. Descoperirea de Sine a Lui Dumnezeu
1. Canonul Sfintei Scripturi
Etimologie: Canon – din Qaneh (eb. – trestie de măsurat) – unitate de măsură oficială folosită în arhitectură (gk. kanon).
Sens: a. literar – totalitatea regulilor gramaticale ce defineau limba
b. moral – totalitatea de reguli standard, drepturi, modele de comportament
c. biblic – (de la Origen) totalitatea învățăturilor biblice care constituie regula de credință și trăire; unitatea de măsură a vieții plăcute lui Dumnezeu.
d. teologic – totalitatea cărților din Biblie (V.T. și N.T.)scrise sub inspirația Duhului Sfânt spre deosebire de apocrife care sunt însuflețite de un alt duh. Scrierea testamentelor a fost un proces îndelungat, delicat.
Perioada constituirii canonului V.T și N.T
V.T – cei mai mulți cercetători afirmă că încheierea canonului V.T a avut loc după întoarcerea evreilor din robia babiloniană, în timpul reorganizării politice și religioase prin Ezra.
N.T – numirea definitivă a cărților biblice drept canonice s-a generalizat prin Sinodul de la Niceea (când a avut loc încheierea canonului N.T).
Canonul Vechiului Testament
Canonul evreiesc al V.T
Precizări la canonul evreiesc
1. Torah – aceste 5 cărți ale lui Moise erau împărțite în 52 de pericope (52 de săptămâni ale anului); aceste pericope erau citite pe parcursul anului, câte una în fiecare zi de Sabat.
2. Cărțile profeților timpurii – sunt istorice în conținut, dar ele sunt numite profetice deoarece autorii dețineau titlul de profeți și scrierile lor conțineau istoria sfântă a poporului lui Dumnezeu.
3. Sulurile Sfinte – erau păstrate separat, fiind citite la cele mai însemnate sărbători ale israeliților:
– de Paști – Cântarea Cântărilor
– Cincizecime – Ruth
– comemorarea distrugerii Ierusalimului – Plângerile lui Ieremia
– Sărbătoarea Corturilor – Eclesiastul
– Purim – Estera
4. Daniel este o carte istorică nu profetică
5. Cronici apare ca și ultima carte în canonul evreiesc
Concluzie: Canonul evreiesc al V.T conține 24 de cărți împărțite în trei compartimente.
Canonul protestant al V.T
Concluzie: Canonul protestant al N.T include 39 de cărți grupate în 5 compartimente. Canonul catolic și ortodox include și apocrifele.
Canonul Noului Testament
Canonul lui Marcion (140 d.Hr.)
respinge V.T
a încercat să alcătuiască un canon: acceptă epistolele lui Pavel fără cele pastorale
acceptă Evangheliile
Tertulian scrie împotriva lui
Canonul muratorian (170 d. Hr.)
Hipolit din Roma
nu e complet
începe cu Luca
include Apocalipsa lui Petru, Păstorul din Hermas
nu conține epistolele lui Petru
C. Lista africană (sec. IV)
conține cele 4 Evanghelii
13 epistole ale lui Pavel, Fapte, 3 Ioan, Apocalipsa
D. Scrisoarea sărbătorească (367 d.Hr.)
Atanasius
Conține toată lista actuală a N.T
E. Canonul siriac
Evanghelia după Evrei
Armonia Evangheliilor (Tatian).
Canonul
să fie scris de apostolic
acceptat de Biserica primară
concordanță cu standardele generale ale învățăturii lui Isus
Cele 27 de cărți ale Noului Testament considerate drept canonice, au ajuns la această formă la sfârșitul sec. I. Atunci a fost încheiat canonul NT, normativ pentru comunitatea creștină. Părinții apostolici, Părinții Bisericii și scriitorii bisericești din secolele II-IV, prin folosirea cărților Noului Testament în argumentările din operele lor, nu au făcut altceva decât să întărească această concluzie. Chiar dacă în aceste secole a fost pusă la îndoială canonicitatea unor cărți, prin aceste discuții situația s-a limpezit în sens pozitiv.
În secolul IV, Biserica se pronunță oficial în privința canonului Noului Testament la conciliul de la Laodiceea (360 d. Cr.). Din toate epistolele și scrierile disponibile atunci, doar cele 27 au fost considerate inspirate.
anumite rezerve au existat și în Est și în Vest față de 2 Petru, 2,3 Ioan, Iuda, Evrei și Apocalipsa. Totuși atât cei din Est, cât și cei din Vest au ajuns la același acord în privința celor 27 de cărți.
Sinoadele africane de la Hippo (393) și de la Cartagina (397) pecetluiesc hotărârea de la Laodiceea. Mai târziu la Trullan (692) și la sinodul al 7-lea ecumenic (787), această hotărâre a fost consimțită de întreaga biserică.
CRITERIILE PE BAZA CĂRORA S-A STABILIT CANONICITATEA
1. Caracterul inspirat: – să nu cuprindă neadevăruri sau erori
să nu se contrazică cu alte cărți inspirate
să nu contrazică adevărurile de credință stabilite de biserică pe baza celorlalte cărți inspirate
cartea să fi fost primită de biserică drept carte inspirată
să cuprindă adevăruri supranaturale revelate
2.Originea lor apostolică: – apostolicitatea cărților Noului Testament a fost stabilită imediat de comunitățile creștine cărora le-au fost adresate
odată ce o carte a fost copiată și de comunitățile învecinate, se urmărea să aibă dovada că i-a fost verificată apostolicitatea
maxima cinstire și întrebuințare în comunitățile creștine
au fost scrise direct de apostoli sau de ucenicii acestora
ei au fost organele mijlocitoare ale revelației divine dată oamenilor prin Fiu
1. Bazele biblice ale predicării și dezvoltării predicării în istoria creștinismului
Bazele biblice în Vechiul Testament
dorința lui Dumnezeu a fost întotdeauna de a comunica cu omul imediat după căderea acestuia (Gen. 3.9)
Dumnezeu l-a chemat pe Moise pentru a-l trimite la Faraon (Exod 3.10)
când Israel a căzut în idolatrie, Dumnezeu l-a chemat pe Samuel ca să vorbească pentru El (1 Samuel 3.10)
în sec. al VIII-lea î.d.Hr. Dumnezeu a vorbit poporului prin Amos (Amos 3.8)
mai târziu El l-a chemat pe Isaia (Isaia 6.8)
Bazele biblice în Noul Testament
în Noul Testament predicarea începe cu Ioan Botezătorul, acesta fiind premergătorul Domnului Isus. El este podul de legătură dintre cele două testamente
Domnul Isus, Predicatorul prin excelență (Marcu 3). El se declară pe Sine ca fiind trimis să predice (Luca 4), dovedind limpede că predicarea este prima Lui prioritate
cei 12 ucenici au fost pregătiți în vederea predicării timp de trei ani și apoi au fost trimiși să predice
Marea Trimitere – campania de cucerire a lumii pentru Împărăția lui Dumnezeu prin predicarea Evangheliei
pogorârea Duhului Sfânt pentru echiparea ucenicilor cu putere de sus – predicarea devine mijlocul central în îndeplinirea misiunii acestora
apostolul Pavel – plasează predicarea deasupra oricărei alte laturi a chemării sale (1 Cor. 1.17)
De aici încolo, predicarea devine un principiu al creștinismului (2 Timotei 4.2).
1 Cor. 1.17 – ,,De fapt Hristos m-a trimis nu să botez ci să propovăduiesc Evanghelia"
2 Timotei 4.12 – ,,propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra lui la timp și nelatimp"
Fapte 1.8 – ,,Ci voi veți primi o putere când se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi și îmi veți fi martori în Ierusalim, în Samaria, în toată Iudeea și până la marginile pământului"
Matei 28.18 – ,,Toată puterea mi-a fost dată …."
2. Inspirația Sfintei Scripturi
– Definiție: – Prin inspirația Scripturii, noi înțelegem acea influență supranaturală a Duhului Sfânt asupra scriitorilor scripturii, care a făcut ca scrierile lor să fie o înregistrare exactă a revelației, sau care a avut ca rezultat faptul că ceea ce au scris ei este realmente Cuvântul lui Dumnezeu.
-Etimologia cuvântului: – Cuvântul inspirat provine de la grecescul teo-pneutos, care înseamnă “insuflat de Dumnezeu”, folosit de apostolul Pavel în 2Tim.3:16. În limba latină există expresia “Divinitas inspiratio”, care accentuează faptul că Scriptura este procesul inspirației divine. Scriitorii care au scris cărțile Vechiul Testament și NT, au fost uneltele lui Dumnezeu, alese și pregătite pentru a fixa și transmite în scris oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este Autorul Scripturilor. Astfel, Biblia constituie Cuvântul inerant – fără greșeală – a lui Dumnezeu, deoarece este inspirat de Dumnezeu în mod plenar; în acest sens, Sfânta Scriptură este o lucrare divino-umană.
Există câteva moduri în care Biblia mărturisește despre originea ei divină:
1. Primul este concepția autorilor Noului Testament cu privire la Scripturile din vremea lor, pe care noi le-am denumit astăzi Vechiul Testament.
2Petru 1:20-21 – este un exemplu decisiv: “Fiind că mai întâi de toate, să știți că nici o prorocie din Scriptură nu se tâlcuiește singură. Căci nici o prorocie nu a fost prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt”. Petru afirmă că prorociile din Vechiul Testament nu erau de origine omenească. Ele nu au fost produse prin voința sau decizia omului, ci ele au fost mai degrabă cauzate sau născute (feromenoi) de Duhul lui Dumnezeu. Impulsul care a dus la consemnarea lor a fost de la Duhul Sfânt.
2Timotei 3:16 – este un alt text decisiv, al ap.Pavel, care spune: ,,Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte , să dea înțelepciune în neprihănire”. Pavel presupune că Timotei este familiarizat cu “scrierile sacre” (v.15), și îl îndeamnă să stăruie în ele deoarece ele au o inspirație divină (sau mai corect, sunt “țâșnite din Dumnezeu” sau “insuflate de Dumnezeu”). Imaginea creată aici este că aceste scrieri sunt sunt produse în mod divin, în tocmai după cum Dumnezeu a pus suflare de viață în om (Gen. 2:7). Din acest motiv sunt necesare pentru maturizarea treptată a credinciosului, astfel încât omul lui Dumnezeu să poată fi “desăvârșit, și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2Tim.3:17).
2. Când ne întoarcem la cele predicate de Biserica primară, găsim o înțelegere similară a Vechiul Testament. În Fapte.Ap. 1:16, Petru spune: “Fraților, trebuie să se împlinească Scriptura spusă de Duhul Sfânt mai înainte, prin gura lui David”, după care se continuă prin a cita texte din Psalmii 69:25 și 109:8. Este de remarcat faptul că Petru nu doar că socotește cuvintele lui David ca fiind demne de încredere, ci afirmă de fapt că Dumnezeu a vorbit prin gura lui David. David a fost “gura lui Dumnezeu”. Aceeași idee, că Dumnezeu a vorbit prin gura profeților, se găsește și în Fapte.Ap. 3:18, 21 și 4:25.
3. În mărturia profeților se poate regăsi același lucru, prin declarația lor “Așa vorbește Domnul!”; Mica 4:4 “… căci gura Domnului a vorbit”. Isaia 8:11”Așa mi-a vorbit Domnul … și m-a înștiințat. Alte texte: Ieremia 30:4, Amos 3:1, David în 2Samuel 23:2. Toate aceste afirmații arată faptul că profeții au fost conștienți că “erau mânați de Duhul Sfânt” (2Petru 1:21).
4. Domnul Isus Cristos și-a arătat clar poziția față de scrierile Vechiul Testament. În parte, putem deduce poziția Lui din modul în care s-a raportat El la concepția despre biblie pe care au susținut-o oponenții lui, fariseii. Astfel El nu a ezitat niciodată să corecteze ideile lor greșite și să le îndrepte interpretările eronate ale Bibliei. Totuși, El nu le-a contestat niciodată concepția despre natura Scripturilor. Era în dezacord doar în interpretare. În disputele pe care le-a avut cu oponenții Lui, Isus a citat în repetate rânduri din Scripturi. Cu ocazia ispitirilor, Isus răspunde Diavolului prin citarea unor texte din Vechiul Testament. El a vorbit despre autoritatea și permanența Scripturilor: “Scriptura nu poate fi desființată” (Ioan 10:35); sau “câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă din sau o frântură de slovă din lege …” (Matei 5:18). Două lucruri erau considerate sacre în Israelul din vremea lui Isus: Templul și Scripturile. Isus a atras atenția asupra caracterului efemer al celui dintâi (Matei 24:2), dar nu a făcut același lucru în privința Scripturilor. Astfel, mărturia unanimă a scriitorilor Scripturii este că Biblia își are originea exclusivă la Dumnezeu, și este mesajul adresat de El către om.
Teorii ale inspirație:
1. Teoria intuiției – face în mare măsură din inspirație o deosebită forță de pătrundere. Unii reprezentanți ai aripii stângi a liberalismului susțin necesare pentru maturizarea treptată a credinciosului, astfel încât omul lui Dumnezeu să poată fi “desăvârșit, și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2Tim.3:17).
2. Când ne întoarcem la cele predicate de Biserica primară, găsim o înțelegere similară a Vechiul Testament. În Fapte.Ap. 1:16, Petru spune: “Fraților, trebuie să se împlinească Scriptura spusă de Duhul Sfânt mai înainte, prin gura lui David”, după care se continuă prin a cita texte din Psalmii 69:25 și 109:8. Este de remarcat faptul că Petru nu doar că socotește cuvintele lui David ca fiind demne de încredere, ci afirmă de fapt că Dumnezeu a vorbit prin gura lui David. David a fost “gura lui Dumnezeu”. Aceeași idee, că Dumnezeu a vorbit prin gura profeților, se găsește și în Fapte.Ap. 3:18, 21 și 4:25.
3. În mărturia profeților se poate regăsi același lucru, prin declarația lor “Așa vorbește Domnul!”; Mica 4:4 “… căci gura Domnului a vorbit”. Isaia 8:11”Așa mi-a vorbit Domnul … și m-a înștiințat. Alte texte: Ieremia 30:4, Amos 3:1, David în 2Samuel 23:2. Toate aceste afirmații arată faptul că profeții au fost conștienți că “erau mânați de Duhul Sfânt” (2Petru 1:21).
4. Domnul Isus Cristos și-a arătat clar poziția față de scrierile Vechiul Testament. În parte, putem deduce poziția Lui din modul în care s-a raportat El la concepția despre biblie pe care au susținut-o oponenții lui, fariseii. Astfel El nu a ezitat niciodată să corecteze ideile lor greșite și să le îndrepte interpretările eronate ale Bibliei. Totuși, El nu le-a contestat niciodată concepția despre natura Scripturilor. Era în dezacord doar în interpretare. În disputele pe care le-a avut cu oponenții Lui, Isus a citat în repetate rânduri din Scripturi. Cu ocazia ispitirilor, Isus răspunde Diavolului prin citarea unor texte din Vechiul Testament. El a vorbit despre autoritatea și permanența Scripturilor: “Scriptura nu poate fi desființată” (Ioan 10:35); sau “câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă din sau o frântură de slovă din lege …” (Matei 5:18). Două lucruri erau considerate sacre în Israelul din vremea lui Isus: Templul și Scripturile. Isus a atras atenția asupra caracterului efemer al celui dintâi (Matei 24:2), dar nu a făcut același lucru în privința Scripturilor. Astfel, mărturia unanimă a scriitorilor Scripturii este că Biblia își are originea exclusivă la Dumnezeu, și este mesajul adresat de El către om.
Teorii ale inspirație:
1. Teoria intuiției – face în mare măsură din inspirație o deosebită forță de pătrundere. Unii reprezentanți ai aripii stângi a liberalismului susțin acest punct. Astfel, inspirația este exercitarea unui dar deosebit, probabil unul asemănător cu o abilitate artistică, dar totuși este o înzestrare naturală, și o trăsătură permanentă. Scriitorii Scripturilor au fost genii religioase. Poporul evreu avea un anumit dar în domeniul religios, după cum unii au aptitudini speciale pentru matematică sau limbi străine. După această concepție, inspirația scriitorilor Bibliei nu a fost deloc diferită de cea a altor mari gânditori religioși sau filosofi (Platon, Buddha, etc.). Prin urmare, Biblia este doar literatură religioasă remarcabilă, care reflectă experiențele religioase ale poporului evreu.
2. Teoria iluminării – susține că există o influență a Duhului Sfânt asupra autorilor Scripturii, dar că ea cauzează doar o intensificare a puterilor lor naturale. Nu există o comunicare specială a adevărului, nici călăuzire, ci numai o sensibilitate și o receptivitate sporită în domeniul spiritual. Efectul DS este cel de intensificare a conștiinței autorului. Astfel, lucrarea de inspirare diferă numai în grad, nu și în gen, de lucrarea DS cu toți credincioșii. Se accentuează o capacitate sporită de a descoperi adevărul.
3. Teoria dinamică – accentuează combinarea elementului divin și a celui uman în procesul inspirației și al scrierii Bibliei. Lucrarea DS constă în dirijarea scriitorului spre gândurile sau conceptele pe care trebuie să le aibă, permițând personalității distincte a scriitorului să contribuie la alegerea cuvintelor și a expresiilor. Astfel, persoana care scrie va da expresie gândurilor dirijate divin într-un fel specific ei.
4. Teoria verbală – insistă asupra faptului că influența DS se extinde dincolo de dirijarea gândurilor, asupra alegerii cuvintelor întrebuințate pentru comunicarea mesajului. Lucrarea DS este atât de intensă, încât fiecare cuvânt este întocmit cel pe care Dumnezeu vrea să îl întrebuințeze în acel moment pentru a exprima mesajul. În acest caz, totuși se specifică faptul că întregul demers nu este dictare.
5. Teoria dictării – reprezintă învățătura care afirmă că Dumnezeu a dictat efectiv Biblia scriitorilor ei, cuvânt cu cuvânt. Pasajele în care DS spune direct și cu exactitate scriitorului ce să scrie sunt interpretate pentru întreaga Scriptură. Reprezentanții acestei teorii sunt foarte puțini.
-Există două tendințe extremiste: 1. minimaliștii – care afirmă că o carte scrisă de om poate deveni Scriptură inspirată divină în măsura în care DS a verificat faptul că ea nu conține nimic fals. DS are un rol negativ de a feri autorii umani de a face greșeli.
2. maximaliștii – susțin că tot ce conține Biblia (punctuație, titluri, subcapitole, etc.) este sub inspirația DS.
2. Conținutul predicării evanghelistice
-Definiția: – “Predica evanghelistică (de evanghelizare) reprezintă predica în care se transmite ascultătorilor “Vestea Bună” – Evanghelia Domnului Isus Cristos, și în care se urmărește chemarea și întoarcerea oamenilor la Cristos și includerea lor în Împărăția lui Dumnezeu; cu alte cuvinte, predica de evanghelizare este proclamarea mesajului de întoarcere la Dumnezeu”.
Predica de evanghelizare este cea mai sensibilă formă de comunicare a adevărului biblic, deoarece prin ea ne apropiem de oamenii care nu sunt membri în Biserică, și poate nici credincioși (uneori chiar potrivnici), și astfel, este nevoie să le câștigăm simpatia, încrederea și bunăvoința, cu scopul de a-i determina să se analizeze pe ei înșiși, și astfel să ajungă să se decidă pentru pocăință și credință față de Dumnezeu.
În conținutul ei, predicarea evanghelistică se rezumă la un singur domeniu al adevărului biblic, care este Evanghelia sau Vestea Bună a mântuirii prin Isus Cristos, celelalte domenii, cum ar fi adevărurile privind zidirea Bisericii, disciplinarea membrilor, datoria și obligațiile credincioșilor, etc., fiind de o implicare secundară (ocazională) în desfășurarea predicii. Evanghelia a fost predicată atât în V.T., prin Elisei, Amos, Isaia, Ieremia, etc. – atât sub formă actualizată pentru pop. Israel, cât și sub formă profetică cu referire la Isus Cristos; cât și în N.T. prin Ioan Botezătorul, Isus Cristos, apostolii, sau Pavel și colegii lui de misiune, etc.
În esența ei, Evanghelia se poate defini prin trei termeni importanți, care au fost folosiți pentru proclamarea mesajului creștin în veacul: euaggelia, khrugma, marturia.
Termenul euaggelia, care se traduce prin Veste Bună, este un cuvânt atât de specific creștinismului încât nu este prea cunoscut în afara NT, unde este folosit pentru a arăta planul salvării mesianice, în care Dumnezeu a coborât în lumea noastră, în Persoana Fiului Său, cu scopul de a răscumpăra această lume pierdută în păcat. Acest termen vizează trei aspecte: 1. împlinirea profețiilor mesianice din VT cu privire la Isus
2. lucrarea mântuitoare a lui Isus Cristos:
– viața pământească a lui Isus – Luca 7:22 – pasaj ce corespunde pasajelor VT din Isaia 61:1 și Isaia 35:5 ;
moartea lui Isus – 1Cor. 15:3 , etc.;
învierea lui Isus – 1Cor. 15:4, etc.;
înălțarea lui Isus – Fapte Ap. 1:9, etc,;
3. Persoana propriu-zisă a lui Isus –Fapte 8:35, Ioan 14:6;
– Evanghelia este veste bună a: – adevărului (Gal. 2:5,14; Col. 1:5);
– speranței (Col. 1:23);
– păcii (Efeseni 6:15);
– promisiunii lui Dumnezeu (Efeseni 3:6);
– nemuririi (2 Tim. 1:10);
– lui Cristos cel înviat (1 Cor. 15:1, 2:8);
– mântuirii (Efeseni 1:13).
– Evanghelia este veste bună a lui Isus Cristos, a mântuirii și eliberării de păcatele trecute, precum și puterea de a învinge păcatele viitoare, iar în final moștenirea vieții veșnice.
Al doilea termen este khrugma, care înseamnă a predica sau a proclama vestea bună. Termenul este folosit de către ap. Pavel în Romani 16:25, și este clar că acest termen este identic în înțeles cu euaggelia (vestea bună). Khrugma reprezenta predicarea creștinilor pentru lumea necreștină, o predicare ce cuprindea (după C.H.Dodd): 1. Profețiile s-au împlinit și noua epocă s-a inaugurat prin venirea lui Isus – Fapte 17:30-31;
2. El S-a născut din sămânța lui David – 2 Tim. 2:8;
3. El a murit după Scripturi, ca să ne elibereze de acest veac rău – 1Cor.15:1-2;
4. El a fost îngropat;
5. El a înviat a treia zi după Scripturi;
6. El a fost înălțat la dreapta lui Dumnezeu, ca Fiu și Domn;
7. El va reveni ca judecător și mântuitor.
– în mod esențial și obligatoriu, predicarea evanghelistică trebuie să conțină khrugma, care “este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” – Rom.1:16.
Al treilea termen este marturia, iar sensul acestui termen este unul juridic, care denotă mărturia despre fapte și evenimente de primă mână; acesta implică participarea personală la acele evenimente, un lucru foarte important în comunicarea adevărului legat de acele evenimente.
-în Vechiul Testament, Dumnezeu este cel care depune mărturie, atunci când se revelează oamenilor, astfel, apar noțiuni ca: cortul mărturiei, chivotul mărturiei, etc, cu privire la lucrurile care conțineau descoperirea de Sine a lui Dumnezeu (Ex. 25:16).
-în NT, Dumnezeu, Isus, Duhul Sfânt (1Ioan 5:7), sau Scripturile (Ioan 2:22, 5:39, 8:33-58) depun mărturie, fără de care nu ar fi valabilă revelația (Fapte 13:22, 15:8, Rom. 3:21, Evrei. 7:8, 17). Mărturia aceasta trebuie crezută – afirmat în: Ioan 4:39-42 și 1Ioan 5:9-10. Fiecare evanghelist depune mărturie despre Cristos când transmite khrugma apostolică.
În urma celor amintite mai sus observăm faptul că predicarea evanghelistică are ca și scop esențial propovăduirea lui Isus Cristos cel răstignit, persoana Lui, viața Lui, Moartea Sa ispășitoare pe cruce, învierea Sa glorioasă, înălțarea și revenirea Sa în slavă; dar pe lângă acestea, se are în vedere și condiția păcătoasă a oamenilor, care au nevoie de mântuire.
Predicile de evanghelizare pot fi de mai multe feluri, după forma lucrării de evanghelizare: 1. Predici de evanghelizare obișnuite, care se țin în fiecare duminică;
2. Predici de evanghelizare în ciclu, care se ți în perioade organizate (de obicei o săptămână, de un predicator sau mai mulți);
3. Predici de evanghelizare speciale, care se ți cu ocazia unor congrese, conferințe, marșuri creștine, jubilee, înmormântări, etc.
Caracteristicile predicilor evanghelistice:
predicatorul începe de unde se găsesc ascultătorii;
prezintă principalele elemente ale kerygmei – vestea bună;
apelează la conștiința ascultătorilor prin apel;
caută să-i conducă la un nou stil de viață în Cristos;
transmite mesajul clar, cu sensibilitate și pe înțelesul tuturor.
3. Documentele Vechiului și Noului Testament.
Definiție: documentele Vechiului și Noului Testament constituie în sine totalitatea manuscriselor originale ale cărților Vechiului Testament, scrise de a lungul unei perioade de circa o mie de ani (1500 – 400 î.H.) și a celor scrise în perioada între (………..) a cărților Noului Testament care în sine au constituit canonul Vechiului și Noului Testament.
Referitor la documentele Vechiului și Noului Testament este de menționat trei aspecte importante:
1. Scrierea manuscriselor originale.
2. Păstrarea manuscriselor originale.
3. Transmiterea uliterioară a Cuvântului inspirat.
1. Scrierea manuscriselor originale.
Scrierea Vechiului Testament.
-Dumnezeu a folosit pentru aceasta circa 25-30 de autori de o uimitoare varietate: proroci, preoți, legiuitori, regi, oameni simpli făra multă carte. În ciuda varietății scriitorilor și a lungii perioade de scriere a lui, Vechiul Testament a ieșit perfect armonizat și fără nici un fel de greș.
-Scris în original pe suluri din papirus și pe pergament. Secolul II-III d.Hr., sulurile sunt înlocuite cu codexurile cu format de carte.
Scrise în ebraică (și aramaică), care cu timpul copiau manuscrisele.
-Secolul V-VI d.Hr., generația de scribi și învățați evrei, numiți “masoreți” , care au introdus punctarea textului ebraic cu semne care au servit drept vocale, fapt care a dus la salvarea Scripturilor și la pronunțarea lor corectă pentru generațiile următoare.
-Manuscrisele originale toate au dispărut în primii 200 de ani după scriere. Prin providența divina s-a asigurat copierea manuscriselor pentru păstrarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Scrierea Noului Testament.
-Isus Hristos n-a lăsat nici o scriere pentru posteritate, dar viața, lucrarea, moartea și învierea sa a convins omenirea că El este Mesia (Hristosul). El a lăsat ucenicilor multe experiențe minunate și a încredințat ucenicilor misiunea de a predica Evanghelia Împărăției în toată lumea.
