosebită .
Principiile și normele colabor ării interna ționale în utilizarea
spațiului aerian sunt în exclusivitate de natur ă convențională, ele re –
zultând din tratate interna ționale, atât multilaterale, cât și bilaterale.
Principalele reglement ări au fost stabilite în cadrul Conferin ței
de la Chicago din 1944, când s-au încheiat „Conven ția referitoare la
navigația civilă internațională ” și două acorduri suplimentare referi-
toare la tranzitul aerian, respec tiv la serviciile aeriene interna ționale.
Prevederile acestora se aplic ă numai statelor-p ărți, aeronavele aparț i-
nând unor state ter țe putând beneficia de libert ățile prevăzute numai în

170baza unor autoriza ții speciale acordate de statul al c ărui teritoriu ur-
mează să fie survolat.
Prin instrumentele juridice men ționate, pentru reglementarea
zborurilor aeriene au fost stabilite 5 libert ăți ale aerului, dintre care
2 de trafic aerian și 3 comerciale.
Libertățile de trafic aerian sunt:
a) libertatea de survol f ără escală;
b) libertatea de escal ă tehnică.
Libertățile comerciale sunt:
a) libertatea de a debarca mă rfuri, pasageri și coresponden ță pe
teritoriul statului a c ărui naț ionalitate o are aeronava;
b) libertatea de a îmbarca m ărfuri, pasageri ș i coresponden ță pe
teritoriul statului a c ărui naț ionalitate o are aeronava;
c) libertatea de a îmbarca sau debarca m ărfuri, pasageri și
coresponden ță provenind de pe sau având destina ția pe teritoriul unui
alt stat.
Aceste libert ăți se acord ă diferențiat pentru anumite aeronave de
transport care, în acest scop, au fost împ ărțite în 5 categorii, fiecare
beneficiind de anumite libert ăți, după cum urmeaz ă:
1) Aeronavele civile care nu efectueaz ă transporturi pe baze
comerciale au asigurate libertatea de survol f ără esca lă și libertatea de
escală tehnică;
2) Aeronavele civile care efectueaz ă servicii comerciale (curse
aeriene) regulate, și care sunt cele mai numeroase, se bucur ă de toate
libertăț ile aeriene, de trafic și comerciale, de cele 3 libert ăți comer-
ciale putând, îns ă, beneficia numai în condi ții stabilite prin negocieri
bilaterale, date fiind intere sele importante, financiare ș i de altă natură
ale companiilor aeriene și concuren ța acerbă dintre acestea din urm ă;
3) Aeronavele civile care efectueaz ă servicii comerciale întâm-
plătoare se bucur ă de libertatea de survol f ără escală și libertatea de
escală tehnică, iar de celelalte trei libert ăți, care privesc operaț iuni cu
caracter comercial, pot beneficia numai cu acordul și în condi țiile
impuse de statul pe teritoriul c ăruia are loc escala;
4) Aeronavele care efectueaz ă servicii de cabotaj (prin zboruri
între aeroporturile aceluia și stat) pot beneficia de toate cele 5 libert ăți
aeriene. Ele trebuie s ă aibă de regulă naționalitatea statului respectiv,
aeronavele str ăine neputând efectua asemenea zboruri decât cu auto-
rizația expres ă a statului pe teritoriul c ăruia urmeaz ă să execute
cursele aeriene;

1715) Aeronavele de stat, adic ă acelea care îndeplinesc func ții de
apărare (militare), vamale, de poli ție și poștale nu pot survola teritoriul
altui stat decât cu autorizarea expres ă a acestuia. Ele pot beneficia
numai de cele 2 libert ăți de trafic.
Condițiile concrete în care se exercit ă cele cinci libert ăți sunt
stabilite prin numeroase conven ții bilaterale.72
Prin Conven ția de la Chicago din 1944 s-a înfiin țat Organiza ția
Aviației Civile Interna ționale (OACI), institu ție specializat ă a O.N.U.
cu scopul principal de a contribui la dezvoltarea continu ă a transpor-
turilor aeriene interna ționale prin uniformizarea normelor și proce-
durilor care s ă asigure respectarea drepturilor statelor p ărți la conven-
ție, înfăptuirea pe baze echitabile a transportului aerian și evitarea
discrimin ărilor, precum și îmbunătățirea securităț ii navigației aeriene.
Pentru realizarea colabor ării interna ționale în reprimarea infrac-
țiunilor săvârșite la bordul aeronavelor sau care afecteaz ă securitatea
zborurilor interna ționale au fost încheiate urm ătoarele conven ții:
Convenția de la Tokio din 1963 referitoare la infracț iuni și alte acte
săvârșite la bordul aeronavelor; Conven ția de la Haga din 1970 pentru
reprimarea captur ării ilicite de aeronave și Conven ția de la Montreal
din 1971 pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securit ății
navigației civile.
România este membr ă a OACI din 1966 și a încheiat acorduri
aeriene bilate
rale cu peste 60 de state ale lumii.73

Secțiunea 14
Spațiul cosmic (extraatmosferic)
Progresele științei contemporane au adus spa țiul cosmic în sfera
colaborării interna ționale și, ca urmare, și a reglementă rilor interna-
ționale, odat ă ce acesta a început s ă fie abordabil și să prezinte interes
pentru statele lumii.74
_____________
72 Se apreciaz ă că între statele semnatare ale Convenț iei de la Chicago din
1944 au fost încheiate pân ă în prezent peste 2000 de conven ții bilaterale și
multilaterale privind traficul aerian (vezi Raluca Miga-Be șteliu, op.cit., p. 249).
73 Regimul spaț iului aerian al României este stabilit de Codul aerian,
aprobat prin Ordonan ța Guvernului nr.29/1997, care a abrogat Decretul nr.
516/1953.
74 Vezi Mar țian Niciu, Dreptul interna țional și cosmosul, în revista
„Justiț ia nouă”, nr. 8/1962, p. 65-82.

172Momentul de început al erei cosmice este considerat anul 1957,
când, la 8 octombrie, a fost lansat primul satelit artificial al p ămân-
tului. La scurt timp, Adunarea General ă a O.N.U. a creat, în 1958, un
Comitet special pentru problemele spa țiului cosmic, în cadrul c ăruia
s-au elaborat primele rezolu ții ale Adun ării Generale privitoare la
principiile care trebuie s ă se aplice colaboră rii interna ționale în spa țiul
extraatmosferic: Rezolu ția nr. 1721/1961 care consacr ă principiul
libertăț ii spațiului cosmic și Rezoluția nr. 1962/1963 prin care s-a
adoptat Declara ția asupra principiilor juridice care guverneaz ă activi-
tatea statelor în explorarea ș i utilizarea spa țiului cosmic.
Pornindu-se de la aceste rezolu ții în 1967 s-a încheiat ceea ce a
fost denumit „Tratatul spa țial”, intitulat „Tratatul privind principiile
care guvernează activitatea statelor în explorarea ș i utilizarea spa țiului
extraatmosferic, inclusiv Luna ș i celelalte corpuri cere ști”.
După adoptarea Tratatului spa țial au urmat alte importante
convenții internaționale privind spa țiul cosmic:
– Acordul cu privire la salvarea astronau ților, reîntoarcerea astro-
nauților și restituirea obiectelor lansate în spa țiul extraatmosferic – 1968;
– Conven ția asupra r ăspunderii interna ționale pentru daunele
cauzate de obiectele lansate în spa țiul extraatmosferic – 1972;
– Conven ția privind înm atricularea obiectelor lansate în spa țiul
extraatmosferic – 1975;
– Acordul asupra activit ății statelor pe lună și pe celelalte corpuri
cerești – 1979.
Din toate aceste instrumente juridice interna ționale se desprind,
în afara unor reglement ări specifice, de am ănunt, principiile și regulile
care guvernează activitatea statelor în spa țiul cosmic.
Regimul juridic al spa țiului cosmic se bazeaz ă pe următoarele
principii:75
– Libertatea accesului la spa țiul cosmic, a exploat ării și utilizării
acestuia de c ătre toate statele în condi ții de egalitate;
– Activităț ile statelor în spa țiul cosmic trebuie să se desfășoare
conform dreptului interna țional ș i Cartei O.N.U.;
– Folosirea spa țiului extraatmosferic trebuie s ă se facă exclusiv
în scopuri pa șnice, în interesul menț inerii păcii și securității interna-
ționale, nici un stat nefiind în drept s ă plaseze pe orbita circumterestră
_____________
75 Vezi Mihail Ghelmegeanu, Alexandru Bolintineanu, Contribuții la
problema principiilor juridice reglementând activitatea statelor în utilizarea
spațiului cosmic , în revista „Studii și cercetări juridice” nr.1/1964.

173sau în spa țiul cosmic armamente clasice, arme nucleare sau alte arme
de distrugere în mas ă ori instala ții militare;
– Utilizarea spa țiului extraatmosferic trebuie s ă se facă în bene-
ficiul tuturor țărilor, fără discrimină ri;
– Nici un stat nu este îndrept ățit să-și proclame suveranitatea
asupra spaț iului extraatmosferic, a lunii sau a oric ărui alt corp ceresc,
să le ocupe sau s ă le foloseasc ă în mod exclusiv. Spa țiul extraatmosfe-
ric, luna și celelalte corpuri cere ști sunt declarate patrimoniu comun al
umanității;
– Statele trebuie să coopereze și să se ajute reciproc în tot ceea ce
ține de explorarea sau utilizarea spa țiului cosmic;
– Proprietatea și controlul asupra obiectelor lansate în spa țiul
extraatmosferic revine statului care le-a înmatriculat;
– Astronau ții trebuie considera ți ca trimiși ai umanit ății în spațiul
extraatmosferic, iar statele sunt obligate să le acorde toat ă asistența
posibilă în caz de accident, de pericol, sau de aterizare for țată pe teri-
toriul unui alt stat ori de amerizare în marea liber ă și să-i trimită
statului căruia aparțin;
– Toate statel
e trebuie s ă aibă acces la datele ș tiințifice obținute
prin explor ări spațiale, la sta țiile, instala țiile, echipamentul și vehicu-
lele spațiale de pe lun ă și celelalte corpuri cere ști.
Reglement ările realizate pân ă în prezent în domeniul spa țial sunt
încă incomplete de și se conturează deja cadrul juridic general și prin-
cipiile colabor ării interna ționale.
Ele vor fi, fă ră îndoială, urmate de noi instrumente juridice care
să reglementeze ș i alte aspecte ale rela țiilor tot mai complexe pe care
progresul tehnico- științific le determin ă și în acest domeniu.

174
Capitolul VIII

DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR

Secțiunea 1

Dreptul diplomatic și diploma ția

Dreptul diplomatic constituie un ansamblu de reglement ări
privind diferitele aspecte ale activit ății diplomatice desfășurate de
către state prin organele lor interne și cele externe, în scopul realiz ării
politicii lor externe și a colabor ării cu alte state, în mod individual ori
în cadrul unor conferin țe sau congrese interna ționale, precum și al
organizațiilor interna ționale.
Dreptul diplomatic face parte din dreptul interna țional, ca o ra –
mură a acestuia.
Existența unor rela ții politice, juridice, economice și de altă
natură între state, care au ajuns la un anumit grad de continuitate și
permanen ță, a dus la apari ția unor metode ș i procedee și a unor
structuri instituț ionale care s ă facă posibile aceste rela ții și să le dea un
caracter de stabilitate și certitudine juridic ă.
Până în epoca modern ă dreptul diplomatic a avut un caracter
preponderent cutumiar, bazându-se în principal pe uzan țele diploma-
tice, reguli care se impuneau în virtutea curtuaziei în rela țiile dintre
state și dintre conduc ătorii acestora.
Prima reglementare interna țională cu caracter general a regulilor
cutumiare de curtuazie interna țională datează din 1815, când, în cadrul
Conferinței de la Viena, a fost elaborat „Regulamentul cu privire la
rangul agen ților diplomatici”, în cuprinsul c ăruia au fost stabilite unele
reguli de baz ă ale dreptului diplomatic și care s-a aplicat pân ă după al
doilea război mondial.
În prezent, normele dreptului diplomatic sunt codificate într-o
important ă măsură, dar nu în totalitatea lor, printr-o conven ție interna –
țională multilateral ă semnată tot la Viena în 1961 și anume „Con –
venția privind rela țiile diplomatice”.76
Convenția menționată a determinat ca dreptul diplomatic s ă se
transforme dintr-un drept cu caracter precumpă nitor cutumiar într-un
_____________
76 Vezi Edwin Glaser, Despre codificarea dreptului diplomatic , în
revista „Justiț ia nouă”, nr. 6/1961.

175drept cu caracter net conven țional77 și a impulsionat un proces de
codificare care continu ă și astăzi, cu referire la diferite aspecte ale
dreptului diplomatic, în special la cele privind diploma ția prin organi-
zații internaționale sau în cadrul unor congrese și conferin țe interna-
ționale.
Normele dreptului diplomatic se realizeaz ă în principal prin acti –
vitatea denumită diplomație.
Diplomația este definit ă în formule foarte diverse, conceptul de
diplomație având totodat ă și accepțiuni diferite.78
Într-o prim ă accepțiune diploma ția este activitatea prin interme –
diul căreia statele realizeaz ă în mod oficial raporturile cu alte state și
cu organiza țiile interna ționale, urm ărind armonizarea rela țiilor lor pe
cale pașnică, în special prin tratative.
Diplomația, în acest sens, constituie un instrument de baz ă al
ansamblului rela țiilor externe ale unui stat, al ap ărării drepturilor și
intereselor acestuia, al conduitei sale practice în via ța internațională .
Ea servește la derularea raporturilor politice oficiale obi șnuite dintre
state și la căutarea prin intermediul negocierilor a unei acomod ări a
intereselor statelor prin înț elegeri directe, iar în caz de neîn țelegeri
este chemat ă să contribuie în mod nemijlocit la identificarea c ăilor
prin care s ă se restabileasc ă încrederea între state, să se stingă un
diferend și să se atenueze sau s ă se înlăture cauzele care au dus la
apariț ia acestuia.
Diplomația se află întotdeauna în slujba politicii de stat, fiind
unul dintre cele mai importante mijloace de înf ăptuire a activităț ii
externe a statelor și contribuind prin metodele sale specifice la afirma –
rea și transpunerea în practic ă a comandamentelor politice stabilite de
organele constituț ionale ale statului.
Într-o altă accepțiune, prin diploma ție se înțelege aparatul spe –
cializat în reprezentarea extern ă a statelor, ansamblul serviciilor îns ăr-
cinate cu aceasta, atât cel din interiorul țării (Ministerul Afacerilor
Externe și compartimentele îns ărcinate cu rela țiile interna ționale din
alte ministere sau institu ții ale statului), cât și din exterior, aparatul
diplomatic acreditat în alt stat sau pe lâng ă organizațiile interna ționale.
_____________
77 Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic și consular , ed.cit., p. 21;
Philippe Cahier, Le droit diplomatique contemporaine , 2e édition, Genève,
1964, p. 42.
78 Vezi Mircea Mali ța, Diplomaț ia (școli și instituții), ediția a II-a
revăzută și adăugită, Editura Didactic ă și Pedagogic ă, București, 1975, p. 33
și urm.

176Diplomația este, de asemenea, o ș tiință, al cărei obiect de studiu îl
constituie rela țiile politice și juridice ale diverselor state, precum și
interesele pe care acestea le genereaz ă. Se vorbe ște și despre arta diplo-
matică, constând în capacitatea și aptitudinea de a aborda și a conduce
negocierile politice interna ționale, prin calit ățile de tact, abilitate, flexibi-
litate și prudență proprii persoanelor antrenate în c ăutarea de solu ții
reciproc acceptabile problemelor care apar în rela țiile internaț ionale.
Prin diploma ție se înțelege, de asemenea, ș i cariera diplomatică ,
profesia în care lucreaz ă specialiș tii în relații internaționale.
Diplomația are ș i un sens figurat, acela de aptitudine a persoanei
umane de a rezolva cu tact orice neîn țelegere și de a promova calea
concilierii, evitând apari ția stă rilor conflictuale.

Secțiunea 2
Organele de stat interne pentru rela țiile internaționale
Structurile instituț ionale care reprezint ă interesele statelor în
relațiile interna ționale și desfășoa ră o activitate diplomatic ă sunt sta –
bilite de constitu ția fiecărui stat, neexistând o norm ă clară de drept
internațional care s ă le indice ca atare.
Practica interna țională este, însă, relativ unitar ă în sensul c ă or-
ganele de stat interne împuternicite s ă desfășoare activit ăți diplomatice
sunt următoarele: șeful statului, guvernul, șeful guvernului, Ministerul
Afacerilor Externe.
Pot îndeplini activit ăți diplomatice în numele statului și alte mi –
nistere, în domeniile strict specializate ale competen ței lor, cum sunt
cele care se ocup ă de comer ț exterior, transporturi, economie și indus –
trie, finan țe, apărare națională etc., în fapt fiecare minister având sar –
cini proprii în domeniul rela țiilor interna ționale.
1) Șeful statului , fie că este un organ unipersonal (pre ședinte sau
monarh), fie c ă este un organ colegial, are drept de reprezentare ge –
nerală a statului în rela țiile interna ționale.
Atribuț iile sale se pot manifesta în orice domeniu al rela țiilor cu
alte state, dar cu deosebire în ce prive ște realizarea contactelor poli –
tico-diplomatice la nivel înalt, încheierea celor mai importante tratate
internaționale, acreditarea și rechemarea reprezentan ților diplomatici
ai țării sale și primirea scrisorilor de acreditare ale șefilor misiunilor
diplomatice str ăine care func ționează în țara respectiv ă.
Șeful statului se bucură de privilegii și imunități speciale, inclu –
siv de toate privilegiile și imunitățile diplomatice, de un tratament
deosebit atunci când se afl ă pe teritoriul unui stat str ăin, de onoruri

177rezervate numai șefilor de state, precum și de măsuri speciale de
protecție, persoana sa fiind inviolabil ă. Persoanele care îl înso țesc în
vizitele efectuate în str ăinătate beneficiaz ă și ele de privilegii impor –
tante, de inviolabilitatea persoanei, imunitate de jurisdic ție, scutiri de
impozite și taxe etc., în baza unor reguli cutumiare.
2) Guvernul exercită , în calitatea sa de organ suprem al administra ției
de stat, conducerea general ă în domeniul înf ăptuirii politicii externe a
statului și ia măsuri pentru încheierea acordurilor interna ționale. El d ă
directive Ministerului Afacerilor Externe ș i șefilor misiunilor diplomatice
acreditate în stră inătate, nume ște pe unii func ționari diplomatici, pe func țio-
narii consulari și reprezentan ții acreditați pe lângă organizațiile interna ționale.
3) Primul-ministru are atribu ții de reprezentare a statului în
relațiile interna ționale la nivel guvernamental, invit ă pe reprezentan ții
altor state și face vizite la nivel corespunz ător în str ăinătate, duce
tratative politico-diplomatice cu șefii altor guverne, încheie acorduri
internaționale. El se bucur ă pe teritoriul altor state de imunitate diplo-
matică și are dreptul la onoruri speciale.
4) Ministerul Afacerilor Externe este organul de stat specializat în
domeniul rela țiilor interna ționale, organizând și controlând activitatea dus ă
în dom
eniu de toț i reprezentan ții statului. În aceast ă calitate, Ministerul
Afacerilor Externe duce la îndeplinire sarcinile trasate de organele supe-
rioare în domeniul politicii externe, ap ără în străinătate drepturile și intere-
sele statului, precum și ale persoanelor juridice și cetățenilor proprii, duce
tratative diplomatice sau particip ă la tratativele duse de reprezentan ții celor-
lalte ministere în vederea încheierii unor acorduri interna ționale, îndepli-
nește formalităț ile necesare pentru semnarea, ratificarea sau aderarea la tra-
tatele interna ționale și ține eviden ța tuturor tratatelor încheiate de țara res-
pectivă, organizeaz ă, controleaz ă și îndrumă misiunile diplomatice acre-
ditate în str ăinătate și ține legătura cu cele str ăine acreditate în țara sa etc.
5) Celelalte ministere desfășoară activități diplomatice pentru
realizarea politicii de stat în domeniile lor de activitate, colaboreaz ă cu
ministerele similare din alte state pentru promovarea intereselor statu –
lui respectiv și pentru lă rgirea colabor ării interna ționale, negociaz ă și
încheie acorduri interna ționale.

Secțiunea 3
Misiunea diplomatic ă
Activitatea diplomatic ă în exteriorul țării se realizeaz ă prin inter-
mediul misiunilor diplomatice.
Misiunile diplomatice pot fi permanente sau temporare.

1783.1. Misiunea diplomatic ă permanent ă – dreptul de legaț ie,
înființarea ș i rangul misiunii
Misiunea diplomatic ă permanent ă este un organ exterior al sta-
tului pentru realizarea politicii sale externe și a colabor ării interna țio-
nale, stabilit ă cu caracter de permanen ță pe teritoriul altui stat.
Trimiterea și primirea unei misiuni diplomatice permanente se
fac în baza unui drept de lega ție (de ambasad ă).79
Dreptul de legaț ie este activ (dreptul de a trimite misiuni diplo –
matice) ș i pasiv (dreptul de a primi misiuni diplomatice).
În ultimele decenii, al ături de state, de dreptul de lega ție benefi –
ciază și organiza țiile interna ționale cu voca ție universală , care pot
trimite misiuni permanente în statele membre ș i pot acredita misiuni
permanente ale acestor state.
Înființarea unei misiuni diplomatice permanente presupune exis –
tența a două state care se recunosc reciproc și care, având în vedere
relațiile normale dintre ele și dorința de a dezvolta aceste rela ții, se
pun de acord asupra necesit ății de a stabili rela ții diplomatice și, pe
această bază, de a înfiin ța reciproc misiuni diplomatice.
Rangul misiunii diplomatice permanente . Prin hotărârea de a sta-
bili relații diplomatice statele stabilesc și nivelul lor de reprezentare,
adică rangul misiunii diplomatice .
Potrivit rangului lor, misiunile diplomatice permanente sunt am –
basade sau lega ții.
Misiunile diplomatice pot purta și alte denumiri: nunciatur ă sau
internunciatur ă (specifice Statului Vatican), oficiu etc. În rela țiile
dintre state și organiza ții internaționale, se folosesc și alte denumiri ale
misiunilor diplomatice permanente: Înaltul comisariat, Delega ția per-
manentă, Oficiul Na țional, Misiunea permanent ă etc.
În raport de rangul misiunii diplomatice se stabileș te și rangul
șefului acesteia. Potrivit Conven ției de la Viena din 1961 exist ă 3
clase (ranguri) ale ș efului misiunii diplomatice:
– ambasadorii, nun ții papali sau al ți șefi de misiune cu rang
echivalent;
– trimiș ii extraordinari și miniștrii plenipoten țiari sau internun ții
papali ori alte persoane cu rang echivalent;
– însărcinații cu afaceri. _____________
79 Vezi Aurel Bonciog, Drept diplomatic, Editura Funda ției România
de Mâine , București, 2000, p. 53-54.

179În principiu, ambasadorii sunt șefi de ambasad ă, iar trimi șii
extraordinari și miniștrii plenipoten țiari sunt șefi de lega ții. Acre-
ditarea de îns ărcinați cu afaceri denot ă că relațiile dintre dou ă state
sunt la un nivel redus. Îns ărcinații cu afaceri pot fi și ad interim , ținând
locul ambasadorului care lipse ște temporar de la post.
Ambasadorii, trimi șii extraordinari și ceilalți șefi de misiune cu
rang echivalent se acrediteaz ă pe lângă șeful statului, iar îns ărcinații
cu afaceri pe lâng ă ministerele afacerilor externe.

3.2. Funcțiile misiunii diplomatice permanente

În vederea realiz ării scopurilor sale de a contribui la dezvoltarea
relațiilor dintre statul trimi țător (acreditant) și statul primitor (acredi –
tar), misiunea diplomatic ă permanent ă îndepline ște următoarele
funcții:80
– reprezentarea statului acreditant pe lâng ă cel acreditar;
– negocierea cu guvernul statului acreditar;
– protejarea intereselor statului acreditant și ale cetăț enilor săi pe
teritoriul statului acreditar;
– observarea și informarea, prin toate mijloacele licite, a statului
propriu asupra situa ției și a evenimentelor din statul acreditar;
– promovarea rela țiilor amicale și dezvoltarea rela țiilor economi –
ce, culturale, științifice sau de altă natură între statul acreditant și
statul acreditar;
– funcții consulare.
Îndeplinirea func țiilor men ționate trebuie s ă se facă de către
misiunea diplomatic ă și personalul acesteia cu respectarea unor con –
diții, între care în principal sunt obliga ți de a respecta suveranitatea
statului acreditar, precum ș i legislația sa intern ă, de a nu se amesteca
în afacerile sale interne și de a nu folosi misiunea diplomatic ă, precum
și localurile acesteia, într-un mod incompatibil cu func țiile menționate.
La rândul s ău, statul acreditar are fa ță de misiunea diplomatic ă per-
manentă unele obliga ții, între care cele mai importante sunt urm ătoarele:
– să dea tot concursul misiunii diplomatice și să-i acorde facilită –
țile necesare pentru realizarea func țiilor sale;
– să asigure membrilor misiunii circula ția pe teritoriul s ău, excep –
tând anumite zone pe care le poate declara ca închise accesului aces –
tora, și să le dea posibilitatea de a se informa legal asupra problemelor
din țara respectiv ă;
– să asigure ș i să-i faciliteze comunicarea liber ă cu statul propriu.
_____________
80 Vezi Ion M. Anghel, op.cit., p. 119-139

1803.3. Structura și personalul misiunii diplomatice permanente
1) Structura misiunii diplomatice se stabile ște de către statul
acreditant, în raport de interesele și posibilităț ile proprii. În principiu,
o misiune diplomatică cuprinde urm ătoarele compartimente (subdi-
viziuni):
a) Cancelaria, care este nucleul de coordonare a celorlalte com-
partimente, condus ă de diplomatul cu rangul cel mai înalt dup ă șeful
misiunii;
b) Biroul economic și comercial;
c) Biroul ata șatului militar;
d) Biroul ata șatului cultural;
e) Biroul de pres ă;
f) Secția consulară .
2) Personalul misiunii diplomatice se împarte în 3 categorii:
diplomatic; tehnic și administrativ; de serviciu.
Efectivul și componen ța personalului unei misiuni diplomatice
se stabilesc de c ătre statul acreditant, dar statul acreditar va putea s ă
ceară ca acest efectiv s ă fie menținut în limitele pe care el le consider ă
ca rezonabile pentru îndeplinirea func țiilor misiunii.
Statul acreditar poate, de asemenea, ca oricând și fără a trebui
să-și motiveze hot ărârea, să declare c ă un membru al personalului unei
misiuni str ăine este persona non grata (în ce prive ște pe diplo mați)
sau inacceptabil (celelalte persoane), în care caz statul acreditant
trebuie să recheme în ț ară persoana respectiv ă.
a) Personalul diplomatic. Este compus din diploma ți de carier ă
organizați într-o structur ă ierarhică strictă pe ranguri (grade) ș i
cuprinde pe șeful misiunii, ministrul consilier (la ambasadele mari),
consilierii, secretarii (I,II sau III) și atașații. Atașatul militar este de
regulă asimilat rangului de consilier diplomatic.
Numirea în func ție a unui diplomat la o misiune permanent ă se
face de către ministerul de externe al statului care îl trimite și se aduce
la cunoștința ministerului de externe al statului unde urmeaz ă să
funcționeze.
În ce-l prive ște pe șeful misiunii, numirea acestuia se face în
cadrul unei proceduri mai complexe, numit ă acreditare. Statul care
dorește să acrediteze un șef de misiune trebuie s ă trimită statului
acreditar, prin ministerele de externe respective, o cerere de agrement, însoțită de date privind persoana acestuia. Statul solicitat poate
accepta sau nu ca persoana în cauz ă să fie acreditat ă, el nefiind obligat

181să dea vreo explica ție în cazul în care nu ar fi de acord și nici chiar s ă
dea un ră spuns la o asemenea cerere neagreată , lipsa unui ră spuns
trebuind s ă fie interpretat ă ca un refuz tacit.
În cazul în care șeful misiunii este agreat, el poate fi numit și își
începe misiunea dup ă depunerea scrisorilor de acreditare în cadrul
unei ceremonii solemne la ș eful statului acreditar.
Șeful misiunii diplomatice poate fi acreditat în mai multe țări în
același timp. Pentru fiecare situa ție în parte procedura acredit ării este
aceeași, cu condi ția ca statul în care este deja acreditat s ă fie de acord
cu acreditarea sa și în alt stat.
Mai multe state pot acredita aceea și persoan ă în același stat în
calitate de șef de misiune diplomatic ă, dacă statul acreditar nu se
opune (situa ție mai rar întâlnit ă), iar un stat care nu are rela ții diplo-
matice cu un alt stat poate, cu acordul acelui stat, s ă delege pe repre-
zentantul diplomatic al unui stat ter ț să-i reprezinte interesele (cazuri
frecvente).
Șefii misiunilor diplomatice acredita ți în capitala unui stat con-
stituie corpul diplomatic . Într-un sens mai larg, din corpul diplomatic
fac parte to ți agenții diplomatici și membrii familiilor lor. În fruntea
acestuia, cu unele func ții de reprezentare și de ceremonial, se afl ă
decanul corpului diplomatic, de regul ă ambasadorul cel mai vechi în
funcție, iar în unele state catolice nun țiul papal.
Șefii misiunilor, la anumite solemnit ăți, sunt orândui ți potrivit
unei ordini de prec ădere, după rang și vechimea în func ție.
b) Personalul tehnic și administrativ . Este compus din șeful
cancelariei, translatori, secretari tehnici, cifrori, dactilografi, adminis-
trator etc.
c) Personalul de serviciu : șoferi, portari, curieri, buc ătari, grădi-
nari, îngrijitori etc.

3.4. Misiunile diplomatice temporare
Misiunile temporare sunt constituite din reprezentan ți ai statelor
care îndeplinesc pe termen determinat anumite îns ărcinări într-un alt
stat sau pe lâng ă unele organiza ții internaționale.
Sarcinile pe care misiunile tempor are le pot îndeplini sunt foarte
variate. Ele pot privi misiuni de bun ăvoință sau de înt ărire a rela țiilor
de prietenie și de colaborare, îndeplinite de șefi de state sau de gu-
verne, de mini ștri sau alț i demnitari, misiuni de curtuazie, de partici-
pare la anumite ceremoniale sau la marcarea unor evenimente impor-

182tante, delega ți la conferinț e sau alte reuniuni interna ționale, trimi și
itineranți ai șefilor de stat sau de guvern pentru consult ări diplomatice
sau soluționarea unor probleme de interes reciproc, delega ți pentru
negocierea unor tratate bilaterale sau pentru promovarea rela țiilor într-
un domeniu de activitate (delega ții economice, militare, comerciale,
culturale) etc.
Forma de realizare a diploma ției prin misiuni temporare cu ca-
racter special poart ă și denumirea de „diploma ție ad-hoc”.81

Secțiunea 4

Imunitățile și privilegiile diplomatice

4.1. Necesitatea și fundamentul juridic al acord ării

Buna desf ășurare a activităț ii unei misiuni diplomatice impune
unele drepturi pe care aceasta s ă le aibă în statul în care func ționează,
ca except ări de la regimul normal existent în țara respectiv ă pentru
persoanele și bunurile str ăine.
Imunitățile și privilegiile diplomatice se acordă atât misiunii
diplomatice ca institu ție, cât și, în anumite condi ții și limite, fiec ărui
membru al misiunii diplomatice.
Recunoașterea imunit ăților și privilegiilor diplomatice se face în
baza principiului reciprocit ății, dar potrivit dreptului diplomatic actual,
codificat în Conven ția de la Viena din 1961, acordarea unui statut
juridic special misiunii diplomatice și personalului acesteia constituie
o obligație pentru state, de la care ele nu au dreptul s ă se abată, iar
conținutul acestor imunit ăți și privilegii este definit în cuprinsul con-
venției menționate. În caz de nerespectare a acestui regim, statul care
se consider ă lezat poate recurge la retorsiuni, deci la m ăsuri si milare
contrare.
Statele pot, îns ă, în condi ții de reciprocitate, s ă restrângă unele
privilegii ș i imunități dacă o situație de excepț ie ar impune-o.
Pentru fundamentarea juridic ă a acordării imunit ăților și privile-
giilor diplomatice s-au sus ținut în timp mai multe teorii.82
Prima dintre acestea, care a dominat perioada secolelor XVI-XIX,
este teoria extrateritorialit ății, potrivit c ăreia imunitatea diplomatic ă
_____________
81 Vezi Charles Rousseau, op.cit., Tome IV, 1980, p.150; Philippe
Cahier, op.cit., p. 361-372; Ion M. Anghel, op.cit., p. 211-223.
82 Vezi Grigore Geam ănu, op.cit., vol.II, p. 32-34.

183se bazează pe ideea c ă misiunea diplomatic ă și membrii acesteia s-ar
situa întotdeauna pe propriul teritoriu și ca urmare ar sc ăpa efectelor
suveranității statului în care sunt acredita ți. Această ficțiune juridic ă a dus
la numeroase abuzuri, iar ast ăzi este aproape în întregime abandonat ă.
O altă teorie, datând din perioada absolutismului monarhic, este
teoria reprezent ării, conform c ăreia diplomatul reprezint ă pe monarhul
său, care personific ă statul, fapt ce-i confer ă pe teritoriul statului în
care este acreditat acelea și drepturi ca ș i șefului statului pe care îl
reprezintă și căruia nu-i sunt aplicabile legile altui stat, orice ofens ă
adusă reprezentantului diplomatic fiind o ofens ă adusă statului s ău.
Cea de a treia teorie, enun țată încă din secolul al XVIII-lea și
care astăzi și-a găsit consacrarea și în Conven ția de la Viena din 1961,
este teoria func țională, potrivit c ăreia privilegiile și im unitățile se
acordă atât misiunii, cât și personalului acesteia, pentru a le facilita
realizarea func țiilor lor pe teritoriul altui stat, teorie ce se apropie mult
mai mult de explica ția corectă a acord ării imunit ății diplomatice,
precum și a unor privilegii.

4.2. Imunitățile diplomatice
Imunitatea diplomatic ă înseamnă scutirea de care se bucur ă mi-
siunea diplomatic ă și personalul acesteia de sarcinile și obligațiile pe
care le au cet ățenii și străinii, precum și scoaterea acestora de sub
jurisdiscția civilă , penală și administrativă a statului acreditar.
Imunitatea diplomatic ă se manifest ă sub două mari aspecte:
inviolabilitate și imunitatea de jurisdic ție.
1) Inviolabilitatea.
Ca parte a imunit ății diplomatice, inviolabilitatea desemneaz ă o
măsură de ocrotire a misiunii diplomatice și a personalului diplomatic
din partea autorit ăților statului de re ședință, constând în faptul c ă asu-
pra acestor
a nu se pot exercita nici un fel de presiuni sau constrângeri
în scopul influen țării activității lor de reprezentare.
Statutul acreditar este ră spunzător față de statul acreditant pentru
asigurarea celui mai depline protec ții a misiunii diplomatice ș i a perso-
nalului diplomatic fa ță de actele de autoritate, de violen ță sau de insulte.
a) Inviolabilitatea misiunii diplomatice . Ea cuprinde inviolabili-
tatea sediului misiunii, inviolabilitatea arhivei diplomatice și inviola-
bilitatea coresponden ței, curierului și valizei diplomatice.
Sediul misiunii , incluzând birourile misiunii și locuințele agenți-
lor diplomatici, nu poate fi violat, deci nu se poate p ătrunde în el cu
forța de către nici o autoritate decât cu acordul șefului misiunii. Statul

184acreditar are obligaț ia de a asigura paza misiunii diplomatice și liniș-
tea acesteia.
Localurile misiunii diplomatice, mobilierul lor și celelalte obiecte
care se afl ă în interior, precum și mijloacele de transport ale misiunii,
nu pot face obiectul unor perchezi ții, rechizi ții, popririi sau oric ăror
măsuri de executare.
Arhivele diplomatice sunt inviolabile în orice moment și în orice
loc s-ar afla.
Coresponden ța diplomatic ă, inclusiv comunica țiile misiunii cu
guvernul s ău, valiza diplomatic ă cu documentele ce se transportă între
misiune și statul propriu, precum ș i curierul diplomatic, nu poate fi
violată, asigurându-se secretul acesteia.
Inviolabilitatea mi șcării diplomatice este absolut ă.
b) Inviolabilitatea personalului diplomatic . Conven ția de la
Viena prevede c ă persoana agentului diplomatic, ca și locuința, docu-
mentele și bunurile acestuia, sunt inviolabile, statul acreditar având
obligația de a acorda diplomaț ilor protecț ie împotriva oric ăror violen țe
fizice sau morale. Inviolabil ă este și persoana curierului diplomatic.
2) Imunitatea de jurisdic ție a personalului diplomatic
Imunitatea reprezint ă o exceptare de la jurisdic ția statului pe
teritoriul c ăre ia se află misiunea diplomatic ă. Potrivit acesteia perso-
nalul diplomatic nu poate fi anchetat de vreo autoritate a statului de
reședință și nici judecat de c ătre instanțele acestuia.
Imunitatea de jurisdic ție îmbrac ă 4 forme consacrate: penal ă,
administrativ ă, civilă și de executare.
Imunitatea de jurisdic ție penală este deplin ă, ea referindu-se atât
la actele s ăvârșite în calitate oficial ă, cât și la actele particulare. În caz
de săvârșire a unei fapte penale statul acreditar poate declara pe diplo-
mat persona non grata și să ceară rechemarea sa. Diplomatul nu este
obligat să depună mărturie într-un proces penal.
Imunitatea de jurisdic ție administrativ ă se referă la exceptarea
de la regulile de poli ție ale statului acreditar și se materializeaz ă în
neamendarea diploma ților pentru contraven țiile săvârșite.
Imunitatea de jurisdic ție civilă se referă la faptul c ă un diplomat
nu poate fi ac ționat în fa ța unui tribunal în cauze de drept civil și nu
poate fi obligat s ă depună ca martor în asemenea cauze. Imunitatea de
jurisdicție civilă nu este absolut ă, existând și unele excep ții care se
referă la situația unor imobile ce le-ar de ține diplomatul în statul acre-
ditar, la dezbaterile succesorale și la procese ce ar rezulta din desf ășu-
rarea unor activităț i profesionale sau comerciale în interes propriu.

185Imunitatea de executare presupune c ă bunurile pe care le posed ă
un diplomat, în nume propriu sau în numele misiunii, nu pot face
obiectul unei m ăsuri de sechestrare judiciar ă sau administrativ ă.
Statul trimi țător poate renunț a la imunitatea trimisului s ău.
Renunț area la imunitatea penală trebuie să fie întotdeauna expres ă.

4.3. Privilegiile diplomatice
Privilegiile diplomatice reprezint ă anumite avantaje pe care sta-
tul acreditar le acordă misiunii diplomatice și personalului acesteia.
Misiunea diplomatic ă beneficiaz ă de următoarele privilegii:
– dreptul de a arbora pe localul ambasadei și pe mijloacele sale
de transport drapelul statului s ău;
– scutirea de impozite pe imobile și de impozite și taxe pentru
încasă rile pe care le face pentru actele oficiale pe care le întocme ște.
Personalul diplomatic beneficiaz ă de scutirea de impozite ș i
taxe personale ș i pentru bunurile sale; scutirea de taxe vamale pentru
bunurile de uz personal ș i al familiei sale; scutirea de orice serviciu
public și de sarcini militare, inclusiv de rechizi ții, contribu ții și încarti-
ruiri; scutirea de la orice formalit ăți și sarcini ce revin persoanelor
străine. Bagajele sale nu pot fi controlate decât dac ă există motive se-
rioase să se cread ă că ar conține obiecte ce nu pot fi i mportate sau
exportate.
Membrii familiei diplomatului beneficiaz ă în principiu de ace-
leași imunități și privilegii ca ș i acesta, cu condi ția să nu fie cetăț eni ai
statului de re ședință.
Membrii personalului tehnic și administrativ și ai familiilor
acestora beneficiaz ă de imunitate de jurisdic ție numai pentru actele
îndeplinite în interesul serviciului, iar de celelalte imunit ăți și privile-
gii ca și agenții diplomatici. Ei beneficiaz ă de scutire de taxe vamale
numai în ce prive ște obiectele aduse cu ocazia primei instal ări și nu
sunt scuti ți de controlul bagajelor personale.
Membrii personalului de serviciu , dacă nu sunt cetăț eni ai statu-
lui de reședință, beneficiaz ă de imunitate de jurisdic ție privind actele
pe care le îndeplinesc în exerci țiul atribuțiilor lor, precum și de scutiri
de impozite ș i taxe pe salariile pe care le primesc și de dispozi țiile
privind asigur ările sociale în vigoare în statul acreditar.
Reprezentan ții statelor pe lâng ă organiza ții interna ționa le cu
caracter universal se bucură de imunit ăți și privilegii similare cu cele
ale personalului diplomatic acreditat într-un alt stat.

186Secțiunea 5
Misiunea consular ă
Pe lângă activitatea diplomatic ă, statele desf ășoară în alte state
cu care între țin relații și o activitate cu caracter consular. Aceast ă
activitate se exercit ă în principal prin consuli de carier ă, cetățeni pro-
prii, sau prin consuli onorifici, care de regul ă sunt cetățeni ai statului
de reședință.
Consulii de carier ă își îndeplinesc misiunea fi e în cadrul ambasadei,
în care caz au acela și statut ca ș i ceilalți diploma ți, fie în cadrul unor
misiuni consulare autonome, controlate de șeful misiunii diplomatice.
Normele referitoare la misiunea consular ă și, în general, la drep-
tul consular au fost codificate prin Conven ția de la Viena cu privire la
relațiile consulare, din 1963.83
Rangurile (clasele) misiunilor consulare sunt următoarele: consulat
general, consulat, vice-consulat și agenție consular ă, după rangul pe
care îl are func ționarul consular care conduce misiunea consular ă.
Rangurile consulare sunt cele de consul general, consul, viceconsul
și agent consular.
Misiunea consular ă este acreditat ă de regul ă pe lângă organele
locale ale statului de reș edință și își exercită competen ța într-o zon ă
teritorială limitată, denumit ă circumscrip ție consulară .
Sediul misiunii consulare, rangul acesteia și circumscripț ia consular ă
se stabilesc prin conven ție între statele interesate și de regul ă pe bază
de reciprocitate.
Numirea șefului misiunii consulare se face de că tre statul trimi-
țător, de regul ă de către șeful guvernului, care emite un document nu-
mit patenta consular ă sau un alt act similar. Statul primitor este în
drept să fie sau nu de acord cu aceast ă numire. Acordul s ău se exprim ă
printr-un act numit exequator , care s e emite de o autoritate a statului
stabilită prin legisla ția sa intern ă și a cărui înmânare stabile ște mo-
mentul începerii activit ății șefului misiunii consulare.
Funcțiile consulare, astfel cum au fost stabilite de practic ă și
consacrate în Conven ția de la Viena din 1963 cu privire la rela țiile
consulare, sunt urm ătoarele:84
_____________
83 Vezi în acest sens și Ion M. Anghel, Ion Diaconu, Codificarea
dreptului consular, în revista „Justi ția nouă”, nr. 5/1964.
84 Vezi Ion M. Anghel, op.cit., p. 373-413; Aurel Bonciog, Drept
consular, ediția a III-a, Editura Fundaț iei România de Mâine , București,
2000, p. 39-96.

187- protejarea intereselor statului și ale propriilor cet ățeni în statul
de reședință;
– informarea asupra situaț iei economice din țara de reședință;
– favorizarea rela țiilor economice, comerciale, culturale și științi-
fice cu statul de re ședință în circumscrip ția sa;
– eliberarea de pa șapoarte și documente de c ălătorie ale statului
trimiță tor și acordarea de vize diplomatice;
– acordarea de ajutor cet ățenilor proprii afla ți în nevoie pe terito-
riul statului de re ședință;
– îndeplinirea activit ăților de notar ș i de ofițer de stare civil ă, de
reprezentare în justi ție și în materie succesoral ă etc.;
– exercitarea controlului și inspecției asupra navelor și aerona-
velor înmatriculate în ț ara proprie, acordarea de asisten ță echipajelor
acestora.
Privilegiile și imunitățile consulilor , dacă nu sunt totodat ă și
membri ai misiunii diplomatice, sunt relativ mai reduse decât ale
diplomaților, în special în ce prive ște i munitatea de jurisdic ție penală.
Astfel, ei beneficiaz ă de o asemenea imunitate numai pentru actele
săvârșite în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, pot fi aresta ți în cazul
săvârșirii de infrac țiuni grave, pot fi închi și în executarea unei hot ărâri
judecătorești definitive, nu sunt scuti ți de obliga ția de a depune
mărturie în proces etc.

188Capitolul IX

TRATATUL INTERNA ȚIONAL

Secțiunea 1

Noțiunea de tratat interna țional

Tratatul interna țional constituie unul din instrumentele princi-
pale ale rela țiilor interna ționale și totodată principalul izvor al dreptu-
rilor și obligațiilor statelor în cadrul acestor rela ții.
Tratatul este actul juridic ce exprim ă acordul de voin ță liber
consimțit intervenit între dou ă sau mai multe state ori alte subiecte de
drept interna țional în scopul na șterii, modific ării sau stingerii dreptu-
rilor și obligațiilor părților în raporturile dintre ele.85
Potrivit art. 2 al Conven ției de la Viena din 1969 cu privire la
dreptul tratatelor,86 prin care s-a realizat codificarea în materie, tratatul
internațional este definit ca „un acord interna țional încheiat între state
în formă scrisă și guvernat de dreptul interna țional, indiferent dac ă
este consemnat într-un singur instrument ori în dou ă sau mai multe
instrumente conexe, oricare ar fi denumirea lor”.
Tratatele interna ționale îmbr ățișează o variată gamă de proble-
me, de la principiile colabor ării în problemele cardinale ale p ăcii și
securităț ii internaționale pân ă la probleme de strict interes bilateral în
raporturile dintre state.
Tratatele pot fi, astfel, de natur ă politică (tratate de pace, de
alianță, de neagresiune etc.) sau juridic ă (convenții consulare, de asis-
tență judiciară, de extrădare etc.), cu caracter economic, comercial, fi-
nanciar, militar, sanitar, în domeniul transporturilor, al dreptului uma-
nitar, pentru constituirea de organiza ții internaționale etc.
Dintre toate tratatele interna ționale cel mai important este, f ără
îndoială, Carta O.N.U., actul constitutiv al organiza ției de securitate și
colaborare din care fac parte marea majoritate a statelor lumii.
_____________
85 Asupra diferitelor defini ții ce s-au dat tratatului internaț ional vezi Ion
M. Anghel, Dreptul tratatelor , 2 volume, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
1993, vol. I, p. 3-4.
86 Vezi textul acestei conven ții în Adrian N ăstase, Bogdan Aurescu, Drept
internațional contemporan , Texte esen țiale, ed.cit., p. 137-166. Conven ția din
1969 a fost urmat ă în 1986 de Conven ția privind dreptul tratatelor între state și
organizații internaționale, precum și între organiza ții internaționale.

189Secțiunea 2
Clasificarea tratatelor interna ționale
Multitudinea de probleme reglementate prin tratate, ca și carac-
teristicile acestora, fac necesară o ordonare a tratatelor potrivit
anumitor criterii, o clasificare a acestora.
Dintre numeroasele criterii propuse pentru clasificarea tratatelor
internaționale vom re ține numai pe cele mai uzuale: num ărul partici-
panților, con ținutul normativ, caracterul particip ării, termenul de
valabilitate.
a) După numărul participanț ilor. Potrivit acestui criteriu trata-
tele se împart în tratate bilaterale și tratate multilaterale (colective).
Tratatele bilaterale se încheie între dou ă state sau alte subiecte
de drept interna țional, iar cele multilaterale între mai mult de dou ă
subiecte de drept interna țional.
Există diferite sisteme în care se pot încheia tratatele multila-
terale:
– între fiecare din p ărți, cu con ținut identic sau similar (de
exemplu Tratatul de înfiin țare, în anii 1921 – 1922, a Micii În țelegeri,
din care f ăceau parte trei ță ri, s-a încheiat prin trei instrumente juridice
separate, între România și Cehoslovacia, România și Iugoslavia,
Cehoslovacia și Iugoslavia);
– între un stat pe de o parte și mai multe state pe de alt ă parte
(de exemplu, Tratatul de la Versailles din 1919 între Germania și prin-
cipalele puteri aliate și asociate; Tratatul pentru definirea agresiu-
nii din 1933 dintre U.R.S.S și fiecare din statele vecine, inclusiv
România);
– între mai multe state, fiecare constituind o parte la tratat (de
exemplu Carta O.N.U., Pactul Societ ății Națiunilor etc.).
b) După conți
nutul normativ
Tratatele interna ționale pot stabili prin cuprinsul lor norme de
drept interna țional sau pot stabili pur și simplu drepturi și obligații
reciproce, cu respectarea normelor dreptului interna țional. Din acest
punct de vedere, tratatele se împart în:
– tratate-lege (normative);
– tratate-contract (nenormative); – tratate multilaterale generale. Tratatele-lege . Sunt tratate care stabilesc norme noi, cu un
caracter de aplicabilitate general ă, reguli de conduit ă pe care p ărțile la

190tratat le-au elaborat în scopul de a fi urmate de un anumit num ăr de
state și de a constitui o baz ă principial ă a relațiilor lor în domeniul
respectiv. Exemple de asemenea tratate sunt Carta O.N.U. și statutele
instituțiilor specializate ale O.N.U., tratatele privind cooperarea în
exploatarea și explorarea spa țiului extraatmosferic, legile r ăzboiului,
dreptul m ării etc.
Tratatele-contract . În cuprinsul acestora se stabilesc obliga ții
concrete între p ărți. De exemplu, tratatele de comer ț, de delimitare a
frontierei, de schimburi cultural- științifice etc.
Tratatele multilaterale generale . Sunt tratatele ce cuprind norme
generale de drept interna țional, aplicabile tuturor statelor sau care se
ocupă de probleme de interes genera l pentru întreaga umanitate (pro-
blemele p ăcii și războiului, problemele umanitare, problemele folosirii
spațiilor în afara suveranităț ii statelor etc.).
c) După caracterul participă rii
Din acest punct de vedere tratatele se împart în 2 categorii:
– tratate deschise, la care particip ă orice stat care se declar ă inte-
resat. Acestea constituie marea majoritate a tratatelor interna ționale;
– tratate închise, la care din diferite considerente pot fi p ărți
numai anumite state. Tratate de acest gen sunt în special cele regionale sau cu caracter militar.
d) După termenul de valabilitate
În raport de acest criteriu exist ă două feluri de tratate:
– tratate f ără termen, cu o valabilitate în principiu nelimitat ă în
tim
p (Carta O.N.U., tratatele de interes general umanitar etc.);
– tratate cu termen, în cuprinsul c ărora se stabileș te de la început
data până când sunt în vigoare.
Lungimea termenelor stipulate în tratat difer ă după caracterul
angajamentelor asumate, statele fiind îns ă libere să stabileasc ă orice
termen consider ă necesar și suficient.
Practica rela țiilor dintre state a cunoscut tratate încheiate și pe o
perioadă de 99 de ani (capitula țiile, unele tratate economice sau de
concesiuni etc.). În condi țiile de azi, termenele nu dep ășesc de regul ă,
20 de ani (tratatele de alian ță în special prev ăd acest termen). Unele
tratate bilaterale prev ăd posibilitatea ca după expirarea perioadei de
valabilitate, acestea s ă-și prelungeasc ă valabilitatea automat pe înc ă
alte termene stabilite expres f ără a fi nevoie s ă se încheie tratate noi la
expirarea termenului ini țial (clauza tacitei reconduc țiuni).

191Secțiunea 3
Denumirea tratatelor interna ționale
Tratatul interna țional, ca instrument al rela țiilor între state, se
concretizeaz ă în practic ă printr-o foarte mare diversitate de forme,
fiecare cu denumirea sa specific ă. În literatura juridic ă se consider ă că
ar exista 38 de asemenea denumiri. Cele mai uzitate dintre acestea
sunt: tratatul, conven ția, acordul, pactul, carta, statutul, constitu ția, pro-
tocolul, actul, declara ția, aranjamentul, compromisul, modus-vivendi ,
schimbul de note, schimbul de scrisori, gentlemen's agreement , concor-
datul ș i cartelul.
Dreptul interna țional nu cuprinde norme obligatorii privind
întrebuințarea uneia sau alteia din denumiri, statele putând recurge la
acea denumire care reflect ă mai bine semnifica ția documentului înche-
iat.87 Practica interna țională a consacrat unele principii de elaborare a
acestora și domeniile în care de regul ă se folosesc.
1) Tratatul constituie denumirea generic ă pentru în țelegerile prin
care sunt stabilite drepturi și obligații între părțile semnatare de obicei
în domenii generale, importante, ale rela țiilor interna ționale (politic,
economic, militar etc.). Exemple de asemenea tratate sunt: tratatele de
pace, de comerț și de naviga ție, tratatul privind interzicerea experien-
țelor nucleare în cele trei medii, tratatul privind principiile juridice ale
explorării și exploatării spațiului cosmic etc.
Dacă statele sunt de acord, pot încheia tratate și pentru domenii
speciale. Astfel de tratate sunt cele privind regimul frontierei încheiate de România cu statele vecine.
Spre deosebire de celelalte forme, tratatele se încheie dup ă o
procedură mai complicat ă și mai solemn ă, de regul ă în numele șefului
statului. Intrarea în vigoare a acestora are loc întotdeauna dup ă
ratificarea lor.
2) Convenția este o înț elegere încheiat ă între state, prin care sunt
reglementate probleme privind rela țiile într-un anumit domeniu. Are
un caracter mai specializat decât tratatul. Domeniile de reglementare sunt de aceea mai variate, iar angajamentele asumate sunt de un nivel mai scăzut decât cele din tratate. Ratificarea lor este, de asemenea,
necesară.
Exemple: Conven țiile de la Haga din 1899 și 1907 privind legile
și obiceiurile r ăzboiului,
Convenț ia de la Montreux din 1936 privind _____________
87 Vezi Ion Diaconu, Curs de drept interna țional public, ed.cit., p. 185.

