Descentralizarea In Ue

=== 20164ac6230973cdd7377f15d435b9bee40d3920_336157_1 ===

Descentralizare în Uniunea Europeană

Cuprins

Lista tabelelor și a figurilor…………………………………………………………………………………….2

Rezumat………………………………………………………………………………………………………………..3

Introducere……………………………………………………………………………………………………………4

Cap. 1 Mecanismul de funcționare a Uniunii Europene…………………………………………..5

1.1 Uniunea Europeană – considerații generale……………………………………………………….5

1.2 Obiectivele Uniunii Europene……………………………………………………………………………8

1.3 Competențele Uniunii Europene……………………………………………………………………….9

1.4 Instituțiile Uniunii Europene…………………………………………………………………………..11

Cap. 2 Sisteme administrative publice în Uniunea Europeană……………………………….16

2.1 Structuri administrative publice centrale în țările UE………………………………………18

2.1.1 Guverne în țări cu regim parlamentar……………………………………………………………21

2.1.2 Guverne în țări cu regim semi-prezidențial…………………………………………………….22

2.1.3 Guverne în țări cu monarhie constituțională…………………………………………………..23

2.2 Structuri administrative publice în țările UE…………………………………………………….24

2.2.1 Structuri administrative publice în statele federale…………………………………………24

2.2.2 Structuri administrative publice în state unitare…………………………………………….26

2.3 Reglementările Consiliului Europei și ale UE privind autoritățile publice locale…27

2.4 Programe de asistență financiară pentru comunitățile locale……………………………..28

Cap. 3 Descentralizarea în România……………………………………………………………………….29

3.1 Integrarea României în Uniunea Europeană……………………………………………………..32

3.2 Reforma administrativă în perioada 2010-2015………………………………………………….34

3.3 Strategia Guvernului privind reforma în administrația publică din România……..38

Concluzii………………………………………………………………………………………………………………..43

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………….44

Lista tabelelor și a figurilor

Fig.1 Uniunea Europeană……………………………………………………………………….5

Fig.2 Instituțiile Uniunii Europene…………………………………………………………..6

Fig.3 Componența PE……………………………………………………………………………11

Fig.4 Structura Comisiei Europene………………………………………………………….13

Fig.5 Nivelul datoriei publice UE……………………………………………………………16

Fig.6 Structură guvernamentală verticală………………………………………………….20

Fig.7 Harta landurilor Germaniei……………………………………………………………..24

Fig.8 Conducerea prin intermediul primarului……………………………………………25

Fig.9 Regiunile istorice ale României……………………………………………………….30

Fig.10 Absorbția fondurilor europene……………………………………………………….35

Fig.11 Absorbția fondurilor structurale și de coeziune septembrie 2014……….37

Fig.12 Prioritățile strategice ale Guvernului pentru 2014-2020……………………38

Rezumat

„Proud of its civilization and culture, Europe would like to avoid the rest of the world. Europe owes its originality of its common cultural heritage: ancient Greece, the Roman Empire and Christianity. European unity is like an aristocracy cultural model with universal and ecumenical aspirations. It is Europe that preaches the lesson of history teachers, proud of Enlightenment. Culture is europeans common territory, wrote Paul Valety. Europe, in its unity desire want a place of integration, promoting awareness of a common destiny”

Elise Maillard, Ariane Molkhou – Europa

The European Union is an institution that, through appropiate guidance and legislation issued led to the development of economic, social and environmental standards in the member states; It proved beneficial for states and their citizens, increasing the standard of living and lowering the costs of all processes in any environment.

Continental reforms and evolution are necessary becouse the membership number has grown constinuously, as well as emerging issues and trends are changing environment in a constant motion.

EU institutions are intented to manage and consolidate this entity, which has a important role in the social, economic and political needs of Member States.

The processes of evolution and the power of EU action had showed us that it’s a powerful international organization.

Through its policies, EU want to increase the efficiency of the economic, social, environmental improvement of their quality, thus to increase the living standards of all European citizens.

Introducere

„Trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei. Este unicul mijloc de a permite sutelor de milioane de muncitori de a regăsi bucuriile simple și speranțele care fac ca viața să merite a fi trăită…De ce n-ar exista un grup european capabil să dea un sentiment de patriotism extins și de cetățenie comună popoarelor înspăimântate ale acestui continent turbulent și puternic?”

Winston Churchill, Ridică-te Europa!, Zurich, septembrie 1946

Uniunea Europeană este o instituție statornică, rezistentă în timp, care prin legile și conducerea potrivită, în timp, s-a dovedit statornică și și-a atins scopurile.

În ultimele decenii a avut loc o „explozie” efectivă a comerțului internațional, o dezvoltare intensivă a tehnologiei și o globalizare a informației. Astfel, statele lumii sunt tot mai interconectate prin fluxuri de bunuri, servicii și informații; volumul tranzacțiilor comerciale mondiale, dar și piețele financiare, instrumentele de plată și politicile economice se modifică frecvent, la fel și politicile regionale.

Totuși, dezvoltarea piețelor regionale și a celor internaționale, cu tot ceea ce implică acest lucru, mai ales impactul economic și social duce la creșterea nivelului de trai al cetățenilor și a gradului de securitate.

În Uniunea Europeană, reformele și evoluția continuă este necesară și din pricina faptului că numărul statelor membre a crescut continuu, la fel și problemele care apar sau tendințele mediului economic și politic mondial.

Instituțiile Uniunii Europene au rolul de a administra și de a întări această entitate, având un rol deosebit de important în procesele sociale, economice și politice ale statelor membre.

Procesele de evoluție și puterea de acțiune a Uniunii Europene ne-au demonstrat că UE este o organizație internațională puternică.

România, după aderarea la Uniunea Europeană, a trebuit să facă față schimbărilor care au intervenit odată cu acest proces; țara noastră a trebuit să-și revizuiască politica economică, socială, monetară și rețeaua instituțională pentru a intra în concordanță cu restul țărilor europene.

În același timp, criza economică financiară mondială din perioada 2007 – 2010, a scos la iveală vulnerabilitatea economică a statelor membre ale Uniunii Europene, datorită gradului de îndatorare foarte mare; consecințele crizei financiare au dus la apariția unor reforme majore în toate țările europene.

Reformele s-au impus, atât la nivelul fiecărui stat, cât și la nivelul legislativ al Uniunii Europene, prin instituțiile sale. De exemplu, prin „Strategia 2020”, se vrea finalizarea unor politici de creștere economică.

Prin politicile sale, Uniunea Europeană dorește creșterea eficienței proceselor economice, sociale, de mediu, astfel încât prin îmbunătățirea calității lor și creșterea ofertei, costurile vieții, în general, să scadă, iar nivelul de trai al cetățenilor europeni să crească.

„Conștientă de patrimoniul său spiritual și moral, Uniunea Europeană se bazează pe valorile individuale și universale ale demnității umane, ale libertății și ale solidarității; are la bază principiul democrației și principiul statului de drept. Pune persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu al libertății, securității și justiției. Uniunea Contribuie la apărarea și dezvoltarea acestor valori comune în respectul diversității culturilor și al tradiției popoarelor Europei, ca și al identității naționale a statelor membre și al organizării puterilor publice ale acestora la nivel național, regional și local” (Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Nisa, 7 decembrie 2002).

Cap.1 Mecanismul de funcționare a Uniunii Europene

Prin apariția Uniunii Europene, țările membre ale acesteia s-au reunit, suverane și independente, pentru a adopta niște decizii comune, sub egida unor instituții comune (Parlamentul European, Consiliul European).

Uniunea Europeană este precum o familie, a căror membrii, țările democratice, conlucrează pentru creșterea nivelului de trai a cetățenilor lor și pentru o lume mai bună.

Prin decentralizare a Uniunii Europene se vor înțelege toate măsurile luate, la nivel politic, pentru întărirea rolului autorităților naționale și pentru a facilita un transfer al competențelor de la nivelul instituțiilor administrației centrale către instituțiile administrație locale sau regionale.

Statele membre ale Uniunii Europene nu au obligația de a opta pentru o anumită structură, în ceea ce privește descentralizarea; de asemenea, toate tratatele Uniunii Europene respectă autonomia locală și regională a fiecărui stat membru.

Din practica europeană, s-a observat că un nivel descentralizat de execuție este mult mai eficient, atât din punct de vedere al costurilor, cât și din punct de vedere al calității, eliminând birocrația și fiind mai aproape de cetățeni.

Astfel, cetățenii europeni se identifică mai ușor cu regiunea și orașul lor și devin părți componente europene de care trebuie să se țină seama.

1.1 Uniunea Europeană – considerații generale

În ultimele decenii, prin activitatea ei, Uniunea Europeană a menținut pacea în zona europeană, a instituit o monedă unică (euro), implementată în aproape toate țările membre și a dezvoltat o piață unică, care să asigure libera circulație a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și a capitalului.

Fig.1 Uniunea Europeană; sursa: http://eurovizionarii.blogspot.ro/p/uniunea-europeana.html

Acum, statele membre ale Uniunii Europene au ajuns la numărul de 28, alte state dorind să devină membre, nu numai din Europa, ci și din bazinul Mării Mediteraneene. Uniunea Europeană a devenit o mare putere mondială, în domeniul comerțului și a politicii regionale; este lider mondial în protecția mediului și a ajutoarelor pentru dezvoltare.

Uniunea Europeană este o organizație în care guvernele cooperează; statele membre delegă puteri de decizie unor instituții comune, pentru ca soluțiile ce sunt luate să fie luate la nivel european.

Pe baza dispozițiilor Tratatului de la Amsterdam, dacă un stat încalcă grav și persisitent principiile ilustrate în tratate, acesta poate fi suspendat din Uniunea Europeană.

În cadrul Uniunii Europene, există trei instituții de decizie:

● Parlamentul European (PE), a căror membrii sunt aleși direct de către cetățenii statelor membre și care îi reprezintă pe aceștia

● Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre

● Comisia Europeană, care reprezintă interesele Uniunii Europene ca un tot unitar

Cele trei instituții elaborează politici și legile care se aplică pe tot teritoriul UE; Comisia elaborează legile, iar Parlamentul European și Consiliul le adoptă, monitorizând aplicarea și respectarea lor.