Deci Duhul Sfânt în aceea vreme după lucrarea pământească a lui Isus Hristos a continuat să-i călăuzească pe apostolii și ucenicii învățătorului și i-a pregătit pe unii să fie folosiți în scrierea Sfintelor Scripturi ale Noului Testament.
Scrierea primelor manuscrise are loc 20 de ani mai târziu după înălțarea Domnului Isus din motive de continuitatea folosirii Vechiului Testament, de prezența martorilor oculari (apostolii) și de așteptarea întoarcerii în curând a Domnului Isus.
-Manuscrisere originale toate au dispărut dar s-au păstrat numai în cele peste 5 mii de copii ale Noului Testament.
2.Păstrarea manuscriselor originale.
– Nici o altă scriere antică nu fusese păstrată cu atâta grijă în procesul de copiere scribală așa cum au fost scrierile a Vechiului Testament.
– Astfel s-au păstrat cele mai vechi manuscrise ebraice existente, care provin din anul 900-1000 d. Hristos. Ele sunt:
– Codexul de la Cairo.
– Codexul de la Lenningrad.
– Codexul de la Vatican.
– Codexul de la Alepo.
– Pe baza acestora în anul 1448 la Socino (Italia) a apărut prima Biblie ebraică tipărită (Biblia masoretică).
– Când începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea se întețesc atacurile ateiștilor marxiști-darviniști împotriva Bibliei. Dumnezeu în providența Sa miraculoasă a rânduit ivirea descoperirilor de la Marea Moartă. Între anii 1947-1949 au fost descoperite la Qumran suluri cu scrieri, printre care și cartea lui Isaia în întregime, ce datau în jurul anului 100 î.Hr. sau cu circa 100 de ani mai vechi decât Biblia masoretică (fără Estera).
– Manuscrisele pe baza cărora s-a stabilit textul definitiv al Noului Testament sunt:
Codex Sinaiticus.
Codex Vaticanus.
Codex Alexandrinus.
Codex Bezae.
Codex Washingtonianus. (toate fiind scrise pe pergament).
– Altele mai timpurii dar mai fragmentate, deși la fel de importante au fost scrise pe papirus.
3.Transmiterea ulterioară a Cuvântului inspirat din
manuscrisele originea
– Prima traducerea în limba greacă, Septuaginta (LXX), făcută în Alexandria pentru evreii din Egipt care vorbeau grecește, pe vremea lui Ptolemeu (285-256 î.Hr.)
– Cele mai vechi copii ale Septuagintei datează din secolul al IV-lea d.Hr.
– În anii 383-405, Ieronim realizează cea mai bună traducere în limb latină numită Vulgata, care a fost Biblia creștinismului pe o perioadă de circa 100 de ani.
-William Tyndale supranumit părintele Bibliei engleze a oferit traducerea sa în jurul anului 1525 (King James 1611).
-1522 traducerea lui Martin Luther în germană.
-Traduceri românești: 1550- traducerea lui Cuza.
1688- Biblia de la București.
1919-1925- traducerea Cornilescu.
3. Relația între predicare, evanghelizare și misiune de-a lungul istoriei creștinismului.
Pentru a face o legătură între predicare, evanghelizare și misiune ar trebui să definim pe scurt aceste domenii.
Predicarea este arta folosirii cuvintelor pentru proclamarea Evangheliei lui Isus Cristos Domnul. Cuvântul grecesc ……… care înseamnă proclamare are mai mult de-a face cu conținutul mesajului transmis.
A evangheliza înseamnă: ”acel efort susținut prin Duhul Sfânt prin care confruntăm pe oameni cu Vestea Bună a Evangheliei, călăuzindu-i spre a se întoarce la Dumnezeu și primirea Domnului Isus ca Mântuitorul prin credința și la slujirea Sa ca Domn în cadrul bisericii Sale.” John Stott spune că misiunea este: ”ceea ce este trimisă Biserica este să facă în lume”. Misiunea este un criteriu fundamental al Bisericii, nu numai în sensul că Biserică este instrumentul misiunii, ci și ca ea, Biserica sete scopul sau realizarea misiunii. De la începutul creștinismului, răspândirea Evanghelei a fost inseparabilă de formarea de comunități creștine, prin convertire personală, mărturisirea credinței și botezul în numele Sfintei Treimi. Misiunea este un act de fidelitate a Bisericii față de marele Misionar și față de Marea Însărcinare a acestuia.
Așadar putem observa încă din definiții că cele trei domenii interferează în natura și lucrarea Bisericii. Primele două se împletesc armonios și își găsesc locul în misiunea Bisericii, fiind cele mai importante domenii de slujire.
Predicarea propriu zisă apare odată cu creștinismul, cu Ioan Botezătorul (ca premergătorul) și cu Domnul Isus, predicatorul prin excelența(Matei 3; Marcu 1). Această activitate cunoaște avânt deosibit la urmașii Domnului Isus; mai ales, în ziua Cinzecimii, când Duhul Sfânt echipează pe ucenicii pentru predicare. După această, predica la timp și ne la timp devine principiu al creștinismului(2Tim 4:2).
După căderea Ierusalimului, Imperiul Roman, s-a extins vertiginos și au avut loc mari persecuții împotriva creștinilor. În perioada de după moartea apostolilor Petru și Pavel predicarea scade brusc. Totuși, în această perioadă predicare a fost menținuta prin predicatori ca: Policarp, Ignațiu și Tertulian. Forma de predicare a Evangheliei era simplă, călătorind din loc în loc, predicând Evanghelia. Spre sfîrșitul secolului al doilea se resimte o creștere a activități de predicare prin muncă lui Origen, Clement din Alexandria, Irineu și Hipolit. Dacă se poate afirma că odată cu Origen începe predica formală, sau “orațiunea sarcă”, construită după reguli, atunci se poate spune că odată cu Augustin, evanghelismul se perpetuează prin scrieri și teologie. Perioada patristică a fost profund marcată de edictul lui Constantin cel Mare, prin care religia creștina era oficializată. Odată cu această schimbare de atitudine față de Biserica creștină, se pare că evanghelismul bazat pe proclamare și răspunsul liber consfințit al fiecărei persoane la Evanghelie, a fost înlocuit cu Evanghelismul prin decret guvernamental.
Evului Mediu
cea mai întunecată perioadă din istoria Bisericii, d.p.d.v. al evanghelismului.
Decăderea Bisericii și corupția predicatorilor – o stagnare a evanghelismului.
Ceremoniile și liturghiile au luat locul predicării,
predicatorul a devenit preot.
rătăcirii doctrinare,
creștinismul este amenințat de hoardele barbare
Bernard de Clairvoux și Francisc de Asisi (ordinul Călugărilor misionari – orientare mistică, “imitatio Christi”, intensificarea predicării), Petru de Valdenzia (ordinul predicatorilor laici),
Spre încheierea Evului Mediu apar .
Anglia – John Wicilife, luceafărul de dimineață a Reformei, (respectarea Sf. Scripturi în totalitate, Biblia singurul standard autoritar.
Germania – Jan Hus studiază la Praga, ordinat ca preot, rector și predicator al capelei Betleem din Praga. Predicile lui despre iertarea păcatelor în Hristos. martiraj pe rug.
Italia – Savonarola. martir pentru îndrăzneala de a fi predicat Evanghelia.
Schimbarea fundamentală – Reforma declanșata la începutul sec. XVI.
Germania cu Martin Luther 95 de teze lipite pe ușa Catedralei
Franța – Calvin
Elveția – Zwingli
Scoția – John Knox.
Ideea centrală – reîntoarcerea Bisericii la temelia ei adevărată Cuvântul lui Dumnezeu.
– predicarea a redobândit locul preponderent în evanghelizare.
– paralel cu Reforma anabaptiștii, predicatori ai Evangheliei. Baltazar Hubmaier, Schilmere și Hut.
Mișcarea puritan pietistă a fost orientată înspre Evanghelismul modern. O trăsătură de bază a mișcării puritane a fost evanghelismul misionar. Ei au fost motivați în împlinirea acestui principiu de cuvântule lui Zinzendorf “bucuria mea cât voi trăi, este să câștig suflete pentru Mielul lui Dumnezeu”, sau de cuvântule lui John Knox care au rămas în istorie: ”dă-mi Scoția sau mai bine mor”. Acest principiu pe baza al evanghelismului misionar a fost respectat și împlinit de-a lungul anilor până în vremea noastră când marele evanghelist Billy Graham este implicat în una din cele mai mari cruciade de evanghelizare din istoria omenirii.
Această lucrare, pe care Dumnezeu o face prin robul Său astăzi , ne duce cu gândul la împlinirea mandatului încredințat ucenicelor de către Isus, care avea în vedere răspândirea evangheliei până la marginile pământului.
4. DESCOPERIREA DE SINE A LUI DUMNEZEU
Primul pas în comunicarea adevărului și în dezvăluirea de Sine a lui Dumnezeu către omul mărginit este și rămâne revelația divină. Fără această descoperire de Sine a lui Dumnezeu omul nu ar fi ajuns niciodată să-L cunoască.
Revelație: qahal (heb.)
apocalupto (gr.) “a descoperi, a da vălul la o parte”
2 Tipuri de Revelație:
Revelație generală:
– conștiință (Rom.1:19, 28; 2:15).
– istorie (poporul evreu Luca1:51-55).
– natură (Rom. 1:19-20).
– creație (Ps. 19:1-6).
Revelație specială: – îngeri (Apoc.1:1).
– profeți (Ef. 3:5;).
– evenimente (Mica 6:5).
– Isus Cristos (Rom. 5:8; Ev.1:2).
– Scripturi (Ev 1:1).
– tragerea la sorți (Fa. 1:21-26).
– visele (Gen. 20: 3) și vedeniile (Is. 1:1).
– teofaniile (ex.3:2).
* Revelația specială: este acea descoperire de Sine a lui Dumnezeu pentru poporul Său ales, ca și pentru anumite persoane (cum ar fi Noe, Moise). În mod culminant, se descoperă prin Fiul Său (Ev. 1:2). Aceste stadii ale revelației formează împreună acea descoperire evidentă și clară – de Sine – a Creatorului și mântuitorului divin.
* Revelația generală, fără cea specială, ar fi lipsită de cunoașterea fundamentală a lui Dumnezeu.
* Ca să poată fi adâncită și păstrată pentru toate generațiile, Dumnezeu a hotărât – în dragostea Sa pentru omul păcătos – ca revelația să fie fixată în scris, fapt care a dus la Revelația scrisă sau “Sfânta Scriptură“. Aceasta s-a realizat prin inspirația divină.
Inspirația:
Inspirația este faptul miraculos prin care Revelația a fost fixată în scris. Cele 39 de cărți ale V.T., împreună cu cele 27 de cărți ale N.T., sunt canonice deoarece sunt inspirate și formează Revelația Scrisă.
Ele compun corpusul autoritar al instrucțiunilor harice ale lui Dumnezeu, fiind singurul Cuvânt al lui Dumnezeu accesibil omului.
Cuvântul inspirat vine din gr. “insuflat de Dumnezeu” folosit de ap. Pavel în 2 Tim. 3:16 și 2 Pet.1:21.
Latinescul “divinitus inspiratio”, accentuează că Scriptura este produsul inspirației divine. Dumnezeu este Autorul Scripturilor.
Dumnezeu nu a înlăturat personalitatea scriitorilor Bibliei, dimpotrivă, fiecare a fost folosit cu întreaga sa capacitate sfințită de Dumnezeu.
Teologia va căuta să înțeleagă creația lui Dumnezeu și omul, condiția lui.
1. Biblică: – are ca sursă primară scrierile canonice (V.T. & N.T.)
– utilizează instrumentele și metodele cercetării biblice.
2. Sistematică – se inspiră din toată Scriptura și încearcă să raporteze diferitele fragmente unele la altele, să pună învățăturile diverse într-un tot armonios.
3. Filosofică: contemporană: sens în contextul prezentului. Există pericolul de a-L moderniza pe Isus” – de “a ne anarhiza pe noi Înșine”.
4. Istorică – se raportează la problemele generale de cultură și erudiție; concepția despre origini.
5. Practică – sprijină preocupările practice
– trăire crez
– în sens tehnic: predică, evanghelizare.
Revelația generală – Teologia Naturală
Se poate obține o cunoaștere a lui Dumnezeu făcând abstracție de Biblie?
*Există o revelație general valabilă și obiectivă a lui Dumnezeu în istorie, natură, persoana umană. Dumnezeu S-a făcut cunoscut în natură și nu este și această descoperire nu este un proiect făcut de către un credincios care-L cunoaște deja pe Dumnezeu din Biblie.
* Integritatea persoanei care percepe creația și învață despre ea: nici păcatul, nici limitările condiției umane nu-l împiedică pe om să recunoască și să interpreteze corect lucrarea lui Dumnezeu.
*Există o concordanță între mintea omenească și creație.
Se poate ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu doar pe baza rațiunii! (Miezul T.N.)
Cele cinci căi ale lui Toma Aquinas (argumente pt. Existența lui Dumnezeu)
1. Argumentul cosmologic.
În experiența noastră, tot ce cunoaștem e cauzat de altceva. Nu poate exista un șir infinit al cauzelor, altfel nu s-ar putea vorbi de un început. Se ajunge astfel la Cauza Necauzată – Ființa Necesară pe care noi o numim Dumnezeu.
2. Argumentul Teleogic.
O anumită ființă care să fi ordonat lucrurile într-o așa manieră, ordine, structură.
3. Argumentul antropologic
Anumite aspecte ale naturii umane ni-l dezvăluie pe Dumnezeu. (ordinea morală, experiența senzorială).
4. Argumentul empiric – a posterioric
5. Argumentul ontologic – aprioric
Nu se bazează pe experiență, nu există ființă mai mare ca Dumnezeu.
Implicații ale Revelației Generale
1. Există o anumită cunoaștere despre Dumnezeu (nu este necesar ca mesajul să fie împotriva ascultătorului)
2. Există posibilitatea unei cunoașteri a lui Dumnezeu în afara revelației speciale. Examinând rev. Generală, putem înțelege mai bine.
3. Dumnezeu este drept când condamnă pe cei ce nu au auzit niciodată Ev. În sensul deplin formal. Toți sunt responsabili. Dacă nu l-au priceput efectiv pe Dumnezeu este pentru că au înăbușit revelația, adevărul.
4. Revelația generală servește la explicarea fenomenului universal al religiei.
5. De vreme ce creația și Evanghelia sunt revelații inteligibile și coerente, există armonie între cele două.
6. Cunoașterea autentică și moralitatea, la omul care crede sau nu, nu sunt realizări proprii. Ele sunt dezvăluirea adevărului pe care Dumnezeu l-a inclus în structura întregului univers, fizic și moral.
Caracterul revelației – personal sau propozițional
Primul rezultat al revelației speciale este cunoașterea lui Dumnezeu (o informație rațională de la Dumnezeu la om)
Revelația nu este propozițională ci e personală: concepția că revelația nu este comunicarea unor propoziții, ci actul prin care Dumnezeu se prezintă pe Sine Însuși.
Credința va fi un act de dedicare personală. Concepția că revelația este personală se datorează distincției lui Kirkegard între adev. Ob. și sub.
(Pentru detalii vezi Mesajul crucii: o teologie a evanghelizarii, pp.48-52.)
4. Calificativele și rolul mesagerului în slujirea pastorală
Rolul mesagerului creștinii evanghelici consideră că predicile nu pot fi separate de persoana care le predică. Ele sunt condiționate de ceea ce el este, ceea ce el face, ceea ce el gândește și ceea ce el simte.
Toate acestea pentru că predicatorul:
– este ambasadorul lui Dumnezeu (2 Cor. 5:20) – “trimiși, împuterniciți”
– este ispravnic al tainelor lui Dumnezeu (1 Cor.4:1; Efes. 6:19)
– arată condițiile mântuirii (Mc.1:15-16; Fap. 20:20-21)
– urmărește să deschidă ochii semenilor pentru ca aceștia:
să se întoarcă de la întuneric la lumină
să se întoarcă de sub puterea satanei la Dumnezeu
să primească iertarea păcatelor prin credința în Cristos
moștenirea împreună cu cei sfinți (Fap. 26:1)
– este o conductă pentru transmiterea mesajului din partea lui Dumnezeu
nu este el sursa sau puterea mesajului
Calificativele mesagerului
Sunt prezentate detaliat în 1Tim. 3:1-7; Tit 1:6-9.
* Pornind de la acestea, mesagerul trebuie în mod necondiționat să fie înzestrat cu următoarele:
Chemare divină
predicarea Evangheliei nu este o simplă profesiune
Predicatorii sunt oameni care au chemare de la Dumnezeu pentru a înfăptui cea mai mare lucrare de pe pământ – vestirea Ev.- Ro.1:1
Înzestrare naturală
talentul este înnăscut și nu poate fi dobândit
talentul poate și trebuie să fie dezvoltat și șlefuit
talentul pentru slujba de predicator se evidențiază prin: clarviziune (gândire clară, vorbire convingătoare), puterea de a simți cu profunzime
cultivarea talentului prin rugăciune, studiu, disciplină, exercițiu
Dependență totală de Duhul Sfânt
D.S. conduce pe predicator în alegerea textului și stabilirea subiectului, în construirea predicii și în prezentarea la amvon
predicatorul trebuie să depindă permanent de D.S. (umplere viață + călăuzire).
Experiența vitală a trăirii creștine
Predicatorul chemat întâi la ucenicie apoi slujirea Ev. (Cei 12 apost.)
Viață devoțională (Rugăciune, Studiu).
5. Cunoștințele și studiul continuu
– predicatorul trebuie să cunoască adevărurile Bibliei
– are nevoie de autodisciplină (stăpânire de sine)
– să aibă program de lucru cu listă de prioriăți
– să aibă timp anume pentru studiul Bibliei, cărți teologice
– Biblia trebuie citită sistematic.
6. Sănătate fizică și psihică
– Lucrarea Evangheliei este grea și pretențioasă
– necesită și bună sănătate (3ioan 2)
– orele de studiu să alterneze cu relaxare, exerciții însoțite de o dietă alimentară corectă
– plimbările sunt recomandate (relaxare și meditație)
– să aibă o zi liberă pe săptămână
– să implice și pe alții în bucurii
Pericole
Înlocuirea fondului cu forma
Imitarea altor predicatori
Artificialitatea ("graiul Canaanului")
Superficialitatea
Nr. 5 Formularea doctrinei despre Dumnezeu în teologia apofatică și catafatică
I. Problema epistemologică
Presupozițiile privind doctrina despre Dumnezeu determină înțelegerea teologiei în general. Teologia vestică (ce include, în general, teologia catolică și protestantă) este caracterizată mai mult de raționalitate, iar teologia estică (ce include, în general, teologia ortodoxă) de misticism.
Cele mai multe mărturisiri de credință sau crezuri ortodoxe au un limbaj negativ, spunându-ne ce nu este Dumnezeu, fără a ne da o oarecare posibilitate de pătrundere în natura Lui.
II. Teologia apofatică & catafatică
Teologia pozitivă sau catafatică are la bază metoda afirmării: Dumnezeu este cunoscut prin afirmarea calităților Lui. Însă, aceasta trebuie totdeauna echilibrată și corectată de limbajul apofatic. Afirmațiile pozitive despre Dumnezeu , că este bun, drept, atotputernic, sunt adevărate atât timp cât pot funcționa. Totuși, ele nu pot să descrie natura interioară a Dumnezeirii. Aceste afirmații pozitive, spune Ioan Damaschinul, nu revelează natura, ci lucrurile dimprejurul naturii lui Dumnezeu.
Teologia ortodoxă are la bază teologia apofatică (apofasis ș negare). Datorită finitudinii categoriilor umane și a infinitudinii lui Dumnezeu, adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu pretinde combinația dintre catarsisul spiritual și intelectual, adică curățirea sau purificarea minții de orice idee falsă despre Dumnezeu.
Teolgia catafatică
TC ne conduce la o anumită cunoaștere a lui Dumnezeu, deși aceasta rămâne imperfectă. Este adevărat că tot ceea ce putem spune despre Dumnezeu în sens catafatic nu dezvăluie “în întregime” natura Sa, ci doar anumite lucruri legate de natura Lui. Dumnezeu nu aparține “clasei lucrurilor care există” pentru că El se găsește deasupra a tot ce există, ba chiar deasupra existenței însăși.
Dionisie Areopagitul susține că teologia pozitivă își are originea în Sfintele Scripturi, care conțin adevărul divin revelat de către Dumnezeu în mișcarea Sa către om și totuși el continuă spunând că ideile și conceptele Scripturii nu-L descriu pe Dumnezeu așa cum este El însuși, deoarece El este și va fi dincolo de tot ce există. Atributele prin care El se revelează sunt inteligibile, totuși natura Sa rămâne necunoscută în adâncurile ei. Atributele și Numele lui Dumnezeu, chiar cele mai înalte precum “Dragostea”, exprimă, dar nu vor epuiza esența Divină.
B. Teologia apofatică
TA percepe revelația nu doar ca pe fundamentul întregii cunoașteri teologice, ci, în primul rând, și ca pe o anticipare a lumii ce va veni, o întrezărire ce determină omul să dorească a trece “dincolo” de limitările sale raționale, contemplând asupra misterului divin. De aceea, Lossky susține că această cale este superioară. TA refuză orice încercare de a formula concepte despre Dumnezeu și de a le organiza într-o construcție sistematizată corespunzătoare modelelor umane de gândire.
Apofatismul în teologia ortodoxă
Teologia ortodoxă crede că Dumnezeu nu este doar Dumnezeul energiilor, ci un Dumnezeu personal. Când ființele umane participă în energiile divine, nu înseamnă că sunt copleșite de o putere vagă și fără nume, ci sunt aduse în față cu o persoană. Dumnezeu nu S-a dat omenirii doar prin energiile Sale, ci și prin Fiul Său.
Cum se explică această diferențiere între esență și energiile lui Dumnezeu? Totul pornește de la aplicarea apofatismului. Teologia apofatică afirmă ce nu este Dumnezeu, în contrast cu teologia catafatică, care afirmă ce este Dumnezeu. Pentru ortodocși, teologia apofatică este calea care duce la unirea cu Dumnezeu. Această teologie a rezultat din conceptul imposibilității cunoașterii lui Dumnezeu sau conceptul tainei, misterului despre Dumnezeu.
Concepția apofatică despre Dumnezeu pare să excludă orice experiență directă cu Dumnezeu. Dar, după cum afirmă teologia și practica ortodoxă, mulți au folosit această cale pentru a atingerea unirii cu Divinitatea prin rugăciune. Însă cum poate fi Dumnezeu cunoscut și necunoscut în același timp? Răspunsul Bisericii Ortodoxe vine din partea isihasmului (isihasm-liniște interioară și dăruirea unei persoane rugăciunii inimii). Isihaștii cred că lumina necreată care L-a înconjurat pe Isus pe muntele schimbării la față, este o lumină ce poate fi experimentată de cei ce practică rugăciunea inimii.
Lumina pe care o posedă isihaștii este explicată de Grigore Palama. Omul, spune el, este creat ca o entitate. Trupul nu este un dușman, ci un partener al sufletului. De aceea, întreaga persoană trebuie să se închine lui Dumnezeu, inclusiv trupul. Palama afirmă că noi putem cunoaște energiile lui Dumnezeu, dar nu și esența Lui. Energiile au venit la noi, dar nu și esența. Aplicând teologia apofatică, Palama crede că Dumnezeu în esență este de necunoscut. Prin energii, însă, Dumnezeu se face de cunoscut omului. Ele nu sunt ceva ce există separat de Dumnezeu sau un dar pentru omenire, ci sunt Dumnezeu însuși în acțiune. Dumnezeu există complet și întreg în fiecare din energiile divine. Prin aceste energii Dumnezeu intră în directă legătură cu umanitatea. De fapt, aceste energii sunt harul divin. De ex., sfinții au fost transformați de har, adică au avut o experiență directă cu Dumnezeu însuși. Ei cunosc pe Dumnezeu – adică o cunoaștere în energiile Lui și nu în esență.
Critica teologiei apofatice
În contrast cu teologia apofatică, care neagă posibilitatea unei relații intime, personale cu Dumnezeu, Biserica Protestantă afirmă că în noi există posibilitatea unirii cu Dumnezeu. Cunoașterea lui Dumnezeu nu este o cunoaștere obișnuită (ca orice obiect), ci este o cunoaștere sub controlul divin.
A-L cunoaște pe Dumnezeu este posibil căutând să cunoști trei domenii:
Legea lui Dumnezeu (care este normativă) – caracterul Lui
Lumea lui Dumnezeu – caracter circumstanțial
Cunoașterea de sine – caracter subiectiv
Ex.- afirmația lui Calvin: “nu-L putem cunoaște pe Dumnezeu dacă nu ne cunoaștem pe noi înșine.”
Teologia apofatică a condus cu precădere la ascetism, izolare, independență în relație cu Dumnezeu.
Esența nu are energii, ci este activă. De aceea, ideea palamistă poate sugera existența a doi Dumnezei.
III. Echilibrul în cunoașterea lui Dumnezeu prin teologia catafatică și apofatică.
După cele prezentate rămâne totuși întrebarea: “Cum am putea vorbi despre Dumnezeu?”
Dorința fierbinte de a cunoaște Ce nu poate poate fi cunoscut, de a pătrunde Nepătrunsul, de a atinge și gusta inaccesibilul se naște din Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu care strălucește în natura umană. Omul a fost făcut după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă că omul este imaginea exactă a lui Dumnezeu. Dumnezeu poate fi perceput prin ceea ce El a declarat, prin revelație cu privire la Sine. Pe de altă parte, la rădăcina religiei creștine stă credința în ceea ce este invizibil. Obiectul credinței creștine este realitatea nevăzută.
“Gândirea noastră incorectă”, susține Tozer, “influențată de orbirea inimii noastre și de omniprezența supărătoare a lucrurilor vizibile, tinde să creeze un contrast între spiritual și real; dar de fapt, un astfel de contrast nu există. Antiteza se găsește în altă parte: între real și imaginar, între spiritual și material, între trecător și etern; niciodată, însă, între spiritual și real. Spiritualul este real.”
Cum este Dumnezeu? Dacă prin asta înțelegem: ”Cum este Dumnezeu în Sine?”, pentru o asemenea întrebare nu există răspuns. Dacă vrem să spunem: “Ce anume ne-a descoperit Dumnezeu despre Sine și poate fi perceput de către mintea umană?”, cred că există un răspuns deplin și mulțumitor. Căci, deși Numele lui Dumnezeu este tainic și natura Lui de nepătruns, în dragostea Lui binevoitoare El a declarat, prin revelație, anumite lucruri ca fiind adevărate cu privire la Sine. Pe acestea le numim Atributele Sale.
5. Chemarea mesagerului lui Dumnezeu și importanța ei în slujirea Cuvântului
Identitatea chemării lui Dumnezeu de a predica
Există o chemare generală – Toți creștinii sunt “cei chemați”. Această “chemare” fundamentală este de a veni la Cristos ca Domn și Mântuitor (Ef. 1:18; 4:1; 2 Tim. 1:9; Evr. 3:1; 2 Pet. 1:10), dar există și o chemare specifică – chemarea de a predica.