192strâmtorile M ării Negre, Conven ția de la Geneva din 1949 privind
protecția victimelor de r ăzboi, Conven țiile de la Viena din 1961 și
1963 privind rela țiile diplomatice și, respectiv, consulare, Convenț ia
privind avia ția civilă internațională (1944), Conven țiile pentru
definirea agresorului (1933) etc.
3) Acordul este o înț elegere interna țională semnată în numele
sau din împuternicirea guvernului și care, de obicei, nu trebuie s ă fie
ratificată. Prin acord se reglementeaz ă probleme concrete ale rela țiilor
dintre state, îmbrăț ișând o sfer ă foarte largă de aspecte.
Acordul comercial – reglementeaz ă schimburile comerciale între
state;
Acordul de credit – reglementeaz ă condițiile în care este acordat
și se restituie creditul;
Acordul de pl ăți – reglementeaz ă modul de efectuare a pl ăților
între state;
Acordul economic – este o în țelegere cu privire la acordarea de
ajutor tehnic ori pentru efectuarea de schimb de experien ță în toate
domeniile economiei.
Alte categorii de acorduri: culturale, de frontier ă, de transporturi
etc. Tot prin acord se pot constitui în țelegerile regionale.
Unele țări au stabilit prin acorduri unele forme de colaborare
multilateral ă (de exemplu Acordul general pentru tarife și comerț
GATT – 1947, Acordul interna țional al cafelei – 1959, Acordul
internațional al zah ărului – 1937 și 1959 etc.).
4) Pactul denumește o categorie de tratate interna ționale, în
general multilaterale, cu un caracte r deosebit de solemn, privind unele
relații politice dintre state. Asemenea acte sunt „Pactul Societ ății Na-
țiunilor” (1922), „Pactul Briand–Kellogg” (1928), „Pactele drepturilor
omului” (1966) etc.
5) Carta este un instrument juridic prin care statele stabilesc
anumite principii politico-juridice ale colabor ării dintre ele (Carta
Atlanticului între S.U.A. ș i Anglia, 1941), dar în special constituie un
tratat prin care se înfiin țează o organiza ție interna țională important ă,
desemnându-i-se competen ța și modul de func ționare (exemple: Carta
O.N.U., Carta de la Bogota priv ind constituirea O.S.A. etc.).
6) Statutul este un tratat prin care se stabilesc structura,
competen ța și modul de func ționare a unui organism interna țional
(de exemplu „Statutul Cur ții Internaționale de Justi ție”).
7) Constituția este de regul ă tot o înț elegere interna țională care
constituie actul fundamental al înfiin țării unor organiza ții internațio-

193nale. Exemple: Constitu țiile Organiza ției pentru Alimenta ție și Agri-
cultură (FAO), Organiza ției Interna ționale a Muncii (OIM), Organiza ției
Mondiale a S ănătății (OMS).
8) Protocolul este o form ă foarte utilizată în practica interna-
țională. El constituie, de regulă , un act accesoriu la un tratat preexistent
în scopul de a-l aplica, de a-l prelungi sau de a-l modifica (exemple:
protocoalele privind listele de m ărfuri ce fac obiectul unor acorduri
privind schimburile comerciale, celor dou ă protocoale adi ționale la
Convențiile de la Geneva din 1949, încheiate în 1977, cele 12 pro-
tocoale de modificare și completare a Conven ției europene pentru pro-
tecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 1950 etc.).
Prin protocol se poate încheia, îns ă, și o înțelegere de sine
stătătoare între state. De exemplu Pr otocolul de la Geneva din 1925
prin care se interzice folosirea în r ăzboi a armelor chimice, toxice și
bacteriologice.
În practica unor conferin țe internaționale și a organiza țiilor interna-
ționale denumirea de protocol se d ă proceselor verbale privind dezbaterile
conferinței, dacă ele sunt semnate de participan ții la conferin ță.
9) Actul , sub denum
irea complet ă de act adi țional, act final, act
general etc. este cunoscut ca o form ă de tratat interna țional în diferite
domenii.
Actul adi țional completeaz ă, modific ă sau interpreteaz ă preve-
derile unui acord principal, încheiat anterior sau la aceea și dată.
Actul final se adoptă la sfârșitul unei conferinț e internaționale și
uneori cuprinde toate angajamentele asumate de statele participante
(de exemplu „Actul final al Conferin ței Națiunilor Unite pentru co-
merț și dezvoltare”, Geneva, 1964).
Actul general denumește un tratat interna țional multilateral care
reunește diferite dispozi ții convenționale adoptate la o conferin ță inter-
națională sau stabile ște un anumit regim juridic (Exemplu: „Actul
general al Conferinț ei de la Berlin” din 1885 privitor la problemele
coloniale, „Actul general al Conferin ței de la Bruxelles” din 1890
referitor la interzicerea comer țului cu sclavi). Practica interna țională
actuală folosește mai puțin această categorie de tratate.
10) Declarația este actul interna țional prin care p ărțile îș i fi-
xează punctul de vedere
sau modul lor de ac țiune în probleme de ordin
politic, economic, juridic etc.
De obicei, declara ția cuprinde principiile generale dup ă care sta-
tele înțeleg să se conduc ă în relațiile interna ționale. Exemple: „Decla-
rația de la Postdam”, din august 1945 a celor 4 mari puteri; „Decla-

194rația cu privire la neutralitatea Laosului”, din 1962; „Declara ția
universală a drepturilor omului” din 1948 etc.
Un rol important au astă zi pentru comunitatea interna țională
declarațiile Adun ării Generale a O.N.U. care, de și nu constituie un
izvor de drept interna țional, constituie mijloace eficiente pentru crista-
lizarea principiilor de drept interna țional și pentru organizarea cola-
borării între state în domenii de interes general (explorarea și folosirea
spațiului cosmic, abolirea colonialismu lui, lichidarea tuturor formelor
de discriminare rasial ă etc.).
În practica interna țională se întâlnesc și declarații unilaterale
care, dacă sunt urmate de declara ții de acceptare din partea altor state,
constituie o form ă de angajament interna țional cu efecte juridice.
11) Aranjamentul se foloseș te în special în domeniul schimbu-
rilor comerciale.
12) Compromisul este acordul între state de a transmite spre
rezolvare, unei instan țe judiciare sau arbitrale interna ționale, un anu-
mit diferend intervenit între ele.
13) Modus-vivendi – un acord provizoriu, în vederea unei
soluționări definitive.
14) Schimbul de note și schimbul de scrisori, de obicei între
ministerele afacerilor externe și reprezentan țele diplomatice acreditate,
pot constitui angajamente interna ționale reciproce în domenii cum
sunt cel al vizelor de pa șapoarte, al transporturilor rutiere, în colabo-
rarea privind regimul frontierei de stat etc.
15) Gentlemen’s agreem ent constituie un tratat încheiat de
obicei de șefii de state sau de alte pers oane de mare autoritate, în
formă nescrisă. A fost folosit adesea între monarhi și se folose ște și
astăzi. Exemple: în țelegerea dintre împ ărații Napoleon Bonaparte și
Alexandru I al Rusiei, iar în zilele noastre în țelegerea dintre marile
puteri privind repartizarea locurilor de membri nepermanen ți în Consi-
liul de Securitate dup ă criteriul geografic, sau cea privind nealegerea
ca președinte al Adun ării Generale a O.N.U. a unui reprezentant al
celor 5 membri permanen ți ai Consiliului de Securitate.
16) Concordatul. Este o în țelegere încheiat ă între guvernul unui
stat și Vatican cu scopul de a reglementa situa ția și privilegiile
bisericii catolice în acel stat.
17) Cartelul . Este o în țelegere între beligeran ți, încheiat ă de
obicei de comandan ții militari în anumite zone de opera ții privind în
special schimbul de prizonieri sau de r ăniți, circulația persoanelor etc.

195Secțiunea 4
Structura tratatului internațional
Practica interna țională a consacrat, îndeosebi pentru principalele
categorii de tratate, o anumit ă formă pe care acestea trebuie s ă o
prezinte, un sistem de organizare a materialului, pentru a se exprima
cu claritate și fără echivoc problemele de reglementat și pentru a se
stabili o ordine de prezentare a acestora potrivit importan ței lor.
De regulă, un tratat interna țional cuprinde urm ătoarele părți:88
– preambulul;
– cuprinsul (dispozitivul);
– partea final ă;
– semnă turile;
– anexele. 1) Preambulul cuprinde men țiuni referitoare la scopul tratatului,
hotărârea statelor de a-l încheia, principiile directoare ale reglemen-
tării ce urmeaz ă, participan ții, nivelul negocierilor, locul încheierii și
eventual interpretarea unor termeni din tratat (ace știa pot fi explica ți și
în primul articol al tratatului, sau în partea sa final ă).
2) Dispozitivul cuprinde precizarea problemelor de reglementat,
într-o ordine logic ă a acestora, astfel ca primele formul ări să stabi-
lească un cadru mai general al problemei și, în continuare, folosin-
du-se și prevederile din partea ini țială, să se dea formularea am ănun-
țită a tuturor aspectelor pe care p ărțile doresc s ă le reglementeze.
3) Partea final ă face referiri la termenul și condițiile de intrare
în vigoare a tratatului, durata acestuia, modalit ățile prin care se pot
stinge efectele lui, dacă tratatul poate sau nu s ă fie denun țat, condițiile
de denunț are sau de prelungire a efectelor tratatului, statul depozitar,
dacă e necesară ratificarea, condi țiile de aderare etc.
4) Semnăturil
e se depun dup ă ultima formulare din tratat, astfel:
la tratatele bilaterale, prin metoda alternatului, fiecare parte având
prima semn ătură (în stânga) pe exemplarul care îi revine; la tratatele
multilaterale, în ordinea literelor alfabetului asupra c ăreia părțile cad
de acord (în practica general ă internațională – alfabetul englez); în
trecut se folosea tehnica semn ăturii în cerc, pentru a nu dezavantaja pe
nici un participant.
5) Anexele cuprind de obicei probleme tehnice, elemente ilus-
trative, de calcul economic, concretiz ări sau dezvoltă ri ale unor dispo-
ziții din cuprins, cifre, date, scheme, h ărți etc.
_____________
88 Asupra acestei probleme vezi și Ion M. Anghel, op.cit., p. 162 și urm.

196Anexele la tratat nu constituie acte separate, ci fac corp comun
cu însuși tratatul, urmeaz ă situația juridic ă a acestuia, tratatul și
anexele sale constituind un tot unitar. Pentru acest motiv, de regul ă,
anexele nici nu se semneaz ă ori se semneaz ă la un nivel de repre-
zentare inferior.
În cuprinsul tratatului , în cadrul acestor p ărți principale, materialul
se ordonează după categorii mai mari de probleme pe p ărți, titluri,
capitole, paragrafe, sec țiuni și articole. Folosirea unora sau altora dintre
aceste elemente tehnice de ordonare a materialului este determinat ă de
caracterul și complexitatea problemelor, de diversitatea acestora etc.
Părțile la tratat vor conveni asupra uno ra sau altora din aceste elemente,
folosirea tuturora nefiind obligatorie și necesară în toate situa țiile.
Tratatul se încheie în num ărul de exemplare necesar, în raport cu
caracterul acestora, de tratate bilate rale sau de tratate multilaterale.
Tratatele bilaterale se încheie în dou ă exemplare, ambele cu
valoare egal ă.
Tratatele multilaterale se încheie, de regul ă, într-un singur exem-
plar, dar statul desemnat ca depozitar este obligat s ă transmită celor-
lalte state participante copii certificate ale tratatului.

Secțiunea 5
Condițiile de validitate a tratatelor interna ționale

5.1. Considera țiuni generale
Tratatul interna țional, ca orice act juridic, trebuie s ă cuprindă
unele elemente de fond, în raport de care se apreciaz ă validitatea lor ju-
ridică, elemente care constituie, deci, condi ții de validitate a tratatelor.
Elementele de fond ale tratatului sunt de dou ă feluri:
– elemente esen țiale, care sunt obligatorii în orice tratat;
– elemente accesorii, a c ăror includere în tratat este l ăsată la
voinț a părților.
a) Elementele esen țiale ale tratatului sunt:
– părțile la tratat trebuie s ă aibă capacitatea juridic ă de a încheia
tratatul, deci s ă fie subiecte de drept interna țional;
– voința părților să fie liber exprimată ;
– obiectul tratatului s ă fie licit;
– tratatul s ă producă efecte juridice;
– tratatul s ă fie guvernat de normele dreptului interna țional.
b) Elementele accesorii ale tratatului sunt:

197- termenul – un eveniment viitor și sigur de care depinde fie in-
trarea în vigoare a tratatului (termen suspensiv), fie ie șirea din vigoare
a acestuia (termen rezolutoriu);
– condiția – un eveniment viitor și nesigur (incert) de care depinde
începerea execut ării obligațiilor asumate prin tratat (condi ție suspensiv ă)
sau încetarea execut ării respectivelor obliga ții (condiție rezolutorie).

5.2. Părțile la tratat
Capacitatea juridic ă de a încheia un tratat, deci calitatea de su-
biect de drept interna țional, o au în principal statele care, în virtutea
suveranităț ii lor egale, pot încheia orice fel de tratat interna țional și în
orice domeniu al rela țiilor interna ționale.
În anumite limite pot încheia tratate interna ționale și națiunile și
popoarele care lupt ă pentru eliberarea lor ș i constituirea de state
independente, în vederea promov ării și realizării acestor idealuri, pre-
cum și organiza țiile interna ționale, acestea din urm ă potrivit princi-
piului specialit ății, numai în domeniile co mpatibile cu scopurile și
funcțiile lor, așa cum rezult ă din statutul lor constitutiv

5.3. Voința liber exprimat ă a părților
La încheierea unui
tratat fiecare parte trebuie s ă aibă posibili-
tatea de a- și exprima în mod liber propria voin ță, fără vreo constrân-
gere de orice fel, din partea altor state, care ar fi de natură să-i altereze
voinț a și să o determine s ă accepte condi ții care nu i-ar fi avantajoase.
Alterarea voin ței părților poate s ă se facă prin mai multe mijloa-
ce care constituie vicii de consim țământ la închiderea tratatelor.
Viciile de consim țământ sunt urm ătoarele: eroarea, dolul, coru-
perea reprezentantului unui stat, constrângerea împotriva reprezentan-
tului unui stat, constrângerea exercitat ă împotriva statului.
a) Eroarea este părerea greșită pe care ș i-o face o parte despre o
anumită situație. Ex: asupra traseului unei frontiere, asupra m ărimii și
caracterului unei obliga ții etc.
Eroarea, pentru a putea fi invocat ă de către o parte ca motiv de
anulare a tratatului, trebuie să aibă un caracter esen țial pentru acel tra-
tat sau pentru consim țământul dat de o parte la încheierea tratatului.89
_____________
89 Art. 48 al Conven ției din 1969 prevede c ă „un stat poate invoca o
eroare într-un tratat drept viciu al consim țământului s ău de a fi lezat prin
tratat dac ă eroarea poart ă asupra unui fapt sau a unei situa ții pe care statul o
presupunea c ă există în momentul încheierii tratatului și care constituie o
bază esențială a consim țământului acestui stat de a fi legat prin tratat”.

198Eroarea nu poate fi acceptat ă dacă cel care o invoc ă a contribuit
la apariț ia ei sau dac ă acesta avea posibilitatea s ă se informeze pentru
a nu fi în eroare.
b) Dolul (viclenia, în șelăciunea) se întâlne ște mai rar în conven-
țiile interna ționale. Atunci când exist ă, el constă în prezentarea cu rea
credință de către o parte, celeilalte p ărți, a unei situa ții de o aș a ma-
nieră încât aceasta acceptă condițiile conven ției, dar dac ă ar cunoa ște
realitatea faptelor nu ar face acest lu cru. Dolul a fost utilizat adesea la
încheierea tratatelor coloniale.
c) Coruperea reprezentantului unui stat este greu de dovedit în
practică, dar teoretic nu poate fi exclus ă. Când exprimarea consim ță-
mântului unui stat de a fi legat printr-un tratat a fost ob ținută ca
urmare a coruperii reprezentantului s ău prin acțiunea direct ă sau indi-
rectă a unui stat care a participat la negociere, statul pă gubit poate
considera aceast ă corupere ca viciind consim țământul său.
d) Constrângerea împotriva rep rezentantului unui stat se mani-
festă destul de frecvent în practica interna țională.
Constrângerea vizeaz ă det
erminarea reprezentantului statului cu
care se negociaz ă de a semna un tratat contrar intereselor statului
respectiv și poate lua forme difer ite (presiune, ameninț are vizând liber-
tatea sau integritatea persoanei reprezen tantului sau a familiei sale etc.).
e) Constrângerea exercitat ă împotriva statului a fost și este des-
tul de frecvent ă, anumite state impunându- și condițiile prin amenin țări
sau presiuni ori prin r ăzboaie urmate de tratate în care î și impun punc-
tul de vedere anterior formulat și pe care nu au putut s ă-l realizeze prin
mijloace licite, conforme cu dreptul interna țional.
Recurgerea la for ță sau la amenin țarea cu for ța, indiferent sub ce
formă s-ar manifesta, inclusiv la încheierea unui tratat, constituie un
act contrar dreptului interna țional.
Exemple de tratate încheiate prin exercitarea constrângerii sunt:
„Acordul de la Munchen” din 1938 prin care Cehoslovaciei i-au fost
impuse condi ții oneroase sub ameninț area exercitat ă de către forțele
armate ale Germaniei naziste, ca ș i prin presiuni exercitate asupra
conducătorilor acestei țări, „Dictatul de la Viena” din 1940 prin care
s-a desprins din teritoriul României o parte important ă a Ardealului,
sub presiunea militar ă și politică a marilor puteri europene, în special
a Germaniei naziste ș i a Italiei fasciste.

5.4. Obiectul licit al tratatului

Tratatele încheiate de state trebuie s ă aibă un obiect licit, să fie
în strictă conform
itate cu principiile și normele recunoscute ale drep-
tului interna țional, îndeosebi s ă nu contravin ă normelor imperative de
la care nici o derogare nu este permis ă, precum ș i eticii interna ționale.
Normele imperative ale dreptului interna țional sunt cele mai
importante reguli, grupate în ceea ce se cheam ă jus cogens gentium , a

199căror încălcare pune în pericol îns ăși securitatea și stabilitatea rapor-
turilor interna ționale, bazele rela țiilor dintre state.
Care sunt în concret aceste norme este adesea greu de stabilit și
pentru acesta s-au propus diferite criterii. Se consider ă, însă, că sunt
norme de jus cogens următoarele:
– principiile fundamentale ale dreptului interna țional;
– regulile generale umanitare (privitoare la protec ția drepturilor
omului, la interzicerea sclaviei, a genocidului, a apartheidului, la pro-
tecția anumitor categorii de persoane în perioada de conflict armat etc.);
– normele privind menț inerea păcii și securității internaționale;
– normele dreptului interna țional penal;
– normele privind folosirea de c ătre toate statele acelor spa ții ce
nu sunt supuse suveranit ății (mare liber ă, spațiul cosmic, teritoriile
submarine etc.).

5.5. Tratatul s ă producă efecte juridice
Este esen țial ca un tratat încheiat între dou ă state să producă
efecte juridice, adic ă prin con ținutul lui tratatul s ă stabileasc ă norme
obligatorii în plan interna țional, cu caracter general și permanent,
cărora statele semnatare să li se supun ă ori de câte ori situa țiile vizate
survin sau s ă creeze, s ă modifice ori să stingă anumite obliga ții între
părțile contractante, în acord cu interesele afirmate de acestea.

5.6. Tratatul s ă fie guvernat de normele dreptului interna țional
Ca instrument al rela țiilor dintre state și alte subiecte de drept
internațional, tratatul trebuie s ă se încheie în conformitate cu normele
dreptului interna țional, să respecte normele dreptului interna țional și
să stabileasc ă drepturi și obligații în cadrul rela țiilor interna ționale.
Prin aceasta tratatul interna țional se deosebe ște de actele juridice
pe care statele le încheie potrivit normelor de drept intern, la fel ca și
orice altă persoană juridică, știut fiind c ă statele pot încheia și
contracte de drept privat în care nu apar ca purt ătoare ale suveranit ății
lor, ci ca beneficiare sau furnizoare ale unor servicii ori pentru satisfa-
cerea unor interese ce cad în întregime sub incidenț a dreptului intern.

200Secțiunea 6

Nulitatea tratatelor interna ționale

Nulitatea este o sanc țiune care se aplic ă actelor juridice care au
fost încheiate prin nerespectarea regulilor de drept.
Ca act juridic interna țional, tratatul este supus și el regulilor
nulității în cazul în care nu s-a închei at cu respectarea regulilor de
drept interna țional, în special a normelor imperative ale acestuia, ori
când condi țiile de fond exprimate în elementele tratatului, cu deose-
bire cele ce privesc exprimarea liber ă, neviciată , a consim țământului,
nu au fost îndeplinite90.
Nulitatea tratatelor poate fi relativ ă sau absolut ă.
Nulitatea relativ ă poate fi invocat ă numai de c ătre statul al c ărui
consimțământ a fost viciat ș i poate fi acoperit ă prin confirmarea de
către acesta.
Nulitatea absolut ă poate fi invocat ă de oricare din p ărțile la tra-
tat și chiar de c ătre alte state interesate sau de c ătre o instan ță interna-
țională, din oficiu.
În ce prive ște viciile de consim țământ, nulitatea este relativ ă în
caz de eroare, dol ș i coruperea reprezentantului statului și absolută în
caz de constrângeri exercitate împotriva reprezentantului unui stat sau
asupra statului însu și.
Tratatele interna ționale încheiate cu înc ălcarea unor norme de
jus cogens sunt nule ab initio , din momentul încheierii lor. Dac ă nor-
ma imperativ ă apare ulterior încheierii unui tratat, Conven ția de la
Viena din 1969 precizeaz ă că „orice tratat existent, care este în con-
flict cu această normă devine nul ș i ia sfârș it” (art.64 al Conven ției).
Nulitatea este absolut ă.
Consecința normală a recunoa șterii nulit ății unui tratat este c ă
dispozițiile acestuia sunt lipsite de orice efect juridic.
Dacă unele acte au fost, totuș i, îndeplinite în conformitate cu
dispozițiile unui tratat care a fost declarat nul, oricare dintre p ărți
poate cere celorlalte s ă se restabileasc ă situația care ar fi existat dac ă
aceste acte nu ar fi fost îndeplinite.
Actele îndeplinite cu bun ă-credință înainte de invocarea nulităț ii
nu devin, îns ă, ilicite prin simplul fapt al nulit ății tratatelor.
În cazul unui tratat care a devenit nul datorită faptului c ă s-a
încălcat o norm ă imperativ ă a dreptului interna țional părțile sunt ț inute
să elimine consecin țele oricărui act îndeplinit în baza unei dispozi ții a
_____________
90 Vezi Grigore Geam ănu, op.cit., vol.I, p. 149; Charles Rousseau,
op.cit., p. 143; Ion M. Anghel, op.cit., p. 491 și urm.

201tratatului care este în conflict cu norma imperativă și să facă astfel
încât rela țiile lor mutuale s ă fie conforme cu norma imperativ ă a
dreptului interna țional general (art.71 al Conven ției din 1969).

Secțiunea 7
Încheierea tratatelor internaționale
Practica îndelungată a dus la formarea unor reguli cutumiare
privind condi țiile în care trebuie s ă se facă încheierea tratatelor interna-
ționale, în parte codificate prin Conven ția de la Viena din 1969 referi-
toare la tratatele interna ționale.
Tratatul poate fi încheiat în form ă scrisă sau verbal ă, aceasta
neavând efect asupra valorii juridice a tratatului, dreptul interna țional
neimpunând în general o form ă obligatorie.91 De regul ă, însă, tratatele
se încheie în form ă scrisă, întrucât astfel se ofer ă garanții mai mari în
ce priveș te consemnarea exact ă a voinței părților, element important
atât pentru respectarea lor riguroasă , cât și pentru probarea con ți-
nutului și întinderii obliga țiilor asumate în situa ția când una din p ărți
nu le respect ă.

7.1. Competen ța de încheiere a tratatelor
Competente s ă încheie tratate interna ționale în numele statelor
sunt organele constituț ionale ale acestora, dreptul interna țional recu-
noscând competen țele stabilite prin legisla ția internă a fiecărui stat.
Aceasta se stabileș te de regul ă prin constitu ția statului, dar și prin legi
speciale.
Constituțiile majorit ății statelor prev ăd că negocierea și semna-
rea tratatelor se fac de c ătre organele executive (pre ședintele sau gu-
vernul), iar ratificarea este atributul parlamentului.
Practic, îns ă, spre deosebire de trecut când șefii de sta t (împărați,
regi, președinți) încheiau direct tratatele interna ționale, ast ăzi aceștia
negociază numai în mod excepț ional, ei participând de regul ă prin
reprezentan ți împuternici ți.
Potrivit art.91 din Constitu ția României și prevederilor Legii
nr.4/1991 cu privire la încheierea și ratificarea tratatelor, în țara
noastră președintele încheie tratate în numele statului român, care sunt
negociate de guvern. Pre ședintele poate da împuterniciri în acest scop
_____________
91 Vezi Raluca Miga-Be șteliu , op.cit., p. 264.

202primului-ministru, ministrului afacerilor externe sau altor membri ai
guvernului, precum ș i unor reprezentan ți diplomatici ai României.
Guvernul României poate negocia și semna acorduri, conven ții
sau alte în țelegeri interna ționale la nivel guvernamental și aprobă în-
cheierea de instrumente juridice interna ționale la nivel departamental.
Acordurile ș i înțelegerile care prin con ținutul lor nu impun ratifi-
carea de c ătre parlament sau aprobarea de c ătre guvern, cunoscute sub
denumirea de acorduri în form ă simplificat ă, se încheie de c ătre
ministrul afacerilor externe prin schimburi de note sau de scrisori, precum și de către alți miniștri în colaborare cu Ministerul Afacerilor
Externe.
Sunt supuse Parlamentului spre ratificare sau pentru aderare prin
lege toate tratatele interna ționale încheiate în numele României, pre-
cum și acordurile, convenț iile și înțelegerile semnate la nivel guverna-
mental dac ă acestea se refer ă la colaborarea politic ă și militară, dacă
semnarea lor presupune adoptarea unor legi noi sau modificarea legilor în vigoare, dac ă ele implic ă un angajament politic sau financiar
ori se refer ă la probleme privind regimul politic și teritorial al statului,
la statutul persoanelor, la drepturile și libertățile cetățenești ori la
participarea la organizaț ii internaționale, precum ș i
tratatele interna țio-
nale în cuprinsul c ărora se prevede în mod expres că sunt supuse
ratificării sau aderă rii.

7.2. Procedura de încheiere a tratatelor
Procedura de încheiere a tratatelor se desfășoară în trei faze
principale: negocierea textului tratatului, semnarea tratatului și expri-
marea consim țământului statului de a fi parte la tratat.

1. Negocierea textului tratatului
Negocierea este faza în care prin tratative duse între reprezen-
tanții statelor abilita ți în acest sens se elaboreaz ă textul unui tratat.92
Abilitarea de a negocia se d ă de către autorit ățile competente ale
fiecărui stat conform regulilor de drept intern. Documentul de abilitare
poartă denumirea de depline puteri și se elibereaz ă de regul ă în nu-
_____________
92 Vezi Dumitra Popescu, Negocierile ca faz ă în încheierea tratatelor
internaționale, în revista „Studii și cercetări juridice”, nr.1/1966.

203mele guvernului de c ătre Ministerul Afacerilor Externe, sub semn ătura
ministrului.
Deplinele puteri se pot da fie numai pentru a negocia, fie pentru
a negocia și semna tratatul, sau pentru alte opera țiuni (cum ar fi para-
farea, de exemplu) întotdeauna precis circumscrise.
Depășirea sau înc ălcarea mandatului cuprins în deplinele puteri
lipseș te de valoare juridic ă actele încheiate. Statele pot, totu și, ca în
cazul în care un reprezentant și-a depășit mandatul s ă aprobe ulterior
sau să recunoasc ă valoarea juridic ă a actelor semnate de acesta.
Potrivit practicii interna ționale, consacrat ă și în legisla ția in-
ternă, anumiți reprezentan ți ai statelor nu sunt obliga ți să prezinte
depline puteri la efectuarea actelor legate de negocierea și încheierea
unui tratat. Ace știa sunt: ș eful statului, șeful guvernului și ministrul de
externe; șeful misiunii diplomatice (numai pentru tratatele bilaterale
încheiate cu statul unde este acreditat); reprezentanț ii acredita ți ai sta-
telor la o conferin ță internațională convocat ă în vederea elabor ării
unui tratat.
Negocierea textului tratatului este un proces foarte laborios și
adesea îndelungat,93 desfășurat în dou ă etape: cea a actelor cu caracter
preliminar și cea a negocierilor propriu-zise.
1) Actele cu caracter preliminar durează de obicei mai mult
decât negocierile propriu-zise și constau în taton ări făcute de organele
competente, în special prin reprezentanț ele diplomatice acreditate,
pentru a se afla dacă statul sau organele statului respectiv inten țio-
nează sau accept ă să angajeze negocieri asupra problemei în cauză ,
pentru a se stabili nivelul negocierilor, eventual felul tratatului ce ur-
mează a se negocia, ordinea de zi și programul negocierilor, proble-
mele asupra c ărora urmeaz ă a se duce tratative etc.
2) Negocierile propriu-zise se desfășoară, la rândul lor, în mai
multe etape, începând cu verificarea deplinelor puteri ale negocierilor,
continuând cu ducerea tratativelor și încheindu-se cu parafarea textu-
lui tratatului, aceast ă ultimă operațiune putând lipsi dac ă se hotă răște
ca textul negociat s ă fie imediat semnat.
a) Verificarea deplinelor puteri se face pentru a se evita ca
ulterior una din p ărți să invoce incompeten ța reprezentantului s ău și a
se stabili de la început cadrul exact al tratativelor și rezultatul la care
se poate ajunge.
_____________
93 Mircea Mali ța, Teoria și practica negocierilor , Editura Politic ă,
București, 1972, p. 61 și urm.

204b) Ducerea tratativelor cuprinde o suit ă de opera ții legate de
prezentarea de c ătre fiecare din p ărți a poziției asupra problemelor de
reglementat, argumentarea acestora, prezentarea reciproc ă de docu-
mente informative privind problemele în discu ție sau de acte norma-
tive interne privind aceste probleme, luarea în discu ție a unor principii
și reglement ări interna ționale în materie, prezentarea proiectelor
proprii ale actului ce urmeaz ă să se negocieze etc. Pe această bază, se
formuleaz ă conținutul celor trei p ărți ale tratatului (preambul, dispo-
zitiv, partea final ă), eventual a anexelor acestuia.
c) Parafarea tratatului. Dacă negociatorii nu au împuternicirea
de a semna textul tratatului, acesta se parafeaz ă. Parafarea se face prin
înscrierea pe fiecare pagin ă, jos în col țuri, a inițialelor numelor per-
soanelor care au condus procesul de negociere a tratatului.
Parafarea nu oblig ă juridic statele, ci dovede ște doar faptul c ă
părțile au ajuns la un acord asupra textului parafat. Parafarea poate
surveni și în cursul tratativelor, pe m ăsură ce părțile cad de acord
asupra unor paragrafe sau articole ale textului propus.
Ulterior, pă rțile pot fie s ă semneze textul parafat, fie să ridice
noi probleme în discu ție, continuând negocierile pân ă la realizarea
unui acord deplin asupra tuturor problemelor de reglementat.
Negocierea tratatelor multilaterale , în special a celor de interes
general, se face de regulă în cadrul unor organiza ții internaționale cu
vocație universală , cum sunt ONU și instituțiile sale specializate, sau
în cadrul unor conferin țe diplomatice interna ționale organizate sub egida
acestora, cu participarea reprezentan ților tuturor statelor interesate.
Negocierea unor asemenea tratate este mai laborioas ă decât a
tratatelor bilaterale, implicând preg ătiri speciale pentru definirea și
convenirea problemelor ce urmeaz ă a fi reglementate, clarificarea
poziților unor numeroase p ărți negociatoare ș i apropierea acestora, asi-
gurarea unui text al proiectului pe baza c ăruia să se negocieze, precum
și rezolvarea unor numeroase și dificile probleme de organizare.
Negocierea multilateral ă necesită o organizare intern ă a con-
greselor sau a conferin țelor și o procedur ă complex ă de lucru, pe co-
misii de specialitate și în plen, precum ș i un mod special de definiti-
vare a textului tratatului, care se adopt ă apoi prin vot sau prin consens.
2. Semnarea tratatului
Constituie a doua faz ă a încheierii tratatului. Semnarea unui tra-
tat se poate face pur și simplu sau ad referendum (în acest caz sem-
nătura este valabil ă sub rezerva aprob ării de către un o rgan superior).

205Semnarea exprim ă voinț a părților de a accepta con ținutul trata-
tului și de a se obliga la cele prev ăzute de acesta. Semnarea poate
avea, însă, o valoare juridic ă diferită, în raport de voin ța părților con-
tractante. Din acest punct de vedere se distinge între:
– tratatele care urmeaz ă să dobândeasc ă forță juridică obligatorie
numai printr-o procedur ă ulterioar ă, distinctă de semnare, denumit ă
ratificare;
– tratatele care dobândesc for ță juridică prin semnarea lor.
În primul caz, semnarea are ca efect juridic numai autentificarea
textului tratatului, confirmarea c ă textul semnat reprezint ă versiunea
definitivă. Ea implic ă dreptul statului semnatar de a ratifica tratatul și
obligația sa de a se ab ține de la orice ac țiuni contrare spiritului și
literei tratatului pân ă la ratificarea acestuia.

3. Exprimarea consim țământului statului de a fi parte la un tratat
Cea de a treia faz ă a încheierii tratatelor apare ca necesar ă pentru
tratatele care nu se consideră încheiate numai prin depunerea semn ă-
turii, în fapt îns ă majoritatea tratatelor interna ționale.
Textul autentificat al tratatului ca urmare a semn ării lui capătă
forță prin recurgerea la unul din urm ătoarele mijloace juridice: ratifi-
carea, aderarea, acceptarea sau aprobarea.94
1) Ratificarea. Este opera țiunea juridic ă prin care tratatul semnat
de persoana împuternicit ă în acest scop este aprobat de organele de
stat competente s ă angajeze statul în rela țiile interna ționale.
Ratificarea se justific ă prin motive de oportunitate, pentru mai
multă siguranță în ce priveș te volumul și caracterul obliga țiilor asu-
mate. Întrucât nu este necesar ca toate tratatele s ă fie supuse ratifică rii,
s-a încercat a se stabili o delimitare între acestea, f ără a se putea face,
însă, cu destul ă precizie. Problema este de competen ța internă a statelor.
În afara situa țiilor prev ăzute de legisla ția internă a fiecărui stat,
tratatele vor mai fi supuse ratific ării ori de câte ori însu și tratatul pre-
vede ca fiind necesară ratificarea, ori când p ărțile au convenit ulterior.
De asemenea, când inten ția de ratificare rezultă din conduita p ărților
în timpul negocierii sau din deplinele puteri ale negociatorilor.
Nu există un termen pentru ratificarea tratatelor, dar p ărțile pot
fixa de comun acord asemenea termene, fie în m ărime absolută (cifre
_____________
94 Alexandru Bolintineanu, Dumitra Popescu, Mijloacele juridice prin
care statele devin p ărți la tratate , Editura Academiei RSR, Bucure ști, 1967,
p.43 și urm.; Alexandru Bolintineanu, Câteva observa ții cu privire la
ratificarea tratatelor interna ționale , în revista „Justi ția nouă”, nr. 3/1957.

206sau date exacte), fie în termeni generali (de exemplu „cât mai curând
posibil”).
De asemenea, nu exist ă nici obliga ția de a ratifica un tratat.
Ratificarea tratatului se face de c ătre ambele p ărți, la un nivel
comparabil al organelor de ratificare.
Actul de ratificare se încorporeaz ă ulterior într-un document
numit instrument de ratificare , care se comunic ă, se schimb ă sau se
depune spre p ăstrare statului depozitar (depunerea are loc în cazul
tratatelor multilaterale).
Numai din momentul efectu ării, după caz, a uneia din aceste
operații tratatul capă tă deplină forță juridică.
În cazul în care ratificarea a fost f ăcută de către un alt organ
decât cel competent (ratificare imperfect ă), situația acestui tratat este
apreciată în mod diferit în dreptul interna țional: unii îl consider ă ca
valabil, alț ii susțin că tratatul trebuie să producă efecte împotriva sta-
tului care este vinovat de ratificarea gre șită, iar majoritatea consider ă
că tratatul nu este valabil.
2) Aderarea. Este procedeul juridic la care se recurge în situa ția
în care statele nu au semnat un tratat multilateral, indiferent dac ă au
participat sau nu la negocierea acestuia, iar ulterior apreciază că este
necesar să devină parte la acel trat at.
Aderarea este posibil ă numai dac ă tratatul în cauz ă prevede
aceasta în mod expres în textul s ău, ori dac ă din tratat rezult ă intenț ia
părților de a permite ca și alte state s ă poată adera la acesta.
3) Acceptarea sau aprobarea tratatului. Acestea sunt procedee
mai noi pe care statele le pot folosi pentru a deveni p ărți la tratat, în
scopul de a se evita procedura mai îndelungat ă și mai complicat ă a
ratificării de către parlament.
Competen ța de a accepta sau aproba un tratat revine de regul ă
guvernelor. Aceste proceduri sunt utilizate numai în cazul tratatelor ce
nu implic ă un angajament politic major sau care se refer ă la domenii
de colaborare mai pu țin importante. Ele sunt frecvente folosite pentru
convențiile interna ționale care se încheie în cadrul institu țiilor
specializate ale ONU.
Secțiunea 8
Rezervele și declarațiile la tratatele internaționale
În practica interna țională apar ades situa ții când statele, de și
doresc să încheie un anumit tratat sau s ă adere la el, nu pot fi de acord
sau nu se pot angaja s ă respecte unele prevederi ale acestuia.

207Situația poate ap ărea numai în cazul tratatelor multilaterale,95
pentru că la tratatul bilateral dac ă un stat nu este de acord cu anumite
propuneri ale celeilalte p ărți are posibilitatea de a se opune și a nu le
accepta înc ă în faza de negociere a tratatului.
Adoptarea de rezerve ș i declarații are un efect pozitiv în dreptul
internațional, întrucât ofer ă posibilitatea ca la tratate s ă adere ș i acele
state care nu pot accepta integral clauzele unui tratat, dar se pot obliga
față de majoritatea acestora.
Există deosebiri între rezerv ă și declarație.
Rezerva modifică înseși obligațiile înscrise în tratat, alegând
între dispozi țiile față de care statul se angajeaz ă să le respecte și cele
cu care nu este de acord și pe care nu se angajeaz ă să le respecte.
Rezerva are astfel un caracter juridic, fixând cadrul exact al angaja-mentelor asumate.
Declarația are numai semnifica ția unei păreri despre o anumit ă
dispoziție din tratat, a unei atitudini negative fa ță de aceast ă dispoziție
cu care statul care formulează declarația nu poate fi pe deplin de
acord. Neformulând îns ă o rezervă față de acea dispozi ție, statul va fi
obligat să o r
especte ca și pe celelalte; declara ția are astfel un caracter
pur politic, f ără efect juridic.
Între cele dou ă instituții juridice exist ă și deosebiri de ordin
procedural: rezerva poate fi f ăcută cu ocazia semn ării și numai până la
depunerea instrumentelor de ratificare, iar declara ția oricând.
Faptul că rezerva produce efecte atât de radicale a impus pe plan
internațional necesitatea stabilirii unor condi ții restrictive pentru
formularea acesteia. Astfel, pă rțile pot hot ărî ca la tratatul pe care îl
încheie să nu fie permise rezervele; rezerva trebuie să se refere numai
la acele dispoziț ii sau domenii pentru care pă rțile admit formularea de
rezerve; rezerva nu trebuie s ă fie incompatibil ă cu scopul sau cu
obiectul tratatului.
Deși rezerva are un caracter unilateral, func ționând din mo-
mentul formul ării ei, celelalte state pă rți la conven ția la care s-a
formulat o rezerv ă au dreptul s ă fie sau nu de acord cu ea. În principiu,
opoziția unui stat la o rezerv ă formulată determin ă la aceasta s ă
producă efecte față de st atele care au acceptat-o, iar fa ță de acele state
care nu au acceptat-o s ă nu produc ă efecte. Statele care nu au acceptat
_____________
95 Edwin Glaser, Rezervele la tratatele interna ționale , Editura
Academiei RSR, București, 1971, p.32 și urm.

208rezerva au, îns ă și posibilitatea ca, prin obiec țiunile lor la rezerve, s ă
refuze aplicarea tratatului în întregul lui între ele și statul rezervatar.

Secțiunea 9
Limba de redactare a tratatelor interna ționale
Tratatele interna ționale au pus întotdeauna probleme privind
limba în care acestea s ă fie redactate.
În evul mediu, tratatele se încheiau în limba latin ă, iar ulterior
locul acesteia a fost luat de limba francez ă. Mai târziu s-au impus și
alte limbi ca fiind de larg ă circulație, astfel c ă astăzi în cadrul O.N.U.
s-a considerat necesar s ă se reglementeze și această problemă.
La O.N.U. sunt stabilite ca limbi oficiale engleza, franceza, rusa,
spaniola și chineza, iar ca limbi de lucru engleza, franceza și rusa. În
limbile oficiale se redacteaz ă cele mai importante documente ale
O.N.U., inclusiv tratatele elaborate în cadrul sau sub egida acestuia.
În ultimii ani numeroase tratate interna ționale multilaterale ori
documente ale O.N.U. se încheie și în limbile german ă sau arabă.
În relațiile bilaterale p ărțile pot folosi orice limb ă doresc. Ele î și
pot redacta tratatul fie într-o singur ă limbă, alta decât a lor proprie, fie
în limba fiec ăreia din ele. Practica folosirii limbii fiec ăreia din p ărți
este azi dominant ă, corespunzând mai bine cerin țelor suveranit ății
statelor semnatare. În acest caz, ambele exemplare au caracter autentic
și valoare egală .
Limba de redactare diferit ă ridică, însă, uneori, probleme de
interpretare, întrucât este posibil ca termenii folosi ți într-un exemplar
al conven ției să nu aibă sens identic cu cei folosi ți în celă lalt exemplar
și aceasta s ă împieteze asupra în țelegerii con ținutului exact al
obligațiilor asumate.
De aceea, uneori statele stabilesc dacă unul sau altul din texte
prevaleaz ă în caz de dubiu asupra unor formul ări, iar alteori pă rțile
redacteaz ă convenția și într-o a treia limb ă, care serve ște drept mijloc
de referință pentru asemenea situa ții.
Întotdeauna, îns ă, pentru a se l ămuri asemenea probleme se
recurge la textul autentic, original, al conven ției și nu la traduceri sau
la copii, fie chiar și oficiale. Textul autentic prevaleaz ă întotdeauna
asupra celui oficial, iar acesta as upra copiilor sau traducerilor simple.
Din valoarea egală a textelor autentice redactate în cele dou ă
limbi rezult ă și consecin ța că statele nu vor putea ratifica numai
exemplarul redactat în limba lor, ci conven ția în întregime.

209În cazul în care p ărțile nu vor stabili un mod de solu ționare a
neclarităților de aceast ă natură se va recurge la metodele generale de
interpretare a tratatelor. Nu exist ă un for interna țional care s ă decidă
asupra unei asemenea probleme.

Secțiunea 10
Intrarea în vigoare și înregistrarea tratatelor interna ționale
1) Intrarea în vigoare a tratatelor are loc în condi ții diferite în
funcție de caracterul acestora.
Tratatele care nu trebuie s ă fie supuse ratific ării intră în vigoare
din momentul în care statele semneaz ă documentele (dac ă, bineînțeles,
acestea nu trebuie s ă fie supuse aprobă rii guvernelor sau dac ă sem-
narea nu s-a fă cut ad referendum).
Tratatele supuse ratifică rii intră în vigoare în momentul schim-
bului instrumentelor de ratificare în cazul celor bilaterale, dac ă statele
nu au convenit alt termen.
În cazul tratatelor multilaterale părțile vor hot ărî prin însu și
tratatul respectiv asupra condi țiilor intrării în vigoare. În aceast ă
privință există o practic ă f oarte variat ă. Se poate prevedea o anumit ă
dată sau un eveniment la producerea c ăruia tratatul s ă intre în vigoare.
În general, îns ă, se stabile ște o majoritate sau un num ăr minim
de state care trebuie s ă ratifice tratatul. Astfel, art. XXI al Cartei O.N.U.
prevede c ă aceasta s ă intre în vigoare la depunerea instrumentelor de
ratificare de c ătre 18 state, inclusiv 3 din urm ătoarele state: Canada,
U.R.S.S., S.U.A., Fran ța și Marea Britanie. Conven ția de la Viena din
1961 privind rela țiile diplomatice a intrat în vigoare în a treizecea zi
de la data depunerii la secretarul general al O.N.U. a celui de-al dou ă-
zeci și doilea instrument de ratificare sau de aderare (25 aprilie 1965).
Pentru statele care ader ă la un tratat, în principiu aderarea face
ca dispozi țiile tratatului s ă se aplice din momentul ader ării și nu din
cel al intr ării în vigoare a tratatului.
2) Înregistrarea tratatelor se face potrivit art. 102 al „Cartei
O.N.U.” la Secretariatul general al organiza ției care asigur ă publici-
tatea necesar ă. În caz de neînregistrare, tratatul nu poate fi invocat în
fața vreunui organ al O.N.U., dar efectele sale sunt depline în rela țiile
cu alte state sau cu organiza țiile interna ționale.96
_____________
96 Vezi Dumitra Popescu, Înregistrarea tratatelor interna ționale , în
revista „Studii și cercetări juridice”, nr.4/1964.

210Secțiunea 11
Efectele juridice ale tratatelor interna ționale
Tratatele încheiate cu respectarea principiilor de drept interna-
țional și îndeplinind condi țiile de validitate ce se cer acestora gene-
rează în plan interna țional anumite efecte juridice.
Efectele juridice ale tratatelor se pot grupa în 3 categorii:
– obligația ratelor semnatare de a pune în aplicare și de a res-
pecta prevederile tratatului;
– valabilitatea tratatelor în timp;
– întinderea în spa țiu a efectelor, între p ărțile contractante ș i față
de terți.
În raport de acestea, efectele tratatelor se exprim ă sub forma a 3
principii: respectarea cu bun ă credință a tratatelor; neretroactivitatea
tratatelor; efectul relativ al tratatelor.
1) Principiul respect ării cu bun ă credință a tratatelor (pacta
sunt servanda)
Principalul efect juridic al tratatului este obliga ția părților de a-l
respecta și de a-i pune în aplicare prevederile.
Un tratat interna țional odat ă ce a fost încheiat angajează juridic
părțile contractante și trebuie să fie respectat în mod strict și cu bună
credință de către acestea.
Convenția de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor
formuleaz ă acest principiu astfel: „Orice tratat în vigoare leag ă părțile
și trebuie executat de c ătre ele cu bun ă-credință”.
Respectarea cu bun ă-credință a tratatelor și a oricăror obliga ții
asumate nu este numai un principiu în materie de tratate, ci și un
principiu fundamental al dreptului interna țional consacrat și de Carta
O.N.U., care la art. 2 pct. 2 prevede c ă membrii organiza ției trebuie
să-și îndeplineasc ă cu bună -credință obligațiile pe care și le-au asumat
(principiul pacta sunt servanda ).
2) Principiul neretroactivit ății tratatelor
Tratatele interna ționale au efect și se aplic ă din momentul
intrării lor în vigoare. Un stat contractuant nu se angajeaz ă prin tratat
pentru fapte juridice care s-au petrecut înainte de intrarea în vigoare a
tratatului sau pentru acte juridice pe care le-a încheiat anterior (art. 28 al Convenț iei din 1969).
Tratatul interna țional încheiat are efecte numai pentru viitor, el
aplicându-se situa țiilor care apar sub imperiul prevederilor sale, poste-
rior momentului intr ării în vigoare.

211Aceasta nu împiedic ă, însă, părțile, dacă o doresc, s ă prevadă că
un tratat, sau unele dispozi ții ale acestuia, vor avea un efect retroactiv.
3) Principiul efectului relativ al tratatelor
Efectele tratatului se produc de regul ă între părțile contractate.
Anumite categorii de tratate, sau unele clauze ale acestora, pot s ă
producă, însă, efecte care se r ăsfrâng și asupra unor state ter țe.
a) Între părțile contractante tratatele produc efecte din mo-
mentul intr ării în vigoare. Odat ă încheiat tratatul trebuie s ă fie res-
pectat de organele de stat ale celor dou ă părți și de cetăț enii acestora la
fel ca și legea intern ă, întrucât tratatele interna ționale, din momentul
intrării în vigoare, sunt considerate ca acte legislative ale p ărților.
Procesul de transformare a unui tratat interna țional într-un act
intern se poate face fie pur și simplu prin ratificarea ori aprobarea
acestora, fie prin transpunerea lui într-un act normativ intern.
În legislația unor state se stabile ște un raport ierarhic între legea
internă și tratatul interna țional. Practica este variat ă: dreptul englez d ă
prioritate legilor și precedentelor judiciare interne; în Germania și Austria
tratatele sunt asimilate cu legile interne, iar în Fran ța tratatele au o autoritate
superioară legii, sub rezerva aplic ării lor și de către cealaltă parte.
Potrivit Constitu ției României (art. 11) tratatele ratificate de parla-
ment potrivit legii fac parte din dreptul intern. Au prioritate reglemen-
tările interna ționale numai dac ă privesc drepturile fundamentale ale
omului, atunci când legea intern ă nu este în concordan ță cu acestea.
b) Efectele asupra unor state ter țe constituie excep ții de la
principiul efectului relativ al tratatelor, pentru c ă de regulă tratatele nu
creează nici obliga ții, nici drepturi pentru alte state decât cu consim-
țământul expres al acestora.97
Pot produce efecte și asupra altor state, f ără ca acestea s ă-și dea
consimțământul, tratatele prin care se stabilesc regimuri juridice gene-
ral aplicabile, cu caracter obiectiv, care sunt în interesul comunit ății
internaționale în ansamblul s ău. Asemenea tratate sunt cele care
privesc statutul de neutralitate al unui stat, demilitarizarea, neutraliza-rea sau denuclearizarea unui anumit teritoriu, cele prin care se stabilește un anumit regim teritorial, incl usiv limitele teritoriului de
stat, regimul c ăilor de comunica ție, al mării libere ș i spațiului cosmic,
tratatele prin care se creeaz ă o organiza ție interna țională etc.

_____________
97 Michael Akerhurst, op.cit., p. 163-165.

212Secțiunea 12
Modificarea tratatelor interna ționale
Tratatele interna ționale aflate în vigoare pot s ă fie modificate dac ă
rațiunile pentru care au fost încheiate sau condi țiile de aplicare impun
transformarea unor prevederi pentru a fi adaptate la noile realit ăți.
Adaptarea con ținutului unui tratat, transformarea textului aces-
tuia se pot face prin amendare sau prin revizuire. Amendarea prive ște
de regulă modificări de mai mic ă amploare, iar revizuirea atrage
modificări substan țiale și extinse ale textului unui tratat.
Modificarea unui tratat se poate face numai prin voin ța părților
contractante, în cazurile și modalitățile prevăzute de regul ă în însuși
cuprinsul tratatului. Orice modificare adus ă unui tratat trebuie s ă
parcurgă, pentru a intra în vigoare, acela și traseu politic și juridic ca la
intrarea în vigoare a tratatului care a fost modificat, dacă părțile nu
prevăd o procedur ă mai simplificat ă.
Modificarea tratatelor pune prob leme mai complexe în ce prive ște
tratatele multilaterale, ale c ăror clauze de revizuire trebuie s ă prevadă în
mod expres condi țiile în care se pot m odifica, dispoziț iile din tratat care
pot sau care nu pot s ă fie modificate, num ărul de state care trebuie s ă
ratifice modificarea pentru ca aceasta s ă devină efectivă etc.
În principiu și modificarea tratatelor multilaterale impune
acordul tuturor statelor-p ărți, dar se poate concepe și un sistem în care
modificările operate s ă devină efective numai prin acordul majorit ății
părților, caz în care apare un complex de situa ții în ce prive ște opo-
zabilitatea modific ării față de statele care nu s-au declarat de acord cu
aceasta.

Secțiunea 13
Încetarea sau suspendarea tratatelor interna ționale

13.1. Încetarea tratatelor
Încetarea unui tratat interna țional const ă în faptul c ă acel tratat
ajunge să nu-și mai produc ă efectele din momentul în care o cauz ă de
încetare s-a produs.98
Cauzele de încetare a tratatelor interna ționale sunt evenimente
sau împrejur ări care fac să se pună capăt angajamentelor asumate de
_____________
98 Asupra acestei probleme vezi Ion M. Anghel, op.cit., vol. II,
p. 783-1033.

213părți fie în baza prevederilor tratatului, fie în virtutea unor reguli de
drept interna țional.
Potrivit dreptului interna țional cazurile în care tratatele înceteaz ă sunt:
a) voința comună a părților;
b) denunțarea unilateral ă;
c) violarea dispoziț iilor tratatului de c ătre una din p ărți;
d) survenirea unor fapte sau evenimente ulterioare;
e) imposibilitatea execut ării tratatului.
a) Voința comună a părților
Încetarea tratatului prin voin ța părților este situa ția cea mai
frecventă și are loc de regulă prin înserarea în cuprinsul acestuia a
unui termen.
La împlinirea termenului prev ăzut tratatul înceteaz ă de a mai
produce efecte dac ă în cuprinsul tratatului însu și nu a fost prev ăzută
vreo clauz ă în sensul ca tratatul s ă-și prelungeasc ă automat valabili-
tatea până la un nou termen, prin tacit ă reconduc țiune.
Părțile la trat at pot, îns ă, indiferent dac ă prin tratat s-a prev ăzut
sau nu un termen, s ă considere c ă acesta nu mai este în vigoare
oricând doresc, de comun acord, dac ă nu mai au un interes s ă-l
mențină.
Alteori, încheierea unui nou tratat abrogă pe cel vechi par țial sau
în totalitate. Este preferabil ca aceast ă abrogare s ă fie prevăzută în
mod expres în noul tratat.
Poate apărea și situația când noul tratat se refer ă la acelea și
materii sau prin prevederile sale est e incompatibil cu prevederile celui
vechi, care în acest fel devine caduc, deci inaplicabil.
La tratatele multilaterale este mai dificil ca în noul tratat s ă se
prevadă abrogarea celui anterior, dată fiind existen ța mai multor p ărți
greu de conciliat spre o hot ărâre în sensul înlocuirii vechiului instru-
ment juridic.
Retragerea dintr-un tratat multilateral poate duce la desfiin țarea
acestuia, dac ă micșorarea num ărului participan ților la tratat face
iluzoriu însu și scopul tratatului.
b) Denunț area unilateral ă
Denunț area unui tratat se poate printr-o declara ție a uneia din
părți prin care ace asta se consider ă liberă de obliga țiile ce-i revin.
Denunț area unilateral ă poate avea loc în general numai dac ă un
asemenea mod este prev ăzut în tratat sau dac ă el rezult ă tacit din
acesta, putând fi dedus din natura tratatului.
Statul care dore ște să denunț e un tratat bilateral sau s ă se retragă
dintr-un tratat multilateral trebuie s ă notifice celorlalte p ărți intenția

214sa de denun țare sau de retragere de regul ă cu minimum 12 luni înainte.
Orice altă denunțare este considerat ă o violare a dreptului interna țional.
c) Violarea dispozi țiilor tratatului
Încetarea efectelor tratatului se poate produce și atunci când una din
părți refuză în mod constant s ă-și execute obliga țiile sau prin actele sale
violează substanțial prevederile tratatului înch eiat. Actele de nerespectare
a tratatului trebuie s ă se refere la dispozi ții de esență ale acestuia.
În practic ă încetarea în acest mod a tratatului pune probleme
foarte dificile în ce prive ște aprecierea caracterului înc ălcării prevede-
rilor tratatului, iar invocarea acestei înc ălcări este foarte greu de
dovedit, cel mai adesea ambele p ărți având argumente în acest sens.
d) Survenirea unor fapte sau evenimente ulterioare
Tratatele pot înceta și ca urmare a îndeplinirii unei condi ții
rezolutorii la survenirea unor fapte sau evenimente viitoare și incerte.
Acestea trebuie s ă fie de regul ă arătate expres în tratat.
Nu întotdeauna asemenea evenimente pot fi, îns ă, prevăzute în cu-
prinsul unui tratat. Starea de r ăzboi, de exemplu, este un eveniment cu
importante consecin țe pentru soarta tratatelor, care pune cap ăt majori-
tății acestora.
Problema e controversat ă dacă tratatele iau sfâr șit în
mod automat și pentru totdeauna sau dac ă sunt numai suspendate pe
perioada ostilit ăților. În general, îns ă, tratatele cu caracter politic,
economic și financiar încheiate anterior între statele aflate în r ăzboi ca
adversari î și înceteaz ă valabilitatea. Alte categorii de tratate (admi-
nistrative, sanitare, culturale, precum și cele cu caracter multilateral
etc.) se consider ă în general ca suspendate între p ărțile aflate în con-
flict, iar tratatele privind frontiera de stat r ămân în vigoare.
Practic, soarta tratatelor între statele beligerante se rezolvă prin
tratatul de pace, la sfâr șitul războiului.
În timpul r ăzboiului intr ă efectiv în func ție, însă, prevederile
convențiilor interna ționale care se referă la perioada de conflict armat,
îndeosebi cele privind regulile de ducere a r ăzboiului și dispozițiile
privind protec ția anumitor categorii de persoane în timp de r ăzboi.
Clauza rebus sic stantibus este situa ția tipică de încetare a
efectelor unui tratat ca urmare a su rvenirii unor fapte sau evenimente
ulterioare. Clauza se refer ă la faptul ca, în cazul în care dup ă înche-
ierea tratatului împrejur ările se schimb ă de așa manieră încât tratatul
în întregul s ău ori unele prevederi ale acestuia devin dezavantajoase
ori inacceptabile pentru una din p ărți, aceasta poate s ă ceară încetarea
tratatului dac ă cealaltă parte nu convine s ă se pună de acord dispo-
zițiile acestuia cu noua situa ție.

