Descrierea CIP a B ibliotecii Naționale a României ȘERBAN, IONELA LĂCRĂ MIOARA Fiziologie umană : glandele endocrine / Ionela Lăcrămioara Șerban,… [630226]

FIZIOLOGIE UMANA
GLANDELE ENDOCRINE
Ionela Lăcrămioara Serban
Dragomir Nicolae Serban
Editura “Gr. T. Popa”
Iași- 2013

Descrierea CIP a B ibliotecii Naționale a României
ȘERBAN, IONELA LĂCRĂ MIOARA
Fiziologie umană : glandele endocrine / Ionela Lăcrămioara Șerban,
Dragomir -Nicolae Șerban. – Iași : Editura Gr.T. Popa, 2013
Bibliogr.
ISBN 978 -606-544-176-7

I. Șerban, Dragomir Nicolae

611.4

Referenți științifici:
Prof. univ. dr. Doina AZOICĂI – U.M.F. „Grigore T. Popa” Iași
Prof. univ. dr. Irina-Draga CĂRUNTU – U.M.F. „Grigore T. Popa” Iași

Editura „Gr. T. Popa”
Universitatea de Medicină și Farmacie Iași
Str. Universită ții nr. 16

Toate drepturile asupra acestei lucrări apar țin autorilor și Editurii „Gr.T. Popa" Iași.
Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată sau transmisă prin nici un mijloc, electr onic
sau mecanic, inclusiv fotocopiere, fără permisiunea scrisă din partea a utorilor sau a
editurii.

Tiparul executat la Tipografia Universită ții de Medicină și Farmacie "Gr. T. Popa" Iași
str. Universită ții nr. 16, cod. 700115, Tel. 0232 267798 int. 231, Fax 0232 21182

Prefață
Această carte eo sinteză a cunoștințelor actuale esențiale defiziologie
umană privind rolurile funcționale și mecan ismele de secreție și de acțiune
ale hormonilor clasici. Destinată în special studenților de la Programul de
Licență în Medicină , utilă și celor de la Colegiul Medical Universitar, cartea
este o deschidere structurată și consistentă spre studiul endocrinol ogiei. Ea
poate fi utilizată și de studenții de la alte programe de studii din domeniul
biomedical , precum și de alți cititori care au cunoștințe de biologie umană la
nivel de liceu și sunt interesați de ro lurile și mecanismele funcționale ale
fenomenelor din corpul uman. In plus, lucrarea poate fi un instrument util și
pentrumedici sau alte persoane dejaimplicate în sistemul de asigurare a
sănătății sau în cercetarea biomedicală .
Ne-am propus să realizăm o descriere a glandelor endocrine succintă,
clară și ilustrată echilibrat. Cuprinde rea și profunzimea informației s-a dorit
a fi în conformitate cu cerințele pregătirii studenților la medicină, pentru
examenele de fiziologie și nu numai, pentru a le oferi un instr ument de lucru
eficient și cu informație s uficientă, dar acces ibil comparativ cu tratatele
consacrate care le sunt destinate. In acest demers am pornit tocmai de la
necesitatea unui astfel de material , util pentru trecerea studenților de la
prelegerile și lucrările practice pe care le oferim la un studiu mai aprofundat,
la nivel de tratate, monografii și articole din reviste de specialitate. Textul se
bazează pe experiența noastră îndelungată și este natural influențat de
tradiția școlii medicale de la Iași, de tratatele de fiziologie* pe care ne -am
sprijinit activitatea în timp și de interesele noastre de cercetare științifică.
Adresăm mulțumiri speciale referenților științifici ai acestei cărți, Prof.
Dr. Dumitru Brănișteanu și Prof. Dr. Doina Azoicăi.
I. L.Serban și D. N. Serban
* Cu puține excepții, cartea de față conține numai informații de specialitate de uz comun
(publice și binecunoscute, inclusiv conținutul ilustrațiilor), care se regăsesc în diver se forme
în multe lucrări (unde nu sunt citate lucrările originale în cauză), un grad de asemănare
fiind inevitabil. In limitele impuse de acuratețea informației, textul, tabelele și figurile sunt
originale sub aspectul formei, asigurându -se astfel origina litatea academică a lucrării și
respectarea proprietății intelectuale. Astfel, am introdus doar indicații bibliografice succinte
și numai unde a fost cazul.

CUPRINS
Introducere 1
Sistemul hipotalamo -hipofizar 3
Hormonii adenohipofizari – I. L. Serban, D. N. Serban
1. Hormonul adrenocorticotrop și peptidele înrudite 5
1.1. Biosinteză și structură 5
1.2. Axul CRH -ACTH-cortisol 7
2. Hormonii glicoproteici 8
2.1. Axul TRH -TSH-hormoni tiroidieni 8
2.2. Axul hipotalamo -hipofizo-gonadal 9
3. Hormonul de creștere 10
3.1. Structură și biosinteză 10
3.2. Reglarea sintezei și secreției 10
3.3. Efecte biolo gice 11
4. Prolactina 12
4.1. Structură și biosinteză 12
4.2. Regla rea sintezei și secreției 12
4.3. Efecte biologice 13
Glanda hipofiză posterioară (neurohipofiza) -D. N. Serban, I. L. Serban
1. Structura și biosinteza AD H și oxitocinei 14
2. Reglarea sintezei și secreției de ADH 15
3. Efecte biologice ale ADH 16
4. Efecte biologice ale oxitocinei 17
Glanda tiroidă – I. L. Serban, D. N. Serban
1. Structură 17
2. Biosinteza hormonilor tiroidieni 17
3. Reglarea secreției tiroidiene 19
3.1. Axa hipotalamo -hipofizo-tiroidiană 19
3.2. Autoreglarea 20
4.Transport și metabolism 21
5. Efecte biologice ale hormonilor tiroidieni 22
5.1. Efecte asupra creșterii și dezvoltări i 22

5.2. Efecte asupr a metabolismului energetic 22
5.3. Efecte asup ra organelor și sistemelor 22
Glandele paratiroide – D. N. Serban, I. L. Serban
1. Vitamina D 25
1.1. Structură și biosinteză 25
1.2. Reglarea formării de 1,25(O H)2D 27
1.3. Efecte biologice 27
2. Parathormonul 29
2.1. Structură și biosinteză 29
2.2. Regl area sintezei și secreției 29
2.3. Efecte biologice 30
3. Calcitonina 31
3.1. Structură și biosinteză 31
3.2. Reglarea sintezei și secreției 31
3.3. Efecte biologice 32
4. Alți reglatori ai metaboli smului fosfo -calcic și osos 32
Glandele suprarenale -D. N. Serban ,I. L. Serban
1. Corticosuprarenala 33
1.1. Metabolismul hormonilor corticosuprarenalieni 33
1.2. Reglarea secreției hormonilor corticosuprarenalieni 36
1.3. Efecte biolog ice ale glucocorticoizilor 38
1.4. Efecte biologic e ale mineralocorticoizilor 40
2. Medulosuprarenala 41
Pancreasul endocrin -I. L. Serban ,D. N.Serban
1. Insulina 43
1.1. Biosinteză și secreție 43
1.2. Dozarea insulinei 44
1.3. Factori care reg lează secreția de insulină 45
1.4. Efect e biologice ale insulinei 47
2. Glucagonul 49
2.1. Sinteză, secreție, dozare 49
2.2. Factori care re glează secreția de glucagon 49
2.3. Efecte biologice ale glucagonului 50

3. Somatostatinul 50
4. Peptidul pancreatic 51
Funcția reproducătoare masculină -I. L. Serban, D. N. Serban
1. Principalii ho rmoni sexuali masculini 51
2. Spermatogeneza 54
3. Dezvoltarea sexuală 56
3.1. Determinarea sexului in utero 56
3.2. Pubertatea 57
3.3. Modificări ale funcției test iculare în funcție de vârstă 59
Funcția reproducătoare feminină -D. N. Serban ,I. L. Serban, L. L. Hurjui
1. Biosinteza ho rmonilor sexuali feminini 59
2. Transport plasmatic 60
3. Metabolism 60
4. Acțiunile ho rmonilor sexuali feminini 61
5. Ovogeneza 62
6. Ciclul reproductiv al feme ii 66
6.1. Ciclul ovarian și dezvoltarea foliculară 66
6.2. Controlul ho rmonal al ciclului ovarian 69
6.3. Cic lul endometrial și uterin 71
7. Pubertatea feminină 72
8. Menopauza 72
Sarcina normală -I. L. Serban, D. N. Serban, L. L. Hurjui
1. Fecundația 73
2. Nidația 75
3. Structur a și funcțiile placentei 76
4. Rolurile hormonilor se cretați în cursul sarcinii 77
5. Circulația fetală 80
6. Gestația 82
7. Modificări fiziologice ale organismului matern în sarcină 83
7.1. Aparatul cardio -vascular 83
7.2. Sânge 83
7.3. Aparat reno -urinar 84
7.4. Aparat respirator 84

7.5. Aparat digestiv 85
7.6. Sistemul endocrin 85
7.7. Pielea 85
7.8. Metabolismul materno-fetal 86
Nașterea și lactația – D. N. Serban, I. L. Serban, L. L. Hurjui
1. Factorii declanșatori ai nașterii 86
2. Stadiile nașterii 88
3. Durerile travaliului 89
4. Prolactina și lactația 89
5. Prolactina și e liberarea laptelui 91
6. Com poziția laptelui matern 91
Contracepția -I. L. Serban, D. N. Serban, L. L. Hurjui
1. Metode ne -hormonale de contracepție 92
2. Controlul hormonal al sarcinii 94
Fiziologia nou -născutului – I. L. Serban, D. N. Ser ban, L. L. Hurjui
1. Adaptări cardio -vasculare 95
2. Adaptări respiratorii 96
3. Temperatura corporeală 96
4. Modificări ale metabolismului glucidic 97
5. Modificări a le metabolismului lipidic 97
6. Modificări ale echilibrului a cido-bazic 98
7. Sistemul de apărare 98
8. Alimentația 99

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
1Introducere
Sistemul nervos și sistemul endocrin reprezintă două structur i impor-
tante care servesc ca reț ea de comunicare biologică în vederea integrării răs –
punsurilor organismului la modificările de mediu. Intre cele două sisteme
există conexiuni strâns e; multe funcții ale sistemului nervos sunt mediate de
hormoni dar și în reglarea activității sistemului endocrin intervine sistemul
nervos. Interelația dintre cele două sisteme (endocrin și nervos) se realizează
prin intermediul traductorilor neuro-endocrini: celule grupate î n nuclei sau
dispersate, car e transformă informaț ia nervoasă (cu expresia saelectricăca
influx nervos) î ntr-un mesaj chimicde tip umoral, endocrin . Neurosecreț ia
este fenomenul prin care c elulele nervoase produc substanț e biologic a ctive
cu rol de chemiteri (purtă tori c himici de informație nervoasă ), pe care o
transmit altor celule c u receptori specifici. Produșii de secreție sunt repre –
zentați de :neurotransmițăt ori,neuromodulatori și neurohormoni.
Neurotransmițătorii sunt chemiter i eliberați local la nivelul sinapselor,
a joncțiunilor interneuronale sau neurotisulare, unde sunt răspunzători de
declanșarea potențialelor de acțiune sau de alte efecte post -sinaptice excita –
toare sau inhibitoare .Neuromodulatorii (cibernine; de exemplu endorfine le,
neurotensina) sunt mesageri primari eliberați extrasinaptic în interstițiul
perineural, care acționează asupra celulelor nervoase învecinate numaimo-
dificând excitabilitatea acestora (fără să declanșeze potențiale de acțiune
direct).Neurohormonii sunt totmesageri primari (de ordinul I), dar aceștia
sunt transportați pe cale sanguină și acționează pe receptori a flați la mare
distanță(de exemplu: hormonul antidiuretic , gonadoliberina, dopamina).
Deseori aceeași substanță poate îndeplini unul sau altul din cele trei roluri
descrise, în funcție de spațiul de difuziune până la celula țintă luată în
discuție.Contr olul nervos (prin neurotransmiță tori) este rapid, localizat la
nivel sinaptic , anticipativ ș i dominant. Controlul endocrin (prin hormo ni)
este lent, difuz (umoral) , de tip retro -reactiv.Controlul neuro -endocrin (prin
neurohormoni, neuromodulatori) este lent, difuz (umoral) dar anticipativ și
dominant. Este pus în funcț ie simultan cu cel nervos și domin ă controlul
prin retro-reacție.
Glandele endocrine sunt structuri secretorii fără canale excretoare ,
care sintetizează și secretă hormoni ;acești produși de secreție se eliberează
înlichidul interstițial șisunt tr ansportați pe cale sanguină la celulele țintă (la
distanță de locul de secre ție), influențând în sens stimulator / inhibitor

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
2organele țintă. Termenul de “hormon” a fost utilizat pentru prima dată de
către Starling în 1905 pentru a descrie secretina (peptid gastro -intestinal).
Principale glande endocrine sunt : hipofiză, tiroidă , paratiroide, pancreas,
suprarenale, gonade, epifiză ).Hormonii sunt deci substanțe biologic active ,
purtătoare de informații , care sunt deversate ș i transportate pe cale sanguin ă
la distanță ș i modulează procese celulare pre -existente prin intermediul unor
receptori specifici .Estimarea secrețiilor hormonale se poate realiza prin
douămetode: metode „prin competiție” (RIA) și metode „sandwich cu
anticorpi monoclonali” (ELISA sau IRMA ).
Principiul metodeiRIA (radioimmunassay) constă în incubarea probei
(plas mă, urină , LCR, extract tisular) cu o cantitate prestabilită de hormon
marcat radioactiv (trasor) pe de o parte și cu anticorpul respectiv pe de altă
parte.Moleculele d e hormon ne -radioactiv din probă intră în competiție cu
moleculele de hormon marcat pen tru locurile active ale anticorpului. Con –
centrația locurilor active (de legare) fiind fixă și limitată, creșterile pro –
gresive ale numărului de molecule hormonale ne -radioactive din proba de
cercetat vor disloca un număr de molecule de hormon marcat de pe locurile
active ale anticorpilor. La sfârșitul perioadei de incubare, moleculele de hor –
mon marcat legate sunt separate de cele libere. Radioactivitatea fracțiilor
legată și liberă este măsurată în vederea calculării cantității de hormon cu
concentrații i dentice de trasor și anticorp. In cazul în care concentrația hor –
monului î n probă este mare, procentajul de radioactivitate restantă în fracția
legată este mic și invers.
Principiul metodei ELISA ( enzyme linked immunosorbant assay)
constă în faptul că un prim anticorp monoclonal, care recunoaște specific o
porțiune (epitop) de pe hormonul de măsurat, este fixat în cantitate mare pe
o fază solidă. Peste faza solidă se introduce serul pacientului (de unde dorim
să evaluăm nivelul hormonului), iar hormonul de măsurat se va fixa de
primul anticorp fixat. Se spală serul, apoi se introduce peste faza solidă care
leagă deja hormonul de măsurat un al doilea anticorp monoclonal, care
recunoaște un alt epitop de pe suprafața hormonului de măsurat. Acest al
doilea ant icorp e marcat, având fixată o enzimă care determină o reacție de
culoare (ELISA), sau un izotop care determină radioactivitate (IRMA). Se
spală a doua oară, eliminându -se excesul de anticorp monoclonal marcat și
se măsoară reacția de culoare sau radioacti vitatea, care reprezintă o măsură
directă a nivelului de hormon din serul respectiv.
In funcție de structura lor chimică, hormonii se clasifică în hormoni
peptidici (polipeptide: hormonii hipofizari, pancreatici, paratiroidien i;ami-

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
3
noacizi:hormonii ti roidieni, medulosuprarenalieni ) și steroidieni (hormonii
corticosuprarenali, sexuali , vitamina D ).Hormonii sunt transportați de către
sânge până la nivelul celulelor țintă unde se găsesc receptori specifici
(efecte endocrine) sau eliberați în vecinătatea cel ulelor endocrine -țintă care
posedă receptori specifici (efecte paracrine) .Receptorii pentru hormonii cu
structură peptidică sunt localizați la nivelul membranei celulare, cu situs de
legare exprimat la nivelul suprafeței externe a acesteia (fig. 1);pe su prafața
celulelor țintă se găsesc aproximativ 104– 105 receptori pentru hormonii
peptidici ( fig. 2 ). Receptorii pentru hormonii steroizi sunt localizați în
interiorul celulei țintă. Complexul receptor -hormon steroid acționează la
nivel nuclear pentru a in iția evenimente biochimice specifice efectului
biologic. Hormonii tiroidieni seamănă cu hormonii steroizi în ceea ce
privește mecanismul de acțiune; are loc o interacțiune cu secvențe ADN
specifice pentru a regla transcripția genelor specifice.
Sistemul hipotalamo -hipofizar
Glanda hipofiză este conectată de sistemul nervos și realizează contro –
lul neuroendocrin al metabolismului și reproducerii. Neurohormonii sinte –
tizați la nivelul hipotalamusului ,de către neuronii parvocelulari ,acțion ează
la nivelul lobului anterior al hipofizei (adenohipofiză); ei ajung la acest
nivel prin intermediul sistemului vascular port -hipofizar. Acești neuro –
Fig. 2.Metabolismul receptorilor
hormonilor de natură peptidicăFig.1.Modalități de acțiune a le hormonilor

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
4
Fig. 3. Sistemul port hipotalamo -hipofizarhormoni controlează sinteza și secreția a șase hormoni peptidici majori
secretați de celulele adenohipo fizare; hormonii adenohipofizari reglează la
rândul lor activitatea unor glande endocrine (tiroidă, suprarenale, gonade) și
intervin în creșterea organismului și lactație. Lobul posterior al hipofizei
este alcătuit din axonii neuronilor hipotalamici magnocelulari (cu corp
celular mare) și servește ca loc de stocare a doi hormoni peptidici care sunt
sintetizați în hipotalamus dar care acționează la periferie pentru a regla
balanța hidrică, contracția uterină și ej ecția laptelui (fig. 3 ). Izolarea,
caracteriz area și sinteza neurohormonilor a fost destul de anevoios de
realizat deoarece aceste peptide sunt sintetizate la nivelul uni număr mic de
celule care sunt distribuite în diverse arii ale hipotalamusului; concentrații
semnificative se găsesc în sistemul po rt-hipofizar. In fig. 4 sunt reprezentați
neurohormonii și celulele țintă. Sunt evidente două mecanisme de acțiune:
-controlul amai mult de o celulă țintă de către un sigur neurohormon;
– reglarea prin feed -back a diverselor tipuri de celule adenohipofiz are.

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
5De exemplu, hormonul eliberator de tireotropină ( thyrotroph in re-
leasing hormone, TRH ) stimulează producția și secreția atât a hormonului
stimulator tiroidian (TSH) cât și a prolacti nei. In condiții patologice TRH
stimulează producția și secreția hormonului de creștere. Somatostatinul (SS)
are acțiuni asupra mai multor celule; e l exercită un control de tip fee d-back
negativatâtasupra hormonului de creștere cât și asupra sintezei și secreției
de TSH. Celulele care produc hormon de crește re reprezintă un exemplu de
control dublu; aceste celule sunt stimulate de către hormonul eliberator al
hormonului de creștere ( growth hormone releasing hormone, GRH ) și sunt
inhibate de SS. Reglarea funcției adenofipofizei depinde, în principal, de
semnalele stimulatoare provenite de la hipotalamus ,cu excepția prolactinei
(PRL), hormonul care stimulează lactația, care este în principal inhibat de
hipotalamus prin intermediul hormonului inhibitor al prolactinei (PIH) care
s-a dovedit a fi dopamina secretat ă de neuronii hipotalamici .
Glanda hipofiză are o greutate de aproximativ 500 mg este localizată
la nivelul șeii turcești, o cavitate osoasă la nivelul osului sfenoid. Lobul
anterior, care reprezintă aproximativ 80% din greutatea glandei, provine din
ectoderm, iar lobul posterior derivă din țesutul nervos. Adenohipofiza se
prelungește către hipotalamus prin intermediul unei reflecții durale. Intre
lobul anterior și cel posterior al hipofizei se găsește lobul intermediar.
Hormonii adenohipofizari
1.Horm onul adrenocorticotrop și peptidele înrudite
1.1. Biosinteză și structură
ACTH, principalul hormon reglator al corticosuprarenalei, este un
hormon polipeptidic cu un singur lanț, conține 39 aminoacizi, derivă din
proteoliza unui precursor proteic mai mare sintetizat în celulele corticotropeHIPOTALAMUS
HIPOFIZA
ANTERIOARA
GH TSH PRL LH, FSH ACTHGRH SS TRH PIH GnRH CRH
Fig. 4. Reglarea funcției adenohipofizare prin neurohormonii hipotalamici+- -+ +-+ +- –

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
6ale adenohipofizei. Structura precursorului proteic și secvența de aminoacizi
este prezentată în fig. 5 . Secvența -semnal a aminoacidului din poziția 26
conține o regiune mijlocie bogată în reziduri hidrofobe; în structur a
precursorului se găsește în secvența de mijloc pentru hormonul stimulator al
melanocitelor (MSH). Fragmentul amino -terminal și β-lipoproteina sunt
localizate la capătul secvenței de aminoacizi din structura ACTH.
Reziduurile aminoacidice dibazice servesc ca semnale de recunoaștere
pentru enzimele proteolitice care clivează precursorul proteic în produși
hormonali finali. Primul pas este reprezentat de separarea β -LPH care
conține o grupare carboxi -terminală. Capătul amino -terminal este procesat
către ACTH matur, pe când β-LPH este procesat către γ-LPH și β-endorfină.
Sinteza și secreția de ACTH este reglată de către factorul eliberator de
corticotropină (corticotroph releasing factor sau hormone, CRF sau CRH ),
un peptid alcătuit din 41 de aminoacizi produs de celulele neurosecretoare
hipotalamice localizate lângă nucleii supraoptic și paraventricular. De ase –
menea, secreția de ACTH este stimulată și de ADH; în anumite condiții
CRF și ADH au acțiuni sinergice pentr u a realiza o secreție maximă de
ACTH. CRF se leagă de receptorii celulelor producătoare de ACTH,
stimulează formarea de c -AMP și, așa cum este de așteptat, CRF stimulează
producția de ACTH și β-endorfină. Inhibarea, prin mecanism de feed -back,
a producție i de ACTH și β-endorfină de către cortisol (glucocorticoid și
principalul hormon secretat de corticosuprarenală )are loc la nivelul celule –
Fig. 5. Schema sintezei de ACTH

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
7lor corticotrope ale adenohipofizei unde CRF și cortisolul au efecte inverse.
Glucorticoizii reduc formarea de c -AMP stimulat de CRH, transcripția genei
pentru ACTH și producerea de m -ARN pentru precursorul proteic al ACTH.
Lobul intermediar al adenohipofizei ,mai puțin reprezentat la specia umană,
este alcătuit aproape în întregi me din celule care sintetizează precursor ul
proteic al ACTH; la nivelul lobului intermediar ACTH este transformat în α-
MSH. Lobul intermediar este controlat prin semnale nervoas e șidopamin ă,
CRH și glucoco rticoizii având efecte reduse în acest sens .
1.2. Axul CRH -ACTH-cortisol
Răspunsul la st ress, care implică o multitudine de hormoni cum ar fi:
ACTH, catecolamine, ADH, angiotensină, glucagon, hormon de creștere,
este integrat la nivelul sistemului nervos. Axul CRH -ACTH-cortisol este
piesa centrală a răspunsurilor integrate la stress. Semnalul principal este
reducerea substratului și acțiunile gluconeogenetice ale cortisolului sunt
esențiale pentru adaptarea la post. Semnalul va deveni mult mai complex și
acest ax va deveni o parte importantă a răspunsului neuroendocrin general la
o diversitate impresionantă de stimul i nocivi din mediul înconjurător cum ar
fi: durere, traumatism, hipovolemie, etc. De la nivelul sistemului nervos
central pornesc numeroase eferențe către celulele secretoare de CRH; la
acestea se adaugă și sec reția unor neurotransm ițători cum ar fi: noradrena –
lina, serotonina, acetilcolina, dopamina, GABA care acționează ca interme –
diari în această cale complexă. Odată cu eliberarea de CRH are loc și acti –
varea sistemului nervos simpatic. Administrarea centrală de CRH determină
creșterea presiunii arteriale, a frecvenței cardiace și răspunsuri comporta –
mentale specifice stressului .Acești stimuli centrali surclasează feedback -ul
negativ exercitat de cortisol asupra secreției de ACTH, determinând o
funcționare intensă a axului atât ti mp cât stress -ul persistă . Activarea siste –
mului nervos simpatic implică participarea medulosuprarenalei și eliberarea
de catecolamine. ACTH acționează, în principal asupra cortexului supra –
renalian stimulând secreția de cortisol; acesta reprezintă reglato rul major al
răspunsurilor adaptative la stress. Acțiunile coordonate ale cortizolului și ale
catecolaminelor mobilizează substratul în vederea menținerii nivelului op –
tim de glucoză în sânge și a metabolismului energetic în cursul stressului.
Alte adaptăr i ale organismului supus condițiilor de stress: răspunsuri cardio –
vasculare, comportamentale, modificări ale volumului lichidian etc. ADH

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
8potențează acțiuni le CRH asupra secreției de ACTH, având rol și în
conservarea apei la nivel renal .Angiotensina și, în mult mai mică măsură ,
ACTH stimulează sinteza de aldosteron care va determina retenție de sodiu
și apă. Toate aceste răspunsuri permit supraviețiurea organismului în condi –
ții nefavorabile.
2. Hormonii glicoproteici
Hormonii cu structură glicoproteică secretați de către adenohipofiză
sunt reprezentați de hormonul tireostimulant ( TSH), hormonul luteinizant
(LH) șihormonul foliculinostimulant (FSH). Fiecare din acești hormoni
sunt alcătuiți din două subunități ( αșiβ); subunit ățile α au aceea și secvenț ă
de aminoacizi, diferă numai secvențele subunităților β. Sinteza de TSH are
loc în celulele tireotrope care conține mici granule de stocaj; subunitățile α
șiβ ale TSH sunt sintetizate de mARN separat; ele sunt glicozilate înainte
de a fi cuplate într -undimer activ la nivelul granulelor secretorii. Subuni –
tățile αșiβ ale gonadotropinelor adenohipofizare sunt și ele sintetizate de
mARN separat, sunt glicozilate la nivelul reticulului endoplasmic și apoi
sunt cuplate într-o structură glicozilată înainte d e a fi secretate. Atât în cazul
TSH cât și al gonadotropinelor legăturile dintre subunități, deși necovalente,
sunt foarte puternice.
2.1. Axul TRH-TSH-hormoni tiroidieni
TSH(thyroid stimulatin g hormone )intervine în pr ocesele de reglare
a funcției gla ndei tiroide. Sinteza TSH și secreția sa sunt controlate prin
semnale neuroendocrine din hipotalamus și prin hormonii tiroidieni
circulanți (tab. 1).
Tab. 1.Controlul sintezei și secreției de TSH
Categorie Stimulat de Inhibat de
Major TRF T3, T4
Minor Estrogen Somatostatin, CCK, Glucocorticoizi
TRH (thyrotroph releasing hormone ) este hormonul hipotalamic
major care stimulează sinteza și secreția de TSH. TRH este un tripeptid
(piroglutamil -histidil-prolinamidă) care se leagă de receptorii de la nivel ul
celulelor tireotrope adenohipofizare stimulând secreția de TSH dar și al