Chemarea de a predica:
Nu poate fi confundată cu dorința de a sluji ca prezbiter sau ca diacon (vezi 1 Tim. 3:1)
Nu trebuie condiționată de necesitatea răspândirii Evangheliei, chiar dacă ni se poruncește să mergem “în toată lumea” și să propovăduim Evanghelia “la orice făptură” (Marcu 16:15)
Nu trebuie controlată de biserică, deși se așteaptă ca prezbiterii bisericii locale să confirme chemarea (1 Tim. 4:14; 2 Tim. 1:16)
Este inițiativa suverană a lui Dumnezeu în viața și trăirea omului.
Natura chemării lui Dumnezeu pentru a predica
Atât în VT cât și în NT, chemarea aceasta este prezentată ca fiind de natură divină (aparține lui Dumnezeu ).
În VT, putem vedea că trimișii lui Dumnezeu pretindeau că dețin însărcinarea lor de la Domnul:
Vezi
Isaia 6. Isaia spune că unul din serafimi i-a atins buzele cu cărbunele de pe altar și glasul Domnului i-a zis: “Pe cine să trimit și cine va merge pentru Noi?”
Ieremia 1:4-10
Ezechiel 2:1-3
Expresia profeților: “Așa vorbește Domnul…”
În NT, îndemnul Duhului Sfânt la o dedicare completă pentru vestirea Evangheliei, este darul și chemarea unui număr de inși , relativ mic. Aceștia trebuie să fie siguri de chemarea lor, așa cum erau și proorocii. Chemarea aceasta este validată prin numele date lucrătorilor:
2 Cor. 5: 18-19 – Împuterniciți ai lui Cristos (ambasadori)
1 Cor. 4:1 – Ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu
Tit 1:7 – Econom al lui Dumnezeu
Gal. 1:1; 1:15 – “Dar …Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele și m-a chemat prin harul Său – a găsit cu cale…”. Locuțiunea verbală “a pune deoparte” în acest context se referă la “acțiunea divină de punere deoparte a omului pentru lucrarea Evangheliei”.
Cunoașterea chemării lui Dumnezeu pentru a predica
A mărturisi că ești credincios fără a te fi întors la Dumnezeu și a fi păstor fără să fi fost chemat, este același lucru. În amândouă cazurile, nu ești decât un nume și nimic mai mult.
Cel dintâi semn al chemării cerești este o dorință adâncă pentru lucrare. Ca să fie vorba despre o adevărată chemare la lucrare, trebuie să se manifeste o dorință aprinsă și o sete nepotolită de a spune și altora ce a făcut Dumnezeu pentru sufletele noastre.
În al doilea rând, capacitatea de a învăța pe alții, precum și o serie de alte calități necesare unuia care învață pe alții.
În al treilea rând, recunoașterea și confirmarea bisericii.
Importanța chemării lui Dumnezeu pentru a predica
O chemare ca fiind de natură divină și recunoscută de biserică, aduce mari beneficii atât lucrătorului cât și lucrării.
Lucrătorului:
Stârnește pasiune pentru lucrare. Un predicator care predică de dragul predicării sau pentru orice alt motiv își poate pierde repede entuziasmul. Motivația de a-L sluji pe Dumnezeu, însă constituie o sursă nelimitată în slujire. Totul decurge natural. Fac pentru că simt că asta trebuie să fac (1 Cor. 9:16; Fapte 9:20-29; Gal. 1:23-24).
Dă siguranță în lucrare. Siguranța că este lucrarea lui Dumnezeu și că ai parte de asistența divină.
Autoritate în Cuvânt. Când chemarea este a lui Dumnezeu, există o autoritate care se simte mai mult decât poate fi explicată.
Lucrării:
Oamenii recunosc autoritate lui Dumnezeu
Lucrarea de mântuire a oamenilor propășește
7. Dezvoltarea așteptării mesianice în Vechiul Testament
Vechiul Testament a fost scris atât pentru a ilustra istoria poporului evreu cât și pentru a pregăti calea venirii Domnului Isus. Pe parcursul evenimentelor desfășurate se face observată ideea așteptării unei Persoane Divine, sub numele de Mesia, care să domnească și să binecuvinteze întreaga lume. În Vechiul Testament termenul nu se găsește decât de două ori ( Daniel 9:25-26).
În definirea acestui termen este deosebit de util exemplul din cartea Isaia referitoare la Cir Persanul care în Isaia 45:1 este prezentat ca : „Unsul (mesiho) Lui Iahve”. Rezultă de aici cinci aspecte care, în lumina altor pasaje din Scripturi definesc anumite caracteristici principale ale mesianismului din Vechiul Testament:
Cir este:
un om ales de Dumnezeu ( Isaia 41:25)
numit să înfăptuiască o lucrare în beneficiul poporului lui Dumnezeu ( Isaia 45:11-13)
și o judecată împotriva dușmanilor Lui (Isaia 47)
Lui i s-a dat stăpânire peste națiuni (Isaia 45:1-3)
în toate activitățile sale, agentul real este Însuși Iahve ( Isaia 45:17)
Starea de „uns” al lui Cir arată pur și simplu că există o utilizare „laică” a terminologiei proprii conceptului mesianic, rezumând d.p.d.v. al Vechiului Testament cu privire la calitatea de „uns” al unei persoane. Cele cinci puncte sunt prin excelență valabile pentru Domnul Isus Cristos, care S-a văzut pe Sine Însuși ca fiind o împlinire a năzuințelor mesianice ale Vechiului Testament.
Planul nostru este să căutăm în Vechiul Testament o „personalitate-mântuitor” și asociind căutarea noastră cu teologia lui Israel vom găsi motive bine întemeiate de a susține că o asemenea speranță a fost îmbrățișată din cele mai vechi timpuri de poporul ales, originând încă în acel faimos „protoevanghelium” care se găsește în Geneza cap. 3.15
MESIA-ca prototip al marilor personalități istorice:
1. MESIA și ADAM- există anumite aspecte ale viitorului mesianic care într-un mod foarte clar sunt o repetare a unor stări de fapt din Eden:
* prosperitate- Amos 9:13, Isaia 4:2; 32:15,20; 55:13; Ps.72:16
* pace- armonia din lumea viețuitoarelor: Isaia 11:6-9
armonia din sfera relațiilor umane: Isaia 32:1-8
Toate pasajele citate mai sus vorbesc despre Împăratul mesianic și despre natura domniei și a împărăției Lui. Doctrina N.T. privitoare la „Cel de-al doilea Adam „ are în mod clar rădăcini Vechi Testamentale pe care le găsim în pasajele citate.
MESIA și MOISE -modelul primului exod a constituit o revelație eternă a lui
Dumnezeu (Exod 3:15). Uneori cel de-al doilea exod este prezis ca fiind de natură
Mesianică: Isaia 51:9-11; 52:12; Ieremia 23:5-8.
Pasajul din Deuteronom cap. 18:15-19 ilustrează prorocia care spune că Domnul va
ridica un proroc ca și Moise. El prezice pe prorocul –Mesia.
MESIA și DAVID- pe măsură ce ultimii ani de eșec și declin ai lui Solomon și-au făcut prezența tot mai simțită, zilele lui David străluceau tot mai puternic în memoria lui Israel, și speranța se cristaliza tot mai mult în acel „ David” al viitorului ( ex. Ezechel 34:23). Această năzuință este prezentată mai ales în două grupuri de pasaje:
-Psalmii: care se ocupă de problema împăratului, zugrăvind atât
persoana cât și cariera lui. Acest împărat este:
* confruntat cu împotrivirea lumii (2:1-3; 110:1)
fiind victorios ( 45:3-5)
și cu ajutorul lui Yahve (2:6-8)
el ajunge să conducă lumea ( 2:8-12, 45:17, 110:5-6)
Domnia lui este veșnică (21:4)
Împărăția lui se bucură de pace (72:7) *
de prosperitate (72:16)
deși superior celorlalți oameni ( 42: 5,7)
el este prietenul celui sărac și dușmanul asupritorului (72:2-4)
este beneficiarul unei binecuvântări veșnice (45:2)
moștenitorul legământului lui David ( 89:28-37)
a preoției lui Melhisedec (110:4)
Îi apaține lui Yahve ( 89:18)
ISAIA 7-12-tratarea cea mai detaliată a temei lui Mesia ca urmaș al lui
David
ex: EMANUEL –referire la nașterea Lui
-plasarea lui în contextul speranței lui
Israel
-legătura dintre Emanuel și Maher-Șalal-
Haș-Baz (8:1-4)
b). Alte personalități mesianice:
*Robul- Isaia 40-55-portretul mesianic al robului Domnului
* Unsul cuceritor-Isaia cap.59
* Vlăstarul- Ieremia 23:5, Zaharia 3:8
* Sămânța femeii-Mica 5:3, Ieremia 31:22
* Fiul omului-Daniel cap.7
* Unsul, Cârmuitorul- Daniel cap.9:24-27
Dezvoltarea așteptării mesianice în diverse pasaje ale BIBLIEI:
Geneza 3:15- prima promisiune mesianică: „ Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul”
Geneza 4:3-5- jertfa lui Abel- instituirea jertfei de sânge pentru a face posibilă primirea în părtășie cu Dumnezeu.
Melhisedec – regele Salemului, aduce pâine și vin și binecuvintează pe Avraam. Ps.110 spune despre venirea lui Mesia: „ Tu ești preot în veac, în felul lui Melhisedec. Evrei cap 7 prezintă pe Melhisedec ca rege și preot, este numit o imagine preînchipuitoare a lui Isus Cristos ( Mesia)
Geneza 22: Avraam îl duce pe Isaacsă fie jertfit. Trei zile pentru Avraam fiul său este mort, iar după aceea îl primește înviat- imaginea morții și a învierii Domnului Isus.
Geneza 49:10- sceptrul nu se va depărta de Iuda până când va veni Șilo. La el se vor stânge popoarele.
Exod 12-instituirea Paștelor. Izbăvirea din Egipt- moartea întâilor născuți în familiile egiptenilor –sânge pe ușiorii ușilor –izbăvirea. Sângele Mielului-prin moartea Mielului lui Dumnezeu-aduce izbăvirea veșnică de păcat pentru cei spălați în sângele Lui.
Numeri 21:6-9- Șarpele de aramă. -Ioan 3:14 „ Și după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului”
Numeri 24:17- Steaua care va ieși din Iacov, un sceptru se va ridica din Israel-este prevestită Persoana care va domni.
Deuteronom 18:15- Dumnezeu va ridica un Profet ca Moise; cu 1400 de ani înainte de venirea lui Hristos se prevestise Acest Profet care era așteptat.
Samuel 7:16- Tronul veșnic al lui David urma să se împlinească în acea persoană care era așteptată: Preotul după rânduiala lui Melhisedec, Șilo și Profetul cel Mare ca Moise, care va fi dat prin familia lui David
Cartea Psalmilor – scrisă cu 1000de ani înainte de Cristos vorbește despre Unsul Domnului ( Ps. 2) „ Tu nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea ( Ps 16:10); Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce mai părăsit? ( Ps. 22:1); „Ți-au străpuns mâinile și picioarele” ( Ps. 22:16), Își împart hainele Mele între ei și dau cu zarul pentru cămașa Mea „ ( Ps.22:18). Mesia este așteptat. Ps 110:11, 12 „ Domnul a zis Domnului Meu: Șezi la dreapta Mea până voi face dușmanii tăi așternutul picioarelor Tale.” Tu vei domni în veci după rânduiala lui Melhisedec.
Cartea Isaia- prin excelență se ocupă de profeția mesianică
Isaia 2:2,3- „…. muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălța deasupra dealurilor și toate neamurile se vor îngrămădi spre el.”
Isaia 4:2-„ În vremea aceea odrasla Domnului va fi plină de măreție și slavă…”
Isaia 7: 13, 14- „ Ascultați casa lui David, de aceea Însuși Domnul vă va da un semn: iată, fecioara va rămânea însărcinată, va naște un fiu, și-i va pune numele Emanuel ( Dumnezeu este cu noi).
Isaia 9: 6- „ Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat…”
Isaia 53
Ieremia 23:5- „ Iată vin zile zice domnul când voi ridica lui David o odraslă neprihănită. El va împărăți, va lucra cu înțelepciune și va face dreptate și judecată în țară.”
Ezechel 34- „Prințul Casei lui David …voi pune peste ei un singur păstor care le va paște și anume pe Robul Meu David; el le va paște, El va fi păstorul lor.
Daniel 9:24-27
Osea 11:1 „ Când era tânăr Israel, Îl iubeam și am chemat pe Fiul Meu din Egipt”
Ioel 2:28 – „ După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură …, atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit”
Mica 5:2- „ Și tu Betleeme Efrata, măcar că ești prea mic între cetățile de cetățuie ale lui Iuda, totuși din tine va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel”
7. DEZVOLTAREA PREDICĂRII ÎN DECURSUL ISTORIEI CREȘTINISMULUI
Predicarea propriu-zisă apare odată cu creștinismul:
Cu Ioan Botezătorul ( ca premergător)
Cu Domnul Isus ( Predicatorul prin excelență)
Cu ucenicii D-lui Isus ( Începând din ziua cinzecimii)
în continuare devine principiu al creștinismului
SURSE ale predicării creștine: Homileticienii citează trei surse:
Oratoria antică
Profeția evreiască
Evanghelia creștină
Oratoria antică: Originea precisă nu este cunoscută.
-Contribuții importante au avut-o națiunile civilizate din antichitate: Egipt, Asiria, Persia, oratoriile timpurii mozaice. A influențat d. p.d.v. formal și structural
ex: în perioada patriarhală: Enoh ( mare orator), Noe ( predicator), Isac și Iacov ( Gen.49), Iuda în fața lui Iosif, Iacov când își binecuvânta copiii, autorul cărții Iov, Moise în fața poporului ( Deut.), Iosua către popor.
Contribuția majoră a oratoriei antice la predicarea Evangheliei s-a realizat prin retorica greco-romană
Mai târziu ( sf. sec. IV î.c.)- retorica greacă ( Demostene și Aristotel)
2. Profeția evreiască: a influențat predicarea creștină din p.d.v. spiritual.
-Biblia prezintă nume ca: Samuel, Natan, Ilie, Elisei, Amos, Osea, Ioel, Mica, Isaia, Ieremia, Ezechel, Daniel, Maleahi care au transmis israeliților Cuvântul Domnului.
-După exilul babilonian, practicile sistemului sinagogal au creat mediul în care s-a dezvoltat predicarea creștină, devenind o acțiune recunoscută în serviciul de închinare
-În sinagogi au început să predice Domnul Isus și apostolii ( mai ales Pavel)
3. Evanghelia creștină : a influențat predicarea creștină din p.d.v.al Conținutului.
– Evanghelia a fost principala sursă a predicării creștine.
– În perioada descrisă în N.T. predicarea este evidențiată la:
*Ioan Botezătorul (care l-a proclamat pe cel ce venea după el )
*Domnul Isus ( a pus piatra unghiulară a predicării)
*Apostolii (pregătiți de Domnul Isus și trimiși să predice Evanghelia
s-o ducă până la marginile pământului)
Domnul Isus: -a fost predicator prin excelență
– a fost atât mesagerul cât și mesajul lui Dumnezeu pentru oameni.
– El a predicat prin fapte, prin pilde ( Matei 13) și învățături ( Matei 4:17;
7:29; 9: 35)
Perioade ale predicării creștine:
Perioada antică ( 70-430)
perioada marii crize a creștinismului (70-300)
În anul 70 d.H. cade Ierusalimul
Au loc mari persecuții împotriva creștinilor
După moartea Apostolului Pavel și Petru, predicarea scade brusc
Totuși este menținută pron predicatori ca: Policarp, Ignatiu, Tertulian
Prin predici simple, mergând din loc în loc. Spre sfârșitul sec. Isus se resimte o creștere a activității de predicare prin oameni ca : Origen, Clement de Alexandria, Irineu, Hipolit.
Cu ORIGEN începe predica formală ( Orațiunea sacră)Instituită după reguli.
În perioada patristică întâlnim 3 feluri de predicatori:-părinți apostolici ( ucenicii
apostolilor): Policarp, Ignațiu, Clement,
apologeții ( au apărat cauza și credința creștină: Dionisie, Iustin Martirul, Tatian , Tertulian)
teologii- Origen, Clement de Alexandria, Lucian Diodorus,( în Răsărit) Irineu, Hipolit, Tertulian, Ciprian( ÎN Apus)
perioada înfloririi ( 300-430)
-are loc oficializarea creștinismului care a adus: prestigiu social, Posibilități de educație pentru creștini
Tot în această perioadă: – s-a încheiat canonul Biblic
– s-au stabilit doctrinele Bisericii creștine
Predica- devine mai formală
se stabilește ordinea serviciului divin
mari predicatori ai acestei perioade: Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, Grigore de Nisa, Hrisostom, Ambrozie, Augustin.
Perioada întunecată ( 430-1095)
– se înregistrează decăderea bisericii și corupția predicatorilor
Predicarea decade vertiginos
Este înlocuită de ceremonii și liturghii
Predicatorul devine preot.
În sânul bisericii apar rătăciri doctrinare
Făclia predicatorilor nu s-a stins (ex: Bernard de Clairvoux și Francisc de Asisi
3.Perioada Scolastică ( 1095-1361)
( renașterea, umanismul)
-Predicarea se înviorează. Scolastica aduce un curent de învățături .
-se dezvoltă misticismul
-se formează ordinele călugărești misionare (franciscan, Dominican)
4.Perioada Reformei ( 1361-1572)
-prereformatori: John WIcliff, John Huss, Savonarola
-reforma: Sola Scriptura, Sola Fide, Sola Grația, solus Cristus: Luther , Zwingli, Calvin
-predicarea devine: biblică, și redobândește locul preponderent
5.Perioada Puritană (În Anglia) ( detalii, p. 16, Vasile Talpoș)
8. Isus Cristos ca “Fiul omului”
Fiul omului este cel mai important titlu mesianic pentru Isus. A fost folosit numai de Isus de 65 de ori. De fapt, în Evangheliile Sinoptice titlul de Fiul omului nu este niciodată folosit decât de El. Mai apare de 10 ori în Evanthelia lui Ioan. Ștefan spune în Fapte 7:56 “Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”.
1. Contextul istoric al Fiului omului
Originea acestui termen se află în Vechiul Testament. Îl găsim în Ezechiel unde Dumnezeu i se adresează profetului: “Fiul omului, stai în picioare, și-ți voi vorbi!” (Ezechiel 2:1). “Fiul omului, te pun păzitor peste casa lui Israel. Când vei auzi un cuvânt, care va ieși din gura Mea, să-i înștiințezi din partea Mea!” (Ezechiel 3:17). Ultima propoziție a acestui verset apare de 90 de ori în cartea Ezechiel. Se pare că a fost aleasă ca o desemnare a unuia care este conștient atât de statutul smerit de om cât și de demnitatea sau onoarea de a fi emisarul lui Dumnezeu: “Căci vreau să fii un semn pentru casa lui Israel” (Ezechiel 12:6).
Profesorul Robinson susține că folosirea de către Isus a titlului, i-a fost sugerată de către Ezechiel. “Alegerea termenului Fiul omului nu este greu de explicat. Isus S-a privit pe Sine aș cum Ezechiel s-a privit pe sine, ca un semn pentru generația sa. Semnul Fiului omului indica celor ce l-ar fi auzit că scopul de salvare a lui Dumnezeu era pe cale de a fi împlinit.”. El subliniază apropierea dintre gândirea lui Ezechiel cap.4 și învățătura lui Isus despre păstorire și judecată: “Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: “Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25:34).
De asemenea, îl găsim în Daniel 7:13-14 “… Iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului…. Acesta nu este un titlu mesianic, ci doar unul de Fiul Omului, dar prin ceea ce face pare mai clar că este o figură escatologică mesianică cerească, care aduce împărăția pentru sfinții care sunt pe pământ. Cu toate că termenul subliniază umanitatea Domnului Isus el este un termen escatologic. Domnul Isus a luat acest termen cu însemnătatea lui apocaliptică, și i-a dat o însemnătate nouă, a suferinței. Prin folosirea acestui termen, Domnul Isus Cristos a pretins demnitate cerească și preexistență.
2. Categorii ale expresiei Fiul omului
În Evangheliile sinoptice sunt trei categorii ale expresiei Fiul omului:
1. Fiul omului pământesc
2. Fiul omului în suferință și moarte
3. Fiul omului în slavă escatologică (apocaliptic)
1. Fiul omului pământesc
Îl întâlnim în mod special în Marcu. Fiul omului are autoritate pentru a ierta păcatele (Marcu 2:10) aici se identifică cu Dumnezeu care numai El avea această autoritate.
Fiul omului ca Domn al Sabatului – Marcu 2:27-28 “Sabatul a fost făcut pentru om iar nu omul pentru Sabat; așa că Fiul omului este Domn chiar și al Sabatului”.
Umilința Fiului omului – Matei 8:20 “Vulpile au vizuini, și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Și odihni capul”.
Conștiința de slujire a Fiului omului – Marcu 10:45 “Căci Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească, și să-Și dea viața ca răcumpărare pentru mulți”.
Conștiința lucrării mesianice a Fiului omului – Luca 19:10 “Pentru că Fiul omului a venit ca să caute și să mântuiască ce era pierdut”.
2. Fiul omului în suferință și moarte
După ce ucenicii au înțeles că El era Mesia, El a introdus alte elemente ale lucrării Lui:
a. Suferința – Marcu 8:31 “Atunci a început să-i învețe că Fiul omului trebuie să pătimească mult, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoții cei mai seamă și de cărturari, să fie omorât, și după trei zile să învieze” – legătură cu Isaia 53; Marcu 9:12
B. Moartea – Marcu 10:45 “Căci Fiul omulu n-a venit să I se slujească, ci El să slujească, și să-+i dea viața ca răcumpărare pentru mulți”.
3. Fiul omului în slavă escatologică (apocaliptic)
Matei 16:27 “Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele Lui”.
Matei 24:27,30 “Căci, cum iese fulgerul de la răsărit și se vede până la apus, așa va fi și venirea Fiului omului…. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate semințiile pământului se vor boci, și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă”.
Matei 26:64 “…. De acum încolo veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, și venind pe norii cerului”.
Isus spune că va veni o zi în care va fi Judecător și cei ce Îl judecă acum vor fi judecați. Isus este Mesia, Fiul omului ceresc, nu un rege davidic pământesc.
Apocalipsa 1:13 “+i în mijlocul celor șapte sfeșnice am văzut pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, și încins la piept cu un brâu de aur”. (Vezi și Apocalipsa 14:14)
Fiul omului provine din evreiescul “ben adam” și din grecescul “huios tou anthropou” – înseamnă un anumit membru al speciei umane, sau “omenire” în general. De asemenea, acest titlu confirmă preocuparea Domnului Isus Cristos față de oameni, și de umanitate, în general. Această expresie demonstrează că El a fost cel care a întrupat în Sine răspunsul uman la cerințele Împărăției lui Dumnezeu. A fost mai mult decât un Om, dar a acceptat să fie om. A acceptat ca prin suferință și moarte să rezolve problema mântuirii omului.
Prin folosirea aceste expresii: Fiul omului, Isus a revendicat faptul că este reprezentantul final al lui Dumnezeu pentru oameni. El a fost destinat să domnească, dar să fie și respins. A fost condamnat, însă a fost și înălțat și glorificat de Dumnezeu. Acest titlu exprimă poziția și relația Sa cu Dumnezeu: aceea de Fiu.
3. Caracteristici ale Fiului omului
– era uman (Filipeni 2:6-7)
– era Creatorul tuturor lucrurilor (Ioan 1:3)
– era apa vieții (Ioan 4:14; 7:37-38)
– era pâinea vieții (Ioan 6:35)
– era Păstorul cel bun (Ioan 10:11)
– era Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14:6)
– era Lumina lumii (Ioan 8:12)
4. Dovezi că a fost om
– a fost născut (Matei 1:18-2:1; Luca 2:6-7) – fază prenatală, naștere normală
– supus limitării – foame, sete, oboseală, suferințe
– conștiența de Sine a lui Isus – expresia: Fiul omului
5. Erezii
– Docetismul
– Gnosticismul Aceste mișcări au fost pătrunse de o puternică
– Marcionismul negare a umanității lui Isus
– Apolinarianismul: Este doar o trunchiere a umanității lui Isus. Isus +i-a asumat o umanitate veritabilă, însă nu o natură umană întreagă
6. Implicații ale umanității lui Isus
– moartea lui Isus ne ispășește păcatele
– Isus ne înțelege și poate mijloci pentru noi
– Isus posedă natura adevărată a umanității
– Isus este exemplul nostru în a ne trăi viața creștină
– Natura umană este bună
– Dumnezeu nu este cu totul transcendent (vezi Erickson p.297-298)
8. Raportul dintre slujirea pastorală și predicarea Cuvântului
Având în vedere faptul că însuși Dumnezeu a plasat predicarea creștină pe o poziție centrală în măreața operă de salvare a oamenilor (Romani 10: 14-17) trebuie să fie luată în considerare.
Predicarea Cuvântului constituie temelia (în mod reciproc) pentru activitatea de slujire pastorală: relație de dublă implicare.
– așa a fost la primii creștini: predicarea a fost baza pentru sfătuirea pastorală și reciproc, activitatea pastorală a fost baza și motivația pentru predicare
– pastorul trăiește în mijlocul oamenilor, cu problemele lor multiple. În aceste situații se ocupă de fiecare în parte. În activitatea pastorală, în multe cazuri, pote întâlni probleme comune. Deci, în predici, el se va ocupa de toți frații cu probleme comune – pastorală comună.
– predica nu poate înlocui lucrarea individuală – aceste două activități trebuie să se stimuleze reciproc
Exemplu: În urma predicării lui Hrisostom (Ioan Gură de Aur) se spunea: “Decât să înceteze Hrisostom să mai predice, mai bine să înceteze Constantinopolul să existe”.
– predicarea este o formă de prevenire și o forță răscumpărătoare (datoria doctorului este să prevină îmbolnăvirea: În China medicul era plătit când nu avea cazuri de îmbolnăvire și i se reducea salariul când avea pacienți bolnavi).
– predica stimulează munca pastorală: după o predică eficientă oamenii vor îndrăzni să vină la pastor cu problemele lor.
– activitatea pastorală stimulează predicarea: după vizitele pastorale, pastorul va cunoaște problemele oamenilor și le va putea preîntâmpina prin predicare. O predică bună va crea tensiune între ceea ce sunt oamenii și ce ar trebui să fie – să conducă la schimbarea vieții, a caracterului.
– predicarea este caracteristică creștinismului: nici o altă religie nu are întâlniri regulate în cadrul Bisericii pentru a instrui din punct de vedere religios și a insista pe antrenarea omului în și prin implicarea lui în cadrul serviciilor divine.
*Iudaismul – a avut ceva similar prin activitatea profeților și mai apoi a cărturarilor și vorbitorilor din sinagogi. Predicarea nu constituia însă partea principală în închinarea iudaică.