215Dreptul interna țional permite ca o parte s ă se dezică de tratatul
pe care l-a încheiat, dac ă noile împrejur ări schimb ă în așa măsură
situația părților încât dac ă aceste împrejură ri ar fi existat în momentul
încheierii, partea respectivă nu l-ar fi încheiat.
Aplicarea în practic ă a acestei reguli este foarte dificil ă, deoa-
rece poate da foarte u șor loc la abuzuri din partea p ărții ce invoc ă
clauza. Pentru a se preveni asemenea abuzuri clauza rebus sic stan-
tibus poate fi invocată numai cu respectarea unor condi ții și anume:
– noua împrejurare s ă fie fundamental deosebită de împrejur ările
existente la data încheierii tratatului;
– noile împrejur ări să transforme radical întinderea obliga țiilor
părților.
Chiar dac ă sunt întrunite aceste condi ții clauza rebus sic stantibus
nu va putea fi invocată :
– pentru a se pune cap ăt unui tratat ce stabile ște o frontier ă;
– pentru retragerea dintr-un tratat multilateral;
– dacă schimbarea fundamental ă a împrejur ărilor rezultă dintr-o
încălcare a tratatului de c ătre însăși partea care a invocat clauza.
e) Imposibilitatea execut ării tratatului
Această împrejurare poate fi invocat ă de către oricare dintre
părți dacă imposibilitatea rezult ă din dispari ția sau distrugerea obiec-
tului tratatului f ără vina acestora.

13.2. Suspendarea tratatelor
Art. 57 al Convenț iei din 1969 referitoare la tratate prevede c ă
aplicarea unui tratat fa ță de toate p ărțile sau fa ță de o parte determi-
nată poate fi suspendat ă prin voin ța părților, în dou ă ipoteze:
a) potrivit dispozi țiilor tratatului respectiv;
b) în orice moment, prin consim țământul tuturor p ărților, după
consultarea celorlalte state contractante.
Pot fi suspendate atât tratatele bilaterale, cât și cele multilaterale,
în cazul acestora din urm ă procedura suspend ării fiind mai complicată
pentru a nu se prejudicia interesele acelor state care în țeleg să se
considere angajate fa ță de tratat în continuare.

Secțiunea 14
Interpretarea tratatelor interna ționale
Interpretarea este opera țiunea de stabilire a felului în care trebuie
înțeles conținutul tratatelor.

216Interpretarea sa manifest ă în procesul de aplicare a tratatelor. O
justă interpretare trebuie s ă ducă la stabilirea sensului exact al preve-
derilor cuprinse în tratat.99
Ea poate s ă fie făcută în primul rând de c ătre statele p ărți la
tratat, dar poate fi f ăcută și de un organ interna țional special desemnat,
cum ar fi Curtea Interna țională de Justiț ie prin avizele sale consulta-
tive, de c ătre instanț ele judiciare sau organele arbitrale în procesul de
soluționare a unor litigii ori diferende, sau de c ătre orice alt ă persoană
cu o pregătire adecvat ă, în cadrul interpret ării doctrinare.
Interpretarea fă cută de către statele-p ărți este cea mai important ă
și poartă denumirea de interpretare autentic ă.
Practica încheierii și aplicării tratatelor a dus la cristalizarea unor
reguli, metode, principii și procedee care să servească acestui scop.

Regulile de interpretare a tratatelor
Principalele reguli de interpretare a tratatelor sunt:
a) Buna-credin ță. Orice tratat trebuie interpretat cu inten ția reală
de stabilire a sensului ex act al prevederilor lui și nu pentru sus ținerea
unui punct de vedere diferit fa ță de acestea;
b) Sensul clar . Nu va treb
ui niciodat ă să se dea o interpretare
specială unui tratat ale c ărui prevederi sunt redactate în mod clar, fă ră
echivoc, întrucât aceasta ar fi contrarie îns ăși finalit ății operației de
interpretare;
c) Interpretarea cuvintelor dup ă sensul lor uzual. Cuvintele din
tratat trebuie considerate în sensu l lor originar, cel mai simplu, mai
firesc și mai evident dup ă sensul general al cuvintelor, în sensul lor
uzual;
d) Excluderea interpretă rilor absurde. O interpretare care duce
la un sens absurd este incorect ă, deoarece se presupune c ă părțile au
dorit să dea sens celor scrise în tratat și de aceea trebuie s ă se înlăture
orice contradic ție între contextul general al tratatului și un înțeles al
unui anumit termen din tratat;
e) Interpretarea termenilor tehnici în sensul lor special. Atunci
când se stabile ște că părțile au înțeles să foloseasc ă un termen în sensul
lui special și nu în cel uzual, el va fi interpretat ca având acest sens;
f) Interpretarea termenilor după sensul lor la data încheierii
tratatului. Întrucât sensul anumitor termeni se poate modifica pe
_____________
99 Asupra acestei probleme vezi Edwin Glaser, Regulile de inter-
pretare a tratatelor interna ționale , Editura Academiei, Bucure ști, 1968; Ioan
Voicu, De l’interprétation authentique des traités internationaux , A. Pedone,
Paris, 1968.

217parcurs, interpretarea acestora în alt sens decât cel pe care l-au avut la
încheierea tratatului poate duce la arbitrar sau la alterarea voin ței reale
a părților;
g) Interpretarea prin context. Prevederile tratatului trebuie inter-
pretate în contextul general al acestuia, având în vedere că , de fapt,
fiecare cuvânt este o parte a unui întreg. Se va ține cont de alineatul,
articolul sau capitolul din care acesta face parte, dac ă este localizat în
partea introductiv ă, în cuprins sau în partea final ă a tratatului etc.;
h) Luarea în considerare a scopului tratatului. Interpretarea
unor părți din tratat se va face în lumina scopului general al tratatului,
astfel că sensul care i se d ă să nu fie contrar acestui scop;
i) Efectul util . Interpretarea unui text trebuie s ă ducă la concluzia
că acesta trebuie s ă producă un anumit efect, c ă nu este posibil ca
intenția părților să fi fost de a-l insera în tratat f ără nici un rost;
j) Interpretarea în favoarea celui care se oblig ă. D a că nu se
poate ajunge la stabilirea sensului exact al prevederilor dintr-un tratat, acestea, pentru a produce efecte, vor fi interpretate în favoarea p ărții
care se oblig ă prin acel tratat. Dac ă s-ar interpreta altfel s-ar putea
ajunge la crearea pe cale de interpretare a unor obliga ții pentru această
parte care, dac ă s-ar interpreta corect tratatul, probabil c ă nu i-ar
reveni.
k) Interpretarea în defavoarea celui care a redactat textul. În
caz de dubi
asupra sensului unei prevederi din tratat, aceasta va fi
considerat ă în sensul care poate fi defavorabil p ărții care a redactat-o
sau a impus-o, întrucât se presupune c ă aceasta avea posibilitatea s ă o
formuleze clar, dar nu a f ăcut-o.
Urmând aceste reguli de interpretare, p ărțile pot folosi diferite
metode de interpretare , comune oric ărei interpret ări juridice: interpre-
tarea gramaticală , logică, istorică sau sistematic ă.
Ele pot folosi diferite principii și procedee de interpretare, cum
ar fi: argumentul per a contrario ; argumentul reducerii la absurd;
principiul dup ă care prevederile speciale derog ă de la cele cu caracter
general etc.

218
Capitolul X
MIJLOACELE DE SOLU ȚIONARE PA ȘNICĂ
A DIFERENDELOR INTERNA ȚIONALE

Secțiunea 1
Configura ția juridic ă a mijloacelor de solu ționare
pașnică a diferendelor interna ționale
Diferendul interna țional este, potrivit unei defini ții dată în 1924
de Curtea Permanent ă de Justiție Interna țională într-una din hot ărârile
sale, „un dezacord asupra unei probleme de drept sau de fapt, o
opoziție de teze juridice sau de interese între state”.100
Asemenea dezacorduri de interese și de interpret ări ale acț iunilor
unor state în raport cu principiile și normele dreptului interna țional au
fost și sunt încă numeroase în rela țiile interna ționale.
Soluționarea diferendelor dintre state s-a f ăcut, de-a lungul isto-
riei, prin dou ă categorii de mijloace: prin for ță, inclusiv prin recur-
gerea la război, ș i prin mijloacele pa șnice.
Secole și milenii r ăzboiul a constituit principalul mijloc de
rezolvare a diferendelor, statele puternice impunându- și pe aceast ă
cale propriile interese. Istoria consemneaz ă, însă, și numeroase situa ții
în care statele ș i-au rezolvat neînț elegerile prin mijloace pa șnice, în
special prin tratative, acestea cunoscând evolu ții marcante și un rol tot
mai important în via ța internațională.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, sub egida Socie-
tății Națiunilor, dar în special în epoca contemporan ă, în cadrul
Organizației Națiunilor Unite, o dat ă cu renunț area la război ca instru-
ment al politicii na ționale prin Pactul Briand-Kellogg din 1928 și apoi
cu interzicerea r ăzboiului de agresiune sub ameninț area sanc țiunilor
internaționale potrivit Cartei O.N.U., recurgerea la mijloacele de
rezolvare pa șnică a diferendelor dintre state a devenit o alternativă tot
mai viabil ă, fiind ridicat ă la rangul de principiu fundamental al
dreptului interna țional contemporan.
Carta O.N.U. prevede în art. 2, paragraful 3, urm ătoarele: „To ți
membrii organiza ției vor rezolva diferendele lor interna ționale prin _____________
100 Definiție dată în „Cazul Mavrommatis”, C.P.J.I., Recueil, 1924, Seria
A, nr. 2. Vezi și Charles Rousseau, Droit international public, neuvième édition,
Precis Dalloz, Paris, 1979, p.287; Raluca-Miga Be șteliu, op.cit., p. 303.

219mijloace pa șnice, în a șa fel încât pacea și securitatea interna țională,
precum și justiția, să nu fie puse în primejdie”.
Rezolvarea pe cale pa șnică a diferendelor are un caracter obliga-
toriu pentru toate statele, în sensul c ă acestea trebuie s ă rezolve diferen-
dele dintre ele exclusiv prin mijloace pa șnice, în conformitate cu princi-
piile și normele de drept interna țional, și un caracter universal , în sensul
că trebuie s ă se recurg ă la această cale pentru solu ționarea oric ărui
diferend, indiferent de natura acestuia și de faza în care s-ar afla.
Statele au, îns ă, ca entități suverane și egale, dreptul de a alege,
evident că punându-se de acord între ele, unul sau altul dintre mijloa-
cele puse la dispozi ție de dreptul interna țional, pentru solu ționarea
pașnică a diferendelor dintre ele, fă ră a li se putea impune acceptarea
unui anumit mijloc, iar ulterior pot înlocui oricând un mijloc cu altul
considerat ca mai adecvat împrejur ărilor concrete și modific ărilor de
situații survenite pe parcurs (principiul liberei alegeri a mijloacelor)101.
Obligația de principiu prev ăzută de art. 2, para graful 3, din Cart ă
este detaliat ă în Capitolul VI al Cartei O.N.U. (art. 33-38), care indic ă
următoarele mijloace și metode de solu ționare pa șnică a diferendelor
internaționale: tratativele, ancheta, media țiunea, concilierea, arbitrajul,
mijloacele cu caracter jurisdic țional, recurgerea la organizaț ii sau
acorduri regionale, precum și orice alte mijloace asupra c ărora statele
cad de acord s ă le foloseasc ă.
Carta O.N.U. prevede, de asemenea, func țiile și atribuțiile pe
care le pot îndeplini în leg ătură cu soluționarea unor diferende orga-
nele proprii ale organizaț iei mondiale, cu deosebire Consiliul de Secu-
ritate și Adunarea General ă, precum ș i reglement ări speciale privind
Curtea Interna țională de Justiție și rolul ei în aceast ă privință.
Mijloacele indicate de Carta O.N.U. sunt cele care la data
semnării acesteia deveniser ă deja clasice, fiind consacrate prin nume-
roase alte tratate internaț ionale (în special Conven țiile de la Haga din
1899 și 1907 ș i Pactul Societăț ii Națiunilor), ad ăugând u-se unul singur
nou creat și anume sistemul recurgerii la acordurile și organiza țiile
regionale.
După apariț ia Cartei O.N.U. principiul rezolv ării pe cale pa șnică
a diferendelor interna ționale a cunoscut dezvolt ări și noi concretiz ări
prin tratate ulterioare încheiate între state, prin rezolu ții și declarații
ale Adunării Generale a O.N.U. și, în cadru regional, prin actele consti-
tutive ale organiza țiilor respective: Organiza ția Unității Africane, Or-
_____________
101 Grigore Geam ănu, op.cit., vol.II, p. 391-392.

220ganizația Statelor Americane, Liga Arab ă etc., ca și prin Actul final al
Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (1975).
Nu s-a ajuns, îns ă, până în prezent, la încheierea unui tratat ge-
neral privind mijloacele pa șnice, act cu deplină forță juridică, așa cum
s-a preconizat și în care sens s-a lucrat în cadrul O.N.U., ș i nici la
încheierea unui asemenea tratat în plan european.
Declarația referitoare la principiile dreptului interna țional pri-
vind rela țiile prietene ști și cooperarea dintre state conform Cartei
O.N.U., adoptată în 1970, și „Declara ția asupra reglement ării pașnice
a diferendelor interna ționale”, adoptată în 1982, sintetizeaz ă, însă,
aspectele de ordin politic și juridic ce trebuie s ă ghideze conduita sta-
telor în căutarea unor solu ții pentru diferendele în care sunt implicate,
încorporând și evoluțiile din acest domeniu.
Dintre acestea, pot fi considerate ca esen țiale pentru configura ția
juridică a mijloacelor de solu ționare pa șnică, pentru rolul și locul lor
în cadrul dreptului și relațiilor interna ționale, urm ătoa rele aspecte:
– toate statele au îndatorirea de a acț iona cu bună -credință și în
conformitate cu scopurile și principiile consacrate de Carta O.N.U. în
vederea evită rii diferendelor între ele;
– toate statele trebuie să -și rezolve diferendele lor exclusiv prin
mijloace pa șnice, în a șa fel încât pacea și securitatea interna țională,
precum și justiția, să nu fie puse în primejdie;
– diferendele interna ționale trebuie rezolvate pe baza egalit ății
suverane a statelor și în acord cu principiul liberei alegeri a mijloa-
celor, recurgerea la o procedur ă de rezolvare sau acceptarea unei ase-
menea proceduri neputând fi considerat ă ca incompatibilă cu egalita-
tea suveran ă a statelor;
– statele p ărți la un diferend trebuie s ă continue s ă respecte în
relațiile lor reciproce obliga țiile ce le revin în virtutea principiilor
fundamentale ale dreptului interna țional;
– statele trebuie s ă caute cu bun ă-credință și într-un spirit de
cooperare o soluț ie rapidă și echitabil ă diferendelor lor interna ționale,
convenind asupra mijloacelor pa șnice care vor fi corespunz ătoare
îm
prejurărilor și naturii diferendului;
– dacă părțile la un diferend nu ajung rapid la o solu ție prin
mijloacele pa șnice consacrate, ele trebuie s ă continue s ă caute o solu-
ție pașnică și să se consulte neîntârziate pentru a g ăsi mijloacele reci-
proc acceptabile, iar dac ă diferendul ar pune în primejdie menț inerea
păcii și securității internaționale, vor atrage aten ția Consiliului de Se-
curitate asupra respectivului diferend, conform Cartei O.N.U.;

221- statele p ărți la un anumit diferend interna țional, ca și celelalte
state neimplicate, trebuie s ă se abțină de la orice act care ar fi de
natură să agraveze situa ția;
– nici existen ța unui diferend ș i nici eșuarea unei proceduri de
rezolvare pa șnică nu îndrept ățesc pe vreunul dintre statele p ărți la
diferend s ă recurgă la forță sau la amenin țarea cu forț a.
Mijloacele de solu ționare pa șnică a diferendelor interna ționale
se clasific ă, în raport de specificitatea modului în care sunt destinate
să contribuie la obț inerea rezultatului, în 3 categorii:
a) mijloace politico-diplomatice (fără caracter jurisdic țional):
tratativele, bunele oficii, media țiunea, ancheta și concilierea;
b) mijloace cu caracter jurisdic țional : arbitrajul interna țional și
justiț ia internațională;
c) mijloace și proceduri de solu ționare în cadrul org anizațiilor
internaționale cu vocație universală sau regional ă (zonală).

Secțiunea 2

Mijloacele politico-diplomatice (f ără caracter jurisdic țional)

2.1. Tratativele (negocierile)

Tratativele constituie principala metod ă de soluționare pe cale
pașnică, politico-diplomatic ă, a problemelor litigioase.102
Rolul tratativelor în via ța internațională este, însă, mult mai larg,
pentru că tratativele constituie, în acela și timp, un foarte eficient
mijloc de prevenire a litigiilor și diferendelor dintre state, precum și
principalul instrument politico-diplomatic în rela țiile de colaborare și
cooperare pe diferite planuri în cadrul rela țiilor interna ționale, cu fina-
lități multiple.
Primordialitatea tratativelor ca mijloc de solu ționare pașnică este
consacrat ă de art. 33 al Cartei O.N.U., precum și în alte documente
pertinente unde ele figureaz ă pe primul loc în cadrul metodelor de
rezolvare pa șnică a diferendelor.
Potrivit principiului primordialit ății tratativelor, statele sunt
obligate s ă recurgă mai întâi la tratative în vederea aplan ării diferen-
delor dintre ele ș i numai în m ăsura în care tratativele directe nu au dus
_____________
102 Mircea Mali ța, Teoria și practica negocierilor , op.cit., p.60; Victor
Duculescu, Soluționarea diferendelor direct între state , în Soluț ionarea
pașnică a diferendelor interna ționale , coordonatori Dumitra Popescu, Traian
Chebeleu, Editura Academiei RSR, Bucure ști, 1983, p. 22-36.

222la rezultatul dorit s ă recurgă la celelalte mijloace de solu ționare
pașnică.
Tratativele reprezint ă metoda cea mai pu țin încorsetat ă de detalii
procedurale, prin care se rezolv ă sau se previn cele mai multe
diferende, celelalte met ode având în mare m ăsură menirea de a sprijini
procesul de negociere.103
De altfel, tratativele sunt prezente, într-o m ăsură sau alta, într-o
fază sau alta, în orice proces de solu ționare pa șnică, chiar dac ă
diferendul se rezolv ă pe o altă cale, deoarece îns ăși hotărârea de a se
apela la un anumit alt mijloc de solu ționare este, de regul ă, rezultatul
unor tratative fie și cu caracter preliminar sau exploratoriu între p ărți,
iar pe parcursul folosirii altor metode de soluț ionare pa șnică dintre
cele menționate, asupra c ărora părțile au căzut de acord, poate ap ărea
necesitatea ca anumite aspecte s ă fie clarificate prin dialog direct între
părțile aflate în diferend ori ca anumite momente de impas s ă fie
depășite tot pe aceast ă cale, așa cum practica internaț ională a demon-
strat-o adesea.
Dreptul de a duce tratativele este universal, el fiind un atribut
implicit al dreptului statului la suveranitate și independen ță, decurgând
din cerința firească a încercă rii de a se solu ționa orice diferend sau
litigiu pe cale politico-diplomatic ă, cea mai uzual ă și la dispozi ția
tuturor statelor.
În per
ioada de dup ă adoptarea Cartei O.N.U., tratativele ca metod ă
de soluționare pa șnică a diferendelor au cunoscut o larg ă afirmare și
consacrare interna țională. La baza acestui proces stau factori foarte
diferiț i, între care: interdic ția politico-juridic ă a folosirii for ței în
relațiile interna ționale și convingerea tot mai larg r ăspândită în rândul
factorilor politici de decizie din marea majoritate a statelor lumii,
precum și a opiniei publice mondiale, că nu prin for ță se poate ajunge
la o rezolvare durabil ă a problemelor controversate, de orice natur ă ar
fi acestea; posibilitatea ca orice conflict armat s ă se extind ă în zonă
sau chiar la scară planetară datorită complexit ății relațiilor dintre state
și a intereselor acestora; intrarea în arena interna țională a unui num ăr
tot mai mare de state independente, ca urmare a pr ăbușirii sistemului
colonial, dornice s ă promoveze dialogul deschis pentru solu ționarea
problemelor complexe cu care sunt confruntate; caracterul tot mai bogat și mai diversificat al rela țiilor dintre state ș i practicarea tot mai
largă a cooperării în diferite domenii i
mpusă de evoluția științei, tehni-
_____________
103 Max Sörensen, Manual of Public International Law, Mac Millan,
London, 1968, p.675; Mircea Mali ța, op.cit., p. 61.

223cii, economiei și culturii, într-un cuvânt m ărirea gradului de interde-
pendență și conexiune a lumii contemporane.
Relațiile interna ționale reclam ă prin însăși natura lor interven ția
permanent ă a tratativelor și contactelor între factorii de r ăspundere
politică ori de câte ori apar neconcordan țe de interese, probleme liti-
gioase sau controverse de orice natur ă între state. Marele diplomat ș i
om politic român Nicolae Titulescu spunea c ă atunci când diploma ții
discută tunurile tac.
Ca metod ă de soluționare a diferendelor tratativele au fost folo-
site unori cu deplin succes, alteori cu rezultate par țiale sau temporare,
dar întotdeauna în mod util în conflictele ce au ap ărut în diferite zone
ale globului, cum au fost situaț ia din Laos (1961-1962), criza din
Vietnam (1953), criza din zona Caraibelor (1962), problema Ciprului,
disputa privind Irianul de Vest (1962), conflictul indo-pakistanez, situația din Orientul Mijlociu sau din unele zone africane (Congo-
Zimbabwe, Rhodezia) etc.
Specifică pentru epoca contemporan ă este amploarea deosebit ă
pe care au luat-o tratativele multilaterale (diploma ția prin conferin țe
internaționale) în cadrul c ărora se abordeaz ă problemele globale ale
păcii, securit ății interna ționale și dezarm ării, ale solu ționării unor
situații grave și com
plexe privind rela țiile directe dintre state sau ale
codificării regulilor de drept interna țional.
În raport cu celelalte metode de rezolvare pa șnică a diferendelor,
metoda tratativelor se caracterizeaz ă prin suple țe, operativitate și o
mai mare eficacitate în c ăutarea și găsirea de solu ții, printr-un grad
mai redus de formalism ș i o mai mare capacitate de adaptare la diver-
sitatea situa țiilor conflictuale care apar în planul rela țiilor interna-
ționale.
Tratativele constituie, de fapt, singura metod ă de rezolvare a
diferendelor care se desf ășoară în întregime direct între p ărțile impli-
cate, fă ră a fi necesar ă, deși aceasta nu este exclus ă, și participarea
altor părți, care nu presupune organe sau organisme interna ționale
preexistente, ceea ce reprezint ă un avantaj important întrucât, prin
confruntarea nemijlocită a pozițiilor, părțile pot adopta o atitudine mai
flexibilă și pot păstra secretul discu țiilor, creându-se astfel posibili-
tatea determin ării mai exacte a con ținutului diferendului, înl ăturân-
du-se cu mai mic ă dificul tate exageră rile și falsele susceptibilit ăți și
evidențiindu-se mai pregnant punctele de acord.104
_____________
104 Ionel Clo șcă, Reglementarea prin mijloace pa șnice a diferendelor
dintre state, Editura Politic ă, București, 1980, p. 45.

224Pentru a se ajunge la rezultate pozitive, în cadrul procesului de
negociere este necesar, îns ă, ca părțile să fie de bun ă-credință, să fie
receptive la argumentele pe care le avanseaz ă partenerul de negociere,
să dea dovad ă de spirit de cooperare și de dorin ța de a se ajunge real-
mente la solu ții reciproc acceptabile. În caz contrar contactele directe
dintre părți pot căpăta caracterul unui „dialog între surzi”, al unei farse
ce poate avea consecin țe periculoase pentru rezolvarea problemei în
cauză, ca și pentru rela țiile dintre cei doi parteneri de dialog.
Pentru ca tratativele s ă ducă la promovarea scopurilor pentru
care au fost angajate, respectiv la rezolvarea diferendelor sau a proble-
melor litigioase și convenirea unor solu ții viabile, este necesar ca pă r-
țile implicate s ă acționeze în strict ă conformitate cu principiile drep-
tului interna țional și cu prevederile tratatelor în vigoare, în metoda
tratativelor gă sindu-și oglindirea toate principiile de drept interna-
țional care trebuie să stea la baza rela țiilor dintre state.
Nerespectarea acestor principii, ca și a prevederilor eventualelor
tratate anterior încheiate între st atele respective în domeniul în care
este localizat diferendul, poate avea drept urmare o solu ție precară cu
eficacitate limitat ă sau imposibilitatea ajungerii la o solu ție, iar în
situația în care una din p ărți acționează de pe pozi ții de forță, prin
presiuni, șantaje sau amen
ințări ori prin punerea în situa ție de infe-
rioritate a celeilalte p ărți, negocierile înse și se transform ă în contrariul
lor, rezultatul fiind un dictat, o solu ție impusă, fără valabilitate din
punct de vedere al dreptului interna țional, creatoare de noi surse de
tensiune sau de conflict.

2.2. Bunele oficii
Bunele oficii constau în ac țiunea unui stat terț , a unei organizaț ii
internaționale sau a unei personalit ăți influente de a convinge statele
aflate în diferend s ă rezolve neîn țelegerile dintre ele pe cale pa șnică,
de a pune în contact sau a restabili contactele între respectivele state.
Angajarea bunelor oficii se poate face atât la cererea statelor
implicate, cât și la inițiativa acelora care, fie c ă sunt state, organiza ții
internaționale sau persoane influente, î și oferă serviciile lor binevoi-
toare atunci când se constat ă că pe calea tratativelor directe nu s-a
putut ajunge și nici nu exist ă perspective s ă se ajungă la un acord.
În practica interna țională form
ularea unei cereri de bune oficii se
întâlnește mai rar, întrucât statele implicate se tem în general ca partea
adversă să nu interpreteze un asemenea demers drept un semn de
slăbiciune.

225Situațiile în care bunele oficii se ofer ă sunt de aceea mai frec-
vente. Oferta de bune oficii constituie un act de bun ăvoință, care, în ce
privește statele, îș i găsește temeiul în dreptul și obligația acestora de a
coopera în vederea men ținerii păcii și securităț ii internaționale.
Recurgerea la metoda bunelor oficii este facultativ ă, fiind rare
situațiile când statele accept ă prin tratate anterioare obligativitatea
recurgerii la acestea în anumite tipuri de situa ții prestabilite. Anga-
jarea acț iunilor concrete de bune oficii se poate face numai dac ă
părțile implicate sunt de acord cu folosirea unei asemenea metode și
acceptă oferta ce li se face.
În cadrul misiunii sale de bune oficii ter țul binevoitor are o
contribuție discretă, el neparticipând direct la rezolvarea propriu-zis ă a
diferendului, ci propunând doar un teren de în țelegere între statele
aflate în dezacord pentru a le aduce în situa ția să trateze direct. În
acest scop ter țul binevoitor efectueaz ă unele activităț i, cum sunt: asi-
gurarea condiț iilor pentru realizarea de comunicaț ii și contacte, explo-
rarea unor posibilit ăți și domenii de acord, informarea uneia dintre
părți asupra punctelor de vedere ale celeilalte p ărți, transmiterea de
mesaje, punerea la dispozi ție a unor facilit ăți de ordin logistic etc.105
În practica interna țională bunele oficii au fost utilizate foarte
frecvent,106 ele contribuind la solu ționarea a numeroase diferende și la
evitarea unor conflicte armate iminente, dar au avut mai pu țini sorți de
izbândă în oprirea unui conflict armat deja angajat.
Un rol tot mai mare în ac țiunile de bune oficii revine în perioada
contemporan ă, alături de contribu ția unor șefi de state sau de guverne
ori a unor persoane influente, Organiza ției Națiunilor Unite ș i organi-
zațiilor regionale. Secretarul general al O.N.U. a avut în aceast ă în
această privință un rol important, el fiind adesea solicitat s ă exercite în
numele organiza ției mondiale bunele oficii pentru rezolvarea unor si-
tuații litigioase care apar între state în diferite zone geografice ale lumii.

2.3. Media țiunea
Mediațiunea este definit ă ca acțiunea unui stat, a unei organiza ții
internaționale sau a unei persoane oficiale, care se bucur ă de reputa ție
și de prestigiul impar țialității, de a participa în mod direct la tratativele
_____________
105 Mircea Mali ța (coordonator), Mecanisme de reglementare pa șnică a
diferendelor dintre state, Editura Politic ă, București, 1982, p. 91.
106 Victor Duculescu în op.cit., p.42, apreciaz ă că „recurgerea la bunele
oficii este poate mai frecvent ă decât se crede”.

226dintre părți și de a le conduce spre un acord pe baza solu țiilor pe care
le propune acestora.
Acțiunea de mediere poate fi pornită fie la cererea p ărților aflate
în diferend, fie ca urmare a accept ării unei oferte din partea unui ter ț.
Angajarea unei asemenea proceduri este, îns ă, deosebit de deli-
cată, pentru c ă în primul caz (media țiunea cerut ă) este destul de greu
ca statele implicate s ă cadă de acord asupra necesit ății de a apela la un
mediator și asupra statului ter ț, organiza ției interna ționale sau persoa-
nei mediatoare care s ă fie convenabile ambelor p ărți și care să fie
dispuse să -și asume o asemenea dificil ă sarcină, iar în al doilea caz
(mediațiunea oferită ) există riscul ca acela care se ofer ă ca mediator s ă
se confrunte cu un refuz din partea statelor aflate în diferend.
Mediațiunea are puternice asem ănări cu bunele oficii în ce pri-
vește caracterul, obiectivelor urm ărite și unele elemente procedurale,
ceea ce explic ă faptul că, deși în Evul Mediu se foloseau atât bunele
oficii, cât și mediațiunea, ele erau înglobate în no țiunea unic ă de me-
diațiune, iar ulterior, inclusiv în perioada contemporană , în procesul
de soluționare a unor diferende o misiune de bune oficii se poate
transforma relativ uș or într-una de mediere.
Ca și bunele oficii, media țiunea are un caracter facultativ, statul
mediator nefiind obligat s ă ofere medierea sa, iar statele aflate în
diferend fiind libere s ă solicite sau nu medierea ori s ă decline oricând
o propunere de mediere. De și prin diferite tratate interna ționale s-a
convenit asupra unei obliga ții de recurgere la media țiune în caz de
diferend între pă rțile la tratatele respective, au r ămas aplicabile
prevederile de principiu ale conven țiilor de la Haga din 1899 și 1907
care statueaz ă că mediațiunea are un caracter exclusiv facultativ.
Între media țiune și bunele oficii exist ă, însă, și deosebiri impor-
tante, între care esen țială este aceea c ă dacă la bunele oficii se urm ă-
rește doar crearea premizelor necesare pentru angajarea sau reluarea
tratativelor directe, mediatorul ia parte el însuș i în mod oficial și
public la tratative, pe care le conduce, propunând p ărților propria sa
concepție și s
oluții concrete asupra modului de rezolvare a dife-
rendului.
Intervenția mai accentuat ă a mediatorului între cele dou ă părți
implicate, participarea sa la rezolvarea fondului problemei în disput ă,
pe care o influenț ează și o orienteaz ă direct, au f ăcut, însă, ca această
metodă să fie mai puț in agreată. Ea ș i-a probat eficien ța, de regul ă,
doar în diferendele care nu au ajuns în faze prea dezvoltate sau în care
nu au fost implicate și alte state, îndeosebi mari puteri, în practic ă
dovedindu-se c ă adesea marile puteri au folosit medierea spre a

227impune statelor aflate în diferend rezolv ări care să le fie favorabile lor
și nu acestora din urm ă.
Față de asemenea inconveniente și riscuri, în epoca contem-
porană se face sim țită tendinț a ca, atunci când se recurge la media țiune,
statele aflate în diferend s ă apeleze la serviciile unor personalit ăți
calificate în mai mare m ăsură decât la autoritatea unui stat ter ț.107
Această tendință s-a manifestat ș i atunci când s-a apelat la
medierea O.N.U., în atare situa ție Consiliul de Securitate încredinț ând
asemenea misiune unor persoane de înalt ă calificare profesional ă care
să acționeze în contact direct cu p ărțile interesate, și nu la reprezen-
tanții unor state membre.

2.4. Ancheta
Ancheta reprezint ă o metod ă de solu ționare care const ă în
clarificarea, de c ătre o comisie desemnat ă în acest scop de c ătre părțile
aflate în diferend sau de c ătre o organiza ție interna țională, a unor
situații de fapt controversate asupra c ărora exist ă un diferend.
Ancheta interna țională are un obiect de investigare limitat, iar
poziția sa este auxiliară față de celelalte metode de soluț ionare pașnică
a diferendelor, constituind, de regul ă, o operațiune preliminar ă, căreia
îi urmeaz ă calea tratativelor, a bunelor oficii sau a media țiunii ori , de
cele mai multe ori, a unui arbitraj sau a unui tribunal interna țional.
Totuși, ancheta poate avea un rol important în rezolvarea unor
diferende interna ționale, întrucât aceasta îndeplineș te o funcție tempo-
rizatoare, de calmare a st ării de spirit, și în acela și timp preventiv ă,
împiedicând agravarea situa ției conflictuale pân ă când părțile, pe baza
rezultatelor anchetei, recurg la solu ționarea efectiv ă, printr-o alt ă
metodă pașnică, a fondului problemei.
În condițiile în care un num ăr important de diferende interna țio-
nale au drept obiect situa ții de fapt controversate, o anchet ă imparțială
poate constitui adesea o cale eficient ă de reducere a tensiunii și a ariei
de dezacord dintre p ărți.
Ca metod ă de soluționare a diferendelor, ancheta interna țională a
fost pentru prima dat ă reglementat ă prin Conven ția de la Haga din
1899, finalitatea și procedura acesteia fiind apoi precizate și dezvoltate
prin Conven ția I de la Haga din 1907, care în art. 9 prevedea c ă „în
litigiile de ordin interna țional care nu angajeaz ă n ici onoarea, nici
interesele esen țiale și care provin dintr-o divergen ță de apreciere
_____________
107 Charles Rousseau, Droit international public, ed.cit., p. 292.

228asupra unor elemente de fapt, p ărțile contractante consideră util ș i de
dorit ca p ărțile care nu se vor fi putut pune de acord pe cale diplo-
matică să instituie, atât cât o vor permite circumstan țele, o comisie
internațională de anchet ă însărcinată să faciliteze soluț ionarea acestor
litigii, clarificând printr-un examen impar țial și conștiincios unele
chestiuni de fapt”.
În măsura în care printr-un tratat anterior nu s-a prev ăzut con-
stituirea unor comisii internaț ionale de anchetă cu caracter permanent,
angajarea comisiei de anchet ă se realizeaz ă prin acordul expres al
celor dou ă părți aflate în diferend. Aces t acord ia forma unei conven ții
speciale în cuprinsul c ăreia se stabilesc faptele ce urmeaz ă a fi
analizate și împrejur ările de clarificat, numele persoanelor ce compun
comisia, modul de lucru al comisiei, inclusiv drepturile și obligațiile
pe care ace știa le au în îndeplinirea sarcinii încredinț ate, facilit ățile pe
care statele trebuie s ă le asigure pentru efectuarea investi țiilor nece-
sare și alte aspecte care au menirea de a garanta impar țialitatea și
succesul m
isiunii.
Comisiile de anchet ă se compun de regulă dintr-un num ăr impar
de membri, care ac ționează în aceast ă calitate în nume propriu, f ără a
reprezenta guvernele ță rilor cărora le apar țin. Comisiile țin legătura cu
statele aflate în diferend prin agen ți speciale desemna ți de acestea.
Activitatea comisiilor se desf ășoară în prezen ța părților, care au
obligația să le furnizeze toate datele considerate ca utile. Pentru eluci-
darea aspectelor legate de stabilirea corect ă a situației de fapt, comisia
se poate deplasa ș i la fața locului, poate audia martori și experți.
Rezultatele activit ății comisiei de anchet ă se concretizează într-un
raport, care se adopt ă cu majoritatea de voturi a membrilor componen ți,
după care se înainteaz ă statelor implicate. Conc luziile raportului sunt
facultative pentru pă rți, acestea putând hotă rî fie să și le însușească și să
pășească la
rezolvarea de fond a problemei, fie s ă le resping ă.
Raportul trebuie s ă stabileasc ă doar faptele în materialitatea lor, f ără
a se pronun ța în vreun mod asupra r ăspunderilor p ărților, deși adesea în
mod indirect acestea se degaj ă din expunerea obiectiv ă a faptelor.
Ancheta interna țională a fost folosit ă în general în cadrul unor
diferende minore ș i nu întotdeauna cu rezultate pozitive. Ea a fost
prevăzută într-un tratat multilateral sud-american din 1923, precum și
în unele tratate bilaterale prin care statele s-au angajat s ă recurgă la
comisii de anchet ă în situații determinate dac ă una din pă rți o cere și
să nu recurg ă la ră zboi decât dup ă terminarea anchetei, recurgerea la
comisiile de anchet ă având în acest caz un caracter obligatoriu. Prin
numeroase tratate interna ționale s-a prev ăzut constituirea unor comisii

229de anchet ă cu funcții sporite fa ță de cadrul tradi țional consacrat de
Convențiile de la Haga din 1899 și 1907.
În sistemul Societăț ii Națiunilor comisiile de anchet ă au fost în
mod curent folosite pentru informarea corect ă a organiza ției asupra
unor situa ții de fapt controversate, iar atribu țiile lor au fost mult
lărgite, ele având nu numai sarcina de a stabili faptele, ci și de a
propune solu ții de rezolvare.
După al doilea ră zboi mondial, statele au recurs în mai mic ă
măsură la comisiile de anchet ă. Organiza ția Națiunilor Unite le-a
utilizat, îns ă, într-un num ăr relativ mare de situa ții, iar alte organiza ții
internaționale au folosit ancheta pentru elucidarea unor situa ții de fapt,
dar și pentru edificarea lor asupra unor situa ții mai complexe, în anu-
mite cazuri comisiile sugerându-le și soluțiile posibile pentru rezol-
varea diferendului.
Rezultatele adesea încurajatoare ale utiliz ării anchetei interna țio-
nale, ca și rolul său pozitiv în soluț ionarea unor diferende, cel pu țin
într-o anumit ă fază a acestora, au eviden țiat necesitate a de a se
promova mai larg recurgerea de c ătre state la metoda anchetei și de a
se perfecționa principiile și procedurile acesteia.

2.5. Concilierea
Concilierea este metoda de soluț ionare pa șnică în conformitate
cu care un diferend interna țional este examinat de c ătre un organ
colegial prestabilit sau alc ătuit ad-hoc (comisia de conciliere), compus
din persoane particulare numite sau agreate de p ărți, care în vederea
ajungerii la o în țelegere propune o solu ție de împ ăcare pe care p ărțile
o pot accepta sau o pot respinge.
Ca și celelalte metode, concilierea are un caracter facultativ atât
sub aspectul recurgerii la o asemenea metod ă, cât ș i sub acela al
acceptă rii de către statele aflate în diferend a solu țiilor propuse de
comisia de conciliere. În principiu, îns ă, dacă o parte la diferend cere
să fie angajat ă procedura concilierii, recurgerea la aceasta este
obligatorie.108
Caracteristic pentru concilierea interna țională este faptul c ă ea
îmbină două funcții care se reliefeaz ă în două faze distincte:
a) cercetarea faptelor , în cadrul c ăreia se audiază părțile, se
citează și se audiază martori și experți, culegându-se, selectându-se și
ordonându-se informaț iile obținute;
_____________
108 Charles Rousseau, Droit international public, ed.cit., p. 298.

230b) formularea de propuneri de conciliere a p ărților, care se
realizează în cadrul unui proces de deliberare a membrilor componen ți
asemănător deliber ării judiciare.
Comisia de conciliere are un caracter independent fa ță de părțile
aflate în diferend, acestea nefiind implicate în activitatea ei, dar pe
parcursul procesului de conciliere se menț ine o strâns ă legătură între
părțile respective și comisie, ca și între înseș i părțile, astfel ca în final
soluția de conciliere recomandată de comisie s ă poată întruni asenti-
mentul acestora.
Comisia de conciliere poate s ă fie preexistentă diferendului, iar
părțile să apeleze la serviciile acesteia în baza unui angajament ante-
rior asumat printr-un tratat sau acord interna țional, sau poate s ă se
constituie dup ă declanșarea diferendului prin în țelegerea dintre p ărți.
Prima variant ă prezintă avantajul operativit ății, comisia fiind deja
constituită, iar cea de a doua pe cel al competen ței, întrucât în ac est
caz membrii comisiei se numesc dintre persoanele cele mai avizate în raport de natura diferendului.
În componen ța comisiei de conciliere intr ă un număr impar de
membri, de regul ă 3 sau 5, dintre care 1 sau 2 membri, dup ă caz, sunt
desemnați de către fiecare dintre statele implicate dintre cet ățenii pro-
prii sau dintre cet ățenii unui stat neimplicat în diferend, iar pre șe-
dintele se desemneaz ă întotdeauna dintre cet ățenii unui alt stat, el
trebuind, îns ă, să corespundă încrederii comune a celor două părți.
Practica interna țională este relativ diversificat ă în aceast ă privință, dar
în principiu variantele utilizate pân ă în prezent au la baz ă sistemul
enunț at.
În situația în care la numirea membrilor comisiei p ărțile nu se
pot pune de acord asupra persoanei sau persoanelor membre pe care
trebuie să le numeasc ă împreună , se recurge de regul ă la autoritatea
unei personalit ăți de prestigiu sau a unei organiza ții internaționale care
să desemneze persoana (persoanele) respective.
Membrii comisiilor de conciliere trebuie s ă aibă o pregătire
corespunz ătoare și să dea
dovadă de impar țialitate, indiferent de pozi-
ția lor față de părți. Ei sunt irevocabili și trebuie s ă acționeze pe toat ă
durata procesului de conciliere, putând fi înlocui ți numai în cadrul
comisiilor de conciliere permanente, dar și atunci numai pân ă la
începerea execut ării misiunii.
După cum s-a putut observa, concilierea prezintă asemănări cu
alte mijloace de rezolvare pa șnică a diferendelor, atât cu media țiunea
și ancheta, cât și cu mijloacele jurisdic ționale, întrunind unele din
caracteristicile acestora.

231Astfel, prin faptul c ă procesul de concil iere se realizeaz ă de către
o entitate separat ă de cele dou ă părți, concilierea se apropie de media-
țiune, dar spre deosebire de mediat or comisia de conciliere este un
organ independent, cu un pronun țat caracter institu țional și cu o auto-
ritate politic ă proprie, ș i nu un simplu element de ac țiune între p ărțile
aflate în diferend.
De asemenea, prin faza sa ini țială, de culegere a informa țiilor și de
stabilire a faptelor, concilierea se apropie de anchet ă, dar merge mai
departe decât aceasta, informa țiile strânse constituind baza pentru cea de a
doua fază, esențială, în cadrul c ăreia se propun solu țiile de rezolvare.
În fine, prin unele reguli de ordin procedural (constituirea comi-
siei, dezbaterea în contradictoriu, citarea și audierea p ărților, a marto-
rilor și experților, deliberarea) concilierea se apropie de metodele
jurisdicționale, fa ță de care prezint ă, însă, deosebiri de fond și proce-
durale, cea mai important ă fiind aceea c ă nu pronunță hotărâri cu for ță
juridică oblig atorie pentru pă rțile implicate.
Din punct de vedere istoric concilierea interna țională este o
metodă relativ nou ă, o creație a secolului trecut, desprins ă pe cale
evolutivă din metoda anchetei interna ționale. În general se apreciaz ă
că actul de na ștere al concilierii îl constituie Tratatele Bryan (1913-
1914) încheiate între statele de pe continentul american, prin care p ăr-
țile se angajau s ă supună unei comisii formate din 5 membri toate dife-
rendele de orice natură care nu au putut fi solu ționate prin tratative
directe. Asemenea tratate au proliferat apoi masiv, num ărul lor ajun-
gând în scurt timp, la declanș area primului r ăzboi mondial, la 150.109
În perioada Societăț ii Națiunilor s-a acordat o deosebit ă impor-
tanță concilierii, atât în cadrul Societ ății, unde Pactul constitutiv
prevedea concilierea ca o procedur ă de soluționare de prim rang, obli-
gatorie înainte ca p ărțile să poată totuși recurge la ră zboi, iar Consiliul
și Adunarea Societ ății aveau și atribuții de conciliere, cât și în afara
acesteia, în raporturile directe dintre state.
Recurgerea la metoda concilierii a fost prev ăzută în numeroase
tratate bi ș i multilaterale din aceast ă perioadă, între care „Actul gene-
ral de reglementare pa șnică a diferendelor interna ționale”, adoptat în
cadrul Societ ăților Națiunilor în 1928, „Convenț ia generală de conci-
liere interamerican ă” din 1929, „Tratatul de neagresiune și conciliere”
din 1933 dintre statele sud-american e („Pactul Saavedra-Lamas”), la
care au aderat ș i unele state europene între care și România.
În practic ă ea a fost puț in utilizat ă, însă, în aceast ă perioadă. _____________
109 Vezi Dictionaire diplomatique (Frangulis) , 6 vol., vol.II, p. 59.

232După al doilea ră zboi mondial, în cadrul O.N.U., s-au creat mai
multe comisii de conciliere ca organe subsidiare ale Adun ării Generale
sau ale Consiliului de Securitate ori ale unor institu ții specializate,
care au fost utilizate, în general, cu rezultate pozitive, încurajându-se,
de asemenea, statele s ă o utilizeze.
Convenția european ă pentru reglementarea pa șnică a diferen-
delor din 1987 prevede concilierea ca primul mijloc de reglementarea
pașnică l a c a r e p ărțile dintr-un diferend urmeaz ă să recurgă, iar în
practica rela țiilor dintre statele europene procedura de conciliere a fost
utilizată cu succes în mai multe diferende, în special din domeniile
maritim, de frontier ă și financiar.
Procedura concilierii a cunoscut o larg ă consacrare și în cadrul
organizațiilor regionale, ea fiind încorporat ă în actele constitutive ale
acestora și utilizată în mai multe rânduri, în special în cadrul Orga-
nizației Unității Africane.
Atitudinea în general favorabil ă a statelor fa ță de acest mijloc de
rezolvare pa șnică a diferendelor se explic ă prin caracterul suplu al
concilierii și prin faptul c ă hotărârea dată de Comisia de conciliere nu
are caracter obligatoriu pentru p ărți.

Secțiunea 3
Mijloacele c
u caracter jurisdic țional

3.1. Arbitrajul interna țional
Arbitrajul interna țional este o metod ă de soluționare cu caracter
jurisdicțional, în cadrul c ăreia un num ăr de arbitri impar țiali anali-
zează diferendul în cadrul unei proceduri contencioase pe baza apli-
cării regulilor convenite anterior de pă rți și a dreptului interna țional în
ansamblu și dă o hotărâre care este obligatorie în temeiul consim ță-
mântului prealabil al p ărților.
În virtutea caracterului s ău jurisdic țional arbitrajul interna țional
are un obiect mai restrâns, întrucât pe aceast ă cale nu pot fi solu ționate
orice fel de diferende dintre state, ci numai acelea care presupun
aplicarea dreptului, rezultate din interpretarea diferit ă a prevederilor
tratatelor sau din violarea lor, ori privitoare la repararea pagubelor
produse ca urmare a nerespect ării acordurilor încheiate între p ărți,
excluzându-se diferendele cu caracter preponderent politic.
Specific arbitrajului interna țional, spre deosebire de mijloacele
politico-diplomatice, este în primul rând caracterul obligatoriu al hot ă-
rârilor pronun țate.

233Ca și în cazul celorlalte metode, acordul p ărților este absolut
necesar pentru a se recurge la arbitraj, deș i există și tendința mani-
festată în cuprinsul unor tratate încheiat e în materie de a se institui un
arbitraj obligatoriu.
Acordul p ărților de a se apela la arbitraj se materializeaz ă într-un
act numit compromis în cuprinsul c ăruia se stabile ște obiectul concret al
diferendului sau litigiului, componen ța și competen ța organului arbi-
tral, principiile și normele de drept pe care trebuie s ă le interpreteze și
să le aplice arbitrii pentru adoptarea hot ărârii și procedura de urmat în
acest scop (aceasta putând fi, îns ă, lăsată și la latitudinea arbitrilor).
Compromisul poate avea un caracter general, pentru anumite
categorii de diferende, sau poate s ă se încheie în mod special pentru
un anume diferend la izbucnirea acestuia, dup ă cum poate să figureze
ca o clauz ă compromisorie într-un tratat, în acest din urm ă caz părțile
aflate în diferend f ăcând doar trimitere la anumite tratate de arbitraj
încheiate anterior, cu privire la regulile de competen ță și de procedur ă
aplicabile.
Arbitrajul trebuie s ă aibă un caracter independent fa ță de părți,
condiție de bază pentru a se asigura impar țialitatea hot ărârii.
În ce prive ște compunerea organului arbitral, practica interna-
țională cunoaște o mare diversitate de sisteme.
De regulă, un tribunal arbitral trebuie s ă se compun ă dintr-un
număr impar de arbitri, care pot s ă fie în totalitate cet ățeni ai altor sta-
te decât cele aflate în litigiu, sau pot s ă fie o parte dintre ei desemna ți
în număr egal de c ătre statele p ărți dintre cet ățenii proprii, iar o alt ă
parte să fie desemna ți, tot în num ăr egal, dintre cet ățenii altor state.
În toate situa țiile președintele tribunalului arbitral (supraarbitrul)
trebuie să fie neutru, el fiind desemnat fie de c ătre părți, fie, în caz de
dezacord între acestea, de c ătre o persoan ă, un stat, sau o institu ție
neutră, ori prin tragerea la sor ți de pe o list ă de arbitri prestabilit ă.
Statele părți își pot desemna agen ți proprii, asista ți d e consilieri
și experți, ca intermediari între ele și tribunalul arbitral.
Arbitrarea se face în două faze distincte: scris ă și orală.
Faza scrisă este aceea în care agen ții statelor aflate în litigiu
comunică tribunalului arbitral toate documentele (memorii, contra
memorii, hă rți etc.) și celelalte probe de care în țeleg să se foloseasc ă.
În faza oral ă reprezentan ții părților sunt asculta ți de către tribu-
nalul arbitral și-și susțin în fața acestuia preten țiile sau punctele de
vedere.
Pentru a se edifica asupra tuturor aspectelor problemei de solu-
ționat, tribunalul poate efectua anchete și vizite la fa ța locului, poate

234audia martori sau dispune efectuarea de expertize ori s ă ia și alte mă-
suri necesare arbitr ării.
Principiile și normele pe care le aplic ă tribunalele arbitrale la
soluționarea diferendelor pot s ă fie, potrivit acordului încheiat între
părți, regulile de drept interna țional, unele reguli de drept intern, dar și
principiile echit ății.
Rezultatul activit ății tribunalului arbitral îl constituie hotărârea
arbitrală. Hotărârea se adopt ă cu majoritatea voturilor arbitrilor și se
comunică părților, acestea trebuind s ă o accepte și să o ducă la înde-
plinire. Hot ărârea arbitral ă fiind în principiu definitiv ă și executorie
părțile aflate în diferend sau litigiu o pot refuza numai invocând
nulitatea acesteia pentru motive cu m sunt: nerespectarea unor reguli
esențiale de procedur ă, depășirea competen ței, frauda, coruperea tribu-
nalului sau a unui arbitru, eroarea etc.110
Ca metodă de rezolvare pa șnică a diferendelor, arbitrajul are o istorie
îndelungat ă, fiind cunoscut înc ă din antichitate, aplicat frecvent în cadrul
Evului Mediu și prevăzut în tratatele interna ționale din epoca modern ă.
De-a lungul istoriei arbitrajul interna țional a evoluat de la
arbitrul unic, c ăruia i-au urmat în secolul al XVII-lea comisiile mixte
de arbitraj, la sistemul tribunalelor arbitrale, reglement ările interna-
ționale în vigoare ast ăzi prevăzând toate aceste forme.
Fizionomia clasic ă a arbitrajului interna țional a fost stabilită prin
Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 cu privire la rezolvarea pa ș-
nică a diferendelor interna ționale, care au statuat, pe baza prevederilor
sutelor de conven ții de arbitraj încheiate în secolul anterior, regulile
procedurii arbitrale ș i au prev ăzut înfiin țarea primului organ arbitral
cu caracter de continuitate, accesibil tuturor statelor, Curtea Perma-
nentă de Arbitraj , cu sediul la Haga, care func ționează și astă zi.
Curtea are un Consiliu permanent administrativ, un Birou
internațional și Curtea de arbitraj propriu-zis ă.
Pentru a arbitra, în fiecare caz în pa rte se aleg arbitrii necesari de
către statele p ărți, de pe o list ă de personalit ăți având o competen ță
recunoscută în probleme de drept interna țional și bu
curându-se de o
înaltă reputație morală , care este întocmit ă de către Curte. Perso-
nalitățile de pe list ă sunt desemnate de c ătre statele p ărți la Conven ție,
fiecare stat putând desemna cel mult 4 persoane, pe o perioad ă de 6
ani, acestea constituind grupurile na ționale.
Fiecare stat parte la un diferend alege câte 2 arbitri, iar ace știa
aleg un supraarbitru (deci, în total 5).
_____________
110 Grigore Geam ănu, op.cit., vol.II, p. 414-415.

235Arbitrajul interna țional a cunoscut o puternic ă afirmare în pe-
rioada imediat urm ătoare Conven țiilor de la Haga, până în 1914 sem-
nalându-se existen ța a 154 tratate de arbitraj și a numeroase alte tratate
în care figureaz ă clauza referitoare la arbitraj, care s-au ad ăugat celor
încheiate în perioada anterioar ă, și ele numeroase (peste 225). Sub
egida Societ ății Națiunilor se consemneaz ă, de asemenea, apariț ia unui
număr impresionant de reglement ări interna ționale multilaterale sau
bilaterale de arbitraj.
De la constituire și până în preajma celui de al doilea r ăzboi
mondial Curtea Permanent ă de Arbitraj a avut o activitate destul de
redusă, arbitrând doar în 7 cauze.
După al doilea ră zboi mondial arbitrajul a fost prev ăzut în Carta
O.N.U. ca mijloc principal de r ezolvare a diferendelor interna ționale,
dar s-a recurs mai pu țin la arbitraj în general și la Curtea Permanentă
de Arbitraj, în special, care nu a solu ționat decât un singur diferend,
această situație datorându-se atât atmosferei politice de neîncredere,
cât și preferin ței pe care statele o manifest ă pentru folosirea altor
mijloace de rezolvare pa șnică, mai directe și mai puțin formale, în
special a tratativelor. Arbitrajul interna țional joac ă, însă, un rol tot mai
important în cadrul colabor ării economice și comerciale interna ționale.