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
9celulelor producătoare de prolactină (PRL, hormonul care stimulează secre –
ția lactată) stimulând s inteza și secreția prolactinei. TRH induce modificări
majore și rapide a ratei transcripției genice cu efecte reglatoare majore nu
numai asupra secreției (“hormon eliberator”) dar și asupra sintezei. Sinteza
și secreția de TSH maisunt influențate și de somatostatin, dopamină, CCK ,
care se găsesc din abundență la nivelul adenohipofizei; ajungând prin
sistemul port de la hipotalamus la hipofiză. Efectul de tip feed -back a
hormonilor tiroidieni areloc la nivelul celulelor tireotrope adenohipofizare.
Creșterea concentrației de hormoni tiroidieni are efect inhibitor asupra bio –
sintezei și s ecreției de TSH în parte prin scăderea numărului de receptori
pentru TR H.Prin legarea de receptor hormonul tiroidian scade transcripția
genei lanțului TSH -β, prin acțiunea unui promotor proximal puternic al
acestei gene. Când concentrația hormonilor tiroi dieni este mare TR H este
ineficient în stimularea secreției de TSH. Când concentrația hormonilor tiro –
idieni scade , acest feed -back inhibitor este îndepărtat și sinteza de TSH
crește. Efectele de tip feed -back ale hormonilor tiroidieni se manifestă și la
nivelul celulelor hipotalamice producătoare de TR H; hormonii t iroidieni de –
termină reducerea m ARN la nivelul acestor celule cu efecte negative asupr a
transcripției genei pentru TRH . Asupra secreției de TSH, glucocorticoizii și
androgenii au efecte inhibitor ii minore, iar estrogenii au efecte stimulatoare
minore. Modificări leconcentrației hormonilor tiroidieni circulanți sunt înso –
țite de modificări ale concentrației plasmatice de TSH și ale secreției de
TRH. Concent rațiile plasmatice de TSH ating un vârf în jurul orei 24:00 și o
scădere importantă în cursul somnului profund.
2.2. Axul hipotalamo -hipofizo-gonadal
Axul hipotalamo -hipofizo-gonadal este esențial pentru procesul
reproductiv atât la femeie cât și la bărbat. Sinteza și secreția de FSH șiLH
(hormon foliculostimulator și hormon luteinizant) este stimulată de un
singur neurohormon hipotalamic numit gonadotropin releasing hormone
(GnRH).Reglarea prin mecanism de feed -back a hormonilor sexuali femi-
nini și masculini est e un fenomen complex. La femei e creșterea GnR H iniți-
ază eliberarea de LH la mijlocul ciclului ovarian; LH fiind responsabil de
ovulație. In cursul fazei foliculare a ciclului menstrual, estrogenii exercită
un efect de tip feed -back pozitiv crescând răspunsurile celulelor gonado –
trope la acțiunea GnR H. De asemenea, estrogenii exercită și un control de

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
10tip feed-back negativ asupra sintezei de gonadotropine; acest efect, esențial
pentru progresia normală a ciclului menstrual, este utilizat ca șicontraceptiv
steroidian oral sau injectabil .Androgenii exercită efecte de tip feed -back
negativ asupra spermatogenezei normale. Înafara producției de steroizi prin
mecanismele de feed -back descrise , gonadele produc și peptide reglatoare
care influențează producția de FSH; aceste peptide, care conț in subunitățile
αșiβ, sunt denumite inhibin și activin, reflectând efectele lor de tip feed –
back pozitiv și negativ. La bărbat, LH acțio nează asupra celulelor Leydig
testiculare și stimulează biosinteza de testosteron. FSH acționează asupra
celulelor Ser toli și este esențial pentru funcționarea optimă a tubilor semi –
niferi. La femei, FSH produce creșterea foliculară, proces care depinde ,de
asemeni, atât de LH cât și de estrogen. Secreția crescută de LH la mijlocul
ciclului ovarian inițiază ovulația, dete rmină formarea corpului galben și
funcționarea lui după ovulație.
3. Hormonul de creștere (GH)
3.1. Structură și biosinteză
Hormonul de creștere uman (growth hormone, GH) este alcătuit
dintr-un singur lanț polipeptidic cu 191 aminoacizi, cu două lanțur i interne
legate prin punți disulfidice. Există o analogie secvențială majoră între hor –
monul de creștere și gonadotropina corionică umană (83%) și o analogie
secvențială minoră între GH și prolactină (16%).
3.2. Reglarea sintezei și secreției
Reglarea sintezei și secreției se realizează de către d oi hormoni hipo –
talamici. Hormonul eliberato r al hormonului de creștere (GRH ) este stimu –
latorul major, iar somatostatinul (SS) este inhibitorul major al sintezei și se –
creției de hormon de creștere. GRH este un polipeptid cu 40 -44 aminoacizi
care, inițial a fost izolat din celulele tumorale pancreatice umane. SS este un
polipeptid cu 14 aminoacizi care se secretă nu numai în hipotalamus ci și în
alte arii ale creierului (porțiunea externă a sistemului nervos ce ntral). El este
sintetizat șide către celulele δ pancreatice determin ând și inhibarea secreției
de insulină, glucagon , gastrină, secretină și renină. Somatostatinul funcțio –
nează nu numai ca un neurohormon hipotalamic dar și ca un neuromodu –
lator perif eric. Substratul metabolic, agenții neurofarmacologici și neurohor –
monii influențează secreția hormonului de creștere; majoritatea acționând fie

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
11asupra GR H și SS fie asupra celulelor somatotrope adenohipofizare.
Nivelele plasmatice ale hormonului de creștere sunt mari la sfârșitul
vieții fetale și în cursul primelor săptămâni după naștere după care ajung la
valorile normale de la adult (2 -5 ng/ml).Secreția hormonului de creștere
este stimulată de diverși aminoacizi; administrarea de L -arginină reprezintă
una din metodele de evaluare a capacității de secreție a acestui hormon. In
decursul a 24 de ore au loc creșteri ale sintezei și secreției hormonului de
creștere după fiecare ingestie alimentară, vârful majo r al secreției înregis –
trându-se în cursul somnului profund (stadiile III și IV) în special în copi –
lărie și la pubertate. Agoniștii α-adrenergici, L -DOPA, serotonina și enkefa –
linele stimulează secreția hormonului de creștere, iar agoniștii β-adrenergici
îl inhibă. Recent s-a demonstrat existența GH-relinei, hormon peptidic se –
cretat de celulele gastrice, dar și în creier, care inhibă secreția de GH prin
receptori specifici, diferiți de receptorii pentru GRH.
3.3. Efecte biologice
Hormonul de creștere are două acțiuni majore: stimularea creșterii
somati ce și reglarea metabolismului. La om, excesul sau deficitul de hor –
mon de creștere determină modificări evidente ale creșterii somatice. In co-
pilărie, deficiența de secreție a hormonului de creștere determină încetinirea
severă a creșterii cu păstrarea re lativă a proporțiilor corpului (nanism armo –
nios); administrarea de GH recombinant în această etapă determină o acce –
lerare marcată a creșterii în înălțime, vârsta osoasă și dimensiunile corpului
reapropiindu -se de cele corespunzătoare vârstei cronologice .In cazul exce –
sului de secreție a hormonului de creștere ( de obicei ca urmare a unei tumori
hipofizare secretorii a acestui hormon ) are loc o accelerare marcată a crește –
rii; dacă excesul apare înainte de pubertate (mai rar), atunci când cartilagiile
de creștere sunt încă deschise, se instalează gigantismul, iar după pubertate
(mai frecvent) cresc doar extremit ățile corpului, cu un aspect dis morf al feței
(acromegalie) .
Acțiunea hormonului de creștere este inițiată prin leg are derecepto-
rul proteic spec ific, care conține o singură secvență transmembranară ce se –
pară domeniul său de legare extracelular de domeniul citoplasmatic. Deși
receptorul pentru hormonul de creștere nu face parte din clasa receptorilor
tirozinkinazici , domeniul său extracelular este identic cu transportorul plas –
matic al acestui hormon. In parte crește rea organismului este mediată prin

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
12factori insulin -like numițisomatomedine , a căror sinteză este control ată de
către hormonul de creștere. Se descriu două somatomedine (A și C) care au
fost caracterizate ca doi factori de creștere insulin -like (IGF -2 și respectiv,
IGF-1).IGF-1 se leagă de receptorii pentru insulină (cu o afinitate mai mică
decât insulina) și exercită efecte insulin -like. De asemenea, și insulina se
leagă de receptorul IGF-1 (cu afinitate mai mică decât IGF -1) și exercită
efecte de creștere. Receptorul pentru IGF -2 este distinct; el este similar (dar
nu identic) cu receptorul pentru manoză -6-fosfat.IGF-2 are acțiuni similare
cu IGF-1, dar acțiunile de stimulare a creș terii implică alte căi biochimice și
de semnalizare. Secreția de IGF -1 și în mult mai mică măsură cea de IGF -2
e stimulată de GH. Somatomedinele sunt produse ubicvitar, dar mai ales la
nivelul ficatului și fibroblastelor ; ele circulă legate de transportor i proteici,
dintre care IGF -BP3 (insulin like growth factor binding protein 3) este , de
asemenea, sub controlul hormonului de creștere.
Efectele metabolice ale hormonului de creștere sunt bifazice; rezultă
din interacțiunea directă cu receptorul său la care se adaugă efectele de ter-
minate de somatomedine. Administrarea acută de hormon de creștere exer –
cită efecte insulin -like,cum ar fi: c reșterea preluării de glucoză în mușchi și
țesut adipos; stimulează de aminoacizi și sinteza proteică în mușchi și ficat
și inhibă lipoliza la nivelul țesutului adipos. La câteva ore după adminis –
trarea hormonului de creșt ere aceste efecte dispar , fiind înlocuite cuunele de
tipanti-insulin-like, cum ar fi inhibarea preluării / utilizării de glucoză și sti-
mularea lipolize i.
4. Prolactina
4.1. Structură și biosinteză
Prolactina este un hormon polipeptidic cu 198 de aminoacizi.
Celulele producătoare de prolactină de la nivelul adenohipofizei reprezintă
aproximativ 30% din totalul celulelor pituitare; în cursul sarcinii a re loc
hipertrofia acestor celule.
4.2. Reglarea sintezei și secreției
La om, funcția majoră a prolactinei este de a regla producția de lapte.
In cursul sarcinii, prolactina crește progresiv până la concentrații de 10 ori
mai mari decât îna fara sarcini i (fig. 6 ). Creșterea concentrației de estrogeni
în cursul sarcinii reprezintă factorul stimulator major al producției de

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
13prolactină și a hipertrofiei acestor celule de la nivelul adenohipofizei. După
naștere, nivelele de prolactină scad, dar periodic au l oc creșteri ale
concentrației plasmatice de prolactină cu ocazia fiecărei perioade de supt.
Aceste creșteri ale concentrației plasmatice de prolactină mențin producția
de lapte pentru următoarele repr ize de supt ale nou -născutului.
Concentrațiile de prolac tină din lichidul amniotic și din sângele venos
ombilical sunt crescute în ultimele 10 săptămâni de viață intrauterină; după
naștere, în aproximativ 1 -2 luni, nivelele de prolactină scad atingând valorile
de la adult. Sinteza de prolactină este inhibată de către PIH (hormonul
inhibitor al p rolactinei ) (tab. 2). Secreția de prolactină este maximă în cursul
somnului; stimularea mamelonului și suptul produce creșterea secreției de
prolactină.
Tab. 2.Controlul sintezei și secreției de prolactină
INHIBITORI STIMULATORI
Dopamina hipotalamică (PIH) și agoniști
Glucocorticoizi
Hormonii tiroidieniL-metil-DOPA
TRH
Estrogeni
Factorul de cre ștere epidermic
Somnul, sarcina, suptul, efort fizic
Hipoglicemia
Serotonina
4.3. Efecte biologice
Locul principal de acț iune al prolactinei este glanda mamară. Dez –
voltarea sânilor se realizează în urma acțiunii estrogenilor, progesteronului,
glucorticoizilor și insulinei; gonadotropina corionică umană (sintetizată în
concentrații mari de către placentă) stimulează și ea de zvoltarea glandei ma –
mare (ductală și alveolo -lobulară) în cursul sarcinii. Deși concentrația plas –
matică a prolactinei crește substanțial în cursul sarcinii lactația nu apare
datorită efectelor inhibitoare ale progesteronului . După naștere, nivelele de
estrogeni și progesteron scad dramatic și astfel, are loc producerea de lapte
și secreția lactată dependentă de prolactină. Lactația este menținută prin supt
care, printr -un mecanism reflex, stimulează secreția de prolactină; aceasta
acționează asupra recept orilor de la nivelul epiteliului glandei mamare cres –
când producția de lapte. In plus, prolactina inhibă sinteza și secreția de FSH

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
14și LH, fiind răspunzătoare pe calea acestui mecanism de apariția amenoreei
pe toată durata alăptării. Cu toate că ace asta nu reprezintă cea mai sigură
metodă contraceptivă, din punct de vedere istoric alăptarea are un rol major
în limitarea apariției unei noi sarcini ,astfel încât nutriția adecvată și resurse –
le energetice sunt disponibile pentru nou -născut și pentru mamă.
Receptorii cu mare specificitate pentru prolactină sunt localizați, în
principal, la nivelul glandei mamare dar și la nivelul ficatului, rinichilor,
suprarenalelor și gonadelor. La nivelul celulelor epiteliale mamare, prolac –
tina stimulează sinteza proteinelo r din lapte nu numai prin creșterea ratei de
transcripție genică ci și prin prelungirea semnificativă a T 1/2 aARN-ma
proteinelor din lapte.
Glanda hipofiză posterioară (neurohipofiza)
1.Structura și biosinteza de ADH și oxitocină
Hipofiza posterioară s ecretă hormonul antidiuretic (ADH, vasopre –
sina) și oxitocina; doi hormoni peptidici care sunt sintetizați în nucleul
supraoptic și paraventricular ai hipotalamusului. Fiecare hormon este alcă –
tuit din 9 aminoacizi: un inel cu 6 aminoacizi legați prin punț i disulfidice
între rezidurile cisteinice de la pozițiile 1 și 6 și o coadă constituită din 3
aminoacizi ce conține glicinamide carboxi -terminale .La toate mamiferele
(cu excepția porcului), ADH conține arginina în poziția 8. Vertebratele ne –
mamifere sinte tizeazăun hormon hibrid ,vasotocină , care are izoleucină în
poziția 3. Deoarece vasotocina s -a găsit la diverse specii de pești se pare că
reprezintă un hormon ancestral din care ulterior s -au separat ADH și
oxitocina. Punțile disulfidice sunt esențiale p entru activitatea biologică a
hormonilor retrohipofizari; aminoacidul din poziția 8 este esențial pentru
activitatea antidiuretică, pe când leucina din poziția 8 este esențială pentru
activitatea oxitocinei.
Fiecare hormon retrohipofizar este sintetizat c a parte a unui precursor
proteic mai mare numit neurofizină. Precursorul de 166 aminoacizi conține
o secvență -semnal de 19 aminoacizi la capătul amino -terminal urmată de o
secvență pentru ADH care este legată la secvența de neurofizină prin gly –
lys-arg.După sinteza în corpul celular, ADH și oxitocina se leagă de neuro –
fizinele lor specifice și sunt transportate și stocate sub formă de granule
secretorii în neuronii terminali ai hipofizei posterioare. Ca răspuns la stimuli
nervoși există o secreție concorda ntă de hormoni neurohipofizari și neuro –

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
15fizinele lor. După secreție, hormonii se disociază rapid de neurofizinele lor;
funcțiile ulterioare ale neurofizinelor nefiind cunoscute. Ca și alți hormoni
peptidici, ADH și oxitocina au o semi -viață scurtă în circu lație (aproximativ
10 minute); ADH poate fi degradat de către o enzimă de clivaj (din poziția 1
sau 7). Metabolismul are loc la nivelul ficatului și rinichiului.
2. Reglarea sintezei și secreției de ADH
Acțiunea directă a ADH este de a conserva apa în org anism prin
acțiune la nivelul tubilor colectori renali, iar la concentrații mari mai produ –
ce și vasoconstricție. ADH, ca și aldosteronul și factorul natriuretic atrial,
are rol important în menținerea homeostaziei lichidiene normale și
hidratarea celulară normală. Principalul parametru controlat prin secreția de
ADH este osmolaritatea ,prin diluarea lichidului circulant în urma stimulării
reabsorbției apei la nivelul tubilor contorți distali și colectori . Modificarea
presiunii osmotice este sesizată de osm oreceptorii hipotalamici care vor
transmite semnale la celulele care sintetizează ADH din nucleii supraoptici
și paraventriculari. Creșteri foarte mici ale osmolarității plasmatice (de
aproximativ 1 -2%) determi nă creșterea secreției de ADH , în consecință c on-
servarea apei în organism cu restabilirea osmolarității plasmatice normale.
Un alt stimul major al secreției de ADH îl reprezintă modificările majore ale
volumului plasmatic și a presiunii arteriale medii. Aceste modificări, sesiza –
te de baroreceptorii de la nivelul atriului drept, venele pulmonare, sinus ca –
rotidian, sunt transmise la nivelul sistemului nervos central pe calea ner –
vilor IX și X.
ADH reprezintă o primă linie de apăra re legată de ec hilibrul hidric.
Când aportul hidric este scăzut, osmola ritatea crește prin deshidratare și are
loc secreția de ADH cu scopul de a conserva apa la nivel renal și de a re –
stabili osmolaritatea normală. In cazul hemoragiilor, ADH este secretat în
cantități mari determinând nu doarconservarea apei pentru a restab ili volu-
mul sanguin ,ciși vasoconstricție pentru a menține presiunea sanguină la ni –
vele optime. In cazul aportului lichidian crescut, osmolaritatea scade prin
diluție și secreția de ADH este redusă, astfel încât rinichii elimină apa ,
pentru a restabili osmolaritatea normală. Alți factori care pot influența
osmolaritatea și volumul sanguin circulant și, în consecință secreția de ADH
sunt: greața, durerea, stressul, hipoglicemia, efortul fizic ,consumul de al –
cool, fumatul . Secreția de ADH este stimulată d e agoniști colinergici, ago –

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
16niști β- adrenergici, angiotensină, prostaglandine etc . și este inhibată de al –
cool, agoniști α-adrenergici, glucocorticoizi etc.
Setea este un factor important în controlul balanței hidrice de către
ADH. Osmoreceptorii hipotala mici sunt conectați cu centrul setei din hipo –
talamus și cu neuronii care sintetizează ADH. Când aportul lichidian scade ,
creștere a osmolarității cu aproximativ 1% determină o secreție crescută de
ADH și stimularea c onservării apei în organism. Creștere a osmolarității cu
2-3% determină setea și comportamentul dipsogen, ceea ce reprezintă oa
doua linie de apărare ce urmează conservării apei în organism. Scăderea vo –
lumului circulant și a presiunii arteriale stimulează puternic secreția de ADH
șisetea; este un stimul prezent numai în situații severe.
3. Efecte biologice ale ADH
La nivelul rinichiului normal, 85 -90% din ultrafiltratul glomerular
(200 l/zi) este reabsorbit izoosmotic la nivelul tubului proximal; aceasta este
o reabsorbție selectivă a Na+ la nivelul ramului ascendent al ansei Henle ast –
fel că aproximativ 20% (20 l itri) de filtrat glomerular care ajunge la nivelul
nefronului distal este hipoton. Cantitatea de lichid hipoton care ajunge la
nivelul nefronilor distali variază în funcție de rata fil trării glomerulare și de
aportul de sodiu. Când aportul de sodiu și rata filtrării glomerulare sunt
mari, volumul care ajunge la nivelul nefronului distal este mai mare de 20 l,
iar când aportul de sodiu este redus și rata filtrării glomerulare este mică ,
volumul care ajunge la nivelul nefronilor distali este mic. ADH reglează
cantitatea de apă care este ulterior reabsorbită din lichidul hipoton care
ajunge în tubul colector. In absența ADH, tubul colector este impermeabil
pentru apă și astfel, sunt excreta te mari cantități de urină (aproximativ 16
ml/minut). In prezența ADH la concentrații maxime, tubul colector este
permeabil și apa se deplasează conform gradientului osmotic: din lumen
(hipoton) în interstițiul medular (hiperton); se excretă cantități mici de urină
(0,5 ml/min ut) cu concentrație maximă.
Receptorii c u mare afinitate pentru ADH, localizați la nivelul celulelor
epiteliale de la nivelul nefronului distal , stimulează producția de c -AMP.
Modificările mediate de c -AMP la nivelul proteinelor membra nare șiele-
mentelor citoscheletice controlează permeabilitatea prin canalele pentru apă
(aquaporine), reglând expresia acestora pe membrana polului urinar al
celulelor tubulare .

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
174. Efectele biologice ale oxitocinei
Oxitocina acționează asupra celulelor m io-epiteliale de la nivelul
glandei mamare și a celulelor musculare netede de la nivel uterin. Celulele
mio-epiteliale sunt celule musculare netede care se găsesc în jurul alveolelor
glandei mamare; ca răspuns la oxitocină, aceste celule se contractă și îm ping
laptele de la nivelul alveolelor în sinusurile mari în procesul de ejecție a
laptelui. Secreția de oxitocină are loc ca răspuns la impulsurile senzitive de
la nivelul mamelonului din timpul suptului.
Oxitocina determină contracția mușchiului neted ute rin; răspunsul
contractil la oxitocină este dependent de estrogeni și este inhibat de pro –
gesteron. Rolul oxitocinei de inițial izare a parturiției este incert, concen-
trațiile plasmatice ale oxitocinei nefiind net crescute în această perioadă. Pe
parcursul primelor două semestre de sarcină, uterul este relativ rezistent la
oxitocină iar în ultima perioadă a celui de -al treilea trimestru sensibilitatea
uteruluilaacest hormon crește semnificativ.
Glanda tiroidă
Hormonii tiroidieni reglează procesele metabo lice în majoritatea
organelor și sunt esențiali pentru dezvoltarea normală a sistemului nervos.
1. Structură
Glanda tiroidă a adultului cântărește aproximativ 20 g, este alcătuită
din doi lobi legați între ei printr -un istm și este localizată anterior de trahee
între mușchii sternocleidomastoidieni. Primește o vascularizație arterială
importantă prin arterele tiroidiene inferioare și superioare. Microscopic,
glanda tiroidă este alcătuită din foliculi tiroidieni; peretele fiecărui folicul
este alcătuit din celule tiroidiene care devin mai înalte pe măsură ce crește
activitatea lor metabolică. Interiorul foliculilor este plin cu coloid , un
material proteic , ce conține în principal oproteină-precursor a hormonilor
tiroidieni, tiroglobulină. In plus, în struct ura tiroidei se mai găsesc și celule
de susținere, numite celule parafoliculare C, cu origine neuroectodermică,
care sintetizează calcitonină.
2.Biosinteza hormonilor tiroidieni
Sinteza hormonilor tiroidieni are loc la nivelul celulelor foliculare ti –
roidiene care prezintă o pol aritate funcțională marcată între polul bazal și cel

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
18apical.Procesul de biosinteză (fig. 7 ) parcurge mai multe etape. Prima etapă
este reprezentată de transportul activ al iod ului în celula tiroidiană ; acest
proces are loc la niv elul polului bazal prin intermediul unei proteine spe –
cifice denumite sim porter de iod, neces ită ATP și un transport de Na+
mediat de ATP -aza Na+-K+.Prin acest proces de transport activ, glanda
tiroidă extrage eficient iodul chiar și atunci când concentra ția lui în plasmă
este mică. In interiorul celulei tiroidie ne, iodul este rapid oxidat și i n-
corporat în rezidurile tirozinice ale moleculelor de tiroglobulină. Rezultă
astfel monoiodtirozina (MIT) și diiodtirozina (DIT). Combinarea MIT cu
DIT conduce la formarea de triiodtironină (T 3) și combinarea a două
molecule de DIT conduce la formarea de tetraiodtirozină (T 4).Atât reacțiile
de organificare cât și cele de cuplare sunt catalizate de peroxidaza tiroidiană
și necesită prezența apei oxigenate.
Tiroglobulina, o glicoproteină cu masă moleculară de 660 000 Da,
reprezintă aproximativ 50% din totalul proteinelor sintetizat e la nivelul
glandei tiroide ; în mod normal tiroglobulina iodinată conține aproximativ 26
de atomi de iod cu 2 -3 reziduri d e T4 și 0,2 reziduri de T 3/moleculă.
Formarea hormonilor tiroidieni activi necesită reabsorbția coloidului prin
endocitoză, fuziunea veziculelor de endocitoză cu lizozomii și degradarea
tiroglobulinei de către proteazele lizozomale. T 3și T4 sunt secretaț i în
circulație în proporție 10 :1, ceea ce reflectă conversia T 4 în T3 în interiorul
Fig. 7. Biosinteza hormonilor tiroidieni

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
19
Fig.8. Axahipotalamo -hipofizo-tiroidian ăglandei tiroide. Iodul din structura MIT și DIT este refolosit pentru
biosinteza hormonilor tiroidieni datorită prezenței deiodinazei ; această cale
de deiodinare recuperea ză aproximativ 50% din iodul din tiroglobulină și
este important în economia glandei tiroide.
3. Reglarea secreției tiroidiene
3.1.Axa hipotalamo -hipofizo-tiroidiană
TSH reprezintă un reglator major al
funcției glandei tiroide. Controlul hi –
potalamic es te exercitat prin interm –
ediul TRH, care se leagă specific de
receptorii adenohipofizari stimulând
sinteza și secreția de TSH. Somato –
statinulreduce secreția de TSH și
transmite semnale inhibitoare către
hipotalamus. TSH crește producția
de hormoni tiroid ieni care vor exer –
cita un mecanism de control de tip
feed-back negativ la nivel adeno –
hipofizar și hipotalamic. Variațiile
hormonilor t iroidienisunt principalul
regla tor al secreției deTSH. Adeno –
hipofiza prezintă 5’ -deiodinaza, en –
zimă care transformă T4 în T3; efect
inhibitor asupra secreției de TSH.
Incursul vieții intrauterine, axul hipotalamo-hipofizo-tiroidian(fig. 8)
devine funcțional începând în săptămâna 12 -16 de gestație. Funcția
tiroidia nă fetală este dependentă de acest mod de reglare șirelativinde-
pendent de funcția tiroidiană maternă deoarece hormonii tiroidieni materni
sunt în mare parte inactivați de placentă, iar TSH nu poate străbate bariera
feto-placentară. Atât iodul cât și medicamentele antitiroidiene traversează
placenta, iar in gestia acestora de către mamă poate influența funcția tiroi –
diană fetală. Concentrația T 3în sângele recoltat din cordonul ombilical la
fătul născut la termen este scăzută, iar revers T 3esteîn concentrație ridicată
datorită activității reduse a 5’ -deiona zei în viața intrauterină. La naștere are

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
20
Fig. 9.Balanța zilnică de iodloc o creștere a TSH, probabil determinată de expunerea nou -născutului la o
temperatură mult mai scăzută decât cea din mediul intrauterin, urmată de o
creștere a T 4 și T3 în decurs de 24 ore. TSH se leagă specific de receptorii de
la nivelul celulelor tiroidiene determinând activarea adenilat ciclazei și
creșterea concentrației celulare de c -AMP. TSH stimulează biosinteza de
hormoni tiroidieni, inclusiv transportul iodului, organificarea sa, sinteza de
tiroglobu lină, cuplarea, endocitoza și proteoliza tiroglobulinei.
3.2. Autoreglarea
Autoreglarea activității glandei tiroide este esențială , deoarece aportul
alimentar de iod poate varia foarte mult. In zonele unde aportul de iod este
mai mic de 60 µg/zi apare hipert rofia glandei tiroide (dependentă de TSH) și
astfel, capacitatea glandei de a capta iod
și de a sintetiza suficient hormon pentru
a menține statusul eutiroid.
Când aportul de iod este mai mic
de 20 µg/zi se instalează gușa și
cretinismul endemic (lipsa de maturare a
creierului copilului datorită deficitu -lui
sever de hormoni tiroidieni în pri -mul an
de viață). In deficiența de iod, producția
glandulară de hormoni tiro -idieni se
modifică astfel că T 3 devine produsul
secretor major (este mai activ și are un c onținut de iod mai mic). Totodată,
deiodinarea T 4 în T3în circulația generală prezervă un nivel circu -lant de T 3
încă normal, chiar dacă nivelul de T 4 este foarte scăzut.
Aportul alimentar normal de iod este de aproximativ 250 µg/zi, din
care cam 50 µg es te utilizat pentru biosinteza hormonilor tiroidieni și 200
µg este excretat prin urină (fig. 9).O parte diniodul utilizat pentru bio –
sinteza hormonilor tiroidieni provine din metabolismul acestora , prin reci –
clare. Mecanismele autoreglatorii care cresc adaptările mediate de TSH la
ingestia redusă de iod protejează în sens invers împotriva ingestiei excesive
de iod. Ca răspuns la o ingestie mare de iod (2 mg sau mai mult) are loc o
scădere a organificării iodului conducând la o scădere a formării hormonilo r
tiroidieni (fenomen cunoscut sub denumirea de “bloc Wolf -Chaikoff”) .
Dacă ingestia crescută de iod continuă glanda tiroidă s e adaptează prin scă –