Alte instituții din cadrul Uniunii Europene, sunt:

○ Curtea de Justiție – un arbitru al litigiilor dreptului european

○ Curtea de Conturi – verifică metodele de finanțare a activităților UE

○ Comitetul Economic și Social European – reprezintă societatea civilă și sindicatele

○ Comitetul Regiunilor – reprezintă autoritățile locale sau regionale

○ Banca Europeană de Investiții (BEI) – care finanțează proiectele de dezvoltare economică și firmele mici și mijlocii, prin Fondul European de Investiții

○ Banca Central Europeană – este responsabilă de politica monetară europeană

○ Controlul European pentru Protecția Datelor – asigură protecția datelor personale ale cetățenilor europeni

Fig.2 Instituțiile Uniunii Europene; sursa: http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs4/eu-struktur_1.htm

Responsabilitățile instituțiilor Uniunii Europene și procedurile pe care trebuie să le urmeze sunt prevăzute în Tratatele care stau la baza înființării UE; ele sunt aprobate de președinții și prim-miniștrii țărilor Uniunii Europene și sunt ratificate de parlamentele acestora.

Formarea Uniunii Europene a avut la bază:

→ Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), semnat la 18 aprilie 1951 la Paris; el a expirat în anul 2002

→ Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (CEE), semnat la Roma, în martie 1957

→ Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom), semnat odată cu Tratatul CEE

→ Tratatul privind Uniunea Europeană, a fost semnat la Maastricht (Olanda) în 7 februarie 1992, și a intrat în vigoare în 1 noiembrie 1993

Acest tratat a înlocuit cele trei tratate inițiale, fiind, alături de Actul Unic European, a doua revizuire majoră a tratatelor constitutive.

Instituțiile europene create prin primele trei tratate au fuzionat în anul 1967, formând o Comisie unică și un Consiliu de Miniștrii Unic.

În același timp, Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (CEE) a preluat și a dezvoltat o gamă largă de responsabilități privind politicile sociale, regionale și de mediu, astfel încât Tratatul de la Maastricht a redenumit-o Comunitatea Europeană (CE).

Totodată, Tratatul de la Maastricht a adus și prevederi noi membrilor comunității, aceștia având și responsabilități comune în domeniul politicii externe, de securitate și justiție.

Noua Uniune Europeană presupune reglementarea a trei domenii majore:

① Politicile publice comune

② Politicile externe și de securitate a țărilor membre

③ Cooperarea judiciară în domeniul penal

Tratatele Uniunii Europene sunt modificate la fiecare aderare a unui membru; ele sunt modificate la anumite intervale de timp pentru atribuirea unor noi responsabilități. Cele mai reprezentative tratate sunt:

▬ 18 aprilie 1951 – Franța, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg au semnat Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), la Paris

▬ 25 martie 1957 – la Roma, au fost semnate Tratatele de instituire a Comunității Economice Europene (CEE), respectiv a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA)

▬ 8 aprilie 1965 – la Bruxelles, este semnat Tratatul de fuziune, prin care se instituie o Comisie unică și un Consiliu unic pentru toate cele trei Comunități

▬ 22 ianuarie 1972 – sunt semnate, la Bruxelles, Tratatee de aderare a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii la Comunitatea Europeană

▬ 1 ianuarie 1981 – Grecia devine membră a Comunității Europene

▬ 2-4 decembrie 1985 – la Consiliul European de la Luxemburg are loc relansarea integrării europene prin redactarea unui Act Unic European, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987

▬ 1 ianuarie 1986 – Portugalia și Spania aderă la Comunitatea Europeană

▬ 9-10 decembrie 1991 – la Consiliul European de la Maastricht, se ajunge la acordul legat de Tratatul privind Uniunea Europeană

▬ 7 februarie 1992 – se semnează la Maastricht, în Olanda, Tratatul privind Uniunea Europeană

▬ 1 ianuarie 1995 – Austria, Finlanda și Suedia aderă la Uniunea Europeană

▬ 2 octombrie 1997 – se semnează Tratatul de la Amsterdam; el a avut ca rezultat, extinderea drepturilor cetățenești, a politicilor sociale și a forței de muncă

▬ 16 aprilie 2003 – este semnat la Atena, Tratatul de aderare a 10 state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria

▬ 29 octombrie 2004 – este semnat, la Roma, Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa

▬ 1 ianuarie 2007 – Bulgaria și România devin membre ale Uniunii Europene

Pe lângă instituțiile sale, Uniunea Europeană are în componență diverse agenții specializate în anumite domenii; câteva dintre acestea sunt:

→ Agenția Europeană de Apărare (AEA)

→Agenția Europeană de Mediu (EEA)

→ Agenția Europeană pentru Medicamente (EMEA)

→ Agenția Executivă pentru Educație, Audiovizual și Cultură

→ Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate în Muncă (AESSM)

→ Centrul European pentru Prevenția și Controlul Bolilor (ECDC)

→ Oficiul European de Poliție (Europol)

1.2 Obiectivele Uniunii Europene

Obiectivele Uniunii Europene sunt stabilite în art B titl.1 al Tratatului de la Maastricht:

promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil, prin crearea unui spațiu

fără frontiere interioare, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin constituirea unei uniuni economice și monetare, care să ducă la o monedă unică

afirmarea identității proprii pe scena internațională, îndeosebi prin promovarea unei

politici externe și de securitate comune, incluzând și definirea unei politici de apărare comună, care să ducă la o apărare comună

întărirea protecției drepturilor și intereselor locuitorilor statelor membre, prin instituirea

unei cetățenii a Uniunii Europene

dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiției și al afacerilor interne

menținerea integrală a acquis-ului comunitar și dezvoltarea lui, pentru a examina în ce

măsură politicile și formele de cooperare instaurate prin tratat ar trebui revizuite în vederea asigurării eficacității mecanismelor și instituțiilor comunitare

Uniunea Europeană se vrea a fi un garant al păcii, al democrației, libertății și egalității, al respectului pentru om și drepturile sale, pentru asigurarea nivelului decent de trai.

Prin eforturile sale, Uniunea Europeană a realizat instituirea pieței unice, în anul 1993 și instituirea unei monede unice (euro), lansată în anul 1999.

De asemenea, o dezvoltare durabilă a spațiului european duce la menținerea și chiar creșterea stabilității financiare și economice ale statelor membre, la scăderea nivelului șomajului, la creșterea grijii pentru protecția mediului. Creșterea economică aduce și o dezvoltare a cercetării științifice și tehnice și o creștere a protecției și securității cetățenilor europeni.

De altfel, condițiile necesare pentru aderarea unui stat la Uniunea Europeană sunt:

→ garantarea democrației, a statului de drept, a drepturilor omului și a minorităților

→ existența unei economii de piță funcționale și concurențiale, în raport cu piața europeană

→ viitorul stat membru trebuie să-și asume obligațiile privind politica, economia, monetare

Comisia Europeană a fixat cinci obiective majore până în anul 2020:

► Ocuparea forței de muncă

1). O rată de ocupare a forței de muncă de 75% în rândul populației cu vârste cuprinse între 20 și 64 de ani

► Cercetare și dezvoltare

1). Alocarea a 3% din PIB-ul UE pentru cercetare și dezvoltare

► Schimbările climatice și utilizarea durabilă a energiei

1). Reducerea cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră față de nivelurile înregistrate în 1990

2). Creșterea ponderii surselor de energie regenerabile până la 20%

3). Creșterea cu 20% a eficienței energetice

► Educație

1). Reducerea sub 10% a ratei de părăsire timpurie a școlii

2). Creșterea la peste 40% a ponderii absolvenților de studii superioare în rândul populației în vârstă de 30-40 de ani

► Lupta împotriva sărăciei și a excluziunii sociale

1). Reducerea cu cel puțin 20 de milioane a numărului persoanelor care suferă sau riscă să sufere de pe urma sărăciei și a excluziunii sociale

1.3 Competențele Uniunii Europene

În cadrul Uniunii Europene, competențele se delimitează pe principiul atribuirii. Competențele instituțiilor Uniunii Europene s-au modificat constant, ca urmare a revizuirii tratatelor constitutive și prin modificarea echilibrului politic între instituții.

Competențele Uniunii Europene sunt delimitate de cele ale statelor membre, clasificate potrivit art. 5 din Tratatul asupra UE și a Tratatului de funcționare a UE:

„Art. 5 În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai la limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate, pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate…orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre”

Art. 13 al TUE prevede la alin. 2, că:

„Orice instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de acestea. Instituțiile cooperează unele cu altele în mod loial”

Competențele Uniunii Europene se clasifică astfel:

● după natura atribuțiilor

→ competențe de control și de acțiune

Atunci când tratatele creează obligații în statele membre, ele se acordă simultan instituțiilor Uniunii, mai exact Comisiei Europene, care este controlată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, conform art 17 TUE:

„Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Aceasta execută bugetul și gestionează programele. Comisia exercită funcții de coordonare, de executare și de administrare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Cu excepția politicii externe și de securitate comune și a altor cazuri prevăzute în tratate, acesta asigură reprezentarea externă a Uniunii. Comisia adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituționale”

Uniunea este în măsură să întreprindă acțiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acțiunilor statelor membre.

→ competențe de tip internațional și de tip intern

Competența internațională a Uniunii Europene este subliniată prin prisma:

○ puterii de informare și consultare

○ putere de coordonare a politicilor și a comportamentelor statelor membre

● în funcție de natura raporturilor între competențele UE și cea a statelor membre

→ competența exclusivă a Uniunii

Se manifestă în domeniile:

◘ uniunea vamală

◘ stabilirea normelor privind concurența

◘ politica monetară pentru statele euro

◘ conservarea resurselor biologice ale mării

◘ politica comercială comună a statelor UE

→ competența partajată cu statele membre

Competențele partajate între Uniunea Europeană și statele membre se aplică în domeniile: piața internă, politica socială, coeziune economică și socială, agricultura și pescuitul, mediul, protecția consumatorului, transporturi, energie, justiție

● după tehnica de atribuire

→ competențe exprese (explicite)

→ competențe subsidiare (complementare)

Recurgerea la competențele subsidiare este condiționată de cerințele: trebuie să ducă la îndeplinirea obiectivelor Uniunii și să fie necesară în acest sens.