3.2. Justiț ia interna țională
Justiția interna țională este forma judiciar ă instituționalizată în
cadrul căreia un corp de judec ători numi ți anterior pe o perioad ă
determinat ă analizeaz ă diferendul potrivit unei proceduri prestabilite
prin statutul tribunalului și dă o hotărâre care este obligatorie pentru
părțile aflate în diferend.
Justiția interna țională este considerat ă ca o perfec ționare a
sistemului arbitral, în ideea c ă un organ permanent, creat anterior, cu o
procedură stabilită cu caracter general, identic ă pentru toate cauzele
deduse judec ății și acceptat ă de la început ca un ansamblu de norme,
în care judec ătorii sunt permanen ți și nu ad-hoc ale și dintre cele mai
înalte competen țe juridice, asigur ă garanția unei mai depline impar-
țialități și o mai complet ă soluționare a celor mai complexe diferende
cu caracter juridic.
Ca mijloc de solu ționare a diferendelor justi ția interna țională
este o crea ție mai recent ă, prima instan ță de prestigiu fiind Curtea
Permanent ă de Justiț ie Interna țională creată în 1920 în temeiul art. 14
din Pactul Societ ății Națiunilor, dar ca o instituț ie autonom ă, în afara
Societății, și nu ca un organ al acesteia.

236În decursul relativ scurtei sale existen țe – încetând în fapt s ă
funcționeze în 1940 ș i fiind desfiin țată în mod expres în 1946 – Curtea
Permanentă de Justiție Interna țională a examinat 65 de cauze.
După al doilea ră zboi mondial locul Cur ții Permanente de
Justiție Interna țională a fost luat de Curtea Interna țională de Justiție.
Curtea Interna țională de Justiț ie funcționează ca principal organ
judiciar al O.N.U. ș i nu separat de aceasta (art. 7 al Cartei), în baza
Capitolului IV (art. 92-97) din Carta O.N.U., a Statutului Cur ții, care
este considerat ca f ăcând parte din Cart ă și a Regulamentului propriu
adoptat de c ătre Curtea îns ăși la constituirea sa și modificat în 1972 și
1978.
Curtea Interna țională de Justiție nu este continuatoarea juridic ă a
Curții Permanente de Justi ție Interna țională, deși în fapt exist ă nume-
roase elemente de continuitate în ce prive ște co mpetența, structurile,
dreptul pe care îl aplic ă, procedurile ș.a.
Potrivit art. 93 al Cartei O.N.U. to ți membrii organiza ției sunt
ipso facto părți la Statutul Cur ții Internaționale de Justi ție, la care pot
adera și alte state, în condi țiile determinate pentru fiecare în parte de
Adunarea General ă, la recomandarea Consiliului de Securitate.
Curtea Interna țională de Justiț ie are o competen ță generală și
universală, dar Carta O.N.U. (art. 95) nu interzice ca membrii organi-
zației mondiale s ă încredințeze rezolvarea diferendelor lor altor tribu-
nale, astfel c ă în paralel func ționează și unele instan țe judecătorești
internaționale cu competen ță regional ă sau specializat ă, cum sunt:
Tribunalul Administrativ al Na țiunilor Unite, Tribunalul Adminis-
trativ al O.I.M., Curtea de Justi ție a Uniunii Europene, Curtea Euro-
peană a Drepturilor Omului etc.
Curtea Interna țională de Justiț ie a O.N.U. este compus ă din
15 judecători aleși în acela și timp, dar separat, de c ătre Adunarea
Generală și de Consiliul de Securitate, pe o perioad ă de 9 ani, 5 dintre
ei fiind realeș i la fiecare 3 ani, de pe o list ă de persoane propuse de
grupurile na ționale ale Cur ții Permanente de Arbitraj.
Judecătorii Curții Internaționale de Justi ție trebuie s ă corespundă
următoarelor criterii: înalte calit ăți morale; îndeplinirea condi țiilor
cerute în ță rile lor pentru a fi numi ți în funcțiile judiciare cele mai
înalte; competen ța recunoscut ă în dreptul interna țional.
Prin alegerea judec ătorilor trebuie să se asigure în cadrul Cur ții
reprezentarea principalelor forme de civiliza ție și a principalelor
sisteme juridice existente în lume.
Judecătorii sunt independen ți, ei nu reprezint ă statele ai c ăror
cetățeni sunt. Totu și, dacă într-un diferend aflat pe rolul Cur ții printre

237judecătorii care fac parte din completul de judecată se află un cetățean
al unui stat parte la acel diferend, cel ălalt stat parte are dreptul de a
desemna un judec ător ad-hoc, pentru a se asigura că interesele
ambelor p ărți aflate în procesul aflat în curs de judecat ă vor fi avute în
vedere în egală măsură în cadrul deliberă rilor secrete.
Sarcina Cur ții Interna ționale de Justi ție este de a rezolva, în
conformitate cu dreptul interna țional, diferendele cu caracter juridic
dintre state (nu și pe cele privind organiza țiile interna ționale sau per-
soane particulare). În competen ța Curții intră toate cauzele care-i sunt
supuse de p ărți, precum și toate cazurile speciale prev ăzute în Carta
O.N.U. sau în tratatele ș i convențiile în vigoare, referitoare la: inter-
pretarea unui tratat; orice problem ă de drept interna țional; existenț a
oricărui fapt care, dac ă ar fi stabilit, ar reprezenta o înc ălcare a unei
obligații internaționale; natura sau întinderea desp ăgubirilor cuvenite
pentru înc ălcarea unei obliga ții internaționale.
După cum se poate observa, Curtea Interna țională de Justiț ie nu
are co
mpetență și în soluționarea cauzelor penale.
Competen ța Curții Internaționale de Justi ție este facultativ ă în ce
privește supunerea unui diferend în fa ța acestuia. Totu și, statele pot s ă
recunoasc ă prin declara ții speciale jurisdic ția sa obligatorie, îns ă nu-
mărul statelor care au dat curs acestei prevederi este mic.
În problemele asupra c ărora trebuie s ă se pronun țe, Curtea Inter-
națională de Justiț ie aplică, potrivit art. 38 al Statutului, conven țiile
generale sau speciale care stabilesc reguli recunoscute în mod expres
de statele aflate în diferend, cutuma interna țională, prin care se în țe-
lege practica general ă acceptată ca reprezentând dreptul, precum și
principiile generale de drept. Ea se mai poate întemeia, în anumite
condiții, pe hot ărârile judec ătorești și pe doctrina specialiș tilor celor
mai califica ți ai diferitelor state, iar dac ă părțile sunt de acord, și p e
regulile echit ății.
Procedura în fa ța Curții Internaționale de Justiț ie cuprinde dou ă
faze (scris ă și orală), Statutul cuprinzând numeroase prevederi de
detaliu referitoare la desf ășurarea ședințelor de judecat ă, drepturile
procedurale ale p ărților, deliberarea și luarea hot ărârii (deciziei).
Hotă rârea adoptat ă de Curte, prin care se solu ționează fondul
cauzei, este definitiv ă din ziua în care a fost citit ă în ședință publică și
obligatorie pentru p ărți. Ea poate fi supus ă doar revizuirii, pentru fapte
care la data hot ărârii erau necunoscute Cur ții și care ar fi putut
influența decisiv hot ărârea dac ă ar fi fost cunoscute. Dac ă una din
părți nu o pune în aplicare, cealalt ă parte are dreptul, potrivit art. 94 al
Cartei, să se adreseze Consiliului de Securitate care poate, dac ă

238socotește necesar, s ă facă recomandare sau s ă decidă asupra m ăsurilor
de luat pentru aducerea la îndeplinire a hot ărârii.
În afara atribu țiilor sale de judecare a cauzelor privind dife-
rendele interna ționale, Curtea Interna țională de Justiț ie are și atribuția
de a da avize consultative Adun ării Generale și Consiliului de Secu-
ritate în orice problem ă juridică precum și, cu autorizarea Adună rii
Generale, altor organe ale O.N.U. ș i instituț iilor specializate ale aces-
teia în probleme juridice care se ivesc în cadrul sferei lor de activitate.
Cum însăși denumirea lor o indic ă, aceste avize nu sunt în principiu
obligatorii nici pentru instan ță, aceasta putând reveni oricând asupra
lor, nici pentru cel care le-a cerut ori pentru alte state, ele impunân- du-se, îns ă, prin valoarea lor intrinsec ă.
Activitatea practic ă a Curții Interna ționale de Justi ție, atât sub
aspectul diferendelor solu ționate, cât și al avizelor consultative acor-
date, este în general redus ă. Astfel, în literatur ă se consemneaz ă că,
până în 1982, Curtea Interna țională de Justiț ie a fost sesizat ă cu
65 cauze, în care a adoptat 58 hot ărâri, iar pân ă în 1996 i s-au adresat

23 de cereri pentru avize consultative. Problemele cu care a fost con-
fruntată în cauzele deduse judec ății nu au fost, îns ă, dintre cele mai
importante din punct de vedere al implica țiilor asupra p ăcii și secu-
rității internaționale.111
Aceasta a permis ca asupra rolului Cur ții Interna ționale de
Justiție în sfera de aplicare și respectare a dreptului interna țional să se
facă aprecierii care, în general, nu sunt prea favorabile sau optimiste,
considerându-se că , în rezolvarea pa șnică a diferendelor interna-
ționale, contribu ția Curț ii este mult redus ă față de ceea ce s-a inten-
ționat la înființ area sa.
Măsura reală a rolului Curț ii și a perspectivelor ei de viitor în
sistemul mijloacelor de reglementare pa șnică a diferendelor interna-
ționale și, pe un plan mai larg, în promovarea legalit ății internaționale,
nu trebuie c ăutată, însă, numai în num ărul cauzelor solu ționate și al
avizelor acordate, factori care în esen ță nu sunt determina ți de Curtea
însăși.
Recunoscând rolul în general modest pe care Curtea Interna țio-
nală de Justiț ie l-a avut în rezolvarea diferendelor dintre state, trebuie
totuși subliniat ă influența generală a Curții pe planul rezolvă rii pașnice
a diferendelor, contribu ția
acesteia la dezvoltarea dreptului interna țio-
nal și efectul ac țiunii sale poten țiale asupra securit ății internaționale.
_____________
111 Mircea Mali ța (coordonator), op.cit., p. 213.

239În ciuda activit ății sale relativ reduse, Curtea Interna țională de
Justiție a jucat un anumit rol dincolo de hot ărârile date în procesele
judecate. Simpla sa existen ță a constituit un element descurajator
pentru cei tenta ți să încalce legalitatea interna țională, iar clarifică rile
pe care le-a adus prin hot ărârile și avizele sale unor probleme de
principiu au îmbog ățit baza legal ă a relațiilor interna ționale și au dus
la prevenirea unor diferende pentru situa ții similare.

Secțiunea 4
Proceduri de solu ționare pa șnică a diferendelor interna ționale
în cadrul O.N.U. și al organiza țiilor regionale

4.1. Rolul organiza țiilor internaț ionale
O dată cu crearea organiza țiilor interna ționale cu func ții politice
și atribuții în men ținerea păcii și securității internaționale, în statutul
acestora au fost prev ăzute, în special dup ă apariț ia Societăților Națiu-
nilor, unele proceduri specifice pentru rezolvarea pe cale pa șnică a
diferendelor interna ționale.
Poziția acestor organizaț ii interna ționale în rezolvarea diferen-
delor este complementar ă sau subsidiar ă, la ele apelându-se în general
numai dup ă ce au fost folosite alte mijloace pa șnice.
Rolul organiza țiilor interna ționale este în acela și timp facultativ
în rezolvarea diferendelor pe cale pa șnică, atunci când sunt chemate
să-și aducă contribuț ia ele neputând impune o solu ție, ci având dreptul
de a face recomandă ri părților în conflict, iar a cestea în principiu pot
ține sau nu cont de recomandă rile ce le-au fost f ăcute.
Activitatea organiza țiilor interna ționale în rezolvarea diferen-
delor are un caracter complex.
În cadrul organiza țiilor interna ționale se pot soluț iona diferende
de diferite tipuri: între statele membre; între un stat membru și orga-
nizație; între diferite organisme ale organiza ției; între o organiza ție și
alte organiza ții internaționale; între organiza ție și funcționarii săi.

4.2. Soluț ionarea diferendelor în cadrul O.N.U.
Potrivit Cartei, în cadrul O.N.U. atribu țiile în domeniul rezolv ă-
rii pașnice a diferendelor revin în principal Adun ării Generale și Con-
siliului de Securitate, care pot s ă înființeze și unele organe subsidiare
în scopul de a le ajuta în îndeplinirea atribu țiilor lor. Un rol tot mai
important revine și secretarului general al organiza ției.

2401) Rolul adun ării Generale
Potrivit art. 10 și 11 din Carta O.N.U., Adunarea General ă este
obligată să examineze oricând orice diferend și orice situa ție interna-
țională care ar putea pune în pericol pacea și securitatea interna țională,
să facă recomandă ri statelor ori Consiliului de Securitate asupra mo-
dului de rezolvare a acestora sau s ă atragă atenția Consiliului de Secu-
ritate asupra situa țiilor care ar putea pune în pericol pacea și securi-
tatea interna țională.
Recomandă rile Adună rii Generale pot avea ca obiect fie indica-
rea procedurilor de aplanare pa șnică, fie modul concret de rezolvare a
diferendului. Ea poate face recomand ări din oficiu, ori la sesizarea
unui stat membru al O.N.U. care nu este parte la diferend, a unui stat
membru care este parte la diferend, sau a Consiliului de Securitate.
Adunarea General ă a fost de la începutul func ționării sale un
cadru adecvat pentru dezbaterea problemelor cardinale ale epocii contemporane, iar statele implicate în situa ții internaționale complexe
au recurs adesea la Adunarea General ă pentru a- și prezenta pozi țiile și
a găsi o rezolvare, dezbaterile din acest for având o influen ță politică
și morală în determinarea p ărților de a ac ționa în sensul pozitiv pentru
căutarea
unei solu ții pașnice, conform cu principiile și normele dreptu-
lui interna țional, cu interesele pă cii și securităț ii internaționale.112
Adunarea General ă a avut în numeroase dife rende un rol activ, prin
rezoluțiile sale invitând pă rțile să reia tratativele directe sau indicându-le
căile concrete de solu ționare, înfiin țându-se comisii de anchet ă sau
numindu-se mediatori, recomandându-se Consiliului de Securitate s ă ia
măsurile corespunz ătoare potrivit atribu țiilor ce-i sunt conferite de Cartă ,
sau încredin țându-se secretariatului general al O.N.U. importante misiuni
de bune oficii ori îns ărcinându-l pe acesta s ă coopereze cu statele aflate în
diferend pentru facilitarea solu ționării în mod pa șnic.
Un rol important pentru solu ționarea unor diferende concrete
l-au avut sesiunile extraordinare de urgen ță ale Adun ării Generale,
atunci când Consiliul de Securitate s-a aflat în imposibilitatea de a
acționa, care au contribuit efectiv la deblocarea situa țiilor și la promo-
varea unor m ăsuri în direc ția înlesnirii soluț iilor diferendului.
Realitățile interna ționale impun, îns ă, creșterea calitativ ă a acti-
vității Adună rii Generale, asumarea de c ătre aceasta a unor sarcini tot
_____________
112 O apreciere cuprinz ătoare asupra rolului Adun ării Generale a
O.N.U. în solu ționarea diferendelor interna ționale vezi în Dumitra Popescu,
Traian Chebeleu (coordonatori), Soluț ionarea paș nică a diferendelor
internaționale , ed.cit., p. 99-103.

241mai complexe în prevenirea difere ndelor sau în aplanarea lor înc ă din
faze incipiente, problem ă a că rei rezolvare nu se poate g ăsi decât în
contextul general al cre șterii rolului O.N.U. în via ța internațională.
2) Rolul Consiliului de Securitate
În concep ția Cartei O.N.U. Consiliul de Securitate are r ăspun-
derea principal ă pentru men ținerea păcii și securității interna ționale,
fiind abilitat s ă constate existen ța oricărei amenință ri împotriva p ăcii,
a unei violă ri a păcii sau a unui act de agresiune și să facă recomand ări
ori să hotărască ce măsuri trebuie s ă fie luate în acest scop (art. 39).
În legătură cu rezolvarea pe cale pa șnică a diferendelor interna-
ționale, Consiliul de Securitate poate lua m ăsuri importante în special
în legătură cu acele diferende care pun în pericol pacea și securitatea
internațională.
Atunci când socote ște necesar, Consiliul de Securitat e are drep-
tul să invite pă rțile aflate în diferend, dac ă prelungirea acestuia ar
putea pune în primejdie men ținerea păcii și securităț ii internaționale,
să rezolve neîn țelegerea respectiv ă prin mijloacele de solu ționare
pașnică prevăzute în Carta O.N.U. sau, dacă este cazul, s ă indice el
însuși părților aflate în diferend, în orice stadiu s-ar afla acesta, ce
proceduri sau metode de solu ționare să utilizeze.
În baza competen ței sale generale de a purta r ăspunderea princi-
pală pentru men ținerea păcii și securității internaționale, Consiliul de
Securitate î și poate oferi bunele oficii, poate ac ționa ca anchetator,
mediator sau conciliator, dar în practic ă s-a folosit în pu ține situații de
aceste prerogative.
De altfel, în pofida amplelor competen țe ce i-au fost conferite
prin Cartă , Consiliul de Securitate a avut o participare relativ sc ăzută
și limitată în soluționarea pa șnică a diferendelor internaț ionale, rapor-
tat la num ărul mare de diferende ce au
avut loc în lume în perioada
postbelică și care au amenin țat pacea și securitatea mondial ă.113
O asemenea stare de fapt î și are explica ția în relativa neîncredere a
statelor în posibilitatea real ă pe care Consiliul de Securitate ar avea-o de a
interveni în mod eficient, datorit ă atât insuficien ței cooper ării între
membrii permanen ți, cât și deficiențelor de structur ă și procedur ă proprii.
În situația în care a acț ionat, totu și, iar statele aflate în diferend
au dovedit voin ță de cooperare, Consiliul de Securitate a avut contri-
buții utile în promovarea solu ționării pașnice a diferendelor.
_____________
113 Dumitra Popescu, Traian Chebeleu, op.cit., p. 116-117; Michael
Akehurst, op.cit., p. 291-295.

2423) Rolul secretarului general al O.N.U.
Potrivit Cartei O.N.U. secretarul general este func ționarul cel
mai înalt al organiza ției, cu atribu ții foarte diverse ș i complexe în
bunul mers al acesteia.
În materie de solu ționare a diferendelor, rolul s ău statuat prin
Cartă este redus, secretarul general având dreptul de a atrage aten ția
Consiliului de Securitate asupra oric ărei probleme care, dup ă aprecie-
rea sa, ar putea pune în primejdie pacea ș i securitatea interna țională
(art. 99) și obligația de a îndeplini orice sarcini încredin țate de cele-
lalte organe principale ale O.N.U. (art. 98).
În baza acestor prevederi ale Cartei și depășind cadrul acestora,
răspunzând unor comandamente superi oare rezultate din necesitatea
promovă rii înțelegerii și cooperării pașnice între state, secretarul
general al O.N.U. a primit sau ș i-a asumat numeroase sarcini pe linia
acțiunii în favoarea p ăcii și securităț ii interna ționale și a rezolvă rii
neînțelegerilor dintre state în spiritul principiilor Cartei, rolul s ău real
excedând cu mult prevederile actului constitutiv al O.N.U.
În cadrul diferendelor interna ționale, secretarul general a inter-
venit și a acționa cu operativitate, adeseori în mod util, pentru apro-
pierea pozi țiilor părților și netezirea asperităț ilor, îndeplinind direct
sau prin reprezentanț ii săi personali misiuni delicate de bune oficii, de
mediere sau de conciliere, de informare a organiza ției mondiale asupra
situației de fapt ori a stadiului diferendului, f ăcând pă rților implicate
sau celorlalte organisme ale O.N. U. propuneri concrete de solu ționare.
În contextul actual limitat al atribu țiilor conferite secretarului
general prin Carta O.N.U. în domeniul rezolv ării pașnice a dife-
rendelor interna ționale, succesul ac țiunilor sale depinde în mare
măsură de calitățile proprii ale persoanei care îndepline ște această
funcție și de încrederea pe care statele i-o acord ă, dar realitatea vie ții
internaționale pledeaz ă pentru o l ărgire a atribu țiilor acestuia, pentru
sporirea rolului să u, date fiind rezultatele pozitive ob ținute în
numeroase ocazii în care alte organisme ale O.N.U. nu au intervenit
sau nu au ob ținut rezultatele scontate.

4.3. Soluț ionarea diferendelor în cadrul organiza țiilor regionale
Existența unor organiza ții internaționale regionale, de regul ă la
nivel continental, care au în obiectul lor de preocupare problemele menținerii păcii și securităț ii internaționale, constituie înc ă un ele
ment
pozitiv în efortul de solu ționare pașnică a diferendelor.

243Art. 33 al Cartei O.N.U. prevede recurgerea la aceste organiza ții
ca una din metodele de rezolvare pa șnică a diferendelor interna ționale.
În acest sens, art. 52 al Cartei precizeaz ă că statele care fac parte din
organizațiile regionale trebuie s ă depună toate eforturile pentru
rezolvarea pe cale pa șnică a diferendelor locale prin intermediul aces-
tor organizaț ii înainte de a le supune Consiliului de Securitate și că, la
rândul său, Consiliul de Securitate trebuie s ă încurajeze organiza țiile
regionale în acest sens, fie la ini țiativa statelor interesate, fie din pro-
prie inițiativă, fără ca pe aceast ă cale să se aducă atingere rolului și
răspunderilor sale proprii pentru men ținerea păcii și securității
internaționale.
Atribuț iile recunoscute prin Carta O.N.U. nu conferă , însă,
organizațiilor regionale un drept de exclusivitate în soluț ionarea dife-
rendelor din zonă , asemenea organiza ții acționând sub egida O.N.U.,
care se poate oricând implica dac ă diferendele respective sunt de na-
tură să aducă atingere păcii mondiale.
Actele constitutive ale organiza țiilor regionale existente cuprind
prevederi speciale referitoare la metodele de solu ționare pa șnică a di-
ferendelor dintre statele membre, un sistem foarte dezvoltat în aceast ă
privință existând pe continentul sud-american.
În practic ă au existat destul de numeroase situa ții când prin
recurgerea la organiza țiile regionale s-au ob ținut rezultate pozitive, dar
se apreciaz ă că în general rolul acestora nu este pe deplin
valorificat.114

_____________
114 Vezi Dumitra Popescu, Traian Chebeleu, op.cit., p. 125-140.

244
Capitolul XI
FOLOSIREA LEGAL Ă A FORȚ EI POTRIVIT
DREPTULUI INTERNA ȚIONAL

Secțiunea 1
Mijloacele de constrângere în rela țiile interna ționale

1.1. Considera ții generale
Nerespectarea normelor dreptului interna țional, ca și săvârșirea
unor acțiuni inamicale împotriva altor state ori înc ălcarea drepturilor
acestora sunt acte care, potrivit dreptului interna țional, dau dreptul
statelor lezate, ca ș i comunit ății internaționale, de a lua unele m ăsuri
de constrângere pa șnică, cu caracter de sanc țiune, fără a se recurge la
război, dacă diferendul sau situa ția interna țională ce au intervenit nu
se pot rezolva prin mijloacele pa șnice politico-diplomatice sau
jurisdicționale consacrate.
Măsurile de constrângere vizeaz ă fie asigurarea legalităț ii interna-
ționale, fie înlă turarea actelor neamicale sau restabilirea drepturilor
încălcate și obligarea statului în culp ă de a repara prejudiciile cauzate.
Dreptul interna țional cunoa ște următoarele mijloace de constrân-
gere pașnică115, grupate în două categorii:
a) Fără folosirea for ței armate: retorsiunea, represaliile, embar-
goul, boicotul, ruperea rela țiilor diplomatice, excluderea de la confe-
rințele interna ționale sau din organiza țiile interna ționale etc.;
b) Cu folosirea for ței armate: represaliile armate, blocada mari-
timă pașnică, demonstra țiile cu for țele armate și ocuparea militar ă a
teritoriului.
În dreptul interna țional clasic, statele puteau s ă recurgă în mod
individual la asemenea mijloace de constrângere f ără vreo restric ție. O
dată cu interzicerea recurgerii la for ță în relațiile interna ționale, folo-
sirea în mod individual de c ătre state a mijloacelor de constrângere
bazate pe forț a armată a devenit contrară dreptului interna țional, iar
mijloacele de constrângere f ără folosirea forț ei armate au suferit trans-
formări importante, în sensul îngustă rii câmpului de utilizare a acestora.
Potrivit dreptului interna țional contemporan, statele pot recurge
în mod individual numai la m ăsuri de constrângere care nu sunt bazate
_____________
115 Grigore Geam ănu, Drept interna țional public, ed.cit., vol. II, p. 434.

245pe forța armată și aceasta în mod cu totul excep țional, în strâns ă legă-
tură cu Organizaț ia Națiunilor Unite, atunci când sunt obiectul unor
presiuni sau ilegalit ăți din partea altui stat care nu au ajuns înc ă în faza
unui atac armat116.
Mijloacele de constrângere, cu sau fă ră folosirea for ței armate,
pot fi, îns ă, utilizate în cadrul m ăsurilor colective luate de Organiza ția
Națiunilor Unite, Consiliul de Securitate putând s ă decidă în acest sens
în baza articolelor 41 și 42 ale Cartei O.N.U.

1.2. Mijloacele de constrângere fă ră folosirea for ței armate
a) Retorsiunea
Retorsiunea este o m ăsură de răspuns a unui stat față de actele
neamicale ale altui stat. Actul neamical c ăruia i se r ăspunde prin retor-
siune nu constituie în sine o înc ălcare a normelor dreptului interna-
țional sau a unui tratat interna țional și poate consta în persecu ții ale
propriilor cet ățeni în statul respectiv, expulzarea unor diploma ți, adop-
tarea unor m ăsuri legislative neprietene ști etc.
Este de esen ța retorsiunii ca r ăspunsul la un act neamical, care
are caracter de retorsiune, s ă aibă valoarea unor acte similare și să nu
depășească amploarea sau caracterul actului la care se r ăspunde.
Retorsiunea este o m ăsură permisă dreptul de interna țional con-
tem
poran.
b) Represaliile
Represaliile sunt m ăsuri de constrângere luate de un stat împo-
triva altui stat în scopul de a ob ține repararea unei daune cauzată prin
acte sau omisiuni ilicite din punctu l de vedere al dreptului interna țional
săvârșite de acel stat sau de a preveni repetarea unor asemenea acte.
Represaliile se deosebesc de retorsiune prin aceea c ă ele consti-
tuie măsuri de răspuns la acte considerate ca fiind contrare dreptului
internațional și nu la simple acte inamicale.
Pentru a fi legal ă, recurgerea la acte de represalii este supus ă
unor condi ții117. Un stat poate executa acte de represalii numai dac ă:
– este el însu și lezat de actul ilegal al altui stat și s-a adresat în
prealabil acelui stat, care nu s-a conformat cererii sale;
_____________
116 Grigore Geam ănu, Dreptul interna țional penal și infracțiunile
internaționale, ed.cit., p. 118.
117 Vezi Paul Reuter, Droit international public, Presse Universitaire
de France, Paris, 1968, p. 301.

246- se păstrează o propor ție între represalii și actul ilegal, astfel ca
represaliile s ă fie comparabile cu prejudiciul suferit (principiul propor-
ționalității);
– represaliile sunt îndreptate numai împotriva statului care a
comis actul ilicit, nu și împotriva unui stat ter ț;
– nu se recurge sub nici o form ă la forța armată.
Represaliile licite pot consta în acte foarte variate, între care se-
chestrarea unor bunuri sau valori apar ținând statului în culp ă, întreru-
perea rela țiilor comerciale ori a comunica țiilor de orice fel cu acesta,
expulzarea resortisan ților celuilalt stat, refuzul de a executa un tratat etc.
c) Embargoul
Embargoul este m ăsura prin care un stat re ține navele comer-
ciale ale altui stat în porturile sau în marea sa teritorial ă împreună cu
încărcătura lor, în scopul de a-l determina pe acesta s ă pună capăt unei
încălcări a dreptului interna țional și să repare prejudiciul cauzat prin
acea încălcare.
Prin extensie, embargoul poate consta în re ținerea bunurilor și a
valorilor de orice fel destinate statului împotriva c ăruia se aplic ă o
asemenea m ăsură.
Embargoul constituie o m ăsură legală și în condi țiil e dreptului
internațional contemporan, ea neimplicând m ăsuri de utilizare a forț ei.
d) Boicotul
Boicotul constituie un mijloc de constrângere interna țională
constând în întreruperea rela țiilor comerciale între state, ca ș i în
întreruperea comunica țiilor feroviare, maritime, po ștale, telegrafice,
prin radio sau alte asemenea mijloace, pentru a se pune cap ăt unei
încălcări a normelor dreptului interna țional.
Boicotul poate fi aplicat și în baza unei hot ărâri luate în cadrul
organizațiilor interna ționale. Astfel, conform Pactului Societ ății Națiu-
nilor, Consiliul Societăț ii putea lua m ăsuri de boicot împotriva unui
stat care ar fi recurs la r ăzboi fără respectarea dispoziț iilor privind
rezolvarea pe cale pa șnică a diferendului în care era antrenat.
Potrivit art. 41 al Cartei O.N.U. Consiliul de Securitate poate să
decidă întreruperea totală sau parț ială a relațiilor economice și a
comunica țiilor feroviare, maritime, aeriene, po ștale, telegrafice, prin
radio, precum și a altor mijloace de comunicaț ii ale statelor membre,
ca măsură de constrângere îm potriva unui stat care a comis un act de
amenințare a păcii, de violare a p ăcii sau de agresiune.
e) Ruperea rela țiilor diplomatice
Ruperea rela țiilor diplomatice este o m ăsură pe care statele o pot
lua în cazul în care rela țiile lor cu alte state cunosc un grad deosebit de
deteriorare, fiind un act apreciat ca foarte grav în consecin țe.

247Ruperea rela țiilor diplomatice poate constitui, îns ă, și o măsură
de constrângere luat ă față de un stat pentru înc ălcarea de c ătre acesta a
legalității interna ționale, cu scopul de a-l determina s ă pună capăt
actelor sale ilegale.
Măsura poate fi dispus ă cu caracter de sancț iune și de către
O.N.U. sau de c ătre organiza țiile regionale de securitate, împreun ă cu
măsurile de boicot sau separat de acestea, în cadrul ac țiunii de men ți-
nere a păcii și securităț ii internaționale.
f) Excluderea de la conferin țele interna ționale sau din organi-
zațiile internaț ionale
Este o măsură de constrângere care nu a existat în dreptul interna-
țional clasic, ea ap ărând o dat ă cu amploarea deosebit ă pe care au luat-o
conferințele și organiza țiile interna ționale în epoca contemporană .
A fost folosit ă în siste
mul Societăț ii Națiunilor, dar cu deosebire
în cadrul Organiza ției Națiunilor Unite sau al altor organiza ții interna-
ționale în ultimele decenii.

1.3. Mijloacele de constrângere cu folosirea for ței armate
a) Represaliile armate
De-a lungul istoriei represaliile cu folosirea for ței armate au fost
permise, ele fiind considerate legale în baza dreptului la autoajutorare
(selfhelp ) al statelor, care permitea adoptarea oric ăror măsuri de for ță
atunci când se aprecia c ă există un pericol din partea altui stat.
Represaliile aveau un dublu caracter, reparator și sancționator, și
se foloseau pentru rezolvarea situaț iei sau a diferendului prin for ță, dar
fără a se ajunge la r ăzboi. Folosirea for ței armate cu titlu de represalii
a constituit, îns ă, adesea preludiul unor interven ții militare sau pretext
pentru asemenea interven ții.
Represaliile bazate pe for ța armată au fost interzise par țial prin
Convenția a II-a de la Haga din 1907 referitoare la limitarea folosirii
forței pentru obț inerea plății unor datorii contractuale. Ele au fost
interzise de o manier ă generală în baza Cartei O.N.U., ca fiind contrare
scopurilor și principiilor acesteia, care impun statelor obliga ția de a se
abține în rela țiile lor de la folosirea forț ei armate, inclusiv cu titlu de
represalii.
Dacă folosirea for ței armate în cadrul represaliilor atinge un
anumit grad de gravitate și intensitate, aceasta poate constitui nu
numai o înc ălcare a interdic ției generale de a folosi forț a în relațiile
internaționale, ci și un act de agresiune armat ă.

248b) Blocada maritim ă pașnică
Prin blocad ă maritimă pașnică se înțelege ansamblul de m ăsuri
vizând împiedicarea de c ătre un stat, cu for țele sale navale militare,
fără a se afla în ră zboi cu un alt stat, a oric ăror comunica ții cu litoralul
și porturile respectivului stat, pentru a determina pe cel ălalt stat s ă
renunț e la o acțiune concret ă prin care i se încalc ă drepturile proprii
sau se aduce atingere legalit ății internaționale.
Blocarea porturilor sau a coastelor altui stat implic ă posibilitatea
pentru statul care a recurs la o asemenea m ăsură de a re ține și
sechestra navele statului blocat, care ar intra sau ar ie și din porturile
acestuia ori din marea sa teritorial ă.
La origine, blocada maritim ă a constituit unui din procedeele de
ducere a r ăzboiului, dar din secolul al XIX-lea a început s ă fie folosit ă
și în timp de pace, ca o m ăsură de constrângere pentru restabilirea
ordinii juridice interna ționale, în cazul în care a fost înc ălcată.
În dreptul interna țional contemporan, blocada maritim ă pașnică
este interzis ă dacă este e
fectuată individual de c ătre un stat împotriva
altui stat118, fiind considerat ă un act ilegal de amenin țare cu for ța sau
de recurgere la amenin țarea cu for ța armată într-un mod agresiv,
figurând în componen ța definiției agresiunii adoptat ă în 1974.
Consiliul de Securitate al O.N.U. poate, îns ă, potrivit art.42 al
Cartei, să dispună efectuarea unei blocade maritime pa șnice cu for țele
militare navale ale statelor membre ale organiza ției, ca o m ăsură de
constrângere cu folosirea for ței armate în condi țiile prevăzute de
Capitolul VII al Cartei O.N.U.
c) Demonstra țiile cu for țele armate
Demonstra țiile cu for țele armate constau în desf ășurarea de
efective militare, mi șcări de trupe, aducerea în apropierea grani ței cu
un alt stat a unor forț e militare navale, aeriene sau terestre, ori alte
asemenea manifest ări, pentru a-i impune o anumit ă conduită consi-
derată ca legală ori pentru a-l determina pe acesta s ă înlăture unele
măsuri luate anterior prin care au fost lezate interesele altui stat.
În trecut, demonstra țiile cu for ța armată au constituit un mijloc
frecvent utilizat și din păc ate se mai utilizeaz ă și astă zi, deși din punct
de vedere legal ele sunt inte rzise, constituind acte de ameninț are cu
_____________
118 Nicolae Da școvici, Organizarea p ăcii și O.N.U., Universitatea Bu-
curești, Facultatea de Drept, 1948, p.303. Blocada maritim ă pașnică figu-
rează ca unul din exemplele de acte de agresiune în Conven țiile de la Londra
din 1933 pentru definirea agresorului și în definiț ia agresiunii adoptată de
Adunarea General ă a O.N.U. în 1974.

249forța, la care statele nu mai au dreptul s ă recurgă în mod individual,
potrivit principiului nerecurgerii la for ță și la amenin țarea cu for ța în
relațiile interna ționale.
Măsura poate fi luat ă, însă, în mod legal în cadrul O.N.U. de c ătre
Consiliul de Securitate în conformitate cu art.42 al Cartei, împotriva
unui stat agresor, ca m ăsură colectivă a membrilor organiza ției.
d) Ocuparea militar ă a teritoriului altui stat
În dreptul interna țional clasic, ocuparea militar ă a teritoriului sau
a unei por țiuni din teritoriul altui stat a fost folosit ă ca mijloc de
constrângere în timp de pace, f ără o declara ție de război, cu caracter
de represalii împotriva înc ălcării unor drepturi ori a neîndeplinirii unor
obligații sau ca o garanț ie că statul respectiv îș i va corecta conduita
ilegală .
O asemenea m ăsură era considerat ă legală atâta timp cât dreptul
internațional clasic permitea ca, în virtutea dreptului de autoap ărare
sau autoprotecț ie al statelor, care avea un sens mult mai larg decât
dreptul la autoap ărare individual ă sau colectivă prevăzut de C arta
ONU, fiecare stat s ă poată recurge în mod unilateral la m ăsuri bazate
pe forța armată împotriva altui stat, chiar și atunci când acesta nu
săvârșea un act de agresiune.
Potrivit dreptului interna țional contemporan, ocuparea total ă sau
parțială a teritoriului altui stat este interzis ă, fiind contrar ă principiului
nerecurgerii la for ță împotriva suveranit ății sau a integrităț ii teritoriale
a altui stat. Ea este considerată ca un act de agresiune și figureaz ă în
definiția adoptată în 1974 a agresiunii, ca una din situa țiile în care
recurgerea la for ța armată constituie o agresiune interna țională.

Secțiunea 2
Folosirea legal ă a forței armate împotriva actelor de agresiune

2.1. Probleme de principiu
Recurgerea la for ța armată împotriva suveranit ății și integrității
teritoriale a statelor este ast ăzi interzis ă în baza principiului nerecur-
gerii la for ță, principiu fundam ental al dreptului interna țional contem-
poran, iar agresiunea armat ă este considerat ă drept cea mai grav ă cri-
mă internațională119.
_____________
119 Cu privire la evolu ția dreptului internaț ional spre interzicerea cu
caracter de principiu fundamental a folosirii for ței armate în rela țiile
internaționale vezi Vasile Cre țu, Drept interna țional penal, ed.cit., p. 24-36.

250Dreptul interna țional permite, îns ă, ca forț a armată să fie folosit ă
drept mijloc de ultim recurs pentru contracararea actelor de agresiune,
statele putând s ă utilizeze for țele lor armate împotriva altor state care
încalcă grav legalitatea interna țională, pentru a-ș i apăra propria inte-
gritate teritorială , independen ța și suveranitatea și pentru sanc ționarea
agresorului, în care sens sunt în drept s ă adopte în propriul teritoriu
măsuri adecvate de natur ă a le permite realizarea scopurilor ar ătate.
În realizarea uneia din principalele sale func ții, de a men ține
pacea și securitatea interna țională, Carta O.N.U. cuprinde un sistem
complex de sanc ționare, în colectiv, a agresorului de c ătre statele
membre, menit a asigura restabilirea legalităț ii internaționale, înl ătura-
rea actelor de agresiune și a urmărilor acestora, repunerea în drepturi a
statului lezat și prevenirea unor noi înc ălcări.
Sisteme similare de asigurare a securit ății internaționale func țio-
nează și în plan zonal, în cazul organiza țiilor interna ți onale regionale.
Carta O.N.U. recunoa ște în acela și timp și dreptul la autoap ărare
al fiecărui stat care, în caz de agresiune, este îndrept ățit să riposteze
prin toate mijloacele care-i stau la îndemân ă, fie în mod individual, fie
împreună cu alte state cu care se afl ă în relații de alianță politico-
militară bilaterală sau multilateral ă, pentru acordarea de ajutor mutual
în caz de atac armat.
Recunoașterea dreptului la autodeterminare al popoarelor a dus
în planul dreptului la legitimarea luptei armate duse de popoarele
coloniale și dependente împotriva asupritorilor, recurgerea la forț a
armelor de c ătre aceste popoare încadrându-se în situa țiile legitime de
folosire a for ței, ca ripostă la exercitarea ilegal ă de către statele
metropolă a unor constrângeri la adresa libert ății și independen ței lor.
Situațiile în care forț a armată poate fi folosit ă în mod legal
pentru sanc ționarea agresiunii sunt, deci, urm ătoarele: de c ătre Orga-
nizația Națiunilor Unite, ca sistem universal de securitate; de c ătre
organizațiile regionale, sub controlul O.N.U.; de c ătre fiecare stat în
parte, potrivit dreptului la autoapă rare individual ă sau colectivă ; de
către popoarele coloniale sau dependent
e împotriva țărilor care exer-
cită asupra lor o domina ție ilegală, contrară normelor dreptului inter-
național ș i Cartei O.N.U..
Carta O.N.U. prevede în art. 53 și 107 și posibilitatea folosirii
forței împotriva statelor foste inamice puterilor aliate și asociate în cel
de-al doilea r ăzboi mondial, între care s-ar încadra și țara noastr ă,
măsură ce era menit ă a contracara o eventual ă politică revanșardă din
partea acestora, cum se întâmplase dup ă primul r ăzboi mondial, și a
asigura respectarea clauzelor tratatelor de pace.

251Prevederile articolelor respective, de și încă în vigoare în mod
formal, au devenit caduce120, în condi țiile în care statele respective
sunt astăzi membre ale O.N.U. și s-au angajat s ă ducă o politică de pace
și de respectare a dreptului internaț ional alături de celelalte state ale
lumii.

2.2. Folosirea for ței de către Organiza ția Națiunilor Unite

Carta O.N.U. proclamă în preambulul s ău hotărârea statelor mem-
bre de a-și uni eforturile pentru men ținerea păcii și securităț ii interna-
ționale, de a accepta principii și a institui metode „care s ă garanteze c ă
forța armată nu va fi folosit ă decât în interesul lor comun”.
Statele membre ale O.N.U. s-au angajat s ă-și garanteze reciproc
securitatea și să contribuie prin toate mijloacele conforme cu dreptul
internațional la reprimarea agresiunii indiferent unde, din partea cui ș i
împotriva cui s-ar produce aceasta.
Mijloacele prev ăzute de Carta O.N.U. pentru men ținerea păcii și
securităț ii internaționale, asigurarea legalit ății internaționale și apăra-
rea drepturilor statelor sunt, în caz de diferend sau de conflict interna-
țional, atât mijloacele pa șnice cunoscute, cât ș i, în
caz de viol ări ale
păcii sau de acte de agresiune, m ăsuri bazate pe for ță, fie că aceasta
implică sau nu folosirea for ței armate. Ele sunt cuprinse în Capitolul
VI al Cartei, intitulat, „Ac țiunea în caz de amenin țări împotriva p ăcii,
de încălcări ale păcii și de acte de agresiune”.
Mecanismul prev ăzut în acest sens de Carta O.N.U. este destul de
complex, principalelor organisme ale organiza ției mondiale (Adunarea
Generală și Consiliul de Securitate) stabilindu-li-se atribu ții, drepturi
și obligații precise privind folosirea forț ei, inclusiv a forț ei armate. Un
rol important joac ă în acest domeniu și secretarul general al O.N.U..
1) Adunarea General ă a O.N.U. are un rol relativ limitat în rezol-
varea unor situa ții conflictuale ce ar ap ărea între membrii organiza ției.
Pe de o parte, ea se poate pronun ța asupra orică rei situații ce ar
constitui o amenin țare la adresa p ăcii și securității internaționale, în
baza competen ței sale generale de a analiza și dezbate orice problem ă
ce intră în sfera de preocup ări a organiza ției, iar pe de alt ă parte, în caz
de diferend între statele membre, poate face recomand ări asupra mo-
dului de solu ționare atât statelor implicate, cât și Consiliului de Secu-
ritate, acestuia din urm ă fie din oficiu, dac ă nu s-a sesizat el însu și cu
_____________
120 Ian Brownlie, International Law and The Use of Force by States,
Oxford, at the Clarendon Press, 1963, p.336-337; Max Sörensen, op.cit.,
p.746; N. Da școvici, op.cit., p. 331.

252situația sau diferendul respectiv, fie la cererea acestuia, dac ă s-a
sesizat el însu și.
Adunarea General ă nu poate, de aceea, potrivit Cartei, s ă între-
prindă măsuri bazate pe forță și cu atât mai mult nu poate dispune
recurgerea la forț a armată împotriva unui stat care prin conduita sa
culpabilă a dat na ștere unui diferend sau unei situa ții internaționale,
sau care în mod deliberat a recurs la ac te de agresiune împotriva altui stat.
Deși limitată prin prevederile Cartei O.N.U. în posibilit ățile ei
legale de a ac ționa direct asupra situa țiilor concrete în care pacea și
suveranitatea sunt tulburate sau ameninț ate, Adunarea General ă a
îndeplinit și îndepline ște în continuare un rol important în solu ționarea
unor probleme de ordin general de aceast ă natură, adoptând decizii
(declarații și rezoluții) care exprim ă luări de pozi ție nete împotriva
unor acte de agresiune și care exercit ă o influen ță pozitivă pe plan
internațional, pentru dezamorsarea unor situa ții conflictuale ș i soluțio-
narea acestora în spiritul dreptului internaț ional, al asigur ării păcii
m
ondiale.
2) Consiliul de Securitate al O.N.U. are, potrivit Cartei, o pozi ție
cu totul specială în sistemul de rezolvare a situa țiilor și diferendelor
care ar primejdui pacea și securitatea interna țională, el având „princi-
pala răspundere pentru men ținerea păcii și securității internaționale”
(art.24) și fiind abilitat ca în îndeplinirea îndatoririlor sale decurgând
din aceast ă răspundere, s ă acționeze în numele statelor membre,
acestea obligându-se s ă-i accepte și să-i execute hot ărârile121.
Măsurile pe care le poate lua Consiliul de Securitate în caz de
amenințare contra pă cii, violări ale păcii sau acte de agresiune sunt
prevăzute de Capitolul VII al Cartei O.N.U., care cuprinde și principa-
lele atribu ții ale Consiliului de Securitate în domeniul realiz ării secu-
rității și păcii interna ționale.
Potrivit Cartei (art.39) Consiliul de Securitate are atât compe-
tența de a constata existen ța unei amenin țări contra p ăcii, a unei
violări a păcii sau a unui act de agresiune, cât și pe aceea de a ac ționa
în mod corespunz ător pentru men ținerea păcii.
Constatarea existenței uneia din situa țiile care reclam ă interven-
ția Consiliului de Securitate se poate face atât din oficiu, cât și la
sesizarea unui alt organ al O.N.U. sau a unor state, indiferent dac ă
statele respective sunt sau nu implicate direct.
_____________
121 Vezi și Luise Drüke, Organiza ția Națiunilor Unite și rolul său în
prevenirea conflictelor, în „Arta prevenirii conflictelor”, Institutul Român de
Studii Interna ționale, R.A. Monitorul Oficial, Bucure ști, 1996, p. 47-48.

253Acțiunea Consiliului de Securitate constă în adoptarea unor
recomand ări sau a unor hot ărâri, în func ție de situa ție.
Recomandă rile nu au caracter obligatoriu, pe această cale nu se
pot lua m ăsuri de constrângere, ci doar se pot indica procedurile și
metodele pentru rezolvarea situa ției.
Hotă rârile stabilesc m ăsuri concrete menite a duce la men ține-
rea au, dup ă caz, la restabilirea p ăcii și securității internaționale. Con-
siliul de Securitate este în drept s ă decidă, cu caracter obligatoriu,
luarea de m ăsuri provizorii sau de m ăsuri definitive, care pot s ă
implice sau nu folosirea for ței armate.
a) Măsurile provizorii se iau în scopul de a preveni agravarea
unei situa ții constatate ca atare, înainte de cercetarea am ănunțită a
acesteia și de adoptarea unor recomand ări sau hot ărâri pentru solu țio-
narea pe fond a conflictului. Carta nu indic ă în ce ar putea consta
asemenea m ăsuri provizorii pentru a nu îngr ădi aprecierea Consiliului
de Securitate în raport cu situa țiile concrete, care pot fi foarte variate.
Asemenea m ăsuri pot consta, de exemplu, dintr-un ordin de încetare a
focului, din instituirea unui moratoriu, oprirea înaint ării trupelor și
altele as
emenea.
În caz de neconformare a p ărților față de măsurile cu caracter
provizoriu dispuse de Consiliul de Securitate, acesta este împuternicit
să țină seama în modul cuvenit de refuzul respectiv în cursul desf ă-
șurării ulterioare a evenimentelor, la aprecierea pozi ției și a ră spun-
derii fiecăreia dintre pă rți.
Măsurile provizorii trebuie s ă fie de a șa natură încât să nu
prejudicieze drepturile, preten țiile sau pozi ția părților interesate și să
nu avantajeze pe vreuna din p ărți.
b) Măsurile definitive pot să fie de dou ă feluri: cele care nu
implică folosirea forț ei armate și cele bazate pe folosirea for ței armate.
Măsurile care nu implic ă folosirea for ței armate pot să se refere
la izolarea interna țională a statului în culp ă sau la crearea unor di-
ficultăți pentru pozi ția politică internațională și pentru economia aces-
tuia, prin exercitarea de presiuni, în scopul de a-l determina astfel s ă-și
corijeze conduita, s ă renunț e la actele sale condamnabile și să reintre
în legalitate.
În cadrul acestor m ăsuri Consiliul de Securitate poate s ă ceară
statelor membre ale O.N.U. s ă întrerupă total sau par țial relațiile econo-
mice, comunica țiile feroviare, maritime, aeriene, po ștale, telegrafice,
prin radio sau prin alte mijloace de comunica ție cu statul supus m ăsu-
rilor de sanc ționare, sau s ă întrerupă relațiile diplomatice cu acesta
(art.41 al Cartei O.N.U.).

254Deși nu implic ă folosirea for ței armate, asemenea m ăsuri au
caracter de constrângere și prezintă o gravitate deosebit ă pentru statele
împotriva c ărora se iau. Ele nu mai au drept scop, ca în cazul m ăsu-
rilor provizorii, conservarea pozi ției părților în conflict la un moment
dat, ci sanc ționarea acelora care nu s-au conformat hot ărârilor ante-
rioare și continuă conduita lor ilicit ă. Luarea unor asemenea m ăsuri
presupune o atitudine clar ă, tranșantă, din partea Consiliului de Securi-
tate în favoarea uneia sau alteia din p ărțile aflate în conflict, o con-
damnare a statelor vinovate de tulbur ări ale păcii, de viol ări ale păcii
sau de acte de agresiune.
Măsurile bazate pe folosirea for ței armate se iau în cazul în care
măsurile cu caracter provizoriu, recomandă rile Adun ării Generale sau
ale Consiliului de Securitate, precum și măsurile luate de Consiliul de Se-
curitate care nu implic ă folosirea for ței armate, s-au dovedit ineficiente.
În această situație Consiliul de Securitate poate s ă întreprind ă,
prin folosirea for țelor terestre, navale sau aeriene ale membrilor orga-
nizației, orice ac țiune pe care o consider ă nece sară pentru men ținerea
sau restabilirea p ăcii și securităț ii internaționale.
Carta prevede asemenea mă suri numai cu caracter enunciativ,
menționând demonstra țiile militare, m ăsurile de blocad ă și alte ope-
rații executate de for țele terestre, maritime sau aeriene (art. 42).
Pentru exercitarea atribu țiilor Consiliului de Securitate, Carta
ONU a prev ăzut un mecanism de constituire și de utilizare a for țelor
armate ale organiza ției, care să fie în măsură să angajeze ac țiuni mili-
tare împotriva statelor în culp ă.
Art.43 al Cartei O.N.U. prevede obliga ția statelor membre de a
pune la dispozi ția Consiliului de Securitate for țe armate și de a-i acor-
da sprijinul ș i facilitățile necesare, inclusiv dreptul de trecere a trupe-
lor peste teritoriul lor, în vederea execut ării măsurilor de men ținere a păcii.
Contribuția cu forțe armate, sprijinul și facilitățile, nu se anga-
jează însă automat, ci sunt condi ționate de îndeplinirea cu mulativă a
două condiț ii: formularea unei cereri exprese din partea Consiliului de
Securitate și încheierea unor acorduri între Consiliu pe de o parte ș i
membrii organiza ției, individual sau în grup, pe de alt ă parte.
Utilizarea în lupt ă a efectivelor puse la dispoziț ia O.N.U. trebuie
să se facă, potrivit Cartei, dup ă planurile preg ătite de Consiliul de Se-
curitate cu ajutorul unui Comitet de stat major, statele care particip ă cu
forțe armate având, îns ă, dreptul s ă fie invitate la adoptarea de c ătre Con-
siliul de Securitate a hot ărârilor privind utilizarea for țelor lor armate.
Caracterul sumar al prevederilor Cartei, ca și sistemul prev ăzut
pentru angajarea ș i conducerea for țelor armate ale O.N.U., au determi-

255nat ca problema constituirii unor asemenea for țe să depindă în ultimă
instanță de factori politici conjuncturali, practic de voin ța marilor
puteri membre permanente ale Consiliului de Securitate, astfel c ă,
până în prezent, nu s-au încheiat asemenea acorduri înc ă din timp de
pace și, ca urmare, nici nu s-au constituit for țele militare ale O.N.U. în
conformitate cu prevederile capitolului VII al Cartei.
Mecanismul prev ăzut de Carta O.N.U. a func ționat doar cu
caracter ad-hoc în cazul agresiunii s ăvârșite de Irak în 1990 împotriva
Statului Kuweit, pe care l-a invadat și l-a anexat. Dup ă anexare, prin
rezoluții ale Adună rii Generale a O.N.U., s-a cerut Irakului eliberarea
Kuweitului, iar ca urmare a refuzulu i statului agresor Consiliul de Se-
curitate a instituit o blocad ă totală și a invitat mai multe state s ă-i pună
la dispoziție trupe pentru reprimarea agresiunii și eliberarea Kuweitului.
Trupele puse la dispoziț ia Consiliului de Securitate, în special de
către Statele Unite ale Americii, au declan șat în ianuarie 1991 opera-
țiunea „Furtuna de șertului” în urma c ăreia Kuweitul a fost eliberat, iar
Irakului i s-au pus o serie de condi ții, între care restituirea bunurilor
ridicate din Kuweit, plata repara țiilor pentru daunele cauzate și distru-
gerea armamentului de nimicire în mas ă, până la îndeplinirea acestor
condiții menținându-se în continua re blocada instituit ă și e xercitându-se
un control asupra îndeplinirii obliga țiilor stabilite.
Cu toate c ă mecanismul prev ăzut de Carta O.N.U. pentru men ți-
nerea păcii și securității internaționale și reprimarea oric ărei agresiuni
prin folosirea forț ei armate nu a func ționat decât în mic ă măsură, el
este și rămâne încă în vigoare, dispozi țiile corespunz ătoare nefiind abro-
gate, iar noile condi ții ale rela țiilor interna ționale, ap ărute ca urmare a
sfârșitului bipolarit ății mondiale, ar putea crea un cadru nou, care s ă
faciliteze punerea lor în aplicare în situa țiile prevăzute de Cart ă122.
Forțele multina ționale de men ținere a păcii
Deși forțele armate ale O.N.U. nu s-au putut constitui conform
Cartei, organiza ția mondial ă a fost totu și prezentă cu efective militare
ale statelor membre în numeroase situa ții conflictuale ș i crize politico-
militare ce au avut loc în ultimele decenii în diferite regiuni ale lumii,
aducând adesea o contribu ție pozitiv ă la rezolvarea sau diminuarea
proporțiilor acestora.
Rolul îndeplinit de aceste for țe armate nu este, îns ă, cel prevăzut
de capitolul VII al Cartei O.N.U. – constrângerea agresorului s ă înceteze
actele sale agresive ș i restabilirea p ăcii și securității interna ționale,
_____________
122 Vasile Creț u, Rolul forțelor militare ale O.N.U. într-o nou ă ordine
mondială , în „Revista român ă de drept umanitar”, nr. 4 (6), 1994.

256prin implicarea direct ă în operațiile militare împotriva statului agresor
– ci unul de o factur ă diferită, de prevenire a agrav ării conflictelor
armate declan șate și de garantare c ă anumite aranjamente politico-
militare la care s-a ajuns pe parcurs în situa ția interna țională ce s-a
creat sunt respectate de p ărțile implicate, f ără a lua, în general, atitu-
dine activ ă și diferențiată în favoarea vreuneia dintre p ărți, considerat ă
ca victimă123.
Forțele multina ționale de men ținerea a p ăcii, indiferent de denu-
mirea concret ă a acestora sau de misiunile pe care le au de îndeplinit,
au întotdeauna un caracter ad-hoc, ele constituindu-se de c ătre Aduna-
rea General ă sau de Consiliul de Securitate al O.N.U. pe perioade deter-
minate și pentru un conflict anume.
Crearea acestor for țe reprezint ă o soluț ie original ă, izvorâtă din
necesităț ile și realitățile contemporane, inspirat ă, în esen ța sa, din
principiile generale ale Cartei124.