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
21derea transportului activ de iod în celula tiroidiană. Excesul prelungit în
aportul de iod (ca de exemplu uti lizarea substanțelor de contrast cu iod sau a
unor medicamente ce c onțin cantități mari de iod, cum ar fi unele anti –
aritmice) va depăși mecanismul de adaptare a tiroidei prin sinteza unor
cantități mari de tirozin peroxidază și eliberarea masivă de mari c antități de
hormoni tiroidieni cu hipertiroidie (fenomen “de scăpare”).
4. Transport și metabolism
La un adult normal, glanda tiroidă secretă aproximativ 80 µg/zi de T 4
și 6µg/zi de T3; 80% din producția totală de T 3 rezultă din deiodinarea T 4.
Conversia T4 în T3, care are loc în principal în ficat și rinichi, este catalizată
de 5’-deiodinaza, o enzimă microsomală ( fig. 10). In sânge , T3 și T4 sunt
legate de proteinele serice și numai o fracție foarte redusă circulă liberă.
Legarea de proteine a hormonul ui are rol de a -l proteja de eliminarea rena lă;
T4este legat de trei proteine sintetizate la nivelul ficatului: thyroid -binding
protein (TBG), thyroid -binding prealbumin (TBPA) și de albumina (A).
TBG este o glicoproteină de aproximativ 63 kDa cu afinitat emare pentru
hormonii tiroidieni ; leagăaproximativ 75% din T 4 și 50% din T 3din circu-
lație. TBPA are afinitate redusă pentru T 4 dar o capacitate mult mai mare de
a lega T 4. Afinitatea A de a lega hormonii tiroidieni este scăzută dar este
compensată de c oncentrația sa plasmatică crescută. Legarea hormonilor tiro –
idieni de proteinele menționate (în principal de TBG) le conferă un timp de
înjumătățire prelungit (T 1/2 pentru T 4 este de ~ o săptămână și T 1/2 pentru T 3
este de 1,3 zile ).In acest fel, celula t iroidiană nu e obligată la un efort
metabolic prea amplu pentru asigurarea necesarului secretor.
Fig. 10. Metabolismul periferic al hormonilor tiroidieni

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
225. Efectele biologice ale hormonilor tiroidieni
Efectele multiple ale hormonilor tiroidieni se datorează ocupării re –
ceptorilor nucleari și declanș area efectelor asupra expresiei genice. In con-
diții fiziologice, pe receptorii nucleari se leagă în special T 3, afinitatea re –
ceptorilor nucleari pentru T 3 este de 2,9 x 10-11M și depășește de ~ 10 ori
afinitatea acestor receptori pentru T 4.
5.1. Efecteasupra creșterii și dezvoltă rii
Hormonii tiroidieni au rol în dezvoltarea normal ă asistemului nervos
și asupra creșterii în înălțime. In absența hormonilor tiroidieni dezvoltarea
axonală și mielinizarea sunt deficitare. La om hormonii tiroidieni sunt foar te
importanți în cursul perioadei postnatale imediate. Administrarea imediată
după naștere de hormoni tiroidieni unui nou -născut cu hipotiroidie va avea
ca efect o dezvoltare intelectuală normală; dacă terapia este întârziată cu 6 –
12 luni, retardul mental va fi permanent.
In cazul deficitului de hormoni tiroidieni este încetinită creșterea în
înălțime, maturarea nucleilor de creștere epifizară și erupția dentară. De
asemenea, T 3 este necesar pentru producția de hormon de creștere și factori
de creștere insu lin-like. Deficitul sever prelungit în perioada creșterii va
determina un nanis m disarmonic.
5.2. Efecte asupra metabolismului energetic
Hormonii tiroidieni stimulează metabolismul bazal, consumul de
oxigen și producția de căldură. Creșterea consumului de oxigen determinată
de T3 în anumite țesuturi (ficat) se datorează unei creșteri a activității
Na+/K+-ATP-azei.Hormonii tiroidieni au rol important la homeoterme . La
om deficitul de hormoni tiroidieni determină o scădere a ratei metabo –
lismului bazal și a temperaturii corporale.
5.3. Efecte asupra organelor și sistemelor
Hormonii tiroidieni intervin în activitatea sistemului nervos simpatic;
nu prin producția / concentrația de catecolamine ci prin inducerea sintezei
de receptori β -adrenergici șia creșterii eficacității de acțiune a catecolami –
nelor prin efect postreceptor . Creșterea numărului de receptori va avea drept
consecință creșterea formării de com plexe active hormon -receptor și crește-
rea activității biologice. O mare parte din simptomele hipertir oidismului

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
23sunt datorate creșterii activității β-adrenergice (tahicardie, creșterea debitu –
lui cardiac, vasodilatație periferică, agitație, a nxietate etc) șipot fi contra –
carate prin administrarea de medicație β-blocantă. In hipotiroidism, unde
sinteza de receptori β-adrenergici este afectată, predomină activitatea α-
adrenergică ;prin vasoconstricție contribuie la creșterea presiunii sanguine
alături de scăderea filtrării glomerulare și retenția hidrică generalizată .
Deficitul de hormoni tiroidieni se înso țește de creștere în greutate
datorită scăderii metabolismului și retenției hidrice ; hipomotilitate a colonu –
lui și constipație; hipoventilație datorată slăbiciunii musculare, scăderea
efortului respirator și acumulare de lichid pleural; piele rece și usca tă,
acumulare subcutanată de mucopolizaharide hidrofile care rețin apa cu
apariția mixedemului (edem care nu lasă semnul godeului datorat infiltrării
spațiului interstițial ). Excesul sau deficitul de hormoni tiroidieni afectează
metabolismul unor hormoni, medicamente, vitamine. T 3 crește clearence -ul
metabolic al cortizolului, scade clearence -ul metabolic al estrogenului și
testosteronului, crește utilizarea și clearence -ul unor vitamine și medica –
mente (ex. digitala).
Glandele paratiroide
Principalii fact ori care intervin în reglarea metabolismului fosfo -calcic
sunt vitamina D și hormonii par atiroidieni reprezentați de parathormon
(PTH) și calcitonina. A cești factori mențin calciul plasmatic în concentrații
relativ constante –calciul fiind un parametru important în menținerea inte –
grității membranare, a reacțiilor biochimice celulare, mineralizare osoasă,
excitabilitate neuro -musculară, coagulare sanguină etc. Importanța acestui
sistem de control endocrin poate fi apreciată prin balanța calciului (raportul
dintre aport și eliminare). Organismul adult normal conține aproximativ
aproximativ 1 kg de calciu din care 99% este prezent la nivelul scheletului
sub formă de cristale de hidroxiapatită și 1% în țesuturile moi și lichidul
extracelular. Din cantitatea to tală de calciu prezent la nivel scheletic doar
aproximativ 1% participă la schimburile cu lichidul extracelular; această
cantitate fiind relativ mare (10 g) față de cele 900 mg prezente în lichidul
extracelular.
Aportul alimentar normal aduce în jur de 200 – 2000 mg de calciu în
organism, cu o medie de 1000 mg de calciu/zi (fig. 11); din aceștia aproxi –
mativ 300 mg sunt absorbiți la nivel intestinal. Inafara calciului provenit din

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
24
Fig. 11. Metabolismul calciuluiaportul alimentar, în intestin calciul mai provine și din secreția biliară și suc
pancreatic astfel încât absorbția netă a acestui ion este de aproximativ 175
mg/zi. Conținutul în calciu a lichidului extracelular este de 900 mg; se
găsește în echilibru dinamic cu alte compartimente. Aproximativ 500 mg de
calciu se găsește în compar timentul de depozit al osului și este utilizat la
procesele de remodelare osoasă. 60% din calciul seric participă la procesul
de ultrafiltrare glomerulară și aproximativ 10 mg/zi este filtrat la nivelul
glomerulului renal. Absorbția renală a calciului este extre m de eficientă
astfel încât cantități reduse de calciu sunt excretate prin urină.
Așa cum se observă în figura de mai sus, balanța calciului este zero,
adică excreția prin urină și fecale fiind egală cu cantitatea adusă prin aport
alimentar. In ciu da acestor mișcări mari ale calciului între diversele
compartimente ale organismului, acesta este menținut constant în plasmă la
o concentrație de aproximativ 10 mg/dl; 50% din acestă cantitate reprezintă
fracția ionizată, 40% din calciul seric total este legat de proteinele plas –
matice (în principal de albumină) și restul de 10% formează complexe cu
diverși anioni difuzibili. In mod obișnuit se dozează calciul seric total, dar

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
25cunoașterea concentrației albuminei serice și a pH -ului poate fi necesară
pentru estimarea fracției ionizate. O valoare scăzu tă a albuminei serice con –
duce ș i la o scădere a calciului seric total fără a fi însă afectată fracția
ionizată. Modificările de pH afectează fracția ionizată deoarece calciul este
legat de grupările carboxil al e albuminei ; acidoza scade legarea calciului de
albumină reflectându -se prin creșterea concentrației calciului ionizat pe când
alcaloza crește legarea calciului de albumină iar concentrația plasmatică a
calciului ionizat în plasmă scade. Deci, acidoza are rol protector împotriva
hipocalcemiei prin ruperea legăturii calciu -albumină și eliberarea calciului
ionic, iar alcaloza (cum este cea din cursul hiperventilației acute ,ca de
exemplu în atacuri de panică )determină scăderea concentrației calciului
ionizat printr-o legare mai stabilă de albumină.
Menținerea constantă a calciului în lichidul extracelular se realizează
prin trei mecanisme reglate hormonal: absorbția calciului la nivelul tractului
gastro-intestinal, mobilizarea calciului de la ni vel osos și re absorbția tubu –
lară a calciului.
1.Vitamina D
1.1. Structură și biosinteză
Vitamina D este un hormon steroid clasic care prezintă precursori
alimentari și endogeni. Carența acestei vitamine și expunerea redusă la radi –
ațiile ultraviolete conduce la apari ția rahitismului. Vitamina D a fost desco –
perită în 1930 și de atunci este intens folosită ca supliment alimentar astfel
încât rahitismul determinat prin carența acesteia este astăzi foarte rar.
Vitamina D 3,colecalciferol este formată prin expunerea la ra diațiile ultra –
violete a unui precursor prezent la nivelul pielii numit 7 -dehidro-colesterol
(fig. 12). In urma acestei reacții rezultă o cantitate adecvată de vitamină D
fără a fi necesar un aport alimentar suplimentar. Ergocalciferolul sau vita –
mina D 2 este un compus format în plante dintr -un precursor numit ergo –
sterol; diferă de vitamina D 3 prin prezența unei duble legături între atomii de
carbon din pozițiile 22 și 23 și o grupare metil la carbonul din poziția 24.
Vitamina D 3și D2 nu se găsesc din abu ndență în alimente (cu excepția
ficatului de pește) dar expunerea la radiațiile ultraviolete transformă D 2în
D3. Atât vitamina D 2 cât și vitamina D 3 sunt prehormoni și necesită transfor –
mări pentru a deveni active; ambele sunt la fel de active în organism ul uman
astfel că vom folosi termenul generic de vitamina D. Formarea vitaminei D

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
26
Fig. 12 . Funcția și reglare a 1,25 (OH) 2 Ddin 7-dehidrocolesterol se face prin trecerea printr -un intermediar numit pre –
vitamina D. Vitamina D este transportată în plasmă legată de o proteină spe –
cifică numită prote ina de legare a vitaminei D care prezintă afinitate mai
mare decât pentru previtamina D.
In acest fel previtamina D rămâne la nivelul pielii și constituie o formă
de depozit a vitaminei D după expunerea la radiațiile ultraviolete, iar
vitamina D este mobil izată din acest sector cu ajutorul proteinei specifice de
transport. Proteina de legare a vitaminei D, o α -globulină sintetizată la nivel
hepatic, funcționează ca alte proteine de legare: rezervor de hormon protejat
de eliminarea renală. Vitamina D este me tabol izată în ficat prin hidroxilare
la nivelul carbonului din poziția 25 c onducând la formarea 25 -(OH)-D;
forma circulantă majoră de vitamină D, cu o concentrație serică de 25 ng/ml
și cu un timp de înjumătățire de 15 zile.
Conversia metabolică finală a v itaminei D are loc în rinichi unde se
realizează hidroxilarea atomului de carbon din poziția 1 conducând la form a
activă 1,25(OH) 2D. Această formă are timpul de înjumătățire de 15 ore și o
concentrație plasmatică de 20 -50 pg/ml.

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
271.2. Reglarea formării de 1,25(OH) 2D
Absorbția intestinală de calciu este mediată de vitamina D. Când
ingestia orală de calciu, fosfat și vitamina D este scăzută, nivelele serice de
calciu și fosfat scad. Are loc o stimulare a secreției deparathormon ca
răspuns la concentrația scă zută a calciului seric și acționează pentru a re –
stabili concentrația normală a calciului ionizat din ser prin stimularea
reabsorbției osoase și renale a calciului. De asemenea, PTH crește excreția
renală de fosfat și scade concentrația serică a fosfatului . Aceste semnale
(creșterea PTH și s căderea fosfatului seric) acționează asupra celulelor tubu –
lare renale pentru a stimula activitatea 1α -hidroxilazei , care conduce la
formarea 1,25(OH) 2D. Această formă activă de vitamină D crește absorbția
intestinală de calciu și fosfat; se restabilește concentrația plasmatică a cal –
ciului și astfel stimulul hipocalcemic pentru secreția de PTH este îndepărtat.
De asemenea, 1,25(OH) 2D însă și inhibă secreția de PTH printr -un meca-
nism clasic de feed -back,inhibând expresia paratiroidiană de PTH la nivel
genomic.Aportul alimentar și expunerea la radiațiile ultraviolete determină
disponibil itatea precursorilor de vitamină D. Absorbția intestinală a vitami –
nei D se realizează în principal în ileon și necesită prezența săruril or biliare.
1.3. Efecte biologice
Intestinul subțire este principala țintă pentru 1,25(OH) 2D, dar vitamina
D mai intervine și asupra osului, rinichiului și sistemului imun . Ca și alți
hormoni steroizi, vitamina Dse leagă cu mare specificitate și afinitat e de un
receptor specific determinând modificarea expresiei genice. Efectul evident
al vitaminei D este decreștere a absorbției intestinale de calciu. In cazul
absorbției active de calciu intervin și mecanisme de acțiune rapidă (non –
genomice) ale 1,25(OH) 2D care, momentan sunt insuficient elucidate.
In condițiile unui aport normal de calciu de 1000 mg prin a limentație,
aproximativ 15% se absoarbe prin difuziune pasivă; această cantitate absor –
bită nu este suficientă pentru a menține balanța de calciu chiar dacă aportul
ar fi semnificativ mai crescut. Cea mai mare parte a absorbției calciului are
loc printr -un proces de transport activ reglat prin intermediul vitaminei D
(vezi cap. Digestiv). In enterocite concentrația citoplasmatică a calciului
este scăzută (µg) în comparație cu concentrația acestuia în mediul extra –
celular (mM) . Calciul pătrunde în enterocit, este sechestrat la acest nivel și
apoi se deplasează către polul luminal al celulei și părăsește celula. Seches –

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
28trarea calciului în enterocit se reali zează la nivel mitocondrial, proces de –
pendent de vitamina D. 1,25(OH) 2D determină și activarea fosfatazei alca –
line și a ATP -azei calciu -dependente. Deși toate aceste mecanisme identi-
ficate contribuie la absorbția intestinală a calciului indusă de vitami na D,
nici unul nu este suficient pentru a explica creșterea transportului la nivelul
mucoasei și evenimentele biochimice suplimentare. Vitamina D determină
și absorbția suplimentară de fosfat prin creșterea proceselor de transport
activ de la nivel intest inal. Fosfatul se găsește în alimente; dieta normală
aduce un aport de 1400 mg/zi de fosfat din care se absoarbe o cantitate de
900 mg/zi. Aproximativ 500 mg este excretat prin fecale și 900 mg prin
urină. Balanța fosfaților este pozitivă în cursul creșter ii.
Osul este ținta secundară majoră pentru vitamina D. Mineralizarea
osului este un proces complex care implică prezența calci ului, fosfaților și a
unor molecule complexe . Matricea de colagen de la nivelul cartilajului de
creștere a oaselor lungi este sin tetizată și secretată de către condrocite.
Mineralizarea este inițiată la nivelul matricei extracelulare, iar saturarea ma –
tricei cu minerale face cristalele să crească în dimensiuni. Vasele sanguine
invadează matricea cartilaginoasă calcificată și osul se remodelează căpă –
tând o duritate optimă. Remodelarea osoasă este un proces care se desfă –
șoară toată viața; eaconstă în formarea de os nou și resorbția lui astfel încât
o fracțiune semnificativă de os este înlocuită în fiecare an. Osteoblastele
sunt principalele celule responsabile de sinteza de os nou. Aceste celule,
care acoperă suprafața formatoare de os, produc osteiodul care va fi supus
calcificării. Osteoclastele sunt celule multinucleate derivate din macrofage
care au rol în resorbția osoasă. Defic itul de vitamină D se caracterizează
prin deficit de mineralizare a osteiodului; prin creșterea absorbției intesti –
nale de calciu și fosfat sub acțiunea vitaminei D are loc un proces de
cristalizare la suprafața osului. De asemenea, vitamina D crește activ itatea
enzimatică a fosfatazei alcaline în celulele osteoblastice.
Vitamina D facilitează reabsorbția calciului la nivelul tubilor contorți
distali.Inafara intestinului și osului mai există și alte țesuturi care prezintă
receptori pentru vitamina D cum ar fi pielea, glanda mamară, placenta,
glandele paratiroide, adenohipofiza și pancreasul; rolul vitaminei D în
aceste țesuturi nu este cunoscut cu precizie .1,25(OH) 2D exercită un rol
reglator important la nivelul sistemului imun. In concentrații fiziologice ,
vitamina D d eclanșează diferențierea precursorilor monocitari în monocite

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
29și macro-fage; iar în concentrații mai mari diferențiază celulele T și B,
inhibă producția de interleukine 2 și funcțiile altor efectori.
2. Parathormonul
2.1. Structură și biosi nteză
Parathormonul (PTH) este un peptid cu 84 de aminoacizi sintetizat la
nivelul celulelor principale ale glandelor paratiroide. Se descriu 4 glande
paratiroide la om, fiecare cântărind aproximativ 40 mg, localizate la fiecare
pol al glandei tiroide. La10% din populația normală există glande para –
tiroide supranumerare și / sau ectopice, localizate uneori inclusiv în timus
sau mediastin. La nivelul celulelor principale ale glandelor paratiroide PTH
este sintetizat în parte sub forma unui precursor polipep tidic din care prin
scindarea unor aminoacizi rezultă hormonul depozitat în aceste celule la sub
forma granulelor de secreție. După secreție, PTH este clivat între amino –
acizii din poziția 33 și 34 rezultând două fragmente ; fragmentul cu capăt
amino-termin al prezintă activitate biologică importantă, similară cu a
moleculei intacte, pe când fragmentul cu capăt carboxi -terminal este inactiv
biologic (clearence -ul său este lent și constituie un marker biologic pentru
secreția de PTH).
2.2. Reglarea sintezei d e parathormon și secreția
Secreția și sinteza de PTH este reglată de concentrația serică a
calciului ionizat ,prin intermediul receptorului pentru calciu, exprimat pe
suprafața celulelor paratiroidiene . Când concentrația serică a calciului ioni –
zat este su b nivelul fiziologic de 1,3 mM are loc stimulare a sintezei de PTH
în vederea restabilirii homeostaziei. In plus, când hipocalcemia este pre –
lungită are loc o hipertrofie semnificativă a paratiroidelor ca mecanism
com-pensator pentru creșterea capacității d e biosinteză a glandelor.
Dozarea simultană a calciului seric și a PTH aduce informații asupra
mecanismului de feed -back a reglării secreției; când hipocalcemia se dato –
rează deficitului de PTH concentrația acestui hormon în plasmă este scăzută
pe când în cazul hipocalcemiei datorate deficitului de vitamină D concen –
trația PTH este crescută ca răspuns compensator la stimulul hipocalcemic
(fig.13). Hipercalcemia determinată de o stare malignă sau de intoxicația cu
vitamină D este însoțită de o concentrație serică scăzută de PTH. Inafara
stimulului fiziologic pentru stimularea secreției de PTH reprezentat de con –

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
30centrația serică a calciului ionizat, sinteza de PTH mai poate fi stimulată și
de agoniștii α-adrenergici. Concentrația fosfaților din plasmă nu afec tează
sinteza de PTH. Magneziul este necesar pentru sinteza de PTH; hipo –
magneziemiile severe se însoțesc de alterarea sintezei de PTH.
2.3. Efecte biologice
Efectul major al PTH este de a menține concentrația normală a calciu –
lui sericionizat , precum și a unui echilibru între osteoformare și osteoliză .
Principala țintă a PTH este osteoblastul, car e posedă receptori pentru PTH.
In condiții fiziologice, PTH este secretat pulsatil, cu vârfuri de secreție care
durează puțin. PTH stimulează direct activitatea osteoblastică care e cuplată
cu liza osoasă mediată de osteoclaste, dar echilibrul dintre cele două tipuri
celulare este păstrat. Administrarea pulsatilă a PTH sau a fragmentului
amino-terminal determină creșterea masei ososase prin stim ularea activității
osteoblastice, fiind în prezent utilizată în terapia osteoporozei. PTHsecretat
continuu și în exces determină , dimpotrivă, stimularea predominantă a
resorbției osoase, eliberând masivcalciul în lichidul extracelular și determi –
nând hipercalcemie ;prin predominanța activității osteoclastice, excesul de
PTH crește resorbția osoasă și inhibă formarea de os nou. Când secreția de
Fig. 13 . Concentrațiile simultane de PTH și calciu la pacienții cu diverse forme
de hipo- și hipercalcemie însoțite de funcție renală normală

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
31PTH este crescută timp îndelungat are loc o pierdere osoasă cu resorbție
periostală, formare de chiști osoși și f racturi spontane.
PTH are efect major șiasupra rinichiului determinând creșterea
reabsorbției calciului la nivelul tubului distal renal și scăderea reabsobției
fosfatului la nivelul tubului proximal renal; ambele răspunsuri funcționează
pentru menținer eanormală a calciului ionizat d in ser. Reabsorbția renală a
calciului este legată de reabsorbția renală a sodiului; când aportul alimentar
de sodiu este mare, mai mult sodiu scapă resporbției la nivelul tubului
proximal ajungând în tubul distal. In aceste co ndiții mai mult calciu ajunge
în tubul distal și este excretat. Excreția de calciu la nivel renal depinde atât
de cantitatea de calciu care ajunge la tubul distal cât și de concentrația de
PTH circulant. Reabsorbția de fosfat care are loc la nivelul tubulu iproximal
este controlată de PTH ; acest hormon scade reabsorbția de fosfat de la
nivelul tubului proximal și astfel are loc creșterea excreției urinare de fosfat.
3. Calcitonina
3.1. Structură și biosinteză
Calcitonina este un polipeptid cu 32 de aminoac izi. Efectele sale
biologice majore sunt de a reduce concentrația serică de calciu și fosfat.
Calcitonina este sintetizată de către celulele parafoliculare C localizate în
special în glanda tiroidă și în număr extrem de redus în timus.
3.2. Reglarea sinte zei și secreția
Sinteza și secreția de calcitonină este controlată de concentrația
calciului ionizat din ser. Când concentrația calciului seric este de
aproximativ 9 mg/dl secreția de calcitonină crește în mod liniar. Așadar
stimulul pentru sinteza calcito ninei este opus cu cel pentru secreția de PTH.
Când concentrația serică a calciului ionizat crește , sinteza de PTH este
oprită, iar sinteza calcitoninei este crescută furnizând astfel semnalul hipo –
calcemic. Spre deosebire de modificările în sinteza PTH ca răspuns la
variațiile concentrației calciului seric care reprezintă ajustarea homeostatică
majoră, efectele fiziologice ale calcitoninei asupra calciului seric la om sunt
nesemnificative. Această observație e întărită de situațiile patologice însoțite
deun nivel crescut (cancerul medular tiroidian) sau scăzut (tiroidectomia
totală) de calcitonină, când nivelul seric de calciu e nesemnificativ modi –
ficat. Sinteza și secreția de calcitonină este stimulată de gastrină, colecisto –

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
32kinină, glucagon și agoniști β-adrenergici. Calcitonina are specificitate de
specie, fiind un reglator calcic important la alte specii (de exemplu la pești).
Calcitonina de somon este mai activ ă decât cea umană și este utilizată în
clinică pentru scăderea turnoverului osos prin inhibi ție osteoclastică.
3.3. Efecte biologice
Calcitonina reduce resorbția osoasă prin inhibarea funcției osteo –
clastelor având ca rezultat scăderea conce ntrației atât a calciului cât ș i a
fosfaților din ser. Pentru acțiunile intracelulare ale calcitoninei mesagerul
secundar este c-AMP. S-a constatat că după îndepărtarea celu lelor C
tiroidiene și apariția deficitului de calcitonină sau după dezvoltarea carcino –
mului tiroidian cu celule C (secretor de calcitonină) concentrația serică de
calciu și fosfat rămân no rmale. Efectele calcitoninei sunt mult mai marcate
când turnoverul osos și funcția osteoclastelor este mare cum este în cazul
tinerilor sau în boala Paget. Utilizarea terapeutică a calcitoninei de somon în
tratamentul bolii Paget poate reduce turnoverul os os accelerat.
4. Alți reglatori ai metabolismului fosfo -calcic și osos.
Glucocorticoizii, hormonii tiroidieni, hormonii sexoizi, hormonul de
creștere, o serie de citokine și prostaglandine au impact semnificativ asupra
metabolismului fosfocalcic și osos. Recent s-a demonstrat existența unui
factor de creștere fibroblastic (FGF23) secretat de condrocite, având un rol
specific în inhibiția reabsorb ției de fosfat la nivelul tubului proximal,
împreună cu PTH.
Glandele suprarenale
Glandele suprarenale sunt alc ătuite din două componente derivate într-
un modembriologic distinct : corticosuprarenala (dispusă extern) are origine
mezo dermică, iar medulosuprarenala (dispusă intern) are origine neuro –
ectodermică. Atât hormonii steroizi sintetizați în zona corticală câ t și cate-
colaminele sintetizate în zona medulară participă la adaptarea organismului
la modificările permanente ale mediului înconjurător. Stressul apare ca
răspuns la un semnal primar din mediul extern atunci când se înregistrează
un deficit de substrat; va determina atât secreția de steroizi cât și de
catecolamine. De exemplu, când aportul de apă și alimente sunt cu mult sub
nivelul necesar organismului, cortizolul stimulează gluconeogeneza pentru

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
33producere de glucoză necesară celulei nervoase, aldostero nul stimulează
retenția de sodiu în vederea menținerii constante a volumului sanguin și
hidratarea celulară iar adrenalina stimulează mobilizarea substanțelor produ –
cătoare de energie și adaptarea neuromusculară și cardiovasculară. Cu alte
cuvinte, hormoni i medulosuprarenalieni sunt implicați în adaptarea orga –
nismului la condiții variabile ale mediului înconjurător fiind considerați
reglatori majori ai homeostaziei. Glandele suprarenale sunt glande perechi,
situate la polul superior al rinichilor , au formă de piramidă, fiecare cântărind
aproximativ 5 g ( fig. 14 ). La adult corticala medulosuprarenaliană, care
reprezintă aproximativ 90% din glandă, este alcătuită din trei zone: glome –
rulară (dispusă extern, subcapsulară), unde se sintetizează aldosteron;
mijlocie – fasciculată și internă – reticulată, unde se sintetizează cortizol și
precursori ai hormonilor androgeni.
1. Corticosuprarenala
1.1. Biosinteza și metabolismul hormonilor corticosuprarenalieni
Pentru sinteza hormonilor steroizi este utilizat colesterolul circulant
Fig. 14. Glandele suprarenale