→ competențe implicite (de prelungire)

1.4 Instituțiile Uniunii Europene

Procesul decizional care are loc la nivelul Uniunii Europene implică instituțiile: Parlamentul European, Consiliul UE și Comisia UE.

Principalele tipuri de legislație europeană sunt directivele și regulamentele; directivele stabilesc un obiectiv comun pentru toate statele membre, iar regulamentele direct se aplică pe teritoriul Uniunii Europene.

Procedura legislativă a instituțiilor UE este formată din trei procese: codecizia, consultarea și avizul conform.

Prin procedura de codecizie, puterea legislativă se împarte între Parlament și Consiliu. Dacă cele două nu pot ajunge la un numitor comun în ceea ce privește o propunere legislativă, aceasta va fi prezentată unui comitet de conciliere; în practică, este foarte rar întâlnit.

Consultarea este utilizată în domeniile: agricultură, impozite, concurență. Consiliul consultă Parlamentul, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor.

Avizul conform este procedura prin care Consiliul trebuie să obțină acordul Parlamentul European pentru adoptarea unor decizii importante.

Parlamentul European (PE) este ales de către cetățenii Uniunii Europene pentru reprezentarea intereselor lor. Alegerile europene au loc o dată la cinci ani; astfel, Parlamentul reprezintă interesele tuturor cetățenilor cu drept de vot a Uniunii Europene.

Membrii Parlamentului sunt grupați în funcție de grupurile politice din care fac parte. Actualul președinte al PE este Martin Schulz, a cărui mandat a început în ianuarie 2014 și se termină în ianuarie 2017; el a fost ales de membrii Parlamentului European.

PE își desfășoară activitatea în trei locații: Bruxelles (reuniunile comisiilor parlamentare); Luxemburg (Secretariatul General) și la Strasbourg (sesiunile plenare).

Fig.3 Componența PE; sursa: http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs_4/Parlamentul_European.htm

Activitatea Parlamentului European este structurată pe trei funcții:

① adoptarea legilor europene

② controlează instituțiile Uniunii Europene

③ controlul finanțelor publice (stabilirea bugetului anual al UE)

În Tratatul de la Nisa se precizează că Parlamentul European poate sesiza Curtea de Justiție pentru ilegalitatea unor acte comunitare sau a omisiunii de acțiune din partea instituțiilor comunitare.

Activitatea PE este împărțită în două etape:

→ pregătirea pentru sesiunea penală

În această etapă, propunerile Comisiei se dezbat în comisii specializate, pe baza unui raport cu argumente pro și contra; aceste propuneri se dezbat și în cadrul grupurilor politice.

→ sesiunea plenară; la Strasbourg au loc anual 12 sesiuni a câte patru zile fiecare, iar la Bruxelles au loc 6 sesiuni a câte două zile fiecare. Parlamentul examinează propunerile legislative și le votează.

Consiliul Uniunii Europene este organul legislativ al UE. El reprezintă statele membre, iar în cadrul reuniunilor participă un ministru din fiecare guvern al unei țări UE, în funcție de tema dezbătută.

În cadrul Consiliului există nouă formațiuni diferite:

○ Afaceri Generale și Relații Externe

○ Afaceri Economice și Financiare (Ecofin)

○ Justiție și Afaceri Interne

○ Forță de muncă, Politică Socială, Sănătate și Protecția Consumatorilor

○ Competitivitate

○ Transport, Telecomunicații și Energie

○ Agricultură și Pescuit

○ Mediu

○ Educație, Tineret și Cultură

Consiliul UE se reunește de maxim patru ori pe an, pentru a stabili orientările de politică generală și alte diverse probleme care apar.

Consiliul are șase responsabilități esențiale:

● să adopte legile europene, în colaborare cu Parlamentul European

● să coordoneze politicile economice și sociale ale statelor UE (obiectivele principale urmărite se referă la creșterea numărului locurilor de muncă, îmbunătățirea sistemului educațional, al sănătății și al protecției sociale)

● să încheie acorduri internaționale între UE și alte țări

● să aprobe bugetul Uniunii Europene

● să pună în aplicare politica externă și de securitate comună a UE (implică și situațiile de gestionare a crizelor umanitare, de salvare, de menținere a păcii)

● să coordoneze cooperarea între instanțele naționale și autoritățile polițienești în materie penală (cetățenii europeni pot să lucreze în orice țară europeană și au acces egal la justiție; poliția și funcționarii vamali trebuie să coopereze cu privire la circulația persoanelor suspecte de terorism, de trafic de droguri sau ființe umane)

Președenția Consiliului Europei este asigurată prin rotația statelor membre, o dată la șase luni; această instituție este asistată de Secretariatul General. În perioada 1 iulie 2015 – 30 iunie 2020, Secretar General este dl. Jeppe Tranholm-Mikkelsen. De altfel, fiecare stat membru UE are, la Bruxelles, o echipă permanentă, care să-l reprezinte și să îi apere interesele.

De asemenea, Consiliul este asistat de o structură specializată pe probleme de securitate și apărare:

◘ Comitetul Politic și de Securitate (CPS)

◘ Comitetul Militar al UE (CMUE)

◘ Statul Major Militar al UE (SMMUE)

◘ Comitetul pentru Aspectele Civile ale Gestionării Crizelor

Comisia Europeană elaborează propuneri de legi europene noi, pe care le prezintă Parlamentului European și Consiliului European.

Fig.4 Structura Comisiei Europene; sursa: http://nazone.ro/2014_09_01_archive.html

Este organul executiv al Uniunii Europene, fiind responsabilă pentru aplicarea deciziilor Parlamentului și Consiliului European. Membrii ei au denumirea de „comisari”.

La fiecare cinci ani este numită o nouă Comisie, la șase luni de la alegerea Parlamentului European. Sediul Comisiei Europene se află la Bruxelles, dar ea are birouri și la Luxemburg și în statele membre UE și capitalele mari ale lumii.

Comisia are patru funcții principale:

→ să propună proiecte legislative Parlamentului și Consiliului

→ să administreze și să aplice politicile UE și bugetul (dacă un stat membru încalcă legislația europeană, Comisia va sesiza Curtea de Justiție; acesta poate impune sancțiuni financiare)

→ să asigure respectarea legislației UE

→ să reprezinte Uniunea Europeană la nivel internațional

Curtea de Justiție

Este formată din câte un judecător din fiecare stat al Uniunii Europene și opt avocați generali, ale căror pledoarii sunt susținute public și trebuie să fie imparțiale; ei au mandate de șase ani, care pot fi reînnoite, iar sediul Curții este la Luxemburg.

Misiunea Curții este de a se asigura că legislația UE este aplicată în toate statele Uniunii, în mod egal pentru toți cetățenii; în același timp, Curtea verifică aplicarea legislației și de către instituțiile Uniunii Europene.

Numărul foarte mare de cazuri au făcut ca, în anul 1988, să fie înființat un Tribunal de Primă Instanță; acesta este responsabil pentru pronunțarea sentințelor în anumite cazuri, mai ales pentru persoane fizice și unele companii, mai ales în domeniul concurenței.

Tribunalul Funcției Publice al Uniunii Europene se pronunță în litigiile apărute între Uniunea Europeană și funcționarii acesteia.

Cele mai întâlnite cazuri din activitatea Curții de Justiție sunt:

1). acțiuni pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare (în situația în care o țară europeană interpretează greșit legislația comunitară)

2). acțiuni intentate pentru neîndeplinirea obligațiilor (în cazul în care un stat membru nu își îndeplinește prevăzute în legislația europeană)

3). acțiuni în anulare (dacă un stat, Consliul European, Comisia sau Parlamentul consideră o lege ilegală)

4). acțiuni în constatarea abținerii de a acționa

5). acțiuni în despăgubiri

Curtea de Conturi Europeană a fost înființată în anul 1977, cu sediul în Luxemburg. Obiectul ei este de a verifica folosirea corectă a fondurilor Uniunii Europene; poate fi verificată orice persoană sau companie care lucrează cu fondurile comunitare.

Are în componență câte un membru din fiecare stat UE, numit pentru șase ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Președintele ei actual este Victor Manuel da Silva Caldeira.

Activitatea Curții de Conturi este ilustrarea faptului că UE funcționează corect și eficient, că veniturile și cheltuielile UE sunt legale. Activitatea ei este independentă de celelalte instituții.

Statutul de „instituție comunitară” i-a fost atribuit prin Tratatul de la Maastricht.

Anual, prezintă Parlamentului European și Consiliului un raport de audit pentru anul financiar anterior și informează cetățenii europeni despre activitatea sa.

Dacă angajații Curții de Conturi, auditorii, descoperă nereguli sau fraude, ei vor informa Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF), care va lua măsurile ce se impun.

Comitetul Economic și Social European (CESE)

A fost înființat în anul 1957, prin Tratatul de la Roma și reprezintă societatea civilă organizată (sindicate, asociații de consumatori). Membrii Comitetului sunt numiți de guvernele statelor Uniunii Europene, pentru un mandat de patru ani, ce poate fi reînnoit.

CESE are trei roluri principale:

● asigură consultanță pentru Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană

● încurajează societatea civilă să se implice în procesul de elaborare a politicilor publice

● susține rolul societății civile în statele membre UE

Comitetul Regiunilor

A fost înființată în anul 1994 prin Tratatul de instituire a Uniunii Europene; este alcătuită din reprezentanți ai autorităților regionale și locale europene.

Comitetul Regiunilor este consultat înainte de adoptarea deciziilor în domeniile: politică regională, mediu, cultură, educație și transporturi. Membrii sunt numiți pentru o perioadă de patru ani, de către Consiliul EU. Comitetul Regiunilor emite rapoarte cu privire la propunerile Comisiei; se întrunește anual în cinci sesiuni plenare.

Banca Europeană de Investiții (BEI)

A fost înființată în anul 1958, prin Tratatul de la Roma, cu rolul de a credita proiecte de interes european.

BEI este o instituție independentă de bugetul Uniunii Europene, cu autofinanțare; statele membre UE subscriu la capitalul băncii, iar aceasta contractează împrumuturi pe piețele de capital.

Inițial, a fost constituită pentru sprijinirea pieței comunitare europene, prin finanțarea unor proiecte de reducere a decalajelor economice între zonele spațiului comunitar.