2.3. Rolul organiza țiilor interna ționale regionale în folosirea forț ei

Carta O.N.U., în capitolul VIII, prevede și posibilitatea ca for ța
să fie folosit ă sub egida O.N.U. de c ătre organiza țiile interna ționale –
acorduri și organisme – care au în preocup ările lor probleme privind
menținerea păcii și securității interna ționale în cadru regional, dacă
organizarea și activitatea acestora sunt compatibile cu scopurile și
principiile O.N.U.
În concep ția Cartei, rolul organiza țiilor regionale de securitate
este limitat și, în mare parte, subordonat O.N.U. Menirea lor este ca,
alături de O.N.U., s ă promoveze rezolvarea pe cale pa șnică a diferen-
delor interna ționale cu caracter local, iar sub egida acesteia, s ă parti-
cipe la rezolvarea oric ăror diferende, inclusiv prin aplicarea unor m ă-
suri de constrângere, rolul lor fiind astfel de a completa mecanismul
centralizat de securitate colectiv ă cu contribu ția pe care, pe plan zonal,
o pot aduce la limitarea efectelor asupra p ăcii și securităț ii internațio-
nale ale diferendelor ș i altor situa ții periculoase, la rezolvarea mai
operativă a ac estora.
Potrivit Cartei, organiza țiile regionale trebuie s ă informeze per-
manent și complet Consiliul de Securitate al O.N.U. asupra acț iunilor pe
_____________
123 Vasile Cre țu, Nerecurgerea la forță în relațiile interna ționale, ed.cit.,
p. 171-172.
124 Asupra forț elor de men ținere a p ăcii vezi Ion Dragoman, Drept
internațional aplicabil în opera țiunile de men ținere a păcii, Editura Academiei
de Înalte Studii Militare, Bucure ști, 1996; Michael Akehurst, op.cit., p. 259-275.

257care le întreprind sau le preg ătesc pentru men ținerea păcii și securității
internaționale, ele nu pot întreprinde nici o m ăsură de constrângere
fără autorizarea Consiliului de Securitate, iar Consiliul de Securitate la
rândul său poate utiliza asemenea acorduri sau organisme regionale
pentru aplicarea m ăsurilor de constrângere sub autoritatea sa.

2.4. Dreptul statelor la autoapă rare individual ă sau colectiv ă

Art.51 al Cartei O.N.U. stipuleaz ă că nici o dispozi ție a Cartei
„nu va aduce atingere dreptului inerent la autoap ărare individual ă sau
colectivă, în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui
membru al Na țiunilor Unite …”
Dreptul legitim la autoap ărare în forma consacrat ă de Carta O.N.U.
este rezultatul unei îndelungi evolu ții, de la dreptul de autoprotec ție
recunoscut ca legal sub diferite forme (autoconservarea, autoap ărarea
preventiv ă, autoajutorarea etc.) la situa ția de astăzi când statele au
dreptul de a recurge la forț a armelor numai în cazul în care sunt
victime ale unei agresiuni armate, nu și ca ră spuns la violarea de c ătre
state a normelor de drept interna țional în alte forme, cum ar fi neres-
pectarea unor obliga ții asumate prin tratate ori lezarea unor interese
legitime.
Mai mult, pentru a se justifica recurgerea la for ța armată în ca-
drul dreptului legitim de autoap ărare individual ă sau colectivă ata cul
căruia i se ripostează trebuie să fie real și actual, simpla eventualitate a
unui atac sau amenin țarea cu agresiunea armat ă neputând constitui un
temei pentru ca recurgerea la for ța armată de către statul amenin țat să
aibă caracterul de autoap ărare legitim ă.
Acțiunile militare preventive sunt contrare Cartei O.N.U. și drep-
tului interna țional contemporan125.
Carta O.N.U. nu cuprinde nici o men țiune special ă din care s ă rezulte
deosebiri de principiu între autoap ărarea individual ă și cea colectiv ă.
Autoapărarea colectiv ă presupune ca dou ă sau mai multe state
să-și acorde reciproc sprijinul, inclusiv cu for țele lor armate, în cazul
în care unul dintre ele ar fi victim ă a agresiunii. Pentru a da eficien ță
autoapărării colective, statele încheie de regul ă încă din timp de pace,
în baza art.51 al Cartei O.N.U., acorduri de asisten ță mutuală prin care
_____________
125 Vezi Ian Brownlie, International Law and The Use of Force by
States, op.cit., p.260; Michael Akehurst, op.cit., p.315-316; Edwin Glaser,
Considera ții de drept interna țional cu privire la dreptul de autoap ărare, în
„Studii social-politice asupra fenomenului militar contemporan”, vol.III,
Editura Militar ă, București, 1974, p.34.

258se stabilesc condi țiile și limitele furniz ării reciproce de sprijin militar
în caz de agresiune. Un exemplu de asemenea acord îl constituie
Tratatul Atlanticului de Nord, care st ă la baza constituirii N.A.T.O.126.
Potrivit art.51 al Cartei O.N.U. m ăsurile luate de statele membre
în exercitarea dreptului lor la autoap ărare trebuie s ă fie aduse imediat
la cunoș tința Consiliului de Securitate ș i nu trebuie s ă afecteze în nici
un fel puterea și îndatoririle acestuia de a întreprinde oricând ac țiunile
pe care le va socoti necesare pentru men ținerea sau restabilirea p ăcii
și securității internaționale.

2.5. Folosirea for ței de către popoarele coloniale și națiunile
dependente pentru eliberarea lor na țională
Organizația Națiunilor Unite și-a propus printre scopurile sale și
pe acela de a dezvolta rela ții între na țiuni, întemeiate pe respectarea
principiului egalit ății în drepturi a popoarelor și a dreptului lor de a
dispune de ele însele.
Dezvoltarea la scurt timp dup ă adoptarea Cartei a unor ample
mișcări de eliberare colonial ă și națională , pentru ob ținerea indepen-
denței, de către popoarele aservite în variate forme (colonii, mandate,
tutelă internațională etc.) a dus la pr ăbușirea si stemului colonial și la
formarea a circa 90 de state independente, proces în care lupta popoa-
relor respective a dobândit caracterul unei lupte legitime, iar opozi ția
fostelor state dominante caracterul unei ac țiuni contrar ă normelor ș i
principiilor dreptului interna țional.
Folosirea for ței armate de c ătre statele metropol ă împotriva po-
poarelor aflate sub domina ția lor, care î și caută realizarea drepturilor
_____________
126 Art.5 al Tratatului Atlanticului de Nord prevede urm ătoarele:
„Părțile la tratat convin ca orice atac ar mat împotriva uneia sau mai multora
dintre ele în Europa sau în America de Nord s ă fie considerat un atac
îndreptat împotriva tuturor și, în consecin ță, sunt de acord c ă, dacă un
asemenea atac are loc, fiecare exercitându- și dreptul la autoap ărare
individual ă sau colectiv ă recunoscut de art.51 al Cartei Na țiunilor Unite, s ă
acorde ajutor p ărții sau părților atacate, luând individual sau de comun acord
cu celelalte p ărți orice m ăsură considerat ă ca necesar ă, inclusiv folosirea
forței armate, în vederea restabilirii și asigurării securit ății în zona
Atlanticului de Nord.
Orice asemenea atac armat, precum și toate m ăsurile luate ca rezultat al
acestuia, vor fi imediat aduse la cuno ștința Consiliului de Securitate. Aceste
măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate va întreprinde toate
acțiunile necesare restabilirii și menținerii păcii și securității internaționale”.

259lor legitime inclusiv pe calea armelor, a c ăpătat astfel caracterul unei
agresiuni interna ționale.
Adunarea General ă a O.N.U. s-a pronun țat în acest sens în nume-
roase documente interna ționale, în special în cuprinsul Declara ției pri-
vind acordarea independenț ei țărilor și popoarelor coloniale, din 1960,
care proclam ă incompatibilitatea dintre regimul colonial și dreptul po-
poarelor de a- și hotărî soarta, și Rezoluț ia din 1966 intitulat ă „Respec-
tarea strict ă a interdic ției recurgerii la amenin țarea sau la folosirea
forței în relațiile interna ționale și a dreptului popoarelor la autodeter-
minare”, în care se prevede expres c ă orice acțiune care face apel la
constrângere directă sau indirect ă pentru a lipsi popoarele supuse
dominației stră ine de dreptul lor la autodeterminare, la libertate și la
independen ță, constituie o violare a Cartei O.N.U.
În cuprinsul Defini ției agresiunii din 1974 (art.7) se reafirm ă
dreptul popoarelor supuse unor regimuri coloniale sau rasiste ori altor
forme de domina ție străină de a lupta pentru eliberarea lor și de a
solicita și a obține ajutor din partea altor state pentru realizarea acestui
scop și, deși a cțiunea acestor popoare nu figurează printre actele de
agresiune cuprinse în art.3, se men ționează că nimic din defini ția dată
nu poate s ă afecteze dreptul acestor popoare la lupta lor.
Protocolul I de la Geneva, din 1977, pentru reafirmarea și
dezvoltarea dreptului interna țional umanitar aplicabil în perioada de
conflict armat recunoa ște din art.1, par.4, ca având caracter interna-
țional și „conflictele armate în care popoarele lupt ă împotriva domi-
nației coloniale ș i a ocupa ției străine și împotriva regimurilor rasiste,
în exercitarea dreptului popoarelo r de a dispune de ele însele….”
Ca atare, se poate conchide c ă în prezent recurgerea la for ța
armată pentru exercitarea dreptului popoarelor de a dispune de ele
însele constituie un caz special de legitim ă apărare, iar folosirea forț ei
armate pentru a împiedica o asemenea lupt ă este contrar ă art.2, par.4,
al Cartei, care prevede c ă statele sunt obligate s ă nu recurg ă la
amenințarea cu for ța sau la folosirea for ței nu numai împotriva
integrității teritoriale sau independen ței politice a orică rui stat, ci și „în
orice altă manieră incompatibil ă cu scopurile Na țiunilor Unite”.

260Capitolul XII
RĂSPUNDEREA INTERNA ȚIONALĂ

Secțiunea 1
Fundamentarea juridic ă a răspunderii interna ționale

1.1. Principii generale, evolu ții
Răspunderea interna țională este institu ția juridic ă în virtutea
căreia un stat sau un alt subiect de drept interna țional care a comis un
act ilicit dup ă dreptul interna țional datoreaz ă reparații celui lezat prin
acel act.127
Normele dreptului interna țional, ca orice norme juridice, trebuie
să fie respectate f ără rezerve de c ătre toate statele, de organiza țiile
internaționale precum și, în anumite condi ții, de către persoanele fizi-
ce. Încălcarea acestor norme atrage în mod necesar, dat fiind carac-
terul lor juridic obligatoriu, ră spunderea interna țională.
Răspunderea interna țională ia astfel na ștere din s ăvârșirea unui
act antisocial ilicit, adic ă din violarea unei reguli de conduită interna-
țională, stabilită printr-un tratat sau alt instrument juridic convenț ional
ori în baza unei cutume, care atrage în mod necesar o sanc țiune.
Răspunderea interna țională este o rela ție de la stat la stat, ea nu
există în principiu decât în favoarea unui stat și în sarcina altui stat.128
În trecut s-a sus ținut că statele nu r ăspund decât fa ță de ele
înșele și că ideea unei ră spunderi reciproce între state ar fi contrar ă
ideii de suvernitate. O asemenea concep ție nu-și mai gă sește astăzi lo-
cul în legalitatea interna țională, ea fiind de natur ă a introduce arbitra-
riul, anarhia ș i abuzul în rela țiile dintre state.
Violarea normelor de drept interna țional și, prin aceasta, a drep-
turilor și intereselor altor state, nu poate fi justificat ă prin invocarea
suveranităț ii, deoarece asemenea acț iuni nu constituie manifest ări ale
suveranităț ii, ci folosirea abuziv ă a acesteia, în condiț iile în care ast ăzi
suveranitatea de stat nu mai este conceput ă ca o putere absolut ă, ea
fiind legat ă strâns de respectarea normelor dreptului interna țional și a
obligațiilor asumate, precum și a drepturilor altor state.
_____________
127 Vezi Ion Diaconu, Răspunderea interna țională a statelor , în
„Revista român ă de studii interna ționale”, nr. 3/1978.
128 Charles Rousseau, Droit international public, ed.cit., Tome V, 1983, p. 9.

261S-a mai sus ținut, de asemenea, c ă temeiul r ăspunderii interna-
ționale a statelor ar trebui c ăutat în existenț a unei ordini juridice
internaționale superioar ă celei interne a statelor, care impune obliga ții
pentru membrii comunit ății internaționale.
Natura raporturilor interstatale, care sunt raporturi bazate pe
principiile suveranit ății și egalității în drepturi a statelor și nu de
subordonare unor entit ăți, structuri sau institu ții de drept suprastatale,
ne arată, însă, că și răspunderea interna țională își are sorgintea în
colaborarea dintre state ca entit ăți suverane și egale care le oblig ă să
respecte normele și principiile rela țiilor interna ționale și, ipso facto, să
răspundă pentru înc ălcarea acestora.
Răspunderea interna țională clasică se baza pe înc ălcarea rapor-
turilor bilaterale, luând aspectul unor raporturi directe între statul care
a comis faptul ilicit din punct de vedere interna țional și statul care a
fost vătăm
at prin acest fapt.
Potrivit concep ției care corespunde principiilor fundamentale ale
dreptului interna țional contemporan, adoptat ă și de Comisia de drept
internațional a O.N.U., înc ălcarea anumitor obliga ții internaționale de
o gravitate deosebit ă pentru comunitatea interna țională, cum sunt cele
privind pacea și securitatea, nu genereaz ă numai raporturi bilaterale, ci
raporturi cu toate celelalte state, cu efecte erga omnes, interesând toate
statele lumii.129
În dreptul interna țional contemporan institu ția răspunderii inter-
naționale ș i-a lărgit substan țial conținutul.
Potrivit dreptului interna țional clasic, r ăspunderea era, în gene-
ral, tratată ca o răspundere de drept civil, o r ăspunderea pentru pagube
materiale cauzate altor state sau cet ățenilor acestora, care trebuie s ă fie
reparate prin plata unei desp ăgubiri.
Într-o lume a interdependen țelor cum este cea de ast ăzi, răspun-
derea interna țională se angajeaz ă în mult mai multe domenii ale rela-
țiilor interna ționale, care au dobândit dimensiuni universale, între care
cel al drepturilor omului, al dreptului maritim, al dreptului aerian sau
al dreptului cosmic.
S-au conturat, de asemenea, unele principii ale r ăspunderii inter-
naționale și în alte domenii în care, în condi țiile revolu ției științifice și
tehnice contemporane, statele desf ășoară activități ce transced grani-
țele naționale și sunt susceptibile a prezenta riscuri mari, cu un grad de
pericol sporit pentru mediul ambiant ș i pentru statele din imediata
_____________
129 Grigore Geam ănu, op.cit., vol.II, p. 330.

262apropiere (energia nuclear ă, activitățile industriale poluante, transpor-
turile anumitor produse etc.).
În dreptul clasic nu exista o r ăspundere interna țională pentru
actele de agresiune, iar num ărul faptelor penale cu consecin țe deosebit
de grave, care ast ăzi fac obiectul dreptului interna țional penal, era
redus.
Răspunderea statelor pentru declan șarea și purtarea unui r ăzboi
de agresiune, care a fost declarat cea mai grav ă crimă internațională,
ca și pentru actele care constituie o amenin țarea sau o violare a p ăcii,
răspunderea pentru crimele să vârșite în timp de r ăzboi ș i pentru infrac-
țiunile interna ționale grave ce se s ăvârșesc în timp de pace, a devenit o
parte component ă a răspunderii interna ționale.
În prezent, r ăspunderea interna țională a statelor nu mai este anga-
jată numai pentru faptele produc ătoare de prejudiciu imediat, ci în
primul rând pentru înc ălcarea normelor și principiilor colabor ării dintre
state, pentru lezarea intereselor generale ale comunit ății internaționale.
Importanța deosebit ă a răspunderii interna ționale, precu m și
dificultatea deosebit ă a problemei, datorit ă atât complexităț ii instituției
juridice a r ăspunderii, cât și împrejur ării că o sumă de reguli în mate-
rie au înc ă un caracter cutumiar, altele sunt formulate doar în cadrul
unor reglement ări parțiale sau sectoriale, iar numeroase alte reguli
sunt în curs de formare, legate fiind de domenii și ramuri noi ale drep-
tului interna țional, au determinat ca r ăspunderea interna țională să se
afle în aten ția ONU și a statelor, în vederea codific ării normelor
sale130.
Până în prezent nu s-a ajuns înc ă la încheierea unui tratat general
multilateral de codificare, ca în atâtea alte domenii ale dreptului
internațional, dar Comisia de Drept Interna țional a ONU, care și-a
înscris aceast ă problemă în agenda sa de lucru înc ă din 1949, a ajuns
într-o etap ă avansată cu întocmirea a dou ă proiecte de conven ție: unul
cu privire la principiile ră spunderii interna ționale a statelor pentru
actele ilicite, iar cel ălalt referitor la r ăspunderea interna țională pentru
consecințele dăunătoare rezultând din acte care nu sunt interzise de
dreptul interna țional (ră spunderea pentru risc)131.
În dreptul interna țional contemporan problema r ăspunderii inter-
naționale se pune, al ături de state, și pentru celelalte subiecte de drept
internațional recunoscute – popoarele care lupt ă pentru eliberarea lor
_____________
130 Asupra codific ării regulilor din domeniul responsabilit ății
internațio-nale a statelor vezi Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel, Răspunderea
în dreptul interna țional, Lumina Lex, 1998, p. 92-116.
131 Raluca Miga-Be șteliu, op.cit., p. 357.

263și constituirea de state proprii în baza principiului autodetermin ării și
organizațiile interna ționale interguvernamentale.

1.2. Elementele r ăspunderii interna ționale
Orice act ilicit presupune reunirea a trei elemente: violarea unei
reguli juridice; producerea unui prejudiciu; existen ța unui raport de
cauzalitate între violarea regulii juridice și prejudiciul produs. Aceste trei
elemente se reg ăsesc și în răspunderea interna țională .
1) Violarea unei reguli juridice
În dreptul interna țional, violarea unei reguli juridice dobânde ște
caracterul mai larg al violă rii unei obliga ții internaționale, materiali-zat ă
într-un comportament care este în contradic ție cu comportamentul pe care
statul ar fi trebuit s ă-l aibă în raport cu dreptul interna țional.
În relațiile interna ționale pot fi înc ălcate normele cutumiare sau
convenționale, dar pot fi înc ălcate și principiile de drept interna țional care
au caracterul unor norme de jus cogens , după cum pot s ă nu fie respectate
obligațiile asumate printr-un tratat bilateral sau deciziile unui organ
arbitral ori ale unei instan țe judiciare interna ționale. Pentru toate aceste
încălcări se poate angaja r ăs punderea interna țională.
În doctrina clasic ă a dreptului interna țional se considera c ă pentru a
se angaja r ăspunderea juridic ă, autorul faptei generatoare de prejudiciu
trebuie să fi avut un comportament imputabil, neadecvat, luând forma
unei culpe (dol, neglijență , omisiune, impruden ță etc.).
Spre deosebire de doctrina clasic ă, în care r ăspunderea
internațională se baza pe culp ă, în dreptul interna țional contemporan
răspunderea este angajată pe baze diferite, simpla înc ălcare a unei
obligații, a unei reguli cutumiare ori conven ționale sau a unui principiu
general de drept consti-tuind un act ilicit și, deci, un temei suficient pentru
angajarea r ăspunderii.
Comisia de Drept Interna țional a ONU a statuat în cadrul lucr ă-rilor
sale de codificare a r ăspunderii interna ționale că violarea de c ătre un stat a
unei obliga ții internaționale constituie un act ilicit, indiferent care ar fi
izvorul acesteia, regimul juridic aplicabil fiind acela și în toate cazurile.
Pentru ca ră spunderea interna țională să fie fondat ă, trebuie și este
suficient s ă se rețină în sarcina unui stat un act contrar dreptului
internaționa l, care poate fi o ac țiune sau o omisiune, f ără să fie nevoie să
se facă apel la culp ă, întrucât actul ilicit a avut loc și nu poate r ămâne fără
consecințe la nivelul comunit ății interna ționale132. Comportamentul
_____________
132 Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel, op.cit., p. 48.

264imputabil al statului se apreciaz ă în func ție de mijloacele
de care dispune ș i de eforturile pe care le-a depus pentru a preveni un
fapt ilicit.
Teoria răspunderii interna ționale a statelor bazat ă pe imputabi-
litate, constând în înc ălcarea unei obliga ții interna ționale și deci în
comiterea unui act ilicit, indiferent dac ă statul a s ăvârșit sau nu res-
pectivul act din culp ă, depășește astfel teoria clasică bazată pe culpă,
angajând r ăspunderea într-o mai mare m ăsură și în mult mai nume-
roase situa ții decât era posibil în cadrul respectivei teorii.
Evident, dac ă în mod concret se constat ă și culpa proprie a statului
sau a agen ților săi, cu atât mai mult se impune r ăspunderea statului, în
acest caz culpa putând fi luat ă în considerare la stabilirea în concret a
dimensiunilor ră spunderii ș i a formelor pe care le poate lua aceasta.
Statul răspunde pentru faptele ilicite s ăvârșite în cadru oficial de
către toate organele sale, fie c ă sunt organe legislative, administrative
sau judec ătorești, actele acestora fiind considerate ca acte ale statului
însuși133.
Statul răspunde și de faptele ilicite s ăvârșite de către persoane
sau grupuri de persoane, dac ă ele au acț ionat în numele statului sau cu
autorizarea ori acceptarea acestui a, ori în locul autorit ăților constituite
ale statului, când acestea nu au fost în m ăsură să acționeze.
Statul răspunde, de asemenea, în toate situaț iile în care violarea
unei obliga ții interna ționale s-a produs datorită unei omisiuni, ca o
lipsă de diligen ță a organelor de stat în exercitarea competen ței lor.
Deși statul răspunde în principiu pentru fapte ilicite, deci pentru
încălcarea unei obliga ții internaționale, în anumite situa ții, prevăzute
în tratate ș i convenții, s-a admis și răspunderea obiectiv ă a statului,
bazată pe risc, chiar dac ă prejudiciul produs nu constituie urmarea
unui act ilegal. În acest caz producerea prejudiciului este suficient ă
pentru angajarea ră spunderii interna ționale134.
O asemenea r ăspundere este admis ă în unele domenii cum sunt
cele care privesc daunele cauzate de c ătre obiecte lansate în spa țiul
cosmic, daunele produse prin utilizarea pa șnică a energiei nucleare,
cele rezultate din poluarea m ărilor etc.
Răspunderea obiectiv ă a statelor bazat ă pe risc este consacrat ă și
în alte domenii și anume: r ăspunderea pentru prejudiciile cauzate unui _____________
133 Vezi Jean Pierre Queneudec, La responsabilité internationale de
l’état pour les fautes personelles de ses agents , Paris, 1966.
134 Asupra acestei forme a r ăspunderii interna ționale vezi: Charles
Rousseau, op.cit., Tome V, p.22-24; Raluca Miga-Be șteliu, op.cit., p. 368-371.

265străin de către funcționarii care au ac ționat prin dep ășirea competen-
țelor lor ș i răspunderea pentru daunele cauzate prin riscul normal de
vecinătate, când un stat este ținut să răspundă pentru daunele cauzate
unui stat vecin prin actele ilicite comise pe teritoriul s ău, care au
influențe dăunătoare și în statul vecin.
În acest ultim caz, statul are o r ăspundere subsidiar ă, răspunde-
rea principal ă având-o operatorul individual (companie, întreprindere
etc.) din vina c ăruia s-a produs prejudiciul135.
2) Producerea unui prejudiciu
Prejudiciul produs reprezint ă o atingere adus ă unei mari diversi-
tăți de drepturi ale statului însu și sau care sunt ocrotite de acesta, din
variate domenii ce țin de suveranitatea statului, de pozi ția sa politic ă
sau de valorile sale politice și morale fundamentale, de teritoriul sau
de bunurile acestuia, de drepturi economice (patrimonial e) sau extraeco-
nomice (nepatrimoniale, morale).
În doctrina juridic ă se face deosebire între un drept și un interes,
numai violarea unui drept implicând obliga ția de a repara, nu și
lezarea unui interes.
3) Existen ța unui raport de cauzalitate
Răspunderea în dreptul interna țional, ca și în dreptul intern, este
condiționată și de existen ța unei leg ături de cauzalitate între violarea
regulii de drept (a obliga ției asumate) și prejudiciul efectiv suferit,
numai stabilirea în concret a existen ței unui asemenea raport
justificând antamarea r ăspunderii.

1.3. Principiul epuiz ării recursului intern
O regulă important ă privind r ăspunderea interna țională pentru
fapte săvârșite împotriva intereselor altui stat prin înc ălcarea normelor
dreptului interna țional este principiul epuiz ării recursului intern.
Potrivit aces
tei reguli r ăspunderea statului pentru violarea
obligațiilor privind tratamentul rezervat str ăinilor intervine numai în
cazul în care c ăile oferite de dreptul intern ca un prejudiciu cauzat
unei persoane juridice str ăine să fie reparat au fost utilizate pân ă la
epuizarea lor fă ră succes, persoana lezat ă fiind obligat ă ca mai întâi s ă
se adreseze autorit ăților și instanțelor juridice interne ale statului și să
apeleze la mijloacele de declan șare a răspunderii interna ționale a
statului respectiv în fa ța unor instan țe interna ționale numai dup ă
utilizarea integral ă a acestor c ăi.
_____________
135 Alexandru Bolintineanu ș.a., op.cit., p. 259.

266Deși a apărut în dreptul interna țional clasic, aceast ă regulă se
justifică și astă zi, deoarece ea corespunde ș i servește intereselor ap ă-
rării suveranit ății statelor. Regula a fost consacrat ă în numeroase tra-
tate interna ționale, inclusiv în reglementă rile mai recente privind drep-
turile omului, care permit s ă se apeleze la instan țele judiciare interna-
ționale numai dup ă ce în prealabil s-au pronunț at instanțele interne
ale statului.

1.4. Cauze de înl ăturare a r ăspunderii interna ționale
Caracterul ilicit al faptului prin care a fost violat ă o obliga ție
internațională poate fi înl ăturat în cazul în care intervin anumite
împrejurări, cu urmarea c ă răspunderea interna țională nu mai poate fi
angajată.
Aceste împrejur ări, care au un caracter de excep ție, sunt urm ă-
toarele:
a) consimțământul statului ca celălalt stat să facă un anum it act
neconform cu obliga țiile anterior asumate și prin care i se produce un
prejudiciu, dac ă actul respectiv nu dep ășește limitele consim țămân-
tului dat;
b) luarea unor m ăsuri de constrângere autorizate de dreptul
internațional, măsuri care în principiu sunt considerate ca ilicite, dar
care atunci când sunt îndreptate împot riva actului ilicit al altui stat,
pentru a-l determina pe acesta s ă revină la legalitate, î și pierd acest
caracter;
c) forța majoră. Aceasta exonereaz ă un stat de r ăspundere, prin
intervenția sa actul ilicit pierzându- și caracterul de înc ălcare a unei
obligații.
Pentru a fi exoneratoare de r ăspundere for ța majoră trebuie, îns ă,
să îndeplineasc ă unele condi ții: să fie irezistibil ă, deci în afara
controlului statului; s ă fie imprevizibilă , făcând imposibil ă comporta-
rea statului în conformitate cu obliga ția respectiv ă; să fie exterioară
statului care o invoc ă, în sensul c ă ace sta să nu fi contribuit el însu și la
producerea evenimentului cu caracter de for ță majoră.
d) starea de necesitate . Este situa ția în care se g ăsește un stat
care nu avea absolut nici un alt mijloc de a- și salva un interes al s ău
amenințat de un pericol grav și iminent decât de a adopta o compor-
tare neconform ă cu ceea ce îi cere o obliga ție interna țională față de un
alt stat. Fundamentul st ării de necesitate îl constituie dreptul la exis-
tență sau la autoconservare al statului.

267În practic ă au existat numeroase situa ții în care starea de nece-
sitate a fost invocat ă, în special la plata unor datorii interna ționale,
pentru asigurarea echilibrului ecologic într-o anumit ă zonă, în cazul
unor restric ții impuse stră inilor etc.
Starea de necesitate nu poate fi invocat ă dacă obligația căreia nu
i se conformeaz ă statul decurge dintr-o norm ă imperativ ă a dreptului
internațional, dac ă este interzis ă în mod expres printr-un tratat interna-
țional pentru anumite situa ții precis determinate și dacă statul respec-
tiv a contribuit la apari ția stării de necesitate;
e) legitima ap ărare. Este o m ăsură întreprins ă de un stat împo-
triva actului ilicit al altui stat, pentru înl ăturarea st ării de pericol re-
zultat dintr-un asemenea act. Se aplic ă în deosebi în domeniul recur-
gerii la for ță, în cazurile prev ăzute de dreptul interna țional, ca utilizare
legală a forț ei împotriva agresiunii.

Secțiunea 2
Formele r ăspunderii interna ționale
Dreptul interna țional a consacrat mai multe forme ale r ăspun-
derii interna ționale în raport de natura înc ălcărilor
aduse prin actul
ilicit.
Formele r ăspunderii interna ționale sunt: politic ă, morală, mate-
rială și penală.
În realitatea vie ții internaționale aceste forme de r ăspundere pot
fi angajate separat, în raport de na tura valorilor lezate, dar în cazul
unor încălcări grave ale dreptului internaț ional, în special ca urmare a
unor acte de agresiune, formele ră spunderii se pot cumula, r ăspun-
derea politic ă și morală fiind înso țită de obliga ții de desp ăgubire și de
sancționare a persoanelor care au s ăvârșit fapte penale.

2.1. Răspunderea politic ă
În cazul în care un stat, prin conduita sa contrar ă normelor drep-
tului interna țional, a adus prejudicii de natur ă politică altui stat sau
comunității interna ționale în ansamblu, statul respectiv este ț inut să
răspundă în acest cadru, împotriva sa putându-se adopta sanc țiuni
politice sau de alt ă natură.
Sancțiunile politice pot fi destul de variate, ele materializându-se
în ruperea rela țiilor diplomatice, excluderea dintr-o organiza ție inter-
națională, boicotarea rela țiilor cu alte state, întreruperea rela țiilor eco-

268nomice, comerciale ori de comunica ții sub diverse forme, excluderea
din forurile de colaborare interna țională, iar în cazul comiterii unor agre-
siuni se pot aplica și măsuri de limitare a suveranit ății statului în culp ă.
Astfel, dup ă capitularea necondi ționată a Germaniei în al doilea
război mondial, guvernele U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii și Franței
au preluat temporar puterea suprem ă în Germania, exercitând un
control direct asupra acesteia, pentru a se asigura poporului german
calea restabilirii integrale a suveranit ății sale uzurpate de regimul
nazist și a se asigura c ă în viitor statul german nu va continua politica
sa agresiv ă și își va îndeplini obliga țiile interna ționale.
Împotriva Republicii Sud-Africane au fost luate m ăsuri de
boicotare pe planul rela țiilor interna ționale pentru a determina aceast ă
țară să renunț e la politica sa de apartheid, contrar ă normelor și princi-
piilor dreptului interna țional.
Mai recent, Irakul este supus unor sanc țiuni interna ționale și
unor măsuri de limitare a suveranit ății ca urmare a înc ălcării de către
acesta a suveranit ății statului Kuweit, pe care l-a anexat prin cucerire,
folosind for ța ar mată.
În condițiile vieții internaționale contemporane un rol important
în aplicarea sanc țiunilor politice revine Organiza ției Națiunilor Unite,
în exercitarea atribu țiilor ei conferite de statele membre pentru men ți-
nerea și restabilirea p ăcii și securității internaționale.
2.2. Răspunderea moral ă
În situația în care s-au produs daune de ordin moral unui stat,
acesta este îndrept ățit să ceară reparații de aceea și natură.
Faptele care angajeaz ă răspunderea moral ă pot fi: ofensarea
drapelului sau a imnului de stat ori a reprezentantului diplomatic al
altui stat, denigrarea politicii duse de un stat ori a istoriei acestuia, tratamentul necorespunz ător acordat unui șef de stat aflat în vizit ă în
altă țară, punerea în pericol a vie ții sau integrit ății fizice a acestuia etc.
Răspunderea se concretizeaz ă, de regul ă, în obligarea statului
care a adus ofensă altui stat de a prezenta acestuia scuze, fie pe cale
diplomatic ă, fie în orice alt ă formă considerată ca
adecvată .
Răspunderea moral ă poate lua și forma aplic ării de sanc țiuni de
către statul considerat ca vinovat împotriva agen ților sau a cet ățenilor săi
care au comis acte ilicite fa ță de un alt stat sau fa ță de cetățenii acestuia.
În esență, răspunderea moral ă a unui stat const ă în obliga ția sa de
a da satisfac ție celuilalt stat, prin m ăsuri care să exprime dezaprobarea
față de actele s ăvârșite împotriva suveranităț ii sau demnit ății reprezen-
tanților acestuia de c ătre funcționarii ori cet ățenii proprii.

269Situații de această natură se întâlnesc destul de frecvent în rela-
țiile interna ționale, iar natura și intensitatea satisfac ției ce se acord ă
statului lezat depind de situa ție, esențial fiind ca, urmare m ăsurilor
luate, statul ofensat s ă se considere satisf ăcut.

2.3. Răspunderea material ă
Răspunderea material ă poate interveni atunci când un stat re-
clamă pagube ce i s-au cauzat de c ătre un alt stat, fie direct, printr-o
încălcare a dreptului interna țional ori a unui angajament conven țional
asumat, fie când este vorba de o pagub ă creată unui cetățean al său
printr-un act de guvernă mânt.
Ea constă în obliga ția de a repara prejudiciul produs, repara ție ce
se poate face atât pe calea restituirii cât și prin plata unei desp ăgubiri.
Restituirea constă în restabilirea drepturilor înc ălcate, aducerea
acestora în starea anterioar ă producerii actului ilicit. Este o form ă de
reparare în natur ă, prin restituirea bunurilor sau a valorilor preluate,
ori prin înlocuirea acestora cu bunuri similare.
Despăgubirea se angajeaz ă atunci când repara ția în natur ă, prin
restituire, nu mai este p
osibilă. Ea se concretizeaz ă, în general,
printr-o desp ăgubire bănească justă.
Reparația trebuie să fie integral ă. Ea trebuie s ă cuprindă atât
dannum emergens , cât și lucrum cesans . Despăgubirea nu poate avea,
însă, decât un caracter compensator și nu unul represiv, ea tinzând la
reintegrarea celui p ăgubit într-o situa ție echivalent ă celei existente
anterior producerii pagubei și nu la pedepsirea autorului.
În raport de situa ție, despăgubirea poate consta fie într-o sumă
reprezentând echivalentul unui bun concret de care a fost p ăgubit
statul respectiv, fie dintr-o sum ă forfetară, apreciată in abstracto prin
evaluarea globală a diverselor elemente constitutive ale prejudiciului
produs, mai ales dac ă între data pl ății și cea a producerii prejudiciului
a trecut un timp îndelungat sau dac ă prejudiciul produs este greu s ă fie
delimitat în toate componentele sale (de exemplu na ționalizarea sau
exproprierea unor categorii de bunuri apar ținând altui stat).

2.4. Răspunderea penal ă
Această for mă de răspundere este o consecin ță directă a încălcării
normelor dreptului interna țional de c ătre persoanele fizice care repre-
zintă statul, îndeosebi când se comit crime contra p ăcii, crime de
război și crime împotriva umanit ății, sau de c ătre persoanele care

270acționează cu titlu personal, când este vorba de alte crime ce se sanc-
ționează potrivit reglement ărilor interna ționale cu caracter penal.
Răspunderea penal ă, ca form ă a răspunderii juridice, înseamnă
obligația unei persoane care a înc ălcat o norm ă penală de a suporta o
pedeapsă pentru infrac țiunea comis ă și dreptul organelor judiciare de a
aplica aceast ă pedeapsă.
Actul ilicit prin care se încalc ă o normă de drept interna țional
penal cap ătă caracter de infrac țiune, infrac țiunea fiind unicul temei al
răspunderii penale, fie c ă aceasta ia form ă de crimă internațională sau
de delict interna țional.136
Potrivit teoriei generale a dreptu lui penal, pentru a se angaja r ăs-
punderea penal ă a unei persoane este necesar ca aceasta s ă fi săvârșit o
faptă prevăzută și pedepsit ă de legea penală , ca fapta respectiv ă să
prezinte un anumit grad de pericol social și să fi fost s ăvârșită cu
vinovăț ie. Neîntrunirea tuturor acestor elemente are drept consecin ță
lipsa răspunderii penale.137
Răspunderea penal ă are caracter personal, sub inciden ța legii
penale căzând numai infractorii, persoane fizice.
Există răspundere penal ă atunci când fapta este să vârșită cu
intenție sau din culp ă, în raport de caracterul faptei prin care se aduce
atingere normei penale.
Răspunderea penal ă se individualizeaz ă în raport de gravitatea
faptei săvârșite, de calitatea persoanei fa ță de fapta s ăvârșită (autor,
instigator, complice, favorizator), precum și de împrejur ările în care se
săvârșește fapta ori de circumstan țele personale ale f ăptuitorului, care
pot agrava sau atenua r ăspunderea.
În anumite condi ții prevăzute de legea penal ă amnistia, pres-
cripția, lipsa plângerii prealabile sau împ ăcarea părților înlă tură răs-
punderea pentru fapta să vârșită.
În dreptul interna țional s-a pus problema determin ării subiec-
tului răspund
erii penale, de a se ști cine trebuie s ă răspundă din punct
de vedere penal pentru s ăvârșirea unei infrac țiuni interna ționale.
Dreptul roman respingea ideea r ăspunderii penale a unei per-
soane juridice, considerat ă fiind ca o pur ă ficțiune ( societas delinquere
_____________
136 Claude Lombois, Droit penal international, deuxième édition,
Dalloz, Paris, 1979, p. 101.
137 Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor,
Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica St ănoiu, Explicații teoretice ale
codului penal român, Partea generală , vol.I, Editura Academiei RSR,
București, 1969, p. 103-107.

271non potest). În evul mediu a avut îns ă o mare influen ță, cu consecin țe
practice, ideea capacităț ii delictuale a corporaț iilor, în conformitate cu
care puteau fi trase la ră spundere penal ă comunitățile locale, breslele
etc. pentru acte penale de rebeliune, de violență și altele comise de
membrii lor.
Deși problema a fost reluat ă și ulterior, este ast ăzi unanim
acceptat c ă numai persoana fizică poate să fie trasă la răspundere
penală. Teoria r ăspunderii penale colective, potrivit c ăreia statele
înseș i puteau r ăspunde penal, este astă zi considerat ă ca fiind contrarie
principiilor dreptului interna țional.
Așadar, în cazul în care în raporturile interna ționale se s ăvârșesc
fapte penale în numele statului, ră spunderea penal ă nu incumb ă sta-
tului, ci reprezentanț ilor și agenților săi, adică acelora care au ordonat
sau executat asemenea infrac țiuni.138
Statul poate îns ă avea ș i el o răspundere în leg ătură cu săvârșirea
infracțiunilor interna ționale, dar aceast ă răspundere nu ia forma
penală, în asemenea cazuri putând fi antamat ă răspunderea politic ă,
morală sau material ă, după caz.
Un caracter asem ănător îl are ră spunderea statului pentru nelua-
rea, în cazul în care era obligat la aceasta, a m ăsurilor de prevenire,
împiedicare ori sanc ționare a infrac țiunilor interna ționale comise de
persoane particulare, cet ățeni proprii, care nu au îns ă calitatea de a
acționa în numele statului.
Răspunderea penal ă internațională este de dat ă mai recent ă decât
celelalte forme ale r ăspunderii interna ționale.
Pe cale cutumiară răspunderea penal ă era angajat ă pentru săvâr-
șirea unor infrac țiuni considerate ca fiind de jus gentium, prin care se
lezau interesele mai multor state, între care comer țul cu scla vi,
falsificarea de moned ă, actele de piraterie. Ulterior aceste infrac țiuni
au fost consacrate și reglementate mai am ănunțit și precis prin
convenții internaționale.
Răspunderea interna țională penală s-a dezvoltat în special după
al doilea ră zboi mondial, în prezent dobândind o importan ță deosebită.
Răspunderea interna țional-penal ă este astăzi bazată pe încălcarea unor
norme imperative de jus cogens ale dreptului interna țional, care inter-
zic în mod expres categorii de fapte de o deosebit ă periculozitate
pentru comunitatea interna țională săvârșite în domenii foarte variate
_____________
138 Grigore Geam ănu, Dreptul interna țional penal și infracțiunile inter-
naționale , ed.cit., p. 275.

272ale relațiilor interna ționale, atât în timp de pace, cât și în timp de
război, între care cele care atenteaz ă la:
– menținerea păcii și securității internaționale;
– asigurarea dreptului popoarelor la autodeterminare;
– protecț ia drepturilor omului și a unor grupuri umane;
– protecția, în perioada de conflict armat, a unor persoane și bunuri;
– asigurarea și conservarea mediului înconjur ător;
– desfășurarea unor activit ăți vitale pentru comunitatea interna-
țională (transporturi, telecomunica ții etc.).
În cazul în care actele ilicite sunt comise de c ătre persoane
particulare, cet ățeni proprii sau str ăini, statul pe teritoriul c ăruia se
comit asemenea fapte în principiu nu r ăspunde pentru acestea. Totu și,
în anumite condi ții, fie în virtutea principiilor dreptului interna țional
prin care se stabile ște conduita normal ă în relațiile dintre state, fie în
baza unor angajamente concrete asumate prin tratate interna ționale,
statele pot ră spunde pentru actele ilicite comise pe teritoriul lor de
către cetățeni, când asemenea acte lezeaz ă un alt stat sau pe cet ățenii
acelui stat.
În astfel de cazuri r ăspunderea internaț ională a statului este
angajată datorită încălcării obligației sale de a veghea ca pe teritoriul
propriu să nu se preg ătească și să nu se favorizeze ac țiuni de natur ă a
leza alte state, el având obliga ția de a împiedica prin intermediul
organelor sale competente comiterea unor asemenea fapte. De aceea,
statul va putea fi considerat r ăspunzător numai atunci când fapta și
prejudiciul produs sunt rezultatul omisiunii sale de a lua m ăsurile pe
care, dup ă împrejur ări, era obligat s ă le ia, în care ipotez ă se poate
pune problema acordă rii unor satisfac ții sau a pl ății de desp ăgubiri.
În cazul în care nu se poate stabili existen ța unor omisiuni nu se
mai pune problema r ăspunderii pentru fapta să vârșită și pentru conse-
cințele ei, statul pe teritoriul c ăruia s-a produs o infracț iune interna-
țională sau o altă faptă prejudiciabilă pentru alt stat ori pentru cetăț enii
acestuia având doar obliga ția de a pedepsi pe fă ptuitor și de a oferi
celui păgubit posibilitatea ob ținerii unei desp ăg ubiri din partea
persoanei vinovate, în fa ța organelor sale judiciare sau administrative.
Neîndeplinirea unei asemenea obliga ții constituie, îns ă, o încălcare din
partea statului respectiv a normelor dreptului interna țional.

273Capitolul XIII
DREPTUL INTERNA ȚIONAL UMANITAR

Secțiunea 1
Considera ții generale
Dreptul interna țional umanitar este ansamblul de norme juridice
aplicabile în perioada de conflict armat.139 El constituie o ramur ă a
dreptului interna țional public.
Dreptul interna țional umanitar mai este cunoscut și sub denu-
mirea de dreptul conflictelor armate și constituie expresia modern ă a
ceea ce în dreptul interna țional clasic se intitula „legile și obiceiurile
războiului”.
În cadrul dreptului interna țional umanitar se disting dou ă mari
categorii de reglement ări:
– cele privind drepturile și obligațiile părților beligerante în des-
fășurarea opera țiilor militare, precum și cele prin care se stabilesc
limitele în care se pot utiliza mijloacele și metodele de purtare a ră z-
boiului, denumite și „dreptul de la Haga”;
– cele privind protec ția anumitor persoane și bunuri fa ță de
efectele distructive ale ducerii ac țiunilor de lupt ă, denumite și „dreptul
de la Geneva”.
Dreptul conflictelor armate, bazat timp de secole în principal pe
cutume interna ționale, este ast ăzi într-o foarte important ă măsură
cuprins în instrumente juridice conven ționale, care au fixat cutumele
consacrate și au dezvoltat succesiv reglement ările anterioare.
Principiile fundamentale, precum și regulile dreptului pozitiv în
materie, sunt cuprinse în principal în Conven ția a IV-a de la Haga din
1907 referitoare la legile și obiceiurile r ăzboiului terestru și reg ula-
mentul anex ă al acesteia, în cele 4 Conven ții de la Geneva din 1949
privind protec ția victimelor r ăzboiului, care se refer ă la îmbun ătățirea
soartei răniților și bolnavilor din for țele armate în campanie (I), la
_____________
139 Ionel Clo șcă, Ion Suceav ă, Dreptul interna țional umanitar, ed.cit.,
p. 63; P. Guggenheim, Traité de droit international public, vol.II, Genève,
1954, p. 307.

274îmbunătățirea soartei r ăniților, bolnavilor și naufragia ților forțelor
armate maritime (II), la tratamentul prizonierilor de r ăzboi (III) ș i la
protecția persoanelor civile în timp de r ăzboi (IV). Toate aceste regle-
mentări au fost reafirmate și dezvoltate în 1977 prin 2 protocoale, care
se referă la protec ția victimelor conflictelor armate interna ționale
(Protocolul I), respectiv la conflictele armate fă ră caracter interna țio-
nal (Protocolul II).
Alte instrumente juridice internaț ionale cu caracter conven țional
reglementeaz ă aspecte particulare ale dreptului conflictelor armate, în
special în domeniul interzicerii sau limit ării folosirii anumitor cate-
gorii de arme sau metode de lupt ă.
În măsura în care pe cale conven țională nu au fost fixate în
totalitate cutumele existente în acest domeniu sau se constat ă existența
unor lacune, datorate vastit ății și complexităț ii domeniului de regle-
mentare, mobilit ății deosebite a dezvolt ărilor privind mijloacele și
metodele de lupt ă, ca și exigențelor mereu crescânde ale comunităț ii
internaționale față de protec ția datorat ă persoanei umane, atât în timp
de pace, cât și în timpul conflictelor armate, principiile și normele
dreptului interna țional umanitar se completeaz ă cu principiul cuprins
în Clauza Martens , care figureaz ă în majoritatea reglement ărilor con-
venționale, potrivit c ăreia, în cazurile neprev ăzute de conven ții, per-
soanele civile ș i combatan ții rămân sub protec ția și sub imperiul prin-
cipiilor dreptului interna țional, așa cum acestea rezultă din uzan țele
stabilite, din principiile umanitare și din exigen țele conștiinței publice.

Secțiunea 2
Starea de r ăzboi
Prin starea de r ăzboi se în țelege situa ția complex ă intervenit ă în
relațiile dintre dou ă sau mai multe state ca urmare a declan șării con-
flictului armat.
Starea de r ăzboi înseamn ă în primul rând o situa ție juridică între
părți, pentru c ă declanșare a ră zboiului nu este înso țită întotdeauna și
de ostilități armate între p ărțile aflate în conflict declarat. Cu titlu de
exemplu, în al doilea ră zboi mondial, între Germania și țările latino-
americane nu au existat ostilit ăți militare, de și acestea s-au aflat în
război, iar Anglia a declarat ră zboi Germaniei dup ă atacarea de c ătre
aceasta a Poloniei, în octombrie 1939, dar ostilit ățile au început mult
mai târziu (perioada „r ăzboiului ciudat”).

2752.1. Începerea stă rii de război

Convenția a III-a de la Haga din 1907 prevede c ă ostilitățile nu
trebuie să înceapă fără o înștiințare, prealabilă și explicită, în forma fie
a unei declara ții de război motivat ă, fie a unui ultimatum cu declararea
condiționată a războiului.
Părțile la conflict au obliga ția de a notifica ță rilor neutre existen-
ța stării de război.
Uneori, îns ă, părțile au angajat ostilit ăți, adică aplicarea reci-
procă a violenței și constrângerii cu for ța armată, fără o declara ție for-
mală de război. Faptul dac ă asemenea ostilit ăți constituie sau nu r ăz-
boi depi
nde de decizia p ărților aflate în conflict.
Numeroase conflicte armate internaț ionale nu au fost privite ca
războaie formale. Între acestea sunt de men ționat luptele armate ample
și îndelungate duse între Japonia și China în perioada 1931-1941, pân ă
la declararea oficial ă a războiului sau conflictul armat dintre URSS și
Japonia în perioada 1938-1939.
După al doilea ră zboi mondial, când declara ția de război a fost
considerată ca una din modalit ățile agresiunii armate, interzis ă de dreptul
internațional, conflictele armate, cu rare excep ții (între care r ăzboiul din
Golf, din 1991) nu au mai fost înso țite de o declara ție formală de război.

2.2. Consecințele juridice ale declar ării războiului

Declararea st ării de război determin ă schimbări fundamentale în
relațiile dintre statele inamice140. În esen ță, asemenea schimb ări
constau în urm ătoarele:
– relațiile diplomatice se întrerup, personalul diplomatic p ără-
sește țara în care este acreditat, reprezentarea intereselor statelor beli-
gerante fiind încredin țată în statele inamice unor țări neutre, iar cet ă-
țenii statelor aflate în conflict trec sub protec ția acestora;
– statul aflat în conflict armat poate limita drepturile cet ățenilor
celuilalt stat, stabilindu-le domiciliu obligatoriu sau impunându-le
restricții multiple;
– părțile la conflict î și pot confisca reciproc bunurile de stat;
– tratatele interna ționale încheiate de pă rți înainte de r ăzboi sunt
în mare parte suspendate pe perioada ostilit ăților.
Pe plan intern, starea de r ăzboi dă naștere la un complex de m ă-
suri legislative și organizatorice pentru sus ținerea efortului de ră zboi și
_____________
140 Vezi Ionel Clo șcă, Ion Suceav ă, op.cit., p.81-90, Philippe Breton,
Le droit de la guerre , Armand Colin, Paris, 1970.

276menținerea în continuare a ordinii publice: organizarea producț iei de
război, mobiliz ări, rechizi ții, stabilirea de pre țuri maximale, încar-
tiruiri forțate, îngrădirea libertăț ii de circula ție, interzicerea unor spec-
tacole ș i manifestă ri, raționalizarea unor consumuri etc.

2.3. Teatrul de r ăzboi

În sens militar, teatrul de r ăzboi cuprinde câmpul de opera ții în
care se duc luptele, în care se aplic ă reguli speciale prev ăzute de
dreptul conflictelor armate.
Într-o accep țiune mai larg ă, juridică, teatrul de r ăzboi cuprinde
întreg teritoriul statelor beligerante.
Statele pot s ă limiteze înc ă din timp de pace sau ulterior teatrul
de război, prin conven ții cu caracter general sau numai special și limi-
tat. În dreptul modern, asemenea conven ții sunt în special cele prin
care se instituie zonele denuclearizat e, demilitarizate sau neutralizate,
ori zonele de securitate prev ăzute de conven țiile cu caracter umanitar.

2.4. Ocupaț ia militar ă a teritoriului

Ocupația militară a teritoriului în timp de r ăzboi este tratat ă pe larg
în cuprinsul Regulamentului la Conven ția a IV-a de la Haga din 1907141.
Potrivit acestei Conven ții, teritoriul este considerat ocupat când
se găsește în fapt sub autoritatea armatei adverse.
Teritoriul ocupat nu se consider ă ca aparținând ocupantului,
acesta având asupra lui doar o autoritate de fapt, temporar ă.
Statul ocupant trebuie s ă conserve propriet ățile pe care le-a ocu-
pat și să le administreze, orice distrugere sau degradare cu inten ție a
acestora, ca ș i a monumentelor istorice, a operelor de art ă și de știință,
fiind interzis ă.
Armata ocupant ă va putea sechestra numerarul, fondurile și
valorile apar ținând statului ocupat, depozitele de armament, mijloacele
de transport, magaziile și, în general, orice proprietăț i ale statului care,
prin natura lor, servesc opera țiilor militare.
Ocupantul va lua în teritoriul ocupat toate m ăsurile pentru
restabilirea și asigurarea, pe cât va fi cu putință , a ordinii ș i vieții
publice, fiind obligat s ă respecte, în afara unor împiedic ări absolute,
legile aflate în vigoare pe acel teritoriu în momentul ocup ării.
_____________
141 Vezi și N. Da școvici, Războiul, neutralitatea și mijloacele de con-
strângere între state, ed.cit., p. 83-93; O. Debbasch, L’occupation militaire.
Pouvoirs reconnus aux forces armées hors de leur teritoire nationale , Paris,
Librairie generale de droit et de jurisprudence, 1962.

277Autoritățile militare ale ocupantului se substituie autorit ăților
legale din teritoriul ocupat. Ele vor putea percepe impozitele și taxele
stabilite anterior, cu care vor acoperi cheltuielile de administra ție ale
teritoriului ocupat, în aceeaș i măsură în care o f ăcea guvernul legal.
Orice alte impozite și contribu ții, ca ș i rechizițiile în natur ă și
rechizițiile de servicii, nu vor putea fi cerute decât pentru nevoile
stricte ale armatei și administra ției de ocupa ție. Presta țiile în natur ă
vor fi remunerate, chiar dac ă munca este obligatorie, iar obiectele
rechiziționate vor fi pl ătite.

2.5. Captura de r ăzboi
Captura de r ăzboi cuprinde materialele de tot felul, animalele și
fondurile, proprietate a statului inamic sau apar ținând armatei inamice,
rămase pe teritoriul ocupat. La acestea se adaug ă armele și munițiile
sau alte materiale de r ăzboi aflate asupra ofiț erilor și soldaților care se
predau în lupt ă ori sunt f ăcuți prizonieri în alt mod.
Captura de r ăzboi apar ține statului ocupant și nu osta șilor care
au făcut-o.

2.6. Încetarea ostilit ăților militare și a războiului
1) Ostilitățile militare pot înceta prin capitu lare sau prin armisti țiu.
Capitularea este un angajament contractual prin care una din
părți predă celeilalte trupele, navele, fortifica țiile și, eventual, teritoriul
pe care l-a ap ărat fără succes.
O variant ă mai nouă a capitulă rii este capitularea necondi ționată.
Armistițiul este o conven ție temporar ă de încetare a luptelor,
care se poate referi la ostilit ățile dintr-o anumit ă zonă a teatrului de
operațiuni (armisti țiu parțial) sau la întregul front (armisti țiu general).
Armistițiul reprezint ă doar o suspendare provizorie a opera țiu-
nilor militare, care las ă să subziste mai departe starea de r ăzboi142.
Violarea armisti țiului este interzis ă. Reluarea ostilităț ilor după
încheierea armisti țiului este considerat ă un atac armat. În cazul înc ăl-
cării importante a prevederilor conven ției de armisti țiu, cealalt ă parte
este îndrept ățită să denunț e armistițiul și chiar să reia ostilit ățile fără o
avertizare prealabil ă.
Armistițiul general precede, de regul ă, încheierea tratatului de pace.
_____________
142 N. Dașcovici, op.cit., p. 43.

2782) Războiul poate înceta definitiv prin una din urm ătoarele forme:
încetarea de fapt a ostilit ăților sau încheierea tratatului de pace.
O altă formă de încetare a r ăzboiului, subjugarea (debelatio),
permisă în dreptul interna țional clasic, este interzis ă de dreptul inter-
național contemporan.
În al doilea ră zboi mondial starea de r ăzboi a încetat prin trata-
tele încheiate de Puterile aliate și asociate cu statele foste de partea
Axei, la Conferin ța de pace de la Paris din 1947. Cu Germania starea
de război a încetat ulterior, prin acte unilaterale ale statelor înving ă-
toare: în 1951 – declaraț ii din partea SUA, Marii Britanii, Fran ței,
Indiei, Egiptului și Pakistanului; în 1955 – decret sovietic.
În ce priveș te Japonia, starea de ră zboi cu aceasta a încetat prin
tratatele încheiate în SUA în 1951 cu fostele state aliate, cu excep ția
URSS, fa ță de care starea de r ăzboi a încetat prin Declara ția comună a
URSS și Japoniei din 1956.