*Lumea greco-romană – filosofii făceau oratorie dar nu au acordat aceeași importanță predicării.
*Creștinii sunt pionierii și cei mai buni slujitori ai predicării.
1. Importanța predicării
Reformatorii și mișcările evanghelice au plasat predicarea în centrul serviciului divin și al activității bisericii
– afirmația: “Nu există serviciu divin fără preot” a fost înlocuită cu afirmația “Nu există serviciu divin fără predicare”.
– în misiunea Domnului Isus, predicarea a fost centrală (Matei 4:17; Marcu 1:14-15; 2:2).
– toate celelalte activități ale bisericii ar trebui să sprijine predicarea.
2. Avertizări cu privire la predicare
– predicarea adevăratei Evanghelii este nu numai necesară, dar trebuie proclamată cu toată competența (Romani 10:17).
– rolul primordial al păstorului este hrănirea membrilor bisericii. Oamenii se vor duce acolo unde aceștia vor găsi hrană.
– în slujirea pastorului, predicarea ar trebui să constituie o prioritate. Pastorul trebuie să vegheze asupra “elementelor competitive”. Acestea se pot întâlni:
a. În afara bisericii – cărți de toate felurile, radioul, TV, videoul. Ele nu trebuie ignorate în mod absolut, însă trebuie folosite în sensul stimulării și ajutorării predicării, și nu în sensul înlocuirii ei.
– vocea vie nu poate fi înlocuită cu un ecou.
– există tendința înlocuirii predicării cu studiul biblic și discuțiile colocviale. Acestea sunt bune ca urmări ale unei predici provocatoare dar nicidecum în locul predicării.
Biserica trebuie hrănită ca o turmă a lui Cristos!
“Sănătatea spirituală va decade curând unde turma flămândă lâncezește, nefiind hrănită corespunzător”.
b. În cadrul bisericii – programe fastuoase – pot desfăta auditoriul, dar nu vor putea sătura foamea după mana cerească a sufletului: Cuvântul. Dacă ele sprijină și nu diminuează predica, dacă se va păstra proporția corespunzătoare, ele vor fi folositoare.
c. În viața și activitatea păstorului – activități care pot diminua dedicarea păstorului în predicare: învățare, pastorală, lucrări administrative.
Exemplu: un test dat la 1000 de păstori pentru a enumera în ordinea importanței cele șase funcții ale păstorului. Mai mult de 700 nu le-au enumerat corect:
Corect: Incorect:
1. Predicator 1. Administrator
2. Păstor 2. Păstor
3. Preot 3. Preot
4. Învățător 4. Organizator
5. Organizator 5. Predicator
6. Administrator 6. Învățător
Concluzia: cei mai mulți nu văd predicarea ca fiind cea mai importantă
Concluzia apostolilor: Fapte 6:2-4,7
– o ultimă piedică pe care o vom sublinia este lipsa de încredere în propria predicare. Pierderea încrederii poate duce la o dezastruoasă diminuare a predicii.
9. Rădăcinile biblice ale doctrinei Mântuirii prin har și credință dezvoltate de reformatori
Protestantismul s-a născut din lupta pentru doctrina justificării numai prin credință. Pt. Luther, acesta era rezultatul tuturor doctrinelor creștine, articol prin care “biserica fie rămâne în picioare fie se prăbușește.”
În evul mediu, harul era înțeles ca o substanță supranturală pe care Dumnezeu o infuza în sufletul omului ca să faciliteze răscumpărarea. Harul făcea posibil ca omul să poată depăși prăpastia țntre el și Dumnezeu. dumnezeucrea în om harul, trecea prăpastia. În teologia mediavală, harul nu era înțeles ca o atitudine a lui Dumnezeu. De aceea Luther a contribuit la transformarea creștinismului medieval tocmai prin înțelegerea faptului că justificarea este numai prin credință. Luther a ajuns la această concluzie în urma frământării: “ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”
Până la 1515, Luther a predat la Wittemberg Psalmii, Romani, Galateni, Evrei și era urmaș al școlii via-moderna potrivit căreia Dumnezeu îl arată pe păcătos pe baza unui răspuns minim și în virturea unui legământ cu umanitatea. Luther, nemulțumit de aceast înțelegere, întrebând: “Cum pot găsi un Dumnezeu iertător?” Călugăr fiind, expresia “justiția lui Dumnezeu”, din Rom. 1.17 i-a umplutsufletul de groază. Încercările de a-l mulțumi pe Dumnezu îl lăsau cu o conștiință deznădăjduită.
Meditând al această sintagmă, a ajuns să înțeleagă că justiția lui Dumnezeu eset o dreptate pasivă prin care Dumnezeul plin de milă ne justifică prin credință. Către sfârșitul anului 1517, Luther era sigur că iertarea este darul lui Dumnezeu, nu rezultatul meritelor omului. Indulgențele nu-și aveau locul. Sacramentele nu erau date ca un mijloc de infuzie a harului. Luther a ajuns să vadă că ceea ce preceda harulnu era ascultare, ci neascultare și revoltă deschisă. De aceea, cea mai potrivită atitudine față de Dumnezeu este cea de pasivitate și supunere completă, credea Luther.
Până ăn 1518, Luther mai credea că justificarea este progresivă (ca și Augustin), astfel încât viața creștină este “o căutare și o strădanie de a fi făcut neprihănit, chiar și în clipa morții.” În oct. 1518, a comentat din nou Rom. 1:17, afirmând ”Numai credința justifică.”
Luther spre deosebire de Augustin și tradiția scolastică, a interpretat cuvântul a justifica drept, a declara pe cineva drept, și nu a face pe cineva drept. Luther accentuacaracterul, o dată pentru totdeauna al justificării pebaza victoriei complete a lui Crisos pe cruce, și nu pe baza vindecării treptate a păcatului.
Credința. pe baza căreia suntem justificați, este înțeleasă de Luther ca fiducia – încrederea personală în Cristos. Ea însăși nu justifică, ea eset organul receptor al justificări. A avea credință înseamnpă a accepta acceptarea noastră în Isus Cristos, astfel, ea nu cauzează exstența harului și nu este o acțiune care are originea în om, ci este un dar al Duhului Sfânt. (Efes, 2:8-9).
Luther descria persoana carea primit credința ca fiind în același timp “dreaptă și păcătoasă,” întotdeauna dreapt și păcătoasă, nu doar parțial , ca și Augustin, ci în modul desăvârșit, neprihănit și păcătos în același timp.
Oricum, Luther a susținut că, eși nu suntem justificați în niciun fel prin fapte, fapteel trebuie să fie un rezultat normal al credinței. Rolul justificări este credința care lucrează în dragoste, dragostea direcționată nu spre Dumnezeu pt. obținerea unor merite pentru mântuire, ci spre aproapele. Luther i-a îndemnat pe creștini să facă fapte bune din dragoste spontană, în mod dezinteresat.
Schimbarea sensului expresiei, “justificarea lui Dumnezeu”, a determinat o schimbare a imaginii lui Dumnezeu: de al judecătorul drept care judecă omul după merite la Tatăl milos și plin de har care acordă îndreptățirea prin dar.
Textul biblic clasic pentru doctrina justificării prin credință este Rom. 3:24-26. abnalizând textul din Rom. 3, Luther a abandonat ideea de infuzie în favoara ideii deimputare, trecerea de la limbajul medical la cel juridic.
Calvin insistă asupra faptului că Isus H. nu este primit prin credință doar în imaginația și înțelegerea noastră, ci se intră într-o părtășie adevărată cu el. Dreptaea lui cristos este imputată celui credincios, adică este tratată ca și cum ar fi a lui prin credință, dar nu este parte a persoanei păcătoase. Îmn interioarul nostru sau experiențial, noi rămânem păcătoși, pozițional, suntem considerați drepți. În acest sens pe baza lui Rom 6:7, Luther vede dreptatea noastră ca justitia aliena (îndreptățire străină).
Melanchton face diferența între evenimentul de a fi declarat drept și procesul de a fi făcut neprihănit. Primul este numit justificare, al doilea sfințire. El considera că Dumnezeu a pronunțat verdictul despre justificarea credinciosului “in curtea cerească”, de unde termenii de justificare forenzică.
În privința principiului sola gratia, Luther, Calvin și Zwingli au stat alături de Augustin împotriva pelagianismului care preamărea voința liberă a omului. Luther pune în contrast foarte clar natura și harul, natura fiind voința umană căzută întoarsă înspre sine. Liberul arbitru poate lua decizii obișnuite, dar nu poate acționa asupra propriei mântuiri pt. că este sub robia Satanei și a păcatului. Scopul harului, spune Luther, este să-l elibereze pe om de iluzia libertății care este de fapt o sclavie. Pregătirea pt. harul divin este actul divin al alegerii și predestinării.
9. Istoricul și importanța predicării organizate
I. Predicarea este o parte esențială și o trăsătură distinctă a creștinismului. Uneori influențată de mișcări de trezire spirituală, alteori influențând asemenea mișcări. Religiile păgâne nu au avut și nu au predicator. Încercările moderne din India, China, Japonia sunt fără rezultate. Ea începe propriu-zis o dată cu creștinismul (Ioan Botezătorul, Mt.3 și Isus, Mc.1), cunoscând un avânt deosebit la urmații Domnului Isus.
Surse ale predicării creștine
1. Oratoria antică: – originea ei nu este cunoscută
– influențe din națiunile antice civilizate: Egipt, Asiria, Persia și Israel (Enoh, în Iuda 14, Noe, 2 Petru 2:5, autorul cărții Iov, Moise și Iosua).
– o contribuție majoră a avut-o retorica greco-romană, în care oratoria s-a dezvoltat ca disciplină mentală. Influența retoricii asupra predicării creștine s-a limita la formă și stil.
2. Profeția evreiască: – influențează pred. creștină d.p.d.v spiritual. Bărbații VT au auzit și au primit Cuvântul din partea Domnului și l-au transmis poporului. După exilul babilonian, predicarea devine parte a serviciului de închinare în sinagogă (Isus și apostolii au început să predice în sinagogi.)
3. Evanghelia creștină: Ioan Botezătorul l-a proclamat pe Cel ce avea să vină după el și care urma să instaureze Împărăția lui Dumnezeu. Domnul Isus a fost fondatorul și primul predicator al creștinismului. El a fost atât mesagerul cât și mesajul lui Dumnezeu (Mc 1:14-39; a predicat prin fapte, prin pilde (Mt 13), și învățături (Mt 4:17; 9:35). El i-a ales pe ucenici și i-a trimis să predice Evanghelia (Mt.10:28)
Perioade ale predicării creștine
1. Perioada antică (patristică)
1. a. Per. marii crize a creștinismului (70-300: Căderea Ierusalimului, persecuții). Predicarea este menținută prin predicatori ca:
– Părinții Apostolici: Ignațiu, Policarp și Clement de Roma.
– Apologeții: Dionisie, Iustin Martirul, Tatian și Tertulian
– Teologi: Origen, Clement de Alexandria, Lucian Diodorus (în răsărit),
Irineu, Hipolit, Tertulian, Ciprian (în Apus).
Cu Origen începe predica formală (“orațiunea sacră”) construită după reguli.
1.b. Perioada înfloririi (300-430):
– oficializarea creștinismului a adus prestigiu social, posibilități de educare pentru creștini
– s-a încheiat Canonul, s-au stabilit doctrinele Bisericii
– predica a devenit mai formală, s-a stabilit ordinea serviciului divin
– predicatori: Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz și Grigore de Nisa, Ioan Hrisostom, Ambrozie și Augustin.
2. Perioada întunnecată (430 – 1095)
– decăderea Bisericii și corupția predicatorilor
– predicarea scade cedând locul ceremoniilor și liturghiilor
– predicatorul devine preot
– predicatori: Bernard de Clairvaux, Francisc d’Assisi
3. Perioada scolastică (1095-1361)
– predicarea s-a înviorat mult
– s-a dezvoltat misticismul, care a influențat pozitiv religia coruptă a acelor zile
– s-au format și s-au organizat ordinele călugărești misionare: franciscan și dominican (ei au propagat dragostea și caritatea pentru cei lipsiți și au dezvoltat predicarea cu scopul convertirii ereticilor).
4. Perioada Reformei (1361-1572)
– reformatorii au părăsit misticismul scolastic și au revenit la predicarea Evangheliei (John Wicliff, Ian Hus, Savonarola).
– principiile biblice promovate de reformatori (Sola Scriptura, Sola Gratia, Sola Fide) au făcut ca predicarea să devină biblică și să-și răspândească locul preponderent.
5. Perioada puritană (pietistă) (1573-
– Mișcarea puritană (Anglia) și cea pietistă (Germania) au urmărit definitivarea reformei în Biserică în ce privește viața creștină practică.
– predicatori mari: Richard Baxter, John Bunyan, Jeremia Taylor, John Charles Wesley, George Whitefield, Jonathan Edwards.
– descendenții lor au fost mari predicatori și conducători ai trezirilor spirituale ale sec. al-XIX-lea: Charles Finney, John Broadus, D.L. Moody, C.H. Spurgeon.
II. Importanța predicării
Dumnezeu Însuși a plasat predicarea creștină pe poziție centrală în măreața operă de salvare a oamenilor (Romani 10:14-17).
– Predicarea este o acțiune divină complexă, care are de-a face cu mesajul lui Dumnezeu, cu mesagerul, cu nevoile sufletești ale oamenilor și cu satisfacerea acestora.
– Dumnezeu a dorit întotdeauna să comunice cu omul, chiar și imediat după căderea acestuia (Gen. 3:9). Cel mai caracteristic mod de comunicare al lui Dumnezeu cu omul a fost prin om: Moise (Ex.3:10), Samuel (1Sam. 3:10), Isaia (Is.6:8), Isus Cristos, Dumnezeul întrupat (Luca 4:18,19) – El a predicat neobosit Evanghelia peste tot (Mc. 1:38-39). Pavel plasează importanța predicării deasupra oricărei alte laturi a chemării sale (1Cor. 1:17).
În ziua Cinzecimii, prin revărsarea Duhului, predicarea a devenit mijlocul central în îndeplinirea misiunii încredințată de Domnul Isus ucenicilor (Mt. 28:18-20). Ei au predicat Persoana, lucrarea, moartea, învierea și înălțarea Lui în slavă. Predicarea a schimbat atunci mii de oameni și continuă să le schimbe și astăzi. Schimbarea aceasta stă ca mărturie a importanței predicării. Aceasta este dată de:
1. Natura omului: – comunicarea între oameni se face prin vorbire articulată
– cuvintele sunt foarte puternice, iar noi am fost înzestrați cu capacitatea de a produce, asculta și reacționa la cuvinte.
– predica este vorbire care poate mișca sentimentele, rațiunea și voința
– diferența între predicare și alte feluri de vorbire constă în scopul acesteia: predicarea transmite Evanghelia pentru mântuirea oamenilor.
Natura evangheliei: – predicarea este vestea bună a Domnului Isus
a predica înseamnă a informa oamenii despre această „veste bună”potrivit căreia Dumnezeu S-a revelat pe Sine prin întruparea lui Isus Cristos pentru a-Și descoperi iubirea, scopul Său cu omul, iertarea păcatelor, călăuzirea oferită de Duhul Sfânt.
Kerygma are de a face cu conținutul mesajului transmis: adevărul despre nașterea, viața, învățătura, lucrarea, moartea ispășitoare, învierea biruitoare, continua prezență cu ucenicii prin Duhul Sfânt, promisiunea revenirii lui Cristos pentru a împlini total scopul Împărăției Sale (un cer nou și păm. nou).
Didache (învățătură) – cuprinde învățăturile menite să-i edifice și să-i crească pe cei mântuiți.
Predicatorul trebuie să predice Evanghelia, Cuvântul lui Dumnezeu, pe Isus Cristos, potrivit nevoilor ascultătorilor.
Scriptura, care conține Evanghelia, este Cuvântul scris al lui Dumnezeu. El S-a comunicat pe Sine în Scripturi. Biblia = predica lui Dumnezeu.
3. Instrumentul răscumpărării folosit de Dumnezeu: El a hotărât ca prin aceasta să lucreze la răscumpărarea oamenilor.
– predicarea Evangheliei = instrumentul și puterea lui Dumnezeu în acțiune
= arena reală în care Cristos Însuși în confruntă pe om în judecată și împăcare
= un act de apropiere a lui Dumnezeu de sufletele oamenilor.
– predicatorii sunt conlucrători cu Dumnezeu în actul continuu al răscumpărării. Acest lucru trebuie să-i motiveze la o lucrare tot mai bună (Mt.12:36).
4. Predicarea este transmiterea adevărului: adevărul depozitat în Scriptură este făcut proaspăt pentru fiecare generație prin predicarea lui. Predicarea este un pod de legătură între documentele vechi – ce conțin Evanghelia și mințile oamenilor moderni (1 Cor. 2:13,16). Fiecare predicator ar trebui să învețe a „gândi” cum gândesc ascultătorii lui pentru a le interpreta Evanghelia „pe limba lor”.
5. Predicarea este temelia pentru activitatea pastorală
– predica nu trebuie și nu poate înlocui lucrarea pastorală acordată individual credincioșilor pentru împlinirea nevoilor sau rezolvarea problemelor, însă, prin predicare, slujitorul se poate ocupa de nevoile comune, generale, într-un fel de pastorală comună.
– predicarea este o forță răscumpărătoare și preventivă
– predicarea și activitatea pastorală (vizitele) se influențează reciproc. Vizitele determină descoperirea nevoilor și a problemelor oamenilor, determinând predici corespunzătoare.
6. Natura lui Dumnezeu: – Dumnezeu a ales să Se comunice pe Sine omului. A fost inițiativa Lui.
– natura comunicativă a lui Dumnezeu se vede în expresia: Cuvântul (Logos) era Dumnezeu. El a devenit trup pentru ca să poată fi înțeles de om (Io.1:1,14).
10. Importanța terminologiei biblice în dezvoltarea doctrinei creștine despre păcat
Def. Păcatul este neascultarea față de legea morală a lui Dumnezeu fie prin acțiune, fie prin atitudine.
În Vechiul Testament
a. termeni care accentuează caracterul păcatului
CHATA – apare de 522 ori în Vechiul Testament. Înțelesul este: a greși ținta, atingerea altei ținte. Este folosit pentru răul imoral, idolatrie și păcatele ceremoniale. (Exod. 20:20, Jud. 20:16). Păcat deliberat, conștient.
RA – 444x în Vechiul Testament. Are înțeles de rupere sau ruină. Definește un lucru rău, nociv sau calamități. (Gen. 3:, Jud. 11:27)
ASHAM – înseamnă a face ceva rău, a comite un delict, lezare. Este un termen legat de ritualul de la Templu. (dacă cuiva i s-a făcut un lucru rău, făptașul trebuie pedepsit, iar victima despăgubită cu „jertfă pentru păcat – Lev 4:13)
AVEN – necaz, folosit întotdeauna în sens moral. Ideea de bază este că păcatul aduce necaz păcătosului. Exprimă ideea de nenorocire, necaz, dificultate, supărare (Prov. 22:8).
RESHA – răutate, ticăloșie. A sugerat inițial conceptul de zvârcolire sau lipsă de odihnă. Se consideră că cei răi cauzează agitație și lipsă de confort pentru ei și pentru alții.
AWAH – a strâmba, a răsuci; sensul metaforic pentru a indica păcatul. Termenul implică adeseori și sugerarea pedepsei. Conceptul de păcat, care nu se constituie în acte izolate, ci este o schimbare efectivă a stării și caracterului păcătosului.
AVAR – 600 x Vechiul Testament: a trece peste sau a trece pe lângă. Este folosit cu sensurile de:
depășire a limitei stabilite
încălcare a unei porunci
referire în deosebi la legile iudaice
AWAL – păcatul caracterizat ca și inechitate. Conceptul de bază pare să fie cel de devierede la un traseu drept. Sugerează ideea de nedreptate, de eșuare în atingerea standardului dreptății sau lipsă de integritate.
PASHA – răzvrătirea, proeminentă în gândirea evreiască. Este tradus prin expresia: călcare a legii (Isa. 1:2). Profeții, în mod deosebit, vorbeau despre acest lucru. Ispita de a abandona Legea lui Dumnezeu era foarte mare.
b. termeni care accentuează cauzele păcatului
SHAGAG – a greși, a fi ignorant (agnoew). Folosit în situații în care înseamnă ignoranță, inocent. În unele cazuri nu, dar uneori par culpabile. Intrarea anuală a preotului pentru păcatele lui și păcatele din neștiință ale poporului
SHAGAH – tradus literal: ca oile care rătăcesc de la turmă. Este folosit cu sens figurat pentru persoanele băute sau care se clatină, se abat de la drumul drept.
TAAH – a rătăci, a umbla de colo până colo. Apare de 50 în Vechiul Testament și descrie un bețiv. Termenul se referă la rătăcire deliberată nu accidentală. (Isa 29:24).
În Noul Testament
HAMARTIA – a greși ținta, x 250 în Noul Testament. Descrie starea generală a omenirii (Rom. 3:23).
ADIKIA – necinste, nedreptate (1 Ioan 1:9)
PARAPTOMA – x 21 în Noul Testament. Descrie lipsa de rezistență în fața răului. (Iac. 5:17, rugăciunea „Tatăl nostru”.
ANOMIA – fărădelege, x 14 în Noul Testament. Înseamnă încălcare de lege.
BARABASIS – călcarea poruncii, x7 în Biblie. Definește încălcarea unei legi sau a unei interdicții specifice. Acesta este un păcat cu bună știință (Rom.2:23).
ASEBIA – lipsa de evlavie, lipsa de atitudine corectă față de Dumnezeu.
ENOCHOS – vinovat, denotă de obicei o persoană a cărei faptă este vrednică de moarte (Marcu 14:64)
10. Răspândirea creștinismului în perioada patristică-reprezentanți de seamă și metode folosite
Definiție: Perioada cuprinsă între epoca apocaliptică și Conciliul de la Calcedon (481) se numește perioada patristică.
În această perioadă se disting prin lucrările și contribuția lor la răspândirea creștinismului:
Părinții apostolici: Clement de Roma; Policarp.
Părinții bisericești: Atanasie, Grigore de Nisa, Nazians, Vasile cel mare, Hrisostom.
Apologeții, Polemiștii: Iustin Martirul, Irineu, Hipolit.
Scrierile lor apologetice și polemice, crezurile elaborate în această perioadă contrubuie la umplerea golurilor de cunoștințe istorice despre această perioadă.
Părinții apostolici, scriu între 90-150 d. Hr. iar scrisorile lor se evidențiază prin:
credință sinceră și pietate
se sprijinea pe VT.
foloseau scrierile Noului Testament
Reprezentați și metode:
Clement din Roma (31-19), epistola către Corint, este cea mai veche scriere apologetice.
Lansează din Roma ideea succesiunii apostolice.
Ignațiu (sec. 1-2), șapte scrisori în drum spre Roma
atenționează cu privire la erezii
supunerea față de episcopi
Policarp (70-155)
Scrisoare către Filipeni, dă multe citate din NT. Îndemnuri la o trăire virtuoasă Epistola lui Barnaba (130)
Cristos este sufientul, "Calea lumii și calea întunericului.
Papias (60-130), informații primite de la bătrânii care erau contemporani cu apostolii.
3) Literatura apocaliptică
"Păstorul", Hernas (150). E scris sub forma unei alegeri și ivită la pocăință și sfințenia.
4) Literatura catehetică
Didahia (150), are 4 părți: Calea vieții și a morții;
Probleme liturgice: botezul , postul, părtășia;
Cum să deosebești profeții falși;
Nevoia de statornicie și veghere.
Părinții Bisericii de Răsărit
Crisosotom (Ioan Gură de Aur)- 640 de predici din Eppistolele lui Pavel, cel mai mare orator răsăritea (347-407).
Teodor(350-428), spiritul exegeților antici, s-a opus interpretării alegorice, a scris comentarii la Coloseni și Tesaloniceni.
Eusebiu (265-339) – "Istoria ecleziolică" (apostoli-324)
Cronica (Avraam, 323).
Părinții bisericii din Apus:
Ieronim (347-420)- Traduce Biblia în latină, Vulgata
Mare traducător și comentator.
Ambrozie (340-397) administrator și predicator
– Și-a dat banii săracilor și s-a dedicat teologiei
– s-a dovedit un bun administrator și un oponent al arianismului.
Augustin (354-430) – filosof și teolog
Reper atât pentru catolici cât și pentru protestanți
Scrie Confesiuni, cea mai mare lucrare autobiografică
"De Doctrina Christiana", cea mai importantă lucrare exegetică
mai există azi aproape 200 de epistole ale lui
"Despre cetatea lui Dumnezeu", o mare lucrare apologetică a sa:
Cartea 1-10, partea apologetică,
Cartea 11-22, filosofia istoriei,
Ideea centrală, Cetatea lui Dumnezeu (Cartea 14).
Apologeții au urmat două scopuri:
Au combătut acuzațiile false: ateism, canibalism, incest;
Au prezentat pozitiv creștinismul.
În Răsărit:
Iustin Martirul (100-165), "Prima și a doua Apologie", adresate lui Tonius Pius,
Dialog cu Trifa, pt. evrei
Tatian (110-172), "Cuvânt către greci"
Atenagora (177), "Cuvânt pt. Creștini".
În Apus Tertulian (160). "Apologie2, Sângele martirilor, sămânța creștinilor.
A ajutat la formarea doctrinei trinității.
Politeiștii – scrieri pt. combaterea ereziilor
Irineu, antignostic, scrie "Împotriva ereziilor".
Școala Alexandrină Clement din Alexandria- Cuvânt către Greci – superioritatea Bibliei.
Origen (185-254)- Critică textuală a Bibliei în diferite traduceri, gr., ebraică.
– "De principiis", tratat de teologie sistematică.
Școala Cartagiană – Ciprian (200)- Despre Unitatea Bisericii Mondiale
A dat prima formulare a succesiunii apostolice și a întâietății episcopului de Roma.
1. Răspândirea Creștinismului în perioada Patristică
În perioada patristică se disting părinții bisericii: Atanasie cel mare, chiril Alexandrinul, Chiril al Ierusalimului, Vasile cel Mare, Grigore de Myssa, Grigore de Nazians, Ioan Gură de Aur.
Perioada patristică urmează dispariție apostolilor. Faptul acesta aduce o clară schimbare de atmosferă în cadrul bisericii creștine. Odată cu creșterea, cu mărirea bisericilor, apar și tedința de instituționalizare și divergențele de la ceea ce era considerată a fi neortodoxie (termenul semnifică dreapta credință și nu o confesiune creștină). Conciliul de la calcedon (451) marchează sfârșitul primei perioade deosebit de fertile a gândirii creștine.