Prioritățile pe care Banca Europeană de Investiții le susține sunt:

→ coeziunea și convergența

→ întreprinderile mici și mijlocii

→ mediul

→ inovația

→ dezvoltarea rețelelor de transport

→ sursele de energie durabile și sigure

BEI susține politica UE de dezvoltare în țările din regiunea Mării Mediterane și din sudul Europei, chiar și Rusia, țări din Africa, America Centrală și de Sud, pentru dezvoltarea sectorului privat, infrastructurii, surselor de energie, mediului.

Banca își acordă împrumuturile pe baza proiectelor care se vor a fi finanțate și a oportunităților piețelor financiare. În fiecare an prezintă un raport cu privire la activitatea sa.

Banca Central Europeană (BCE) a fost înființată în anul 1998, cu sediul la Frankfurt (Germania). Misiunea băncii este de a administra moneda unică (euro) și de a păstra stabilitatea prețurilor în euro; de asemenea, creează și implementează politici monetare în zona euro.

BCE și băncile centrale naționale din cadrul Sistemului European al Băncilor Centrale nu pot fi influențate de instituțiile UE sau de către guvernele statelor membre. Consiliul Guvernatorilor este organul de decizie al BCE, alcătuit din șase membrii ai Comitetului Executiv și guvernatorii băncilor centrale din zona euro.

Pentru a asigura o creștere anuală a prețului de consum care să se apropie de 2% (pe termen mediu), BCE stabilește praguri pentru ratele dobânzilor, controlând astfel inflația. Prin definirea politicii monetare, BCE fixează și ratele dobânzilor pentru băncile comerciale care doresc să contracteze împrumuturi de la aceasta.

Ombudsmanul European

Această poziție a fost înființată prin Tratatul de instituire a Uniunii Europene, în anul 1992. Acționează ca un intermediar între cetățenii și instituțiile UE, prin dreptul de a primi și investiga plângerile atât ale cetățenilor, cât și ale firmelor din UE. Aceste plângeri se referă la: discriminare, abuz de putere, proceduri incorecte, nedreptate.

În fiecare an, Ombudsmanul prezintă un raport de activitate Parlamentului European; în același timp, informează persoanele care au depus plângeri despre modul de soluționare a acestora.

Controlorul European pentru Protecția Datelor

Această poziție a fost creată în anul 2001 și are ca scop respectarea dreptului de intimitate a cetățenilor europeni atunci când prelucrează date cu caracter personal.

Cap.2 Sisteme administrative publice în Uniunea Europeană

La nivel european, prin descentralizare se înțeleg măsurile luate pentru consolidarea autorităților subnaționale în luarea deciziilor la nivel național și european, pentru a se realiza un transfer de competențe de la autoritățile centrale administrative la autoritățile locale; toate aceste acțiuni sunt reglementate respectând art.4 din Tratatul Uniunii Europene, care respectă autonomia locală.

Instituțiile descentralizate europene sunt mult mai eficiente în multe domenii, din punct de vedere al costurilor, calității și al apropierii față de cetățean; de asemenea, sublinează identificarea cetățenilor europeni cu zonele sau orașele lor, în contextul globalizării tot mai accentuate și a schimbărilor care au loc pe piața muncii. Acest lucru reduce și discrepanțele existente între regiunile europene sau mișcarea populației de la orașe la sate sau invers.

Tratatul de la Lisabona din 2009, care a consolidat principiul subsidiarității, a făcut ca cele mai multe dintre statele membre să implementeze reforme instituționale pentru descentralizare.

Criza economică financiară din 2008 – 2010, a încetinit procesele de descentralizare, dar statele europene au depășit obstacolele întâlnite; conceptul de guvernanță pe mai multe nivele a ajutat la combaterea efectelor negative asupra proceselor de descentralizare.

Fig.5 Nivelul datoriei publice UE; sursa: http://riscograma.ro/1874/romania-e-in-carti-sa-adere-la-alianta-pigs/

Prin prisma creșterii datoriilor publice, guvernele europene au constatat că o tendință spre centralizare, nu face serviciile publice mai ieftine, dimpotrivă, va duce la slăbirea democrației locale sau a celei regionale.

Criza financiară mondială a avut un rol de catalizator; în cele mai multe dintre țările europene s-au operat reforme și schimbări.

Comunitatea europeană consideră ca foarte important faptul că, instituțiile de guvernare a țărilor membre să fie alese democratic, și să își asume responsabilitatea pentru cei care i-au ales, reprezentându-le astfel interesele; prin transparență și responsabilitate, crește încrederea cetățenilor în autoritățile locale.

Procesul de integrare europeană, în ansamblul lui, a contribuit substanțial la procesul de descentralizare regională și locală, prin tratatele Uniunii Europene (art. 10 TUE, art. 40 din Cartea Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene); descentralizarea duce la o creștere economică durabilă și competitivitate sporită, investiții mai numeroase la nivel local și la consolidarea democrației.

În același timp, s-a observat și o tendință de sporire a descentralizării fiscale în statele membre ale Uniunii Europene, impozitele și taxele la nivel local având un rol major în economia locală.

De altfel, procesul de descentralizare este încununat de succes atunci când se procedează și la o alocare corespunzătoare de fonduri. Consiliul European prevede măsuri în acest sens pentru statele membre; a elaborat instrumente și strategii adecvate pentru a preîntâmpina dificultăți financiare legate de speculații financiare.

Dintre țările europene, Irlanda, Malta și Cipru au cel mai mare grad de centralizare a cheltuielilor cu serviciile publice. Descentralizarea trebuie să cuprindă și cheltuielile privind: justiția, apărarea națională, ordine și siguranță publică, cheltuielile pentru relații economice, protecția mediului, sănătate, cultură, religie, educație, protecția socială.

Pentru că nu toate țările au devenit în același timp state membre ale Uniunii Europene, cele mai noi trebuie să depună eforturi pentru a le ajunge din urmă pe cele mai vechi. Astfel, procesul de convergență economică trebuie să fie ghidat de investiții și creșterea productivității muncii, de o reformă instituțională, fonduri structurale și o stabilitate politică durabilă, menținerea în limite a deficitelor bugetare și scăderea inflației.

La nivelul Uniunii Europene, tot mai multe dintre responsabilități au fost redirecționate spre comunitățile locale; cele mai mari cheltuieli ale acestora sunt cele cu educația și protecția socială, mai ales în țările nordice, dar și în restul țărilor Europei vestice.

Cheltuielile cu transportul în comun, serviciile de apă și canalizare, iluminatul public, salubrizare au o pondere mai mare în cadrul comunităților locale europene, chiar și în acelora care au aderat mai vârziu în UE, țările din Europa centrală și de est.

Gradul de descentralizare administrativă a țărilor din cadrul Uniunii Europene diferă de la un stat la altul, în funcție de factori de natură economică, sociali și ai istoriei proprii statelor, respectiv tipurile de nevoi ce generează cheltuielile publice.

2.1 Structuri administrative publice centrale în țările UE

Structura administrativă a unei țări este ansamblul format din instituțiile și reglementările prin care se înfăptuiește activitatea acestora. Sistemele administrative sunt părți componente ale sistemelor sociale ale unei țări, și se află în legături reciproce cu toate celelalte, indiferent de natura lor.

De-a lungul timpului, sistemele administrative au cunoscut diverse forme de organizare: birocrație, tehnocrație și tehno-birocrație.

În sistemul birocratic, serviciile administrative sunt independente față de guvernanți, ca și o corporație cu interese proprii.

În sistemul tehnocratic, nu se ține seama de factorii politici, iar funcționarii au posibilitatea de a crea și de a aplica reguli; sistemul este format din specialiști. Pe de altă parte, aceștia nu pot fi un grup dominant în politică.

Tehno-birocrația este o alianță între cele două; birocrația nu se sprijină întotdeauna pe calificarea cea mai bună. Tehnocrația, însă, poate să aducă forță și valoare birocrației, iar sistemul poate astfel, să ajungă la cele mai înalte grade de eficiență.

Administrația publică este o parte componentă a sistemului politic, dar dispune de o autonomie relativă față de acesta; ea depinde de: regimul constituțional al statului (parlamentar sau prezidențial), structura statului (federal sau unitar) și sistemul de partid (partid unic, bipartidism sau multipartidism).

Aparatul administrativ trebuie organizat astfel încât, ținând cont de influența factorilor interni sau externi asupra lui, să poată fi capabil să găsească soluții la problemele administrative.

Tendința aparatului administrativ este de a pune accentul pe durată, pentru că continuitatea privileagiază comportamentele tradiționale și întărește dezvoltarea și viața socială. În administrație, atitudinea conservatoare este asigurată atât de funcționarii publici, care își apără drepturile proprii, cât și de situația de monopol de care beneficiază în societate, sistemul administrativ în sine (de exemplu, autoritățile administrative din Marea Britanie funcționează pe principii din secolul al XIX-lea, valabile și acum).

Totuși, structura administrației publice trebuie să se adapteze la faptul că cetățenii au solicitări din ce în ce mai numeroase, așteaptă rezolvări rapide și eficiente; administrația trebuie să țină pasul cu progresul, globalizarea și tehnologia existente.

Pentru a crește eficiența activităților din administrațiile publice, de regulă se recrutează personal cu sisteme de valori și educație asemătoare, pentru a se obține o omogenitate cât mai mare. Aceasta presupune stabilirea unui sistem de selecție și crearea unui sistem propriu de valori, fără a promova, însă, un sistem rigid.

Diviziunea muncii în administrație se realizează prin subordonare până la o autoritate supremă. Subordonarea poate fi de două feluri, și anume:

○ a unității prin ierarhie – specializarea pe ministere

○ a unității prin coordonare (control) – între stat și comunitățile locale

Administrația publică modernă se caracterizează prin pluralismul centrelor de decizie autonomă, a căror rol crește tot mai mult.

În cadrul Uniunii Europene, anumite obiective ale administrației sunt obiective naționale, care se îndeplinesc în interiorul unei țări, locale sau regionale.