Secțiunea 3
Statutul juridic al combatan ților în conflictele armate
Unul dintre principiile de baz ă ale dreptului interna țional umani-
tar este acela c ă în timpul conflictului armat trebuie s ă se facă o netă
distincție între for țele armate beligerante ș i populația civilă, iar în
cadrul armatei între combatan ți și necombatan ți.
În general, numai combatan ții sunt cei abilita ți să participe la
luptă și să comită acte de violen ță armată împotriva adversarului în
numele guvernului țării căreia aparțin fără a fi pedepsiț i pentru aseme-
nea acte care, în afara calit ății pe care o au, ar intra sub inciden ța legii
penale. În caz de capturare de c ătre inamic, combatan ții nu pot fi
urmăriți penal pentru însu și faptul de a fi participat la conflict și
pentru violen țele armate exercitate, ei beneficiind de statutul de prizo-
nier de război.143
Regulamentul anex ă la Conven ția a IV-a de la Haga din 1907
recunoaște statutul de beligerant urm ătoarelor persoane:
1) Membrii armatei, atât combatanț i, cât și persoanele ata șate
acesteia, cum ar fi cele din serviciile administrative militare, medicii,
personalul sanitar, membrii justi ției militare, preo ții, intendenț ii, co-
responden ții de război, care fac parte din armat ă fără a fi combatan ți;
_____________
143 Vezi Eric David, op.cit., p. 351-387.

2792) Membrii mili țiilor și corpurilor de voluntari, dac ă îndeplinesc
următoarele condi ții:
a) au în fruntea lor o persoan ă care răspunde de subordona ții săi;
b) au un semn distinctiv fix și ușor de recunoscut de la distanță ;
c) poartă armele pe fa ță;
d) se conformeaz ă în operațiunile lor armate legilor și obiceiu-
rilor ră zboiului.
3) Popula ția unui teritoriu neocupat, care la apropierea inami-
cului ia în mod spontan armele pentru a lupta cu trupele n ăvălitoare
fără să fi avut timp s ă se organizeze în armat ă, miliții sau corpuri de
voluntari, dac ă poartă a r m e l e p e f a ță și respectă legile și obiceiurile
războiului.
Toate aceste categorii de persoane au dreptul, în cazul în care
sunt capturate de inamic, la statutul de prizonier de r ăzboi.
Convenția a III-a de la Geneva privind tratamentul prizonierilor
de război (art. 4) prevede c ă au calitatea de combatan ți, în afara persoa-
nelor deja stabilite la Haga, și următoarele categorii de persoane:
– membrii for țelor ar mate regulate care acț ionează în numele
unui guvern sau al unei autorit ăți nerecunoscute de puterea care i-a
luat prizonieri;
– membrii echipajelor marinei comerciale și aviației civile;
– membrii mi șcărilor de rezisten ță organizat ă aparținând unei
părți în conflict și acționând în teritoriul sau în afara teritoriului pro-
priu, chiar dac ă acest teritoriu este ocupat, dac ă îndeplinesc cele 4
condiții prevăzute în regulamentul de la Haga (partizanii).
Statutul de combatant se aplic ă în baza acestei conven ții pentru
prima oar ă nu numai participan ților la un r ăzboi între dou ă state, de-
clarat ca atare, ci și celor care particip ă la orice alt conflict armat care
apare între dou ă sau mai multe state, chiar dac ă starea de r ăzboi nu
este recunoscută de una dintre ele, dispozi ție important ă în condițiile
contemporane când, r ăzboiul de agresiune fiind interzis, iar declara ția
de război fiind considerat ă un act de agresiune, declara ții oficiale de
război nu se mai fac, de și numărul conflictelor armate este în creș tere.
Protocolul I de la Geneva din 1977 a l ărgit sfera conceptului de
combatant, restructurându-l, totodat ă, pentru o mai clar ă definire, f ără
a abroga îns ă prevederile celor dou ă convenții anterioare menț ionate.
Protocolul define ște forțele armate ale unei p ărți în conflict ca
fiind toate for țele, toate grupurile și toate unităț ile armate care se află
sub comandament responsabil pentru conduita subordona ților săi față
de această parte, chiar dac ă este reprezentat ă de un guvern sau o auto-
ritate nerecunoscut ă de către o parte advers ă. Forțele armate trebuie s ă

280fie supuse unui regim de disciplin ă internă care să asigure, în special, res-
pectarea regulilor de drept interna țional aplicabile în conflictele armate.
S-a precizat c ă toți membrii forț elor armate, exceptând perso-
nalul sanitar și religios, precum și militarii afecta ți organismelor de
protecție civilă, sunt combatan ți, adică au dreptul de a participa direct
la ostilități.
De asemenea, s-a recunoscut ca litatea de combatant membrilor
forțelor armate ale popoarelor care lupt ă contra domina ției coloniale ș i
ocupației străine și contra regimurilor rasiste, în exercitarea dreptului
popoarelor de a dispune de ele însele.

Secțiunea 4
Tratamentul juridic al spionilor și al mercenarilor

4.1. Spionii
Procurarea de informaț ii asupra inamicului ș i a teritoriului aces-
tuia în timp de r ăzboi este o activitate în principiu licit ă a membrilor
forțelor armate ale p ărților aflate în conflict.
Regulamentul la cea de a IV-a Conven ție de la Haga (art.29)
prevede în mod expres c ă: „Nu poate fi socotit spion decât individul
care, lucrând pe ascuns sau sub pretexte mincinoase, adun ă ori
încearcă să adune informa ții în zona de opera ții a unui beligerant, cu
intenția de a le comunica p ărții adverse”. Ca atare, militarii care p ă-
trund în zona de opera ții a inamicului cu inten ția de a culege infor-
mații în contul armatei de care apar țin nu sunt considera ți spioni dac ă
acționează pe față ca militari. Protocolul I de la Geneva din 1977 extin-
de în spațiu sfera de ac țiune luată în considerare, de la zona de opera ții a
unui beligerant la întregul teritoriu controlat de partea advers ă, indi-
ferent dac ă pe acesta se desf ășoară sau nu opera ții militare.
Dacă un combatant comite acte de spionaj ac ționând în uniform ă
sau într-o ținută care îl distinge de necombatan ți, el nu poate fi tratat ca
spion și, dacă este prins, trebuie s ă beneficieze de stat utul de prizonier.
În cazul în care el ac ționează, însă, fără a se distinge de necom-
batanți și este prins asupra faptului î și pierde dreptul la statutul de
prizonier de r ăzboi și poate fi urm ărit penal de c ătre puterea de ți-
nătoare, potri
vit legii sale proprii, spionajul neconstituind o crim ă de
război, ci una de drept comun.
Dacă , însă, un combatant, cerceta ș inamic, este capturat dup ă ce
s-a alăturat trupelor de care apar ține, el nu va putea fi tratat ca spion și
trebuie să beneficieze de statutul de prizonier de r ăzboi.

2814.2. Mercenarii
Practica mercenariatului este foarte veche, ea cunoscând o pe-
rioadă de înflorire în Evul Mediu în special în Europa, și o nouă recru-
descență în ultimele decenii, îndeosebi în cadrul conflictelor armate de
pe continentul african, în anii ’60 ai secolului trecut, dar și în alte zone
ale lumii.
Definiția mercenarului este dat ă pentru prima oară în cuprinsul
art. 47 al Protocolului I de la Geneva din 1977. În esen ță, este consi-
derată mercenar persoana care, f ără a fi cetățean al vreunei p ărți în
conflict, este în mod special recrutat ă pentru a lupta într-un conflict
armat și ia parte la ostilit ăți esențialmente pentru a ob ține o remu-
nerație materială net superioar ă celei care este promis ă sau plătită
combatan ților.144
Mercenarul nu are dreptul la statutul de combatant ș i nici la cel
de prizonier de r ăzboi. În situa ția în care este capturat, împotriva lui se
poate angaja r ăspunderea penal ă atât pentru faptul de a fi luat parte la
ostilități, cât și pentru actele de violen ță armată pe care le-a comis
până în acel moment în cadrul ostilit ăților, care au în totalitate un
caracter ilegal.
În baza Conven ției interna ționale împotriva recrut ării, folosirii,
finanțării și instruirii mercenarilor, din 1989, statele p ărți s-au angajat
să nu efectueze actele men ționate, să le reprime penal prin legisla ția
lor internă și să colaboreze în acest sens cu alte state.

Secțiunea 5
Protecția prizonierilor de r ăzboi
Militarii combatan ți capturați de către inamic dobândesc statutul
de prizonier de r ăzboi și sunt trata ți ca atare potrivit reglement ărilor
internaționale în materie.
Regimul prizonierilor de ră zboi este stabilit în cuprinsul a trei
principale instrumente juridice interna ționale și anume: Regulamentul
anexă la Conven ția a IV-a de la Haga din 1907 (capitolul II, art.4-20),
Convenția a III-a de la Geneva din 1949 privitoare la tratamentul pri-
zonierilor de r ăzboi și Protocolul adi țional I semnat la Geneva în 1977
(în special art.41, 44 ș i 45).
Convenția de la Geneva din 1949 prevede în mod am ănunțit
regimul vie ții în captivitate a prizonierilor de r ăzboi, cu reguli precise
_____________
144 Vasile Cre țu, Drept interna țional penal, ed.cit., p. 168.

282ce trebuie aplicate de că tre statul captor, în ce prive ște identificarea,
interogarea, cazarea, hrana și îmbrăcămintea, igiena și îngrijirile medi-
cale, personalul medical și religios re ținut pentru a asista pe prizonierii
de război, religia, activit ățile intelectuale și fizice, disciplina inte-
rioară, transferarea prizonierilor din lagă re, munca acestora, resursele
lor bănești, relațiile cu exteriorul, plângerile cu privire la regimul de
captivitate, reprezentarea prizonierilor în raporturile cu autorit ățile,
sancțiunile penale și disciplinare, sfâr șitul captivit ății, eliberarea și
repatrierea prizonierilor de r ăzboi la sfâr șitul ostilit ăților etc.
Reglement ările menționate au la baz ă ideea că prizonierii de
război se afl ă sub autoritatea puterii de ținătoare și nu a persoanelor
care i-au capturat, aceasta având fa ță de prizonieri r ăspunderi impor-
tante. Starea de prizonierat nu mai este considerat ă o sancțiune, ci o
măsură de precauț iune față de combatantul capturat și dezarmat, pre-
cum și o asigurare c ă acesta nu va m ai participa la opera țiuni militare
împotriva statului care l-a capturat.
Prizonierii de r ăzboi trebuie s ă fie tratați tot timpul cu omenie.
Viața prizonierilor trebuie s ă fie cruțată, iar persoana acestora, onoarea
și demnitatea lor respectate și protejate.
Se interzice supunerea prizonierilor la torturi sau mutilă ri, la pe-
depse crude sau degradante ori la experien țe medicale sau științifice
de orice natur ă, care nu ar fi justificate de tratamentul medical al
prizonierului în cauz ă.
Prizonierilor suferinzi trebuie să li se asigure asisten ța medical ă
și îngrijirile corespunz ătoare, fără nici o discriminare.
Prizonierii de r ăzboi trebuie, de asemenea, s ă fie proteja ți tot
timpul, mai ales contra oric ăror acte de violen ță sau de intimidare,
contra insultelor și curiozității publice.
Măsurile de represalii contra prizonierilor sunt interzise.
Prizonierii de r ăzboi păstrează deplina lor capacitate civil ă, care
nu poate fi limitat ă decât în m ăsura în care o cere starea de captivitate.
Puterea de ținătoare de prizonieri de ră zboi va trebui s ă suporte
gratuit între ținerea lor.
Încălcarea regulilor pri
vind regimul prizonierilor de r ăzboi pe
toată perioada captivit ății, de la prinderea lor ș i până la punerea în
stare de libertate, atrage r ăspunderea statului de ținător și a persoanelor
care au săvârșit-o. Orice act de omisiune ilicit ă din partea puterii de ți-
nătoare, care ar cauza moartea sau ar pune în pericol grav s ănătatea
unui prizonier de r ăzboi de sub puterea sa, este interzis și va fi
considerat ca o gravă încălcare a Conven ției, deci o crim ă de război.

283După ce au fost captura ți, prizonierii de r ăzboi trebuie s ă fie
evacuați în cel mai scurt timp posibil în lag ărele situate destul de
departe de zona de lupt ă, pentru a fi în afară de orice pericol, iar pe
timpul oric ărei evacuări se va asigura securitatea acestora, în condi ții
asemănătoare trupelor puterii de ținătoare în deplasarea lor.
Prizonierul de r ăzboi nu va putea în nici un moment s ă fie trimis
sau reținut într-o regiune în care s ă fie expus focului din zona de lupt ă,
nici să fie folosit pentru a pune, prin prezen ța sa, anumite puncte sau
regiuni la ad ăpost de opera țiile militare.
Prizonierii de r ăzboi pot fi folosi ți la munc ă numai în domenii
care nu au caracter militar, statul de ținător având obliga ția de a le asi-
gura condiț ii de munc ă și de protec ție a muncii, egale cu cele ale per-
soanelor cetăț eni ai acelui stat care presteaz ă o muncă asemănătoare.
Ofițerii nu pot fi constrân și la munc ă, iar subofiț erii vor fi pu și
num
ai la activit ăți de supraveghere.
Răspunderea pentru men ținerea disciplinei prizonierilor de
război revine unui ofi țer din armata regulat ă a puterii de ținătoare, cu
concursul ofiț erului cel mai mare în grad din partea prizonierilor, ca
reprezentant al acestora.
Prizonierii de r ăzboi sunt supuș i legilor, regulamentelor și ordi-
nelor în vigoare în for țele armate ale puterii de ținătoare. Ei vor putea
fi judecați și condamna ți pentru faptele lor penale numai de c ătre
tribunalele militare, cu asigurarea tuturor garan țiilor procesuale.
Evadarea se va pedepsi numai disciplinar.
După terminarea ostilit ăților, prizonierii vor fi elibera ți și repa-
triați fără întârziere, cu excepț ia celor urm ăriți sau condamna ți penal,
care vor fi re ținuți până la expirarea pedepsei, despre aceasta comuni-
cându-se p ărții adverse.

Secțiunea 6
Protecția răniților, a bolnavilor și a naufragia ților
În timp de conflict armat, r ăniții, bolnavii și naufragia ții se bucu-
ră de o protec ție special ă, bazată în principal pe prevederile Conven-
țiilor I și II de la Geneva din 1949 și a Protocolului adi țional I din
1977 (art. 8-34).
Conform principiului c ă persoanele scoase din lupt ă și cele care
nu particip ă direct la ostilit ăți vor fi respectate, protejate și tratate cu
omenie, persoanele care nu particip ă direct la ostilit ăți, inclusiv mem-
brii forțelor armate care au depus armele și persoanele care au fost

284scoase din lupt ă din cauză de boală , rănire sau orice alt ă cauză, vor fi
în toate împrejur ările tratate cu omenie.
Sunt și rămân interzise, oricând și oriunde, cu privire la per-
soanele men ționate:
a) atingerile aduse vie ții și integrității corporale, mai ales omorul
sub toate formele, mutil ările, cruzimile, torturile și chinurile;
b) luările de ostatici;
c) atingerile aduse demnit ății persoanelor, îndeosebi tratamen-
tele umilitoare și înjositoare;
d) condamn ările pronun țate și execuțiile efectuate f ără judecată
prealabilă de către un tribunal constituit în mod legal sau f ără garan-
țiile judiciare corespunz ătoare.
Răniții, bolnavii și naufragia ții vor fi ridica ți și îngrijiți. Ei vor fi
tratați cu omenie și îngrijiți de partea în conflict care îi are în puterea
sa, fă ră discriminare. Este complet interzis ă orice atingere adus ă vieții
și persoanei lor, între altel
e, de a-i omorî sau extermina, de a-i supune
la torturi, de a face experien țe medicale, de a-i lă sa cu premeditare
fără ajutor medical sau f ără de îngrijiri ori de a-i expune la riscuri de
contaminare sau de infec ție, create în acest scop.
Răniții și bolnavii unui beligerant c ăzuți sub puterea adversa-
rului vor fi f ăcuți prizonieri și vor fi trata ți ca atare dac ă au avut
calitatea de combatan ți.
Părțile aflate în conflict sunt obligate ca oricând, dar mai ales
după o luptă, să ia fără întârziere m ăsurile posibile pentru a că uta și
ridica răniții, bolnavii și naufragia ții, pentru a-i proteja contra jafului
și relelor tratamente și a le asigura îngrijirile necesare, precum și
pentru a c ăuta morții și a împiedica jefuirea acestora.
Părțile la conflict vor organiza la începutul ostilit ățil or un sistem
de adunare și îngrijire a bolnavilor, r ăniților și naufragia ților, precum
și un serviciu al mormintelor.
Spitalele, navele-spital și formațiunile sanitare mobile, ca și trans-
porturile de r ăniți și de bolnavi sau material sanitar, inclusiv aeronavele
sanitare, nu vor putea fi atacate în nici o împrejurare, ci respectate și pro-
tejate de c ătre părțile în conflict, iar dac ă acestea cad în puterea p ărților
adverse, partea care le-a capturat le va permite s ă funcționeze pân ă când
va putea ea însăși s ă asigure îngrijirea r ăniților și bolnavilor.
Personalul sanitar afectat în mod exclusiv pentru c ăutarea, ridi-
carea, transportul sau tratamentul r ăniților și bolnavilor ori pentru pre-
venirea bolilor, ca și personalul administrativ al stabilimentelor sani-
tare va fi respectat și protejat în toate împrejur ările, la fel și militarii
instruiți în mod special și folosiți ca infirmieri sau brancardieri.

285Măsurile de represalii asupra r ăniților, bolnavilor și naufragia ți-
lor, precum și asupra personalului, a cl ădirilor și materialului sanitar
protejat prin convenț ii, sunt interzise.
Protocolul I de la Geneva din 1977 a l ărgit protec ția acordat ă,
incluzând printre r ăniți și bolnavi ș i pe cei din rândul popula ției civile,
nu numai din cadrul combatan ților armatei.
Protocolul prevede c ă nici o persoan ă nu va fi pedepsit ă în nici o
împrejurare pentru desf ășurarea unei activităț i medicale compatibile
cu etica profesional ă, pentru salvarea r ăniților și a bolnavilor, indife-
rent de persoana care beneficiaz ă de îngrijiri. De asemenea, nici o
persoană nu va fi vă tămată, urmărită sau condamnat ă pentru efectua-
rea unui act umanitar în favoarea acestora.
Populația civilă are obliga ția să respecte pe r ăniți și bolnavi
chiar dacă aparțin părții adverse ș i să nu comită nici un act de violen ță
împotriva lor.

Secțiunea 7
Protecția popula ției civile și a bunurilor cu caracter civil
Reglement ările interna ționale privind protec ția popula ției civile
în întregul s ău și a persoanelor civile, ca indivizi, sunt de dat ă mai
recentă decât cele privind celelalte categorii de victime ale r ăzboiului.
Convenția a IV-a de la Geneva din 1949, privitoare la protec ția
persoanelor civile în timp de r ăzboi, cuprinde numeroase dispozi ții
pentru protec ția popula ției civile împotriva abuzurilor în teritoriile
ocupate de inamic ș i împotriva anumitor efecte ale r ăzboiului. Ea nu- și
propunea îns ă o protecție general ă a populaț iei civile împotriva perico-
lelor rezultate din ducerea luptelor, din folosirea bombardamentelor
aeriene sau a noilor mijloace și metode de lupt ă.
Erau, astfel, protejate numai pers oanele civile care, la un mo-
ment dat și indiferent sub ce form ă, se aflau în caz de conflict sau de
ocupație sub puterea unei p ărți beligerante sau a puterii ocupante, dac ă
erau cetăț eni ai pă rții adverse.
Conflictele armate
ce au avut loc dup ă al doilea ră zboi mondial
au demonstrat insuficien ța reglement ărilor existente ș i necesitatea
abordării globale a m ăsurilor de protecț ie a popula ției civile, în rându-
rile căreia s-au produs cele mai multe vi ctime, pierderile din rândurile
acesteia întrecând cu mult pierderile suferite de for țele combatante.145
_____________
145 Jean Pictet, op.cit., p. 95.

286Protocolul I de la Geneva din 1977 acord ă de aceea o deosebită
atenție protecției popula ției în cadrul unui întreg titlu – Titlul IV –
care cuprinde, în art. 48-78, un sistem de norme ce tinde spre o
protecție generală a populaț iei civile atât pe teritoriul na țional ocupat
temporar de inamic, cât și în teritoriul inamic la începutul conflictului
(rezidenți, turiș ti, persoane în misiune, refugia ți, apatrizi etc.).
Protocolul face o delimitare clară între persoanele care particip ă
direct la ostilit ăți și persoanele civile, prev ăzând că persoana civil ă
este aceea care nu face parte din nici una dintre categoriile de per-soane care au statut legal de co mbatant. Adoptarea unui asemenea cri-
teriu determin ă ca statutul de persoan ă civilă să se aplice tuturor
persoanelor aflate pe teritoriul p ărților în conflict, dac ă acestea nu fac
parte din for țele armate, indiferent de na ționalitate și cetățenie, ele
bucurându-se de protec ție în virtutea caracterului lor inofensiv.
Protocolul prevede c ă populația civilă și persoanele civile se bu-
cură de o protec ție general ă contra pericolelor rezultând din opera țiile
militare. Popula ția civilă trebuie s ă fie protejat ă îm
potriva oric ărei
operații militare terestre, aeriene sau navale care ar putea afecta fie
populația civilă în întregul s ău, fie civilii individuali sau bunurile cu
caracter civil aflate pe uscat, dar și împotriva atacurilor de pe mare sau
din aer contra unor obiective aflate pe uscat.
Atacarea popula ției civile de c ătre combatan ți este interzis ă. Nici
populația civilă ca atare, nici persoanele civile, nu trebuie s ă facă
obiectul unor asemenea atacuri.
De asemenea, folosirea de acte de violență sau a amenin țărilor
cu violența în scopul de a r ăspândi teroarea în rândul popula ției civile
este interzis ă.
Sunt interzise atacurile cu titlu de represalii îndreptate direct
împotriva popula ției civile sau a unor persoane civile.
Părțile la conflict nu trebuie s ă se foloseasc ă de popula ția civilă
pentru a pune anumite puncte sau zone de interes militar la ad ăpost de
operațiunile militare, expunând-o pe aceasta la riscurile unor atacuri
din partea adversarului.
Înfometarea civililor ca metod ă de război este interzis ă. Ca atare,
nu pot fi atacate, distruse, luate sau scoase din uz bunurile indispen-sabile supravie țuirii popula ției civile.
Tot în scopul de a se proteja popula ția civilă, dar și mediul
natural înconjur ător, nu pot fi atacate lucr ările de art ă (poduri, di
guri,
baraje etc.) sau instala țiile nucleare de producere a energiei electrice,

287chiar dac ă ele ar constitui obiective militare, atunci când asemenea
atacuri pot declan șa eliberarea de for țe periculoase și prin aceasta pot
provoca pierderi considerabile popula ției civile.
Protocolul I din 1977 oblig ă pe beligeran ți să conducă perma-
nent opera țiile militare cu grija de a proteja popula ția civilă, persoa-
nele civile și bunurile cu caracter civil de urm ările atacurilor.
În acest scop, cei care decid, preg ătesc sau conduc un atac
trebuie să adopte o serie de m ăsuri de precau țiune înainte de lansarea
acestuia sau pe timpul execut ării lui. Ace știa sunt obliga ți:
– să facă tot ceea ce este practic posibil pentru a constata c ă obiec-
tivele de atac nu sunt nici persoane civile, nici bunuri cu caracter civil ș i
nu beneficiaz ă de o protec ție specială de interzicere a atacurilor;
– să ia toate m ăsurile de protec ție practic posibile în alegerea
mijloacelor și metodelor de atac pentru a se evita și, în orice caz, a se
reduce la minim pierderile de vie ți omenești, rănirile în rândul
populației civile ș i producerea de pagube bunurilor civile, care ar
putea fi cauzate incidental, iar atunci când se pot a ștepta la asemenea
consecințe, să renunțe la atacurile proiectate sau s ă înt rerupă atacurile
deja lansate dac ă pierderile produse sunt excesive în raport cu avan-
tajul militar concret și direct așteptat;
– să aleagă întotdeauna acele obiective a c ăror atacare ar produ-
ce mai pu ține daune popula ției civile, când este posibil ă alegerea între
mai multe obiective militare pentru a ob ține un avantaj echivalent;
– să facă tot posibilul ca pe timpul atacului s ă evite pierderile în
rândul popula ției civile și a bunurilor acesteia.
Statele părți la conflict trebuie s ă se străduiască să îndepărteze
din vecin ătatea obiectivelor militare popula ția civilă și bunurile aces-
teia, să evite amplasarea de obiective militare în interiorul sau în
apropierea zonelor dens populate și să ia orice alte m ăsuri necesare
pentru a proteja împotriva pericolelor ce rezult ă din opera țiile militare
populația civilă, persoanele civile și bunurile cu caracter civil supuse
autorității lor.
Ele pot să înființeze anumite zone care s ă fie sustrase opera țiilor
militare, cum ar fi localit ăți neapărate, zone și localități sanitare și de
securitate, zone
demilitarizate și vor organiza servicii de protec ție
civilă destinate s ă protejeze popula ția împotriva pericolelor ostilit ăților
sau ale catastrofelor ș i s-o ajute s ă depășească efectele imediate ale
acestora, asigurându-i condi țiile necesare supravie țuirii.

288Secțiunea 8
Protecția bunurilor culturale
Protejarea bunurilor culturale în timpul conflictului armat a con-
stituit o preocupare constant ă a societății umane, începând din anti-
chitate, dat ă fiind importanț a lor deosebit ă pentru conservarea patri-
moniului spiritual al civiliza ției umane.146
În plan normativ, Convenț ia a IV-a de la Haga din 1907 cuprin-
dea în regulamentul s ău de aplicare o anexă potrivit c ăreia în asedii
sau bombardamente, beligeran ții trebuie s ă ia toate m ăsurile pentru a
cruța pe cât posibil cl ădirile destinate cultelor, artelor, științelor și
binefacerii, precum și monumentele istorice, care în acest scop trebuie
să fie desemnate prin semne vizibile notificate dinainte asediatorului.
Protecția unor asemenea valori este prev ăzută astăzi pe larg în
cuprinsul „Conven ției pentru protec ția bunurilor culturale în caz de
conflict armat”, semnat ă la Haga în 1954.
Potrivit conven ției menționate, bunurile culturale trebuie s ă se
bucure de o protecț ie generală , sub două aspecte: ocrotirea ș i respec-
tarea lor.
Ocrotirea bunurilor culturale privește un complex de m ăsuri pe
care fiecare țară trebuie să le ia încă din timp de pace pentru ca acestea
să nu fie afectate în timp de r ăzboi.
Respectarea bunurilor culturale cuprinde regulile pe care p ărțile
la un conflict armat trebuie s ă le aplice în timpul opera țiunilor militare
pentru a se asigura integritatea lor. Aceste reguli privesc: ab ține rea de
la folosirea acestor bunuri în scopuri care le-ar expune distrugerii sau
deteriorării; abținerea de la atacarea lor; interzicerea oric ărui act de
jaf, furt sau deturnare a bunurilo r culturale; inte rzicerea rechizi ționării
lor; abținerea de la represalii împotriva acestora.
Protocolul I din1977 cupri nde, de asemenea, reglement ări pri-
vind protec ția bunurilor culturale. Reglement ările se refer ă numai la
acele bunuri culturale care formeaz ă patrimoniul comun al umanit ății.
În cuprinsul Protocolului sunt prev ăzute și sancțiuni în caz de
încălcare a regimului de protec ție a acestora, în sensul c ă atacarea
monumentelor istorice, a operelor de art ă sau a lăcașurilor de cult clar
_____________
146 Vezi și Carmen Grigore, Ionel Clo șcă, Gheorghe B ădescu, Protecția
bunurilor culturale în România, Asociația Român ă de Drept Umanitar,
București, 1994.

289recunoscute, care ar produce distrugerea lor la scar ă mare, atunci când
nu există nici o violare de c ătre partea advers ă a interdic ției de a le
folosi în scopuri militare, constituie o crim ă de război.

Secțiunea 9
Mijloace și metode de r ăzboi interzise

9.1. Principiul limit ării utilizării mijloacelor și metodelor de lupt ă
Utilizarea anumitor mijloace și metode de lupt ă în timpul con-
flictelor armate, în condi țiile tehnice date ale unei anumite epoci, este
impusă în primul rând de necesit ățile militare, de legit ățile specifice
luptei armate.
De-a lungul istoriei, îns ă, necesităților militare li s-au opus exi-
gențele umanitare, care au circumscris tr eptat în termeni juridici folo-
sirea armamentelor, ca și conduita combatan ților, impunând reguli a
căror respectare a devenit imperativ ă pentru părțile în conflict.
Folosirea unor mijloace și metode de lupt ă a devenit în acest fel
contrară principiilor fundamentale ale dreptului umanitar aplicabil în
perioada de conflict armat care protejeaz ă victimele r ăzboiului.
Unul din aceste principii este cel al limit ării dreptului p ărților la
conflictul armat în ce prive ște alegerea mijloacelor și metodelor folo-
site pentru scoaterea din lupt ă a adversarului.
Principiul a fost formulat pentru prima oar ă prin „Declara ția de
la Sankt Petersburg” din 1868, care cuprindea în preambulul s ău men-
țiunea că singurul scop legitim al statelor în timp de r ăzboi este sl ăbi-
rea forțelor armate ale inamicului și, ca urmare, este suficient s ă se
scoată în afara luptei un num ăr cât mai mare de oameni, scopul fiind
depășit dacă se folosesc „arme care ar agrava în mod inutil suferin țele
oamenilor sco și din luptă sau ar face moartea lor inevitabilă ”.147
Principiul a fost ulterior formulat cu caracter normativ în Regu-
lamentul anex ă la Conven ția de la Haga din 1907 și preluat de Proto-
colul I de la Geneva din 1977, care prevede în art.35 c ă „în orice con-
flict armat dreptul pă rților la conflict de a alege metodele sau mijloa-
cele de război nu este nelimitat”.
Din principiul enun țat rezultă trei direc ții principale de interzi-
cere sau limitare a folosirii unor mijloace și metode de lupt ă și anume:
_____________
147 Vezi Vasile Cre țu, Declarația de la Sankt Petersburg , în „Revista
română de drept umanitar”, nr. 2/1993.

290- mijloacele ș i metodele de lupt ă care datorit ă naturii lor sau
modului de utilizare au un caracter nediscriminatoriu, neputând face o
distincție netă între obiectivele militare și cele civile, ca și între com-
batanți și civili, sunt interzise (Protocolul I/1977, art.57);
– este interzis a se folosi arme, proiectile și materii, ca și metode
de război de natur ă a cauza suferin țe inutile sau a produce inevitabil
moartea (Protocolul I/1977, art.35);
– este interzis ă folosirea metodelor sau mijloacelor de r ăzboi
care sunt concepute pentru a cauza sau de la care se poate a ștepta că ar
cauza daune întinse, durabile ș i grave mediului natural (Protocolul
I/1977, art.35) 148.
Mijloacele sau metodele de lupt ă care datorită efectelor pe care
le produc atunci când sunt folosite încalc ă principiul enun țat, fie într-una
sau alta din direc țiile menționate, fie cumulativ, sunt ilegale, iar utili-
zarea lor constituie o înc ălcare a normelor dreptului interna țional.

9.2. Categorii de arme și metode de r ăzboi interzise
1) Arme și metode de r ăzboi nediscriminatorii
Interzicerea sau limitarea folosirii unor arme sau metode de
război care au un caracter nediscriminator, deci care lovesc dincolo de
acele obiective permise unui atac armat și prin aceasta nu fac posibil ă
sau afectează într-o măsură important ă protejarea categoriilor de per-
soane și bunuri care nu constituie obiective militare, este un principiu
cutumiar, cuprins apoi în diverse instrumente juridice interna ționale.
Protocolul I din 1977 de la Geneva formuleaz ă principiul în
art.48, în cadrul c ăruia se stipuleaz ă că, pentru a asigura respectul ș i
protecția popula ției civile și a bunurilor cu caracter civil, pă rțile la
conflict trebuie în orice moment s ă facă distincție între popula ția civilă
și obiectivele militare și, în consecin ță, să nu-și dirijeze opera țiunile
lor decât contra obiectivelor m
ilitare , art.51 al respectivului Protocol
precizând apoi c ă atacurile f ără discriminare sunt interzise.
Principiul nediscrimin ării instituie o dubl ă interdicție, de a folosi
arme cu caracter nediscriminator și de a lansa atacuri f ără discrimi-
nare, deci de a folosi metode de r ăzboi cu caracter nediscriminator,
având în vedere că unele arme au un caracter nediscriminator prin
însuși modul lor de func ționare, iar în marea lor majoritate armele,
oricare ar fi acestea, pot avea efecte nediscriminatorii numai sau
îndeosebi prin modul în care sunt utilizate.
_____________
148 Asupra celor trei categorii de arme vezi Eric David, op.cit., p. 265-282.

291Arme nediscriminatorii pot fi considerate armele bacteriologice
(biologice), armele chimice, minele marine de contact neancorate,
capcanele, care iau aspectul unor obiecte inofensive, anumite utiliz ări
ale armelor incendiare și ale otrăvurilor, ca și armele nucleare.
2) Arme și metode de r ăzboi care produc suferin țe inutile
Interzicerea armelor care agraveaz ă inutil suferin țele oamenilor
scoși din lupt ă sau fac inevitabil ă moartea acestora, formulat ă în
Declarația de la Petersburg din 1868, consacra o practic ă mai îndelun-
gată a conflictelor armate de a se interzice anumite categorii de arme
sau metode de lupt ă care, datorit ă suferințelor pe care le antrenau, erau
considerate crude sau barbare.
Interdicția figureaz ă și în Conven țiile de la Haga din 1899 și din
1907, precum ș i în Protocolul I din 1977, acesta din urm ă stipulând în
art.35 că „este interzis a se folosi arme, proiectile și materii, precum și
metode de r ăzboi de natur ă a cauza un r ău superfluu”.
Prin cauzarea unui ră u superfluu se în țeleg atât producerea
inevitabil ă a morții, cât și suferințele inutile pentru participan ții la
conflictul armat, efecte ce trec dincolo de scopul r ăzboiului, care este
și trebuie s ă rămâ nă acela de a scoate inamicul din lupt ă și nu de a-l
nimici sau a-i produce suferin țe inutile.
În baza acestui principiu au fost interzise, în mod expres, mai
multe categorii de arme și de proiectile.
3) Mijloace și metode de r ăzboi ecologic
Reglement ările din domeniul mijloacelor de ducere a unui r ăz-
boi ecologic sunt de dată mai recent ă. Bombardamentele masive care
au avut loc în diferitele r ăzboaie regionale consecutive celui de al
doilea război mondial, în special în acelea desf ășurate pe scar ă largă,
cum sunt cele din Coreea sau Vietnam, în cadrul că rora s-au lansat pe
suprafețe întinse cantit ăți uriașe de bombe explozive, de substanț e in-
cendiare sau defoliante, au produs modific ări deosebit de grave asupra
solului, a vegeta ției, a regimului apelor și aerului în zonele respective,
distrugeri masive ale p ădurilor și recoltelor, dintre care unele nu vor
putea fi îndreptate niciodat ă.
Problema a fost abordat ă sub un dublu aspect: al protec ției
mediului natural ca atare împotriva mijloacelor și metodelor de r ăzboi
care-i pot produce daune deosebite și al protec ției popula ției civile fa ță
de efectele utiliz ării eventuale a unor mijloace și metode de r ăzboi de
această natura.
Protocolul I de la
Geneva din 1977 interzice s ă se utilizeze
metode și mijloace de r ăzboi care sunt concepute s ă cauzeze sau de la
care se poate a ștepta să cauzeze daune întinse, durabile și grave me-

292diului natural, intervenind în structura și dinamica acestuia prin
producerea de cutremure, avalan șe, alunecări de terenuri, r ăsturnarea
echilibrului ecologic, schimbarea vremii, a condi țiilor atmosferice, a
climatului, a st ării stratului de ozon, a curen ților oceanici etc.
Interdicția menționată este prev ăzută și într-o conven ție special ă
din 1976 – „Conven ția cu privire la interzicerea utiliz ării în scopuri
militare sau în orice alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a
mediului natural” – din care rezult ă în esență că fiecare parte contrac-
tantă își asumă obligația de a nu utiliza în scopuri militare sau oricare
alte scopuri ostile tehnicile de modificare a mediului cu efecte larg
răspândite, de lung ă durată sau grave, ca mijloace de distrugere și de a
nu aduce pe aceast ă cale daune altui stat, precum și de a se ab ține de la
orice activitate de încurajare sau sprijinire a unor ac țiuni de acest gen.

Secțiunea 10
Arme interzise prin conven ții speciale
Interzicerea de principiu a unor categorii de mijloace și metode
de luptă este completat ă în dreptul interna țional de interdic ția expresă
a utilizării an umitor categorii de arme sau a unor metode care, prin
efectul lor, contravin acestor principii, având caracter fie de arme sau metode care produc inevitabil moartea ori suferin țe inutile, care nu fac
distincție între obiectivele militare ș i cele civile sau care produc
mediului înconjur ător distrugeri grave, întinse și durabile, fie de arme
care produc asemenea urm ări cumulate.
Dreptul interna țional contemporan cuprinde numeroase aseme-
nea reglement ări. În continuare vor fi menț ionate doar armele interzise
și convențiile interna ționale în baza c ărora s-au formulat interdic ții sau
limitări ale utiliz ării unor arme.

10.1. Proiectilele de mic calibru
„Protocolul de la Sankt Peters burg” din 1868 interzice folosirea
în luptă a proiectilelor cu o greutate mai mic ă de 400 gr. care explo-
dează în corpul uman sau sunt înc ărcate cu substan țe fulminante ori
inflamabile.
Nu s-a reu șit, însă, interzicerea tuturor proiectelor de mic cali-
bru, deși asupra acestei probleme s-au concentrat eforturi îndelungate
și s-au efectuat studii aprofundate ce dovedesc incompatibilitatea lor
cu principiile de drept umanitar privind folosirea unor arme, cauza

293fiind interesul pe care acestea îl prezint ă pentru unele state, dat ă fiind
eficacitatea lor deosebit ă.
Proiectele de mic calibru se caracterizează prin aceea c ă, bascu-
lând imediat dup ă impact, transfer ă corpului uman o energie conside-
rabilă și ca urmare cauzează răniri deosebit de crude sau moartea ine-
vitabilă a victimei.

10.2. Gloanț ele „dum-dum”
Printr-o Declara ție de la Haga din 1899 a fost interzis ă folosirea
de gloanțe care se desfac sau se turtesc u șor în corpul omenesc, a șa
cum sunt gloan țele cu înveli ș tare, care nu ar acoperi în întregime
miezul glon țului sau care ar fi prev ăzute cu stria ții, asemenea gloan țe
desfăcându-se în p ărți componente și producând efecte asem ănătoare
unei explozii în corpul omenesc.

10.3. Gazele asfixiante, toxice sau similare și alte arme chimice
Printr-o Declara ție adoptat ă la Haga în 1899, se interzicea folo-
sirea de proiectile care au drept scop unic r ăspândirea de gaze asfi-
xiante sau v ătămătoare, iar interdic ția general ă a folosirii gazelor asfi-
xiante sau toxice s-a f ăcut prin „Protocolul privind interzicerea folo-
sirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare și a mijloacelor
bacteriologice” adoptat la Geneva în 1925.
Armele chimice au fost interzise de „Conven ția asupra interzi-
cerii punerii la punct, a fabric ării, stocării și folosirii armelor chimice
și asupra distrugerii lor”, semnat ă la Paris în 1993, prin care statele
părți se angajeaz ă ca niciodat ă și în nici o împrejurare s ă nu cerceteze,
să nu produc ă, să nu dobândeasc ă, să stocheze, să păstreze sau s ă
transfere arme chimice, s ă nu facă pregătire militar ă cu acestea și să le
distrugă pe cele existente, precum ș i să nu foloseasc ă niciodată și în
nici o împrejurare armele chimice.

10.4. Armele bacteriologice (biologice)
Folosirea armelor de acest gen a fost interzis ă o dată cu substan-
țele chimice prin Protocolul din1925, iar în 1972 a fost semnat ă
„Convenția asupra interzicerii punerii la punct, a fabric ării și stocării
ar
melor bacteriologice (biologice) sau a toxinelor și asupra distrugerii
lor”, care constituie primul document interna țional conven țional prin
care se prevede eliminarea din arsenalele statelor a unei întregi cate-
gorii de arme.

294Statele părți se oblig ă prin conven ție ca niciodată , în nici o
împrejurare, s ă nu pună la punct, s ă nu produc ă, să nu stocheze, s ă nu
dobândeasc ă și să nu dețină în orice mod agen ți microbieni sau alț i
agenți biologici ori toxine, precum și arme, echipament auxiliar și
mijloace de transportare la ț intă având drept scop folosirea cu caracter
ostil sau în conflicte armate a unor asemenea agen ți sau toxine, pre-
cum și să distrugă ori să converteasc ă în scopuri pa șnice substan țele
sau materialele de acest gen pe care le-au de ținut anterior.

10.5. Otrăvurile ș i armele otr ăvite
Interzicerea folosirii otr ăvurilor și a armelor otr ăvite în timpul
războiului de c ătre beligeran ți constituie una din cele mai vechi norme
cu caracter cutumiar din dreptul conf lictelor armate. În dreptul modern
interzicerea expres ă a otrăvurilor și armelor otr ăvite s-a f ăcut prin
Regula
mentul anex ă la Convenț ia a IV-a de la Haga din 1907.

10.6. Minele și torpilele, capcanele și alte asemenea dispozitive
Prin Conven ția a VIII-a de la Haga din 1907 este interzis de a se
amplasa mine automatice de contact neamarate (nelegate), dac ă aces-
tea nu sunt construite în a șa fel încât s ă devină inofensive cel mult
după ce acela care le-a a șezat le-a pierdut controlul și mine automatice
de contact amarate, dac ă acestea nu devin inofensive dup ă ce li s-au
rupt legăturile de fixare (ancorare).
De asemenea, este interzis ă folosirea de torpile care nu ar deveni
inofensive în cazul în care nu și-au atins ținta.
Printr-un protocol (II) asupra interzicerii sau limit ării folosirii de
mine, capcane și alte dispozitive, anex ă la „Conven ția asupra interzi-
cerii sau limit ării folosirii anumitor arme clasice care pot fi conside-
rate ca producând efecte traumatizante excesive sau ca lovind f ără dis-
criminare”, semnat ă la Geneva în 1980, au fost reglementate unele
aspecte importante privind utilizarea minelor teroriste, restric țio-
nându-se folosirea lor pentru protejarea populaț iei civile și, în parte, a
combatațiilor, împotriva efectelor acestora.
În cuprinsul aceluia și protocol este, de asemenea, interzis în toate
împrejurările să se foloseasc ă capcane care sunt concepute pentru a
cauza răniri sau suferin țe inutile, punând în pericol în mod perfid
viața, integritatea corporal ă sau sănătatea oamenilor.
Prin capcane se în țeleg dispozitive cu aparen ță de obiecte por-
tative inofensive ori care se pot ata șa de alte obiecte fixe sau mobile,

295concepute și construite pentru a con ține o încărcătură explozivă și care
produc o detona ție când sunt deplasate sau la apropierea de ele.
În 1996 Protocolul amendat II, ca re înlocuia Protocolul II la
Convenția din 1980, aducea noi restric ții în utilizarea minelor terestre,
în mod deosebit a minelor antipersonale concepute special pentru a
ucide oamenii și care au fost utilizate masiv în ultimele decenii în
zonele de conflict.149
Interzicerea total ă a minelor antipersonal s-a f ăcut prin „Convenț ia
privind interzicerea folosirii, stoc ării, producerii și transferului minelor
antipersonal ș i distrugerea lor”, încheiat ă la Ottawa (Canada) în 1997.

10.7. Armele cu laser

Interzicerea acestor arme s-a f ăcut prin Protocolul IV, anex ă la Con-
venția din 1980, dar ulterior acesteia, care a fost semnat la Viena în 1995,
adăugându-se celor 3 protocoale semnate o dat ă cu Conven ția în 1980.
Potrivit acestui protocol sunt interzise utilizarea și transferul ar-
melor cu laser concepute în mod special pentru a orbi definitiv și se
instituie obliga ția statelor de a lua toate m ăsurile de precau țiune posi-
bile spre a se evita ca alte sisteme de arme cu laser, folosite împotriva unor obiective militare, s ă nu provoace orbirea persoanelor.

10.8. Armele incendiare

Protocolul III asupra interzicerii sau limit ării folosirii armelor
incendiare, adi țional la Conven ția de la Geneva din 1980 referitoare la
interzicerea sau limitarea utiliz ării unor arme clasice, interzice folo-
sirea în orice împrejurare împotriva popula ției civile, a civililor izola ți
și a bunurilor cu caracter civil, a unor asemenea arme.
Protocolul nu cuprinde nici o interdic ție în ce prive ște folosirea
armelor incendiare împotriva combatan ților.

10.9. Proiectilele cu schije nelocalizabile

Prin Protocolul I anex ă la Conven ția din 1980 men ționată a fost
interzisă folosirea oric ărei arm
e ce utilizeaz ă proiectile care în contact
cu corpul uman elibereaz ă schije minuscule nelocalizabile prin razele
X (Roentgen).
_____________
149 Vezi Vasile Cre țu, Reevaluări și noi reglement ări privind interzi-cerea
unor arme , în „Revista român ă de drept umanitar”, nr. 2-3 (12-13) din 1996.

29610.10. Tehnicile de modificare a mediului în scopuri militare
„Convenția cu privire la interzicerea utiliz ării tehnicilor de
modificare a mediului natural în scopuri militare sau în alte scopuri
ostile”, din 1976, interzice folosirea în scopuri militare sau în oricare alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului natural cu efecte larg r ăspândite, de lung ă durată sau grave, ca mijloace de
distrugere, prin asemenea tehnici în țelegându-se orice tehnic ă ce ar
permite modificarea dinamicii, a compozi ției sau a structurii solului,
inclusiv a biosferei, litosferei, hidrosferei și atmosferei sau a spaț iului
extraatmosferic.

10.11. Armele nucleare
Dreptul interna țional pozitiv nu cuprinde o interdic ție expresă
printr-un tratat interna țional special, cu caracter de universalitate, a
utilizării în caz de r ăzboi a armelor nucleare, având în vedere impor-
tanța uriașă politico-strategic ă a deținerii unor asemenea arme.
Există doar unele tratate colaterale privind armele nucleare, care
interzic sau limiteaz ă anumite activit ăți legate de folosirea sau utili-
zarea acestora și anume: de a efectua experien țe nucleare în atmosfer ă,
la suprafa ța solului, sub ap ă și în spațiul cosmic (dar nu și în subte-
ran), prin Tratatul din 1963, interzicerea total ă a experien țelor nu-
cleare făcându-se printr-un tratat din 1996; de a experimenta, a utiliza,
a fabrica, a produce, a achizi ționa, a primi, a depozita, a instala, a
monta și, în general, de a poseda ase menea arme în unele zone geo-
grafice (America Latin ă,
Pacificul de Sud, Antarctica); de a plasa
arme nucleare pe fundul m ărilor și oceanelor și în subsolul acestora
(Tratat din 1971); de a plasa pe o orbit ă în jurul Lunii obiecte purtă –
toare de arme nucleare sau de a utiliza astfel de arme pe suprafa ța sau
în solul Lunii (Acordul care guverneaz ă activitatea statelor pe Lun ă și
pe celelalte corpuri cere ști, din 1979); r ăspândirea armelor nucleare
(tratat din 1968 referitor la neproliferarea acestora).
În lumina principiilor ș i normelor de drept interna țional în ge-
neral și de drept interna țional umanitar în speci al utilizarea armelor
nucleare într-un conflict armat trebuie s ă fie, însă, considerat ă ca fiind
interzisă.
Raportându-ne strict la principiile dreptului umanitar, utilizarea
unor asemenea arme produce, f ără îndoială, moartea inevitabil ă a
persoanelor și moartea lent ă a celor care nu au fost ucise pe loc, sufe-

297rințe inutile dincolo de orice necesitate militar ă conform ă cu scopul
războiului, distrugerea nedescriminatorie atât a obiectivelor militare,
cât și a celor civile, inclusiv a popula ției civile, precum și daune grave,
întinse și durabile mediului natural.150

Secțiunea 11
Metode de r ăzboi interzise
Dreptul interna țional cunoa ște interdic ții și în ce prive ște utiliza-
rea anumitor metode de r ăzboi, când acestea vin în contradic ție cu
principiile umanitare de limitare a efectelor conflictelor armate.

11.1. Perfidia
Interzicerea perfidiei ca metod ă de război este o regul ă cutu-
miară, una dintre cele mai vechi, care î și are fundamentul în criteriile de
loialitate și umanitate care trebuie s ă ghideze conduita combatan ților.
Interzicerea perfidiei a fost ulterior întemeiat ă pe reguli de drept
care protejeaz ă anumite categorii de persoane și valori, reguli de care
părțile nu trebuie s ă abuzeze simulând respectarea lor, dar ac ționând
prin aceasta pentru înș elarea bunei-credinț e a adversarului.
Pe cale conven țională perfidia a fost interzis ă prin Regulamentul
de aplicare a Conven ției a IV-a de la Haga din 1907 care prevedea c ă
este cu deosebire interzis de a ucide sau r ăni prin tr ădare indivizi
aparținând națiunii sau armatei inamice și de a folosi f ără îndreptățire
pavilionul de parlamentar,
drapelul na țional sau insignele militare și
uniformele inamicului, precum și semnele distinctive instituite în
cuprinsul Conven ției de la Geneva din 1864.
Folosirea perfidiei ca metod ă de război a fost interzis ă ulterior
prin Conven țiile de la Geneva din 1949.
Interzicerea perfidiei a fost reglementat ă pe larg în Protocolul I
de la Geneva din 1977, care în art.37 prevede c ă este interzis ă omo-
rârea, rănirea sau capturarea unui adversar prin recurgerea la perfidie.
Sunt considerate ca perfide actele care fac apel, cu inten ția de
înșelare, la buna-credin ță a unui adversar pentru a-l face s ă creadă că
are dreptul s ă primeasc ă sau obliga ția să acorde protec ția prevăzută de
_____________
150 Hans-Peter Gasser, Le droit international humanitaire.
Introduction, Institut Henry Dunant, Éditions Paul Haupt, Berne, 1993, p. 64-
66; Stefan Glaser, op.cit. vol.I, 1970, p. 94-95 și vol.II, 1978, p. 217.

298regulile dreptului interna țional aplicabil în conflictele armate. Con-
stituie exemple de perfidie urm ătoarele acte:
a) simularea inten ției de a negocia sub acoperirea steagului de
parlamentar sau simularea pred ării în mâna inamicului;
b) simularea unei incapacit ăți datorate r ănilor sau bolii;
c) simularea posed ării statutului de civil sau de necombatant;
d) simularea posed ării unui statut protejat utilizând semne, em-
bleme sau uniforme ale Na țiunilor Unite, ale statelor neutre, ale altor
state care nu sunt p ărți la conflict, ale Crucii Roș ii Internaționale, sau
a oricăror embleme, semne și semnale protectoare;
e) folosirea drapelelor sau a pavilioanelor, a oric ăror simboluri,
insigne sau uniforme militare ale adversarului din conflict pe timpul
atacurilor sau pentru a disimula, a favoriza, a proteja sau a împiedica operațiunile militare;
f) punerea obiectivelor militare la adă postul atacurilor servindu-
se de persoane sau bunuri protejate sau nepurtarea armelor pe față în
condițiile impuse de Conven ție.
Nu toate actele de inducere în eroare a adversarului constituie,
însă, perfidie. Șireteniile sau stratagemele de r ăzboi, care urm ăresc să
determine pe adversar să acționeze imprudent, dar care nu încalc ă nici
o regulă de drept interna țional aplicabil în conflictele armate și nu au
un caracter viclean, deoarece nu urm ăresc să-l facă pe adversar s ă
creadă că se află în fața u
nor persoane sau bunuri protejate de regulile
de drept, sunt permise.151

11.2. Refuzul cru țării
Actele prin care unul dintre beligeranț i declară că în caz de
capturare a unui adversar va ac ționa fără cruțare, ucigându-l și
lipsindu-l în acest mod de protec ția pe care conven țiile interna ționale
o acordă inamicului care a fost prins pe câmpul de lupt ă sau care s-a
predat la inamic, precum și procedarea în acest mod, constituie o
metodă de ducere a r ăzboiului interzis ă, o gravă încălcare a obliga-
țiilor impuse de dreptul conflictelor armate, deci o crim ă de război.
În acest sens sunt prevederile art.23, lit.d din Regulamentul
Convenției a IV-a de la Haga din 1907 și ale art.40 din Protocolul I
din 1977, acesta din urm ă stipulând c ă „este interzis a se ordona c ă nu
există supravie țuitori, de a amenin ța cu aceasta adversarul sau de a
conduce ostilit ățile în func ție de aceast ă decizie”.
_____________
151 Eric David, op.cit., p.327; Ionel Clo șcă, Ion Suceav ă, op.cit., p. 127.

29911.3. Terorizarea populaț iei civile
Terorizarea popula ției civile ca metodă de ră zboi folosit ă în mod
deliberat este interzis ă, având în vedere c ă populația civilă trebuie, potri-
vit conven țiilor, cruțată împotriva efectelor dezastruoase ale r ăzboiului.
Amenințarea că populația civilă dintr-un anumit teritoriu va fi
distrusă în totalitate, executarea de bombardamente având drept scop
terorizarea popula ției, executarea de represalii împotriva popula ției
civile în scopul de a o teroriza sunt acte ce intr ă sub inciden ța art.51 al
Protocolului I din 1977 care prevede în mod expres c ă „sunt interzise
actele sau amenință rile cu violen ța al căror scop principal este de a
răspândi teroarea în popula ția civilă”.

300Capitolul XIV
DREPTUL INTERNA ȚIONAL PENAL

Secțiunea 1
Definiția și obiectul de reglementare
Amploarea deosebit ă a fenomenului infrac țional în societatea
modernă, atingerile tot mai frecvente aduse unor valori care intere-
sează comunitatea interna țională în ansamblu ori vizeaz ă interesele
unui num ăr mare de state, ca și apariț ia criminalit ății organizate care
depășește granițele naționale prin re țele infrac ționale ce acț ionează pe
teritoriul mai multor state, stau la baza constituirii și dezvoltării drep-
tului interna țional penal, ca expresie a coordon ării eforturilor de inter-
zicere și reprimare a faptelor antisociale d ăunătoare legalităț ii și pro-
gresului întregii societ ăți umane contemporane.
Marele jurist interna ționalist român Vespasian V. Pella definea
dreptul interna țional penal ca totalitatea regulilor de fond și de form ă
care guverneaz ă modul de reprimare a infrac țiunilor comise de state
sau de indivizi, de natur ă să tulbure ordinea public ă internațională și
arm
onia între popoare.
Un alt eminent jurist de drept interna țional, belgianul Stefan
Glaser, scria c ă dreptul interna țional penal, în sensul care i se dă în
prezent, reprezint ă ansamblul de reguli juridice recunoscute în rela țiile
internaționale care au drept scop de a proteja ordinea juridic ă sau
socială internațională prin reprimarea actelor care îi aduc atingere152.
Putem, deci, defini dreptul interna țional penal ca un ansamblu de
norme juridice, convenț ionale sau cutumiare, st abilite sau acceptate de
state ca parte a dreptului internaț ional public, în baza c ărora este orga-
nizată incriminarea ș i reprimarea faptelor antisociale prin care se adu-
ce atingere unor interese fundamentale ale comunit ății internaționale.
Prin instrumente juridice de drept internaț ional penal sunt regle-
mentate rela țiile interna ționale cu caracter penal, stabilindu-se faptele
care aduc atingere intereselor superioare ale comunit ății internaționa-
le, modul de sanc ționare a acestora și regulile colabor ării interna ționa-
le în incriminarea, descoperirea și sancționarea unor asemenea fapte.
Convențiile interna ționale cu caracter penal nu cuprind și pedep-
sele corespunz ătoare fiecă rei fapte, ci doar unele indicii referitoare la _____________
152 Stefan Glaser, Droit international penal conventionnel, Bruxelles,
Establissement Emile Bruylant, 1970, vol.I, p. 16-17.