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
34
Fig.15.Sinteza hormonilor corticosuprar enalienisub formă de LDL -colesterol sau derivat din esteri colesterolici stocați sub
formă de picături lipidice citoplasmatice la nivelul celulelor cortico –
suprarenale. In cazul stimulării acute a steroidogenezei, colesterolul provine
în principal din depozitele lipidice din citoplasma celulelor corticosupra –
renaliene, iar în cazul stimulării prelungite sursa majoră o reprezintă LDL –
colesterolul. Colesterolul liber este transportat în mitocondrie unde este
metabolizat în pregnen olon și izocaproaldehidă de către citocromul P -450;
limitanta biosintezei de hormoni steroizi este interacțiunea colesterolului
liber cu citocromul P -450; ACTH și stimulii steroidogeni cresc interacțiu –
nea substratului cu enzima și conduc la sinteza rapidă a hormonilor steroizi.
Transformarea colesterolului (care implică hidroxilări la nivelul
atomului de carbon din pozițiile 20 și 22) și hidroxilările ulterioare necesită
NADPH, oxigen molecular și enzime specifice citocromului P -450. Pregne –
nolonul este ra pid îndepărtat din mitocondrie și modificat conducând la trei
clase majore de steroizi corticosu prarenalieni (fig. 15 ).
La nivelul reticulului endoplasmic, pregnenolonul este hidroxilat în
poziția 17 conducând la 17 α-OH-pregnenolon sau este t ransformat în
progesteron de către 3 β-hidroxisteroid dehidrogenaza, complex enzimatic de
izomeraze care transformă 17α-OH-pregnenolonul în 17 α-OH progesteron
șidehidroepiandrosteronul în androstendion. 17α-OH progesteronul este
apoi hidroxilat la nivelul atomului de carbon din poziția 21 conducând la
11-deoxicortizol. 11 β-hidroxilarea finală a cortizolului este catalizată la
nivel mitocondrial de către 11 β-hidroxilaza. Formarea aldosteronului în
zona glomerulară pleacă de la progesteron prin hidroxilări la nivelul at omu-

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
35lui de carbon din poziția 21, 11 și 18; gruparea hidroxil din poziția 18 este
oxidată conducând la o al dehidă la nivel mitocondrial și de aici la aldo –
steron. Dehidroepiandrosteronul (DHEA) și androstendionul sunt principalii
steroizi androg eni produși de corticosuprarenală; ei au activitate biologică
intrinsecă redusă dar devin activi după transformarea la nivelul țesuturilor
periferice în testosteron și estrogen i.
Producția zilnică și concentrațiile plasmatice a produșilor de secreție
princ ipali ai corticosuprarenalei se regăsesc în tabelul de mai jos (tab. 3).
Concentrațiile plasmatice variază în funcție de momentul zilei, sex și
perioada ciclului menstrual pentru unii steroizi. Cortizolul determină rata de
producere a tuturor steroizilor c orticosuprarenalieni, cu excepția aldo –
steronului printr -un mecanism de feed-back c e implică axul hipotalamo –
hipofizo-corticosuprarenalian. In plasmă, cortizolul circulă legat ( > 90%) de
o glicoproteină specifică, sintetizată la nivel hepatic, numită corti costeriod-
binding protein (CBG). CBG nu influențează efectele biologice ale
cortizolului; el protejează cortizolul de degradare și eliminare renală consti –
tuind și un rezervor de hormon circulant. CBG poate lega aproximativ 250
ng/ml de cortizol; când prod ucția de cortizol este crescută iar capacitatea de
legare a CBG este depășită, cortizolul este legat slab de către albumină.
Tab. 3.Produșii de secreție principali ai corticosuprarenalei
Tipul de hormon Hormonul Rata de producere
(mg/zi)Concentrația
plasmatică (ng/ml)
Cortizol 8-25 40-180Glucocoticoizi
Corticosteron 1-4 2-4
Aldosteron 0,05-0,15 0,15Mineralocorticoizi
Deoxicorticosteron 0,6 0,15
DHEA 7-15 5
DHEA-S – 1200 Androgeni
Androstendion 2-3 1,8
Aldosteronul este slab legat de prote inele plasmatice astfel încât cea
mai mare parte din acest hormon este inactivat metabolic la o singură
trecere prin ficat. DHEA și androstendionul sunt și ei slab legați de
proteinele plasmatice pe când testosteronul și estrogenii sunt puternic legați
deglobuline de legare a steroizilor.

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
36
Fig. 15. Axul hipotalamo -hipofizo-
corticosuprarenalianCortizolul are T 1/2 de aproximativ 90 de minute, pe când aldosteronul
(mai slab legat de proteinele plasmatice) are T1/2de 15 minute. Principalul
sediu de metabolizare a hormonilor corticosuprarenalieni este ficatul unde
are loc conjugarea acestora cu acidul glucuronic și sulfarea conducând la
metaboliți hidrosolubili ușor de eliminat pe cale renală.
1.2. Reglarea secreției hormonilor corticosuprarenalieni
1.2.1. Axul hipotalamo -hipofizo-corticosuprarenalian
Producția d e cortizol și de sexo –
steroizi corticosuprarenalieni este
controlată de către ACTH – ul
secretat de adenohipofiză. Hipo –
talamusul sintetizează un neuro –
peptid cu 41 de aminoacizi numit
corticotropin –releasing hormon
(CRH) cu rol stimulator asupra
celulelor adenohipofizare secre –
toare de ACTH (fig. 15).
Ca răspuns la acțiunea CRH celu –
lele corticotrope ale adenohipo –
fizei sintetizează și secretă ACTH
care se leagă de receptorii cu afi –
nitate crescută din membran a ce-
lulelor corticosuprarenaliene sti –
mulând sinteza și secreția de cor –
tizol, sexosteroizi și aldosteron.
Numai cortizolul exercită un con –
trol de tip feed -back negativ asu-
pra sintezei adenohipofizare de
ACTH și de CRH hipotalamic.
ACTH și cortizolul sunt secretați
în episoade explozive de 2 ori mai
frecvente dimineața decât seara ;
ritm de secreție corelat cu ciclul
somn-veghe și aportul alimentar.

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
37
Fig. 16 . Rolul sistemului renină -angiotensină -aldosteron1.2.2.Sistemul renină-angiotensină -aldosteron
Producția de aldosteron este reglată pe calea sistemului renină –
angiotensină dar ,în mai mică măsură ,și pe calea ACTH și potasiu. Renina,
o enzimă produsă la nivelul aparatului juxtaglomerular ( fig. 16), scindează
gruparea amino -terminală a angiotensinogenului rezultând angiotensina I,
care, ulterior este transformată în angiotensină II de către enzim a de
conversie a angiotensinei. Celulele juxtaglomerulare funcționează ca baro –
receptori sintetizând și secretând renină ca răspuns la modificări ale
presiunii de perfuzie renală: scăderea presiunii de perfuzie stimulează

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
38secreția de renină iar creșterea p resiunii de perfuzie renală inhibă secreția
acesteia. De asemenea, nervii simpatici din teritoriul renal, a căror terminații
ajung până la nivel juxtaglomerular ș i al miocitelor netede vasculare
aferente stimulează secreția de renină pe calea receptorilor β-adrenergici.
Când volumul sanguin este scăzut (deshidratare, hemoragii , etc),
presiunea de perfuzie renală este scăzută ,având loc a creștere a sintezei și
secreției de renină ( fig. 16)cu producere de angiotensină II (vezi mai sus),
care reprezintă cel mai puternic vasoconstrictor. Angiotensina II nu acțio –
nează numai prin creșterea presiunii sanguine ci determină local și creșterea
filtrării glomerulare. Angiotensina II se leagă specific de receptorii de la
nivelul cortexului suprarenalian stimulând sin teza și secreția de aldosteron.
Acesta acționează asupra celulelor nefronului distal producând reabsorbția
de sodiu ceea ce are drept consecință creșterea volumului intravascular și
extracelular. Când volumul intravascular și extracelular revin la parametr ii
normali secreția de renină este întreruptă.
Potasiul reprezintă un alt reglator al sintezei de aldosteron; creșteri ale
concentrației plasmatice de potasiu cresc sinteza de aldosteron și
invers. Deoarece aldosteronul determină reabsorbția sodiului prin facilitarea
secreției de potasiu și de hidrogen se poate spune că acest sistem reglator
este unul homeostatic, de menținere a concentrației plasmatice normale a
ionului de potasiu. S -au mai identificat și alți compuși care intervin în
reglarea sintezei de corticosteroizi cum ar fi: α -lipotropina și β-melano-
tropina stimulează preferențial sinteza de aldosteron; γ-MSH stimulează
sinteza de corticosteron.
1.3. Efectele biologice ale glucocorticoizilor
Cortizolul, principalul hormon glucocorticoid din organi sm, își
exercită efectele asupra majorității organelor cu participare importantă
asupra metabolismelor proteic, glucidic și lipidic. Din punct de vedere
fiziologic cortizolul mediază răspunsurile adaptative ale organismului la
stress, iar farmacologic cort izolul este utilizat pentru suprimarea răspunsului
inflamator. In inaniție, care este cea mai bine studiată paradigmă, cortizolul
menține în limite fiziologice glicemia prin stimularea gluconeogenezei. In
absența aportului alimentar aproximativ 75 g din gl icogenul stocat la nivel
hepatic este suficient pentru a menține nivelul constant al glicemiei pentru
12-24 ore. De asemenea, proteinele și lipidele constituie și ele un substrat

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
39
Fig. 17. Efectele biologice ale cortizoluluimetabolic important pentru menținerea glucozei la nivel constant; ficatul
(fig. 17) este principalul sediu pentru procesele de gluconeogeneză.
Cortizolul induce la nivel hepatic sinteza unor enzime implicate în
transaminarea aminoacizilor și gluconeogeneză. La nivelul mușchilor
cortizolul inhibă sinteza de proteine și ruperea proteinelor cu punerea în
libertate de aminoacizi, în special alanină, utilizată în special de către ficat.
Cortizolul blochează preluarea de glucoză și aminoacizi în periferie pentru
creșteri ulterioare a gluconeogenezei și a nivelelo r de glucoză sanguină. De
asemenea, acest hormon glucocorticoid stimulează lipoliza cu punere în
libertate de acizi grași liberi ce constituie un combustibil alternativ prin
conversie în corpi cetonici. Principala utilizare clinică a cortizolului și a
glucocorticoizilor sintetici este de a suprima răspunsul inflamator.

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
40Cortizolul inhibă migrarea polimorfonuclearelor neutrofile, a
monocitelor -macrofagelor și a limfocitelor la locul inflamației, inhibă
eliberarea de peptide vasoactive, creșterea fibroblastel or și vindecarea
plăgilor. Efectele antiinflamatoare ale cortizolului sunt exercitate prin
intermediul unui polipeptid numit macrocortin care inhibă fosfolipaza A 2 cu
consecințe asupra sintezei de prostaglandine și leucotriene, mediatori impor –
tanți în pro cesul inflamator. De asemenea, cortizolul determină supresia
imunității mediată celular , cu efecte importante asupra limfocitelor T și B;
scade numărul limfocitelor circulante, a monocitelor, a eozinofilelor și bazo –
filelor și crește numărul neutrofilelor circulante prin mobilizarea lor din
zonele de depozit. Efectele catabolice ale concentrațiilor crescute de
glucocorticoizi sunt evidente la nivel muscular unde se observă o pierdere a
masei musculare, la nivelul pielii care devine subțire, asupra osului un de se
dezvoltă osteoporoza și apar fracturi în zonele declive (calcificarea osoasă
este afectată prin inhibarea absorbției intestinale de calciu). Efectele anti –
inflamatorii și imunosupresive se realizează în practica clinică utilizându -se
dozemult mai ma ri decât cele fiziologice de glucocorticoizi; administrarea
lor prelungită e ste însoțită de efecte secundare cum ar fi: hipertensiune
arterială, osteoporoză, diabet zaharat, ulcerații gastrice, infecții cutanate,
fenomene psihice .
Cortizolul interferă cu s inteza de prostaglandine de la nivel gastric
necesare pentru menținerea barierei protectoare normale împotriva acidității
gastrice. La copil, concentrațiile crescute de cortizol inhibă creșterea și
maturarea scheletului, secreția redusă a hormonului de cre ștere și inhibarea
sintezei proteice în majoritatea celulelor. Lapersoanele supraponderale
concentrația crescută de glucocorticoizi poate contribui la apariția hiper-
glicemiei. Cortizolul stimulează apetitul și secreția de insulină reactivă la
hiperglicem ie și, în consecință creșter ea în greutate și depozitarea țesutului
adipos la nivelul feței, gâtului, abdomenului. Alte efecte ale cortizolului:
stimulează sinteza de surfactactant alveolar la nivelul plămânului fetal; a
glutamin-sintazei la nivel retinian și a enzimelor hepatice în ficatul fetal.
1.4. Efectele biologice ale mineralocorticoizilor
Aldosteronul, principalul hormon mineralocorticoid, stimulează re –
absorbția sodiului la nivelul tubilor renali; pentru menținerea neutralității
electrice are loc secreția ionului de potasiu și de hidrogen sau reabsorbția

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
41concomitentă a ionului de clor. Când volumul lichidului extracelular este
scăzut (vărsături, diaree, hemoragii, etc) are loc activarea sistemului renină –
angiotensină cu sinteză crescută de aldoster on care va determina conserva –
rea ionului de sodiu, reținerea apei și re facerea volumului extracelular .In
insuficiența corticosuprarenaliană, conservarea ionu -lui de sodiu este defici –
tară la nivelul tubilor distali astfel î ncât are loc o pierdere masivă de sodiu
prin urină cu apariția hiponatremiei și s căderea volumului extracelular. I n
plus, are loc și instalarea hiperpotasemiei și a acidozei. Ca mecanism com –
pensator are loc producția și secreția crescută de hormon antidiuretic pentru
a facilita conserv area apei în organism și hidratarea celulară. Așadar, hipo –
natremia consecutivă insuficienței corticosuprarenaliene se datorează atât
pierderii de sodiu cât și de diluția acestui ion în lichidele organismului.
Când aldosteronul este produs sau administrat în cantități excesive are loc o
reabsorbție crescută de sodiu și este facil itat schimbul potasiu și hidrogen
ceea ce duce la hipopotasemie și alcaloză . Are loc o creștere a volumului
izotonic la 2 -4 litri în aproximativ 2 -3 zile; ca fenomen compensator are loc
o secreție crescută de hormon natriuretic atrial determinând reducerea
reabsorbției de sodiu la nivelul tubului proximal. Organismul “scapă” astfel
de efectele aldosteronului iar excreția de sodiu devine egală cu aportul de
sodiu cu menținerea alcaloz ei hipopotasemică.
Ca și alți hormoni steroizi, aldosteronul acționează prin intermediul
uni receptor proteic specific; în tubii colectori renali ionul de sodiu pătrunde
pe la nivelul membranei luminale și părăsește celula trecând în lichidul
interstițial prin acțiunea ATP -azei Na+-K+ care mișcă Na+ înafara celulei și
K+ în interiorul său. Aldosteronul induce sinteza a cel puțin patru enzime
mitocondriale implicate în generarea de energie necesară funcționării ATP –
azei; creșterea activității antiportului de H+ și poate crește secreția de K+ în
lichidul tubular atât prin creșterea numărului de canale de potasiu cât și a
pompei pentru potasiu. Cortisolul se leagă de receptorul mineralocorticoid
cu o afinitate comparabilă cu a aldosteronului, având efecte miner alo-
corticoide. Totuși, existența unui mecanism de inactivare rapidă a corti-
solului la nivelul celulelor tubulare renale prin transformarea sa în cortizon ,
inactiv pe receptor, face să predomine efectele renale ale aldosteronului .
2. Medulos uprarenala
Medulosuprarenala face parte atât d in sistemul nervos vegetativ cât și

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
42din cel endocrin. Celulele medulosuprarenaliene conțin granule cromafine
echivalente neuronilor postganglionari. Medulosuprarenala este inervată de
fibre postganglionare colinergice prov enite din nervul splahnic. Acetilcolina
eliberată din terminațiile acestor neuroni stimulează celulele medulo –
suprarenaliene să sintetizeze și să secrete catecolamine direct în circulația
sistemică. Adrenalina este principalul produs hormonal al medulo –
suprarenalei; se mai eliberează și cantități reduse de noradrenalină. Medulo –
suprarenala conține o enzimă unică numită feniletanolamin -N-metil-
transferaza care transferă o grupare metil pe capătul amino -terminal al
noradrenalinei conducând la formarea adrenal inei.Inafară de catecolamine,
medulosuprarenala mai produce și peptide opioide cum ar fi met -enkefalina,
leu-enkefalina și hapto – sau octa-peptide înrudite. In ciuda rolului fiziologic
important al medulosuprarenalei aceasta nu este indispensabilă pentru
supraviețuire. In urma suprarenalectomiei este esențială înlocuirea tera –
peutică a glucocorticoizilor și mineralocorticoizilor , dar nu și a catecolami –
nelor care sunt secretate în cantitate suficientă de sistemul nervos simpatic.
Pancreasul endocrin
Pancreasul uman este un organ plat, lung , dispus în etajul superior al
abdomenului și cântărește aproximativ 80 g. Cea mai mare parte a glandei
este constituită din celule dispuse sub formă de acini unde are loc sinteza și
secreția enzimelor digestive care ajun g la nivelul duodenului prin ductele
pancreatice; aceasta reprezintă funcția exocrină a pancreasului. Aproximativ
1-2% din greutatea glandei este reprezentată de celule dispuse sub formă de
insule – insulele Langerhans; aceste celule nu sunt conectate cu s istemul
ductal, ele reprezintă pancreasul endocrin și secretă produșii de secreție
direct în torentul sanguin. Insulele Langerhans conțin diverse tipuri de
celule care diferă între ele ca morfologie, proprietăți și funcții; utilizarea
anticorpilor specific i și a tehnicilor de imunofluorescență au permis identi –
ficarea a patru tipuri majore de celule: celulele de tip A (α sau α 2) secretă
glucagon; celulele B (β) secret ă insulină, celulele D ( α1) secretă somato –
statin și celulele F secretă polipeptidul pancre atic. Celulele C și E au fost
identificate numai la anumite specii animale. Aceste patru tipuri de celule
nu sunt distribuite aleator în interiorul insulelor Langerhans. Celulele B,
tipul celular predominant, reprezintă masa celulară centrală a insulelor
Langerhans. Celulele A, cel de -al doilea tip major de celule, sunt dispuse la

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
43
Fig. 18. Structura pro -insulinei și a insulinei derivată din eaperiferia masei centrale de celule B. Celulele D se găsesc dispersate printre
celulele A și B, iar celulele F (alături de câteva celule A) se găsesc cu
precădere la nivelul insule lor Langerhans din porțiunea inferioară a capului
pancreasului unde acestea sunt modificate morfologic și funcțional.
1. Insulina
1.1. Biosinteza și secreția
Biosinteza și secreția de insulină se realizează în același mod ca
pentru toți hormonii polipept idici. La nivelul reticulului endoplasmic rugos
are loc sinteza unui lanț polipeptidic lung numit preproinsulină. Ruperea
acestui lanț polipeptidic la capătul N -terminal conduce la formarea pro –
insulinei care ajunge la nivelul aparatului Golgi unde are loc împachetarea
polipeptidului în vezicule ce se vor dispune la nivelul membranei aparatului
Golgi. Veziculele secretorii ale celulelor B insulare conțin în principal
insulină dar și cantități mici de proinsulină. Veziculele conțin o concentrație
crescută de zinc care formează un complex cu insulina ; veziculele fuzio –
nează cu membrana eliberând conținutul în spațiul extracelular (exocitoză).
Molecula de proinsulină ( fig.18) este spiralată și legată prin două
punți disulfidice specifice. La nivelul aparatulu i Golgi proinsulina suferă un
clivaj proteolitic sub acțiunea unor enzim e cu grad mare de specificitate; ea
acționează asupra rezidurilor de arginină și lizină (eliberându -i sub formă de
aminoacizi ) care se găsesc la fiecare cap ăt C-terminal al proinsuline i umane.
Este generat astfel, hormonul matur care este alcătuit din două lanțuri
polipeptidice legate prin punți disulfidice. Peptidul C se acumulează în

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
44granulele secretorii împreună cu insulina și este secretat împreună cu
aceasta în plasmă în cantităț i similare. In mod obișnuit, conversia pro –
insulinei în insulină este aproape completă înainte de exocitoză ; proinsulina
se găsește aproximativ 15% în produsul de secreție. Insulina umană poate fi
produsă în bacterii folosind tehnica ADN recombinant ;produsul final nu
diferă din punct de vedere chimic sau biologic de insulina pancreatică
umană pură.
S-au descris mai multe vari ante genetice de insulină umană ; de
exemplu, legătura dintre peptidul C și lanțul B rezistent la rupere conduce la
hiperinsulinemie cu metabolism glucidic normal deoarece activitatea bio –
logică a celor două contribuie la existența unui nivel ridicat de proinsulină.
Un alt exemplu, pacientul produce atât insulină normală cât și insulină în
care leucina este înlocuită cu fenilalanină în lanțul B ; activitatea biologică a
acestui tip de insulină este foarte sc ăzut și, în plus, ea intră în competiție cu
insulina normală pentru legarea de receptorul specific. Pacientul va prezenta
diabet și hiperinsulinemie.
1.2. Dozarea insulinei
Concentr ația insulinei în plasmă este determinată prin metodele RIA
(radioimmunoassay) sauELISA (enzyme linked immunosorbant assay) .In
metoda RIA, p roba este incubată cu o cantitate prestabilită de hormon
marcat radioa ctiv (trasor) pe de o parte ș i cu anticorpul respectiv pe de altă
parte. Moleculele de hormon neradioactiv din probă intră in competiție cu
moleculele de hormon marcat pentru locurile active ale anticorpului.
Concentraț ia locurilor active (de legare) fiind fix ă și limitată, creșterile
progresive ale numărului de molecule hormonale neradioactive din proba de
cercetat vor disloca un numă r de molecule de hormon marcat de pe locurile
active ale anticorpilor .
In metoda ELISA, insulina este legată într -un “sandwich” între doi
anticorpi monoclonali, cel de al doilea anticorp fiind marcat imunoenzi –
matic. Activitatea enzimatică evaluată printr -o reacție de culoare e direct
proporțională cu concentrația de insulină. Concentrația insulinei în plasmă
poate fi exprimată în nmolar sau ng/ml, dar cel mai uzual est e exprimată ca
activitate biologică in vivo ( capacitatea insulinei de a scădea nivelul de
glucoză din sânge la iepure, valoarea este de 22 U/mg).

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
451.3. Factori care reglează secreția de insulină
Factorii care intervin în reglarea secreției de insulină sunt reprezentați
în tabelul 4.
Tab.4.Factori reglatori ai secreției de insulină
Factori Stimulatori Inhibitori
Fiziologici Glucoaza
Aminoacizii
GIP
Corpii cetonici (în inaniție)
Activare parasimpatică
Stimulare β- adrenergicăSomatostatin
Activare simpat ică
Stimulare α- adrenergică
Farmacologici și
experimentalic-AMP
Teofilina
Sulfonilureea
Salicilațiiα-deoxiglucoza
Diazoxid
Prostaglandine
Difenilhidantoină
Aloxan
Streptozotocină
După fiecare ingestie de alimente secreția de insulină crește, iar
conc entrația plasmatică a acesteia reflectă a ceastă creștere (100 µU/ml). In
cursul nopții nivelele plasmatice de insulină sunt scăzute ajungând la o
valoare de 10 -20 µU/ml. Rata secreției bazale de insul ină la om este
estimată la 0,5 – 1 U/h , dar datorită s ecreției explozive postprandiale secreția
totală zilnică poate fi de 40 U/zi.
Elementul determinant al sintezei și secreției de insulină îl reprezintă
nivelul plasmatic al glucozei. S -au propus două mecanisme majore care
explică efectul stimulator direct a l glucozei asupra secreției de glucoză:
teoria receptorului pentru glucoză propune că celulele β insulare exprim ă
receptori specifici pentru glucoză și răspund prin creșterea sintezei și
secreției de insulină, probabil prin generarea unui mesager secund. A doua
ipoteză susține că unul sau mai mulți metaboliți ai glucozei reprezintă un
stimul direct al sintezei și secreției de insulină. Răspunsul celulelor insulare
la stimularea prin glucoză are loc în două faze. In prima fază are loc un
răspuns imediat cu e liberarea de insulină rapidă care atinge un vârf în 1 -2
minute și apoi scade rapid până la nivelele normale în aproximativ 5 minute;
reprezintă eliberarea de insulină din granulele secretorii. Cea de-a doua fază
se însoțește de o rată crescută a secreției de insulină pe parcursul unei ore și
reflectă formarea de insulină nouă la nivelul celulelor insulare.