Practica administrației publice a demonstrat că este eficient ca, sarcinile centrale să fie împărțite ministerelor sau organismelor administrative de specialitate. Sarcinile locale pot fi îndeplinite de instituțiile subordonate celor centrale, sau de către organisme descentralizate autonome. Acest aspect presupune existența unei rețele publice. Amenajarea structurii locale presupune îndeplinirea a două condiții:

→ omogenitatea acțiunilor administrativ, necesară pentru a nu pune în pericol unitatea națională

→ descentralizarea administrativ teritorială

În unele state, sistemul administrativ are o natură centralizată (Franța), în altele s-a ales variante federalizării acestuia (Germania). Însă, prin integrarea europeană, și crearea unor structuri supranaționale s-a ajung la o anumită coabitare între modelele statelor unitare și a celor federale. De altfel, prin procesul complex al evoluției administrative europene și al Uniunii Europene în ansamblul ei, unii specialiști consideră că prin acesta s-au asigurat relații economice mai strânse între zonele europene.

Scopul Uniunii Europene, în plan administrativ constă în:

● o promovare a progresului prin crearea spațiului fără frontiere

● promovarea unor politici de apărare comune a statelor membre

● apărarea drepturilor cetățenilor europeni

● existența unei colaborări puternice în domeniul justiției și afacerilor interne între statele membre

Toate aceste scopuri au fost și sunt în continuare realizate prin:

→ politici comune în domeniul: agricultură, comerț, mediu și transporturi

→ eliminarea taxelor vamale

→ asigurarea liberei circulații între țările membre ale Uniunii Europene

În orice variantă, centralizată sau federalizată, fiecare țară europeană are, ca și element administrativ central, un guvern. Miniștrii guvernelor au apărut din cele mai vechi timpuri, cu alte funcții și competențe de-a lungul timpului, dar au coexistat în toate formele de organizare a statelor, de-a lungul istoriei.

Guvernul este inițiatorul și executantul măsurilor vieții sociale și economice a țării; răspunde de ordine și apărarea națională, de relațiile externe ale statului, de politica socială și economică, inflație și stabilitate economică.

Prin intermediul dreptului administrativ, cel care guvernează mersul instituțiilor centrale, sarcini sunt atribuite atât Parlamentului, cât și instituției prezidențiale, dar Guvernul este un centru de greutate.

Există două situații mai pregnante evidențiate de Constituțiile țărilor europene, și anume:

a). Constituții care fac calificare expresă și stabilesc un rol:

→ trihotomic (politic, legislativ și administrativ) – Portugalia, Spania

→ dihotomic (politic, administrativ) – Franța

→ rol exclusiv politic (Olanda, Grecia) sau exclusiv administrativ (Austria, Norvegia)

În cazul rolului exclusiv politic, se întâlnesc două cazuri:

○ Guvernul stabilește liniile politicii naționale interne și externe, iar execuția este controlată de către Parlament

○ Guvernul conduce politica țării, în liniile stabilite de Parlament

b). Constituții care nu fac o calificare expresă, iar rolul Guvernului este determinat prin interpretarea sistematică a acestuia

Structura organizatorică a Guvernului poate fi de trei feluri:

● structură geografică – se ocupă cu probleme organizatorice dintr-o regiune; această structură nu este benefică pentru dezvoltarea autonomiei regionale și este greu de coordonat de la centru

● structură verticală – sarcinile sunt delegate pe un sector anume, pe ministere; acest tip de organizare este practicat curent în țările moderne; pentru rezultate optime, trebuie combinată cu o structură orizontală

Fig.6 Structură guvernamentală verticală; sursa: http://lege5.ro/Gratuit/gm3tgmzqgq/hotararea-nr-571-2013-pentru-modificarea-si-completarea-hotararii-guvernului-nr-24

● structură orizontală – fiecare ministru are competența de a trata două sau mai multe probleme comune ale statului

În funcție de regimurile constituționale existente în statele europene, adică: regim parlamentar, monarhie constituțională sau semiprezidențială, avem și Guverne cu structură simplă, formate din Prim-ministru și membrii cabinetului sau Guvern cu structură ierarhică, unde există și un organism intermediar în Primul-Ministru și miniștrii Guvernului.

De exemplu, constituția Belgiei sau a Portugaliei face distincție între Guvern și Consiliul de Miniștrii, regele stabilind atribuțiile unora dintre înalții funcționari. În Olanda, Guvernul este format din Rege și miniștrii, incluzând aici și pe Primul-Ministru. O situație aparte este cea a Elveției, care prevede prin Constituție un număr de șapte miniștrii, adică un Guvern restrâns.

2.1.1 Guverne în țări cu regim parlamentar

Regimul parlamentar unicameral este prezent în țările europene: Bulgaria, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Grecia, Ungaria, Letonia, Lituania, Luxembourg, Malta, Portugalia, Slovacia și Suedia.

Regimul parlamentar bicameral este prezent în: Austria, Belgia, Cehia, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Olanda, România, Polonia, Slovenia, Spania și Marea Britanie.

Acest tip de regim are la bază colaborarea puterilor în stat. Organul legislativ și cel executiv sunt distincte, dar colaborează între ele și se pot controla reciproc.

Regimul parlamentar conferă un loc important Parlamentului, iar Guvernul este obligat să dea socoteală Parlamentului, care, îi poate retrage încrederea acordată, dacă consideră că nu își îndeplinește mandatul.

Caracteristicile regimului parlamentar sunt:

→ există un șef al statului și un Guvern

→ guvernul răspunde politic în fața Parlamentului

→ șeful statului poate fi revocat doar dacă a fost ales de cetățenii țării

→ Parlamentul poate demite Guvernul

→ Guvernul are nevoie de sprijinul Parlamentului, în activitatea sa

→ Guvernul poate dizolva Parlamentul, prin intermediul șefului statului

Parlamentele se conduc după principiile de drept; astfel:

○ principiul bicameralismului (nu exclude unicamaralismul)

○ principiul deliberării

○ principiul majorității

○ principiul autonomiei regulamentare

○ principiul transparenței

În majoritatea statelor cu regim parlamentar, Primul-Ministrul sau Cancelarul este ales de către Parlament, la propunerea președintelui statului. Primul-Ministru propune numirea miniștrilor, spre aprobarea Parlamentului sau a președintelui (în cazul Germaniei). La investirea în funcții, Primul-Ministru și cabinetul său vor depune jurăminte de credință.

Grecia

Conform Constituției, Președintele numește Primul-Ministru, iar la propunerea acestuia, și ceilalți miniștrii și secretari de stat; tot Președintele îi revocă din funcție. Primul-Ministru este șeful partidului cu majoritate parlamentară, sau unul dintre membrii acestui partid, a cărui guvern poate să obțină votul de încredere al Camerei Deputaților.

Președintele Greciei este organul de vârf al puterii executive, dar atribuțiile sale sunt ale unui președinte dintr-un regim politic parlamentar

Germania

Parlamentul federal al Germaniei este bicameral; cele două camere se numesc Bundestag și Bundesrat.

Bundestag-ul este ales pentru o perioadă de patru ani; fiecare cetățean dispune de două voturi: unul pentru candicatul circumscripției electorale respective și celălalt pentru candidatul landului în care își are domiciliul. Candidatul care a întrunit majoritatea voturilor este declarat ales. Președintele Bundesrat-ului este ales pentru o perioadă de patru ani.

Bundesrat-ul este format din reprezentanții guvernelor celor 16 landuri, numiți dintre miniștrii landurilor. Președintele Bundesrat-ului este ales anual.

Proiectul unei legi este trimis întâi Guvernului federal, Bundesrat-ului, apoi Bundestag-ului pentru a fi adoptat.

Cancelarul Germaniei deține rolul cel mai important în Guvernul federal; el determină întreaga orientare politică internă și internațională. De asemenea, el este cel care va propune miniștrii, care apoi vor fi numiți de către Președinte. Demisia Cancelarului are ca și consecință imediată demisia întregului guvern.

Membrii Bundestag-ului aleg Președintele federal, care are următoarele prerogative:

→ reprezintă Germania pe plan internațional

→ încheie tratate internaționale

→ menține relațiile diplomatice cu ambasadorii tuturor statelor

→ numește și revocă din funcție judecători

→ promulgă legile

→ numește și demite membrii Guvernului

Italia

Președintele Consiliului de Miniștrii este numit de către Președintele Italiei, apoi va desemna miniștrii cabinetului. Aceștia trebuie să obțină votul ambelor camere ale Parlamentului.

Președintele Republicii are dreptul de a numi cinci senatori pe viață, pentru merite deosebite sau pentru realizări de excepție.

Slovacia

Este condusă de un președinte, ales pe cinci ani. Acesta numește un Prim-Ministru, care este șeful partidului sau a coaliției majoritare din Parlament. El își formează Guvernul.

Puterea legislativă este constituită de un Parlament monocameral, format din 150 de membrii.

2.1.2 Guverne în țări cu regim semi-prezidențial

Franța

Membrii Guvernului sunt numiți sau demiși de Președinte, la propunerea Primului-Ministru. Ei se grupează pe categoriile:

○ miniștrii de stat

○ miniștrii delegați – răspund de câte un departament ministerial și coordonează instituțiile aflate în subordonarea ministerului; ei au latitudinea de a-și alege colaboratori, formând cabinetul ministerial

○ secretari de stat

Toate legile trebuie să fi adoptate de Consiliul de Miniștrii; ședințele Guvernului au loc în fiecare miercuri, sub conducerea Președintelui. Președintele este influențat în alegerile sale politice de către Adunarea Națională.

Structura unui minister cuprinde:

● ministrul

● cabinetul ministrului

● birouri

Portugalia

Primul-Ministru este ales de către Președinte, în funcție de rezultatul alegerilor. Programul Guvernului este făcut public Parlamentului printr-o declarație a Primului-Ministru; prin aprobarea programului, Guvernul poate primi și votul de încredere.

2.1.3 Guverne în țări cu monarhie constituțională

Monarhia constituțională are două mari avantaje:

→ asigură stabilitatea sistemului politico-administrativ

→ funcția șefului statului este depolitizată

În unele state, în secolul trecut, monarhia a fost înlocuită cu republica, pentru deciziile sale politice greșite sau nepopularitatea sa (Italia); în altele, a apărut ca o salvare și o instaurare a democrației (Spania).

Pe teritoriul Spaniei, cinci comunități au competențe legislative: Țara Bascilor, Catalonia, Andaluzia, Galiția, Aragon; acestora le sunt recunoscute drepturile culturale și istorice. Aici, Președintele Consiliului de Miniștrii își prezintă programul de guvernare în Congresul Deputaților. Dacă votul acestora este pozitiv, Președintele Consiliului de Miniștri și membrii cabinetului sunt numiți în funcție.