301regimul sanc ționator, făcându-se trimitere, de regul ă, la legisla ția pena-
lă a statelor p ărți, în sensul c ă prin legisla ția internă a statelor se vor
prevedea pedepse penale pentru fiecare fapt ă incriminat ă în baza con-
vențiilor interna ționale, în raport de gravita tea acesteia, uneori indi-
cându-se c ă faptele respective trebuie s ă fie pedepsite cu pedepse
aspre ori s ă fie considerate ca fapte grave sau c ă infracțiunile la care
acestea se refer ă constituie crime interna ționale și trebuie să fie pedep-
site după modalitățile stabilite prin legisla ția internă pentru faptele
penale ce se încadreaz ă în categoria crimelor153.
De menționat este și împrejurarea c ă dreptul interna țional cu-
prinde îndeosebi norme de drept material și în mai mic ă măsură norme
de drept procedural, acestea din urm ă fiind prezente, îns ă, în statutele
tribunalelor penale interna ționale alături de normele materiale și de
cele cu caracter organiza țional.
Faptele penale care fac obiectul de reglementarea al dreptului
internațional penal sunt atât cele prin care se aduc atingere rela țiilor
pașnice dintre state, precum și drepturilor fundamentale ale omului,
cum sunt crimele contra p ăcii, crimele împotriva umanit ății și crimele
de război, cât și cele prin care sunt afectate sau tulburate alte valori
fundamentale pentru societatea umană sau activit ăți importante pentru
colaborarea interna țională, în această categorie intrând infrac țiuni cum
sunt terorismul, traficul de sclavi, traficul de femei și de copii, distru-
gerea unor valori culturale, traficul de droguri, pirateria și alte ase-
menea fapte.

Secțiunea 2
Principiile dreptului interna țional penal
La baza reglementă rilor de drept interna țional penal stau câteva
importante principii c ărora li se adaug ă, evident, principiile general
recunoscute ale represiunii penale din dreptul intern al statelor154.
1) Principiul represiunii universale
Spre deosebire de dreptul intern, în care ac ționează principiul
teritorialit ății legii penale, în dreptul interna țional penal sanc ționarea
faptelor grave se poate face de c ătre orice stat, indiferent de na ționa-_____________
153 Vasile Cre țu, Drept interna țional penal, ed.cit., p. 4.
154 Vezi Grigore Geam ănu, Dreptul interna țional penal și infracțiunile
internaționale, Editura Academiei RSR, București, 1977, p.33 și urm. Vezi și
M.C. Bassiouni, A Treatise on International Criminal Law , 2 vol. (I-Crimes
and Punishment; II-Jurisdiction and Cooperation), Springfield, 1973.

302litatea fă ptuitorului, de locul unde a fost s ăvârșită infracțiunea ori
aceasta și-a produs efectele, de statul care a fost lezat prin fapta res-
pectivă sau de locul unde a fost prins f ăptuitorul.
În conven țiile interna ționale care incrimineaz ă anumite fapte
penale, de regul ă se includ prevederi în sensul c ă statele-părți sunt obli-
gate să descopere pe rsoanele b ănuite de a fi comis respectivele fapte și
să le defere propriilor lor tribunale, oricare ar fi na ționalitatea lor.
În cazul pirateriei maritime, de exemplu, oricare stat are dreptul
să urmărească navele pirat în largul m ării și, capturându-le, s ă le
supună legilor și jurisdicției sale, oricare ar fi na ționalitatea navelor
interceptate, chiar dac ă fapta nu s-a produs împotriva unor na ționali ai
săi și nu a afectat interesele sale proprii, nu s-a produs în marea sa
teritorială, iar nava sau echipajul nu au na ționalitatea sa.
2) Principiul legalit ății incrimin ării
Inspirat din dreptul penal intern, acest principiu constituie o
garanție judiciară fundamental ă, în sensul c ă nici o persoan ă nu va
putea fi pedepsit ă dacă fapta pe care a să vârșit-o nu este prev ăzută de
legea penal ă înainte de momentul s ăvârșirii ei.
Convențiile interna ționale cu caracter penal prev ăd că nimeni nu
va putea fi condamnat pentru acț iuni sau omisiuni care, în momentul
în care au fost s ăvârșite, nu constituiau un act delictuos potrivit
dreptului interna țional.
3) Principiul r ăspunderii penale individuale
Indiferent dac ă o crimă internațională a fost săvârșită de către o
persoană care acționează în calitate de agent al statului, sau de c ătre o
persoană particulară , în nume propriu, ră spunderea penal ă va reveni
întotdeauna persoanei respec tive. Se are în vedere c ă, indiferent de
situație, orice hot ărâre cu urm ări criminale, orice fapt ă de aceast ă
natură, aparț in oamenilor, persoane bine deter minate, care trebuie să
acționeze în cadrul normelor legale, s ă se conformeze interdic țiilor
impuse de legea penal ă internațională.
4) Principiul imprescriptibilit ății crimelor împotriva umanit ății
și a crimelor de r ăzboi
Principiul este de dat ă mai recent ă, el fiind prevă zut de Con-
venția asupra imprescriptibilităț ii crimelor de r ăzboi și a crimelor
împotriva umanit ății din 1968.
Din cuprinsul convenț iei rezultă că este vorba atât de prescrip ția
răspunderii penale, cât și de prescripț ia execută rii pedepselor.
Convenția precizeaz ă că dispozițiile acesteia se aplic ă atât repre-
zentanților autorităț ilor de stat, cât și particularilor, care au participat
ca autori, complici sau instigatori la comiterea unei crime din catego-

303riile menționate sau care ar fi luat parte la pl ănuirea în vederea comite-
rii acestora, oricare ar fi gradul ei de executare, ca și reprezentan ților
autorităților de stat care vor fi tolerat s ăvârșirea lor.
Principiul a fost consacrat ulterior ș i în alte documente juridice
internaționale, între care Conven ția european ă asupra imprescriptibilit ății
crimelor împotriva umanit ății și a crimelor de r ăzboi, adoptat ă în 1974.
Argumentele aduse pentru declararea ca imprescriptibile a
acestor categorii de crime sunt c ă ele reprezint ă cele mai grave crime
de drept interna țional, că reprimarea efectiv ă a acestora este un
element important în prevenirea unor asemenea crime, în protejarea
drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale și că aplicarea
regulilor de drept intern referitoare la prescrip ția infracțiunilor și în ce
privește asemenea crime ar avea drept rezultat nepedepsirea crimelor
încă nedescoperite și neexecutarea pedepsei de c ătre cei condamna ți în
contumacie.
5) Irelevan ța juridică a scuzei îndeplinirii unui act de stat
În dreptul interna țional contemporan, care cuprinde reglement ări
ample cu privire la r ăspunderea interna țională a statelor și în care s-a
statuat fără dubiu răspunderea persoanelor fizice pentru faptele penale
săvârșite prin înc ălcarea normelor de drept interna țional, scuza înde-
plinirii de c ătre autorii infrac țiunilor a unui act de stat, nu poate fi pri-
mită, statele și persoanele având obliga ția de a-și regla comportamen-
tul în conformitate cu cerin țele legalităț ii interna ționale. Ca urmare,
săvârșirea unei fapte penale în îndeplinirea unei îns ărcinări de stat nu
poate constitui o cauz ă de înlăturare a răspunderii penale a autorului.
A se admite exonerarea de r ăspundere a unei persoane pentru
faptul de a fi comis o infracț iune din dispozi ție guvernamental ă, ca un
act de stat, ar însemna, practic, s ă se justifice cele mai grave crime și
să se promoveze arbitrariul în cadrul legalit ății internaționale.
Scuza îndeplinirii unui act de stat a fost respins ă în cuprinsul a
numeroase conven ții interna ționale. În acest sens, Statutul Tribuna-
lului Militar Interna țional de la Nürenberg prevedea în art.7 c ă: „situa-
ția oficială a acuzaților, fie ca șefi de state, fie ca înal ți funcționari, nu
va fi considerat ă nici o
scuză absolvitorie, nici ca un motiv de redu-
cere a pedepsei”, iar în sentinț a sa tribunalul men ționat a respins cate-
goric teoria actului de stat invocată de apărătorii acuza ților, argu-
mentând, între altele, c ă cel care a înc ălcat legile r ăzboiului nu poate,
spre a se justifica, s ă invoce mandatul pe care l-a primit din partea
statului, din moment ce statul dând acest mandat a dep ășit el însu și
puterile pe care i le recunoa ște dreptul interna țional.

3046) Ordinul superiorului ierarhic nu înl ătură răspunderea penal ă
Spre deosebire de dreptul intern, în cadrul c ăruia dacă o per-
soană a acționat din ordinul expres al superiorului s ău poate să fie în
anumite condi ții absolvit de r ăspundere penal ă, un asemenea ordin
fiind asimilat constrângerii morale, în dreptul interna țional ordinul
superiorului nu constituie o cauz ă de înlăturare a răspunderii penale.
În cazul s ăvârșirii unei fapte penale din ordin superior,
răspunzători penal sunt atât autorul faptei, cât și persoana care a dat
ordinul, considerat ă ca instigator la fapta s ăvârșită sau ca autor al unei
infracțiuni distincte.
Acest principiu rezult ă din majoritatea conven țiilor penale
internaționale, dar cu deosebire din cele privind crimele de r ăzboi.
Tribunalele de la Nürenberg și Tokio, respingând scuza absolvi-
torie a ordinului superiorului, au admis, îns ă, că în anumite circums-
tanțe faptul de a fi ac ționat criminal din ordin ar putea fi considerat ca
un motiv de mic șorarea a pedepsei, dac ă tribunalul ar aprecia c ă
aceasta ar fi în interesul justi ției.
Statutul Cur ții Penale Interna ționale, sem nat la Roma la 17 iulie
1998, dând expresie acestui principiu, precizeaz ă că în orice împre-
jurare un ordin de a comite crima de genocid sau o alt ă crimă împo-
triva umanit ății este un ordin în mod evident ilegal, deci pentru ase-
menea infrac țiuni nu se va putea invoca scuza unei dispozi ții primite
din partea unui guvern sau a unui superior.

Secțiunea 3
Infracțiunea interna țională

3.1. Noțiunea de infrac țiune interna țională
Trecerea în sfera internaț ionalului a unor infrac țiuni care în pe-
rioada clasic ă a dreptului interna țional public erau de competen ța
exclusivă a statelor, în cadrul drep tului intern al acestora, ca și apariția
unor noi infracț iuni grave, o dat ă cu interzicerea recurgerii la for ța ar-
mată în relațiile dintre state și cu dezvoltarea general ă a relațiilor
internaționale, care devin tot mai complexe și impun cerin țe tot mai
mari de ap ărare a unor valori și a unor interese comune, au determinat
și cristalizarea no țiunii de infrac țiune interna țională.
Noțiunea de infrac țiune interna țională este de dat ă mai recent ă, ea
fiind legat ă și de două postulate importante pentru dreptul interna țional
penal și anume c ă s t a t u l î n r e l a țiile sale este supus dreptului și că
individul po
ate fi făcut răspunzător pentru ac țiunile ilicite ale unui stat.

305Dreptul interna țional penal s-a constituit ca ramur ă distinctă abia
în ultimul secol, iar r ăspunderea interna țională pentru s ăvârșirea de
infracțiuni s-a ad ăugat celorlalte forme ale r ăspunderii, îndeosebi în
legătură cu crimele de r ăzboi, dar și cu săvârșirea de către persoane
particulare în timp de pace a unor infrac țiuni a căror periculozitate
afectează societatea uman ă în întregul s ău, dincolo de interesele de
protecție antiinfrac țională proprii fiec ărui stat.
Vespasian V. Pella ar ăta155 că infracțiunea interna țională consti-
tuie o acțiune sau inac țiune sanc ționată de o pedeaps ă pronunț ată și
executată în numele comunităț ii statelor.
Majoritatea autorilor care au definit infrac țiunea interna țională
au încadrat-o în categoria faptelor ilicite s ăvârșite de către state prin
reprezentan ții lor autoriza ți sau de c ătre persoane particulare în nume
propriu, dar imputabile în toate situa țiile, sub aspectul sanc țiunii pe-
nale, unor persoane fizice.
Infracțiunea interna țională poate fi definit ă ca o fapt ă constând
dintr-o ac țiune sau omisiune, s ăvârșită cu vinovăț ie de către o persoan ă
în calitate de agent al statului sau în nume și interes propriu, prin care se
încalcă dreptul și interesele ocrotite de dreptul interna țional și care este
sancț ionată prin incriminarea sa de c ătre d reptul internaț ional.

3.2. Elementele constitutive ale infrac țiunii interna ționale
Infracțiunea interna țională se caracterizeaz ă prin urm ătoarele
elemente constitutive:
a) Elementul material , constând dintr-un act de natur ă fizică, vo-
luntar, care se poate manifesta sub dou ă forme: ca ac țiune ( delicta
comissiva ) sau ca inac țiune ori omisiune ( delicta omissiva ).
Actul material ia aspecte dife rite în raport de configura ția faptei
incriminate în baza dreptului interna țional conven țional sau cutumiar
(genocid, apartheid, terorism etc.).
b) Elementul ilicit constituie un alt factor care condi ționează
existența infracțiunii interna ționale, ilegalitatea fiind aceea care dife-
rențiază și atrage sanc țiunea penal ă. Caracterul ilicit rezult ă dintr-o
încălcare a unei norme de drept interna țional cuprins ă fie într-o con-
venție interna țională, fie într-o cutum ă, ori dintr-un act contrar echi-
tății și justiției interna țional e.
_____________
155 Vespasian V. Pella, La criminalité collective des états, București,
1926, p. 175.

306Infracțiunile interna ționale nu pot fi reprimate dac ă au intervenit
anumite cauze care înl ătură caracterul ilicit al actului de violare a
obligației interna ționale (for ța majoră, starea de necesitate, legitima
apărare etc.) sau dac ă faptele au fost s ăvârșite în limitele unei obliga ții
rezultând din legi sau tratate interna ționale.
c) Elementul moral. Pentru a constitui infrac țiune interna țională,
actul incriminat trebuie s ă fie imputabil autorului. Se pune, deci, pro-
blema săvârșirii cu vinov ăție a faptei incriminate. Aceasta presupune
atât voința de a comite o fapt ă de drept interna țional penal, cât și con-
știința caracterului ilicit al faptei.

3.3. Clasificarea infrac țiunilor interna ționale
În dreptul interna țional penal, infrac țiunile se pot clasifica dup ă
mai multe criterii:
1) O prim ă clasificare are la baz ă obiectul infrac țiunii, în raport
de care infrac țiunile se împart în:
a) Infracțiuni comise de c ătre persoane fizice în numele sau în
contul unui stat, cum ar fi: declan șa rea și ducerea unui r ăzboi de
agresiune, violarea angajamentelor asumate prin tratate interna ționale,
apartheidul, genocidul etc.;
b) Infrac țiuni comise de c ătre persoane particulare, în afara
împuternicirii din partea vreunei autorit ăți a unui stat. În această
categorie intr ă o multitudine de infrac țiuni, între care: terorismul,
pirateria maritim ă, deturnarea de aeronave, distrugerea cablurilor sau a
conductelor submarine, traficul ilicit de stupefiante, falsificarea de
monedă, circulația și traficul cu publica ții obscene, aducerea în sclavie
și traficul de sclavi, traficul de femei și de copii, luarea de ostatici,
munca for țată, infracțiunile împotriva bunurilor culturale etc.
2) O a doua clasificare are drept criteriu motivul sau scopul
urmărit de autorul infrac țiunii, în sensul dac ă acesta (motivul sau
scopul) are sau nu un caracter politic ori ideologic. În prima categorie a infracțiunilor cu caracter politic sau ideologic se încadreaz ă crimele
împotriva umanit ății, crimele de r ăzboi, genocidul, apartheidul și tero-
rismul interna țional, iar în cea de-a doua categorie intr ă toate celelalte
infracțiuni menționate ș i altele de acela și gen.
3) Un al treilea criteriu de clasificare îl constituie perioada în
care au fost comise infrac țiunile , după cum acestea au fost s ăvârșite în
timp de pace sau în timp de r ăzboi, din acest punct
de vedere unele
infracțiuni putând fi s ăvârșite numai în timp de pace, altele numai în
timp de război, iar altele atât în timp de pace cât și în timp de r ăzboi.

3074) Cea de-a patra clasificare a infrac țiunilor interna ționale se face
după natura obiectului împotriva că ruia sunt dirijate și căruia îi aduc
atingere, cu alte cuvinte, după natura valorilor afectate, în infrac țiuni
contra unor valori morale și infracțiuni contra unor valori materiale.
a) Din prima categorie a infrac țiunilor îndreptate împotriva unor
valori morale, fac parte infrac țiunile prin care se a duce atingere ordinii
politice și juridice interna ționale, cum sunt r ăzboiul de agresiune și
terorismul interna țional, sau persoanei umane conceput ă ca o valoare
universală indiferent de na ționalitate, ras ă sau religie și anume vie ții,
integrității sale fizice sau morale, demnit ății umane, cum ar fi crimele
de război, crimele împotriva umanit ății, tratamentele inumane, sclavia
și faptele analoge sclaviei, munca for țată, traficul de stupefiante etc.
b) Din cea de-a doua categorie, a infrac țiunilor interna ționale
prin care se aduce atingere valorilor materiale, adic ă acelor valori care
pot face obiectul unei aprecieri sau evaluă ri materiale și pecuniare, se
încadreaz ă cele prin care se lezeaz ă bunurile culturale (opere literare,
științifice, artistice, de cult etc.), bunurile a c ăror folosin ță este indis-
pensabilă tuturor oamenilor (telegraful, telefonul, cablurile și con –
ductele submarine), ori bunurile a c ăror autenticitate sau conservare
este importantă atât pentru comunitatea statelor, cât și pentru fiecare
individ (moneda, biletele de banc ă, titlurile de valoare și altele).

Secțiunea 4
Crimele contra pă cii

4.1. Conceptul de crime contra p ăcii
Crimele contra p ăcii constituie, al ături de crimele împotriva
umanității și de crimele de r ăzboi, cele mai grave crime sanc ționate de
dreptul interna țional penal contemporan.
Incriminarea faptelor ce constituie crime contra p ăcii a fost posi-
bilă o dată cu interzicerea r ăzboiului ca mijloc de solu ționare a diferen-
delor interna ționale ș i ca instrument al politicii na ționale a statelor.
Potrivit statutului Tribunalului de la Nürenberg, crimele contra
păcii constau în conducerea, preg ătirea, declan șarea sau purtarea unui
război de agresiune sau a unui r ăzboi cu violarea tratatelor, a garan-
țiilor și a acordurilor interna ționale, ca și participarea la un plan con-
certat sau la un complot pentru s ăvârșirea oricăruia din actele men țio-
nate. Carta Tribunalului de la Tokio d ădea crimelor contra p ăcii o
definiție asemănătoare.

308În cuprinsul sentin ței prin care a condamnat pentru crime contra
păcii pe reprezentanț ii statului german vinova ți de dezlă nțuirea și
purtarea unui r ăzboi de agresiune, Tribunalul de la Nürenberg statua
că declanșarea ră zboiului de agresiune nu este o crim ă internațională
pur și simplu, ci crim ă internațională supremă, care diferă de celelalte
crime legate de r ăzboi prin faptul c ă le conț ine pe toate.
Incriminarea ră zboiului de agresiune a fost ulterior însu șită și de
Adunarea General ă a ONU, o dat ă cu confirmarea principiilor de drept
internațional recunoscute de statutul și hotărârea Tribunalului de la
Nürenberg, prin Rezolu ția nr.95(I) din 1947.
Se poate astfel afirma c ă, în baza instrumentelor politice ș i juri-
dice menționate și a practicii celor dou ă tribunale militare interna țio-
nale, de la Nürenberg și Tokio, însu șită de cvasitotalitatea statelor
lumii, ca ș i în lumina principiilor fundamentale ale dreptului interna-
țional contemporan, crimele contra p ăcii constit uie cele mai grave
crime interna ționale.
Crimele contra p ăcii sunt agresiunea armat ă și propaganda în
favoarea r ăzboiului.

4.2. Agresiunea armat ă
Definirea agresiunii armate într-o form ă care să cuprindă toate
actele agresive s ăvârșite de către state a constituit și constituie înc ă un
obiect de preocupare pentru comunitatea interna țională, în condi țiile în
care deși Carta ONU interzice în mod expres r ăzboiul de agresiune,
aceasta nu cuprinde și o definiție a agresiunii, iar defini ția agresorului
cuprinsă în Conven țiile de la Londra din 1933 a fost considerat ă ca
nefiind întru totul satisf ăcătoare.
După eforturi intense care au început cu anul 1953, când Adu-
narea General ă a ONU a înfiin țat un Comitet special pentru definirea
agresiunii, la 14 decembrie 1974, s-a ajuns la un acord asupra textului
final al defini ției, care a fost adoptat de Adunarea General ă prin Rezo-
luția nr.3314 (XXIX)156, deci nu printr-un tratat multilateral general,
cu forța juridică a unui asemenea instrument conven țional.
Definiția agresiunii, astfel cum a fost adoptată , constituie o
formulă de compromis157. _____________
156 Vezi rezolu ția și, în anex ă, textul defini ției agresiunii, în Adrian
Năstase, Bogdan Aurescu, Drept interna țional contemporan. Texte esen țiale,
ed.cit., p. 401-404.
157 Stefan Glaser, op.cit., vol. II, 1978, p. 28.

309Art.2 al defini ției prevede c ă „Folosirea for ței armate prin vio-
larea Cartei O.N.U., de câte un stat care a ac ționat primul, constituie
dovada suficient ă prima facie a unui act de agresiune”.158
Deci, faptul de a ac ționa primul în modul ar ătat constituie o
primă dovadă, dar nu ș i suficient ă, pentru a se aprecia că s-a comis un
act de agresiune. Preambulul defini ției menționează că problema de a
se stabili dac ă s-a comis sau nu un act de agresiune trebuie să fie
examinată în lumina tuturor împrejur ărilor proprii fiec ărui caz în
parte, iar potrivit art.2 al acesteia Consiliul de Securitate al O.N.U.
poate, în conformitate cu Carta, s ă conchidă că o apreciere în sensul c ă
un act de agresiune a fost comis nu ar fi justificat ă în lumina altor
împrejurări relevante, inclusiv faptul c ă actele în cauz ă sau conse-
cințele lor nu sunt de o agresivitate suficient ă.
Definiția cuprinde ș i mențiunea că: „Nici un considerent, de
orice natur ă ar fi el, politic ă, economic ă, militară sau de alt fel, nu
poate să justifice o agresiune” (art.5, alin.1).
De asemenea, actul privind defini ția agresiunii prevede în mod
expres că războiul de agresiune constituie o crim ă împotriva p ăcii,
care dă naștere la răspundere interna țională (art.5).
În cuprinsul
documentului men ționat, prin care se adoptă defini-
ția agresiunii, sunt enumerate ca acte de agresiune urm ătoarele acte
săvârșite cu sau f ără declarație de război:
a) Invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de c ătre forțele ar-
mate ale altui stat sau orice ocupa ție militară, chiar temporară , rezul-
tând dintr-o asemenea invazie sau dintr-un asemenea atac, precum și
orice anexare prin folosirea for ței a teritoriului sau a unei p ărți a
teritoriului altui stat;
b) Bombardarea de c ătre forțele armate ale unui stat a teritoriului
altui stat sau folosirea oric ăror arme de c ătre un stat împotriva
teritoriului altui stat;
c) Blocada porturilor sau a coastelor unui stat de c ătre forțele
armate ale altui stat;
d) Atacul efectuat de c ătre forțele armate ale unui stat împotriva
forțelor armate terestre, maritime sau aeriene, ori a marinei și aviației
civile a altui stat;
_____________
158 O analiză detaliată a problemelor privind agresiunea armat ă vezi în
Vasile Cre țu, Nerecurgerea la for ță în relațiile interna ționale , Editura
Politică, București, 1978, p.88-149; Aurel Preda M ătăsaru, Neagresiunea și
negocierea: o ecua ție a păcii, Editura Politic ă, București, 1981, p. 128-142.

310e) Folosirea forț elor armate ale unui stat, care sunt sta ționate pe
teritoriul altui stat cu acordul statului gazd ă, contrar condi țiilor stabi-
lite în acord, sau orice extindere a prezen ței lor pe teritoriul în cauz ă,
după expirarea acordului;
f) Fapta unui stat de a admite ca teritoriul s ău, pe care l-a pus la
dispoziția altui stat, s ă fie utilizat de c ătre acesta din urm ă pentru
comiterea unui act de agresiune împotriva unui stat ter ț;
g) Trimiterea de c ătre un stat sau în numele lui de bande ori gru-
puri înarmate, de for țe neregulate sau de mercenari, care se dedau la
acte de for ță armată împotriva unui alt stat, de o gravitate care echi-
valează cu cea a actelor enumerate mai sus, sau faptul de a se angaja
în mod substanț ial într-o asemenea ac țiune.
Art.4 al defini ției cuprinde men țiunea că enumerarea actelor de
agresiune nu este limitativ ă (exhaustiv ă), Consiliul de Securitate al
O.N.U. putând califica și alte atacuri armate ca acte de agresiune, potri-
vit competen țelor sale conferite de Cart ă în menț inerea păcii și securi-
tății internaționale.
În lumina principiilor de drept interna țional se apreciaz ă că pot
fi considerate ca acte de agresiune, deci crime interna ționale, de și nu
sunt cuprinse în defini ția dată, și următoa rele:
– declarația de război;
– represaliile cu folosirea forț ei armate împotriva popoarelor și
națiunilor care lupt ă pentru dreptul lor la autodeterminare, la libertate
și independen ță.

4.3. Propaganda în favoarea r ăzboiului
Propaganda prin care se face apologia r ăzboiului sau se îndeam-
nă la recurgerea la r ăzboi, indiferent prin ce mijloace s-ar face aceasta,
constituie și ea o crim ă împotriva p ăcii și securității interna ționale.
Propaganda în favoarea r ăzboiului a fost încorporat ă ca atare în sta-
tutul tribunalului de la Nürenberg, care în art.6 lit.a) incrimineaz ă nu
numai războiul, ci și orice acte preg ătitoare în vederea dezl ănțuirii
unui război de agresiune.
Propaganda în favoarea r ăzboiului s-a deta șat ca o infrac țiune
internațională distinctă dată fiind periculozitatea sa deosebit ă pentru
acțiunea comun ă a statelor de menț inere a păcii, pentru securitatea fie-
cărui stat în parte, în condi țiile interzicerii interna ționale a ră zboiului
de agresiune.
În cadrul O.N.U., în afara rezolu ției prin care au fost aprobate sta-
tutele ș i lucră rile tribunalelor militare interna ționale de la Nürenberg și

311Tokio, Adunarea General ă a incriminat propaganda în favoarea r ăzbo-
iului prin Rezolu ția nr.110 din 3 noiembrie 1947, în care se condamn ă
propaganda de r ăzboi în orice form ă și în orice ț ară, care are ca scop
sau care poate crea ori m ări o amenin țare a păcii, o violare a ei sau un
act de agresiune, precum și prin Pactul interna țional cu privire la
drepturile civile și politice, din 1968, în care, la art.20, se prevede c ă
„orice propagand ă în favoarea r ăzboiului este interzis ă prin lege”.
Propaganda de r ăzboi este interzis ă și prin Declara ția O.N.U.
referitoare la principiile rela țiilor pașnice dintre state, din 1970, în
cuprinsul c ăreia, în cadrul prevederilor referitoare la principiul nere-
curgerii la for ță, se prevede în mod expres: „conform scopurilor și
principiilor Na țiunilor Unite, statele au obliga ția de a se ab ține de la
orice propagand ă în favoarea r ăzboiului de agresiune”.

Secțiunea 5
Crimele împotriva umanit ății

5.1. Conceptul de crime împotriva umanit ății
Crimele contra umanităț ii sunt definite ca fapte grave de violen-
ță, comise pe scar ă largă de către indivizi, fie c ă aceștia sunt sau nu
agenți ai statului, împotriva altor indivizi într-un scop esen țialmente
politic, ideologic, rasial, na țional, etnic sau religios.
Crimele contra umanit ății au apărut în cadrul dreptului interna-
țional penal după al doilea ră zboi mondial, ca o reac ție la atrocit ățile
săvârșite de către naziștii germani și militariștii japonezi, în teritoriile
ocupate, împotriva popula ției locale și, în cadrul lag ărelor de exter-
minare, a unor categorii largi de persoane pe motive na ționale, etnice
sau rasiale.
Ele au figurat pentru prima oar ă în actele constitutive ale tribu-
nalelor de la Nürenberg și Tokio. Ulterior, alte acte politico-juridice
internaționale au interzis fapte ce se încadreaz ă în conceptul de crime
împotriva umanit ății. Printre acestea sunt de men ționat:
– Conven ția din 1948 pentru prevenirea și reprimarea crimei de
genocid;
– Declarația Națiunilor Unite asupra interzicerii utiliz ării armelor
nucleare și termonucleare, adoptat ă prin Rezolu ția Adună rii Generale
a O.N.U. nr.1653 (XVI) di
n 24 noiembrie 1961;
– Conven ția din 1973 asupra elimin ării și reprimării crimei de
apartheid;

312- Declara ția asupra protec ției oricărei persoane împotriva dispa-
rițiilor forț ate (Rezolu ția Adună rii Generale a O.N.U. nr.47/133 din 18
decembrie 1992);
– Statutele tribunalelor interna ționale penale pentru fosta Iugos-
lavie, respectiv pentru Ruanda, precum și Statutul Cur ții Penale Inter-
naționale.
Din coroborarea con ținutului diverselor convenț ii sau al altor
instrumente politico-juridice interna ționale, rezult ă că fac parte din
categoria crimelor împotriva umanit ății următoarele fapte159:
a) Asasinatul (omorul inten ționat);
b) Exterminarea;
c) Aducerea în sclavie sau obligarea la munc ă forțată;
d) Deportarea, inclusiv epurarea etnic ă;
e) Expulz ările forțate;
f) Orice alte acte inumane împotriva oric ărei popula ții civile
(tortura, violul, lipsirea de libertate etc.);
g) Persecu țiile pentru motive politice, rasiale ori religioase;
h) Practica sistematic ă a disparițiilor forț ate;
i) Folosirea armelor nucleare și a altor tipuri de arme de distru-
gere în mas ă;
j) Genocidul;
k) Apartheidul. Se poate observa c ă unele dintre faptele ce se încadreaz ă în
categoria crimelor împotriva umanit ății figureaz ă și printre infrac țiu-
nile clasice de drept comun (omorul, tortura, violul, lipsirea de liberta-te, obligarea la munc ă forțată etc.).
Crimele împotriva umanit ății se deosebesc, îns ă, de infrac țiunile
de drept comun prin unele tră sături proprii, în special prin gravitatea
deosebită, caracterul de mas ă și mobilul s ăvârșirii lor.
Gravitatea deosebit ă a crimelor împotriva umanităț ii este expri-
mată de aceea c ă prin asemenea fapte se aduc atingeri importante
vieții, integrit ății corporale fizice și
mentale, valori supreme ale fiin ței
umane, într-un mod care pune în pericol existen ța biologic ă a mai
multor persoane, faptele grave de natura crimelor împotriva umanit ății
fiind expresia unor planuri concertate, ele constituind ac țiuni preme-
ditate de anvergur ă.
Caracterul de mas ă al crimelor împotriva umanit ății se mani-
festă prin num ărul mare de victime pe care acestea le produc, aseme-
_____________
159 Eric David, Principes de droit des conflits armées, Bruylant,
Bruxelles, 1994, p. 606-607.

313nea crime fiind îndreptate împotriva popula ției civile ca atare, nu a
unor indivizi, fie c ă se referă la o mas ă amorfă de indivizi, fie c ă
lezarea prive ște anumite grupuri, constituite în baza unor criterii pre-
cise care le delimiteaz ă de popula ția civilă în general.
Mobilul s ăvârșirii crimelor împotriva umanit ății îl constituie, de
regulă, o politic ă deliberat ă și urmărită consecvent pentru reprimarea,
persecutarea sau exterminarea unor grupuri de oameni, fie pentru că
acestea ar constitui un pericol actual sau poten țial pentru cei ce ini-
țiază asemenea fapte ori le să vârșesc, fie în baza unor convingeri, de
regulă, cu caracter extremist, de natur ă ideologic ă, etnică sau reli-
gioasă, ale autorilor sau inspiratorilor faptelor respective.
La incriminarea în concret a unor fapte de natura crimelor împo-
triva umanit ății, una sau alta dintre tr ăsăturile care le caracterizeaz ă
poate să prevaleze, dar, de regul ă, cele trei tr ăsături trebuie s ă fie
întrunite cumulativ.

5.2. Genocidul
Crima de genocid este una dintre cele mai grave fapte penale
incriminate potrivit dreptului interna țio nal. Ea const ă în distrugerea
sau persecutarea unor grupuri umane constituite ca entit ăți naționale,
etnice, rasiale sau religioase160.
Convenția din 1948 pentru prevenirea și reprimarea crimei de
genocid prevede în acest sens, în art.I, urm ătoarele: „P ărțile contrac-
tante confirm ă că genocidul, fie c ă este comis în timp de pace sau în
timp de război, este o crimă internațională, pe care ele se angajeaz ă să
o prevină și să o pedepseasc ă”.
Potrivit art. II al Convenț iei din 1948, genocidul const ă într-unul
din actele enumerate în continuare, s ăvârșit cu inten ția de a distruge
total sau par țial un grup na țional, etnic, rasial sau religios ca atare:
a) Uciderea membrilor grupului;
b) Atingerea grav ă a integrităț ii fizice sau mentale a membrilor
grupului;
c) Supunerea inten ționată a grupului la condi ții de existen ță care
antreneaz ă în mod necesar distrugerea sa fizic ă totală sau parțială;
d) Mă surile vizând împiedicarea na șterilor în sânul grupului;
e) Transferul for țat dintr-un grup în alt grup.
Analiza defini ției genocidului eviden țiază câteva elemente
semnificative pentru fizionomia juridic ă a ace stei crime interna ționale. _____________
160 Vezi Gheorghe Diaconescu, Genocidul, Editura Militar ă, București,
1991.

314Genocidul este caracterizat în primul rând prin inten ția de a dis-
truge un grup uman, în baza unor criterii. Prin acest element genocidul
se particularizeaz ă în raport cu celelalte crime împotriva umanit ății,
apărând ca un caz agravat, calificat, de crim ă împotriva umanit ății.
Intenția calificată a autorului unei crime de genocid este de a
distruge, fie în totalitate, fie par țial, un anumit grup uman. Nu este,
prin urmare, necesar, pentru a exista o crim ă de genocid, ca prin fapta
săvârșită să se distrug ă întotdeauna în întregime un grup uman, uneori
așa ceva fiind chiar imposibil, dac ă se are în vedere num ărul adesea
imens al indivizilor care compun un asemenea grup. Distrugerea par-țială a grupului ca inten ție sau ca realizare în fapt este în aceea și
măsură o condiție suficient ă pentru existen ța infracțiunii de genocid,
ca și distrugerea integral ă.
Convenția din 1948 enumer ă printre categoriile de persoane pro-
tejate împotriva actelor de genocid grupurile na ționale, etnice, rasiale
sau religioase.
La elaborarea conven ției, s-a ridicat problema dac ă nu ar fi
necesar ca, ală turi de cele patru categorii, s ă figureze și alte grupuri
umane care de-a lungul istoriei au format obiectul unor acte de repri-mări masive cu inten ții de lichidare, cum ar fi grup ările politice, sau
dacă nu ar trebui incriminat și genocid
ul cultural sau ecocidul, dar
pentru diverse motive compromisul r ealizat în definirea genocidului a
exclus asemenea elemente.
Convenția din 1948 prevede în art.III c ă vor fi pedepsite actele
de genocid, dar ș i înțelegerea în vederea comiterii genocidului, incita-
rea direct ă și publică, precum ș i complicitatea la comiterea genoci-
dului, ca și tentativa de a comite acte de genocid.
Art.IV al aceleia și conven ții prevede c ă persoanele care au
comis genocidul, deci autorii faptelor, cei ce comploteaz ă în scopul
comiterii unor asemenea acte, instigatorii și complicii, precum și cei
care încearc ă să comită crima de genocid, vor fi pedepsi ți indiferent de
calitatea lor, guvernan ți, funcționari ori particulari, pentru subiectele
crimei de genocid neimpunându-se o calificare a acestora în sensul
dreptului penal, o pozi ție special ă în raport de victim ă sau de locul pe
care îl ocupă în angrenajul social.
Convenția din 1948 cuprinde în art.V angajamentul statelor-p ărți
de a lua în cadrul legisla ției lor interne m ăsurile necesare pentru
asigurarea aplic ării dispozi țiilor conven ției și, în mod deosebit, de a
prevedea sancț iuni penale eficace care s ă lovească persoanele vinovate
de genocid sau de celelalte acte în leg ătură cu genocidul (asocierea în
vederea comiterii faptei, instigarea, complicitatea etc.).

315În ce prive ște judecarea crimei de genocid, Conven ția prevede în
art.VI că persoanele vinovate de genocid sau de o fapt ă în legătură cu
acesta vor fi aduse în fa ța tribunalelor competente ale statului pe
teritoriul c ăruia s-a comis actul sau în faț a unei curț i penale interna țio-
nale. O asemenea curte penală specială nu a fost niciodat ă înființată,
dar genocidul figureaz ă în prezent printre infrac țiunile ce intr ă în
competen ța Curții Penale Interna ționale, înființ ată în 1998.
Se stabilea astfel o competen ță jurisdicțională alternativ ă, a sta-
telor pe teritoriul c ărora s-a comis actul și a unei cur ți penale interna-
ționale. Aceasta nu exclude, desigur, competen ța și a altor state, în
conformitate cu principiul represiunii universale.

5.3. Apartheidul
Discriminarea rasial ă, unul dintre cele mai odioase aspecte ale
discrimin ării în defavoarea persoanei umane și a popoarelor, practicat ă
pe scară largă de-a lungul istoriei, constituie ast ăzi o încălcare gr av ă a
principiilor și normelor dreptului interna țional.
Prin numeroase declara ții și rezoluții, între care Declara ția Na-
țiunilor Unite asupra elimin ării oricăror forme de discriminare rasial ă,
adoptată în 1963, Adunarea General ă a O.N.U. a afirmat în mod solemn
necesitatea de a se elimina rapid toate formele și toate manifest ările de
discriminare rasial ă în toate p ărțile lumii și de a se asigura protec ția și
respectarea persoanei umane.
Ca urmare, la 21 decembri e 1965 a fost a fost adoptat ă printr-o
rezoluție a Adun ării Generale a O.N.U.161 și deschisă spre semnare „Con-
venția interna țională asupra elimin ării oricăror forme de discriminare
rasială”, în cadrul c ăreia statele p ărți condamn ă orice form ă de discri-
minare, în special segrega ția rasială și apartheidul, și se angajeaz ă să
prevină, să interzică și să elimine pe teritoriul lor practicile de această
natură prin toate mijloacele de care dispun, inclusiv prin incriminarea
lor și luarea unor m ăsuri de sanc ționare penal ă.
La 30 noiembrie 1973, tot printr-o rezolu ție a Adun ării Generale
a O.N.U.162 a fost adoptat ă „Convenț ia internațională privind eliminarea
și reprimarea crimei de apartheid”, care a intrat în vigoare în 1976.
Potrivit acestei convenț ii (art.1), apartheidul constituie o crim ă
împotriva umanit ății. Conven ția declară în mod expres criminale orga-
nizațiile, instituț iile și persoanele care comit crima de apartheid, stipulând
_____________
161 Rezoluția nr.2106 (XX) din 21 decembrie 1965.
162 Rezoluția nr.3068 (XXVIII) din 30 noiembrie 1973.

316că sunt pasibili de r ăspunderea penal ă internațională, indiferent care ar
fi mobilul faptelor lor, atât persoanele considerate pur și simplu ca
indivizi, cât și membrii unor organiza ții și instituții sau reprezentan ții
statului, dac ă aceștia comit una din faptele incriminate prin conven ție.
Crima de apartheid este definit ă ca acte inumane comise cu sco-
pul de a institui sau de a între ține domina ția unui grup rasial de fiin țe
umane asupra oric ărui alt grup rasial de fiin țe umane și de a oprima în
mod sistematic grupul respectiv, inclusiv politicile și practicile
asemănătoare, de segregare și discriminare rasial ă.
În cuprinsul conven ției se enumer ă, limitativ, categoriile de acte
inumane care constituie latura obiectiv ă a crimei de apartheid, dac ă
sunt săvârșite în condiț iile și cu scopurile prev ăzute în defini ția
acesteia (art.2):
a) Refuzul, fa ță de un membru sau de membrii unui grup rasial,
al dreptului la via ță și la libertate al persoanei umane prin recurgerea
la unul din urm ătoarele acte: atentatul asupra vie ții, atingerea grav ă a
integrității fizice sau mentale, a libert ății ori a demnit ății sau supu-
nerea la torturi, la pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degra-
dante, precum și arestarea arbitrar ă sau deținerea ilegal ă a acestora;
b) Impunerea deliberat ă față de un grup rasial a unor condi ții de
viață destinate s ă antreneze distrugerea lor fizic ă totală sau parțială;
c) Luarea de m ăsuri legislative sau de alt ă natură, destinate s ă
împiedice un grup rasial s ă participe la via ța politică, socială , econo-
mică și culturală a țării și să creeze în mod deliberat condi ții care să
împiedice dezvoltarea deplin ă a grupului în cauz ă, în special prin
privarea de libertăț ile și drepturile fundamentale ale omului;
d) Luarea de m ăsuri, inclusiv de ordin legislativ, vizând divi-
zarea popula ției după criterii rasiale, prin crearea de rezerva ții sau
ghetouri separate pentru membrii grupurilor rasiale, interzicerea că lă-
toriilor între persoane apar ținând unor grupuri rasiale diferite sau
exproprierea bunurilor și a fondurilor a parținând unor asemenea gru-
puri sau membrilor acestora;
e) Exploatarea muncii grupurilor rasiale, îndeosebi prin supu-
nerea lor la munc ă forțată;
f) Persecutarea organizaț iilor sau a persoanelor prin privarea lor
de libertăți sau drepturi fundamentale pentru motivul c ă se opun
politicii de apartheid.
Statele părți la conven ție se angajeaz ă să ia toate m ăsurile, de
ordin legislativ sau de alt ă natură, necesare pentru a împiedica încura-
jarea în orice mod a crimei de apartheid și a altor politici segrega-

317ționiste asem ănătoare acesteia, ca și a practicilor de aceast ă natură,
precum și pentru a elimina orice asemenea încuraj ări.
De asemenea, ele se angajează să urmărească și să pedepsească
potrivit jurisdic ției proprii persoanele r ăspunzătoare pentru s ăvârșirea
crimei de apartheid și să ia măsurile legislative, judiciare și adminis-
trative care se impun în acest scop. Asemenea m ăsuri trebuie s ă fie
luate de fiecare stat, indiferent dac ă persoana care a comis o asemenea
faptă este cetățean al țării respective, este cetăț ean al altui stat, ori are
statut de apatrid și indiferent dac ă aceasta este rezident ă sau nu pe
teritoriul statului în care s-au produs faptele.
Convenția referitoare la apartheid con ține o dispoziț ie similar ă
celei din conven ția referitoare la genocid în ce prive ște judecarea de
către un tribunal penal interna țional cu competen ță specială pentru
această categ orie de crime. Un asemenea tribunal nu a fost creat, dar
apartheidul figureaz ă printre crimele interna ționale cu care fost a
investită noua Curte Penal ă Internațională.

Secțiunea 6
Crimele de r ăzboi

6.1. Definiț ie și izvoare juridice
Reglement ările interna ționale privind modul de ducere a r ăzbo-
iului și protecția victimelor conflictelor ar mate ori interzicerea sau
limitarea folosirii unor arme, muni ții sau metode de r ăzboi contrar
principiilor consacrate ale dreptului interna țional umanitar aplicabil în
perioada de conflict armat, prev ăd, alături de dispozi țiile de protejare a
victimelor r ăzboiului și a anumitor categorii de bunuri, și norme
specifice vizând stabilirea r ăspunderii interna ționale a statelor pentru
nerespectarea acestor reglement ări, precum și sancționarea penal ă a
persoanelor care s ăvârșesc încălcări grave ale prevederilor conven-
țiilor interna ționale în materie.
Crimele de r ăzboi sunt fapte penale grave să vârșite pe timpul
unui conflict armat prin înc ălcarea regulilor de ducere a r ăzboiului
prevăzute de dreptul interna țional umanitar.
Faptele prin care se încalc ă regulile de drept interna țional uma-
nitar, care prin gravitatea lor au caracterul unor crime de r ăzboi, sunt
prevăzute în mai multe instrumente juridice interna ționale, care se
completeaz ă reciproc163, în principal în:
_____________
163 Vezi Eric David, op.cit., p.551-581.

318- Statutul Tribunalului Militar Interna țional de la Nürenberg
(art.6, lit.a) și Carta Tribunalului Militar Interna țional de la Tokio
(art.5, lit.b));
– Convențiile de la Geneva din 1 949, articolele 50 (Conven ția I),
51 (Convenț ia a II-a), 130 (Conven ția a III-a), respectiv 147 (Con-
venția a IV-a);
– Convențiile de la Haga din 1954 (art.28);
– Conven ția de la Geneva din 1976 asupra interzicerii folosirii
tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în alte
scopuri ostile (art.IV);
– Protocolul adiț ional I de la Geneva din 1977, în special art.11,
par.4, ș i art.85;
– Statutul Tribunalului Interna țional Penal pentru fosta Iugosla-
vie (art.2 ș i 3) ș i Statutul Tribunalului Interna țional Penal pentru
Ruanda (art.2-4).
Crimele de r ăzboi figureaz ă și în Statutul Cur ții Penale Interna-
ționale semnat la Roma în 1998 (art.5 și 8).
Instrumentele juridice men ționate permit a se face o împ ărțire a
crimelor de r ăzboi în dou ă mari categorii: crime împotriva persoanelor
și bunurilor protejate și crime s ăvârșite prin violarea regulilor de
întrebuințare a unor mijloace și metode le lupt ă.

6.2. Crime de r ăzboi împotriva persoanelor și bunurilor protejate
a) Omorurile, tortura și relele tratamente ale persoanelor
Toate ac
este infracț iuni sunt prev ăzute în special de Statutul
Tribunalului de la Nürenberg, apoi de Conven ția de la Geneva din
1949 și de Protocolul adi țional I din 1977.
Potrivit conven țiilor interna ționale incriminatorii, asemenea fapte
pot consta în omoruri inten ționate (asasinat sau ucidere), în torturarea
sau supunerea la tratamente inumane și rele tratamente a civililor în
teritoriul ocupat de inamic, a prizonierilor de r ăzboi, a bolnavilor, r ă-
niților și a naufragia ților, a personalului sanitar sau religios și, în gene-
ral, a oric ăror persoane care se afl ă într-un regim permanent sau tem-
porar de protec ție în perioada de conflict armat.
b) Efectuarea de experienț e biologice și medicale
Toate cele patru conven ții de la Geneva din 1949 interzic expe-
riențele biologice efectuate de beligeran ți asupra persoanelor aflate în
puterea lor, iar Protocolul I di n 1977, dezvoltând aceste interdic ții,
încadreaz ă printre crimele de r ăzboi faptul de a supune orice persoan ă
protejată unui act medical care nu ar fi motivat de starea s ănătății sale
și care nu ar fi conform cu normele medicale în general recunoscute,

319dacă sănătatea și integritatea fizic ă sau mentală a unei persoane ar
putea fi compromis ă.
Este în special interzis de a practica asupra acestor persoane,
chiar și cu consim țământul lor, mutil ări fizice, experien țe medicale sau
științifice, prelev ări de țesuturi sau de organe pentru transplanturi,
dacă acestea nu sunt justificate de ra țiuni privind ap ărarea să nătății
persoanelor în cauz ă. Caracter criminal are și constrângerea de a dona
sânge pentru transfuzii sau piele destinat ă grefelor.
c) Luarea de ostatici
Statutul Tribunalului de la Nürenberg a prev ăzut luarea de osta-
tici printre crimele de r ăzboi, în baza prevederilor art.46 al Regula-
mentului Conven ției a IV-a de la Haga din 1907, care prevede c ă viața
indivizilor trebuie protejat ă de către puterea ocupant ă, iar Conven ția a
IV-a de la Geneva din 1949 enumer ă luarea de ostatici printre infrac-
țiunile grave prev ăzute de art.147 al acesteia.
d) Deportarea populaț iei civile
Deportarea popula ției civile a fost considerată crimă de război
prin Statutul Tribunalului de la Nürenberg, pe baza reglement ărilor
mai generale din convenț iile anterioare (din 1899, 1907, 1929).
Convenția a IV-a de la Geneva din 1949 interzice în mod expres
în art.49 deportarea popula ției civile din teritoriul ocupat de inamic,
dacă nu se face în propriul interes al acesteia, din cauza pericolului
operațiilor militare și nu permite ca dislocarea sau deportarea s ă se facă
pe teritoriul na țional al statului ocupant și o declară crimă de război.
Protocolul I de la Geneva din 1977 adaug ă la deportarea popula ției
statului inamic și transferul de că tre puterea ocupantă al popula ției
statului său în teritoriul ocupat, considerând în art.85 drept crim ă de
război ambele forme de deportare a popula ției civile.
e) Deținerea ilegal ă a popula ției civile
Executarea unor acte de de ținere a persoanelor civile ale statului
inamic de c ătre oricare din p ărțile beligerante prin dep ășirea preve-
derilor Conven ției referitoare la internarea unor asemenea persoane
pentru rațiuni de securitate este considerat ă crimă de război potrivit
art.147 al Conven ției a IV-a de la Geneva din 1949.
f) Înrolarea for țată a persoanelor aflate în puterea inamicului
Constrângerea unui prizonier de r ăzboi sau a unei persoane
civile aparț inând părții adverse, chiar dac ă la începutul ostilit ăților
acestea au fost în serviciul țării inamice, de a lua parte la opera țiuni
militare împotriva țării lor, este incriminat ă de Conven țiile a III-a ș i a
IV-a de la Geneva din 1949, care reitereaz ă o interdic ție în acest sens
formulată prin Regulamentul Convenț iei a IV-a de la Haga din 1907.

320Constituie astfel crim ă de război atât înrolarea forț ată în armata
statului inamic a persoanelor men ționate, cât și constrângerea acestora
de a lua parte la efortul de r ăzboi îndreptat împotriva propriei țări.
g) Refuzul unui proces echitabil
Convențiile de la Geneva din 1949 referitoare la protec ția prizo-
nierilor de ră zboi și, respectiv, la protec ția populației civile, prev ăd că
privarea persoanelor protejate, în caz de s ăvârșire a unor fapte penale
de către acestea, de dreptul lor de a fi judecate conform legii și impar-
țial, constituie o crim ă de război. Incriminarea este reluată și dezvol-
tată în cuprinsul Protocolului I de la Geneva din 1977, potrivit c ăruia
faptul de a priva orice persoan ă protejată de conven țiile interna ționale
umanitare de un asemenea drept constituie crim ă de război.
Sunt, ca atare, crime de r ăzboi executarea fă ră judecată a civili-
lor, a prizonierilor de r ăzboi, ca ș i a spionilor sau a membrilor rezis-
tenței armate, precum și executarea oric ăror persoane protejate de
convențiile interna ționale umanitare, dacă acestea au fost condamnate
după un proces sumar sau f ără acordarea garanț iilor judiciare fundamentale.
h) Întârzierea nejustificat ă a repatrierii prizonierilor de r ăzboi
și a civililor
Fapta a fost incriminat ă pentru prima oar ă de art.85 al Pro-
tocolului adi țional I din 1977. Ea constă în încălcarea prevederilor
Convențiilor de la Geneva din 1949 prin care beligeran ții sunt obliga ți
să asigure f ără întârziere repatrierea prizonierilor de r ăzboi, mari
mutilați sau grav bolnavi, ale c ăror aptitudini intelectuale sau fizice au
suferit o diminuare considerabil ă ori permanent ă, chiar înainte de ter-
minarea ostilit ăților (Conven ția a III-a, art.109), ca ș i repatrierea tutu-
ror prizonierilor de r ăzboi după terminarea ostilităț ilor militare (Con-
venția a III-a, art.118), s ă permită plecarea civililor, cet ățeni ai unui
stat străin, de pe teritoriul p ărților la conflict (Conven ția a IV-a, art.35)
și să elibereze persoanele civile care se afl ă internate, la sfâr șitul
ostilităților sau al ocupa ției, cărora trebuie s ă le
asigure repatrierea sau
întoarcerea la ultimul lor domiciliu (Conven ția a IV-a, art.134).
i) Apartheidul și alte practici inumane rasiste
Faptele de acest gen, care în timp de pace constituie crime împo-
triva umanit ății, pot constitui și crime de ră zboi, fiind incriminate ca
atare prin art.85 al Protocolului adi țional I din 1977, care interzice
orice atingeri aduse demnităț ii persoanelor, precum și relele trata-
mente sau tratamentele inumane aplicate oric ăror persoane protejate.
j) Aplicare unor pedepse colective
Pedepsele colective sunt interzise prin Regulamentul Conven ției
a IV-a de la Haga din 1907 și prin Conven ția a IV-a de la Geneva din

3211949 fără a se indica, îns ă, că aplicarea unor asemenea pedepse ar
constitui o crim ă internațională.
k) Jefuirea bunurilor publice sau private
Asemenea acte au fost considerate crime de r ăzboi prin Statutul
Tribunalului de la Nürenberg, iar ulterior prin Conven țiile de la Geneva
din 1949, care incrimineaz ă aproprierea ilicit ă, masivă, arbitrară și fără
o necesitate militar ă a bunurilor publice sau private. În afara unei
asemenea însu șiri calificate a bunur ilor, jefuirea acestora constituie furt
sau tâlhărie și se pedepse ște potrivit legisla ției penale ordinare.
l) Producerea de distrugeri inutile
Distrugerea de c ătre inamic a bunurilor publice sau private aflate
în puterea sa și aparț inând statului sau cet ățenilor statului advers a fost
incriminat ă prin Statutul Tribunalului de la Nürenberg, care consider ă
crimă de război distrugerea fă ră motiv a ora șelor și satelor sau
devastările care nu sunt justificate de exigen țele militare.
Convențiile de la Geneva din 1949 incrimineaz ă „distrugerea și
însușirea de bunuri, nejustificat ă de necesit ățile militare și executat ă la
scară mare, într-un mod ilicit și arbitrar (Conven ția I, art.50, Con-
venția a II-a, art.51, Conven ția a IV-a, art.147).
m) Atingerile aduse bunurilor culturale
În cuprinsul Conven ției din 1954 pentru protec ția bunurilor
culturale în caz de conflict armat se includea și obligația statelor de a
incrimina prin legisla ția proprie orice infrac țiune la acea conven ție
(art.28), f ără a se stabili caracterul de crim ă internațională al atin-
gerilor aduse bunurilor culturale.
Ulterior, prin Protocolul I de la Geneva din 1977, s-a prev ăzut în
mod expres c ă sunt crime de r ăzboi atacurile armate îndreptate împo-
triva monumentelor istorice, a operelor de art ă și a lă cașurilor de cult
clar recunoscute și care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al
popoarelor, dac ă acestora le este acordat ă o protec ție special ă prin
acorduri interna ționale și dacă distrugerea lor se produce pe o scar ă
largă, nu exist ă nici o dovad ă că adversarul ar fi utilizat asemenea
bunuri
pentru sprijinirea efortului s ău militar, iar asemenea bunuri nu
sunt situate în imediata apropiere a unor obiective militare.
Statutul Cur ții Penale Interna ționale prevede și el printre crimele
internaționale cu judecarea c ărora este investit crima de r ăzboi
constând în îndreptarea inten ționată a unor atacuri împotriva cl ădirilor
dedicate religiei, educa ției, artei și științei sau împotriva monumen-
telor istorice, dac ă acestea nu sunt obiective militare (art.8, lit. b,
par. IX).