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
46
Fig. 19 . Schema reglării paracrine
a producției și secreției de
hormoni pancreatici endocriniAminoacizii. Nivelul plasmatic al insulinei crește după ingestia
alimentelor cu conținut bogat în proteine; acest răspuns se datorează parțial
efectului direct al concentrației plasmatice crescute de proteine asupra celu –
lelor β-insulare. Ingestia de proteine stimulează secreția de insulină și indi –
rect prin intermediul secreției de hormoni din tractul gastro -intestinal. Capa –
citatea diverșilor aminoacizi de a stimula secreția de insulină variază; leu –
cina, arginina și lizina stimulează puternic secreția de insulină, iar valina și
histidina mai slab.
Peptidul gastro -intestinal. Administrarea orală de glucoză determină o
secreție de insulină considerabil mai mare î n comparație cu administrarea
aceleași cantități de glucoză pe cale intravenoasă la o rată asemănătoare cu
nivelele de glucoză plasmatică atinse după ingestia de glucoză. Eficiența
mai mare a dozei orale este determinată de eliberarea unui hormon lo cal
numit peptid gastro -intestinal care “susține” stimulul determinând o elibe –
rare explozivă a insulinei din celulele β-insulare. Același efect îl au secre –
tina, gastrina, pancreozimina.
Glucagonul și somatostatinul. Glucagonul stimulează secreția de
insulină, iar somatostatinul o inhibă; nivelele sistemice ale acestor hormoni
sunt relevante pentru reglarea secreției de insulină. Reglarea paracrină în
interiorul insulelor Langerhans este cea mai semnificativă. Infigura 19 se
observă trei hormoni importanț i secretați de celulele insulare care își pot
influența sinteza și secreția într -un mod complex și interactiv.
Concentrația locală a hormo -nilor
în interiorul insulelor Langer -hans este
destul de crescută și poate exercita un
control local foarte eficien t. In plus,
unele celule insulare prezintă joncțiuni
gap prin care are loc un transfer de
hormoni de la o celulă la alta. Somato-
statinul inhibă atât secreția de insulină
cât și secreția de glucagon. Insulina
inhibă secreția de glucagon; creșterea
secreție i de insulină este însoțită de scăderea secreției de glucagon. Gluca-
gonul stimulează secreția atât de somatostatin cât și de insulină .Stimularea
parasimpatică prin nervul vag crește secreția de insulină, iar stimularea
parasimpatică prin nervul splanhnic inhibă secreția de insulină. Scăderea

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
47secreț iei de insulină asociată cu stressul (infecții severe, efort, hipotermie)
se datorează unei descărcări simpatice crescute. Sistemul nervos central are
rol important în reglarea secreției de insulină. Stimularea nucleilor ventro –
mediali ai hipotalamusului inhibă secreția de insulină, iar lezarea experi –
mentală a acestor nuclei determină hiperinsulinism.
1.4. Efectele biologice ale insulinei
Insulina exercită efecte importante asupra metabolismului glucidic,
proti dic și lipidic (tab. 5). Aceste efecte sunt anabolice și de stocaj. Insulina
favorizează sinteza și depunerea de glicogen la nivel hepatic, sinteza hepa –
tică și la nivelul țesutului adipos a acizilor grași, depunerea, sub formă de
trigliceride, a acizilor grași, preluarea și încorporarea aminoacizilor în pro –
teine la nivelul mușchilor și a altor țesuturi.
Tab.5.Efectele biologice ale insulinei
A. Asupra metabolismului glucidic
1. Reduce ratei eliberării glucozei din ficat prin:
a. inhibarea glicogenoliz ei
b. stimularea sintezei de glicogen
c.stimularea preluării de glucoz ă
d. stimularea glicogenolizei
e. indirect prin inhibarea gluconeogenezei prin inhibarea mobilizării AG din țesutul adipos
2. Crește captarea glucozei în țe suturi insulin-sensibile, în special mușchi și țesut adipos
a. direct, prin stimularea transportului de glucoză de -a lungul membranei celulare
b. indirect, prin reducerea nivelelor plasmatice de acizi grași liberi.
B. Asupra metabolismului lipidic
1. Reduce rata eliberării acizilor g rași liberi din țesutul adipos
2. Stimulează sinteza de novo a AG și transformarea AG în trigliceride la nivel hepatic.
C. Asupra metabolismului protidic
1. Stimulează transportul de aminoacizi liberi prin membrană în ficat și mușchi
2. Stimulează biosinte za proteică și scăderea eliberării aminoacizilor din mușchi.
D. Asupra transportului ionic
E. Asupra creșterii și dezvoltării
1.4.1. Interacțiunea insulină – receptor
Efectele metabolice ale insulinei sunt inițiate prin interacțiunea mole –

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
48culei de insulin ă cu un receptor de mare specificitate de la nivel membranar.
Caracterizarea receptorului pentru insulină prin metode cromatografice arată
că acesta este constituit din 4 punți disulfidice care leagă cele 4 subunități:
două lanțuri identice α fiecare capab ile să lege o moleculă de insulină și
două lanțuri β. Faptul c ă fiecare receptor poate lega două molecule de
insulină se numește “cooperare negativă”, deoarece ulterior este mult mai
dificilă legarea unei alte molecule. Legarea insulinei de receptor induce
autofosforilarea receptorului la nivelul rezidului tirozinic. Stimularea trans-
portului de glucoză de către aminoacizi este o consecință a modificărilor de
configurație membranară indusă de interacțiuni cu receptorul membranar.
De asemenea, are loc și gen erarea de mesageri secundari cu fosforilarea pro –
teinelor citoplasmatice prin acțiunea tirozinkinazei asupra subunității β. Ca
mulți alți receptori, receptorul pentru insulină prezintă fenomenul de down-
regulation (adică de scădere a expresiei numărului pr opriilor receptori) ; dacă
nivelele de insulină plasmatică sunt crescute (ore) numărul receptorilor ex –
primați la nivelul membranei celulare scade. Administrarea insulinei în peri –
oada de downregulation va avea un efect mult mai redus decât în perioada
de upregulation; fenomenul prin care răspunsul depinde nu numai de doza
de hormon administrat ci și de numărul de receptori exprimați are aplica –
bilitate generală în endocrinologie.
1.4.2. Efectele insulinei asupra metabolismului glucidic
Insulina reduce ni velul plasmatic al glucozei prin stimularea pre –
luării glucozei în țesuturi și prin inhibarea producției și elib erării de glucoză
de către ficat. Preluarea glucozei de către mușchi și țesutul adipos este
stimulată direct, prin stimularea fenomenelor de tra nsport prin carrier și
indirect, prin inhibarea e liberării și reducerii nivelelor de acizi grași liberi.
Acizii grași liberi plasmatici au tendința să inhibe preluarea de glucoză
(efect Randle) și astfel scăderea nivelelor de acizi grași liberi favorizează
preluarea de glucoză. Preluarea și eliberarea de glucoză de către ficat are loc
pe mai multe căi; insulina stimulează sinteza de glicogen prin ac tivarea
glicogen-sintazei și simultan inhibă degradarea glicogenului prin inhibarea
activității glicog en fosfo rilazei. Insulina declanșează glicoliza și inhibă
gluconeogeneza. Direct sau indirect, insulina influențează fiecare din cele
patru puncte de control prin reacții catalizate de diverse enzime: conversia
glucozei în glucozo -6-fosfat; fructoza -6-fosfat în fr uctozo-difosfat și fosfo –

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
49enolpiruvat în piruvat. Când nivelele de insulină plasmatică sunt scăzute
acizii grași liberi sunt preluați de către ficat, gluconeogeneza este stimulată
prin acetil -coenzima A provenită din oxidarea acizilor grași.
1.4.3. Efecte le insulinei asupra metabolismului lipidic
Insulina inhibă mobilizarea acizilor grași de la nivelul țesutului
adipos; stimulează biosinteza de acizi grași și încorporarea acestora în trigli –
ceride la nivel hepatic și la nivelul țesutului ad ipos. In plus, prin creșterea
activității lipoproteinlipazei este favorizată preluarea și depozitarea trigli –
ceridelor în țesutul adipos sub formă de VLDL și chilomicroni.
1.4.4. Efectele insulinei asupra metabolismului proteic
Insulina stimulează direct transportul de aminoacizi prin membran ă;
stimulează biosinteza de proteine și sinteza de ADN și ARN.
1.4.5. Efectele insulinei asupra transportului de ioni
Unefect imediat ale insulinei este hiperpolarizarea membranară ; in
vivo determină alterarea distribuției sodi ului și potasiu între mediul extra –
celular și cel intracelular favorizând pătrunderea potasiului în celulă prin
acțiune asupra ATP -azei Na+-K+ membranare. Tratamentul intensiv cu insu –
lină, fără o înlocuire corespunzătoare de potasiu, conduce la hipo -potasemie.
Insulina crește concentrația calciului citosolic prin eliberarea acestui ion din
formele legate și/sau prin favorizarea pătrunderii din spațiul extracelular.
2. Glucagonul
2.1. Sinteză, secreție și dozare
Glucagonul circulant este un polipeptid simp lu cu 29 de aminoacizi.
Este sintetizat de către celulele A insulare sub forma unui pro -hormon cu
masă moleculară mult mai mare care apoi este scindat înainte de secreție.
Modalitatea de biosinteză și de secreție este similară cu cea a insulinei. Glu –
cagon ul este stocat în granulele secretorii care își vor descărca conținutul în
urmă stimulării corespunzătoare. Concentrațiile periferice normale de gluca –
gon sunt de ~ 100 -150 pg/ml ;secreția bazală este de 100 -150 µg/zi.
2.2. Factori care reglează secreția de glucagon
Efectele glucozei asupra secreț iei de glucagon sunt reciproce; hipogli-

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
50cemia stimulează secreția de glucagon iar hipergl icemia o inhibă (tab. 6 ).
Tab.6.Factori care influențează secreția de glucagon
Stimulează Inhibă
Aminoacizi
Hormoni pep tidici gastro -intestinali
Catecolamine (efort)
Hormonul de creștere
GlucocorticoiziGlucoză
Insulină
Acizi grași liberi
Insulina este un inhibitor puternic al eliberării de glucagon; ea acțio –
nează în interiorul insulelo r Langerhans (control paracrin ). Nivelele crescute
de glucagon care apar la pacienții cu deficit de insulină se datorează în prin –
cipal eliberării c elulelor A de sub acțiunea supre sivă a insulinei. In plus,
hipoglicemia stimulează eliberarea de glucagon prin acțiune directă asupra
celulelor A. Secreția de glucagon , ca ș i cea de insulină , este stimulată de
aminoacizi; se datorează ca răspuns la acțiunea unor polipeptide gastro –
intestinaleca pancreozimina. Diverși factori care inhibă secreția de insulină
și/sau antagonizează activitățile eibiologice stimulează secreția de gluca –
gon: catecolaminele, hormonul de creștere și gluco -corticoizii. Nivelele de
glucagon cresc în cursul efortului, iar nivelele de insulină scad; ambele
efecte sunt determinate de eliberarea crescută de catecolamine.
2.3. Efectele biologice ale glucagonului
Glucagonul determină creșterea nivelelor de glucoză plasmatică prin
stimularea glicogenolizei hepatice; efect mediat prin stimularea a denilat
ciclazei și activarea protein -kinazei c-AMP-dependente. Glucagonul crește
gluconeogeneza hepatică; acest efect este exercitat în parte prin dezactivarea
piruvat kinazei cu creșterea preluării de aminoacizi la nivel hepatic , ceea ce
constituie un substrat pentru gluconeogeneză. Glucagonul determină stimu –
larea lipolizei în țesutul adipos.
3. Somatostatinul
Somatostatinul este un tetradecapeptid descoperit și caracterizat ca un
puternic inhibitor hipotalamic al eliberării hormonului de creștere de la
nivelul adenohipofizei. Somatostatinul inhibă și eliberarea de TSH de la

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
51nivel ade nohipofizar și, în anumite condiții, inhibă eliberarea de prolactină
și ACTH. La nivel gastro -intestinal, somatostatinul determină secreția de
acid clorhidric și pepsină, secreția enzimelor pancreatice, motilitate
intestinală și absorbție intestinală (incl usiv absorbția glucozei), secreția
multor hormoni gastro -intestinali (secretină, pancreozimină, VIP, GIP).
Somatostatinul se găsește la nivelul sistemului nervos central și periferic
având rol de neurotransmițător; rolul său este de a regla funcția insulel or
pancreatice. Somatostatinul probabil nu are efecte directe intrinseci asupra
glucagonului și insulinei. El determină inhibarea absorbției intestinale de
glucoză și aceasta poate determina efecte asupra toleranței pentru glucoză.
Efectele sale majore sun t mediate prin inhibarea secreției de insulină și
glucagon. De asemenea, s omatostatinul exercită un control tonic asupra se –
creției de insulină și glucagon la nivelul insulelor Langerhans. Glucagonul,
acetilcolina, agoniștii β-adrenergici stimulează secreț ia de somatostatin iar
adrenalina o inhibă.
4. Peptidul pancreatic
Celulele insulare specializate, numite celulele F, secretă un polipeptid
cu 36 de aminoacizi numit polipeptidul pancreatic (PP). Concentrațiile plas –
matice de PP la om (60 -100 pg/ml) suntcomparabile cu cele de glucagon;
secreția este stimulată prin ingestia de aliment e bogate î n proteine .
Funcția reproducătoare masculină
Testiculul este gonada masculină, sursa de ga meți mascu lini,sperma-
tozoizii. Testiculul producetestosteron ,principalul hormon sexual masculin.
1.Principalii hormoni sexuali masculini
Principalii hormoni sexuali masculini sunt reprezentați de testosteron,
dihidrotestosteron și androstendiol; dintre toți cel mai important este testo –
steronul ceilalți rezultând din aces ta în urma unor reacții biochimice.
Sinteza hormonilor sexuali masculini
Sinteza sexo -steroizilor masculini pornește de la colesterol (fig. 20).
Din testosteron mai iau naștere încă doi hormoni androgeni (dihidrotesto –
steron și androstendiol) ca urmare a reacțiilor de re ducere ce au loc la nive –
lul țesuturilor periferice și trei estrogeni (estradiol, estronă și estriol ), pro-

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
52duși în cantități semnificative la bărbat; provin în cea mai mare parte din
testosteronul circulant și androstendiol printr -un proces de aromatizare care
are loc la nivelul țesutului adipos și al ficatului. Sinteza și eliberarea testo –
steronului la nivelul celulelor Leydig este pulsatilă în decursul unei zile în –
registrându -se o eliberare mai pronunțată la orele 8:00 decât la orele 20:0 0.
Transport plasmatic
Cea mai mare parte din testosteronul circulant (aproximativ 65%) este
legat de o proteină specifică, sintetizată în ficat, care leagă steroizii sexuali
numităsexual steroid binding protein (SSBP). Aproximativ 33% din
testosteronul circulant este legat de albumină și alte proteine și 1 -2% este
Fig. 20. Sinteza hormonilor sexuali masculini

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
53transportat liber în plasmă. Fracțiunile legate de SSBP și de albumină
reprezintă adevărate rezervoare circulante de hormon.
Metabolism
O cantitate foarte mică (1%) din producția zilnică de t estosteron este
excretată prin urină sub formă de glucuronid; cea mai mare parte este
metabolizată până la stadiul de ketosteroizi care, la rândul lor, vor fi
excretați prin urină (fig. 2 1).In mod obișnuit, numai 30% din ketosteroizii
urinari (androsteron , etiocolanolon) provin din metabolizarea testostero –
nului, restul provin din metabolizarea precursorilor androgeni adrenali.
Efectele testosteronului
La modul general, efectele testosteronului se împart în două categorii:
cele care aparțin funcție i reproducătoare și caracterelor sexuale secundare și
cele legate de stimularea creșterii tisulare și maturării celulare. Testo –
steronul difuzează liber prin membrana celulară; în majoritatea celulelor
este redus la dihidrotestosteron (DHT), oreacție care are locîn prezen ța
hidroxi-steroid-dehidrogenazei microsomale . Hormonul ajunge la nucleu ,
unde interac ționează cu ADN cromosomial și cu proteinele nucleare; rezul –
tatul fiind o stimulare marcată a ARN polimerazei și sinteză de proteine. La
nivelul țesuturilor țintă (prostata și veziculele seminale), androgenii vor
determina hipertrofia și hiperplazia celulelor epiteliale, a componentelor
stromale și a vaselor sanguine. DHT determină la făt diferen țierea tubercu –
lului ge nital și sinusului uro -genitalîn penis, scrot, uretră peniană și pros-
tată. La pubertate determină cre șterea scrotului și prostatei și stimulează
secre ția prostatică. De asemenea, stimulează cre șterea foliculu lui pilos și
dispozi ția părului specific masculină (dispunerea pubiană, pe torace, dispu-
nereaîn regiunea temporală și ulterior, apari ția cheliei).
Testosteronul stimulează diferen țierea canalelor wolfiene în epididim,
vas deferent și vezicule seminale. La pubertate, testosteronul împreună cu
DHT, determină cre șterea penisului și a veziculelor seminale. De asemeneaAndrostendionAndrosteron
EtiocolanolonTestosteron
Fig. 21.Metabolismul testosteronului

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
54produce lărgirea laringelui șiîngroșarea corzilor vocale av ând ca rezultat
vocea groasă și joasă; determină închiderea nucleilor de cre ștere epifizară,
produce cre șterea masei musculare la băie ți. Testosteronul este hormonu l
cel mai important în inițierea și men ținerea spermatogenezei. Alte efecte ale
testosteronului: ini țierea libidoului și capacitatea unei erec ții complete; inhi –
bă cre șterea glandelor mamare; stimulează hematopo iezași men ținenumă-
rulnormal de eritrocite ; stimulează reabsorb ția normală de sodiu; stimulează
comportamentul agresiv.
2.Spermatogeneza
Testiculul reprezintă sursa de gameți masculini, spermatozoizii. Sper –
matogeneza are loc în tubii seminiferi, iar testosteronul este secretat de
celulele speci alizate situate în interstițiul dintre tubii seminiferi numite
celule interstițiale Leydig. In cursul ultimelor luni de dezvoltare intrauterină,
testiculele coboară prin canalul inghinal astfel că, la naștere, ele se găsesc în
scrot. Ca și alte aspecte ale dezvoltării sexuale masculine, această migrare
este stimulată de către testosteronul fetal.
Spermatogeneza normală presupune o temperatură cu 2 -3oC mai
redusă decât cea a organismului (temperatura de la nivelul scrotului), iar
dacă testiculele nu au cobo rât în scrot atunci spermatogeneza nu se desfă –
șoară corespunzător. Temperatura testiculară poate fi influențată prin inter –
mediul mușchiului cremasterian (din jurul cordonului spermatic) și a
mușchiului dartos (din peretele scrotului); când temperatura me diului este
scăzută acești mușchi se contractă, ridică testiculele și scrotul către corp și
astfel se conservă căldura. Spermatozoizii maturi sexual , mobili plutesc în
epididim, structură care se găsește la polul posterior al testiculului. Ei se
mișcă prin vasul deferent, un tub cu structură musculară cu rol de rezervor
pentru spermatozoizi. La capătul său distal, vasul deferent se unește cu un
canal ce vine de la veziculele seminale, formând canalul ejaculator. Acesta
trece prin prostată, situată la baza v ezicii urinare, unde se mai deschid și
canale provenite de la prostată și se deschide, în final, în uretră (fig. 22) .
Spermatogeneza, producția normală de spermatozoizi, este un proces
continuu pe tot parcursul vieții începând de la pubertate .Spermatogene za
presupune prezența sperma -togoniilor care se găsesc la periferia tubilor
seminiferi. Acestea suferă mai întâi o diviziune mitotică , rezultând sperma –
tocitele de grad I.

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
55Spermatocitele primare (celule diploi –
de ce conțin 23 de cromozomi pere –
che) suferă o prima diviziune meiotică
din care rezultă 2 spermatocite de gra –
dul II, fiecare conținând jumătate din
numărul de cromozomi (ce lule haplo-
ide cu 22 cromosomi autosom ali și un
cromosom sexual). Ulteriorcromozo-
mii se replică (a doua divi ziune meio –
tică),rezultând patru celule haploide
numite spermatide. Spermatidele nu
suferăproces de diviziune , ci doar de
maturare, din care rezultă spermato-
zoizii (spermiogeneza, fig. 23).
Intre dezvoltarea spermatozoizilor și celulele care tapetează tubii
seminiferi (celule Sertoli) există o strânsă corelație. Celulele Sertoli au
următoarele roluri: asigură nutriția spermatozoizilor; fagocitează spermato –
zoizii neviabili sau afectați; protejează spermatozoizii de substanțele toxice
din sânge, constituind obariera sâ nge–testicul; formează lichidul seminal
unde plutesc spermatozoizii maturi.
Fig. 22 . Tractul reproducător masculin
Fig. 23. Etapele spermatogenezei

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
56Reglarea spermatogenezei
Hipotalamusul eliberează fac-torul eliberator al gonado -tropilor
(GnRH) pe parcursul unei zile (în mod exploziv ) determinând men ținerea
se-creției de gonado tropine (FSH și LH) de către hipofiza anterioară. FSH
controlează spermatogeneza prin sti -mularea activității celulelor Sertoli (fig.
24), iar acestea din urmă printr -un mecanism de feed -back negativ influ –
ențează activitatea adeno -hipofizei prin secreția hormonului inhibină (deter –
mină producția de spermă). Ac eastă buclă de feed -back este considerată ca o
primă țintă privind dezvoltarea contracepției masculine. Creșterea nivelului
de inhibină reduce producția de gameți fără a interfer a cu producția de
testosteron (caracteristicile sexuale secundare sunt păstrate și libidoul este
intact). Această metodă de contracepție masculină nu este utilizată deoarece
inhibina (o proteină) este inactivată în cazul administrării pe cale orală.
3. Dezvoltarea sexuală
In cursul vieții, dezvoltarea sexuală are loc în două etape: dezvoltarea
organelor sexuale în timpul vieții fetale și declanșarea funcției
reproducătoare la pubertate.
3.1. Determinarea sexului in utero
Când se discută despre sexul unu i
individ trebuie să se precizeze cu exacti –
tate dacă este vorba de sexul genetic sau
cromosomial, de sexul gonadal sau de
cel genital. I n mod normal, gena pentru
masculinitate (gena SRY) este purtată
pe cromosomul Y ,pe bra țulsău scurt,
învecinată cu reg iunea pseudoautosoma –
lă a acestui cromozom ; așadar, embrio-
nul cu perechea de cromosomi sexuali
XY este de sex masculin (sexul genetic).
Primul efect al acestei gene este de a de –
termina ca gonadele primitive să fo rme-
ze glanda sexuală masculină (testiculu l)
încă din viața intrauterină (sexul gona -Gn-RH
FSH LH
Celule
SertoliCelule
Leydig
Inhibina Testosteron
Spermatogeneză
Fig. 24. Controlul funcției testiculare.-

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
57dal). Testic ulul va secreta testosteron și astfel va avea loc dezvoltarea celor –
lalte organe sexuale masculine interne și externe. De asemenea, testiculul va
secreta și hormoni inhibitori (hormonul antimul lerian)care va bloca
formarea organelor sexuale feminine din canalul mul lerian embrionar. In
absența genei de masculinitate de pe cromozomul Y (sexul genetic feminin
în cazul unei perechi de cromozomi sexuali XX) , gonadele primare se vor
dezvoltaspontan către formarea de structuri sexuale feminine, determinând
embrionului sexul gonadalfeminin.Lipsa genei SRY de pe cromozomul Y
va determina un sex gonadic feminin, chiar dacă sexul genetic e masculin.
3.2. Pubertatea
Pubertatea reprezintă momentul când începe ma turarea sexuală. Acest
proces se desfășoară diferit la cele două sexe. Hipotalamusul inițiază
modificări care conduc la maturitate sexuală prin elibera rea de Gn RH
(gonadotropin releasing hormon ). GnRH determină la nivelul hipofizei
anterioare eliberarea de gonadotropine cum ar fi: hormonul luteinizant (LH)
și hormonul f oliculo-stimulant (FSH) (tab.7 ).Efectul combinat al celor doi
hormoni gonadotropi este de a stimula gametogeneza, maturarea gonadelor
și de a iniția secreția de steroizi sexuali care, la rân dul lor, vor iniția
modificări sexuale specifice privind creșterea organismului și dezvoltarea
caracterelor sexuale secundare la pubertate (tab. 8 ). La femei, eliberarea de
gonadotropine are loc ciclic, pe c ând la bărbat eliberarea este relativ
constantă p e parcursul a mai multor zile.
Tab. 7. Efectele gonadotropinelor
La bărbați La femei
FSH Stimulează spermatogeneza
prin acțiune asupra celulelor
SertoliStimulează maturarea foliculului; est e necesar ca
foliculul să progreseze către un stadiu superior ș i
să înceapă să secrete estradiol
LH Crește secreția de testosteron
prin acțiune asupra celulelor
LeydigDetermină maturarea foliculului de Graaf și
transformarea în corpul galben
Pubertatea masculină
Pubertatea masculină începe în jurul vârstei de 10 -11 ani, atunci când
are loc și secreția hipotalamică de Gn RH, și se definitivează în jurul vârstei

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
58de 15-17 ani. Această perioadă se caracterizează prin dezvoltarea totală a
funcției reproducătoare masculine, dezvoltarea celulelor Leydig și creșterea
conc entrației plasmatice (până la valori similare cu cele de la adult) a
hormonilor androgeni ,dintre care cel mai important este testosteronul.
Secundar activării funcției testiculare are loc și dezvoltarea caracterelor
sexuale secundare. Primul și cel mai im portant semn de apariție a pubertății
la băieți este creșterea testiculelor, fenomen precedat de creșteri plasmatice
ale FSH. De asemenea, are loc și dezvoltarea celulelor Leydig și o secreție
importantă de testosteron care este stimulată de creșterea nive lelor plasma –
tice de LH.
Tab. 8 . Sistemul reproducător masculin și feminin
Masculin Feminin
Gonade Testicule Ovare
Steroizi
gonadaliTestosteron Estrogen, progesteron
Structuri
accesoriiPenis, scrot , sistem ductal (ducte eferente,
epididim, vase defer ente, canal ejaculator,
uretră peniană), glande (prostată, vezicule
seminale, glande Cowper)Trompe uterine, uter,
vagin, labii mari și mici,
clitoris
Caractere
sexuale
secundareDispoziție masculină a părului pubian și
facial, laringe larg (voce groasă), masă
musculară bine reprezentată, hematocrit
crecut.Dispoziție feminină a
părului pubian, masă
grăsoasă subcutanată bine
reprezentată.
In jurul vârstei de 12 ani are loc o creștere marcată a concentrației
plasmatice de testosteron însoțită de creșterea în înălțime, apariția părului
pubian și creșterea penisului. La aproximativ 1 din 3 cazuri se înregistrează
o creștere tranzitorie a sânilor băieților puberi , fenomen care se datorează
producției crescute de estradiol, secundar stimulării testiculelor prin LH.
Ulterior, când nivelele de testosteron ating pe cele de la adult are loc regre –
sia sânilor ;într-un procentaj mic ginecomastia (creșterea glandei mamare la
băieți) persistă și necesită tratament .In jurul vârstei de 16 -17 ani, când
concentrația plas matică de testosteron este similară cu cea de la adult, are
loc închiderea nucleilor de creștere epifizară a oaselor lungi. Oprirea crește –
rii are loc prin aromatizarea testosteronului în estrogeni la nivelul cartila –
giilor de creștere, care au mai apoi un rol direct în osificare și oprirea creș –

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
59terii. Rarii bărbați cu defect de aromatază cresc nemăsurat, atingând talii
impresionante.
3.3.Modificări a funcției testiculare în funcție de vârstă
Nivelele de testosteron cresc după pubertate și se stabilizează la nivele
maxime în jurul vârstei de 20 de ani apoi nivelele rămân relativ constante
până în jurul vârstei de 40 de ani, când descreșterea devine aparentă.
Această scădere a secreției de testosteron este extrem de variabilă de la un
individ la altul. In general scade mai curând fracția liberă (nelegată de
proteina de transport) sau biodisponibilă a testosteronului. Scăderea este
insidioasă și nu brutală, ca în cazul scăderii estrogenilor din menopauză, de
aceea acest fenomen nu mai este denumit andropauză prin analogie cu
menopauza, ci PADAM ( “partial androgen deficiency of the aging male ”,
deficit androgenic parțial al bărbatului care înaintează în vârstă).
Concomitent cu scăderea secreției de testosteron are loc și scăderea
nivelelor plasmatice de gonadot ropine. Hipotalamusul bărbatului în vârstă
este capabil să elibereze GnRH și hipofiza sa anterioară să secrete FSH și
LH, dar testiculele sunt afectate de vârstă. Nivelele mai scăzute de
testosteron sunt totuși adecvate pentru a menține spermatogeneza pe t ot
parcursul vieții, funcția structurilor accesorii și a interesului sexual.
Funcția reproducătoare feminină
Gonadele feminine sunt reprezentate de ovare care produc ovule și
care secretă hormonii sexuali feminini reprezentați de estrogeni și
progesteron. Ovarele sunt în apropierea fimbriilor trompelor uterine care au
rolul de a ghida ovulul către trompa uterină. Trompele uterine comunică cu
uterul care se deschide în vagin prin intermediul canalului cervical (fig. 24).
Hormonii sexuali feminini sunt repre zentați de estrogeni, produși de celulele
foliculare și de progesteron, secretat de corpul galben. 1. Biosinteza
hormonilor sexuali feminini
1. Biosinteza hormonilor sexuali feminini
Hormonii sexuali feminini ca și cei masculini au o cale comună de
biosinte ză plecând de la colesterol (vezi fig.22).Hormonii estrogeni sunt
reprezenta ți de beta-estradiol, estronă și estriol. In timpul sarcinii estrogenii
sunt secreta ți de către placentă, iar înafara sarcinii de către ovare.
Proprietă țile estrogenice ale beta -estradiolului sunt mult mai intense dec ât

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
60
Fig.24. Anatomia tractului reproducător femininaleestriolului, put ându-l considera principalul hormon estrogenic din
organism. Cea mai mare parte din estronă provine din estradiol sub ac țiunea
17-hidroxi steroid dehidrogenazei . La menopauză acest estrogen se g ăsește
în concentra ția cea mai mare în plasmă. Progesteronul este secretat, înafara
sarcinii, de către corpul galben, în cea de-a doua parte a ciclului ovarian, iar
în timpul sarcinii este secretat de corpul galben și ulterior, de către placentă.
2. Transport plasmatic
Estradiolul și estrona sunt transporta țiîn plasmă legate de SSBP, iar o
fracțiune extrem de redusă este legată slab de albumină. Progesteronul
circulăîn plasmă legat de cortisol-binding protein , dar acestă legare este
limitat ă de concentra ția crescută de cortisol în plasmă. De asemenea, o
concentra ție redusă se leagă de albumină.
3. Metabolism
Metabolizarea estrogenilor are loc la nivel hepatic unde, prin
conjugare, o parte din ei sunt transforma țiîn glucuronizi și sulfa ți care vor fi
secreta ți prin bilă și urină. Restul de estrogeni activi sunt transforma țiîn
ficatîn estriol inactiv. O cale suplimentară de metabolizare a estrogenilor
implic ă formarea catecol -estrogenilor, compu și cu o structură asemănătoare
cu neurotransmi țătorii catecolaminici (noradrenalina, dopamina). Rolul lor
în organism nu este similar cu cel al estrogenilor ci dimpotrivă, ei se leagă
de receptorii estrogenici și determină , printr-un mecanism de feed -back