Principalele preocupări în perioada patristică a istoriei bisericii au fost: dea defini doctrinele fundamentale ale credinței creștine și de a o apăra de atacurile eretice și de cele ale filosofiei contemporane. În același timp gânditorii creștini au încercat să realizeze o apropiere a gândirii creștine de cea filosofică, cu scopul de facilita comunicarea mesajului creștin. În vederea realizării acestei comunicări a fost necesară dezvoltarea unui limbaj teologic, care să permită explicarea acțiunilor creștine, multe dintre ele preluate din Iudaism, în contextul lumii elene. Însă două repere sunt semnificative pentru perioada patristică:
– demarcație geografică: est-vest. Apusul latin a dovedit o anumită înțelegere și o reținere în fața filosofiei contemporane, lipsa de credibilitate. Gândirea grecilor, în partea de răsărit a imperiului a fost productivă dar și capabilă de a face față provocărilor gândurilor creștine ale timpului.
– schimbarea statutului bisericii dintr-o grupare de oameni persecutați, într-o organizație susținută, acceptată și încurajată de stat, Împăratul Constantin. De atunci și până acum tensiunile relației stat-biserică au fost resimțite de generații întregi de creștini.
Factorii care au ajutat sau au împiedicat dezvoltarea bisericii în această perioadă sunt legați de starea Imperiului Roman în general și de apariția unor personalități în cadrul bisericii.
Astfel faptul că limba greacă și latină erau folosite și cunoscute în toată lumea civilizată din acea vreme, a înlesnit transmiterea informațiilor. Pe măsură ce mărturia bisericii a pătruns și în clasele mai educate, au apărut gânditori careau contribuit, prin reflecțiile lor la expansiunea inteligentă a credinței creștine. Existența mai multor civilizații în Imperiu și atitudinea relației tolerantă a oamenilor față de alte religii, au întârziat stârnirea unor reacții împotriva creștinismului, deși în perioada de persecuție, acesta nu a fost cruțat de atacuri distructive și sălbatice.
Persecuțiile s-au dovedit a fi de fapt purificatoare și au dat un scop bisericii.
Luptători pentru dreapta credință:
Atanasiu cel Mare ( episcop de Alexandria). Reputația sa a fost legată de apărarea cauzei ortodoxe în urma Conciliului de la Niceea. Pt. el, elementul central al credinței, era prezența lui Dumnezeu în istorie. El vedea în doctrina ariană de negare a divinității lui Isus nu numai o dezbatere teologică, ci și un atac împotriva esenței creștinismului.
Vasile cel Mare (prezbiter în Cezareea). Este considerat părintele monasticismului, deoarece a scris regulile care stau la baza legislaturii monastice a Bisericii de Răsărit. A luptat împotriva arienilor și a contribuit la stabilirea unei doctrine a Sfintei Treimi.
Grigore de Nyssa (episcop de Nyssa). A fost fratele mai mic al lui Vasile cel Mare și a luptat împotriva arienilor, devenind unul dintre conducătorii cauzei niceniene. În conciliul de la Constantinopol (381), el a fost primit ca un erou.
Grigore de Nazians (episcop de Nazius). Prieten cu Vasile cel Mare, a luptat împotriva arianismului, a înființat o mică biserică niceniană la Constantinopol unde a suferit mult și a fost batjocorit de călugării arieni. Și-a dedicat restul vieții (după victoria de la Constantinopol-381) slujirii comunității sale, scrierilor și compunerilor de imnuri.
După 70 AD. Imperiul Roman se extinde. Predicarea scade brusc cu moartea lui Petru și a lui Pavel. Foram predicării: călătoreau din loc în loc, predicând evanghelia simplu.
Origen: orațiunea sacră, predicarea formală.
Augustin: scrieri teologice.
Constantin cel Mare: edict prin care religia creștină este oficializată. Evanghelismul prin proclamare și răspunsul liber consimțit, înlocuit de evanghelismul prin decret guvernamental (demonstrarea evangheliei).
11. Împărăția lui Dumnezeu în lumina împărăției teocratice a Vechiului Testament și a împărăției Mesianice a Noului Testament
Învățătura despre Împărăția lui Dumnezeu apare în doctrina despre:
Suveranitatea universală a lui Dumnezeu
Biblia Îl descrie pe Dumnezeu chiar de la început ca și creator și susținător a tot ce există în cer și pe pământ
Atributele Sale sunt Atotputernicia și Atotștiința Genesa 17.1 Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic
Biblia ne vorbește despre stăpânirea lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor și oamenilor Ps. 47.2 „Domnul, Cel Prea Înalt, este înfricoºat: El este Împãrat mare peste tot pãmântul.”
Dumnezeu stăpânește peste istoria Universului și toți oamenii sunt supuși legilor morale și fizice și vor da socoteală pentru faptele lor înaintea lui Dumnezeu
Împărăția teocratică a lui Israel
Dumnezeu, în planul de mântuire a ales un om și descendenții lui ca să devină poporul Său. A ales pe Avraam cu care a încheiat un legământ, prin el s-a format o națiune care a devenit poporul lui Dumnezeu.
Constituirea ca popor a avut loc în momentul ieșirii din Egipt
Semnul actului eliberator a fost sângele mielului pascal.
Israel avea un singur Împărat: Iehova, Domnul oștirilor (Judecători 8.23 Ghedeon le-a zis: „Eu nu voi domni peste voi, nici fiii mei nu vor domni peste voi, ci Domnul va domni peste voi.)
După ce poporul și-a ales un om împărat, conducerea spirituală era asigurată tot de Iehova, prin profeți.
Împărăția spirituală a lui Iehova realizată prin Isus Cristos.
Principiul suveranității universale al lui Dumnezeu și teocrația Vechiului Testament au pregătit drumul împărăției spirituale a lui Dumnezeu prin Isus Cristos. Aceasta nu era politică sau pământească.
Caracteristici:
Împărăția lui Dumnezeu s-a realizat deplin prin venirea lui Cristos în lume
Isus Cristos își începe lucrarea cu mesajul „pocăiți-vă căci Împărăția lui Dumnezeu este aproape.”
Dumnezeu a promis că descendenții lui David vor domni în veci. Profeția se împlinește la nașterea lui Cristos – Împăratul.
În fața lui Pilat Cristos nu a tăgăduit că este Împărat. (inscripția de pe cruce)
Împărăția lui Dumnezeu „nu e din lumea aceasta”
răspunsul dat lui Pilat
nu are teritorii, granițe, capitală, oștiri
nu vine ca să izbească privirile
Daniel vede împlinirea Împărăției lui Dumnezeu ca pe o piatră ce s-a desprins din munte, care a sfărâmat fierul, arama, argintul și aurul
stăpânește doar inimile oamenilor
Împărăția lui Dumnezeu este în continuă creștere (expansiune)
această realitate este ilustrată în pildele cu aluatul și sămânța de muștar
împlinirea păcii universale dorită de oameni își va găsi împlinirea doar atunci când Satana va fi legat
Împărăția lui Dumnezeu nu are lucruri și instituții omenești
este o experiență interioară spirituală, care începe în momentul primirii lui Cristos ca Domn în inimă.
Romani 14.17 Împãrãþia lui Dumnezeu nu este mâncare ºi bãuturã, ci neprihãnire, pace ºi bucurie în Duhul Sfânt.
Împărăția lui Dumnezeu nu se va în viitor, ea este o realitate prezentă
Împărăția lui Dumnezeu nu este una și aceeași cu Împărăția de 1000 de ani
În momentul primirii lui Isus în inimă, recunoști stăpânirea Lui și intri astfel în Împărăția Lui
„Legea și proorocii” au ținut până la Isus, de atunci încoace Cristos propovăduiește Împărăția lui Dumnezeu
Împărăția lui Dumnezeu e înăuntrul nostru
Împărăția lui Dumnezeu a început aici și va continua în veșnicie
stagiul final al Împărăției se va realiza la a doua venire a lui Isus
Isus va reveni ca Judecător, El va da Împărăția în mâinile Tatălui, după ce va fi nimicit toate stăpânirile, domniile și orice putere.
Stagiul final nu este epoca milenară pământească
Intrarea în Împărăție
se face pe baza nașterii din nou (Nicodim – Ioan 3)
Biserica Universală face parte din Împărăția lui Dumnezeu
11. Răspândirea creștinismului în perioada patristică. Teologii și erezii
Principalele preocupări în perioada patristică au avut în vedere definirea doctrinelor fundamentale ale credinței creștine și apărarea de atacurile eretice. Din punct de vedere teologic, în peroada patristică s-au pus bazele doctrinelor creștine (biblic și sistematic). Majoritatea doctrinelor au fost șlefuite prin contradicțiile apărute cu teologiile din această perioadă.
Teologie:
Doctrina despre Dumnezeu
Dumnezeu este unul singur în trei persoane, o ousia, trei hipostasys (Nicea 325)
Dumnezeu este Tatăl Atotputernic, creator al cerurilor și pământului (Regula Fidei – Irineu și Tertulian)
Atributele lui Dumnezeu
Revelația lui Dumnezeu
Doctrina despre Trinitate
Dumnezeu este unul în trei peroane (una substantia, tre persona). Sensul este dat de Tertulian și este cel de caracter sau natură a celot trei Persoane, dar o singură ousia (substanță)
Doctrina despre Sfânta Scriptură
Scripturile sunt revelate de Dumnezeu și aparțin Bisericii (Tertulian)
Canonizarea Scripturii a dus la o structră și o învățătură unitară (Clement)
Doctrina despre om
căderea omului în păcat (Origen, Irineu, Augustin)
condiția omului după cădere (Augustin)
realilitarea omului (Augustin vs. semipelagianismul)
Doctrina Cristologică
afirmarea dumnezeirii lui Cristos (Niceea 325)
afirmarea unității celor două naturi ale lui Cristos (Calcedon 451)
afirmarea lucrării lui Crostos (Augustin)
afirmarea nașterii din fecioară (Calcedon, Constantinopol)
Doctrina Sacramentelor (Augustin)
Teologia Bisericii în perioada patristică a avut ca fundament filizofia antică (platonismul, stoicismul, neoplatonismul, gnosticismul, aristotelianismul …), dar s-a dezvoltat în mod distinct față de acestea.
Reprezentanții teologiei patristice sunt:
Iustin Martirul – primul care face o prezentare personală a mesajului apostolilor
Clement al Alexandriei – primul care compune cele dintâi prezentări sistematice
Eusebiu de Cezareea – istoric creștin, erudit apologet, filozof
Augustin – unul dintre cei mai străluciți teologi
Părinții Capadocieni etc.
Teologii patristici au transformat filozofia profană în teologie prin faptul că ei pornesc de la Dumnezeu și încearcă să ajungă la om răspunzând celor două probleme importante: cunoașterea lui Dumnezeu și unirea omului cu divinitatea. Ereziile au fost combătute prin 1. episcopul local, 2. canonicitatea Scripturii, 3. Regula Fidei.
Principalele erezii:
Arianismul – Fiul nu este părtaș al aceleaiași esențe cu Tatăl. Neagă dumnezeirea lui Cristos. Dumnezeu este total transcendent, fără origine, indivizibil, neschimbător, esența Lui neputând fi împărțită. Fiul are o zi de naștere, a suferit, înseamnă că a fost supus schimbării. Fiul este o creatură. A fost un timp când el nu a existat (Arius). Fiul nu este veșnic, și nu este din aceeași substanță cu Tatăl.
Ebionismul – Isus a fost om obișnuit care poseda daruri neobișnuuite. Cristos s-a pogorât peste el la botez în chip de porumbel.
Docetismul – umanitatea lui Isus nu a fost reală. Isus a fost o fantomă, o aparență
Nestorianismul – diferența dintre Cristologia cuvânt-carne (logos-sarx) și cristologia cuvânt-om (logos-antropos) (teotokos vs. antropotokos)
Apolinarianismul – Isus a fost uman, fizic nu psihologic (trup omenesc și suflet divin)
Eubihianismul – Isus, după naștere a posedat o singură natură, dar înainte de întrupare două
Adopționalismul – Isus a fost om, care la un moment dat din viața lui (botezul) a fost adoptat de Dumnezeu ca Fiu
Marcionismul – (Marcion născut la Sinope 85 d.H.) lumea este rea de aceea trebuie ignorată. Dumnezeul Vechiului Testament (YHWH) nu este același cu Dumnezeul Noului Testament (Tatăl Domnului Isus). Tatăl a dorit să creeze o lume spirituală, dar Yehova din răutate a creat lumea materială în care i-a pus pe oameni. Vechiul Testament a fost inspirat de Yehova, un Dumnezeu nedrept și răzbunător. Dumnezeul din Noul Testament este iubitor, care dorește mai mult să fie iubit decât ascultat. Rezultatul gândirii lui Marcion a fost 1. abandonarea Vechiului Testament ca și carte inspirată, 2. o atitudine anti-iudaică și 3. punerea versetelor din Vechiul Testament citate în Noul Testament pe seama editorilor iudaizatori care au introdus aceste citate fraudulos.
Valentinianismul – Valentin respinge posibilitatea întrupării lui Cristos. Isus e doar o apariție. Nu negau faptul că părți ale Vechiului Testament au fost inspirate de Dumnezeu, dar considerau scrierile lui Moise naționaliste. Susțineau că mitologia gnostică a fost transmisă de Isus ucenicilor. Sunt trei tipuri de oameni 1. ai spiritului (cei aleși, mântuiți), 2. ai sufletului (nu au nici un fel de gnosis), 3. carnali (păgânii).
Montanismul – (Montan, preot păgân convertit ăn 155 d.H.) subliniau nevoia unei vieți etice. Considerau că așa cum o nouă eră a fost inaugurată de Cristos, așa a început o nouă eră în Biserică prin mișcarea lor – era Duhului. Chiar și Tertulian a fost prins în acestă mișcare, probabil datorită dezamăgirii față de corupția din Biserică.
Pelagianismul – neagă necesitatea exclusivă a harului pentru mântuirea omului. Neagă ereditatea păcatului. Natura umană nu a fost coruptă chiar în așa fel încât să nu mai poată asculta de voia lui Dumnezeu. Harul este doar un ajutor divin, un exemplu moral dat de Dumnezeu, care îndreaptă atenția spre mântuire. Omul este capabil să ia hotărâri bune când este confruntat cu alegerea de a face bine sau rău.
12. Evidențierea Bisericii prin prisma Terminologiei Biblice
Def: Totalitatea credincioșilor fără deosebire de rasă, naționalitate sau clasă socială, din toate timpurile, din cer și de pe pământ, formează Biserica lui Cristos.
Bis. Locală, reprezintă unitatea voluntară a unui grup de credincioși dintr-o localitate, născuți din nou și botezați pe baza mărturiei personale a credinței lor în Isus Cristos.
Cahal – se referă la o convocare în vederea unei adunări și la adunarea propriu zisă a participanților – are o semnificație religioasă. Termenul implică o adunare pestriță de oameni: bărbați, copii și femei. În Ezechiel se referă la alte națiuni decât la Israel.
Edah – se referă la poporul adunat înaintea cortului întâlnirii. Acest cuvânt, indică o comunitate adunată în jurul cortului sau a Legii. Echivalentul lui „edah” în N.T. e „sunagoghe” (sinagogă)
Eclesia – este o adunare locală de creștini, dar nu desemnează niciodată o clădire. O „eclesia” era o adunare sau o întrunire. Pavel folosește cel mai des acestă expresie. Echivalentul ei în V.T. era „cahal”
Imagini Biblice ale Bisericii
Poporul lui Dumnezeu – pentru Pavel
Trupul lui Cristos – pentru Pavel
Templul Duhului Sfânt – pentru Petru
Mireasa lui Cristos – pentru Pavel
O împărăție preoțească – pentru Petru
12. Istoricul și Rolul Conciliilor Ecumenice în Dezvoltarea Teologiei Creștine
Conciliul de la Niceea (325)
primul sinod ecumenic – prezenți 220 de episcopi
condamnarea lui Arius (nega divinitatea lui Cristos)
Au hotărât că Fiul este homoousios, din aceeași substanță cu Tatăl
Conciliul de la Niceea este considerat primul sinod ecumenic din istoria creștinismului. La acest sinod au participat circa 320 de episcopi, preoți și diaconi.
Cauzele care au determinat conciliul de la Niceea au fost legate în principal de necesitatea reglementării problemei divinității lui Isus Cristos. Arianismul mergea până la ideea că Fiul lui Dumnezeu era o creatură făcută de Dumnezeu, dar care a avut început și care era supus schimbării. Ca urmare a acestor lucruri Fiul nu are cunoștința deplină și clară a Tatălui.
Conciliul de la Niceea a fost prezidat de către împăratul Costantin cel Mare, cel care a hotărât ce trebuie votat și ce poziție trebuie să aibă participanții față de arianism.
Hotărârea conciliului a fost că Fiul este din aceeași substanță (ousia) cu Tatăl și că toți cei care afirmă că Fiul este diferit de Tatăl sau că este creatură sunt anatemizați de Biserică. De asemenea la Niceea s-a stabilit data aniversării Paștelui – prima duminică după luna plină ce urmează echinocțiului de primăvară.
Conciliul de la Constantinopol (381)
reafirmarea conciliului de la Niceea
Condamnarea lui Apolinarie (natura umană a lui Isus diferă de a noastră, prin faptul că mintea Sa rațională a fost înlocuită cu logosul)
Divinitatea Duhului Sfânt
Crezul celor 150 de părinți bisericești: are loc condamnarea lui Apolinarie
parte din discuțiile de la Constantinopol au rămas până azi necunoscute dar se știe că aici s-a reafirmat crezul de la Niceea și s-a accentuat problema dublei naturi a lui Cristos – natura divină și natura umană. S-a stabilit că Isus Cristos este din aceeași esență cu Tatăl (homoousios) încarnat cu ajutorul Duhului Sfânt devenind om prin fecioara Maria.
Conciliul de la Efes (431)
Maria este născătoare de Dumnezeu (theostokos)
Condamnarea lui Nestorie (nu accesta natura divină a lui Cristos)
Cauzele întrunirii episcopilor la Efes au fost discuțiile legate de nestorianism. Nestoriu a afirmat că nu este corect ca Maria să fie numită theostokos- născătoare de Dumnezeu, ci antropothokos pentru a afirma umanitatea Mariei și a nu face din aceasta ceva mai presus de Dumnezeu. Hotărârea conciliului – Nestorie este condamnat și exilat.
Conciliul de la Efes (449)
A fost cauzat de teologia lui Eutih care considera că în Cristos natura umană a fost absorbită de natura divină și se diminua umanitatea lui Cristos. Hotărârea conciliului – Eutih este condamnat și se amână discuțiile cu privire la cele două naturi ale lui Cristos până la un nou conciliu.
Conciliul de la Calcedon (451)
În Cristos sunt două naturi (divină și umană), unite într-o persoană (prosopon) și o ipostază (ipostasis)
Condamnarea lui Eutih (nega umanitatea lui Isus Cristos)
Este considerat al V-lea sinod.
Au participat peste 600 de episcopi. Problema centrală a discuției a fost legată de cele două naturi ale lui Cristos. Biserica a fost confruntată încă odată cu faptul că natura divină și natura umană a lui Cristos formează o singură persoană. Concluzia a fost că Isus Cristos este perfect în dumnezeirea Sa cât și în umanitatea Sa: este atât Dumnezeu cât și om cu un suflet rațional și trup. El a fost de la început din Dumnezeu iar în zilele din urmă s-a născut din fecioara Maria care este „născătoare de Dumnezeu”, theostokos.
Cele două naturi ale Mântuitorului sunt unite în mod neamestecat, neschimbat, nedespărțit și neâmpărțit în o singură persoană (prosopon) și o singură ipostază (hypostasis).
Conciliul de la Orange (529)
Are ca punct central de discuție despre om, cauza conciliului fiind produsă de controversa dintre Augustin și Pelagiu. Conciliul a fost de acord că voința omului (proclamată de Pelagianism) a fost viciată și că doar harul lui Dumnezeu poate face ceva pentru restaurarea omului.
Constantinopol II (553)
Datorită faptului că la Calcedon nu s-a încheiat dicuția cu privire la unirea ipostatică a naturilor lui Cristos, discuțiile au …………….amânate?? pentru Calcedon și pentru a le dezbate mai clar.
Au fost anatemizați toți cei care nu cred că cele două naturi a lui Cristos sunt o singură persoană și ipostază, la fel ca și …lui Arius, Apolinarie, Nestorie, Eutih, Origen și alți care sunt considerați eretici.
Conciliul de la Constantinopol III (680-681)
a fost ținut în două etape
condamnarea lui Theodor (în Cristos Cuvântul s-a unit cu un om care avea trup și suflet uman)
condamnarea monotelismului și a papei Honorius
Reafirmarea hotărârilor de la Calcedon, condamnarea papei
Conciliul de la Niceea II (687)
condamnarea iconoclaștilor (susțineau distrugerea icoanelor), iconodulii cei care susțineau icoanele
menținerea icoanelor (icoanele merită venerație – este dulia dar nu și închinare – latria)
Tot la baza problemei icoanelor – iconodulii au câștig de cauză de data aceasta. Iconoclaștii sunt condamnați.
În perioada patristică aceste concilii ecumenice au avut rolul de a dezbate problemele teologice controversate și de a clarifica doctrinele creștine pentru a combate ereziile. În felul acesta a luat ființă crezul Bisericii (mărturisirea de credință) și s-au stabilit detaliile doctrinare controversate.
Conciliile ecumenice au apărut ca o nevoie de clarificare a doctrinelor Bisericii în fața ereziilor și au avut menirea de a da o direcție comună creștinismului.
13.MIȘCĂRI PREMERGĂTOARE REFORMEI.
Când vorbim despre reformă ne referim la evenimentele din secolul al XVI.
Mișcarea care s-a născut în cadrul Bisericii Catolice a dus la apariția unui grup de credincioși numiți protestanți, care au format o nouă ramură în cadrul creștinismului.
Reforma a fost o reacție față de catolicism și e legată de numele lui Luther (Germania), Zwingli (Elveția), Calvin (Franța). Când ne referim la termenul de Reformă protestantă ne referim la întreaga mișcare de reformă din cadrul Bisericii creștine. Începutul reformei protestante din sec.XVI este identificat cu protestul lui Martin Luther, urmat de acțiunile altor reformatori, cum au fost Calvin și Zwingli. Momentul începerii reformei e adesea identificat cu momentul în care Luther a țintuit pe ușa bisericii Universității din Wittenberg cele 95 de teze.
În realitate acțiunea lui Luther a reprezentat un punct culminant, al unui proces început cu mult înainte.
Cauzele care au dus la reformă
1. Corupția din cadrul Bisericii Catolice – pretenția papalității la plenitudo potentatis – autoritate absoută. Această pretenție nu a fost împărtășită de conducătorii politici ai Europei. Nu au fost împărtășită nici metodele folosite de papă pentru a strânge fonduri (ex. Taxa de instalare a episcopilor; vinderea de indulgențe) are loc o scădere a moralității clerului, preoții necăsătoriți trăiau în concubinaj.
2. Perioada Evului Mediu – Perioada cea mai întunecată din istoria Bisericii: Stagnarea și scăderea evanghelismului datorită scăderii Bisericii și a corupției predicatorilor. Astfel, ceremoniile și liturghiile au luat locul predicării, iar prediactorul a devenit preot.
Tot în această perioadă, în sânul Bisericii au apărut rătăciri doctrinare, iar din afară, creștinismul era amnințat de hoardele barbare. Datorită harului și îndurării lui Dumnezeu făclia predicării Evangheliei nu s-a atins nici chiar în aceste timpuri întunecate. Între cei care au fost cunoscuți ca prdicatori ai acestei perioade sunt: Bernard de Clairvoux (1091-1165)
Francisc de Asisi (1182-1226) – a organizat ordinul călugărilor misionari. El a avut o orientare mistică, deviza lui fiind “Imitatio Christi”.
Petru de Valdenzia (Franța) – a înființat ordinul predicatorilor laici
Spre încheierea perioadei Evului Mediu, “Dumnezeu a făcut ca pe cerul întunecat să strălucească stelele reformei”.
2. Apariția divergențelor teologice – s-a datorat, în primul rând, apariției universităților, unde s-a putut studia teologia, fiind una dintre cele 4 dicipline.
a. John Wycliffe (1330-1384)
– considerat steaua de dimineață a reformei
– profesor de filosofie la Oxford și protejat al coroanei. A obținut doctoratul în teologie în anul 1372
– și-a expus părerile și ideile în “Despre Biserică” – despre domeniul civil, despre adevărul Sfintei Scripturi, despre puterea papei, despre apostazie
– el înțelegea biserica ca fiind o societatea invizibilă fiind diferită de instituția pământească
– a criticat instituția papală, autoritatea episcopilor și clericilor, practica indulgențelor, celibatul preoților și cerșitul călugărilor
– a negat transubstanțierea, afirmând că prezența lui Cristos este: sacramentală, spirituală și virtuală
– a tradus Biblia în limba engleză (limba poporului) și a insistat asupra prevederilor Sfintei Scripturi pentru adevărata adâncime a închinării înaintea lui Dumnezeu. Pentru el Scriptura a fost singurul standard autoritar
b. Jan Hus (1372-1415)
– reformator de origine cehă. După ce a studiat la Universitatea din Praga, a fost ordinat ca preot. Apoi a devenit rector și predicator al Capelei “Betleem” din Praga.
– a fost influențat de Wycliffe
– a criticat instituția Bisericii Catolice și greșelile clericilor
– a criticat transubstanțierea
– predicile înflăcărate despre iertarea păcatelor numai prin Isus Cristos l-au condus la martiraj. A fost ars pe rug ca eretic după ce a fost condamnat la Cociliul de la Constanța.
– influențele de mai târziu ale lucrării sale s-au regăsit în moștenirea fraților moravieni (husiștii – pietiștii din Germania)
c.Savanarola
– reprezentant al lumii latine (Italia)
– a fost martirizat pentru că a susținut prin predicarea Evangheliei ca oamenii să se îndrepte înspre Cuvântul lui Dumnezeu, să îl trăiască în viața de zi cu zi.
3. Apariția tehnicilor de tipărire – aceste lucru a însemnat că propagarea ideilor s-a putut face mult mai eficient.
4. Apariția naționalismului german – așteptarea Germaniei de a deveni un stat unic, însoțită și de apariția unei figuri de tip mesianic (în perioada respectivă Germania era condusă de domnitori locali și nu era organizată într-un stat unitar).
5. Credința lui Martin Luther – a ajuns la convingerea profundă că biserica s-a îndepărtat de învățătura Scripturii. Această convingere a fost rezultatul unei îndelungi căutări personale.
6. Apariția umanismului (Italia-Florența) – umanismul dorea o întoarcere la perioada clasică. Umanismul Nord-European a fost reprezentat de Erasmus de Rotterdam (vezi mai jos Erasmus, în tratarea umanismului)
Luther era copleșit de măreția lui Dumnezeu. Această măreție însemna pentru el și mânia unui Dumnezeu drept, de care nu știa cum ar putea scăpa un păcătos ca el. Romani 1:17 i-a schimbat viața.
El a spus: “Conștiința mea este prizonieră Cuvântului lui Dumnezeu; nu pot și nu voi renunța, pentru că a nu asculta de conștiință nu este drept și nici sigur. Așa să mă ajute Dumnezeu”.