În Marea Britanie, liderul partidului care câștigă alegerile pentru Camera Comunelor este Prim-Ministru. Sistemul politic englez este bipartid: Partidul Laburist și Partidul Conservator, deci nu este necesar un vor de încredere acordat Primul-Ministru. Acesta ține o prezentare în fiecare săptămână în Camera Comunelor.

Șeful partidului minoritar poartă titlul de „lider al opoziției Maiestății sale” și are o indemnizație oficială

Primul-Ministru fixează numărul de membrii ai cabinetului său, dar este un număr restrâns, pentru o mai bună eficiență și organizare. În cadrul cabinetului, opt dintre miniștrii au loc tradițional (Afaceri Externe, Trezoreriei, Interne, Apărării, Educației și Științei, Comerțului, Muncii, Guvernării locale). Un loc tradițional ocupă și marii demnitari: Lordul Cancelar, Lordul Președinte al Consiliului, Cancelarul Ducatului de Lancaster.

Funcțiile Cabinetului sunt:

○ elaborarea programului politic, care va fi supus Parlamentului

○ controlul asupra Executivului

○ coordonarea muncii ministerelor

În Olanda și Belgia, guvernele sunt numite de regalitate.

2.2 Structuri administrative publice în țările UE

2.2.1 Structuri administrative publice în statele federale

În Uniunea Europeană sunt trei state federale: Germania, Austria și Belgia. Statele federale sunt descentralizate politic și administrativ. Ele au patru caracteristici:

● unitatea statului federal

● pluralitatea statelor

● autonomia constituțională a statelor federale

● suprapunerea parțială a două ordini constituționale

În cazul Germaniei, statul federal reprezintă o singură capacitate internațională; este formată din 16 landuri, cu un sistem propriu de organe ale puterii (legislative, executive, judecătorești) și legislație proprie.

Sistemul administrativ al Germaniei asigură o mare autonomie locală, cu resurse și atribuții consistente, cele mai mari din Uniunea Europeană.

Între anii 1935 – 1945, Germania era un stat unitar. Federalizarea Germaniei și competențele landurilor au fost stabilite prin Constituția din 1949; în fosta Republică Federativă Germană erau 11 landuri, iar în Republica Democrată Germană erau 5 landuri, desființate în 1952, și reînființate după unificarea Germaniei din anul 1990. Cele 16 landuri germane sunt: Baden-Württemberg, Bavaria, Berlin, Brandenburg, Brëmen, Hamburg, Hessen, Lower Saxony, Mecklenburg-West Pomerania, Renania de Nord-Westphalia, Rhineland-Palatinate, Saarland, Saxony, Saxony-Anhalt, Schleswig-Holstein, Thuringia.

Fig.7 Harta landurilor Germaniei; sursa: http://www.brainsconsulting.ro/ro/humanresources/medici-germania/1000092.html

În fruntea fiecărui land se află un ministru-președinte, ales de către Parlamentul landului respectiv; el numește miniștrii landului, care răspund în fața Parlamentului landului.

Federația are atribuții exclusive în domeniile: afaceri externe, apărare națională, protecție civilă, comerț exterior, telecomunicații, vămi, trafic aerian; restul domeniilor sunt împărțite cu activitatea landurilor.

Landurile execută atât legile proprii, cât și legi ale federației; Guvernul federal poate exercita controale pentru verificarea îndeplinirii sarcinilor.

Organele administrației locale ale Germaniei sunt: Primăria și Consiliul. Acestea din urmă sunt alese de către cetățeni, cu atribuții legislative și executive. Primarul poate acționa doar cu acordul Consiliului, în regimul local, și are o autoritate predominantă în regimul comunal.

Legislația privind administrarea locală a Germaniei a dus la diferite variante de reglementări locale, astfel:

○ conducere prin magistratură

○ conducere prin intermediul primarului

Fig.8 Conducerea prin intermediul primarului; sursa:Onofrei M. – Sisteme administrative europene, Centrul de Studii Europene, Iași, 2009

○ conducere prin intermediul consiliului

În Belgia, tendințele de federalizare au apărut în anul 1968; Constituția a fost revizuită în 1970 și în 1993, când s-a încheiat procesul de federalizare. Belgia este compusă din trei comunități: franceză, germanofonă și flamandă, și astfel, trei regiuni: flamandă, valonă, Bruxelles. Nu există constituții ale regiunilor și nici organe jurisdicționale ale acestora.

2.2.2 Structuri administrative publice în țările unitare

În Marea Britanie, guvernarea locală și-a accelerat dezvoltarea după al II-lea război mondial. Administrația publică locală cuprinde:

→ comitatele – sunt vechile diviziuni ale teritoriului; din trei în trei ani fiecare comitat își alege un Consiliu, condus de un Președinte

Consiliul își desfășoară activitatea prin comisii specializate, dar fără a fi retribuiți. Până la jumătatea secolului trecut, membrii Consiliului erau aleși din rândul aristrocraților. O atenție deosebită este acordată asistenței sociale și educației.

În cadrul lor, se acordă atenție burgurilor – orașe sau târguri.

→ districte – au câte un Consiliu și un Președinte de Consiliu; fiecare consilier are în domeniul său de activitate o parohie cu 300 de locuitori; au atribuții în domeniul sănătății

→ parohii – sunt cele mai vechi colectivități locale; dacă au peste 100 de locuitori, pot să-și stabilească un Consiliu

Londra este administrată de Consiliul Marii Londre, format din 100 de persoane și 32 de consilii, corespunzătoare cartierelor londoneze.

După 1965, Marea Britanie a fost divizată în nouă regiuni administrative, pentru întărirea democrației și a eficienței administrației locale; le-au fost încredințate serviciile publice de transport, construcțiile de autostrăzi, poliție, pompieri.

Deoarece Marea Britanie are patru regiuni istorice: Anglia, Țara Galilor, Scoția și Irlanda de Nord, în fiecare dintre acestea funcționează administrațiile:

a). Țara Galilor – are o Adunare Națională și un Comitet executiv

b). în Scoția – funcționează un Parlament și un Executiv condus de un Prim-Ministru

c). Irlanda – are o Adunare semi-autonomă și un Comitet executiv condus de un Prim-Ministru

În Italia, competențele autorităților locale sunt subordonate legislației naționale, iar regimul local este uniform în toată țara.

Constituția Italiei precizează că țara este unitară, dar administrația publică locală este structurată în: regiuni, provincii și comune, ca în sistemul francez.

În fiecare comună se disting: un consiliu, junta și primarul. Consiliul are puterea legislativă la nivelul comunei, dar legislația este adaptată la contextul național; aprobă bugetul și controlează activitatea primarului și a juntei.

Junta este în subordinea primarului, având responsabilități în serviciile comunale.

Provincia are două organe: Prefectul și Consiliul administrativ; prefectul este reprezentantul puterii centrale în teritoriu. Consiliul administrativ are zece membrii, numiți de prefect, care controlează activitatea autorităților locale.

Italia are 19 regiuni; ele dispun de atribuții legisltive și de largi competențe administrative.

2.3 Reglementările Consiliului Europei și ale UE privind autoritățile publice locale

Strategia Europa 2020 are nevoie de autoritățile locale și de cele regionale pentru a-și realiza obiectivele, acelea de creștere economică; Uniunea Europeană dorește să devină o economie inteligentă, durabilă și favorabilă. Obiectivele strategiei Europa 2020 sunt în măsură să ajute Uniunea Europeană și statele membre să obțină un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă, de productivitate și de coeziune socială.

Carta europeană a autorităților locale, elaborată la Strasbourg, în 15 octombrie 1985 și publicată în România în Monitorul Oficial nr. 331/26.11.1997, precizează că autoritățile administrației publice locale reprezintă unul dintre principalele fundamente ale oricărui regim democratic, iar dreptul cetățenilor de a participa la rezolvarea treburilor publice face parte din principiile democratice comune tuturor statelor membre ale Consiliului Europei.

Existența autorităților administrației publice locale împuternicite cu responsabilități efective permite o administrație eficientă și apropiată de cetățeni.

O Europă bazată pe principiile democrației și pe descentralizarea puterii, presupune existența unei administrații publice locale înzestrate cu organe decizionale, cu o largă autonomie, necesară pentru îndeplinirea obiectivelor sale.

Carta europeană specifică la:

„Art. 4

Competențele atribuite autorităților administrației publice locale trebuie să fie, în mod normal, depline și exclusive. Ele nu pot fi puse în cauză sau limitate de către o altă autoritate centrală sau regională

Art. 9

Autoritățile administrației publice locale trebuie să fie consultate, de o manieră adecvată, asupra modalităților de repartizare a resurselor redistribuite care le revin

Art. 11

Autoritățile administrației publice locale trebuie să dispună de dreptul de a se adresa instanțelor judecătorești, în scopul asigurării liberului exercițiu al competențelor lor și al respectului principiilor de autonomie locală care sunt prevăzute de Constituție sau de legislația internă”

Președinta Comitetului Regiunilor, a precizat:

„Strategia Europa 2020 nu merge destul de departe în mobilizarea forțelor active disponibile. Ea ar putea fi mult mai eficientă dacă ar permite autorităților locale și regionale să participe activ la conceperea programelor naționale de reformă și a inițiativelor emblematice, în loc de a se limita la punerea acestora în aplicare”.

Comitetul Regiunilor consideră că autoritățile locale și cele regionale sunt verigi importante între administrațiile centrale și cetățeni, de aceea rolul și responsabilitățile acestora trebuie mărite și respectate.

Valorile administrației publice în spațiul european sunt: transparența, predictibilitatea, responsabilitatea, adaptabilitatea și eficiența; orice reglementare a dus și duce la păstrarea acestor standarde de eficiență.

2.4 Programe de asistență financiară pentru comunitățile locale

Programul Operațional Regional 2014 – 2020 are ca și obiectiv creșterea competitivității economice și îmbunătățirea condițiilor de viață în ceea ce privește comunitățile locale și regionale.

În principal, programul sprijină dezvoltarea mediului de afaceri, dezvoltarea infrastructurii țărilor membre ale Uniunii Europene și a serviciilor.