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
61negativ, cre șterea secre ției de Gn-RH.Metabolizarea progesteronului are loc
tot la nivel hepatic cu producerea de pregnandiol c e va fi eliminat prin urină.
4.Acțiunile hormonilor sexuali feminini
Secre ția ciclică de estrogeni și progesteron are efecte asupra uterului,
trompelor uterine, vaginului, glandelor mamare etc.
4.1. Estrogenii
Uteruleste un organ cavitar, musculos, tapetat cu celule stromale și
mucus care constituie endometrul. Rolul lui este să adăpostească și să
hrănească produsul de concep ție aflatîn continuă dezvoltare. Estradiolul
determină cre șterea grosimii endometrului (de la 1 -2 mm imediat după
menstrua ție la 8-10 mmînaintea ovula ției). De asemenea, estradiolul mai
determină și dezvoltarea uterină. Trompele uterine sunt sediul fertilizării
normale. Estradiolul determină dezvolta rea trompelor uterine, intensificarea
motilită ții cililor, cre șterea numărului de celule epiteliale secretoare. De
asemenea, estradiolul stimulează producerea secre țiilor tubare, fluide, prin
care spe rmatozoizii să se deplaseze efi cientîn amonte ( împotriva mi șcării
cililor) precum și oîmbogă țire a vasculariza ției fimbriilor.
Estradiolul stimulează proliferarea celulelor epiteliale vaginale și
transformarea la pubertate a epiteliului cuboidal în epiteliu stratificat care
este mai rezistent la traumatisme. Estrogenii determină cre ștereaîn volum a
sânilor, prin cre șterea țesutului adipos, d ând forma feminină a s ânilor,
lărgirea areolei mamare, dezvoltarea sistemului canalicular și stromal. In
timpul fiecărui ciclu menstrual au loc proliferări ale lobulilor în paralel cu
creșterea concentra ției plasmatice de estradiol ceea ce explică cre ștereaîn
volum a s ânilor.
La nivelul osului, estrogenii determină închiderea precoce a nucleilor
de cre ștere epifizară. Acest efect, împreună cu declanșarea mai rapidă a
puber tății la fete decât la băieți, au ca rezultat statura mai mică a femeilor
decât a bărba ților. I n perioada pubertară, estrogenii stimulează proliferarea
condrocitară și creșterea rapidă înînălțimepână la închiderea cartilagiilor de
creștere . La menopauză, scăderea importantă a concentra ției plasmatice de
estrogeni determină reducerea activită ții osteablastelor,amplificarea activi –
tății osteoclastice și depunerea de calciu cu accelerarea distrucției matricei
colagenice osoase fără formare de os nou, eliber area excesivă a resurse lor de

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
62calciu din oase și apari ția osteoporozei, cutendin ță la fracturi chiar în cazul
unor traumatisme minime .
La nivel renal, estradiolul determină reabsorb ția de sodiu si apă ceea
ce explică reten ția hidrică ciclică la unele feme i.La nivel hepatic,
estradiolul determină sinteza crescută a unor proteine circulante: tiroxin –
binding globulin (TBG), cortisol -binding globulin, SSBP; renină, angio –
tensinogen. La nivelul țesutului adipos, estrogenii determină dezvoltarea
masei adipoase de aproximativ 2 ori mai mare dec ât la bărbat și dispunerea
sa specifică (pe solduri, abdomen). De asemenea, estrogenii determină și
lărgirea pelvisului.
4.2. Progesteronul
Acest hormon are efecte asupra endometrului uterin, în cea de-a doua
jumătate a ci clului sexual feminin, șiasupraglandei mamare inhibând
secre ția lactată. Progesteronul este un hormon pro -sarcină. De asemenea,
progesteronul induce natriureză (cre ște secre ția de sodiu și apă) deoarece el
este un antagonist al aldosteronului (se leagă p e acela și receptor fără să-l
activeze). Progesteronul determină cre șterea temperaturii corpului cu 0,5oC
în faza luteală a ciclului utero -ovarian lunar. Mai mult, cre ște apetitul,
tendin ța la somnolen ță, sensibilitate crescută a centrilor respiratori la
stimularea cu bioxid de carbon.
5. Ovogeneza
In via ța embrionară (a 5 -a, a 6-a săptăm ână de gesta ție), celulele
germinale primordiale migrează din sacul amniotic către creasta genitală.
Aici, ele produc ovogonii printr -un proces de diviziune mitotică p ânăîn
săptămâna 20-24 de via ță intrauterină când num ărul lor ajunge la
aproximativ 7 milioane. In paralel, începând cu săp-tămâna 7-8 de via ță
intra-uterină are loc un proces de meioză cu producerea de ovocite primare.
La na ștere, ovocitele au un diametru de 1 0-25m, iar până la maturitatea
sexuală a femeii ele vor ajunge la un diametru de 50 -120m prin cre șterea
nucleului și a volumului citoplasmatic. Incă de la începutul pro -cesului de
ovogeneză are loc atrezia (involu ția)ovocitelor astfel că, dintr -un num ăr de
7 milioane de ovogonii existente în via ța intrauterină, la na ștere vor răm âne
numai aproximativ 2 milioane de ovocite primare, iar la pubertate vor fi
numaiîn jur de 400 000 (fig. 25).

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
63Spre deosebire de bărbat, la care are loc producerea continuă d e
spermatozoizi și de spermatocite de grad I, femeia nu poate produce
ovogonii noi și func ționează cu o scădere continuă a numărului de ovocite
primare. La menopauză sau pu țindupă aceea nu mai sunt ovocite șiare loc
dispariția funcției reproductive .
Ovogeneza parcurge trei stadii de dezvoltare a foliculilor ovarieni care
are ca finalitate formarea ovulelor.
– Stadiul primar. Acest stadiu de dezvoltare a foliculului ovarian este
foarte lent, durează aproximativ 13 ani. C ând ovocitul intră în faza de
diviz iune meiotică are loc formarea foliculului primordial. Procesul constă
înînconjurarea ovocitului cu celule granuloase și fuziforme; foliculul
primordial astfel format va avea un diametru de 25 m. Din foliculul
primordial va rezulta foliculul primar, unde celulele granuloase suferă un
proces de diviziune rezult ând astfel, foliculul secundar. Celulele granuloase
secretă mucopolizaharide, care se vor dispune în jurul ovocitului realiz ând
zona pellucida . In acest stadiu, foliculul contin uă să crească ajung ând până
la un diametru de 150 m, iar ovocitul a ajun s la dimensiunea sa maximă.
Fig. 25. Ovogeneza

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
64- Stadiul secundar. Spre deosebire de stadiul primar, stadiul secundar
de dezvoltare foliculară este mult mai rapid necesit ând 70-85 zile. Acest
stadiuîncepe după menarhă (prim a menstrua ție);în timpul fiecăriu c iclu
menstrual un număr redus de foliculi secundari intră într-o nouă etapă de
evolu ție. Lichidul folicular se adună într-o zonă centrală numită antrum și
conține mucopolizaharide, proteine, electroli ți, hormoni sexuali. La sfârșitul
acestui stadiu întregul complex este numit folicul de Graaf sau folicul antral
și are un diametru de 2000 -5000m (2-5 mm).
– Stadiul terțiar. Stadiul terțiar sau stadiul final al dezvoltării foliculare
este cel mai rapid stadiu și are loc nu maiîn perioada reproductivă
postpubertară. La aproximativ 5 -7 zile de la declanșarea menstruației are loc
dezvoltarea unui singur folicul de Graaf. Procesul are loc, cu puține
excepții, într-un singur ovar, în fiecare lună. De asemenea, ca șiîn stadiile
precedente are loc cre șterea celulară precum și a produc ției de lichid antral.
Foliculul va ajunge la 20 mm în 48 de ore. Por țiunea bazală a laminei
adiacente de la suprafa ța ovarului este susceptibilă proteolizei; foliculul se
rupe și eliberează un ovul în cavitatea peritoneală. Elementele care au rămas
în urma ruperii foliculului și eliberării ovulului c onstituie o structură
endocrină nouă numită corpul galben (corpus luteus). Această structură va
asigura necesarul de steroizi sexuali feminini care vor de termina condi țiile
optime pentru implantarea embrionului dacă fertilizarea a avut loc și pentru
menținerea zigotului în via ță până când placenta preia această func ție.
Corpul galben este înlocuit cu o cicatrice avasculară numită corpus albicans.
In timpul vieții reproductive se produc 400 -500 ovule (c âte unul pe lună)
care parcurg secven țele complete de evenimente. Restul (c âteva milioane)
involuează, proces care se nume ște atrezie.
Reglarea hormonală a ovogenezei
Dezvoltarea foliculului primordial este un fenomen care se desfă șoară
independent din punct de vedere hormonal. Mecanismul prin care un anumit
grup de foliculi primordiali se vor deplasa în intersti țiu din medulară și vor
parcurge etapele dezvoltării ulterioare p ână la stadiu de folicul primar
implică existen ța unui nivel constant redus al secre ției de FSH, chiar înainte
de pubertate. Func ția ini țială a FSH în foliculul primar este de a stimula
creșterea celulelor granuloase. In plus, este crescută și sinteza de estrogeni
din precursorii androgenic i; concentra țiade estradiol crescută local produce

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
65proliferarea receptorilor proprii și cre șterea ac țiunilor FSH. Ac țiunea FSH
este crescută datorită cre șterii numărului de receptori pentru FSH. Ini țierea
stadiului II al dezvoltării foliculare reprezintă un mecanism propriu declan –
șator care implică o coordonare întreadenohipofiz ăși ovar și care are ca
rezultat cre șterea foliculară și productia de estradiol (fig. 26).
Se mai descriu alte trei ac țiuni importante care apar mai t ârziu:
– FSH, alături de es tradiol, induc e apari ția receptorilor pentru LH în
celulele granuloase;
– creșterea nivelului plasmatic de estradiol, ca urmare a implicării axei
gonadotropice hipotalamice, va determina cre șterea nivelului de LH cu toate
că nivelul de FSH scade;
– estradi olul determină cre șterea numărului de receptori pentru LH la
nivelul celulelor intersti țiale foliculare.
Creșterea LH stimulează celulele intersti țiale foliculare să producă
cantită ți crescute de androstendion și testosteron; ace știa vor reprezenta
substratul metabolic pentru men ținerea unei produc ții crescute de estradiol.
Gn-RH
FSH LH
Celule
granuloase
Estrogeni+Celule
tecale+
Corp
galben
Androgeni Progesteron
EstrogeniOvulație
Faza foliculară Faza luteală
Fig. 26. Controlul endocrin a funcției ovariene

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
66FSH mai stimulează și producerea unor substan țe, la nivelul celulelor
granuloase, cu efect paracrin. De exemplu, ceruloplasmina și transferina
preiau cuprul și fieruldin plasmă și transferă aceste elemente la nivelul
ovocitelor. De asemenea, factorii de cre ștereși modulează cre șterea și
secre ția de steroizi sexuali de către celulele endocrine învecinate. FSH
stimulează metabolismul celulelor granuloase cu produc ere de acid lactic și
acid 2-ketoisocaproic ca sursă de energie pentru ovocite.
In ziua 5-7 a fazei foliculare numai un singur folicul are dimensiuni
mai mari de 11 mm; acest folicul dominant se selectează singur prin invo –
luția celorlal ți. Produc ția cresc ută de estradiol de către foliculul dominant
determină inhibarea factorilor de cre șteredin ceilalți foliculi . Involu ția ce-
lorlal ți folicul i este mai puternică în ovarul care con ține foliculul dominant
în compara ție cu ovarul controlateral, datorită elibe rării unui inhibitor
specific paracrin. Creșterea nivelului de progesteron, estradiol și inhibină de
la nivelul corpului galben exercită un efect de feed -back negativ asupra
glandei hipofize av ând ca rezultat scăderea nivelelor de FSH și LH. Dacă
scăderea nivelelor de LH în faza luteală tardivă nu este înlocuit ă cu un
echivalent de hormon placentar, HCG, corpul galben va regresa și acti-
vitatea sa secretorie de progesteron și estradiol se întrerupe complet în 14
zile.Este interesant de știut ce determină c iclicitatea lunară a secre ției de
FSH/LH și ovulatia. Teoria “ceasului” biologic al SNC a adus numeroase
dovezi prin care la om, ovarul este cel care determină ritmul de bază. De
asemenea, generatorul de Gn -RH de la nivelul SNC este necesar pentru a
inițiași sus ține dezvoltarea foliculară. Semnalele ovariene pot fi neglijate
sau pot fi amplificate de alte influen țe provenite de la hipotalamus. Scăderea
secre ției de gonadot ropine sugerează că hipotalamusul este responsabil și de
semnale calorice, termice, l uminoase, olfactive, emo ționale sau inflama –
toare. Unele influen țe inhibitoare pot fi mediate de endorfinele hipotalamice
sau dopamină sau prin modificări ale nivelelor de androgeni la nivelul
corticosuprarenalei. Varia țiile sezoniere ale activită ții reproductive sugerea –
ză modularea prin melatonină deoarece rata concep ției este mai scăzută în
lunileîntunecate, iar secre ția de melatonină mai crescută.
6. Ciclul reproductiv al femeii
6.1. Ciclul ovarian și dezvoltarea foliculară
Ovarele femeii mature sexua l prezintă un ciclu regulat determinat de

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
67oscilațiile hormonale care implică participarea hipotalamusului, hipofizei
anterioare și chiar a ovarelor . Primul stadiu al maturării sexuale a foliculilor
ovarieni este reprezentat de diviziunea celulelor granuloa se care înconjură
ovulul; aceasta corespunde tranziției dintre oocitul primar și foliculul pri –
mar. In fiecare ovar se găsesc un număr mare de foliculi primari c are se
atrofiază încă din copilă rie astfel încât la pubertate sunt aproximativ 400 000
de oocite care se vor dezvolta către maturitate. In fiecare lună aproximativ
1000 de foliculi vor începe să se dezvolte și, din aceștia, câțiva se vor
dezvolta în concordanță cu cea mai favorabilă etapă a ciclului hormonal.
Condițiile hormonale vor susține dezvolta rea lor până la cele mai avansate
nivele de maturare. Din 6 -10 foliculi care sunt susținuți în dezvoltarea lor la
fiecare ciclu, numai unul parcurge ciclul de maturare și determină ovulația.
Prima jumătate a ciclului ovarian este numită stadiul folicular d eoa-
rece se caracterizează prin dezvoltarea unui folicul care progresează până la
stadiul de eliberare a ovulului sau ovulație. Celulele granuloase secretă o
substanță vâscosă care formează zona pelucida, un strat în jurul ovulului pe
care spermatozoizii t rebuie să-l străbată pentru a fertiliza ovulul. In jurul
oulului se găsesc următoarele straturi celulare concentrice: zona pelucida
(chiar lângă ovul ); un strat de celule granuloase și un strat ext ern de celule
tecale.Foliculul din acest stadiu de dezvolt are se numește folicul secundar.
Continuarea maturării foliculului secundar conduce la dezvoltarea capaci –
tăților secretorii. Celulele tecale produc androgen care este transformat în
estradiol de către celulele granuloase .Foliculul mai secretă și inhibină cu
același rol ca și la bărbat (reglare prin mecanism de feed -back a secreției de
FSH independent de secreția de LH). FSH este necesar pentru continuarea
maturării foliculul ui secundar . Continuă proliferarea celulelor granuloase și
tecale, dar definitoriu pentru acest stadiu este dezvoltarea unei cavități cu
fluid nu mită antrum ; fluidul antral reprezintă produsul de secreție al celu –
lelor granuloase (fig. 27).In finalul stadiului de maturare foliculară, ovulul
este aproape complet înconjurat de fluidul an tral; foliculul va prezenta o
umflătură vizibilă la suprafaț a ovarului. Tesutul de la suprafață devine
subțire permițând eliberarea ovulului la momentul potrivit. Acest stadiu se
numește stadiul foliculului de Graaf. Aceste evenimente au loc în ambele
ovare, în fiecare ciclu, dar numai un ovar dezvoltă un folicul de Graaf. In
momentul ovulației, ovulul este eliberat exploziv în cavitatea pelvină
împreun ă cu lichidul antral .

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
68
Fig. 27 . Modificări structurale principale în c ursul ciclului ovarian
Ovulul sau oocitul secundar este aspirat de către franj urii trompei
uterine și va parcurge o călătorie de 4 -5 zile.Stadiul luteal al ciclului
ovarian urmează ovulației .Ceea ce a rămas din folicul se transformă în
corpus luteus sau corpul galben care secretă progesteron și estradiol. In
absența semnalului hor monal care reflectă apariția sarcinii, corpul galben va
degenera spontan în corpus albicans, o cicatrice tisulară albă la nivelul
ovarului care va dispare pe parcursul a câtorva luni. Perioada propice ovu –
lației este caracterizată prin creșterea gradată de estradiol de către celulele
foliculare (tab. 9).

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
69Tab.9. Fazele ciclului menstrual
Ziua Ovar Uter Aspecte hormonale
1- 4 Faza foliculară: corpul
galben degenerează;
începe maturarea
folicularăFaza menstr uală: straturile
profunde ale endometrului
sunt î ndepărtateNivele scăzute de
FSH, LH, estradiol,
progesteron
5- 13 Faza foliculară continuă:
FSH stimulează
maturarea folicularăFaza proliferativă:
endometrul se dezvoltăEstradiol în creștere
Progesteron scăzut
FSH, LH scăzut
14Faza ovulatorie: LH
determină ovulațiaMucusul cervical devine
subțire și fluidFSH, LH cresc
Estradiol scade (după
ovulație)
15- 28 Faza luteală: corpul
galben secretă estradiol și
progesteronFaza secretorie: endometrul
secretă laptele uterinEstradiol,
progesteron crescut
FSH, LH scazut
6.2.Controlul hormonal al ciclului ovarian
Ca și la bărb at, hipotalamusul eliberează Gn -RH cu acțiune asupra
hipofizei anterioare stimulând eliberarea de FSH și LH. Ambii hormoni
gonadotropi sunt implicați în ciclul ovarian. Nivelele cres cute de estradiol și
progesteron inhibă eliberarea de LH și FSH, dar după de generarea corpului
galben nivelul acestor hormoni crește. In faza inițială a stadiului folicular al
ciclului ovarian FSH stimulează mitozele celulelor granuloase. Cu creșterea
numă rului de celule granuloase și cu diferențierea celulelor tecale capa –
citatea de secreție a foliculului se dezvoltă mai mult. Producția hormonală
depinde de răspunsul celulelor granu loase și tecale la FSH și LH. LH
stimulează celulele tecale să sintetizeze androgeni, iar FSH stimulează celu –
lele granuloase să fabrice aromataze -enzime necesare conversiei testo-
steronului în estradiol .
In timpul primei părți a fazei foliculare, când nivelele de estradiol
cresc lent, estradiolul condiționează feed -back-ul dedezvoltare a foliculului.
Feed-back-ul negativ al estradiolului reduce eliberarea de gonadotro pine din
hipofiza anterioară drept consecință a reducerii eliberării de Gn -RHdin hi-
potalamus . Când nivelele de estradiol cresc are loc transformarea mecanis –
mului de feed -back negativ în unul pozitiv. Hipofiza anterioară nu mai răs –
punde la estradiol ca semnal de feed -back negativ, astfel are loc creșterea

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
70producției de gonadotropine până când cresc din nou nivelele de estradiol.
Creșterea LH ca ră spuns la crește rea rapidă de estradiol reprezintă elementul
declanșator al ovulației . LH determină ovulația și formarea corpului galben;
stimulează producția de progesteron de către corpul galben. Faza luteală se
caracteriz ează prin creșteri de estradiol, pro gesteron și inhibină (fig. 28).
Ciclul de secreție de estradiol și progesteron de către ovare continuă
pe tot parcursul vieții reproductive a femeii. O scădere graduală a
regularității ciclului conduce în final la menopauză (întreruperea
menstruației). In perioada pr emergătoare menopauzei se înregistrează o
reducere a supleței foliculului și ovarele devin incapabile să secrete cantități
adecvate de steroizi sexuali ca răspuns la gonadotropină. Scăderea
estrogenului la menopauză reduce feminizarea, depozitele de grăsim e
specifice sexului feminin și mărimea structurilor reproducătoare feminine.
Se înregistrează o atrofi e vaginală, o reducere a lubri fierii vaginale și o
scădere a calcificărilor osoase ducând la osteoporoză. Aceste consecințe ale
scăderii estradiolului pot fi tratate cu terapie de suplinire a acestui hormon.
Fig.28. Controlul endocrin a funcției ovariene

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
716.3. Ciclul endometrial și uterin
Uterul, ținta majoră (dar nu singura ) a steroizilor sexuali la femeie,
suferă modificări cunoscute sub numele de ciclu uterin sau menstrual. Ciclul
menstrual începe din prima zi de menstruație și se caracterizează printr -o
sângerare uterină (tab. 9) ; faza menstruală. Această sângerare este rezultatul
reducerii nivelelor de estradiol și progesteron de la nivelul fazei luteale a
ciclului ovarian, când corpul galben degener ează. Durata menstruației
durează 3 -5 zile.
Faza menstruală este urmată de faza proliferativă a ciclului uterin care
corespunde cu faza foliculară a ciclului ovarian în care folicul ui secretă
estradiol . Ca răspuns la estradiol mitozele în stratul bazal al endometrului
cresc (la începutul fazei proliferative endometrul are o grosime de 1 mm).
Când nivelul de estradiol crește, celulele endometriale se multiplică ,
crescând grosimea endometrului la 2 -3 mm. Mai mult, se dezvoltă arterele
spirale și glandele spirale;dezvoltare a continuă pe tot parcursul ovulației.
Faza secretorie a ciclului uterin corespunde fazei luteale a ciclului
ovarian și numele acestei faze provine din faptul că glandele uterine încep
să secrete un amestec bogat în glicoproteine numit “lapt e uterin”. Grosimea
endometrului este acum de 4 -6 mm, făcându -l receptiv pentru nidare dacă
fertilizarea a avut loc.
Către sfârșitul fazei luteale, când corpul galben începe să degenereze,
producția hormonală scade brusc. Scăderea de estradiol și progester on
conduce la modificări degenerative ale endometrului. Când nivelele hormo –
nale scad, sinteza de prostag landine crește și determină constricția arterelor
spiralate. Periodic, aceste artere se contractă atât de puternic încât ele se
închid privând endometr ul de irigarea corspunzătoare. In consecință, se
produce moartea endometrului prin ischemie. Când arterele spiralate se
deschid lasă să treacă sângele și să pătrundă în endometrul ischemiat,
împingând straturile deteriorate către cavitatea uterină. Cantita tea de sânge
pierdută odată cu endometrul ischemiat este de aproximativ 50 ml, dar poate
varia de la persoană la persoană. Inafară de endometru , și alte țesuturi
răspund la ciclul hormonal. Sânii urmăresc modificări ciclice în pa ralel cu
modificările uteri ne. I n faza proliferativă, estradiolul determină creșterea
depozitelor adipoase ale sânilor, o proliferare a sistemului ductal, creșterea
mamelonului și a pigmentării sale.
In medie, ciclul menstrual durează 28 de zile, cu variații normale între

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
7221 și 35 z ile. Prima zi a fluxului menstrual este numerotată ca ziua 1. După
ce menstr uația s-a terminat, creșterea estradiolului determină refacerea
endometrului. Ovulația are loc în jurul zilei a 14 -a. Astfel, primele 14 zile
include menstruația și faza proliferat ivă a dezvoltării uterine și corespunde
fazei foliculare a ciclului ovarian. După ovulație, faza secretorie a ciclului
uterin continuă ca urmare a acțiunii estradiolului și a progesteronului pentru
încă 14 zile. A doua jumătate a ciclului endometrial cores punde fazei luteale
a ciclului ovarian (tab. 9).
Evenimentele din timpul ciclului uterin sunt foarte variabile; cele care
conduc către ovulație sunt cea mai mare sursă de diferențe individuale în
durata ciclului în comparație cu porțiunea a doua, constantă ,a ciclului care
este determinată de viaț a corpului galben. La femeile cu cicluri relativ
scurte, nivelul de estrogen poate crește rapid conducând la ovulație precoce.
Pe de altă parte, ciclurile lungi pot fi rezultatul unei dezvoltări graduale sau
a întârzierii producerii de hormon folicula r. In fiecare caz, ovarul comunică
cu adenohipofiza când foliculul este gata de ovulație.
7.Pubertatea feminină
Pubertatea feminină începe în jurul vârstei de 11 -13 ani, odată cu
începerea activității secretorii a ova relor sub influența gonadotropinelor
hipotalamice. Pubertatea feminină diferă de cea masculină printr -o secreție
mai precoce de FSH decât de LH. Primul semn fizic observabil la pubertate
este creșterea sânilor și coincide cu primele creșteri det ectabile pl asmatic a
concentraț iei de estradiol, ca început al secreției ovariene. Declanșarea
primei menstruații (menarha) are loc cu aproximativ 2 ani mai târziu când
are loc o creștere rapidă a nivelelor de LH. Primele cicluri sunt anovulatorii
datorită faptul ui că axul hipotalamus -adenohipofiză -ovare nu este maturat
complet. Caracterele sexuale secundare: apariția părului pubian, dispoziția
caracteristică a țesutului adipos preced menarha, iar închiderea nucleilor de
creștere epifizară a oaselor lungi are loc la a proximativ 1 -2 ani de la
declanșarea menstruației.
8. Menopauza
Funcția reproductivă a femeii începe să scadă în jurul vârstei de 50 ani
ca urmare a încetării activității secretorii a ovarelor și a epuizării stocului de
foliculi primordiali. Cu c âțiva aniînainte de instalarea menopauzei are loc

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
73scăderea frecvenței ovulației, menstruația are loc la intervale variabile,
neregulate și este însoțită de scăderea fluxului sanguin. Aceste manifestări
apar ca urmare a secreției neregulate de estradiol fără o secr eție adecvată de
progesteron în faza luteală.
Menținerea unei concentrații reduse de estradiol în plasmă, caracte –
ristic menopauzei, se datorează conversiei estradiolului în estronă. Î n timpul
ultimilor ani ai vieții reproductive are loc diminuarea sensibi lității foliculare
la stimularea gonadotropinică, ca urmare va avea loc o creștere a FSH și LH
plasmatic. La declanșareamenopauz ei se pierdemecanismul de feed -back
negativ dintre estradiol și inhibină , ceea ce are ca efect creșterea nivelelor de
gonadotr opină de 4 -10 ori mai ma ri decât cele normale din timpul fazei
foliculare. Cu toate că este pierdută ciclitatea secreț iei de gonadotropină ,
secreția sa pulsatilă continuă.
Scăderea secreției estrogenice are ca efect sub țierea epiteliului vaginal
și pierder ea secre ției sale, scăderea volumului s ânilor și accelerarea
“pierderii osoase”. Fenomene le numite “bufeuri de căldură” sunt determi –
nate de eliberarea pulsatilă de LH; ca urmare a deficitului de estrogeni apar
labilitatea emo țională și inciden ța crescută a afectării coronare.
Sarcina normală
1. Fecundația
Incursul ovulației, ovulul este aspirat de către trompa uterină datorită
cililor prezenți la capătul acesteia și este transportat până la nivelul cavității
uterine ca urmare a activității ciliare contin ue și a contracției celulelor
musculare netede ale trompei uterine. Ovulul poate fi fecundat numai în
aproximativ 10 -12 ore după ovulație, perioadă în care se găsește în trompa
uterină. Spermatozoizii pot supraviețui în tractul reproducător feminin
aproxim ativ 3 zile. Fecundarea normală are loc în 1/3 externă a trompei
uterine, iar spermatozoizii depozitați în vagin în timpul actului sexual vor
trebui să parcurgă uterul și cea mai mare parte din lungimea trompei uterine
pentru a întâlni ovulul.
In timpul pa sajului prin tractul genital feminin spermatozoizii suferă
un proces de capacitare (îndepărtarea glicoproteinelor de pe suprafața
membranară) și un proces de activare (în imediata vecinătate a ovulului).
Ambele procese fac spermatozoizii să pătrundă î n ovu l cu ușurință. Mai
mult, ovululatrageși elspermatozoizii prin eliberarea de peptide de către

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
74
Fig. 29. Fertilizarea ovululuicelulele foliculare. Cu toate că spermatozoizii sunt atrași chimic către ovul
și sunt ajutați în parcursul lor prin contracțiile musculaturii netede a trompei
uterine, cea mai mare parte din ei se pierd și numai o cantitate mică din
spermatozoizii ejaculați (50 -100 din 250 -500 milioane) ajung la ovul.
Pentru a realiza fecundarea, spermatozoizii trebuie să recu -noască
ținta lor și apoi să penetreze celulele g ranuloase, zona pelucida și membrana
ovulului (fig. 29).Deși ajung mai mulți spermatozoizi la ovul , doar unul
singur va penetra ovulul și -l va fecunda. Când spermatozoidul atinge
celulele granuloase ale ovulului, acrozomul eliberează enzime care digeră
aceste celule permițându -i să pătrundă până în straturile profunde ale
ovulului; fenomenul se numește reacție acrozomială. Această reacție nu are
loc dacă spermatozoizii nu au suferit procesul de capacitare. La scurt timp
după pătrunderea spermatozoidului în ovul are loc o reacție corticală a
membranei ovulului prin care zona pelucida nu mai este receptivă la noi
spermatozoizi care ajung la ovul. I n ovul nu pătrunde aproape niciodată mai
mult de un s permatozoid deoarece zona pelucida eliberează o substanță
(enzimă proteol itică) care împiedică penetrarea altor spermatozoizi.