Ideea centrală a reformei a fost reîntoarcerea la temelia adevărată (a vieții, a bisericii…), care este Cuvântul lui Dumnezeu. Principiile biblice ale mântuirii prin har și prin credință, conform cu maximele reformei sunt: Sola Scriptura, Sola Gratia, Sola Fide.
La începutul Reformei, Biserica a fost copleșită de diferite modele de spiritualitate și comuniune creștină. Iată câteva tendințe majore cu care au trebuit să se lupte Luther, Zwingli, Calvin, Meno.
1).SCOLASTICISMUL.
Termenul SCOLASTICISM se referă la teologia școlilor (scholae). După anul 1.000, dezvoltarea gândirii creștine a Bisericii din Apusul Europei este marcată de eforturile teologilor de a determina o relație satisfăcătoare între rațiune și credință. Numele de scolasticism s-a datorat interesului gânditorilor pentru educație, pentru școală. În această perioadă au apărut și primele universități. Teologia a devenit una din principalele discipline de studiu academic, pe lângă drept, medicină, arte.
Credința și teologia nu au fost considerate o concurență a rațiunii, a științei sau a filozofiei. Ci acestea erau folosite pentru a demonstra valabilitatea credinței creștine. În filozofie se vede un interes deosebit pentru Aristotel, a cărui idei au fost introduse în Europa prin Averroe.
Anselm de Canterbury. (1033 – 1109).
Nu a fost scolastic. A fost arhiepiscop în Normandia. A abordat legătura credință – revelație. Conținutul religiei creștine a fost dat prin revelație, nu prin filozofie, totuși, cel care crede, poate explora acest conținut cu ajutorul rațiunii. Lucrarea Monologium, este o meditație despre ființa Lui Dumnezeu, influențat de către Augustin. Una din dovezile existenței Lui Dumnezeu este faptul că omul poate discerne grade de bunătate. Rezultă că trebuie să existe un bun absolut, în funcție de care se pot evalua aceste grade (acestea sunt presupuneri) – argument a priori.
Proslogium: se găsește argumentul ontologic cu privire la existența Lui Dumneze. Dumnezeu este acela despre care ceva mai mare nu se poate imagina.
În lucrarea De ce a devenit Dumnezeu om (Cur Deus Homo) a dezvoltat teoria ispășirii – degradant ca Dumnezeu să realizeze mântuirea prin întrupare și în același timp, El nu putea abandona pe om – necesitatea întrupării, și totodată, a dezvoltat și teoria substituției.
Peter Abelard. (1079 – 1142).
Este precursor al scolasticismului. Unchiul său, Heloise l – a făcut eunuc pe Abelard iar acesta a devenit mai târziu călugăr. În 11441 a fost condamnat ca eretic. Lucrarea sa Sic et Non a abordat 158 teme teologice.
Teoria influenței morale – poziția lui Abelard cu privire la ispășire: când omul Îl întâlnește pe Cristos, care este și om și Dumnezeu, el vede cum ar trebui să fie și este convins de gravitatea păcatului.
Nu a fost de acord cu Anselm în ceea ce privește faptul că jertfa Lui Cristos e necesar pentru a satisface dreptatea umană. El spunea că Dumnezeu a iertat și înainte de Cristos. Iertarea este o consecință a harului, gratuită, necondiționată, voluntară ce stârnește dragostea de Dumnezeu în inimile oamenilor.
Thomas Aquinas.
Este cel mai renumit teolog scolastic. A fost trimis la vârsta de 5 ani la mănăstirea Monte Cassino. La 20 ani dorește să intre în rândurile călugărilor dominicani.
A clădit fundamentul teologiei catolice.
Lucrări: Summa Theologiae; Summa contra Gentiles.
El consideră că anumite lucruri se află în sfera posibilitățiilor rațiunii iar altele se află dincolo de capacitățile acestuia. Filozofia poate să le abordeze pe cele dintâi, iar teologia pe celelalte. Motivul este legat de existența unor adevăruri necesare mântuirii, pe care rațiunea le poate înțelege. Credința în existența Lui Dumnezeu este necesară pentru mântuire; a fost o revelație de Dumnezeu, dar rațiunea îl ajută pe om să înțeleagă lucrurile acceptate prin credință.
Argumentul a posteriori – influențat de Aristotel: 5 căi sau argumente cu privire la existența Lui Dumnezeu. Acestea pornesc de la observarea lumii așa cum este ea.
Alți reprezentanți: Duns Scotus.
2). MISTICISMUL.
Este alternativa pentru creștinii nemulțumiți cu starea Bisericii și de instituționalizarea ordinelor monastice.
Extindere: Germania și |ările de Jos.
Meister Eckhart (Germania).
Susținea că limbajul cu privire la Dumnezeu este analogic. Rezultă că toate cuvintele cu privire la Dumnezeu sunt inexacte, false. Cunoașterea Lui Dumnezeu nu se poate face pe cale rațională ci intuitiv, prin contemplări mistice.
Premiza: toate creaturile sunt în Dumnezeu înainte de crearea lor ca o lume a ideilor în mintea Lui Dumnezeu. Pentru aceste idei el a fost acuzat ca ereic.
Ioan Ruysbroeck.
Pune accent pe devoțiunea disciplinară – încercarea de a contempla și de a imita viața Lui Cristos.
Thomas a Kempis – Imitarea Lui Cristos.
G. Groote.
A denunțat abuzurile clerului și concubinajul preoților. El nu recomandă viața monastică, evita excesul entuziaștilor.
Mișcări ale lui Groote: Frații vieții comune; Surorile viații comune.
3). UMANISMUL. Sec. XV.
Termenul de umanism a fost folosit pentru prima dată în 1808 pentru a descrie un sistem de educație care accentua studiul operelor ce aparțineau limbilor clasice, greaca și latina. Umanismul sec. XV este diferit de celdin sec. XX.
Umanismul secolului al XV- lea a fost legat de apariția și dezvoltarea Renașterii.
Motivele apariției Umanismului: – a umplut golul ideologic din Italia;
– Mediul: originea – Florența care avea un guvern republican;
– căderea Bizanțului sub influență turcă – exod al intelectualilor către Apus.
Principiile Umanismului: – este filozofia Renașterii. Dar preocupările umaniștilor au fost în domeniul literaturii.
Slogan: Ad fontes – la izvor – perioada medievală trebuie ocolită pentru a ajunge la perioada clasică.
Umanismul italian este diferit de cel european.
Erasmus de Rotterdam. (1469).
Este exponentul cel mai de seamă al umanismului nord – european. El considera că limba națională constituie un obstacol în dezvoltarea culturii europene, de aceea propunea latina în toată Europa.
Lucrări de seamă: Manualul soldatului creștin.
El considera că Biserica se putea reforma prin întoarcerea la scrierea părinților și Scripturii. Cheia spiritualității este citirea zilnică a Bibliei.
Moralitatea este ascultarea de legea Lui Cristos: “Viitorul Bisericii stă în laici, nu în cler.”
Umanisamul a influențat mai puternic reforma din Elveția (Zwingli) decât pe cea din Wittenberg.
Erasmus a publicat 1505 comentarii la textul grec al N. T. și a demonstrat că cele mai multe texte din Vulgata srau traduse greșit și că doctrinele bazate pe acestea nu puteau fi acceptate.
Elementele de închinăciune, sacramentele, au fost reduse la două (Cina și Botezul) în loc de cele șapte, câte erau înainte.
Închinarea la Fecioara Maria era considerată rezervor de har.
Factorii care au contribuit la apariția Reformei.
– Criza de autoritate în ceea ce privește învățătura Bisericii;
– Corupția din cadrul Bisericii;
– Credința reformatorilor – sola Scriptura;
– Contextul social: meșteșugarii doreau să se instruiască, să fie educați. Luther a găsit în ei principala audiență;
– apariția și dezvoltarea tehnicilor de tipărit.
13. APARIȚIA ȘI DEZVOLTAREA FORMELOR DE ORGANIZARE ALE BISERICII (EPISCOPAL, CONGREGA|IONAL, PREZBITERIAN)
Adepții diferitelor forme de conducere bisericească sunt de acord că Dumnezeu este (sau are) autoritatea supremă. Diferențele apar în concepțiile lor despre felul în care sau despre persoana prin care exprimă sau exercită El această autoritate.
De-a lungul istoriei Bisericii au existat mai multe forme principale de conducere bisericească.
1).Forma episcopală.
Autoritatea aparține episcopului í. Există diverse grade ale episcopatului. Numărul nivelelor eppiscopale variază: – Biserica Metodistă – cea mai simplă formă, cu un singur nivel;
– Biserica Anglicană sau episcopală – cea mai dezvoltată formă;
– Biserica Romano – Catolică – cel mai complet sistem ierarhic – autoritatea aprține suveranului pontif, episcopul de la Roma.
Particularitatea sistemului: autoritatea este fixată într-un sistem particular, acela al episcopului.
Structura episcopală: pe nivele de slujire sau grade de ordine: – slujitorul sau preotul obișnuit – predică și administrează Sacramentele;
– episcopul – cheia funcționării conducerii bisericești. Romano- și Anglo -Catolicii susțin că episcopul este necesar ființării bisericii.
Puterile episcopului sunt considerabile, dacă nu absolute.
Episcopii: – exercită puterea Lui Dumnezeu cu care au fost investiți. Ei conduc și supraveghează o biserică și un grup de biserici;
– au puterea să ordineze slujitori sau preoți; putere absolută în ceea ce privește plasarea unui slujitor în parohia locală. Poate consulta și congregația locală în acest proces;
– sunt socotiți principalul canal al autorității divine. Astfel, și – au asumat din acest motiv vaste responsabilități în probleme temporare.
Episcopalienii susțin că prin punerea mâinilor, autoritatea apostolilor a fost transmisă de – a lungul istoriei până la episcopii de azi (succesiunea apostolică).
În Biserica Romano – Catolică, avem: episcopul (aici probabil că cel care a scris cursul vrea să vorbească despre Episcopul de Roma!!!) – arhiepiscop (administrează zone întinse)- episcopii și preoții.
La Vatican I (1869 – 1870) s – a decis că papa are autoritate supremă. Organul de control al oficiului și puterii papale este Colegiul episcopilo. Acesta îl alege pe noul papă.
Argumente invocate pentru susținerea formei episcopale: – Isus Cristos este întemeietorul Bisericii;
– El și – a trimis apostolii în lume;
– poziția lui Iacov în Biserica din Ierusalim (episcop);
– argument istoric: – linia de succesiune de la apostoli.
Observații: – sistemul este mult prea formalizat;
– dovezile par a fi slabe sau ambigue în ceea ce privește succesiunea apostolică.
2).Forma prezbiteriană.
Susține că autoritatea se află tot în cadrul unui oficiu special, dar accentul nu este pus pe un oficiu sau pe o persoană individuală ci pe o serie de organizări reprezentative ce exercită această autoritate. Persoana cheie a conducerii este prezbiterul (în V. T. bătrânii erau cei ce aveau rolul sau capacitatea de a conduce).
În N. T. Pavel și Barnaba au numit prazbiteri în toate bisericile.
Cei ce susțin această formă, spun că termenul de prezbiter și episcop sunt identici (1 Tim. 3: 1 – 2; Tit 1: 7). Ei spun că și termenul de apare în totdeauna la plural. De aici rezultă că autoritatea prezbiterilor este mai degrabă colectivă. Se pare că în vremea N. T. poporul își alegea prezbiterii – persoane calificate în conducerea Bisericii. La alegerea lor, oamenii erau conștienți că prin actul lor exterior ei confirmă ceea ce Domnul hotărâse deja. Biserica exercita în numele Lui Cristos autoritatea pe care El i – o delegase.
Autoritatea este înțeleasă ca autoritate împărțită credincioșilor individuali și delegată de către El prezbiterilor care Îl reprezintă. Acesta înseamnă că autoritatea divină eset exercitată la nivelul prezbiterilor.
Cum funcționează autoritatea? În cadrul mai multor adunări: – la nivelul bisericii locale: sesiunea (prezbiterieni) sau consistoriul (la reformați);
– la nivelul zonelor: presbiterii (prezbiterieni) sau classis ( la reformați);
– sinodul: un număr egal de prezbiteri laici și preoți;
– adunarea generală: cel mai înalt nivel, compus din reprezentanți laici și din rândul membrilor prezbiteriului. Deciziile se iau de organul de conducere la fiecare nivel. Ele sunt analizate și revizuite la nivelul superior.
Sistemul prezbiterian nu este egal cu cel episcopal, pentru că în cadrul lui este un singur nivel: al prezbiteriului sau al pastorului. Autoritatea aparține organului care alege, nu oficiului sau celui ce – l ocupă. Există o coordonare deliberată a clerului și laicilor: atât unii, cât și alții sunt incluși în echipele de conducere.
Argumente în favoarea sistemului: – conducerea sinagogii evreiești – bătrânii;
– mențin principii N. T. de conducere – Isus Cristos este Domn, voia Lui este standardul ultim;
– păstrează conceptul de colectivitate;
– puterea bisericii rezidă într – un grup – prezbiterii.
Critic: – rădăcinile sistemului
– multe decizii pentru care ar putea fi consultați toți membrii sunt luate de o minoritate.
3).Forma congregațională.
Consideră că sediul autorității este întreaga congregație locală. Are la bază 2 concepte fundamentale: – autonomia
– democrația.
Membrii individuali sunt cei ce posedă și exercită autoritatea. Locul lui nu este luat de o structură monarhică (episcopală), nici oligarhică (prezbiteriană).
Deciziile în cadrul asociațiilor interbisericești sunt luate pe baza deciziei majorității. Chiar dacă slujitorii bisericii fac recomandări, sfătuiesc, ei nu trebuie să exercite vreun control asupra bisericii. Ei sunt slujitori ce slujesc prin voia membrilor, pentru perioade limitate; nu sunt stăpâni.
Se pune accent pe preoția tuturor credincioșilor; există un singur nivel al preoției: Principiul preoției și al competenței spirituale.
Există un singur nivel al preoției: titlurile de episcop, prezbiter, pastor, sunt nume diferite pentru aceeași slujbă.
Argumente:
*Învățătura Domnului Isus este ostilă ierarhiei: când ucenicii s-au certat, vrând să afle cine este cel mai mare (Marcu 9:33-37).
*Atât Pavel cât și Isus au răspândit învățătura că aujtoritatea de a disciplina aparține grupului.
*Epistolele lui Pavel se adresau mai degrabă bisericilor decât unui episcop.
Obiecții:
*Ea nu ține seama de dovezile biblice în formarea autorității apostolice.
*Încă de la începuturile bisericii a existat o separare între oficiile de episcop, prezbiter și diacon.
*În Apocalipsa 2-3 scrisorile erau adresate”îngerului” sau “mesagerului”, probabil prezbiterului din conducere.
4). Fără formă de conducere.
Quakerii (Prietenii), Plymouth Brethren (Creștinii după Evanghelie) susțin că Biserica nu trebuie să aibă o formă de conducere concretă sau vizibilă. Ei accentuează lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt. Acordul în decizii se ia mutual.
Creștinii după Evanghelie elimină efectiv Biserica vizibilă. Prin urmare, nu e nevoie de organizare. Ei accentuează rolul Duhului Sfânt. Totuși, gradul de sfințire și receptivitate față de Duhul Sfânt este un ideal nerealist.
Concluzii:
*În Noul Testament conducerea bisericii era într-o fază incipientă. Trebuie urmărite principiile clare prezentate în Noul Testament: buna rânduială, preoția tuturor credincioșilor, competența spirituală a fiecărui credincios, călăuzirea Duhului Sfânt.
14. Problema suferinței în lumina Sfintei Scripturi și a experienței creștine
Teodiceea – suferință
– încercarea de a-L justifica pe Dumnezeu și încearcă să răspundă la întrebarea legată de existența și justificarea suferirii răului.
Aceasta se pune față de suferința celor nevinovați. În teologia creștină, întrebările la adresa lui Dumnezeu nu au fost acceptate.
Răspunsuri clasice la problema suferinței, a teodiceii:
1) Suferința – rezultat al folosirii greșite a libertății omenești, omul creat desăvârșit, păcatul a dus la o cădere de nerecuperat pentru el, pentru că a folosit libertatea greșit. Omul avea posibilitate a de a nu păcătui, dar nu era în imposibilitatea de a nu păcătui; căderea în păcat este universală pentru umanitate.
S-a pus problema dacă această înțelegere augustiniană în realitate nu implică obligatoriu căderea în păcat.
Platinda – "depravarea trans. lumească". În orice fel de creație posibilă, omul tot ar fi păcătuit.
Suferința celor nevinovați – datorită păcatelor părinților (ex. pt. copii).
2) Suferința – un fel de purificare
bazat pe un tip de gândire de tipul lui Irineu, omul creat fundamental bun, dar cu o natură umană imatură.
Prin suferință Dumnezeu îl învață pe om ce înseamnă să fie o adevărată ființă umană; instrument pedagogic ce-l ajută pe om să-și câștige asemănarea pierdută (ex. Iov, Pavel).
3) Suferința – model dat prin perspectiva existenței umane ca fiind limitată în comparație cu umanitatea.
În această înțelegere, suferința trebuie comparată cu ceea ce-l așteaptă pe om în veșnicie, ca și răsplată din partea lui Dumnezeu în veșnicie ca și răsplată din partea lui Dumnezeu.
Toate aceste argumente încearcă să dea semnificație suferinței, dar mulți teologi contemporani le critică deoarece nu abordează modul în care suferința umană se raportează la Dumnezeu; ele nu fac acest lucru deoarece înțelegerea lui Dumnezeu stă la baza tuturor acestor lucruri este influențat de gândirea platonică, ce afirmă că Dumnezeu (care stă la baza tuturor acestor lucruri) se află în lumea neschimbată a ființei, iar lumea în care se găsește omul e afectată în mod constant de schimbare.
Ex. Augustin – compasiunea lui Dumnezeu este bunătatea ajutorului Său (El nu jertfește, ci eliberează.
Simpatie – a suferi împreună.
Dietrich – costul uceniciei.
În VT. Găsim momente în care Dumnezeu suferă – datorită legământului cu poporul Israel (Ier. 31:20); Dumnezeu spune: "arde inima în Mine."
Wheeler Robinson "jălim ….ea eternă în inima lui Dumnezeu; dezamăgirea Sa cu omul."
Osea 11:8 "mi se zbate inima cu Mine și lăuntrul Mi se mișcă de milă.
Al doilea element biblic important care ne dă dreptul să vorbim despre suferință în legământ cu Dumnezeu (suferința Sa) – rolul central jucat de … lui Isus.
schimbarea de atribute între divinitatea și umanitatea lui Isus.
Clement de Alexandria: natura umană a lui Isus a devenit realitate prin Logos, dar Logosul a suferit o suferință , suferința imposibilă.
Al treilea motiv bazat pe faptul că o înțelegere a suferinței lui Dumnezeu e necesară datorită faptului că suferința omenească cere un răspuns din partea lui Dumnezeu.
John Hick (teolog contemporan) – binele creat prin suferință (dezvoltarea omului ca și persoană), îl solicită pe Dumnezeu să răspundă față de suferința omenească, să încerce să o transforme.
Acordarea unei libertăți omului, un risc pe care Dumnezeu L-a asumat pentru ca să ne câștige.
Unii teologi care au creat teologia de proces consideră că atât Dumnezeu cât și omul se află într-un proces evolutiv, prin care Dumnezeu încearcă să-I cucerească pe oameni (evoluționiștii).
14. Reforma protestantă: istorie și teologie
A început în 31 oct. 1517, o dată cu afișarea celor 95 de teze pe ușa catedralei din Wittenberg.
Cauze:
Corupția din cadrul bis
Apariția divergențelor teologice
Apariția tehnicilor de tipărit
Dezvoltarea atitudinilor naționaliste
Apariția umanismului: – scolasticii, în N. Europei (Franța)
influența culturii bizantine
Protagoniști:
Martin Luther
S-a născut în 1483 la Eisleben, în Saxonia
– a fost mânat de dorința de a găsi mântuirea
– teologia lui se bazează pe o întoarcere la adevărul Scripturii și la învățăturile Părinților Apostolici
– gândul că Dumnezeu este drept și pedepsește păcatul îl speria groaznic
– a fost profesor la universitatea din Wittenberg unde a predat “Psalmii” și “Ep. Romani (Rom 1:17 i-a revoluționat viața: “Cel neprihănit va trăi prin credință”. Astfel s-au născut doctrinele: Sola Gratia, Sola Fide, Sola Scriptura.
– a înțeles și acceptat că Evanghelia este descoperirea neprihănirii lui Dumnezeu, că neprihănirea nu aparține omului, ci lui Dumnezeu, care o dă celor ce trăiesc prin credință (neprihănirea și credința erau considerate darul lui Dumnezeu).
– a afișat crezul lui pe ușa castelului din Wittenberg (cele 95 de teze) pe 31 oct.1517, de ziua tuturor sfinților din calendarul catolic.
2. Ulrich Zwingli
S-a născut și studiat la Basel și Viena
– În 1518 devine preot la Zurich și aici ajunge la concluzii similare cu cele ale lui Luther, în urma studiului Bibliei.
– Respingea toate elementele nescrise în Biblie
– A accentuat aspectul moral al credinciosului. Scopul lui Zwingli era de a restaura practica biblică în viața orașului.
3. Jean Calvin (1509-1564)
S-a născut în Noran, Franța. Studiază teologia la Paris și dreptul în Orleans. În 1535 renunță și fuge la Basel în Elveția.
I. Scrie Institutele teologice creștine (516 pagini în care tratează teme importante precum: 1.Legea, 2. Crezul, 3. Rugăciunea, 4. Sacramentele, 5. Falsele sacramente romane, 6. Libertatea creștină. Cartea a fost publicată în latină și franceză.
În 1560 scrie versiunea finală în 4 volume cu 50 de capitole care cuprind temele: 1. Revelația lui Dumnezeu, 2. Dumnezeu ca răscumpărător în VT și în Isus Cristos, 3. Duhul Sfânt, 4. Eclesiologia. Capadopera aceasta a fost cauza pentru care calvinismul a devenit religia protestanților.
II. A doua realizare a fost Instaurarea unei teocrații” în Geneva. Liderul protestanților din Geneva era William Forel. Acesta l-a rugat pe Calvin să rămână în Geneva. A apărut o neînțelegere cu privire la excomunicarea celor ce nu vor să se pocăiască și Calvin pleacă la Strassburg. Este rechemat la Geneva și formează magisteriul din 10 păstori și 12 prezbiteri laici.
În 1559 a fondat Academia din Geneva, condusă de Theodore Beza. Principiile calvine au fost considerate doctrina Bisericii Reformate la Conciliul de la Dort.
4. Anabaptiștii
Renumele acestora s-a datorat extremismului și martirajului.
– Cauza a fost lipsa de radicalism din reforma magisterială.
– Țelul era: restaurarea credinței conform NT și botezul credinței.
– Consecințe: Biserica a ajuns o minoritate în cadrul societății; trebuie practicată preoția universală.
– Caracteristici: erau pacifiști; respingeau jurământul în armată și în funcțiile guvernamentale.
– Perioade:
1) 21 ianuarie 1525 – George Blaurock a fost preot, e botezat de Conrad Grebel în piața din Zurich prin stropire.
2) Hattman, în Strassburg (nu era pacifist, a anunțat venirea zilei Domnului, iar Strassburg era considerat “Noul Ierusalim”. A fost arestat, iar urmașii au plecat cu Jan Mathias la Munster. Leideu, un conducător, după ce a pus mâna pe oraș, a introdus poligamia și au sfârșit asediați.
3) Menno Simmons, preot olandez, în 1536 s-a convertit la anabaptism. În biserica lui se practica spălarea picioarelor. În urma prigoanei, menoniții au fugit în Rusia, America de N și S.
15. Mișcări evanghelice dezvoltate în urma reformei protestante
Reforma declanșată la începutul sec. XVI, a produs o schimbare fundamentală în istoria bisericii.
Principalii teologi: Luther – Germania; Calvin – Franța; Zvingli – Elveția; J. Knox – Scoția.
Ideea centrală a reformei: reîntoarcerea bisericii la temelia ei, Cuvîntul lui Dumnezeu. 4-u principii fundamentale: sola Scriptura, sola fide, sala gratia.
Mișcarea puritan – pietistă: a apărut din dorințe de a aduce până la capăt reforma, mai ales ceea ce privește viața practică creștină, deasemenea a fost îndreptată spre evanghelizare modernă.
Mediul dezvoltării mișcării puritan – pietiste
– accentuarea ortodoxiei în teologia reformațiilor
– accentuarea și experimentarea regenerării
– concepția despre evanghelism în prezent
– introducerea unui nou concept despre biserică (părtășia credincioșilor)
– apariția și dezvoltarea naționalismilui
Acesete condiții au aprins flacara evanghelismului intern, care se manifestă și astăzi mai ales în cadrul culturii creștine – evanghelice
2 Principiile de bază ale puritanismului
Aceasta mișcare a fost caracterizată de principiul “religia inimii”
nașterea din nou (expreiențe personale, regenerare și sfințire)
entuziasmul religios (formule religioase emoționale)
bucuria mîntuirii (consecința a mîntuirii personale)
sfințirea vieții ("perfecționismul" l-a considerat erezie)
biblicismul (NT a fost foarte prețuit, Cuv. Lui Dum. – autoritate absolută)
accentu asupra educației crețtine (s-a dezvoltat o bogată literatură religioasă)
evanghelismul misionar : Zinzendorf – bucuria mea căt voi trăi, este să cîștig suflete pt. Mielul lui Dumnezeu
John Knox – Sau Scoția, sau mai bine mor!
preocupare față de probleme sociale
Primii reprezentanți ai mișcării puritan – pietiste
a. Labadie – un fost iezuit din franța, a avut o influiență asupra mișc. puritane
a predicat în această perioadă în Geneva
a avut un ciclu de 50 de predici "Pocăiți-vă!"
b Willyam Perkino – puritan englez, numit "Tatăl pietismului"
Philip Iacob Spener (1635-1703)- dintr-o familie de aristocrați; a organizat un "colegra pictalis" în propria casă. Au pus accent pe:
– îmbogățirea cunoștințelor biblice,
stabilirea purtării tuturor credincioșilor,
practicarea credinței crețtine în exterior și în înterior,
stabilirea unor relații corecte cu cei ne credincioși, (accent pe învșțătură și sfințenie)
introducerea unui nou model de predicare (accent pe roadele Duhului Sfânt)
August Herman Franke (n. 1663 ) – profesor de teologie la “Halle”
sub conducerea lui s-au produs multe mari schimbări și reforme sociale,
a insistat să se facă distincție clară între termenii “mântuit și ne mîntuit”
a contrebuit la dezvoltarea creștinismului pietist,
a pus accent deosebit asupra deciziilor personale,
a făcut împreună cu Zinzendorf (discipol a lui Franke) la Halle un relevant centru al pietismului,
prin scririle sale a influiențat continentul american (John și Charles Wesley au fost adepții lui Franke; ei au inițiat cunoscuta mișcare a “Fraților Moravieni” de la Herrnhat.)