În procesele de reformă a ultimelor decenii, au fost implicate atât autoritățile publice centrale, regionale sau locale, cât și cetățenii. Pentru accelerarea descentralizării, s-a efectuat și se vor efectua în continuare privatizarea unor servicii publice: telecomunicații și poștă, navale și aeriene.

Fondul European de Dezvoltare Regională urmărește consolidarea coeziunii economice și sociale în cadrul Uniunii Europene, prin corectarea dezechilibrelor dintre regiunile acesteia. Fondul își concentrează aproximativ 80% dintre fonduri în investiții în domeniile:

→ inovare și cercetare

→ agendă digitală

→ sprijin pentru firmele mici și mijlocii

→ economie cu emisii reduse de carbon

Acțiunile finanțate prin Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) vizează reducerea problemelor ecologice, de mediu și a celor sociale, iar zonele dezavantajate beneficiază de un tratament special.

În plus, Tratatul de la Lisabona a stabilit ca și obiectiv principal al politicii Uniunii Europene, reducerea și eradicarea sărăciei.

Asistența financiară acordată de către Uniunea Europeană statelor, se face prin proiecte, contracte, sub formă de sprijin sectorial sau bugetar.

Un proiect conține acțiuni care duc la îndeplinirea anumitor obiective, într-o anumită perioadă, cu un anumit buget. Sprijinul bugetar se face prin transferul de fonduri către trezoreria țării respective, iar sprijinul sectorial este direcționat direct spre anumite sectoare specifice din cadrul țărilor beneficiare ale Uniunii Europene.

Atât în faza de elaborare a politicilor, cât și în cea de furnizare și monitorizare a asistenței oferite țărilor membre UE, acestea colaborează cu organizații internaționale, cum ar fi: ONU, OCDE, Banca Mondială, G 8 și G 20.

Cap.3 Descentralizarea în România

Descentralizarea dorește să ofere comunităților locale autonomia necesară realizării unor obiective și activități specifice.

„Administrația publică din unitatea administrativ-teritorială se întemeiază pe principiul descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice”, spune art. 120 al Constituției României.

Acest lucru și continuitatea existentă în procesul de descentralizare, duc la realizarea unor lucrări pozitive, ca și:

→ o soluționare mai rapidă a problemelor ridicate de cetățeni și de instituțiile administrative

→ deciziile nu mai necesită aprobări de la un nivel central

→ resursele financiare, materiale și umane sunt folosite cu eficiență de către autoritățile locale, mai ales prin realizarea programelor și atragerea fondurilor europene și din bugetul de stat

Procesul de descentralizare se desfășoară în beneficiul cetățeanului prin întărirea puterii și rolului administrației publice locale în scopul dezvoltării economico-sociale durabile a unităților administrativ-teritoriale.

Procesul de descentralizare a demarat prin apariția Legii finanțelor publice, în anul 1994, apoi a Lg. 189/1998 privind finanțele publice locale, care permitea unităților administrativ-teritoriale să-și constituie și să realizeze venituri proprii prin instituțiile locale și județene de specialitate existente.

Impactul este pozitiv pentru că fiecare colectivitate are nevoi specifice (regiuni agricole, regiuni viticole, regiuni turistice), astfel, eforturile financiare și umane pot fi mai bine redirecționate și finanțate obiectivele care vor îmbunătății calitatea vieții colectivității.

De altfel, Consiliul Europei a definit regiunea ca fiind „un interval de dimensiune medie susceptibil de a fi determinat geografic și care este considerat ca fiind omogen”.

Scopul descentralizării este de a asigura, prin autoritățile publice locale, sarcinile autorităților publice centrale, organizarea acestora fiind teritorială. Descentralizarea recunoaște interesul local al comunităților, ca fiind de multe ori distinct de cel național. Descentralizarea și principiile sale sunt recunoscute de Carta europeană a autonomiei locale, care o consideră un principiu democratic al Europei.

România, conform „Cartei Verzi a Dezvoltării Regionale”, este împărțită în opt regiuni de dezvoltare. Delimitarea teritorială urmează să se facă pe regiunile istorice: Moldova, Muntenia, Dobrogea, Oltenia, Transilvania, Crișana-Maramureș, Banat și București.

Fig.9 Regiunile istorice ale României; sursa: http://www.mondonews.ro/Regionalizarea-Romaniei-Ce-vor-romanii-si-ungurii-din-Harghita/

Autoritățile centrale au un rol esențial în adoptarea și implementarea măsurilor ce se impun în procesul de regionalizare.

Autoritățile județene au un rol foarte important în ceea ce privește regionalizarea prin implicarea lor în activitățile conexe procesului.

Autoritățile locale trebuie să devină mult mai puternice; prin principiul subsidiarității, serviciile sunt și vor fi centralizate pe plan local; acestea trebuie să mențină și o legătură puternică cu mediul de afaceri pentru realizarea investițiilor zonale și atragerea fondurilor europene pentru proiectele favorabile comunităților locale.

Organizațiile neguvernamentale pot fi, de asemenea, elemente importante în procesul de descentralizare; prin natura lor, ele pot concesiona servicii pe care le pot gestiona foarte bine.

Pentru construcția regională a României s-au menținut principiile de delimitare similare cu regiunile de dezvoltare; ele pot dezvolta, astfel, parteneriate și proiecte de dezvoltare economică și socială.

Județele reprezintă nivelul intermediar de guvernare în România, astfel că autoritățile centrale trebuie să întărească autoritatea acestora prin transferarea unor puteri tot mai mari; presupune transferul responsabilităților ce pot fi satisfăcute mai bine pe plan local. Aceste mecanisme trebuie însoțite și de creșterea cotelor din veniturile bugetare de stat, care revin autorităților locale și susținerea lor pentru dezvoltarea de proiecte.

Un model de delimitare a competențelor pe nivele de guvernare, este oferit de către Institutul de Politici Publice din București:

Comunitățile locale au capacitatea să realizeze venituri proprii; acestea, împreună cu veniturile de la bugetul de stat și existența fondurilor europene care pot fi atrase prin proiecte, pot duce la dezvoltarea economică și socială a regiunilor și județelor României.

Legea 151/1998 privind dezvoltarea regională, reglementează cele opt regiuni de dezvoltare existente, conferă dreptul la libera asociere între județe pentru constituirea regiunilor de dezvoltare și precizează criteriile de stabilire a zonelor defavorizate (aici se acordă persoanelor juridice, facilități pentru crearea locurilor de muncă). Pentru implementarea legii a fost creată Agenția Națională de Dezvoltare Regională și Agențiile Regionale de Dezvoltare. Prin aceste instituții se derulează programe de dezvoltare locală și se administrează fonduri europene pentru dezvoltarea României.

Instrumentele politicii de dezvoltare regională sunt: de planificare și financiare. Dintre instrumentele de planificare fac parte:

○ strategiile (la nivel național și regional)

○ planuri (la nivel național și regional, pentru unul sau mai mulți ani)

○ programe operaționale

○ proiecte (acțiuni concrete încadrate în programe)

Instituțiile financiare prin care Uniunea Europeană își pune la dispoziție fondurile sunt:

▬ Fondul Național pentru Dezvoltare Regională

▬ Fondul pentru Dezvoltare Regională

3.1 Integrarea României în Uniunea Europeană

Aderarea României la Uniunea Europeană a reprezentat un obiectiv strategic național de importanță majoră; pentru punerea lui în aplicare au colaborat toate instituțiile statului, societatea civilă și forțele politice.

Cererea oficială de aderare a României la UE a fost înaintată oficial în 22.06.1995.

Încă de după jumătatea secolului trecut, România și Uniunea Europeană au avut contacte și legături, acorduri vamale. Apoi, în anul 1990 a fost semnat „Acordul comerț, cooperare comercială și economică”, iar din anul 1991, România a beneficiat de asistență financiară acordată prin Programul PHARE. Parlamentul României a ratificat Acordul European de asociere la UE, anul 1993.

În 1999, România a înaintat Programul Național de Aderare la Uniunea Europeană; Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999 a hotărât deschiderea negocierilor de aderare a României la UE.

Negocierile de aderare au fost împărțite de-a lungul a 31 de capitole, care au cuprins toate sferele din legislația Uniunii Europene.

De la 1 ianuarie 2007, România a devenit un stat membru al UE, cu drepturile și obligațiile, pe care le implică acest statut.

Consiliul European reunit la Copenhaga în anul 1993, a precizat condițiile de aderare; astfel:

● stabilitatea instituțiilor statului de drept

● existența și funcționarea economiei de piață

● capacitatea de a face față tendințelor pieței concurențiale

● capacitatea asumării obligațiilor care decurg din statutul de țară membră a UE

Negocierea condițiilor de integrare în Uniunea Europeană s-au parcurs pe etape, statul trebuind să adopte acquis-ul, respectiv legislația construită pe baza Tratatelor Uniunii. Negocierile au avut loc între miniștrii de resort sau adjuncții acestora dn statele membre și ambasadorii sau negociatorii șefi pentru țara candidată; rezultatele negocierilor sunt aprobate de Consiliul și Parlamentul European, iar tratatul astfel rezultat este supus ratificării statelor membre.