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
75
Fig. 30. Formarea placentei2. Nidația
Pătrunderea spermatozoidului în ovul îl stimulează pe acesta din urmă
să înceapă cea de -a doua diviziune meiotică cu producerea celui de -al doilea
globul polar .Zigotul se divide odată la 30 ore până la stadiul de morulă. Oul
ajunge în uter în aproximativ 4 zile. In acest timp, în uter se va dezvolta un
mediu pro pice pentru dezvoltarea oului. I n timp ce morula se deplasează
prin trompa uetrină până în uter, foli culul post -ovulator se va transforma în
corp galben. Corpul galben secretă estradiol și progesteron care va deter –
mina dezvoltarea arterelor spiralate și secreția glandelor uetrine. In mo-
mentul în care morula ajunge în uter ea se va tra nsforma în blastoci st.

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
76Blastocistul este compus dintr -o masă celulară centrală și una externă
(trofoblast). Masa de celule centrale va deveni embrionul, iar trofoblastul va
deveni chorionul din care va rezulta componenta fetală a placentei; organ
care mediază transferul de nutrimente, gaze și apă între sângele matern și cel
fetal și secretă hormonii care au rol în menținerea sarcinii (fig. 30).In a 7-a
a 8-a zi după ovulație are loc nidația. Substanțele secretate de trofoblast
dizolvă endo -metrul r ealizând “o nișă” unde se fixează blasto cistul. I ncă de
la începutul fazei luteale, progesteronul secretat de corpul galben menține
uterul în stadiul receptiv pentru nidare.
Situația embrionului după nidare este încă departe de a fi sigură. Din
punct de ve dere al sistemului imunitar al mamei, embrionul este un intrus
făcându-l vulnerabil la atacul anticorpilor materni. Mai mult, embrionul este
dependent pentru supraviețuire de secreția continuă de estrogen și pro –
gesteron de către corpul galben. Fără semnal e hormonale de sarcină, corpul
galben se auto -distruge în câteva zile; rezultatul este pierderea endometrului
șiîntreruperea sarcinii.
3.Structura și funcțiile placentei
Placenta este un organ unic, dezvoltat odată cu sarcina și cu un timp
de viață lim itat (atât timp cât durează sarcina). Apariția ei se datorează
faptului că embrionul continuă să crească, iar procesul de difuziune, care
asigură nutriția acestuia, este inadecvat. Structura placentei permite ca
sângele fătului să circule prin două artere ombilicale către capilarele vilozi –
tăților și, de acolo, înapoi prin vena ombilicală la făt. Corionul fetal
constituie bariera materno -fetală care, în mod obișnuit protejează fătul de
anticorpii anti -fetali proveniți de la mamă. Sângele matern circulă de l a
arterele uterine către sinusurile sanguine mari care înconjură vilozitățile și
apoi înapoi prin ven ele uterine materne .
Funcția majoră a placentei este de a permite difuziunea substanțelor
nutritive din sângele matern către sângele fetal și difuziunea pr odușilor de
excreție de la făt înapoi la mamă. In primele luni de dezvoltare, perme –
abilitatea placentară este destul de redusă, deoarece membranele vilozitare
nu au o grosime corespunzătoare. Totuși, pe măsură ce placenta se maturi –
zează, permeabilitatea crește progresiv până în ultima lună de sarcină.
Astfel, difuziunea oxigenului și a bioxidului de carbon prin membrana
placentară are loc exact ca și prin membranele pulmonare. Celelalte substra –

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
77turi metabolice de care fătul are nevoie difuzează în același mod ca oxige –
nul. De exemplu, nivelul glucozei în sângele fetal este mai scăzut decât în
sângele matern deoarece glucoza este rapid metabolizată de către făt.
Datorită marii solubilități a acizilor grași prin membranele celulare și aceștia
difuzează din s ângele mat ern în cel fetal. De asemenea, ioni precum
potasiul, sodiul și clorul difuzează din sângele matern în cel fetal. Celulele
care căptușesc suprafe țele externe ale vilozităților sunt capabile să absoarbă
activ anumite substanțe nutritive din sângele matern. De exemplu, amino –
acizii, calciu și fosfatul se află în concentrații mai mari în sângele fetal decât
în cel matern. In același mod, prin placentă se excretă produși finali de
metabolism cum ar fi ureea, acidul uric, creatinina.
Capacitatea remarca bilă a placentei de a reprezenta suportul material
pentru nevoile fătului este ilustrată în cazul sarcinilor ectopice (nidarea
blastocistului are loc în altă parte decât la nivelul uterului): abdominal ă sau
tubară. Embrionul nidat în trompa uterină (cea ma i comună sarcină ecto –
pică) va determina ruptura trompei producând hemoragie abdominală care
pune în pericol viața mamei. Sarcina nu poate fi dusă la termen. Sarcina
abdominală nu afectează viața mamei sau a fătului, poate fi dusă la termen
cât mai aproape de termen; nașterea se face prin cezariană.
In plus, placenta funcționează ca o veritabilă glandă endocrină care
este capabilă să sintetizeze o multitudine de hormoni (cu structură peptidică)
care vor interveni atât în metabolism ul matern cât și cel fetal (tab. 10).
Tab. 10.Hormonii sintetizați de către placentă
Hormoni
steroiziHormoni peptidici Hormoni
citotrofoblasticiAlte peptide
Estriol Gonadotropina corionică
umanăCRH Factor de creștere
epidermic
17β-Estradiol Somatomamotropina
placentară uman ăTRH Inhibin
Estronă Corticotropina corionică
umanăGn-RH Relaxin
Progesteron Hormonul de creștere Somatostatin Activin
Pregnenolon α-MSH Dopamină Folistatin
4.Rolurile hormonilor secretați în timpul sarcinii
Gonadotropină corionică umană (HCG). Ace st hormon este secretat
de sincițio -trofoblast; poate fi detectat în sângele și urina mamei începând
cu ziua a 9 -a de sarcină, fiind primul indicator că sarcina este prezentă.

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
78Dozarea acestui hormon este cel mai specific și cel mai comun test de
diagnostic precoce de sarcină (fig. 31).Nivelul de HCG crește , atingând un
maximum la 9-12 săptămâni, apoi rămân la acest nivel până la sfârșitul
sarcinii. Dacă sarcina este oprită în evoluție sau după naștere, nivelele
plasmatice de HCG scad până la dispariție în decurs de 24 ore.
Rolul cel mai important al
HCG este celde a menține
funcția corpului galben în
timpul celor 14 zile de viață
ale acestuia. Alte roluri ale
HCG: stimulează secreția de
progesteron și estrogeni; are
efect inhibitor asupra secreției
de LH;stimulează funcția
glandei tiroide (datorită ase-
mănării structurale între HCG
și TSH); la făt, stimulează
secreția de DHEA -S de către
suprarenala fetală și producția
de testosteron de către celu -lele Leydig testiculare; determină producere a de
relaxină. In timpul sarcinii are loc o secreție crescută de estrogeni (estradiol,
estronă, estriol). Sinteza de estrogeni la începutul sarcinii se realizează de
către corpul galben ca urmare a stimulării prin HCG. Ulterior, pe măsura
dezvoltării placentei acest rol revine acesteia. Sinteza necesită precursori
steroizi preluați atât din compartimentele mater ne cât și cele fetale .Dintre
toți estrogenii, estriolul circulă în plasma maternă sub formă neconjugată și
este secretat cu ușurință în urină. Dozarea acestuia î n plasma maternă
constituie un indicator al stării de sănătate a fătului. Rolurile estrogenilor:
stimulează dezvoltarea mio -metrului uterin pregătindu -l pentru naștere;
stimulează dezvoltarea canalelor galactofore de la nivelul glandelor
mamare; alături de relaxină, determină relaxarea și “înmuierea ” liga-
mentelor pelvice și a simfizei pubiene permițând dezvoltarea uterului;
determină sinteza crescută de progesteron la nivel placentar; crește rata de
conversie la nivel p lacentar a cortisolului activ î n cortizon inactiv.
Progesteronul este hormonul responsabil de procesul de nidare și de
menținere a produsului de concepție în cavitatea uterină. El este sin tetizat de
Fig. 31 . Modificări ale concentrației
plasmatice a unor hormoni în cursul sarcinii

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
79
Fig. 32. Sinteza de progesteron în cursul sarciniicătre corpul galben î n prima lună de sarcină, funcție care este preluată
începând cu săptămâ na 6-12-a de sarcină de către placentă. Sinteza de
progesteron se reali -zează pornind de la col esterol extras din plasma mamei
(fig. 32). In timpul sarcinii se produc aproximativ 250 mg/zi de progesteron
(90% din unitatea pla -centară a mamei și 10% din cea fetală). Alte roluri ale
progeste-ronului în timpul sarcinii: inhibă contracțiile uterine prin inhibarea
producției de prostaglandine și prin scăderea sensibilității mușchiului uterin
la ocitocină, prevenind astfel nașterea prematură; stimulează dezvoltar ea
glandelor mamare; inhibă răspunsurile imune materne la antigeni proveniți
de la făt, participând la prevenirea rejetului fătului; crește ventilația, prin
stimularea centrilor respiratori materni, în vederea îndepărtării excesului de
CO2 produs în cantit ate mai mare în timpul sarcinii.
Somatomamotropina corionică umană (HCS) sau hormonul lactogen
placentar este un hormon produs numai în timpul sarcinii. Sinteza acestuia
se realizează de către sincițio -trofoblast; se găsește în plasma maternă
începând cu săptămâna a 4 -a de sarcină; nivelul său plasmatic fiind în
corelație cu greutatea placentei de aceea poate reprezenta un indicator al
funcției placentare. Rolurile HCS: rol anabolizant pentru mamă; are
activitate lactogenă acționând sinergic cu prolactina; stimulează lipoliza;
antagonizează acțiunile insulinei, cu creșterea concentrației plasmatice a
glucozei; stimulează creșterea fătului.
Prolactina e ste un hormon secretat de hipofiza maternă cu rol de a
stimula producția lactată. Cu alte cuvin te, rolul prolactinei este de a exprima

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
80efectele mamotrofice ale estrogenilor și progesteronului. Incă din luna a 5 -a
de sarcină î ncep să se formeze cantități mici de lapte, dar lactația este
inhibată de cantitatea mare de estrogeni și progesteron secretaț i de placentă.
După naștere, când are loc scăderea bruscă a concentrației acestora, are loc
declanșarea lactației ca urmare a acțiunii directe a prolactinei. De asemenea,
concentrația prolactinei în plasma maternă crește brusc în timpul fiecărei
perioade d e supt realizând astfel menținerea secreției lactate. Inafara
menținerii secreției lactate, prolactina scade și funcția reproductivă la
mamele care alăptează.
Relaxina. Inafară de steroizii gonadali, corpul galben și mai târziu
placenta, mai secretă un hor mon polipeptidic numit relaxină cu rol de
înmuiere a colului uterin determinând una din cele mai precoce modificări
anatomice asociate sarcinii. Mai târziu determină laxitatea ligamentelor
pelvine permițând pasajul fătului prin canalul pelvin.
5.Circulaț ia fetală
Sistemul circulator fetal este adaptat să includă circulația placentară .
La nivelul cordonului ombilical, care face legătura dintre făt și placentă, se
găsesc două artere ombilicale care iau naștere din aorta descendentă fetală.
Tot aici se găseș te o singură venă ombilicală care transportă sângele la
placentă. Vena ombilicală adună sângele venos de la nivelul ficatului fetal;
vena ombilicală este conectată cu vena cavă inferioară prin ductul venos.
Plămânii fătului sunt nefuncționali și prezintă o rezistență mare la curgerea
sângelui. Inainte de naștere ei nu îndeplinesc o funcție respiratorie; nu este
necesară o trecere a sângelui pe la nivelul lor. Sângele venos care se întoarce
în inima dreaptă este amestecat cu sângele placentar; de la inima dr eaptă cea
mai mare cantitate de sânge este pompat în circulația sistemică prin 1 -2
șunturi. Un șunt deschis este foramen ovale (între sept și atriu); un alt șunt
este este ductul arterial care reprezintă legătura dintre aortă și artera pulmo –
nară. Acest ar anjament al circulației placentare are consecințe importante:
sângele placentar echilibrează parțial sângele matern neoxigenat, revenind la
făt oxigenat în proporție de 80%. Sângele arterial este saturat în oxigen în
proporție de 58%. Hemoglobina fetală es te adaptată funcționării la presiune
parțială scăzută a oxigenului față de cea de după naștere ; hemoglobina fetală
este un tetramer care conține 2 subunități alfa și 2 beta. Debitul sanguin fetal
este influențat de ADH și angiotensina II. Creșterea mică a PO2 în sângele

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
81
Fig. 33. Circulația fetalăarterial fetal stimulează eli berarea de ADH, iar creșterea PCO2și scăderea pH
stimulează eliberarea de renină și producerea de angiotensină II.
La naștere circulația fetală și sistemul respirator suferă modificări
majore pentru a face față vieții extrauterine . Când circulația ombilicală este
întreruptă, ductul venos și arterele ombilicale se închid și apoi se atrofiază.
Pătrunderea aerului în plămâni odată cu prima respirație determină scăderea
rezistenței la curgerea sângelui. Foramen ovale este prevăzut cu o valvă care
permite trecerea sângelui numai din AD către AS; dezvoltarea unui gradient
de presiune în AS produce închiderea valvei. Aceasta va fuziona cu septul
interatrial realizându -se separarea circulației sistemice de cea pulmonară.

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
826.Gestația
La om, perioada de gestație sau durata dezvoltării sarcinii, este de
aproximativ 39 de săptămâni calculate din prima zi a ultimei menstruații.
Perioada de gesta ție este divizată în trei trimestre. Cele mai multe organ e
încep să se diferențieze în timpul perioadei de dezvoltare embrionară ceea
ce corespunde primelor 8 săptămâ ni de gestație . Această fază este cea mai
sensibilă la administrarea diverselor droguri/medicamente. Următoarele 31
de săptămâni reprezintă perioad a fetală. La aproximativ o săptămână de la
nidare începe dezvoltarea sistemului nervos și a celui cardiac. La 2-3 săptă-
mâni inima începe să bată, iar în săptămâna 3 -4 încep să se diferențieze
organele majore. La embrion sunt prezente tiroida și paratiroid ele, ficatul și
pancreasul; tuberculul genital începe să se dezvolte; încep să se formeze
membrele, ochii, nasul. In această perioadă embrionul are o lungime de 0,6
cm. Embrionul se găsește într -o cameră cu pereți dubli atașată endometrului
uterin prin pla centă.Peretele extern al acestei camere este corionul, care se
continuă cu placenta, iar peretele intern este amniosul .In amnios embrionul
este legat de placentă prin vasele ombilicale , plutindînlichid amniotic. In
săptămâna a 6 -a de dezvoltare, sistem ul nervos al embrionului este un tub
neural; încep să se diferențieze și structurile senzoriale (nasul, urechile).
La sfârșitul primului trimestru de sarcină, embrionul care acum se
numește făt, are o lungime de 7 -8 cm. Pot fi detectate bătăile cardiace; s e
poate recunoaște fața; sexul genital poate fi recunoscut. La sfârșitul celui de –
al doilea trimestru de sarcină fătul are o lungime de 25 -37 cm și o greutate
de 550-700 g; diferențierea organelor este destul de avansată. In timpul celui
de-al treilea trim estru de sarcină, fătul crește rapid, țesutul adipos este bine
reprezentat pentru a supravieț ui în primele zile de după naștere. Unele
organe (rinichii, inima) funcționează deja. In luna a 8 -a, plămânii încep să
producă surfactant alveolar necesar funcțion ării normale a plămânilor după
naștere. Prezența surfactantului alveolar crește șansa de supraviețuire a nou –
născutului prin reducerea tensiunii superficiale de la nivelul alveolelor.
Sistemul nervos fetal se dezvoltă continuu pe tot parcursul vieții intra ute-
rine, dar nu este dezvoltat complet nici după naștere. Astfel nutriția
inadecvată, substanțele ingerate de mamă și exp unerea la teratogene (agenți
ce produc defecte la naștere) pot determina afectarea sistemului nervos fetal.
La naștere, copilul cântăr ește 3-3,5 kg și aproape 50 cm lungime.
Nașterea reprezintă o piatră de hotar în procesul de dezvoltare a copilului,

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
83dar nu reprezintă sfârșitul acestui proces; multe organe (sistem nervos
central, reproducător, musculo -scheletal) își încheie dezvoltarea l a pubertate
sau chiar mai târziu.
7. Modificări fiziologice ale organismului matern în sarcină
Sarcina produce o serie de modificări fiziologice în toate organele
materne; multe revenind la parametrii normali de funcționare după naștere.
7.1. Aparatul ca rdiovascular
In cursul sarcinii, debitul cardiac (DC) crește de 30 -50% începând cu
săptămâna a 6 -a de sarcină atingând un vârf în săptămâna 16 -28. El rămâne
crescut până în săptămâna 30 de sarcină și apoi scade ușor deoarece uterul
gravid, voluminos obstru ează parțial vena cavă. In timpul nașterii, DC crește
cu încă 30%. După naștere, uterul se contractă, iar DC scade marcat cu
aproximativ 15 -25% față de normal apoi scade progresiv în următoarele 3 -4
săptămâ ni pană când atinge nivelul de î nainte de sarcină. Creșteri ale DC
suntdeterminate de modificări ale circulației utero -placentare. Deoarece atât
placenta cât și fătul se dezvoltă, uterul necesită o cantitate mai mare de
sânge. Mai precis, debitul sanguin uterin este de 1 l/min sau 20% din DC
normal. Deoa rece volumul circulației utero -placentare crește marcat este
necesar mai mult sânge. In plus, circulația din spațiile interviloase acțio –
nează parțial ca un șunt arterio -venos; creșterile ulterioare necesitând un
volum sanguin crescut. Creșterea DC este în soțită de o creștere a frecvenței
cardiace de la 70 bătăi/min la 80 -90 și de o creștere a debitului sistolic.
In cursul trimestrului II, în mod obișnuit, presiunea sanguină scade ca
apoi să revină la normal în cursul trimestrului III. Efortul fizic crește DC,
frecvența cardiacă, consumul de oxigen și volumul respirator/min. Circu –
lația hiperdinamică din cursul sarcinii determină accentuarea zgomotelor
cardiace. Inima este dispusă orizontal din cauza u tetrului voluminos, rotată
către stânga cu un diametru tr ansversal crescut. Extrasistolele atriale sau
ventriculare sunt un fenomen obișnuit în cursul sarcinii.
7.2. Sângele
Volumul sanguin crește proporțional cu DC, volumul plasmatic fiind
mai mare decât (aproximativ 50%) decât masa de eritrocite (aproximativ
25%); cantitatea de hemoglobină este scăzută prin diluție (de la 13,3 la 12,1

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
84g/dl). Numărul de leucocite crește ușor până la 9000 -12000 pemm3,nu se
cunoaște motivul acestei ușoare leucocitoze. Se înregistrea ză o leucocitoză
marcată (> 20000 pemm3) în t impul nașterii și în primele zile după naștere.
Necesarul de f ier în cursul sarcinii crește ș i este mai mare în timpul
celei de-a doua jumătăți a sarcinii (6 -7 mg/zi). Fătul și placenta folosesc
aproape 300 mg de fier, iar creșterea numărului de eritrocite necesită un
surplus de fier de aproape 500 mg. Așadar, sunt necesare suplimente de fier
deoarece aportul adus prin dietă sau preluată din rezerve este în mod
obișnuit insuficietă necesităților din sarcină.
7.3. Aparatul reno -urinar
In paralel cu modifică ri ale funcției cardiace au loc și modificări ale
funcției renale. Filtrarea g lomerulară crește cu 30 -50%, atingând un vârf în
săptămâna 16 -24 de sarcină și rămânând la acest nivel până aproape de
naștere. Au loc scăderi ale nivelului plasmatic de uree și a celui de creati –
nină. Ureterele sunt puternic dilatate datorită influențelor hormonale (predo –
minant a progesteronului).
Funcția renală, ca și cea cardiacă, se modifică în funcție de postura din
cursul sarcinii. In mod normal, funcț ia renală crește în po ziție de supinație și
scade în poziție verticală; aceste modificări sunt accentuate în sarcină.
Funcția renală și cea cardiacă cresc marcat în decubit lateral deoarece în
această poziție presiunea exercitată de uterul gravid asupra vaselor este
îndepărtată ; este unul din motive pentru care femeile gravide simt nevoia să
urineze mai des în timpul somnului.
7.4. Aparatul respirator
Modificările în funcționarea pumonară sunt rezultatul concentrației
crescute de progesteron și de poziția uterului gravid. Se în registrează creș –
teri ale frecvenței respiratorii, pH -ului plasmatic și a consumului de oxigen,
precum și scăderi a VIR, VER, VR și a presiunii parțiale a bioxidului de
carbon. Nu se modifică CV și presiunea parțială a oxigenului.
Circumferința toracică cr eștecu aproximativ 10 cm. De asemenea ,
apare o hiperemie și un ușor edem al tractului respirator. Ocazional, au loc
obstrucții nazo -faringiene, blocări tranzitorii ale trompei lui Eustachio
precum și modificări ale vocii.

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
857.5. Aparatul digestiv
Cu cât s arcina progresează, uterul mărit de volum presează asupra
rectului și porțiunii terminale a colonului determinând constipație. In plus,
motilitatea gastro -intestinală scade deoarece nivelele crescute de proges –
teron relaxează musculatura netedă de la acest nivel. Apar frecvent pirozis și
regurgitații datorită golirii gastrice întârziate precum și reflux gastro –
esofagian ca urmare a relaxării sfincterului esofa gian inferior și ahiatusului
diafragmatic. In cursul sarcinii apare frecvent ulcerul peptic cu vin decare
spontană după naștere. Sarcina afectează minor funcția hepatică, în special
transportul bilei. Se înregistrează creșterea progresivă a nivelelor fosfatazei
alcaline în timpul celui de -al treilea trimestru de sarcină; creșterea este
determinată de pr oducția placentară a acestei enzime și nu se datorează
disfuncției hepatice.
7.6. Sistemul endocrin
Sarcina afectează funcția celor mai multe glande endocrine deoarece
placenta produce mulți hormoni (similar TSH, ACTH, MSH precum și
progesteron, estrogeni ).Producerea de către placentă a unui hormon similar
cu TSH determină creșterea funcției tiroidiene însoțită de hipertiroidism
(manifestat prin tahicardie, palpitații, transpirații excesive, instabilitate
emoțională și hipertrofie tiroidiană). Placenta ma i produce un hormon
similar cu ACTH care crește funcția glandei suprarenale, cu apariția
vergeturilor și a edemelor. Creșterea nivele -lor de glucocorticoizi, estrogeni,
progesteron modifică metabolismul gluco -zei și crește necesarul de insulină.
Mai mult, insulinaza produsă de placentă, reduce nivelele plasmatice de
insulină. Placenta secretă un hormon melano -cito-stimulator care crește
pigmentația pielii.
7.7. Pielea
Melasma ( “masca sarcinii ”), pigmentarea maronie pe frunte și pe
eminențele malare , este f oarte frecventă. Similar, are loc și pigmentarea
areolelor mamare, apare “linia neagră” în partea inferioară a abdomenului
mijlociu. De asemeni, crește incidența angioamelor și a capilarelor dilatate
(în special la membrele inferioare).