Zinzendorf (1700-1760) – cea mai preeminentă figură a mișcării pietiste sec. XVIII
a studiat la Halle și la Universitatea din Witemberg, unde a fost influiențat de mișcarea pietistă: (Am învățat ceea ce mă poate face fericit ppentru întreagă viață și pentru eternitate)
a avut contact cu “Frații Moravieni”, care a condus la o puternică trezire spirituală și a declanșat o mișcare evanghelistică și misionară cu rezultate deosebite.
Concluzii
Influențe pozitive ale pietismului:
pietismul german a dezvoltat o puternică activitate evanghelistică
în această perioadă s-a folosit mult muzica în serviciile divine (așa s-au născut imnele creștine)
pietismul a accentuat rolul Duhului Sfînt în convertire și lucrarea Lui în viața credinciosului
a inițiat așa numitul “evanghelism modern”
a exercitat o puternică influență asupra bisericilor americane, revitalizându – le. Sub influiența pietismului s-au ridicat marii evangheliști prezbiterieni Jonothan Edvards și George Withfrold
a avut impact deosebit și în M.Britanie, ducând la treziri spiritule
a ajutat la stoparea dezvoltării diferențiate a claselor sociale în M. Britaniea salvat – o de revoluție
a ajutat la unificarea Germaniei
Puritaniști: Jerry Taylor, John Milton, Richard Baxter.
Deci: pietismul a adus la revitalizarea bisericilor creștine
Neajunsurile și influențele negative ale pietismului
a acentuat foarte puțin lucrarea Domnului Isus săvârșită pentru mântuirea oamenilor
a subliniat mai puțin teologia și doctrinele
a acentuat experiența lăuntrică în detrimentul lui Hristos
acent deosebit pus pe emoții, stârnirea emoțiilor/ individualiști
15. Antropologie prin prisma terminologiei biblice
Antropologia este doctrina despre om, derivă din cuvântul grecesc “antropos” (om)
Originea omului
Biblia este o singura carte care ne dă informații corecte cu privirea la originea omului. Oamenii au încercat să dea răspuns unei probleme fundamentale cu privirea la originea omului, și anume: l-a creat Dumnezeu pe om sau omul a evoluat din diferite procese naturale? La această întrebare s-au format două răspunsuri:
Evoluționiștii afirmă că omul a evoluat dintr-o formă inferioară (în acest sens prezintă câteva argumente)
Creaționaliștii susțin că omul este o creație a lui Dumnezeu ( creat în mod și nemijlocit). Relatarea biblică prezintă o explicare rezonablă, demnă de crezare, privind originea omului, faptul că Dumnezeu l-a creat pe om.
Crearea omului a fost plănuită de Dumnezeu (Gen. 1:26). Creația era incomletă fără om. Omul este rezultatul unui plan premediat al lui Dumnezeu.
Omul a fost creat direct, nemijlocit de Dumnezeu. În cazul celorlalte elemente ale creației Dumnezeu a zis: “să fie” și “a fost”, pe cînd pe om l-a creat în mod direct, nemijlocit.
Omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Asemănarea lui Dumnezeu nu se referă la corpil fizic pentru că Dumnezeu este Duh. El nu este legat de trup ca și omul. Asemănarea omului cu Dumnezeu se referă la partea spirituală a omului:
Dumnezeu este Spirit și sufletul omului este spirit
Atributele esențiale ale unui spirit sunt: rațiunea, conștiința și voința
Dumnezeu l-a creat pe om cu aceleași caracteristice propriei Sale naturi
În felulu acesta omul poate intra în relație de comuniune cu Creatorul său
Observații:
Princăderea omului în păcat, chipul lui Dumnezeu în om a avut de suferit (s-a degradat), el continuînd să existe. Doar prin regenerare (naștere din nou), omul este făcut din nou chipul lui Dumnezeu, de o neprehănire și sfințenie pe care o dă adevărul (Efes. 4:24)
Omul a fost creat de Dumnezeu dintr-o parte materială (trup) și una spirituală (suflet) Gen. 2:7
Numele “Adam” în lb. ebraică înseamnpă “ țărână”, “pământ”
Prin “ruah” (suflare de viață) omul a devenit un suflet viu. În ceea ce privește alcătuirea omului există două teorii:
dihotomică (sufletul și duhul sunt identice)
trihotomică (sufletul și dihul nu sunt identice)
Există argumente (biblice) pentru fiecare dintre aceste două teorii, însă important de știut este care este interpretarea corectă.
O concluzie rezonabilă ar fi: Omul este creat din două păți, una materială și una spirituală. Natura spirituală a omului poate fi privită ca o singură natură formată din două părți:
suflet (psuche) – natura omului orientată spre trup
duh (pneuma) – natura omului orientată spre Dumnezeu
Omul a fost creat parte bărbătească și parte femeiască. Femeia a fost făcută din bărbat, egală cu bărbatul, dar cu funcții diferite, corespunzatoare pentru a fi un ajutor potrivit pentru bărbat. Femeia și bărbatul constitue o singură unitate familială.
Omul a fost creat de Dumnezeu fără prihană, perfect dar nu desăvârșit, cu o voință liberă să aleagă binele sau răul.
Valoarea omului: Sufletul omului valorează mai mult decât toate bogățiile aceste lumi.
16 Căderea omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu
Căderea s-a produs în urma actului de ispitire a femeii de către șarpe (Gen. 3.1) În Gen. este prezentată intrarea răului, a păcatului în viața omului (nu în univers) prin metoda ispitirii.
Actul ispitirii: Ispititorul- Diavolul, prezentat aici prin șarpe (cunoscut sub aceast nume în
revelația a N.T.- Apocalipsa 12.9; 20.2; II Corint. 11.3, 14)
*caracteristica lui– șeretenia
-De ce a fost folosit șarpele? –Probabil pt. aspectul său delicat strălucitor (Isaia 14.29);
el era priceput, abil- inteligibil
-De ce începe cu femeia? –Probabil- firea mai impreionabilă (I Timotei 2.14) la care domină
imaginația și sentimentul; sau că ea a fost mai aproape.
Diavolul îndreptă spre femeie:
Îndoială față de Adevăr, dragostea și dreptatea lui Dumnezeu
Tăgăduirea Cuvântului divin
Discreditarea și oferirea posibilităților sale
solicită din femeie
-pofta ochiului
-pofta trupului (I Ioan 2.16)
-lăudărașia
Scop– neascultarea de D-zeu (ș” păcat)
*Oferta Diavolului este foarte ispititoare veți fi ca D-zeu, cunoscând binele și răul
Unii: asta înseamnă cunoștința deplină, morală și experiența sexuală. Nu e compatibil cu textul.
Alții: E vorba de a deține discernământ moral, autonomie morală; de a avea autonomie și abilitatea de legiuitor de sine- care erau prerogative ale lui D-zeu
*promisiunea diavolului e minciuna deghizată, amestecată cu adevăr (caracterul său de mincinos, numele său Diabolos- mincinos)
Observații: Odată lovit cineva de Diavol, devine o unealtă în mâna acestuia; nu mai trebuie să lucreze el pt. a-l putea înfrânge pe Satan, soția lui va face acest lucru cu succes și fără efort.
Urmările immediate ale căderii:
Conștientizarea dezastrului
––––promisiunea că li se vor deschide ochii se împlinește (într-un mod cu totul neașteptat) pt. a vedea dezastrul
–––-au văzut că sunt goi – au ajuns să âmpărtășească în ei ceva din natura șarpelui, care a atras cevadin soarta lui asupra lor (vezi cartea lui Talpoș- cuvinte în ebraică)
Întreaga specie a omenirii s-a prăbușit, toși descendenții urmau să se nască cu fire păcătoasă, înclinată spre rău. Omul a descoperit că ceva deyastruos s-a petrecut cu el.
16 Originea, caracteristici fundamentale și dezvoltarea mișcării baptiste.
Mișcarea anabaptiștilor din sec. al XVI-lea și-a avut rădăcinile în grupările evanghelice din Evul Mediu, de la care și-a însușit felul de gândire, modul de viața creștină și metodele de lucru. Aceștea au fost cunoscuți sub numele de reformați radicali- novațienii, donatiști, pauliceni, anabaptiști germani.
Principalele caracteristici Principii
Biserica are nevoie de restaurare conform modelului N.T. Lepădarea de sine
Scriptura este ghidul credinciosului. Biserica ș” membrii botezați, născți din nou
Instituirea unui botez al credinței Botezul copiilor nu este acceptat
Separarea bisericii de stat
Militau pt. aplicarea preoției universale a tuturor credincioșilor
Au practicat o hermeniutică a comunității, evitând astfel extremele unei interpretări personale.
Erau pacifiști, erau reținuți în privința jurământului
După ce Ywingli i-a refuzat în ceea ce privește o refrmă mai radicală, au luat inițiativa pe cont propriu: în 1525 George Bourock a fost botezat în piața orașului Zurich.
Curentele principale în mișcarea anabaptistă
Anabaptiștii chiliastici. Credeau că: lumea nu se îmbunatăți în dispensația actuală și s-au apucat să fixeze o dată când va începe Mileniul. Împărăția lui Dumnezeu se va stabili prin sabie și revoluție. Acețtea au participat la Războiul țărănesc german sub conducerea lui Thomas Munzer. (sabia lui Gedeon) Tot ei au participat și la Revolta de la Munster, această participare s-a datorat faptului că au fost scoși în ilegalitate și conducătorii au fost uciși. Aceasta a fost înăbușită, murind peste 100.000 de anabaptiști.
Anabapiști biblici. Prigoanele au curățit din mijlocul lor pe cei războinici. Aceștia preocupându-se numai de Biblie. Ei existau înaintea și după revolta de la Munster, găsim un grup de frați în Elveția, grupați în jurul unui cizmar în Zurich (Nicolae Hotinger). Erau pacifiști la extremă. La început Zwingli a mers împreună cu ei (a fost de acord cu autoritatea Scripturii și botezul credinței). Despărțirea s-a produs când acesta n-a vrut să continuă Reforma (nu putea face cerul pe pămânrt). Acesta a trecut la represii dure, prigoana.
Anabaptiștii Moravici. Mulți anbaptiști s-au refugiat în Moravia și Boernia-? unde 2 nobili………… Exista o grupare condusă de Jacob Hulter, care susținea comunitatea de bunuri pe baza practicării apostolice. Numărul lor ajungând la 70.000. După anul 1651 au fost împrăștiați în: ransilvania, Rusia, iar în timpul celui de-al II-lea război mondial și în America Centrală.
Cum au supravețuit?
organizarea lor bisericească
toleranța langrafului-? de Hessa
convertirea lui Simons Menno.
17. Formularea doctrinei desper Sfânta Treime în Biserica de Răsărit și Biserica de Apus
BISERICA DE RĂSĂRIT.
Dogma despre Sfânta Treime a fost formulată definitiv în Sinoadele I și II ecumenic.
Încă din timpul Sfinților Apostoli, Biserica a alcătuit scurte mărturisiri de credință despre Sfânta Treime, care se rosteau la botez. Aceste mărturisiri baptismale s-au dezvoltat sub forma unor simboluri de credință. Dogma trinitară era rostită prin formula botezului și prin doxologia mică. (Propusă de Pavel 2Cor. 14)
Sinodul I ecumenic de la Niceea (325) combătând arianismul care nega dumnezeirea Fiului, a formulat dogma că Fiul este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, născut din veci din Tatăl, din ființa Tatălui, egal și de o ființă cu Tatăl.
Sinodul II ecumenic de la Constantinopol (381) a afirmat deoființimea și egalitatea cu Duhul Sfânt, cu Tatăl și cu Fiul, formulând că Duhul Sfânt “purcede din Tatăl”, așa după cum se menționează în Noul Testament.
Dogma Sfântei Treimi, formulată în Simbolul de credință niceo-constantinopolitan, a rămas obligatorie pentru toată creștinătatea. În formularea dogmei Sfântei Treimi s-au evidențiat în deosebi Sf. Atanasie cel Mare (Despre Duhul Sfânt), Sf. Grigorie de Nyssa (Contra lui Eunomie), Sf. Grigore de Nazianz (Cinci cuvântări teologice) și Didim cel Orb (Despre Sfânta Treime).
În strânsă legătură cu formularea dogmei trinitare, a avut loc și precizarea terminologiei trinitare. Sfinții Părinți au întâmpinat greutăți mari, pe de o parte pentru a reda corect și deplin adevărul trinitar și pe de altă parte pentru a evita căderea în erezie.
Teologia creștină, neavând la început termeni tehnici speciali, Sfinții Părinți au fost obligați să împrumute acești termeni din filozofia păgână, latină și greacă. Astfel au împrumutat termenii de: unitate, treime, ființă, esență, natură, substanță, ipostas, persoană. Acești termeni nu s-au impus de la început cu sensul pe care-l au astăzi. Numai prin uzanță și în timp s-a stabilit definitiv că termenii: “ousia, filis, essentia'', se referă la firea divină, iar termenii “hypostasis, prosopon'', se referă la persoanele treimice.
Pentru precizarea terminologiei trinitare este folosit termenul “ousia sau fisis'' (esență sau ființă). Termen împrumutat de la Aristotel.
Pentru a nu cădea în erezii, Sfinții Părinți au folosit termenul ousia cu ambele înțelesuri, sdică atât ca ființă concretă cât și ca ființă cu hypostasis. În afară de termenul ousia principalii termeni trinitari mai sunt: hypostasis și persona.
HYPOSTASIS Este modul de existență concretă al unei ousii, care există în sine și pentru sine. ipostasul nu este identic cu esența, cu natura, cu ousia, dar nu e nici departe de ea, pentru că esența sau ousia este conținutul lui ființial, iar ipostasul actualizează această ousie.
PROSOPON(persoană) înseamnă o față umană concretă. Întrucât termenul de ipostas desemna toate existențele individuale chiar și cele neraționale, pentru ipostasele raționale s-a preferat termenul de prosopon – persoană.
Persoana este deci ipostasul unei naturi spirituale raționale. Față de ipostas, persoana mai înseamnă și specificitate, spiritualitate , rațiune și libertate.
Sf. Ioan Damaschin definea persoana “subiectul ce se manifestă el însuși, prin lucrările și proprietățile sale, ca distinct de alte ființe de aceeași natură''. Persona înseamnă rațiune și libertate (conștiință de sine și putere de autodeterminare), intenționalitate spre comuniune.
BISERICA DE APUS.
Augustin a formulat teologia Sfântei Treimi pentru teologia apuseană, dorind să fundamenteze unitatea celor trei persoane, afirmând unitatea lor ca esență. Augustin elimină de la început orice posibilitate de subminare a unității lui Dumnezeu. Cei teri împărtășesc aceeași esență. Tot cea ce se poate spune despre unul se poate spune și despre ceilalți. Cele trei persoane acționează în armonie având un plan comun.
Diferența dintre cele trei persoane se face pe baza relațiilor dintre ele (relație mutuală de respect).
Fiul este diferit de Tatăl pentru că este născut din Acesta.
Tatăl este diferit de Fiul pentru că Îl naște pe Acesta.
Duhul Sfânt este legătura de iubire dintre cei doi.
Pentru a ilustra această înțelegere, Augustin a căutat analogii care să comunice genul de relații existente în Trinitate.
1. Prima analogie este legată de percepția obiectelor. Augustin consideră că există un proces tripostit al percepției:
a) există obiectul de percepție.
b) există imaginea acestui obiect în minte.
c) există intenția de a percepe care la aduce pe cele două împreună.
2. A doua analogie este cea cu iubitul iubitorul și iubirea care îi leagă pe cei doi împreună.
Modalism- Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt -forme de manifestare ale lui Dumnezeu; nu ființe independente fundamentale.
Filioque- Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și Fiul.
17. Scurt istoric și trăsături de bază ale mișcării baptiste în România.
Baptiștii s-au conturat ca o mișcare creștină în perioada imediat următoare Reformei protestante din Europa de Apus, începută de Martin Luther. Prima biserică baptistă s-a format în 1611 la Amsterdam, Olanda dintr-un grup de emigranți.
Biserica Baptistă din România și în special adunările baptiste din Transilvania datorează o mare parte din moștenirea lor mișcării anabaptiste care a traversat Europa până către sec. XVIII. Supuse la tot felul de prigoane de-a lungul timpului, comunitățile anabaptiste au supraviețuit pe aceste meleaguri până în 1762, când majoritatea au emigrat în Rusia din cauza oprimării din timpul domniei Mariei Tereza.
Începuturile baptiste moderne datează de la mijlocul sec. XIX. În 1856 o familie de imigranți germani înființează la București prima Biserica Baptistă germană. Un al doilea început baptist, independent de primul, a fost prin imigranți baptiști ruși, în special cei din Ucraina de sud. Ei au ajuns în Dobrogea în 1862 și au înființat prima Biserica Baptistă la Cataloi. Apoi, prin misiunea unui pastor baptist s-a înființat în 1870 Biserica Baptistă din Tulcea. În Transilvania credința baptistă a pătruns prin activitatea unor misionari germani. În 1874 se deschidea prima Biserica Baptistă maghiară din Salonta, Bihor. Începând cu 1881, bisericile baptiste s-au răspândit în Bihor, în zona Aradului și în Podișul Someșan. Zonele acestea au și astăzi cea mai mare concentrare de baptiști din România. De aici ei s-au răspândit în aproape toate județele țării.
Constituirea Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România a avut loc în anul 1920 în urma Marii Uniri din 1918.
1. Perioada constituirii cultului evanghelic baptist (anii 60 i sec. XIX-lea – anii 20 ai sec.XXa – anii 20 ai sec.XX).
2. Perioada consolidării cultului evanghelic baptist (perioada interbelică – anii 20 – 1944).
3. Perioada rezistenței cultului în condițiile ateismului și ideologiei comuniste (1944 – 1989).
4. Perioada lucrării misionare a cultului în condițiile democrației și libertății conștiinței (după 1989).
Perioada I
a) Începutul lucrării spirituale a anabaptiștilor în diferite regiuni (Ardeal, Transilvania, Bucovina, anii 80 ai sec.XVIII – anii 50 ai sec.XIX).
b) Apariția bisericilor baptiste germane (1859 biserica germană din București, primul botez 1864, 1862 Cataloi, Tulcea, 1865 – Bucovina, Rădăuți, 1889 –Cernăuți și altele).
c) apariția bisericilor baptiste rusești (1864 – Tulcea, menoniți, ruși, Brăila – 1912).
d) Apariția bisericilor baptiste maghiare în Transilvania (1866 – Cluj, Salonta –1871, Oradea).
e) Apariția bisericilor românești în toate județele țării (biserica din București, 29. 12. 1912 cu Constantin Adorian, Jegalia, Constanța, Cernavodă, Brăila – 1929, Ploiești – 1925, Pătrăuții de Jos – 1913.
18. Dezvoltarea doctrinei despre Sf. Treime în Scriptură
doctrină specifică creștinismului
Dificultatea exprimării doctrinei (3 în 1)
Dificultatea formulei “Trinitate” (lipsesc argumentele biblice)
În Vechiul Testament, Religia monoteistă iudaică: cele 10 porunci; interzicerea idolatriei; Shema (Deut 6)
În Noul Testament, Iacov vorbește despre unicitatea lui Dumnezeu; Pavel: “ un singur Dumnezeu, un singur Mijlocitor” (I I Cor. 8:4, I Tim2:5).
Unicitatea lui Dumnezeu
Divinitatea celor trei
A Tatălui: (rar pusă la îndoială) Isus vorbește despre Tatăl ca Dumnezeu (Matei 6)
A Fiului: (susținută de Scriptură)
– Filipeni 2:5-11 (El avea chipul lui Dumnezeu (morfh – set de caracteristici care fac un lucru să fie ceea ce este. Denotă adesea adevărată natură a unui lucru.
– Evrei – Fiul superior îngerilor
Dumnezeu a vorbit prin Fiul care este moștenitor al tuturor lucrurilor
Fiul este “Strălucirea gloriei lui Dumnezeu
Isus a pretins că posedă ceea ce de fapt și de drept aparține numai lui Dumnezeu:
– a vorbit de îngerii lui Dumnezeu ca aparținând Lui.
– consideră că Împ. Lui Dumnezeu și aleșii sunt ai Lui.
– iartă păcatele și deține puterea de a judeca
c. A Duhului Sfânt
– Anania și Safira (a minți pe Duhul Sfânt este ș a minți pe Dumnezeu.
– dă daruri bisericilor; Templu Duhului Sfânt
– așezat în raport de egalitate: la botez și benedicția paulină
3. Caracterul triunic
– În I Ioan 5:7 “Căci trei sunt care mărturisesc în cer Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt, și aceștia sunt una.”
– formula de plural a substantivului care îl desemnează pe Dumnezeul Israelului, Elohim.
– alte plural-uri (Gen 1:26 “să facem chip după asemănarea noastră”, Isaia 6 “pe cine să trimitem și cine va merge pentru noi”)
+ Trei persoane într-o unitatea desăvârșită: Fiul – botezat, Tatăl – vorbește, Duhul – porumbel.
+ Aluzii la caracterul triunic: trup, duh și suflet.
+ epistola lui Pavel către Romani: judecata lui Dumnezeu Tatăl;
justificarea prin Dumnezeu Fiul și
viața prin Duhul
Noul Testament prezintă un Dumnezeu în trei persoane care există într-o deplină unitate, având aceleași atribute. Tatăl de la care își trag ființa lucrurile, Fiul prin care au fost făcute și Duhul Sfânt prin care lucrează Tatăl și Fiul.
Vechiul Testament: Teofanii (Avraam, Hagar, Moise)
Duhul Sfânt – creație
– Samson
– Rusalii și înainte: diferențe calitative
Scriitorii Noului Testament nu sunt obligați să demonstreze Sf. Treime. În Noul Testament Domnul Isus face aluzie la Duhul Sfânt în marea trimitere. La fel Pavel spune vorbește despre anumite lucruri făcute “prin Duhul Sfânt”.
18. JERTFA DE ISPĂȘIRE. Implicații teologice
– o jertfă obligatorie;
– scopul ispășirii păcatelor- facute fără voie
– din nebăgare de seamă
PROCEDURĂ GENERALĂ PENTRU JERTFĂ
1. Prezentarea animalului pentru jertfă
2. identificarea păcatului
3. sacrificarea animalului
4. stropirea sângelui
5. arderea jertfei
– procedura diferențiază de la o persoana la alta, f-cție de poziție socială și de responsabilitatea fiecăruia:
1. Marele Preot – aduce vițel
Procedura:
– Pentru M.Preot, vițelul era adus la ușa cortului și preotul își mărturisea păcatele asupra animalului care apoi era junghiat. Din sângele animalului preotul stropea de 7x , ungea coarnele altarului tămâierii iar restul lăsa la picioarele altarului. Grăsimea și organele interne erau arse înaintea Domnul pe altarul arderii de tot, restul animalului era ars în afara taberei.
2. Adunarea poporului – vițel
– pentru adunare, procedura era aceeași dar identificarea o făceau bătrânii
3. căpetenia – țap
4. pers. de rând – ied sau miel – parte femeiască
– pentru. căpetenie sau om de rând, căpetenia făcea identificarea poporului, resturile de miel sau ied în acest caz se consumau la cortul Întâlnirii. Partea vinovată nu mânca din jertfă
5. săraci două turturele
-idem, cu o parte din sânge se stropea peretele altarului
6. foarte săraci – 1/10 efă ș porția de mâncare pe o zi
– făina se ardea înaintea Domnul, un pumn iar restul era pentru hrana preoților la cort.
– jertfa se aducea în același fel de toți
– era pentru păcatele care nu constituiau înfruntarea intenționată a lui Dumnezeu
PROFETIC:
1. Cristos a fost făcut păcat pentru noi – adus ca jertfă lui Dumnezeu: ispășire și împăcarea sfințeniei divine
2. Cristos a suferit pentru păcatele noastre ocara, dincolo de poarta Ierusalimului, îndepărtând astfel păcatul de la noi.
ZIUA ISPĂȘIRII (IOM KIPPUR)
– asigurarea sfințeniei
– cea mai semnificativă dintre toate tipurile de jertfă
– în data de 10.07.anul…
20. ELEMENTELE (BIBLICE) ALE ESCATOLOGIEI
Când vorbim despre escatologie trebuie să facem distincție între escatologia individuală și escatologia cosmică – viitorul individului și al întregii rase umane.
Escatologia individuală:
Moartea
– Realitatea morții (un eveniment inevitabil – Ev.9:27; 1 Cor. 15)
Este un aspect al escatologiei admis de toți teologii și de oameni în general. Adesea se evită gândul morții. Dar moartea este un fapt real, este pur și simplu sfârșitul procesului, stadiul final al vieții, iar noi trebuie să o acceptăm.
-Natura morții
– Încetarea vieții fizice. În Matei 10:28 Iisus compară moartea trupului cu moartea trupului și a sufletului: "Nu vă temeți de cei ce ucid trupul". Moartea fizică este efectul păcatului "în ziua în care veți mânca veți muri" (Genesa 2:17). Este ceva străin și ostil – dușman al omului (1Cor. 15:26)
Pierderea vieții yuch, Ioan 13:37-38 "Eu (Petru) îmi voi da viața pentru tine". Ecl. 12:7 vorbește despre moarte ca despre separarea trupului de suflet.
Iacov 2:26 "După cum trupul fără duh este mort". Moartea este o tranziție spre o altă formă de viață.
– Efectele morții
Ea îl poate separa pentru eternitate pe om de Dumnezeu.
Pentru credincios nu există blestemul morții (1 Cor. 15)
Efectele morții nu sunt finale
Un mijloc prin care ne identificăm cu Domnul.
Starea intermediară
Se referă la condiția omului dintre moarte și înviere. Aici apar dificultăți doctrinare. A provocat confuzie din cauza lipsei relative de texte biblice. Este ceva temporar și nu i-a preocupat pe teologi.
* Concepții actuale:
– Somnul sufletului. Sufletul se odihnește într+o stare de inconștiență (adventiștii, martorii lui Iehova). Unii cred în "stingerea sufletului" – devine inexistent. Biblia spune despre somn când se referă la moarte: "Ștefan a adormit". Omul – o singură entitate – când trupul moare încetează și sufletul.
– Purgatoriul Învățătură romano-catolică.
– Statutul omului ete determinat imediat după moarte (Ev.9:27).
Cei care au murit în răutate merg în iad – suferința reală.
Cei dintr-o stare perfectă merg în rai
Cei care sunt în har, dar nu perfecți – merg în purgatoriu.
Limbus patrum – cei care au murit înainte de Hristos, Isus i-a eliberat.
Limbus infantinum – copiii nebotezați – pedeapsa pentru păcatul originar. Dumnezeu nu poate trimite pe drept în iad, ei sunt într-o stare de har.
În purgatoriu sunt curățiți de păcate prin suferințe penale. Sufletele din purgatoriu pot fi ajutate prin liturghii rugăciuni și fapte bune.
Text de bază 2 Macc. 12:43-45.
– Învierea instantanee Imediat după moarte credinciosul primește trupul de înviere (2 Cor.5).
În V.T. apare termenul de Sheol (Iov 21, Ps.115:17, Ps.88:15) iar în N.T. Hades (Mt.11:23, Lc10:15, Fa.2:27). Este o deosebire între Hades și Gehenă (iadul). Două locuri de: de fericire și de chin unde sufletele așteaptă învierea (Lc.16).