3226.3. Crime de r ăzboi săvârșite prin violarea
regulilor de întrebuin țare a unor mijloace și metode de lupt ă
Precizarea faptelor s ăvârșite prin violarea regulilor de între-
buinț are a unor mijloace de lupt ă, care constituie crime de ră zboi, s-a
făcut în special prin Protocolul adi țional I de la Geneva din 1977, în
cadrul infrac țiunilor grave prev ăzute de art.85 al acestuia.
Faptele respective, tratate în continuare, constituie crime de
război dacă prin săvârșirea lor cu inten ție și cu violarea dispoziț iilor
pertinente ale Protocolului, se produc anumite urm ări – moartea ori
lezarea în mod grav a integrit ății fizice sau mentale a unor persoane
protejate de dreptul interna țional umanitar.
a) Atacurile dirijate contra civililor
Supunerea popula ției civile sau a persoanelor civile unui atac
militar constituie crim ă de război conform art.85, par.3, lit.a) din Pro-
tocolul I de la Geneva din 1977.
b) Atacurile f ără discriminare
Lansarea unui atac f ără discriminare, care aduce atingere popula ției
civile sau bunurilor cu caracter civil, dac ă autorul cunoș tea că un
asemenea atac va cauza pierderi în vie ți omenești, rănirea persoan elor
civile sau pagube bunurilor cu caracter civil, care sunt excesive în
raport cu avantajul militar concret și direct așteptat, constituie crim ă
de război potrivit art.85, par.3, lit.b) al Protocolului I men ționat.
c) Atacurile împotriva lucr ărilor care con țin forțe periculoase
Protocolul I din 1977 prevede în art.85, par.3, lit.c) c ă este inter-
zisă, fiind considerată o infracțiune grav ă, deci crim ă de război, lan-
sarea unui atac împotriva lucr ărilor sau instala țiilor care con țin forțe
periculoase, cunoscând c ă un asemenea atac va cauza pierderi de vie ți
omenești, rănirea persoanelor civile, sau pagube bunurilor cu caracter
civil, care sunt excesive în raport cu avantajul militar concret și direct
așteptat.
Atacarea în condi țiile arătate a digurilor, barajelor sau a centra-
lelor nucleare, este crim ă de război chiar dac ă lucrările sau instala țiile
în cauză constituie obiective militare sau se afl ă în imediata apropiere
a unor obiective militare.
d) Atacurile împotriva localit ăților neapărate sau a zonelor demi-
litarizate
Sunt considerate crime de r ăzboi atacurile îndreptate împotriva
localităților neapărate și a zonelor demilitarizate dac ă, potrivit art.59 și
60 ale Protocolului I, cel ce lanseaz ă un asemenea atac cuno ștea carac-
terul respectivelor zone sau localit ăți, iar acestea nu fuseser ă folosite
de partea advers ă în scopuri contrare statutului lor special.

323e) Atacarea unei persoane scoas ă din luptă
Atacarea unei persoane, cunoscând c ă aceasta este scoasă din
luptă, deci se afl ă în puterea p ărții adverse, se pred ă sau este incapa-
bilă să se apere datorit ă rănilor primite, a bolii sau a pierderii cuno ști-
inței, este crim ă de război potrivit art.85, par.3, lit.e) al Protocolului
menționat.
f) Utilizarea perfidă a semnelor protectoare
Utilizarea cu perfidie, în condi țiile prevăzute de art.37 al Pro-
tocolului I 1977 care interzice perfidia ca metod ă de război, deci dac ă
prin aceasta se produce uciderea, r ănirea ori capturarea unui adversar,
a semnului distinctiv al Crucii Ro șii, precum ș i a oricărui alt semn
protector recunoscut de c ătre Conven țiile de la Geneva din 1949 sau
de către Protocolul I din 1977, este incriminat ă prin acela și art.85, la
par.3, lit.f).
g) Utilizarea tehnicilor de modificare a mediului
Convenția de la Geneva din 1 976 asupra interzicerii utiliz ării în
scopuri militare sau în alte scopuri os tile a tehnicilor de modificare a
mediului obligă statele p ărți să interzică și să prevină orice activitate
care contravine
dispozițiilor conven ției, obliga ții care implic ă în mod
necesar și incriminarea prin legisla ția internă a unor asemenea fapte.
h) Utilizarea anumitor arme
Folosirea în cadrul conflictelor armate a unor arme care contra-
vin principiilor dreptului interna țional umanitar, cum sunt cele care
produc suferin țe inutile, cele care produc efecte nediscriminatorii sau
armele perfide, este interzis ă în baza Conven țiilor de la Geneva din
1949 și în special prin Protocolul I din 1977, iar unele categorii de ar-
me specifice care produc asemenea efec te au fost interzise prin con-
venții speciale, fă ră ca prin respectivele instrumente juridice interna-
ționale să se prevad ă caracterul criminal al recurgerii la asemenea arme.
Unele reglementă ri cu caracter penal sunt cuprinse în Conven ția
din 1993 asupra interzicerii armelor chimice, care oblig ă statele părți
să incrimineze în legisla ția lor proprie înc ălcarea prevederilor
convenției, iar prin rezolu ția din 1961 a Adună rii Generale a ONU
asupra armelor nucleare și termonucleare utilizarea unor asemenea
arme se asimilează unei crime împotriva umanit ății.
În Statutul Tribunalului Penal pentru fosta Iugoslavie se consi-
deră crimă de război „folosirea armelor toxice sau a altor arme conce-
pute pentru a
produce suferin țe inutile”.
Statutul Cur ții Penale Interna ționale încadreaz ă în categoria crimelor
de ră zboi care intră în competen ța sa „folosirea unor arme interzise prin
diverse conven ții internaționale și care prin natura lor sunt contrare

324principiilor ducerii r ăzboiului”, men ționând în cadrul acestora otr ăvurile și
armele otră vite, gazele asfixiante ș i alte gaze sau lichide analoge, precum și
gloanțele care explodează sau se desfac u șor în corpul uman.
În cuprinsul aceluia și statut se men ționează, de asemenea, c ă
sunt de competen ța Curții crimele de r ăzboi constând în folosirea unor
arme, proiectile sau materiale și a unor metode de ră zboi care sunt de
natură să cauzeze daune inutile sau suferin țe superflue sau care au un
caracter nediscriminator, f ără a se indica precis care sunt acestea.
Utilizarea unor asemenea arme constituie, potrivit Statutului
Curții Penale Interna ționale, crime interna ționale numai cu condi ția ca
interzicerea lor s ă fie foarte clar ă, armele respective urmând a fi pre-
văzute într-o anex ă la statut, care se va elabora ulterior.

Secțiunea 7
Infracțiuni interna ționale comise de c ătre persoane particulare

7.1. Scurte considera ții generale
În aceast ă categorie de infrac țiuni interna ționale intr ă faptele
penale care d
e regulă sunt săvârșite de către persoane care nu au cali-
tatea de agen ți ai statului și care nu ac ționează din însărcinarea sau în
numele unor guverne.
Includerea unor asemenea infrac țiuni în sfera represiunii interna-
ționale se datoreaz ă faptului c ă acestea, prin pericolul pe care îi prezint ă,
prin formele de manifestare sau pr in efectele pe care le produc, dep ășesc
cadrul limitat al dreptului intern al unei țări, constituind un atentat la
valori ce țin de interesul general al statelor, de stabilitatea raporturilor
internaționale și de cooperarea pa șnică între națiuni și prezintă astfel un
înalt grad de periculozitate pentru întreaga comunitate interna țională .

7.2. Terorismul interna țional
Terorismul este definit în general ca folosirea deliberat ă și siste-
matică a unor mijloace de natur ă să promoveze pe scar ă largă teroarea
în vederea ob ținerii unor scopuri criminale.
Această infracțiune este cunoscut ă din cele mai vechi timpuri,
incriminat ă ca atare și repri mat ă de legisla ția internă a statelor164.
_____________
164 Asupra infrac țiunii de terorism vezi Stefan Glaser, op.cit. vol.II, p.
69-78; Grigore Geam ănu, Dreptul interna țional penal, ed.cit., p.168-184;
Terorismul – istoric, forme, combatere , Culegere de studii, Editura Omega,
București, 2001.

325Caracteristica principal ă a terorismului este intimidarea prin
violență, iar mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop sunt
extrem de variate, incluzând r ăpirea de persoane, luarea de ostatici,
asasinatul, execu țiile sumare, producerea de explozii, distrugerea unor
edificii publice, sabotarea c ăilor ferate sau a unor instala ții industriale
ori a mijloacelor de telecomunica ții, ruperea unor diguri, otră virea
apei potabile, producerea de boli contagioase etc.
Terorismul interna țional are drept scop s ă complice sau s ă
determine ruperea ori deteriorarea rela țiilor dintre state, s ă înlăture
anumiți lideri politici, inclusiv șefi de state, s ă influenț eze prin intimi-
dare politic ă generală a unor state sau pozi ția pe care acestea urmeaz ă
să o adopte fa ță de unele probleme politice concrete, s ă impună o
doctrină politică sau o anumit ă formă de organizare a statului, s ă
creeze tensiune în rela țiile interna ționale, punând prin aceasta în
pericol pacea și securitatea mondial ă.
În ultimul secol, terorismul interna țional a luat o amploare
deosebită, în special sub form ă de atentate contra unor șefi de state,
atacarea misiunilor diplomatice și a diploma ților, atentate împotriva
personalit ăților politice sau a unor persoane particulare cunoscute
pentru opinii
le lor, atacarea unor institu ții publice, a unor întreprinderi
comerciale sau a unor cl ădiri importante, a unor nave și aeronave etc.
Prima conven ție interna țională în scopul combaterii terorismului
a fost „Conven ția pentru prevenirea ș i reprimarea terorismului”,
adoptată la Geneva în 1937, înso țită și de o Convenț ie asupra unei
curți penale speciale care s ă judece persoanele acuzate de terorism,
ambele nefiind ratificate.
Potrivit acestei convenț ii, statele se angajau s ă pedepseasc ă
persoanele vinovate pentru : atentatele împotriva șefilor de stat ș i a
altor persoane cu func ții oficiale; faptele care pun în pericol mai multe
vieți omenești; actele diversioniste asupra bunurilor private și de stat;
fabricarea, procurarea, de ținerea sau furnizarea de arme ș i muniții,
pașapoarte sau alte documente false în scopuri teroriste.
Actele de terorism au figurat și printre crimele sanc ționate de
tribunalele militare de la Nürenberg și Tokio.
Sub egida Na țiunilor Unite, de și problema terorismului a f ăcut
obiectul preocup ării statelor și au fost adoptate numeroase rezolu ții ale
Adună rii Generale a ONU, nu s-a putut ajunge la încheierea unei
convenții int erna ționale cu caracter general și universal asupra
terorismului, cauza rezidând în special în atitudinea politic ă foarte
diferențiată a unor state fa ță de terorism și în împrejurarea c ă nu s-a
putut realiza un acord asupra defini ției terorismului.
În raport de recrudescen ța în anumite perioade a unor forme de
terorism s-au încheiat, îns ă, unele conven ții cu caracter par țial, spe-

326cializat, pentru realizarea unei colabor ări internaționale în combaterea
acestora:
– Conven ția cu privire la prevenirea și reprimarea infrac țiunilor
contra persoanelor care se bucur ă de o protec ție diplomatic ă, inclusiv
agenții diplomatici, adoptat ă în 1973, incrimina faptele inten ționate
constând în: comiterea unui omor, a unei r ăpiri sau a altui atac
împotriva persoanei sau a libert ății unei persoane care se bucur ă de o
protecție interna țională; comiterea, prin violen ță, împotriva localurilor
oficiale, a locuin ței private sau a mijloacelor de transport ale unei
persoane, a unui atac de natură a pune persoana sa u libertatea sa în
pericol; amenin țarea cu comiterea unui asemenea atac, tentativa și
complicitatea la asemenea acte.
Convenția încorporeaz ă acordul statelor-p ărți de a considera
asemenea fapte ca infracț iuni în cadrul legisla ției lor naționale și de a
le prevedea pedepse corespunz ătoare, în raport de gravitatea lor;
– Conven ția împotriva lu ării de ostatici, din 1979, cuprinde
acordul statelor de a incrimina prin legile lor interne infrac țiunea de
luare de ostatici, constând în faptul de a sechestra o persoană sub
amenințarea că o va omorî, de a r ăni o asemenea persoană sechestrat ă
sau de a continua să o rețină pentru a co nstrânge un stat, o organiza ție
internațională sau o persoană fizică, să îndeplineasc ă un act sau s ă se
abțină de la îndeplinirea lui, ca o condi ție a eliber ării ostaticului;
– Convenția privind securitatea personalului Na țiunilor Unite ș i a
celui asociat, din 1994, cuprindea sub aspect penal angajamentul
statelor de a pedepsi prin legisla ția lor națională faptele îndreptate
împotriva unor asemenea persoa ne, constând în omucideri, r ăpiri sau
orice alt atac și de a colabora în pedepsirea unor asemenea crime.
În domeniul securit ății navigației aeriene împotriva deturn ărilor
de aeronave și a altor acte de natur ă a răspândi teroarea în rândul
pasagerilor, au fost adoptate de c ătre statele membre ale Organiza ției
Internaționale a Avia ției Civile (O.A.C.I.) patru conven ții internaționale:
– Conven ția relativ ă la infrac țiunile și alte acte s ăvârșite la
bordul aeronavelor, semnat ă la Tokio în 1963;
– Conven ția pentru reprimarea captur ării ilicite de aeronave,
se
mnată la Haga în 1970;
– Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva
securităț ii aviației civile, semnată la Montreal în 1971 și completată
ulterior de Conven ția pentru reprimarea actelor ilicite de violen ță la
aeroporturile care servesc avia ția civilă (Montreal, 1988).
Convențiile din 1970, 1971 și 1988 intereseaz ă în mod deosebit
întrucât incrimineaz ă fapte grave de terorism, prima referindu-se la

327deturnarea de aeronave, fapt ă constând în capturarea sau exercitarea
controlului asupra unei aeronave civile și deturnarea ei de la ruta de
zbor în mod ilegal prin folosirea for ței sau a amenință rii cu forța, ori a
altei forme de intimidare asupra echipajului acesteia, iar celorlalte
două la fapte grave cum ar fi: punerea în pericol a siguran ței aeronavei
prin acțiuni violente îndreptate împotri va persoanelor aflate la bordul
acesteia, distrugerea unui avion aflat în serviciu sau plasarea de substanțe ori dispozitive capabile s ă distrugă un avion aflat în serviciul
aerian, distrugerea ori deteriorarea unor facilit ăți ale avia ției civile,
comunicarea de informa ții false care pun în pericol siguran ța unei
aeronave aflate în zbor etc.
Pentru sanc ționarea faptelor grave prin care se atenteaz ă la
siguranța navigației maritime s-au încheiat la Roma, în 1988, dou ă
instrumente juridice și anume: Conven ția pentru reprimarea actelor
ilicite împotriva siguran ței naviga ției maritime și Protocolul pentru
reprimarea actelor ilicite împotriva siguran ței platformelor fixe situate
pe platoul continental.
În același cadru de reglementare se situeaz ă și Convenția pentru
protecția fizică a materialului nuclear (Viena, 1980), care interzice
orice acte care ar pune în pericol siguran ța materialelor nucleare,
precum și Conven ția pentru reprimarea bombardamentelor teroriste
(ONU, 1997) prin care este interzis ă plasarea de substan țe explozive
în locuri publice, în facilit ăți aparț inând statului, în sistemele de
transport pu
blic și în infrastructur ă.
Nu lipsesc din sistemul conven țional de combatere a teroris-
mului nici unele reglement ări pentru limitarea surselor de finan țare a
acestuia. Pentru acest scop s-au încheiat: Conven ția interna țională
împotriva recrut ării folosirii, finanță rii și instruirii mercenarilor (ONU,
1989) și Conven ția privind suprimarea finan țării terorismului (ONU,
1999).
În cadru regional, au fost încheiate mai multe convenț ii interna-
ționale vizând combaterea terorismul ui. Dintre acestea sunt de men țio-
nat în primul rând:
– Convenția pentru prevenirea sau reprimarea actelor de terorism
care iau forma delictelor contra persoanelor, ca și a extorc ărilor co-
nexe acestor delicte, dac ă asemenea acte au repercusiuni interna țio-
nale, semnat ă la Washington în 1971 de c ătre statele membre ale
Organizației Statelor Americane (OSA);
– Conven ția european ă pentru reprimarea terorismului, încheiat ă
la Strasbourg în 1977 între statele membre ale Consiliului Europei.

328Cele două convenții nu dau o defini ție a actelor de terorism și nu
sunt în fapt conven ții de incriminare a unor asemenea acte. Ele se
referă la anumite aspecte privind prevenirea și sancționarea unor cate-
gorii de acte de terorism asupra incrimin ării cărora s-a ajuns pe plan
internațional la un acord.
Convenția american ă cuprinde angajamentul statelor p ărți de a
coopera la luarea oric ăror măsuri pe care le vor considera eficace
pentru prevenirea și reprimarea actelor de terorism, în special cu
privire la r ăpirea, uciderea și alte atingeri aduse vie ții sau integrit ății
fizice a persoanelor c ărora statele sunt obligate de dreptul interna țional
să le acorde o protec ție specială.
Potrivit Conven ției, asemenea crime trebuie să fie considerate
crime interna ționale indiferent de mobilul care le-ar inspira (deci
inclusiv cel politic).
Convenția european ă pentru reprimarea terorismului vizeaz ă
luarea unor m ăsuri eficace de întrajutorare judiciar ă și extrădare, anga-
jându-se să nu considere asemenea fapte ca infrac țiuni politice, pentru
ca autorii unor acte de terorism s ă nu scape urm ăririi ș i pedepsirii.
Convenția are în vedere ur
mătoarele fapte criminale:
– infracțiunile cuprinse în câmpul de aplicare al Conven ției
pentru reprimarea capturii ilicite de aeronave de la Haga din 1970 și al
Convenției pentru reprimarea actelo r ilicite îndreptate împotriva
securităț ii aviației civile, de la Montreal, 1971;
– infracțiunile grave îndreptate împotriva vie ții, integrit ății cor-
porale sau libert ății persoanelor care au dreptul la o protec ție interna-
țională, inclusiv agen ții diplomatici;
– infracțiunile care comport ă răpirea, luarea de ostatici sau se-
chestrarea arbitrară ;
– infracțiunile care comport ă utilizarea de bombe, grenade,
proiectile, arme de foc automate ori scrisori sau valize capcan ă, în
măsura în care asemenea utilizare prezint ă pericol pentru persoane.
Celelalte convenț ii adoptate în cadru regional sunt: Conven ția
Asociației Asiei de Sud-Est pentru Cooperare Regional ă privind repri-
marea terorismului (Kathmandu, 1997), Conven ția Arabă privind repri-
marea terorismului (Liga Statel or Arabe, Cairo, 1998), Conven ția Orga-
nizației Conferinț ei Islamice pentru reprimarea terorismului internaț io-
nal (Ouagadougou, 1999) și Convenția Organiza ției Statelor Africane
privind prevenirea și co mbaterea terorismului (Algiers, 1999).
Numeroase conven ții interna ționale pentru combaterea teroris-
mului s-au încheiat și în cadru bilateral, îndeosebi în contextul mai

329larg al asisten ței juridice interna ționale pe care statele și-o acordă în
mod reciproc.

7.3. Pirateria maritimă
Încă din antichitate și până în epoca modern ă, dreptul cutumiar
considera pirateria o crim ă internațională, iar pe pirat un du șman al
întregii umanit ăți. Datorită pericolului pe care îl reprezint ă pentru
siguranța mărilor și oceanelor și pentru comerț ul tuturor statelor, na-
vele-pirat erau considerate în afara legii, pira ții pierzând dreptul la
protecția pavilionului statului lor și caracterul na țional, ei putând fi
urmăriți de navele de r ăzboi ale tuturor statelor.
Pedeapsa pentru piraterie era deosebit de sever ă, de regul ă
moartea165.
Prima reglementare cu caracter conven țional a regimului juridic
al pirateriei potrivit dreptului interna țional a fost cuprins ă în Con-
venția asupra m ării libere de la Geneva din 1958. Prevederile acesteia
referitoare la piraterie au fost ulterior preluate în form ă aproape
identică de Conven ția asupra dreptului m ării din 1982, care consacr ă
acestei probleme 8 articole (art.100-107).
În cuprinsul celor două convenții, pirateria este definit ă ca orice
act nelegitim de violen ță, de deținere sau de jefuire, comis în scopuri
personale de c ătre echipajul sau pasagerii unei nave private sau ai unei
aeronave private, îndreptat împotriva unei alte nave sau aeronave, ori
a persoanelor sau bunurilor aflate la bordul acestora în marea liber ă,
ori împotriva unei nave sau aeronave, a persoanelor sau bunurilor,
într-un loc ce nu ține de jurisdic ția vreunui stat.
Constituie acte de piraterie și actele de aceea și natură comise de
echipajele r ăsculate care au pus st ăpânire pe navele de r ăzboi, navele
de stat sau aeronavele militare, situa ție în care navele și aeronavele
respective sunt asimilate celor private.
Faptul că o navă sau o aeronav ă s-au dedat la acte de piraterie nu
le lipsește ipso facto de caracterul lor na țional, ca în dreptul cutumiar.
Conservarea ori pierderea na ționalității navei sau aeronavei pirat se
determină de către statul care le-a conferit na ționalitatea, acesta
dispunând dac ă est e cazul sau nu s ă continue a le acorda protec ția sa,
potrivit dreptului maritim.
Se observ ă unele deosebiri între reglementarea conven țională și
dreptul cutumiar.
_____________
165 Vezi Stefan Glaser, op.cit., vol.I, p. 154-157.

330Dreptul interna țional conven țional a extins sfera subiectelor
infracțiunii de piraterie, aceasta putând fi comisă nu numai de c ătre
navele maritime, ci și de către aeronave, iar infrac țiunea se poate
săvârși nu numai împotriva unor nave, ci și a aeronavelor aflate în
zone maritime.
Actele de piraterie se pot să vârși atât în marea liber ă, cât și în
orice alte zone nesupuse suveranit ății unui stat, precum ș i în spațiul
aerian de deasupra acestora.
De asemenea, acte de piraterie pot s ă comită nu numai membrii
echipajelor navelor sau aeronavelor pirat, ci și pasagerii acestora,
precum și echipajele r ăsculate care au pus st ăpânire pe o nav ă sau
aeronavă militară ori aflată în serviciul public.
Convenția din 1982 consacr ă principiul represiunii universale
pentru crima de pirateri e atât sub aspectul re ținerii navei sau aeronavei
pirat ș i al arestării autorilor, cât și sub acela al jurisdic ției.
Potrivit convenț iei, statele p ărți se oblig ă să colaboreze, în
măsura posibilit ăților lor, la reprimarea pirateriei.

7.4. Distruge
rea cablurilor submarine
Convenția privind protec ția cablurilor telegrafice submarine,
încheiată în 1884 la Paris, cuprindea, al ături de unele prevederi privind
condițiile instal ării și protecția cablurilor submarine, dispozi ții referi-
toare la răspunderea penal ă internațională în cazul s ăvârșirii unor fapte
prin care se aduc atingeri securit ății cablurilor submarine instalate.
Ruperea sau deteriorarea unui cablu submarin, f ăcută voluntar
sau din neglijen ță culpabil ă, și care ar putea avea drept rezultat
întreruperea sau împiedicarea total ă sau parț ială a comunicaț iilor, ca ș i
nerespectarea regulilor impuse de conven ții privind regulile de insta-
lare a cablurilor, se pedepsesc penal.
Cercetarea și judecarea infrac țiunii de distrugere a cablurilor
submarine se face, potrivit Conven ției, de autorit ățile judiciare ale sta-
tului căruia îi aparț ine nava la bordul c ăreia s-a să vârșit infracțiunea,
dar fiecare stat poate pedepsi pe na ționalii proprii prezuma ți ca vino-
vați, dacă stat ul respectiv nu- și îndepline ște această obligație.
Prevederile Conven ției din 1884 au fost preluate de Conven ția
de la Geneva asupra m ării libere din 1958, apoi de Conven ția asupra
dreptului m ării din 1982 (art.112-115), f ără a se abroga conven ția
originară.

331Potrivit Conven ției din 1982, constituie infrac țiune ruperea nu
numai a cablurilor telegrafice submarine, ci și a cablurilor telefonice, a
cablurilor electrice de înalt ă tensiune și a conductelor petroliere.
Convenția obligă statele p ărți să incrimineze în legisla ția lor
penală ruperea cablurilor submarine și să ia măsuri de sanc ționare a
autorilor acestei infrac țiuni.

7.5. Traficul ilicit de stupefiante
Începând cu anul 1912, când s-a încheiat la Haga Conven ția asu-
pra opiumului, numeroase alte conven ții internaționale au reglemen-
tat controlul asupra fabric ării, importului ș i exportului substan țelor
stupefiante.
Convenția pentru reprimarea traficului ilicit al drogurilor d ăună-
toare, încheiată în 1936, este primul instrument juridic în cuprinsul
căruia traficul ilicit de stupefiante este incriminat, anumite opera țiuni
legate de fabricarea, importul și exportul de stupefiante fiind consi-
derate ca infrac țiuni interna ționale.
Dispoziț iile acesteia au fost apoi preluate de Conven ția unică
asupra stupefiantelor, semnat ă la New York în 1961, care cuprinde
alături de numeroase reglement ări privind controlul asupra opera țiu-
nilor cu asemenea substan țe și dispoziții cu caracter penal privind
reprim
area traficului de stupefiante.
Sunt considerate, potrivit Conven ției unice asupra stupefiantelor,
ca trafic ilicit de stupefiante, numer oase acte privind cultivarea, produ-
cerea, fabricarea, extrac ția, prepararea, de ținerea, oferirea, punerea în
vânzare, distribuirea, procurarea, vânzarea, livrarea sub orice form ă,
mijlocirea, trimiterea, expedi ția în tranzit, transportul, importul și
exportul stupefiantelor, dac ă acestea nu se efectueaz ă în conformitate
cu dispozi țiile conven ției, precum ș i orice alte acte pe care o țară le
consideră ca fiind contrare conven ției.
Statele semnatare sunt obligate s ă includă în legisla ția lor penal ă
faptele men ționate și să le pedepseasc ă aspru pe cele grave.
Se pedepsesc, de asemenea, potrivit Conven ției, asocierea sau
înțelegerea în vederea comiterii acestor infrac țiuni, tentativa, dar și
actele preparatorii, precum și operațiunile financiare îndeplinite cu
intenție, referitoare la aceste infrac țiuni.
Convenția instituie, de asemenea, un sistem complex de coope-
rare între state pentru prevenirea și sancționarea traficului ilicit de
stupefiante.

3327.6. Circulația și traficul publica țiilor obscene
Convenția interna țională asupra reprim ării răspândirii și traficu-
lui publica țiilor obscene, din 1923, stabile ște mai multe fapte pe care
fiecare stat parte se oblig ă să le pedepseasc ă prin legisla ția proprie și
împotriva autorilor c ărora se angajeaz ă să ia toate m ăsurile pentru
descoperirea, urm ărirea și sancționarea lor penal ă. Sunt incriminate
următoarele fapte:
a) Fabricarea sau de ținerea de scrieri, desene, gravuri, picturi,
tipărituri, imagini, afi șe, embleme, fotografii, filme sau alte obiecte
obscene, cu scopul de a face comer ț cu ele, de a le distribui sau a le
expune în mod public;
b) Importul, transportul, exportul cu obiectele și în scopurile
menționate la lit.a) sau pentru a le pune în circula ție într-un mod
oarecare;
c) Comercializarea, chiar dac ă nu este f ăcută în public, a unor
asemenea produse, efectuarea oric ărei operații privitoare la acestea,
indiferent de modul în care s-ar face distribuirea lor, expunerea lor
publică sau închirierea cu caracter de îndeletnicire a acestora;
d) Încunoș tințarea, într-un mod oarecare, în vederea favoriz ării
circulației
sau traficului de reprimat, c ă o persoană se dedă la oricare
din faptele pedepsibile amintite sau c ă respectivele înscrisuri, desene,
gravuri, picturi, imprimate, imagini, afi șe, embleme, fotografii, filme
sau alte obiecte obscene pot fi procurate direct sau indirect.

7.7. Falsificarea de moned ă
Potrivit Conven ției interna ționale pentru reprimarea falsului de
monedă, încheiată în 1929, infrac țiunea de falsificare de moned ă con-
stă în următoarele:
a) Orice act fraudulos de falsifi care sau de alterare a monedei,
indiferent de mijlocul folosit pentru producerea rezultatului;
b) Punerea în circula ție frauduloas ă a monedei false;
c) Faptele care au drept scop punerea în circula ție, introducerea în
țară, primirea sau procurarea de moned ă falsă, știind că aceasta este falsă ;
d) Tentativa la aceste infrac țiuni și actele de participare inten-
ționată;
e) Faptele frauduloase de fabricare, primire sau procurare a
instrumentelor sau altor obiecte destinate prin natura lor la fabricarea de moned ă falsă ori la alterarea monedelor.

333Constituie infrac țiune orice falsificare de moned ă, fie că este vor-
ba de moned ă metalică, de moned ă de hârtie sau de bilete de banc ă.
Convenția obligă statele ca, în cadrul legisla ției lor, să nu facă
distincție la incriminare între moneda na țională și monedele altor state
și să pedepseasc ă în mod egal falsul, f ără a putea invoca condi ția
reciprocit ății.
Falsificarea de moned ă este supus ă principiului represiunii uni-
versale și constituie un caz de extr ădare chiar dac ă s-a comis în sco-
puri politice.

7.8. Sclavia și traficul de sclavi
Sclavia reprezint ă condiț ia impusă unei ființe umane asupra c ăreia
se exercită atributele dreptului de proprietate sau unele din acestea.
Primul document politico-juridic interna țional prin care este
condamnat ă sclavia de o manieră generală îl constituie Declara ția
semnată în cadrul Congresului de la Viena din 1815, urmat ă de Actul
General al
Conferinței împotriva sclaviei, încheiat la Bruxelles în
1890, și de Conven ția de la Saint-Germaine -en-Laye din 1919, care
statuau asupra înlă turării complete a sclaviei sub toate formele și a
comerțului cu sclavi, atât pe p ământ, cât și pe mare.
În 1926 a fost adoptat ă Convenția referitoare la sclavie, care
cuprindea angajamentul statelor pă rți de a lua toate m ăsurile necesare
de ordin legislativ și administrativ pentru incriminarea și combaterea
sclaviei și a traficului de sclavi în cadrul legisla ției proprii și de a
colabora între ele în acest scop.
Traficul de sclavi era definit ca orice act de capturare, achizi țio-
nare sau cesionare a unui individ în vederea aducerii în stare de
sclavie, de achizi ționare a unui sclav în vederea vinderii sau schim-
bului, de cesionare prin vânzare sau schimb a unui sclav dobândit,
pentru ca acesta să fie vândut sau schimbat, ca și orice act de comer ț
sau de transport de sclavi.
Convenția din 1926 a fost completat ă din 1956 de Conven ția
suplimentar ă referitoare la abolirea sclaviei, a traficului de sclavi și a
instituțiilor ș i practicilor analoge sclaviei.
Convenția din 1926 desfiin ța în drept de o manier ă clară sclavia,
prevăzând că nici un stat, nici o organiza ție și nici o persoan ă
particulară nu au dreptul
de a practica sclavia.
În cuprinsul conven ției se lă rgea totodat ă sfera persoanelor ocro-
tite, prin introducerea și a categoriei persoanelor de condi ție servilă , al
căror statut rezult ă din institu țiile și practicile analoge sclaviei. Sunt

334considerate persoane de condi ție servilă persoanele aservite pentru
datorii, servitorii, femeia dat ă în căsătorie fără acordul acesteia contra
unei contribu ții bănești sau materiale pl ătită părinților săi, minorul dat
unei alte persoane în vederea exploat ării muncii sale etc.166.
De asemenea, se condamnau prac ticile inumane de orice natură ,
cum ar fi mutilarea, marcarea cu fierul roș u etc. a unui sclav ori a unei
persoane de condi ție servilă, care erau considerate infrac țiuni.
Sclavia și traficul de sclavi sunt interzise ș i prin Pactul inter-
național cu privire la drepturile civile și politice din 1966 (art.8), iar
Convenția asupra dreptului m ării din 1982 cuprinde în art.99 prevederi
referitoare la reprimarea sclaviei și a traficului de sclavi pe mare.

7.9. Traficul de femei și de copii
Traficul de femei și de copii, un adev ărat atentat la demnitatea și
valoarea fiin ței umane, a fost incriminat pentru prima dată prin
Aranjamentul interna țional cu privire la reprimarea traficului de femei,
încheiat la Paris în 1904, între 16 state, urmat de Conven ția inter-
națională cu privire la traficul de femei, semnat ă tot la Paris în 1910 și
deschisă tuturor statelor.
Convenția din 1910 considera ca infrac țiune faptul de a recruta
ori de a antrena sau a influen ța în vederea recrută rii femei sau fete
minore, spre a practica prostitu ția, chiar cu consim țământul lor. Aceea și
faptă, dacă era săvârșită asupra unei femei majore, constituia infrac-
țiune numai dac ă se recurgea la fraud ă, violență, amenință ri sau abuz
de autoritate.
Convenția di
n 1921 referitoare la traficul de femei și de copii
completa și întărea conven ția anterioar ă, extinzând reglementarea și la
traficul de copii, indiferent de sexul acestora.
O nouă convenție, încheiată în 1933, care se referea la reprima-
rea traficului de femei majore, incrimina traficul de femei majore
efectuat chiar cu consim țământul acestora.
Cea mai cuprinz ătoare interdic ție asupra traficului de femei și de
copii s-a realizat prin Conven ția pentru reprimarea și abolirea traficu-
lui de fiin țe umane ș i a exploat ării prostitu ării altuia, din 1949.
_____________
166 Se apreciaz ă că mai exist ă astăzi în lume în jur de 10-13 milioane de
oameni în stare de sclavie sau alte forme de aservire, îndeosebi în Orientul
Mijlociu, Africa, India, Malaezia, America Latin ă, dar și în alte zone
geografice (conform Stefan Glaser, op.cit., vol.I, p. 124-125; vol.II, p.183).

335Potrivit Conven ției, părțile se angajeaz ă să pedepseasc ă orice per-
soană care, pentru a satisface pasiunile altuia, recruteaz ă, antreneaz ă sau
influenț ează în vederea prostitu ției o altă persoană, chiar cu consim ță-
mântul acesteia, exploateaz ă prostituarea altei persoane, chiar dac ă aceasta
consimte, sau ține, dirijează ori finanț ează o casă de prostituț ie.
Convenția se remarc ă nu numai prin l ărgirea interdic ției formu-
late, ci și prin incriminarea și a actelor preparatorii, a tentativei ș i a
tuturor formelor de participare la infrac țiune, precum ș i printr-o foarte
largă paletă de măsuri privind cooperarea judiciar ă între state în
vederea reprim ării traficului de fiin țe umane (extr ădare, recunoa șterea
hotărârilor de condamnare în alte state etc.).

Secțiunea 8
Jurisdicția penală internațională

8.1. Necesitatea unei jurisdic ții penale interna ționale
Dreptul penal interna țional a cunoscut pân ă în prezent progrese
remarcabile în plan material, pr in adoptarea unor importante conven ții
internaționale de reglementare a colabor ării în diverse domenii, care
cuprind și dispoziții cu caracter penal pentru sanc ționarea înc ălcărilor
grave ale prevederilor acestora, sau prin încheierea unor conven ții cu
caracter pur penal de incriminare și sancționare a unor fapte grave ce
aduc atingere unor valori universale.
În plan jurisdic țional, al cre ării unor institu ții judiciare interna-
ționale, care s ă pună în aplicare normele de drept material consacrate,
realizările sunt, îns ă, mai puț ine.
În lipsa unei asemenea jurisdic ții penale, sanc ționarea infrac țiu-
nilor interna ționale continu ă să fie realizat ă, cu unele excep ții limitate
și conjuncturale, în cadru na țional, de c ătre instan țele penale ale
fiecărui stat.
Convențiile interna ționale prin care
se incrimineaz ă anumite
fapte penale cuprind prevederi potrivit c ărora statele membre se
angajează să caute pe autorii respectivelor infrac țiuni și să-i pedep-
sească indiferent de cetăț enia acestora ori a victimelor lor, de locul
unde au fost comise faptele, sau, în cazul în care nu consider ă necesar
sau posibil s ă o facă, să-i extrădeze altui stat interesat, precum și să
coopereze între ele, astfel ca ace știa să nu rămână nepedepsi ți167, ele
exercitând în acest mod, o competen ță universală cu caracter alternativ. _____________
167 Eric David, op.cit., p. 643 și urm.

336Convențiile interna ționale respective nu stabilesc, îns ă, și reguli
de drept judiciar sau procedural, în afara unor dispozi ții destul se
sumare referitoare la obliga ția respect ării de către instanț ele jude-
cătorești naționale a garan țiilor procesuale general recunoscute și
comune legisla ției penale a statelor civilizate.
În baza conven țiilor interna ționale care asigur ă protecția uma-
nitară a victimelor conflictelor armate, statele p ărți s-au angajat s ă ia
toate măsurile legislative sau de altă natură, necesare pentru reprima-
rea infrac țiunilor grave, cu caracter de crime interna ționale, definite în
cuprinsul acestora.
Astfel, Conven țiile de la Geneva din 1949 (art.49 al Convenț iei
I, art.50 al Conven ției a II-a, art.105-108 și 129 ale Convenț iei a III-a
și art.146 al Convenț iei a IV-a), Protocolul I adi țional la aceste
convenții, încheiat în 1977 (art.85, par.1), ca și Conven ția de la
Geneva din 1954 pentru protec ția bunurilor culturale în caz de conflict
armat (art.28) impun statelor semnatare, între altele, trei categorii de
obligații: de a incrimina în legisla ția națională faptele grave de înc ăl-
care a regulilor umanitare, de a sanc ționa persoanele care
comit
infracțiuni da această natură și de a asigura anumite garan ții de ordin
procedural pentru inculpa ți referitoare la judecat ă, dreptul de ap ărare,
căile de recurs sau executarea pedepselor.
Asemenea obligaț ii sunt asumate de c ătre statele p ărți și în
cuprinsul conven țiilor referitoare la reprimarea altor infrac țiuni inter-
naționale, cum ar fi genocidul (art.V al Convenț iei din 1948), tero-
rismul (art.1 al Conven ției din 1937), traficul de stupefiante (art.36 al
Convenției unice asupra stupefiantelor din 1961) etc.
Sancționarea potrivit jurisdic țiilor naționale a infrac țiunilor in-
criminate prin conven ții internaționale constituie o modalitate juridic ă
necesară, dar nu și suficient ă. Practica a dovedit c ă lipsa unei juris-
dicții interna ționale permanent ă și imparțială, competentă să judece
toate infrac țiunile cu caracter interna ți onal, astfel cum acestea sunt
definite și caracterizate prin conven țiile respective, constituie o lacun ă
majoră a dreptului interna țional actual, cu consecinț e defavorabile
pentru comunitatea interna țională în efortul tot mai organizat al aces-
teia de a controla fenomenul infrac țional și de a sanc ționa pe cei ce
încalcă legalitatea interna țională.
Dacă în cazul infrac țiunilor săvârșite de către persoane parti-
culare acest inconvenient este în mare m ăsură limitat prin formele de
colaborare interna țională instituționalizate în cuprinsul convenț iilor
(asistența judiciar ă, extrădarea, comisiile rogatorii, cooperarea în prin-

337derea infractorilor etc.), în cazul celorlalte crime (contra p ăcii, împo-
triva umanit ății și de război), care constituie cele mai grave încă lcări
ale dreptului interna țional, posibilitatea ca faptele s ă fie pedepsite de
către tribunalele na ționale este redus ă, dacă nu iluzorie, deoarece ase-
menea infrac țiuni sunt cel mai adesea inspirate sau ordonate de c ătre
guvernele statelor.
Ideea cre ării unui tribunal penal interna țional care s ă fie com-
petent a judeca infracț iunile comise prin înc ălcarea normelor de drept
internațional dateaz ă încă din secolul al XIX-lea, iar tentativele de
materializare au început a se face dup ă primul r ăzboi mondial, în
cadrul Societăț ii Națiunilor, sus ținute fiind și de înalte foruri ale
științei juridice, în special de Asocia ția de Drept Interna țional, Institu-
tul de Drept Interna țional și Asociația Interna țională de Drept Penal, o
contribuție important ă având în cadrul acestora românul Vespasian V.
Pella, și au fost continuate apoi în cadrul Organiza ției Națiunilor
Unite, începând cu anul 1950.
Convenții interna ționale im portante privind incriminarea unor
fapte grave cum sunt cele referitoare la terorism (1937), genocid
(1948) și apartheid (1973), prevedeau c ă judecarea faptelor de acest
gen să se facă nu numai de c ătre instan țele naționale, ci și de către o
curte sau un tribunal penal interna țional, dar proiectele întocmite nu au
putut să fie finalizate.
În lipsa unui tribunal interna țional cu competen ță universal ă,
unele nevoi presante și punctuale au fost satisf ăcute prin înfiin țarea de
tribunale penale ad-hoc.
În 1945 s-au constituit tri bunalele militare interna ționale de la
Nürenberg și Tokio, care au judecat pe principalii vinova ți de
declanșarea și purtarea celui de-al doilea r ăzboi mondial, iar mai târziu
s-au înfiin țat Tribunalul Interna țional pentru fosta Iugoslavie și cel
pentru Ruanda, ast ăzi în func țiune.
Tribunalul Interna țional pentru fosta Iugoslavie a fost înfiin țat în
1993 pentru pedepsirea persoa nelor responsabile de viol ări grave ale
dreptului umanitar, comise pe teritoriul acestei țări, începând cu
1 ianuarie 1991, iar Tribunalul Interna țional pentru Ruanda a fost înfiin-
țat în 1994, având drept sarcin ă pedepsirea persoanelor responsabile
de genocid și alte viol ări grave ale dreptului internaț ional umanitar
comise pe teritoriul Ruandei ș i a cetățenilor ruand ezi vinova ți de
genocid și alte asemenea viol ări comise pe teritoriile statelor vecine,
între 1 ianuarie 1994 ș i 31 decembrie 1994. Ambele tribunale interna-
ționale au fost constituite în baza unor rezoluț ii ale Consiliului de
Securitate al O.N.U.

3388.2. Curtea Penal ă Internațională
Eforturile pentru constituirea unui tribunal interna țional cu
competen ță universal ă și caracter permanent și-au găsit, după multe
tergiversări și întreruperi, o fericit ă încununare prin semnarea la
Roma, la 7 iulie 1998, a Statutului Cur ții Penale Interna ționale, al
cărui text fusese stabilit în cadrul Conferinț ei Diplomatice convocat ă
în acel ora ș în baza unei rezolu ții a Adun ării Generale a O.N.U. din
decembrie 1997 (Rezoluț ia nr.160, Doc. O.N.U. A/RES/52/160).
În competen ța Curții Penale Interna ționale intr ă cele mai grave
crime care intereseaz ă comunitatea interna țională, prevăzute de art.5
al Statutului Cur ții:
a) Crima de genocid;
b) Crimele împotriva umanit ății;
c) Crimele de r ăzboi;
d) Crima de agresiune. Genocidul este definit de art.6 al Statutului în formularea dat ă de
Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid din 1948.
În ce prive ște crimele contra umanit ății, acestea sunt definite ca
acte comise în cadrul unui atac generalizat sau sistematic îndreptat
împotriva oric ărei popula ții civile, cunoscându-se natura unui
aseme-
nea atac, atât în timp de r ăzboi, cât și în timp de pace.
Referindu-se la crimele de r ăzboi, statutul face o distinc ție clară
între cele comise în timpul unui conflict armat interna țional și cele co-
mise pe perioada existenț ei unui conflict armat f ără caracter interna-
țional, urmând linia de reglementarea stabilit ă la Geneva în 1977.
Crimele de r ăzboi sunt sistematizate și precizate în raport de
categoriile de norme de drept umanitar pe care le încalc ă:
– regulile de conducere a opera țiilor militare pentru a se respecta
delimitarea ce trebuie f ăcută între obiectivele militare și cele civile,
între combatan ți și populația civilă;
– folosirea unor metode de r ăzboi interzise;
– folosirea unor arme interzise prin conven ții interna ționale și
care prin natura lor sunt contrare principiilor ducerii r ăzboiului.
În legătură cu crima de agresiune statutul prevede c ă jurisdicția
Curții se va exercita numai dup ă ce se va adopta o prevedere care să
defineasc ă această crimă, deci când se va realiza un acord asupra
tuturor elementelor constitutive ale acesteia, prevedere care s ă fie
încorporat ă în statut, printr-un amendament ulterior.
În judecarea cauzelor, Curtea Penal ă Internațională va aplica un
complex de principii și norme juridice, după cum urmeaz ă: principiile

339uzuale de drept interna țional penal, tratatele interna ționale pertinente,
principiile și normele dreptului interna țional general, inclusiv prin-
cipiile dreptului interna țional al conflictelor armate, iar atunci când
acestea ar fi insuficiente, va putea să aplice și legislația națională a
statelor care în mod normal ar fi trebuit s ă-și exercite competen ța
asupra cauzei deduse judecăț ii, cu condiț ia ca acestea s ă nu fie
incompatibile cu statutul s ău, cu dreptul interna țional, precum și cu
normele și standardele recunoscute pe plan interna țional.
Curtea este structurat ă în: președinție, secții de apel, de prim ă
instanță și preliminare, un birou al procurorului și grefa, plus com-
partimente administrative.
Curtea este compus ă din 18 judec ători, aleși dintre persoane cu
înalte calit ăți morale, caracterizate de impar țialitate și integritate, care
dețin calificarea necesară pentru a fi numi ți, în statele din care provin,
în cele mai înalte func ții judiciare și care trebuie s ă satisfacă urmă-
toarele exigen țe: să aibă co mpetența necesar ă în procedura penal ă,
precum și o experien ță relevantă ca judec ător, procuror, avocat sau
alte funcții similare în probleme de drept penal ori s ă aibă o com-
petență recunoscută în domeniul dreptului interna țional și să cunoască
cel puțin una din limbile de lucru ale Cur ții (engleza, rusa, franceza,
spaniola, chineza și araba).
Statutul Cur ții cuprinde reglement ări detaliate privind procedura
de judecat ă, organizarea, func ționarea și finanțarea instan ței, precum
și reguli de cooperare și asistență judiciară cu statele care au devenit
părți la statut, acceptând jurisdic ția Curții.
În anul 2002 s-a întrunit num ărul necesar de ratific ări prevă zute
de Statutul Cur ții Penale Interna ționale, astfel c ă acesta a intrat în
vigoare.

340

341

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă

I. Literatur ă juridică română
1. Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic și consular , Editura
Lumina Lex, Bucure ști, 1996
2. Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor , 2 volume, Editura
Științifică și Enciclopedic ă, București, 1994
3. Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel, Răspunderea în dreptul
internațional, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 1998
4. Alexandru Bolintineanu, Adrian N ăstase, Bogdan Aurescu,
Drept interna țional contemporan , ediția a 2-a rev ăzută și adăugită, All
Beck, Bucure ști, 2000
5. Aurel Bonciog, Drept diplomatic , Editura Funda ției România
de Mâine , București, 2000
6. Aurel Bonciog, Drept consular , ediția a III-a, Editura
Fundației România de Mâine , București, 2000
7. Ionel Clo șcă, Ion Suceav ă, Dreptul interna țional umanitar ,
Casa de Editur ă și Presă „Șansa SRL”, B
ucurești, 1992
8. Ionel Clo șcă, Ion Suceav ă, Tratat de drepturile omului ,
Editura Europa Nova, Universitatea European ă – Lugoj, 1995
9. Vasile Cre țu, Drept interna țional penal , Editura Societăț ii
Tempus România, Bucure ști, 1996
10. Vasile Cre țu, Nerecurgerea la forță în rela țiile
internaționale , Editura Politic ă, București, 1978
11. Nicolae Daș covici, Curs de drept interna țional public.
Războiul, neutralitatea ș i mijloacele de constrângere între state ,
Institutul de Arte Grafice „N.V. Ștefăniu”, Iași, 1934
12. Ion Diaconu, Normele imperative în dreptul interna țional –
jus cogens, Editura Academiei R.S.R., Bucure ști, 1977
13. Ion Diaconu, Curs de drept interna țional public , Casa de
Editură și Presă „Șansa – S.R.L.”, Bucure ști, 1993
14.Victor Duculescu, Protecția juridic ă a drepturilor omului ,
Lum
ina Lex, Bucure ști, 1994
15. Victor Duculescu, Succesiunea statelor la tratatele
internaționale , Editura Politic ă, București, 1972

34216. Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept interna țional
public , Editura „Hyperion”, Bucure ști, 1993
17. Grigore Geam ănu, Drept interna țional public , Editura
Didactică și Pedagogic ă, București, 2 volume, vol.I – 1981, vol.II –
1983
18. Hugo Grotius, Despre dreptul r ăzboiului și al păcii, Editura
Științifică, București, 1968
19. Mircea Maliț a (coordonator), Mecanisme de reglementare
pașnică a diferendelor dintre state , Editura Politic ă, București, 1982
20. Viorel Marcu, Mecanismele interna ționale de garantare a
drepturilor omului, Editura Sigma Plus, Bucure ști, 1998
21. Viorel Marcu, Drept interna țional comunitar , Ediția a II-a
revăzută și adăugită, Lumina Lex, Bucure ști, 2001
22. Raluca Miga-Be șteliu, Drept interna țional. Introducere în
dreptul interna țional public , Editura All Educational, Bucureș ti, 1997
23. Marțian Niciu, Drept interna țional public , vol .I, Editura
Fundației „Chemarea”, Ia și, 1992
24. Dumitra Popescu, Adrian N ăstase, Florian Coman, Drept
Internațional Public , Casa de Editură și Presă „Șansa – SRL”,
București, 1994
25. Dumitra Popescu, Traian Chebeleu (coordonatori),
Soluț ionarea pa șnică a diferendelor interna ționale , Editura
Academiei RSR, Bucure ști, 1983

II. Literatur ă juridică străină
1. Michael Akehurst, A Modern Introduction to International
Law, Second edition, George Allen and Unwin Ltd., London, 1971
2. M.C. Bassiouni, A Treatise on International Criminal Law , 2
vol. (I – Crimes and Punishment; II – Jurisdiction and Cooperation),
Springfield, 1973
3. Ian Brownlie, International Law and The Use of Force by
States, Oxford, at the Clarendon Press, 1963
4. Ian Brownlie, Principles of Public International Law , Third
edition, Oxford, at the Clarendon Press, 1979
5. Philippe Cahier, Le droit diplomatique contemporain,
Deuxièmme édition, Genève, 1964
6. Eric David, Principes de droit des conflits armées, Bruylant,
Bruxelles, 1964

3437. Louis Delbez, Les principes généraux du droit international
public. Droit de la paix, droit préventif de la guerre, droit de la
guerre, Troisième édition, Presse Universitaire de France, Paris, 1964
8. Pierre-Marie Dupuy, Droit international public , Précis
Dalloz, Paris, 1992
9. Hans-Peter Gasser, Le droit international humanitaire.
Introduction , Institut Henry Dunant, Editi ons Paul Haupt, Berne, 1993
10. Stefan Glaser, Droit international penal conventionnel ,
Establissement Emile Bruylant, Bruxelles, 1970
11.Paul Guggenheim, Traité de droit international public , Tome
I, Deuxième édition revue et augmentée, Genève, Georg & Cie S.A., 1967
12. Jean Pictet, Développement et principes du droit international
humanitaire , Institut Henry Dunant, Genève, Éditions A. Pédone, Paris,
1983
13. P. Reuter, Droit international public , Presse Universitaire de
France, Paris, 1983
14.Charles Rousseau, Droit international public , Tomes I-V,
Sirey, Paris, 1970-1983
15. Charles Rousseau, Le droit des conflits armés, Éditions A.
Pédone, Paris, 1983
16. G. Schwarzenberger, A Manual of International Law ,
London, Clarendon Presse, 1967
17. Max Sörensen, Manual of Public International Law , Mac
Millan, London, 1968
18. J.G. Starke, Introduction to International Law , London,
1989

III. Culegeri de instrumente juridice interna ționale
1. Drept interna țional contemporan. Texte esen țiale, selectate și
publicate de Adrian N ăstase și Bogdan Aurescu, Regia Autonom ă
„Monitorul Oficial”, Bucure ști, 2000
2. Drepturile omului (documente), Asocia ția Român ă de Drept
Umanitar și Comitetul pentru Drepturile Omului din Ministerul de
Interne, 1992
3. Organiza ția Națiunilor Unite și instituțiile sale specializate.
Documente fundamentale , Editura Politic ă, București, 197
0
4. Principalele instrumente interna ționale privind drepturile
omului la care România este parte. Vol.I – Instrumente universale ,

344vol.II – Instrumente regionale , Comitetul Român pentru Drepturile
Omului, Bucure ști, 1997
5. Relații interna ționale în acte și documente , vol.III (1945-
1982), Editura Didactic ă și Pedagogic ă, București, 1983
6. România și tratatele interna ționale . Culegere de texte din
tratate, conven ții și acorduri interna ționale privind rela țiile politico-
militare dintre state, Editura Militar ă, București, 1972
7. Tratatele interna ționale ale României , texte rezumate și
adnotate de dr. Gheorghe Gheorghe, Editura Științifică și Enciclo-
pedică, București, 1980.

Redactor: Georgeta MITRAN
Tehnoredactor: Jeanina DR ĂGAN
Florentina STEMATE
Coperta: Marilena B ĂLAN
Bun de tipar: 13.11.2006; Coli tipar: 21,5
Format: 16/61 ×86

Editura Funda ției România de Mâine
Bulevardul Timi șoara nr. 58, București, Sector 6
Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a României CREȚU, VASILE Drept interna țional public /Vasile Cre țu, ediția a IV-a București; Editura Funda… [601826] (ID: 601826)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a României CREȚU, VASILE Drept interna țional public /Vasile Cre țu, ediția a IV-a București; Editura Funda… [601826]

Copyright Notice

EVOLUȚIA SPAȚIAL – TEMPORALĂ A CARTIERULUI ZORILOR DIN CLUJ-NAPOCA Coordonator științific, Absolvent, Conf.univ.dr Fodorean Ioan Borzan… [308877]

FACULTY OF ECONOMICS AND BUSINESS ADMINSTRATION ECONOMICS AND INTERNATIONAL BUSINESS BACHELOR ’S DEGREE THESIS SCIENTIFIC COORDINATOR: ASIST. UNIV…. [608265]

Manual Bt 24 Romana Bt [627810]

Descriere constructivă și funcțională a elementelor de bază ale unei drone [301887]

Conceptul de logistică datează încă din antichitate, interesul pentru acest concept [621540]

Prezentare firmă [302732]

Copyright Notice

Similar Posts