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
867.8. Metabolismul materno-fetal
In timpul sarcinii normale se înregistrează un surplus de greutate din
partea mamei de aproximativ 11 kg; jumătate din acest surplus se datorează
modificărilor de la nivelul țesuturilor materne și restul se datorează
dezvoltării produsului d e concepție. Din punct de vedere metabolic, sarcina
este împărțită în două faze:
Faza I: cuprinde prima jumătate a sarcinii; mama se găsește într -o fază
anabolică și transferul de nutrimente la produsul de concepție este redus. In
această fază se constată: sensibilitate crescută la insulină (acțiunile insulinei
fiind facilitate de estrogeni și progesteron); nivelele plasmatice materne de
glucoză, aminoacizi, acizi grași liberi sunt normale sau ușor reduse;
lipogeneza este accelerată; depozite crescute de gl icogen în ficat și mușchi.
Faza II: cuprinde a II -a jumătate a sarcinii și se caracterizează printr –
un transfer masiv de principii alimentare către făt deoarece atât fătul câ t și
placenta cresc într -un ritm accelerat. Această fază se caracterizează prin:
rezistență la insulină; asimilare încetinită de către țesuturile materne a
glucidelor, lipidelor, proteinelor; crește ritmul de transfer a glucozei prin
placentă (glucoza fiind o sursă importantă de energie pentru făt), a amino –
acizilor; crește mobilizarea acizilor grași din rezervele materne.
Alături de modificările metabolice materno -fetale menționate asistăm
și la creșterea nivelelor plasmatice de colesterol și trigliceride pe tot
parcursul sarcinii. Cea mai mare parte din colesterol este folosit pentru
sinteza de estrogeni și progesteron. Nivelele crescute de trigliceride sunt
rezultatul sintezei hep atice crescute de VLDL ( stimulată de estrogeni); sunt
stocate la nivelul sânilor pentru pregătirea producției de lapte.
Nașterea și lactația
Parturiția sau n așterea reprezintă procesul prin care fătul este expulzat
la exterior. In timpul perioadei normale de gestație, mușchiul neted uterin
este relativ liniștit, dar pe măsură ce fătul crește în dimensiuni mușchiul
uterin devine din ce în ce mai tensionat. Tens ionarea mușchiului crește
contractilitatea musculară (activare prin stress) și astfel apar unele contracții
necoordonate în timpul gestației (contracțiile Braxton -Hicks).
1.Factorii declanșatori ai nașterii
La declanșarea nașterii participă mai mulți hor moni printre care:

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
87estrogenii, progesteronul, relaxina, oxitocina, prostagl andinele, catecolami –
nele precum și presiunea capului fetal.
Oxitocina. Este un hormon a cărui rol în declanșarea nașterii este
incert. In perioada de început a sarcinii există puț ini receptori pentru
oxitocină, dar numărul crește pe măsură ce sarcina avansează scăzând foarte
mult când sarcina a ajuns la termen. Legarea oxitocinei de receptorii săi de
la nivelul mușchiului uterin are două efecte: contracția mușchiului neted
uterin și stimularea producerii de prostaglandine uterine. Mai mult, nivelele
plasmatice de oxitocină sunt crescute chiar înainte sau în timpul nașterii. Se
pare că rolul oxitocinei este acela de a produce contracții uterine după
naștere și astfel să minimizeze pi erderea de sânge.
Prostaglandinele (F 2alfa și E2) sunt utilizate pentru inducerea artificială
a nașterii. Celulele producătoare de prostaglandine sunt macrofagele din
porțiunea endometrială a placentei; aceste celule secretă prostaglandine
atunci când su nt stimulate de către hormonii steroizi, oxitocină sau în cazul
inflamațiilor. Atunci când o infecție se răspândește la membranele fetale are
loc eliberarea acestor prostaglandine și poate apare o naștere prematură.
Progesteronul are efect inhibitor asupra mușchiului uterin și blochează
răspunsul să u la oxitocină și prostaglandine. Folosit ca medicament,
progesteronul este foarte util în prevenirea iminenței de avort. Nivelele de
progesteron matern sunt foarte scăzute înainte de naștere datorită faptului ca
are loc o sinteză redusă de proteine transportoare pentru progesteron (ca
urmare a scăderii sintezei de estrogen) și astfel progesteronul ajunge în
concentrații infime la receptorii miometriali.
Relaxina este un alt factor care contribuie la declanșarea n așterii. Ea
determină o creștere a numărului de receptori pentru oxitocină de la nivelul
mușchiului uterin. Cantitatea de relaxină î n sângele matern atinge valori
foarte ridicate înainte de naștere și apoi scade foarte rapid după naștere.
Cortizolul este ș i el un factor important în declanșarea nașterii; el
determină maturarea pulmonară, intervine în metabolismul energetic al
fătului și în termoreglare, creșterea rezervelor de glicogen hepatic, activarea
sistemelor de transport la nivel intestinal, declanșe ază închiderea ductului
arterial. Cu câteva săptămâni înainte de naștere se înregistrează o creștere a
concentrației de cortizol fetal care poate servi ca semnal pentru placentă sau
pentru sistemul endocrin matern că a început nașterea.
Catecolaminele part icipă la cascada hormonală finală din timpul

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
88nașterii.Astfel, stimularea receptorilor α determină contracția miometrului,
iar stimularea celor β determină relaxarea lui. Presiunea capului fetal asupra
cervixului matern inițiază un reflex hormonal care va determina creșterea
secreției de oxitocină și prostaglandine. Mai mult, odată ce fătul a atins o
mărime critică, distensia uterului și întinderea fibrelor musculare uterine
cresc capacitatea lor de a se contracta. Incepând chiar cu luna a 8 -a de
sarcină în cep să apară contracții uterine necoordonate. Fătul, la rândul său,
emite și el “semnale” că este pregătit pentru viața extrauterină; cortisolul
fiind unuldin cele mai importante (fig. 34 ).
2.Stadiile nașterii
In timpul ultimului trimestru de sarcină fătul ia o poziție cu capul în
jos; deci, capul fătului se găsește în contact cu cervixul.
Se descriu trei stadii ale nașterii.
Stadiul I este marcat de contracții uterine regulate , care dilată colul
uterin până la 7 -10 cm (diametrul său anterior era 0 -2cm). Contracțiile
uterine sunt sub formă de unde contractile cu un interval între acestea de 3
minute. Contracțiile combinate ale musculatu rii uterine cu cele abdominale
exercită asupra fătului o forță de împingere de aproximativ 11 kg în cursul
fiecărei c ontracții puternice. Contracțiile uterine se produc intermitent;
contracțiile puternice stânjenesc sau chiar opresc fluxul sanguin prin
placentă și ar produce moartea fătului dacă contracțiile ar fi continue. Durata
acestui stadiu este variabilă; ea poate să dureze 8 -12 ore la primipare sauCont rație miometrială
Feed-back pozitiv
HipotalamusHipofiza posterioarăOxitocină Presiune asupra colului uterin
Aferențe medulare
Fig. 34.Mecanism feed -back pozitiv î n cursul nașterii

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
89numai câteva minute la multipare.
Stadiul II începe când fătul progresează prin canalul cervical și
sfârșește cu nașterea propriu -zisă. Odată ce colul s -a dilatat complet, se rup
membranele fetale și lichidul amniotic se pierde prin vagin. Apoi capul
copilului înaintează rapid prin canalul pelvin și, cu forță sup limentară de sus
(prin contracția voluntară a musculaturii abdominale a gravidei) , continuă
să-și deschidă drumul prin canal până ce se realizează nașterea. Poate dura
câteva ore la primipare sau doar câteva minute la secundipare sau multipare.
Stadiul III constă în eliminarea placentei. In timpul următoarelor 10 –
45 minute după naștere uterul se contractă până la o dimensiune mică, ceea
ce are un efect de forfecare între pereții uterului și placentă și separarea
acesteia de la locul de implantare. Separarea placentei deschide sinusurile
placentare și determină sângerare, care este limitată la o cantitate de 350 ml
sânge datorită fibrelor musculaturii netede uterine aranjate “în opturi” în
jurul vaselor sanguine.
3.Durerile travaliului
Cu fiecare contracție uterină, gravida prezintă o durere considerabilă.
Durerea de la în ceputul travaliului se datoresc în pr incipal hipoxiei muș –
chiului uterin rezultată din compresi a vaselor de sânge aferente uterului. In a
doua etapă a travaliului, când fătul este expulzat prin canalul pelvin, du –
rerile se datoresc întinderii cervicale, perineale și întinderii sau ruperii struc –
turilor canalului vaginal însuși.
4.Prolactina și lac tația
La femeile care nu au alăptat niciodată mărimea sânilor este deter –
minată de distribuția țesutului adipos, componentă care nu contribuie la pro –
ducția de lapte. La pubertate, dezvoltarea sânilor este stimula tă de către
estrogen, iar insulina, hormoni i tiroidieni, cortizolul și hormonul de creștere
au efecte permisive. Progesteronul determină proliferarea sinusurilor și
ductelor de la nivelul sânilor.
In timpul sarcinii nivelele de estrogen și progesteron sunt crescute și
astfel alveolele și ductele al veolare proliferează considerabil. De asemenea,
prolactina și hormonul lactogen placentar au rol în pregătirea sânilor î n ve-
derea producerii de lapte. I n timpul lactației, laptele este produs la nivelul
alveolelor glandei mamare care apoi, este condus și depozitat în sinusurile

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
90ProlactinaSupt
Aferențe medul are
Hipotalamus
Hipofiza anterioară
Secreție lactată↓ PIH
Hipofiza posterioară
Oxitocină
Ejecție lactată
Fig. 35. Reflexul hormonal al secreției și ejecției de laptelactifere, înconjurate de mușchi neted. Contracția acestor mușchi netezi
conduce laptele prin ducte spre mamelon.
Prolactina, hormon al adenohipofizei, stimulează dezvoltarea alveo –
lelor și producția de lapt e. Eliberarea de prolactină este inhibată de către
dopamină. Prolactina este secretată în cantități mici începând încă de la
pubertate, dar secreția crește foarte mult în timpul sarcinii și a lactației. Ea
stimulează creșterea și activitatea secretorie a a lveolelor mamare. Hormonul
lactogen placentar are acțiuni similare cu prolactina; el determină creșterea
alveolelor. Deși prolactina și hormonul lactogen placentar se găsesc în
concentrații crescute în plasmă către sfârșitul sarcinii, producția de lapte nu
se declanșează decât după naștere datorită nivelelor crescute de estrogen și
progesteron secretați de placentă î n această perioadă , care inhibă lactația .
Deci, sânii sunt pregătiți pentru producția de lapte încă din timpul sarcinii.

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
91La naștere, odată cu e liminarea placentei, concen trația plasmatică de pro-
gesteron scade foarte mult și se declanșează producția de lapte.
Producția de lapte este susținută prin secreția continuă de prolactină
atât timp cât procesul de sucțiune este prezent. Când copilul suge, semnalele
senzoriale de la mamelon (fig. 35) determină eliberarea de la nivelul
hipotalamusului a unui hormon (prolactin releasing factor) care stimulează
secreția de prolactină de la nivelu l adenohipofizei și în consecință producția
de lapte. Creșterea f recvenței suptului și a duratei acestuia stimulează
eliberarea de prolactină, crescând producția de lapte atât cât este nevoie
pentru alimentația copilului. Dacă mama nu alăptează, nivelul prolactinei
scade și producția de lapte se oprește în câteva zile.
5. Prolactina și eliberarea de lapte
Producția de lapte și mișcarea laptelui din alveole prin ducte, numită și
curgerea laptelui sunt două procese distincte. Curgerea laptelui implică un
reflex prin care stimularea mamelonului de către sugar produce elibe rarea de
oxitocină din retrohipofiză. Oxitocina determină contracția miocitelor
netede din jurul alv eolelor și eliberează laptele la nivelul mamelonului.
Reflexul devine condiționat după scurttimp, astfel că sunetele sau menți –
nerea copilului în brațe pro duc eliberarea laptelui încă înainte ca sucțiunea
să înceapă. Eliberarea oxitocinei ca răspuns la sucțiune stimulează contrac ția
uterină . Acest efect secundar al alăptării este import ant deoarece scade
sângerarea și mărește viteza de refacere a uterului du pă naștere (tab.11 ).
Producția de lapte nu începe imediat după naștere. In această perioadă
sânii secretă colostrul, un lichid gălbui care conține cantități mari de
anticorpi materni. Secreția de anticorpi continuă și odată cu lactația. Această
imunizare p asivă proteje ază copilul de infecții.
6. Compoziția laptelui matern
In fiecare zi se pot produce maxim 1,5 litri de lapte. La ac eastă
cantitate de lapte se adaugă și substraturi luate de la mamă: 50 g grăsimi;
100 g lactoză (din glucoza mamei); fosfați d e calciu. Laptele matern are
următoarea compoziție: 88,5% apă; 3,3% grăsimi; lactoză 6,8%; cazeină
0,9%; lactalbumine și alte proteine 0,4%; electroliți 0,2%.

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
92Tab. 11. Hormonii sarcinii, nașterii și lactației
Hormonul Secretat de Efecte
Estrogen Corpu l galben, placentă Menține endometrul,
stimulează dezvoltarea sânilor
Progesteronul Corpul galben, placentă Menține endometrul, inhibă
contracțiile miometrului,
stimulează dezvoltarea sânilor
Somatomamotropina
placentarăPlacenta Crește catabolismul aci zilor
grași și glucidelor materne,
dezvoltarea sânilor
Oxitocina Retrohipofiza Stimulează contracțiile uterine;
ejecția laptelui
Relaxina Corpul galben, placenta, uterul Inmuierea cervixului, laxitate
pelvică, inhibă contracțiile
uterine, potențează efec tul
oxitocinei
Prolactina Hipofiza anterioară Menține producția de lapte
după naștere
Contracepția
1.Metode ne -hormonale de contracepție
Variabilitatea de lungime a ciclului menstrual face uneori dificilă
determinarea perioadei cele i mai fertile ale c iclului. Aceas ta se poate deter –
mina prin înregistrarea temperaturii corporale, caracteristicile mucusului
cervical și prin gradul de dilatație a cervixului. Se descriu mici variații ale
temperaturii corporale detectabile dimineața (înainte de a se ridica din pat).
Temperatura crește uș or după eliberarea de progesteron și rămâne astfel tot
restul ciclului. Dacă ciclul este foarte regulat, această înregistrare ar putea să
aprecieze momentul în care a avut loc ovulația. Mucusul cervical reprezintă
o secreție care protejează deschiderea uterului. El devine subțire și fluid în
prima jumătate a ciclului sub influența e strogenului, astfel încât sperma to-
zoizii se pot mișca mult mai ușor și pătrunde prin cervixul deschis. După
ovulație, mucusul devine mai gros și b locheză canalul cervical. Deschiderea
canalului cervical se modifică vizibil în apropierea ovulației; el este închis

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
93în timpul ciclului, dar prin relaxarea musculaturii netede uterine cervixul se
deschide în jurul perioadei de ovulație. Prin experiență, fe meia poate detecta
deschiderea cervixului prin examinare digitală.
Metoda calendarului
Este o metodă de control a sarcinii și reprezintă modificarea
practicilor sexuale a femeii în perioada fertilă în vederea evitării întâlnirii
dintre ovul și spermatozoi d. Această metodă este eficientă numai la femeia
cu un ciclu menstrual foarte regulat pe care îl monitorizează și al cărui
partener sexual înțelege alegerea ei. Folosirea indicatorilor perioadei fertile
îmbunătățește această metodă; nivelele crescute de es tradiol în salivă
reflectă perioada fertilă; iar cele de progesteron ref lectă sfârșitul ei .
Metoda barierei
Folosirea acestei metode este cea mai indicată atât pentru contracepție
cât și ca pentru protecția împotriva SIDA. Prezervativul este cel mai efici ent
deoarece nu permite transferul lichidelor s eminale de la bărbat la femeie. S-
a evaluat pe piață un nou dispozitiv numit prezervativul feminin. Acest
dispozitiv prezintă un inel extern care se fixează la nivelul organelor
genitale externe și un inel int ern care se fixează de cervix. Eficiența acestor
dispozitive este mai mare dacă se folosesc și spermicide. Diafragma,
capișonul cervical și buretele vaginal acționează prin blocarea acces ului
spermatozoizilor în cervix, dar suntconsiderate metode ne populare.
Metode chirurgicale
Metodele chirurgicale de control al fertilității sunt folosite la cei care
doresc să încheie activitatea reproductivă. Blocarea permanentă a
transportului gameților se realizează prin ligaturare tubară, o procedură
chirurgicală în care trompa uterină este ligaturată închizându -se legătura
dintre cavitatea abdominală și uter. Sterilizarea corespunzătoare la bărbat se
numește vasectomie (două vase deferente sunt incizate și ligaturate).
Dispozitivul intrauterin
Dispozitivul intraute rin sau metoda steriletului este larg folosit.
Constă în introducerea unui dispozitiv intrauterin care va modifica mediul
suficient de mult încât va interfera cu procesele de nidare. Aceste dispo –

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
94zitive pot genera efecte secundare la o mare parte din utili zatoare, iar folo –
sirea lor este asociată cu sarcini extrauterine tubare și infecții care pot
conduce la infertilitate secundară.
2.Controlul hormonal al sarcinii
Primii agenți de control ai sarcinii s -au dezvoltat pe baza observațiilor
că nivelele const ante de estrogen în prezența progesteronului inhibă secreția
de gonadotropină și astfel, interferă cu maturarea foliculară și ovulația.
Scopul “pilulei” este de a masca creșterea estrogenului care declanșează
secreția de LH prin furnizarea unor mari cantit ăți de estrogen în prima
jumătate a ciclului. Ovulația nu mai are loc și, astfel, nici sarcina. In cele
mai multe cazuri, regimul urmat în controlul hormonal al sarcinii simulează
ciclul menstrual; estrogenul este administrat un număr de zile, apoi este
combinat cu progesteronul, urmând câteva zile în care ambii steroizi sexuali
se găsesc în concentrații scăzute și endometrul este eliminat. Administrarea
de lungă durată poate conduce la cancer endometrial. Combinarea pilulelor
determină protecție și împotri va cancerului ovarian, sarcinii tubare și
chisturilor ovariene. Pericolul major în cazul utilizării estrogenului ca și
contraceptiv sunt complicațiile privind coagularea sângelui și infarctul
miocardic; risc crescut la femeile care fumează.
Mini-pilula est e o pilulă de control a sarcinii care conține numai
progesteron. Aceasta are avantajul eliminării riscurilor majore ale contra –
ceptivelor orale care conțin și estrogen.
Cea mai nouă metodă de contracepție este Norplant, un tub flexibil de
mărimea unui băț de chibrit care -și eliberează conținutul său de progesteron
pentru o perioadă de 5 ani. Acest tub se implantează subcutanat, la braț.
Avantajul acestei metode este aceea că substituie administrarea zilnică a
pilulei contraceptive. Norplant este mai eficien t la femeile slabe decât la
cele obeze deoarece cantitatea de estrogen produsă de celulele adipoase ar
putea determina fertilizarea în ciuda inhibării ei cu progesteron. Femeile
care decid să rămână însărcinate procedează la îndepărtarea implantului și
perioada fertilă se instalează în decurs de 48 ore.
Fiziologia nou -născutului
La om, perioada neo -natală este definită ca perioada derulată în
primele patru săptămâni de viață extrauterină. Capacitatea nou -născutului de

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
95a supraviețui în cursul acestei perioa de depinde atât de dezvoltarea adecvată
a organismului fetal cât și de adaptarea adecvată la viața extrauterină.
1.Adaptări cardio -vasculare
La naștere, nou -născutul trece rapid de la circulația de tip « fetal»la
circulația de tip « adult».Circulația fetală prezintă mai multe șunturi care
asigură, pe de o parte, transportul sângelui bine oxigenat către creierul în
plină dezvoltare a fătului și pe de altă parte, reduce fluxul sanguin către
organele imature funcțional cum ar fi ficatul și plămânii. Sângele oxigenat
se întoarce la placent ă prin vena ombilicală . O parte din sânge circulă prin
ficat și trece în vena cavă inferioară prin vena hepatică. Restul sângelui este
șuntat prin ductul venos care face legătura cu vena ombilicală, portă și
hepatică, ocolind ficatul. Vena cavă inferioară mai primește și sânge
neoxigenat de la membrele inferioare și de la viscerele abdominale ; deci,
prin vena cavă inferioară circulă sânge amestecat (oxigenat și neoxigenat)
către atriul drept. Sângele oxigenat nu circulă p rin ventricul drept către
vasele pulmonare ;el este șuntat direct către atriul stâng prin foramen ovale
(o comunicare interatrială); de aici sângele trece în ventriculul stâng și este
pompat către aortă care va conduce sângele către creier și membrele
superioare. Sângele neoxigenat se întoarce de la regiunile superioare la
atriul drept prin vena cavă superioară ; de aici sângele trece în ventriculul
drept și apoi este pompat în trunchiul pulmonar. Deși nu există nici un
schimb alveolar de gaze respiratorii fluxul sanguin pulmonar reprezintă un
efort cardiac pierdut; cea mai mare parte din sângele neoxigenat din
ventriculul drept este șuntat către aorta descendentă prin ductul arterial .
Arterele ombilicale transportă acest sânge neoxigenat înapoi către place ntă,
închizând acest circuit.
Circulația fetală are patru șunturi unice care sunt absente la adult:
circulația placentară, ductul venos, foramen ovale și ductul arterial. La
naștere sau la puțin timp după naștere aceste șunturi dispar. La făt, circulația
placentară reprezintă un pat circulator dispus în paralel cu circulația
sistemică și este răspunzător de rezistența vasculară scăzută a circulației
sistemice. La naștere , când circulația placentară este întreruptă , rezistența
periferică se dublează; debitul sanguin prin aorta descendentă rămâne
neschimbat, dar se înregistrează o creștere a presiunii în amonte către
ventriculul stâng. In același timp, odată cu prima respirație, are loc o

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
96creștere o oxigenării pulmonare care conduce la vasodilatație pulmonară și
scăderea rezistenței vasculare din acest sector. In consecință, presiunile din
trunchiul pulmonar, ventriculul drept și atriul drept scad. Aceste modificări
inversează gradientul presional din atriul drept în favoarea atriului stâng;
inversarea fluxului sanguin nu se realizează deoarece are loc închiderea
foramen ovale. Această închidere “funcțională” este urmată în câteva luni de
închiderea anatomică prin fibrozarea foramenului.
Presiunea aortică crescută “direcționează” sângele oxigenat către
circulați a pulmonară prin ductul arterial. Acest șunt se închide prin
constricția sa activă după 1 – 8 zile, probabil ca răspuns la nivelele crescute
ale presiunii parțiale ale oxigenului. Inchiderea anatomică, prin fibrozarea
sa, are loc în următoarele 1 – 4 luni. Funcțional, ductul venos se închide la 1
– 3 ore de la naștere, asigurând circulația sângelui portal prin și spre ficat.
2.Adaptări respiratorii
Mișcările respiratorii sunt un comportament normal al fătului în cursul
vieții intrauterine; ele nu au nici o semnificație pentru schimburile
respiratorii ale fătului ci numai pregătesc mușchii respiratori pentru viața
extrauterină. La naștere tensiunea superficială a lichidului care s e găsește în
alveolele pulmonare dezvoltă o forță care se opune expansiunii pu lmonare;
se creează o presiune negativă mare (de aproximativ – 60 cm H 2O) odată cu
prima respirație. Efortul respirator al nou -născutului scade rapid pe
parcursul a câtorva respirații. In cursul primelor ventilații, expirul este tot un
proces activ deoarec e căile respirații sunt parțial obstruate cu lichid.
Frecvența respiratorie la nou -născut este mare (aproximativ 40 respirații pe
minut) cu un debit respirator de 650 ml/minut.
3.Temperatura corporeală
Organismul uman pierde căldură prin procese de iradi ere, conducție,
convecție și evaporare . Importanța relativă a acestor fenomene depinde de
diverse circumstanțe. La naștere, nou -născutul trece dintr -un mediu cald,
lichidian într -unul rece și uscat; imediat după naștere evaporarea este
principala sursă de pierdere a căldurii. Chiar și după ce pielea nou –
născutului este uscată, el are riscul de a pierde căldura prin mecanismele
enumerate mai sus. Mai mult, motivele majore de pierde re a căldurii la nou –
născut sunt: suprafața cutanată mare în comparație cu mas a corporală mică

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
97și capacitate limitată a sa de a genera căldură prin contracție musculară.
Nou-născutul are un mod parti cular de a lupta cu hipotermia:
“termogeneza fără tremurat”; proces care are loc în principal la nivelul
ficatului, creierului și țestu tului adipos brun. Temperatura scăzută
declanșează creșterea nivelelor plasmatice de adrenalină și TSH, acesta din
urmă stimulând eliberarea de T 4.Mai mult, adrenalina activează 5’-3’-
monodeiodionaza de la nivelul grăsimii brune responsabile pentru conver sia
periferică a T 4 circulant în T 3care va d etermina creșt erea producției de
căldură (prin oxidare mitocondrială intensă la nivelul grăsimii brune).
4.Modificări ale metabolismul ui glucidic
Intre ruperea legăturii feto -placentare la naștere face ca nou -născutul să
nu mai poată folosi această cale de alimentare. Mai mult, nou -născutul
începe să se alimenteze prin supt după aproximativ 6 ore de la naștere. In
primele ore de la naștere nou -născutul utilizează glicogenoliza pentru a
mobiliza rezervele de gli cogen hepatic, fiind eliberată astfel glucoza în
torentul circulator. Pentru scindarea glicogenului hepatic sunt necesare două
enzime: fosforilaza și glucozo -6-fosfataza; acestea sunt prezente la făt dar
devin active după naștere. Nou-născutul își consumă rezervele de glicogen
hepatic în primele 12 ore de viață postnatală. Rezervele de glicogen de la
nivelul mușchiului cardiac sunt de 10 ori mai mari decât la adult; cele din
mușchiul scheletic sunt de 3 -5 ori față de cele de la adult; fătul utilizează în
special glicogenul sctocat în aceste țesuturi pentru a produce glucoza în
vederea utilizării sale locale. In cursul primei zile de viață postnatală,
nivelul glicemiei scade la 40 -50 mg/dl și va crește rapid către valori
asemănătoare cu cele ale adultului oda tă ce alimentația devine adecvată.
Nivelele scăzute de glucoză în perioada postnatală imediată conduc la o
scădere a nivelelor sanguine de insulină și o creștere a nivelelor de
glucagon. Acest mediu hormonal declanșează o eliberare masivă de glucoză
de lanivelul ficatului.
5.Modificări ale metabolismului lipidic
La sfârșitul ultimelor două luni de gestație fătul stochează aproximativ
500 g de grăsimi (15% din greutatea corpului), ca re reprezintă o importantă
sursă de energie pentru nou -născut. Scăderea g lucozei sanguine după
naștere crește nivelele de glucagon și adrenalină care determină stimularea

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
98lipazei de la nivelul țesutului adipos. Lipaza scindează trigliceridele
transformându -le în glicerol și acizi grași care intră în torentul circulator.
Ficatul preia glicerolul și sintetizează din el glucoză prin procesul de
gluconeogeneză.
6.Modificări ale e chilibrul acido -bazic
In mod normal nou -născutul pierde 6 -10% din greutatea sa în cursul
primei săptămâni de viață datorită scăderii volumului interstiția l și intra-
vascular. După aproximativ o săptămână , cantitatea lichidelor ingerate este
în exces față de cea pierdută astfel că nou -născutul ajunge din nou la greu –
tatea de la naștere în aproximativ o săptămână și jumătate.
Apa corporală a nou -născutului es te de aproximativ 75% din greutatea
corpului comparativ cu 60% cât reprezintă la bărbați și 50% cât reprezintă la
femei.Turnoverul zilnic de apă din organismul nou -născutului este de 100 –
120ml/kgc, de 3 -4 ori mai mult decât la adult. Rata filtrării glo merulare este
extrem de scăzută naștere și crește rapid în cursul primelor două săptămâni
de viață atingând valorile de la adult în jurul vârstei de 1 an. Mai mult,
capacitatea de concentrare a rinichiului la nou -născut este mult mai mică
decât cea a adult ului.
Datorită ratei metabolice relativ mari ventilația pulmonară este mult
mai mare decât la adult. Metabolismul generează acizi în exces, iar statusul
imatur al rinichiului în ceea ce privește eliminarea acestora face ca nou –
născutul să prezinte riscul d e acidoză metabolică.
7.Sistemul de apărare
Anticorpii materni joacă un rol important în protejarea copilului de
infecții atât in utero cât și în cursul primelor câtorva luni după naștere. In
cursul vieții fetale, prin intermediul circulației fetale sunt transportate Ig G
de la mamă la făt astfel că nivelele fetale sunt mult mai mari decât la mamă.
Ig G materne protejează fătul de agresiunea bacteriană și virală. Ig A
materni (prezenți în secreții) , Ig E și Ig M nu pot străbate placenta în
cantități aprec iabile și nou -născutul prezintă cantități reduse din aceste Ig.
Fătul începe să -și dezvolte capa citățile sale imune în stadii p recoce de
dezvoltare intrauterină. Producția de anticorpi în acestă perioadă este redusă
datorită contactului nesemnificativ cu a ntigenele, dar organismul fetal
produce componente ale sistemului complement; lizozim, interferon γ care -l
vor proteja împotriva agresiunii virale și bacteriene.
La naștere, înafara nivelelor crescute de Ig G provenite de la mamă ,

FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE
99nou-născutul mai prim ește cantități importante de Ig A prin colostru și
laptele matern. Nivelele plasmatice de Ig G la nou -născut se păstrează
ridicate pentru o perioadă de aproximativ 3 luni; la vârsta de 1 an ele
atingând valori la ½ din cele ale adultului protejând copilul de b olile
copilăriei.
8.Alimentația
In primele zile de viață extrauterină nou -născutul se alimentează cu
colostru (un lichid asemănător laptelui matern secretat de glanda mamară)
apoi cu lapte matern. Colostrul și laptele matern au o contribuție importantă
în statusul imun al nou -născutului; î n compoziția lor găsindu -se concentrații
crescute de Ig A, macrofage și anticorpi. De asemenea, laptele matern con –
ține factori care declanșează creșterea lactobacililor ce colonizează colonul
protejând copilul de tupini le virulente de Escherichia Coli. Dacă alimentația
mamei în cursul sarcinii este adecvată privind fierul, nou -născutul va avea
rezerve hepatice de fier adecvate hematopoezei pentru o perioadă de 6 -9
luni după naștere. Vitamina D este necesară pentru o abso rbție adecvată a
calciului la nivel intestinal; suplimentarea cu vitamină D este necesară dacă
nou-născutul nu este expus la suficientă lumină solară (în vederea sintezei
acestei vitamine la nivelul pielii). Vitamina C este necesară pentru sinteza
din hidr oxiprolină a colagenului și condroitin -sulfatului de la nivelul cartila –
jului, osului ș i a altor țesuturi conjunctive. Nou -născutul necesită cantități
adecvate de vitamină C adăugate în laptele matern.