Escatologia Cosmică (a doua venire, învierea, judecata finală)
A doua venire (și consecințele ei) parusia "prezență" "venire"
Caracterul definit al evenimentului
Multe referințe biblice: Mt.16:28; 24:33; Fapte 1:11; Rom. 13:11; 1 Cor. 7:29; Iac. 5:8; 1 Pet. 4:7; Ap. 1:1; 22:7,10,12,20
E parte din kerigma bisericii
Caracterul nedefinit al timpului. Nimeni nu știe vremea, numai Dumnezeu: Mt. 24:26, 42; 25:13; Mc. 13:32; Fapte 1:7.
Caracterul venirii:
Caracterul personal: Ioan 14:13
Caracterul fizic: Fapte 1:11
Caracterul vizibil: Mt.24:30
Caracterul neașteptat: "Vegheați că nu știți vremea…"
Caracterul trimfător și glorios. Contrast mare cu prima Sa venire. Va veni cu multă putere și slavă: Mt. 24:30, 1 Tes. 4:14
Învierea: 1 Cor. 15:23; 1 Tes. 4:16
* Este regasita in V.T. (Isaia 25:8, 26:9, Daniel 12:2; Ez. 37:12-14)
Rezultatul venirii lui Cristos
O lucrare a Dumnezeului Triunic Rom.8:11
De natura fizica Rom 8:11, I Cor. 15 (contrar gnosticilor pentru care trupul este rau).
A celor drepti si a celor nedrepti Dan. 12:2, Ioan 9:28-29
Judecata finala
Nu va stabili statutul nostru in fata lui Dumnezeu ci il va face public. Nu are loc in cursul istoriei. Face o separare intre cei buni si cei rai.
Un eveniment viitor Fapte 17:31 “a randuit o zi”, Ev. 9:27.
Isus Judecatorul Ioan 5: 22, Fa.17.
Subiectii judecatii a). oamenii (Mt. 25:32), b). ingerii rai (2Pet.2:4, Iuda 6).
Baza judecatii: In functie de viata de pe pamant (2 Cor5:10, Io.5:29), faptele oamenilor (Mt. 16;27, Rom. 2:6,11, 2 Tim. 4;14). Potrivit cu lumina avuta de oameni (Ioan 9:41, Rom. 2:12, 12-16).
Standardul de baza al evaluarii este voia revelata lui Dumnezeu (Io. 19:28)
Irevocabilitatea judecatii. Verdictul nu se schimba.
20. SĂRBĂTOAREA CINCIZECIMII ȘI IMPLICAȚIILE EI TEOLOGICE
Pentecost – șavuot (heb.)
Timp: 50 de zile (7 săptămâni) de la sărbătoarea primelor roade.
Scop: sărbătoarea încheierii secerișului și dedicării recoltei lui Dumnezeu.
Specific: – 2 pâini coapte cu aluat legănate înaintea Domnului.
– 7 miei, 1 vițel, 2 berbeci + dar de mâncare și băutură + 1 țap, 2 miei, jertfa de mulțumire
– mai târziu și primirea Legii la Sinai
Profetic: preilustrează revărsarea Duhului Sfânt peste Biserică
2 pâini – evrei și neamuri
Simbolistică:
1. Foc – curățire (El vă va boteza cu D.S. și cu foc).
2. Vânt – lucrare interioară, însoțire
3. Vorbire în limbi și puterea de a mărturisi credința.
Era sărbătoarea care se ținea 50 de zile (7 săptămâni), din ziua în care se aducea snopul la sărbatoarea primelor roade (ziua întâi a săptămânii de după paște).
Cinzecimea era sărbătoarea încheierii secerișului și a dedicării roadelor lui Dumnezeu. Se aduceau două pâini coapte cu aluat și se legănau înaintea lui Dumnezeu. Ca ardere de tot se aduceau șapte miei de un an, fără cusur, un vițel și doi berbeci, la care se adăugă darul de mâncare și jertfa de băutură obișnuită. Se mai aducea un țap ca jertfă de ispășire și doi miei de un an ca jertfă de mulțumire. Mai târziu izraeliții au sărbătorit la cincizecime și primirea Legii pe muntele Sinai.
Sub aspectul profetic preilustra revărsarea Duhului Sfânt asupra Bisericii nou-testamentale, care a avut loc într-o asemenea zi. Cele două pâini reprezentau evreii și neamurile uniți cu bucurie în biserică. Aluatul reprezintă germenele Împărăției lui Dumnezeu menit să crească în putere, îmn mod tainic.
Sărbătoarea cinzecimii era a doua din an, cu pelerinajul la sanctuar (la Ierusalim), al tuturor bărbaților din Israel. O bucată de pământ se lăsa nesecerată, iar spicele rămase constituiau oferta bucuriei pentru sărac, străin, orfan, cu ocazia acestei sărbători.
21. Psaltirea ca Element de Închinare în Poporul lui Dumnezeu
Cartea Psalmilor supranumită “Psaltirea” este a doua carte din grupul cărților poetice: în canonul evreiesc și prima parte din colecția Ketubim (scrierile).
Este o carte de imnuri religioase a poporului evreiesc și cartea cea mai tradusă în limba română din întreaga Biblie. Aceeași importanță este acordată Psalmilor în bisericile creștine de astăzi. Cele mai frumoase imnuri din bisericile protestante sunt Psalmii versificați și puși pe melodii sublime.
Despre Titlu
În original numele cărții vine de la ebraicul “tehilim” (laudă, slăvire) sau de la “haleluia”(cartea slăvirilor). În original cartea se mai numește și “cartea slăvirilor” “cartea cântărilor”.
Faptul că această carte începe cu Dumnezeu binecuvântând omul și afârșește cu omul binecuvântându-l pe Dumnezeu este cât se poate de concludent privind natura și conșinutul acestei cărți.
Unii psalmi poartă numirea individuală de “Mizmor”, “Psalm” sau “ Cântare”, mai ales cei 57 de psalmi care se cântau cu acompaniament de instrumente.
Psalmii sunt adevărate poeme, rugăciuni sau cântări scrise în formă poetică. Deși stilul poetic este deosebit de frecvent și în celelalte scripturi (Iov, Proverbe, scrierile profetice), Psalmii constituie cea mai însemnată secțiune poetică, compactă din Biblie.
Perioada cărții psalmilor se întinde între anii 1400-500 î.Hr. Cel mai vechi pare a fi Psalmul 90, Psalmul lui Moise.
Despre autori
Popular cartea se mai numește și “Psalmii lui David” acesta deoareca mulți din acești psalmi din Scriptură au fost cîntați de David.
73 de psalmi au fost scriși de David.
10 psalmi au fost scriși de fii lui Core (unul din cântăreții cetelor de la templu)
12 aparțin lui Asaf
2 au fost scriși de Solomon
1 de Etan, 1 de Heman și 1 de Moise
Toți însumează împreună cifra de 100 iar 50 au rămas anonimi
O clarificare a psalmilor
Psalmi mesianici: 2, 45, 22, 41, 16, 72, 69, 110, 132
Psalmi despre om: 8, 10, 14, 36, 55, 59
Psalmi ce prezintă situația lumii și a celor răi: 1, 4, 5, 10, 37, 49, 73.
Psalmi despre experiențe religioase: 3, 16, 20, 23, 27, 31, 34, 42, 61, 62, 91, 121.
Psalmi despre casa lui Dumnezeu: 46, 133, 84, 122, 48, 87.
Psalmi ai Cuvântului lui Dumnezeu: 19, 119, 11
Psalmi ai minunii: 67, 72, 96, 38
Psalmi privind datoria conducătorilor: 82, 101
Psalmi ai atributelor divine: 19, 29, 62, 66, 89, 32, 62, 68, 89, 139, 33, 84.
Psalmi ai experienței israeliților: 78, 79, 80, 81, 105, 106, 114.
22. Profeții mesianice în Pentateuh și împlinirea lor
Profeția: Geneza 3:15 – prima promisiune mesianică: („Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul”)
nașterea din femeie
conflictul dintre sămânța femeii și a șarpelui
biruința asupra șarpelui
Împlinirea: Galateni 4.4 (Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sãu, născut din femeie, născut sub Lege) Cristos născut din sămânța femeii
– Apocalipsa 17.14 (Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru cã El este Domnul domnilor ºi Împăratul împăraților.)
Profeția: Genesa 12.1-3; 15.5; 17.5-8; 18.18; 22.18; 26.4; 28.14 – Avraam va deveni tatăl multor neamuri, iar sămânța lui va moșteni țara și binecuvântarea promise. (17.7 Voi pune legãmântul Meu între Mine ºi tine ºi sãmânþa ta dupã tine din neam în neam; acesta va fi un legãmânt veºnic în puterea cãruia Eu voi fi Dumnezeul tãu ºi al seminþei tale dupã tine)
Împlinirea: Galateni 3.8, 13, 14, 16, 29 – Cristos este sămânța lui Avraam în care s-a împlinit promisiunea și în care noi avem parte de binecuvântarea lui Avraam (3.16 Acum, fãgãduinþele au fost fãcute „lui Avraam ºi seminþei lui”. Nu zice: „ªi seminþelor” (ca ºi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca ºi cum ar fi vorba numai de una: „ªi seminþei tale” adicã Hristos. 29 ªi dacã Sunteþi ai lui Hristos, Sunteþi „sãmânþa” lui Avraam, moºtenitori prin fãgãduinþã.)
Profeția: Geneza 49:10 Cristos ca Rege (Sceptrul nu se va depărta de Iuda până când va veni Șilo. La el se vor stânge popoarele).
Împlinirea: Matei 21.5 („Spuneþi fiicei Sionului: „Iatã, Împãratul tãu vine la tine, blând ºi cãlare pe un mãgar)
Profeția: Numeri 24:17 Steaua care va ieși din Iacov, un sceptru se va ridica din Israel – este prevestită Persoana care va domni. (Îl vãd, dar nu acum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea rãsare din Iacov, Un toiag de cârmuire se ridicã din Israel.)
Împlinirea: Matei 2.2 steaua nașterii Împăratului („Unde este Împãratul de curând nãscut al Iudeilor? Fiindcã I-am vãzut steaua în Rãsãrit, ºi am venit sã ne închinãm Lui.”)
Profeția: Deuteronom 18.15 – Dumnezeu va ridica un Profet ca Moise; prorocie cu 1400 de ani înainte de venirea lui Cristos (Domnul, Dumnezeul tãu, îþi va ridica din mijlocul tãu, dintre fraþii tãi, un prooroc ca mine: sã ascultaþi de el!)
Împlinirea: Ioan 6.14 („Cu adevãrat, acesta este proorocul cel aºteptat în lume.”)
Cristos este prefigurat în:
Adam – Cristos, ultimul Adam (Romani 5.14 Adam, care este o icoanã preînchipuitoare a Celui ce avea sã vinã.)
Abel – jertfa de sânge
Melhisedec – Melhisedec – regele Salemului, aduce pâine și vin și binecuvântează pe Avraam. Ps.110 spune despre venirea lui Mesia: „ Tu ești preot în veac, în felul lui Melhisedec. Evrei 7 prezintă pe Melhisedec ca rege și preot, este numit o imagine pre-închipuitoare a lui Isus Cristos ( Mesia)
Isaac – jertfa fiului (Ioan 3.16)
mielul pascal – Cristos Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1.29 Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii)
stânca – Cristos este Stânca (1 Corinteni 10.4 i toþi au bãut aceeaºi bãuturã duhovniceascã, pentru cã beau dintr-o stâncã duhovniceascã ce venea dupã ei; ºi stânca era Hristos.)
șarpele de aramă (Numeri 21:6-9).- Ioan 3:14 „ Și după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului”
sistemul sacrificial
cortul întâlnirii, Templul, marele preot
23. Profeții mesianice în Isaia și împlinirea lor
Cartea Isaia- prin excelență se ocupă de profeția mesianică
Isaia 2:2,3- „…. muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălța deasupra dealurilor și toate neamurile se vor îngrămădi spre el.”
Isaia 4:2-„ În vremea aceea odrasla Domnului va fi plină de măreție și slavă…”
Profeția: nașterea din fecioară, El va fi chemat Emanuel – Isaia 7: 13, 14- („Ascultați casa lui David, de aceea Însuși Domnul vă va da un semn: iată, fecioara va rămânea însărcinată, va naște un fiu, și-i va pune numele Emanuel ( Dumnezeu este cu noi”).
Împlinirea: Matei 1: 21-23
Profeția: Mesia se va naște din sămânța lui Isai – Isaia 11:1, 10 – („Apoi o odraslă va ieși din tulpina lui Isai și un vlăstar va da din rădăcinile lui”)
Împlinirea: Isus, fiul lui Iese – Luca 3: 23, 32; Matei 1:6
Profeția: nașterea lui Mesia, preexistența Sa – Isaia 9: 6- „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat…”
Împlinirea: Coloseni 1:17 – „El este înainte de toate lucrurile…”
Profeția: Isaia 53
Împlinirea:
Profeția: Mesia va fi uns de Duhul Sfânt – Isaia 42: 7; 61:1,2
Împlinirea: Mt.3:16-17; Lc. 4:15-21
Profeția: Mesia va primi daruri din partea celor din Răsărit – Isaia 60:6 („vor veni toți din Seba, aducând aur și tămâie…”)
Împlinirea: Matei 2:1, 11- magii din Răsărit…și-au deschis visteriile și I-au adus daruri: aur, tămâie și smirnă).
În definirea acestui termen este deosebit de util exemplul din cartea Isaia referitoare la Cir Persanul care în Isaia 45:1 este prezentat ca : „Unsul (mesiho) Lui Iahve”. Rezultă de aici cinci aspecte care, în lumina altor pasaje din Scripturi definesc anumite caracteristici principale ale mesianismului din Vechiul Testament:
Cir este:
un om ales de Dumnezeu ( Isaia 41:25)
numit să înfăptuiască o lucrare în beneficiul poporului lui Dumnezeu ( Isaia 45:11-13)
și o judecată împotriva dușmanilor Lui (Isaia 47)
Lui i s-a dat stăpânire peste națiuni (Isaia 45:1-3)
în toate activitățile sale, agentul real este Însuși Iahve ( Isaia 45:17)
Starea de „uns”al lui Cir arată pur și simplu că există o utilizare „laică” a terminologiei proprii conceptului mesianic, rezumând p.d.v. al Vechiului Testament cu privire la calitatea de „uns” al unei persoane. Cele cinci puncte sunt prin excelență valabile pentru Domnul Isus Cristos, care S-a văzut pe Sine Însuși ca fiind o împlinire a năzuințelor mesianice ale Vechiului Testament.
Planul nostru este să căutăm în Vechiul Testament o „personalitate-mântuitor” și asociind căutarea noastră cu teologia lui Israel vom găsi motive bine întemeiate de a susține că o asemenea speranță a fost îmbrățișată din cele mai vechi timpuri de poporul ales, originând încă în acel faimos „ protoevanghelium”care se găsește în Geneza cap. 3.15
MESIA-ca prototip al marilor personalități istorice:
1. MESIA și ADAM- există anumite aspecte ale viitorului mesianic care într-un mod foarte clar sunt o repetare a unor stări de fapt din Eden:
* prosperitate- Amos 9:13, Isaia 4:2; 32:15,20; 55:13; Ps.72:16
* pace- armonia din lumea viețuitoarelor: Isaia 11:6-9
armonia din sfera relațiilor umane: Isaia 32:1-8
Toate pasajele citate mai sus vorbesc despre Împăratul mesianic și despre natura domniei și a împărăției Lui. Doctrina N.T. privitoare la „Cel de-al doilea Adam „ are în mod clar rădăcini Vechi Testamentale pe care le găsim în pasajele citate.
MESIA și MOISE-modelul primului exod a constituit o revelație eternă a lui
Dumnezeu (Exod 3:15). Uneori cel de-al doilea exod este prezis ca fiind de natură
Mesianică: Isaia 51:9-11; 52:12; Ieremia 23:5-8.
Pasajul din Deuteronom cap. 18:15-19 ilustrează prorocia care spune că Domnul va
ridica un proroc ca și Moise. El prezice pe prorocul –Mesia.
ISAIA 7-12-tratarea cea mai detaliată a temei lui Mesia ca urmaș al lui
David
ex: EMANUEL –referire la nașterea Lui
-plasarea lui în contextul speranței lui
Israel
-legătura dintre Emanuel și Maher-Șalal-
Haș-Baz (8:1-4)
b). Alte personalități mesianice:
*Robul- Isaia 40-55-portretul mesianic al robului Domnului
* Unsul cuceritor-Isaia cap.59
* Vlăstarul- Ieremia 23:5, Zaharia 3:8
* Sămânța femeii-Mica 5:3, Ieremia 31:22
* Fiul omului-Daniel cap.7
* Unsul, Cârmuitorul- Daniel cap.9:24-27
6. DEZVOLTAREA CRISTOLOGIEI ÎNTRE NICEEA ȘI CALCEDON
Definiția Cristologiei: Cristologia este partea teologiei care încearcă să definească relația dintre natura divină și cea umană în persoana lui Isus Cristos.
În primele secole din istoria bisericii nu apar încă toate variantele doctrinei despre divinitatea deplină a Isus Cristos.
Dezbaterile cristologice controversate ale secolelor III și IV au arătat o preocupare intensă care viza persoana și natura lui Cristos. Aceste dezbateri aveau în vedere două probleme: I. Relația dintre natura lui Cristos și cea a lui Dumnezeu și II. Relația dintre natura Lui divină și cea umană. Așadar părinții bisericii se simt nevoiți să analizeze cu atenție aceste probleme din pricina întrebărilor ridicate de eretici.
1. Erezii care au contribuit la dezvoltarea cristologiei între Niceea și Calcedon
A) ARIUS – ARIANISMUL
Arius din Alexandria a avut obiecții cu privire la modul în care a fost înțeleasă întruparea lui Cristos. El afirmă existența întrupării dar nu acceptă originea divină și eternă a Celui ce S-a întrupat.
Dumnezeu este în concepția lui Arius, Tatăl-Transcendent, sursa fără origine (aggenetos), Cel indivizibil (diairetos), Cel neschimbător (treptos), esența (ousia) Tatăl neputând fi împărțit.
Fiul, pe de altă parte, are o zi de naștere, a suferit și a fost supus schimbării. Dilema lui Arius a constat în faptul că pentru el imaginea Fiului era incompatibilă cu cea a Tatălui. De aceea el a afirmat că Fiul este o creatură deși, „nu ca una dintre creaturi”. Fiul a fost generat de Tatăl (genetos), El are un început în afara timpului (pretemporal). Texte pe care se bazează: Prov. 8:22 și Ioan 14:23.
Concililul de la Niceea (325), a respins arianismul ca erezie și a declarat că Isus s-a născut nu a fost făcut și că El a avut aceeași substanță ca și Tatăl.
B) APOLINARIUS – APOLINARISMUL
Conciliul de la Niceea nu a pus capăt controversei pentru că relația dintre cele două naturi ale lui Cristos nu a fost clarificată. Există pericolul de a cădea în una din următoarele două extreme: pe de o parte natura divină putea să absoarbă natura umană în așa măsură încât aceasta să-și piardă identitatea, iar pe de altă parte identitățile celor două naturi puteau fi separate atât de mult încât Cristos să fie de fapt, două persoane. Apolinarienii adoptă prima poziție. Ei afirmă că Cristos a avut cu adevărat un trup și un spirit, dar că spiritul a fost înlocuit în Cristos de Logos. Logosul care este elementul divin a dominat trupul în persoana lui Cristos. Apolinarius a accentuat divinitatea lui Cristos, dar i-a minimalizat adevărata Sa umanitate.
Conciliul din Constantinopol (381) a condamnat această concepție ca fiind o erezie.
C) NESTORIUS – NESTORIANISMUL – accentuează umanitatea
Nestorius a negat unitatea reală a celor două naturi ale lui Cristos într-o singură persoană și a presupus o personalitate dublă. Logosul a locuit în omul Isus. Cristos era de fapt un om perfect, legat moral de divinitate. El era mai degrabă un purtător de Dumnezeu, decât Dumnezeu-om.
Sinodul din Efes (431) sub conducerea lui Chiril de Alexandria a condamnat această erezie.
C) EUTIH – EUTIHIANISMUL – accentuează divinitatea
Această concepție era în extrema opusă a nestorienilor. Ei susțineau că în Cristos nu au fost două naturi ci doar una singură. Cristos a fost în întregime divin chiar și cu trupul.
Conciliul de la Calcedon (451) a condamnat această doctrină. La Calcedon a fost elaborată o cristologie în concordanță cu Scriptura. S-a afirmat aici că Cristos a fost „complet în ceea ce privește dumnezeirea lui și complet în ceea ce privește umanitatea lui, Dumnezeu adevărat și om adevărat” având „două naturi inconfundabile, indivizibile și inseparabile”. Aceste două naturi erau îmbinate armonios într-o singură persoană cu o singură esență prin întrupare. Cristos este consubstanțial cu Tatăl în divinitatea Sa și este consubstanțial cu omul în umanitatea Sa, cu excepția păcatului.
În divinitatea Sa, El a fost născut din Tatăl înainte ca trupul să existe iar în umanitatea Sa El a fost născut din fecioara Maria. Distincția între cele două naturi nu este diminuată prin unirea lor, ci caracterul specific al fiecărei naturi este păstrat, și ele sunt unite într-o singură persoană. Cristos nu este divizat în două persoane, El este o singură persoană, Fiul lui Dumnezeu.
Mențiuni speciale:
Niceea (325) – declară că Fiul este homoousios cu Tatăl.
agennetos = sursă fără origine
gennetos = generat, născut, cauzat
genetos = originat, punct de început
homoousios = Fiul are aceeași substanță cu Tatăl.
Constantinopol (381) – reafirmă cauza Niceeană
Diodor – Isus nu e Fiul lui Dumnezeu pentru că nu are Tată uman (?)
Maria – este teotokos
6. METODE DE PREZENTARE A MESAJULUI EVANGHIELIEI ÎN DECURSUL ISTORIEI CREȘTINISMULUI
I. Principii de bază privind metodologia evanghielismului:
Principii evanghelistice în lucrarea Domnului Isus
Dr. Lewis A. Drumond prezintă zece principii de bază descoperite în lucrarea evanghielistică a lui Isus.
Domnul Isus s-a contopit cu nevoile noastre ca nimeni altul.
Cristos a confruntat pământeni cu marile adevăruri ale Evanghieliei.
El nu a făcut nici un compromis cu privire la Evanghelie de dragul de a câștiga adepți. (exemplul tânărului bogat).
El a avut respect față de personalitatea umană (ex. lui Iuda)
El a prezentat Adevărul fără compromis și a cerut oamenilor să se hotărască în momentul în care i-a confruntat cu Evanghelia.
A urmat o strategie definită, avea un program de lucru (Luca 9:53)
A avut compasiune față de oameni, văzându-i ca pe niște oi fără păstor.
El nu a încercat să facă totul singur (a chemat, instruit și a trimis).
S-a preocupat de trebuințele omului, fizice, spirituale și mentale;
A considerat rugăciunea indispensabilă.
II. Principii metodologice în Evanghelismul primilor creștini:
Ziua cinzecimii dovedește că a început epoca Duhului Sfânt
Viața sfântă. Înainte ca necredincioșii să fie mișcați, Biserica avea o mărturie curată
Predicarea corectă a Evangheliei. Primii creștini practicau mai multe metode de Evanghelizare:
Evanghelismul PUBLIC
Evanghelismul ÎN CASE ȘI FAMILII
Evanghelismul PERSONAL
Evanghelismul LITERAR SAU EPISTOLAR (Recent media & tabere)
1. EVANGHELISMUL PUBLIC (Cadrul public în care se desfășoară Evanghelizarea)
1.1 Serviciile Bisericii – În Biserica Primară Evanghelizarea publică se făcea la Sinagogă și consta din rugăciune, citirea Legii și profeților, explicarea Legii și binecuvântarea.
În Bisericile noastre ora de rugăciune, ora biblică, serviciul divin obișnuit, de preferință serviciul de duminică dupămasa obișnuiește să fie evanghelistic.
Săptămâna de evanghelizare să fie pregătită (pași)
O bună alegere a perioadei de timp
De evitat concurența între biserici și predicatori
Serviciile să fie potrivite
Antrenarea întregii Biserici în acest proces
1.2 Serviciile Evanghelistice în aer liber
La rusalii vorbirea în limbi
La templu vindecarea ologului
1.3 Acțiuni Evanghelistice
Predicarea (joacă rolul principal – Ilie, Elisei, Amos, Isaia, Iona, Ioan Botezătorul, etc.)
Mărturia (exemplul lui Pavel care-și relatează experiența convertirii sale)
Să nu înlocuiască predicarea
Să nu fie lungă și plictisitoare
Să nu fie artificială
Să fie reală
Poate fi însoțită de cântare
Muzică, psalmi, poezii (Pot fi folosite ca instrumente ajutătoare pentru evanghelizare)
Lectura sau învățarea evanghelistică (Pavel în școala lui Tiran – Fapte 19)
Invitarea (chemarea)
cele mai veritabile predări e atunci când cineva vine personal 🙂 – adaptați voi cum vreți.
invitarea să urmeze propovăduirea Cuvântului.
sunt excluse presiunile psihologice
invitația trebuie făcută nu de dragul de a face o listă personală (?)
1.4 Realizatorii Evanghelismului
Rolul bisericii (responsabilitatea întregii Biserici)
Rolul păstorului
Rolul fiecărui membru
2. EVANGHELISMUL ÎN CASE ȘI FAMILII
Isus a folosit această metodă (Zacheu, casa lui Lazăr & Simon fariseul)
Apostolii la fel (casa lui Corneliu, a Lidiei)
2.1 Avantaje: – Numărul mic de persoane duce la o părtășie mai bună
O varietate de activități cum ar fi rugăciune, studiu, planificare…etc.
2.2 Avertismente: – Familia gazdă să aibă o viață ireproșabilă
Să nu se compromită principiile
Să nu se formeze grupuri ce ar rupe biserica
Să nu dureze prea mult să nu deranjeze
3. EVANGHELISMUL PERSONAL
Își are originea pe vremea lui Isus și apostolilor
Primul capitol din Ioan ne dă modelul acestei metode (Andrei, Simon, Filip, Natan)
3.1 Ce trebuie să cuprindă evanghelizarea personală ? (exemplul samariteanca)
Evidențierea nevoii
Evidențierea darului lui Dumnezeu
Calea care duce la mântuire
Transmiterea asigurării
Necesitatea uceniciei
3.2 Cum să procedăm pentru a avea succes în Evanghelizarea Personală ?
Să devenim prieteni cu cei care ne înconjoară
Să folosim împrejurările concrete din viață
4. EVANGHELISMUL EPISTOLAR
Exemplul lui Luca care se adresează lui Teofil
Metoda poate de rezultat la: – cei dragi nemântuiți
cei pe care nu-i putem contacta direct
când apare o urgență.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Descoperirea de Sine a Lui Dumnezeu (ID: 167266)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.