Cele 31 de capitole, negociate între România și Uniunea Europeană sunt:

► libera circulație a mărfurilor – certificarea produselor trebuie să respecte regulile europene; presupune un trafic nerestricționat al produselor în cadrul granițelor Uniunii Europene

► libera circulație a persoanelor – acoperă patru domenii:

○ recunoașterea calificării profesionale

○ drepturile cetățenilor

○ libera circulație pe piața muncii

○ coordonarea schemelor de protecție socială

► libera circulație a serviciilor – conform art. 49 al Tratatului CE privind libertatea de a presta servicii, acestea sunt: servicii financiare (operațiuni bancare, asigurări, investiții și piețe de valori mobiliare); protecția datelor personale și libera lor circulație

► libera circulație a capitalului – este tranzacția care a avut cea mai mare creștere, determinând cursul de schimb, ratele dobânzii și evoluția comerțului internațional

► dreptul societăților comerciale – legea contabilității, capotalul social, protecția drepturilor de proprietate intelectuală și industrial, aplicarea deciziilor juridice și legislația privind obligațiile contractuale

► politica în domeniul concurenței – presupune liberalizarea transportului energiei, transporturilor, telecomunicațiilor; regimul acordării subvențiilor de către stat

► agricultura – culturile, produsele animaliere, organismele pieței comune

► pescuitul – cuprinde acordurile interstatale, conservarea resurselor piscicole și cercetarea științifică

► politica în domeniul transporturilor – toate sectoarele trebuie să susțină dezvoltarea și modernizarea infrastructurii de transport

► impozitarea – în special în ceea ce privește TVA-ul și accizele, combaterea evaziunii fiscale

► uniunea economică și monetară – presupune coordonarea politicii naționale, libera circulație a capitalului, moneda unică

► statistica – dezvoltarea bazelor de date statistice pentru furnizarea unor date corecte

► politica socială și ocuparea forței de muncă – acoperă sănătatea și siguranța muncii, legislația muncii, șansele egale, sistemele sociale pentru imigranți, protecția socială

► energie – este un factor economic și geopolitic major, iar Uniunea Europeană depinde în mare parte de importurile de materii prime energetice; România este un producător de petrol și gaze naturale; domeniile în care legislația a fost aliniată sunt: transparența prețurilor, transportul energiei, energia nucleară, protecția mediului

► politica industrială – vizează creșterea competitivității, a nivelului de trai și scăderea șomajului

► întreprinderi mici și mijlocii – implementarea politicii pentru IMM-uri

► știință și cercetare

► educație, formare profesională și tineret

► telecomunicațiile și tehnologia informațională – presupune liberalizarea acestora, libera concurență

► cultura și politica audiovizualului – presupune libera circulație a serviciilor de transmisie TV

► politica regională

► protecția mediului înconjurător – presupune reglementări privind reducerea poluării, protecția naturii

► protecția consumatorului și a sănătății

► justiția și afacerile interne – păstrarea și extinderea zonei de libertate și justiție din UE; extinderea zonei Schengen

► uniunea vamală – presupune controlul granițelor externe ale UE, existența unor tarife vamale comune

► relații externe

► politica externă și de securitate comună

► control financiar

► dispoziții financiare și bugetare

► instituții

Acum, România are 32 de membrii în Parlamentul European; Președintele și Primul Ministru iau parte la reuniunile Consiliului European. În Consiuliul UE, conform Tratatului de la Nisa, România are 14 voturi; în Comisia Europeană avem un reprezentant și doi reprezentanți la Curtea Europeană de Justiție (unul la Curtea de Justiție și unul la Tribunalul de Primă Instanță).

De asemenea, România are 15 membrii în Comitetul Economic și Social, un organism consultativ al UE. 15 reprezentanți ai autorităților publice locale promovează interesele regiunilor României în Comitetul Regiunilor, în domeniile: educație, transporturi, telecomunicații, energie, tineret, cultură, sănătate publică, politică regională, mediu înconjurător.

Banca Centrală Europeană (BCE) este responsabilă cu implementarea politicii monetare în Uniunea Europeană și cu moneda unică; din Consiliul General al BCE face parte și Guvernatorul Băncii Naționale a României. Un reprezentant al României face parte și din Consiliul Guvernatorilor Băncii Europene de Investiții.

3.2 Reforma administrativă în perioada 2010-2015

Pentru regândirea organizării administrativ-teritoriale a României trebuie adoptate niște măsuri concrete și ferme.

Gestionarea fondurilor la nivelul autorităților administrației locale, alocarea lor pentru realizarea unor proiecte viabile și a creșterii nivelului de trai a zonei respective, generează un proces de dezvoltare a unităților administrative mult mai ridicat decât prin gestionarea lor de la nivelul central.

Astfel, rolul și atribuțiile instituțiilor administrative centrale și locale trebuie foarte bine definit; experiența statelor europene a demonstrat că nivelul regional este cel mai potrivit pentru dezvoltare economiei locale.

Cele 42 de județe ale României nu mai pot susține destul de eficient proiectele de finanțare locală, în timp ce, în spațiul Uniunii Europene, regiunile de dezvoltare create, au reușit să-și demonstreze viabilitatea în acest sens.

Mărturie stau sumele de bani existente în fondurile europene care nu au fost atrase spre țara noastră în perioada 2007-2013, rata de absorbție a acestora a fost de 45,49% la sfârșitul lunii decembrie 2013.

Autoritățile publice județene nu au găsit metode de a atrage comunitatea de afaceri în dezvoltarea locală; în perioada actuală și următoarea, aceste eforturi trebuie intensificate, aflându-ne într-un nou cadru financiar: 2014-2020, cu alte noi posibilități de finanțare.

Fig.10 Absorbția fondurilor europene; sursa: http://www.turdalive.ro/2015/01/14/gradul-de-absorbtie-al-fondurilor-europene-a-crescut-cu-45-de-procente-in-doi-ani-si-jumatate/

Din cauza unor întârzieri în adoptarea documentelor, Consiliul Uniunii Europene a reportat fondurile alocate României prin cadrul financiar multianual 2014-2020, necheltuit în anul 2014. Reportarea fondurilor este un succes al reprezentanților României la instituțiile europene, și sunt foarte importante, mai ales:

→ Programul Infrastructură mare (POIM) – de peste 9 miliarde de euro

→ Programul Național pentru Dezvoltare Rurală – de peste 8 miliarde de euro

Tot în această reportare a intrat și suma de 3,11 miliarde euro, care au fost redirecționați pentru proiecte demarate în perioada 2015-2017.

În comunicatul Consiliului Uniunii Europene se arată că:

„Anumite angajamente nu s-au materializat în 2014 din cauza adoptării cu întârziere a 300 dintre cele aproape 650 de programe UE de cofinanțare. Programele vizate sunt sprijinite de fondurile structurale, fondurile de coeziune, fondurile europene pentru agricultură și dezvoltare rurală, fondurile europene maritime și pentru pescuit, fondurile pentru azil, migrație și integrare și fondurile pentru securitate internă”.

Pentru perioada 2014-2020, țara noastră poate beneficia de o sumă de aproximativ 43 miliarde de euro, din care 22 de miliarde de euro sunt alocat politicii de coeziune.

Politica de coeziune se adresează tuturor regiunilor și orașelor din Uniunea Europeană, care sprijină crearea unor locuri de muncă, creșterea economică, dezvoltarea durabilă și îmbunătățirea calității vieții.

Politica de coeziune vine în sprijinul și pentru completarea politicii UE din domeniile: educație, energie, mediului, cercetării, pieței unice și strategiilor de investiții.

Pentru programul financiar multianual 2014-2020, politica de coeziune urmărește în principal 5 obiective concrete: ocuparea forței de muncă, inovarea, educația, incluziunea socială și energia.

Fondurile prin care acestea sunt realizate sunt:

● Fondul european de dezvoltare regională (FEDR)

● Fondul social european (FSE)

● Fondul de coeziune

Fondurile sunt acordate proiectelor și programelor viabile, care sunt monitorizate și controlate constant pe perioada bugetară de 7 ani. Cele 11 obiective tematice ale politicii de coeziune pentru perioada financiară 2014-2020 sunt:

○ consolidarea cercetării și inovării

○ accesul la tehnologia informației și telecomunicațiilor

○ dezvoltarea IMM-urilor

○ reducerea emisiilor de carbon

○ adaptarea la schimbările climatice

○ protejarea mediului și a resurselor

○ îmbunătățirea infrastructurii

○ creșterea calității locurilor de muncă

○ promovarea incluziunii sociale, combaterea sărăciei

○ investiții în domeniul educației

○ îmbunătățirea eficienței administrației publice

Finanțările se pot acorda instituțiilor publice, companiilor (mai ales IMM-lor), asociații sau ONG-uri.

Scopul final al reformei administrative publice este de a crește calitatea serviciilor publice oferite cetățenilor.

Strategia Guvernului dorește consolidarea autorităților centrale, dar mai ales a celor locale; consolidarea procesului decizional, ceea ce va duce la creșterea calității serviciilor publice și accesul la acestea.

Încă din anul 1990, România a dorit să se alinieze modelelor administrative europene prin procesul de descentralizare administrativă și financiară, respectiv transferul competențelor de la instituțiile publice centrale la cele locale; procesul s-a accelerat după aderarea țării noastre la Uniunea Europeană.

Adoptarea legii-cadru a descentralizării nr. 195/2006 a fost pasul important care trasează principiile și regulile ce ghidează transferul competențelor de la nivel central la nivelul local, și fondurile aferente acestora.

În urma analizei efectuate de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, asupra modului de reflectare a competențelor în administrația publică locală, au fost subliniate disfuncționalitățile:

● unele prevederi au întărit controlul exercitat de autoritățile centrale asupra celor locale

● transferul de autoritate a fost adesea incomplet

● au fost descentralizate servicii publice fără alocarea resurselor financiare necesare funcționării acestora

● alocarea responsabilităților a fost deseori incompletă

● monitorizarea serviciilor publice descentralizate nu este corespunzătoare

● autonomia financiară a bugetelor locale este redusă; fără un sprijin substanțial de la bugetul de stat, serviciile nu pot fi descentralizate

● capacitatea autorităților publice locale a fost insuficientă pentru competențele transferate

Deoarece rezultatele nu au fost întru totul satisfăcătoare, în Programul de guvernare 2013-2016, au fost asumate o serie de măsuri concrete pentru descentralizarea administrativă și financiară a administrației publice.

Guvernul României a aprobat în 18.02.2013, Memorandumul cu tema „Adoptarea măsurilor necesare pentru demararea procesului de regionalizare-descentralizare în România”, urmat de pregătirea cadrului legal pentru transferarea unor competențe de la nivel central la nivel local.

Astfel, ministerele implicate în procesul de transfer de competențe vor parcurge toate etapele preliminare transferului de competențe, reglementate prin Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006:

→ elaborarea strategiilor sectoriale de descentralizare

→ implementarea fazelor-pilot în vederea evaluării soluțiilor propuse pentru descentralizarea competențelor

→ elaborarea analizelor de impact a competențelor propuse în vederea descentralizării

→ elaborarea proiectelor de legi privind transferul de competențe de la nivel central la nivel local

→ elaborarea normelor de transfer al patrimoniului aferent competențelor descentralizate

→ elaborarea, completarea sau abrogarea legislației care reglementează competențele transferate, standardele de cost și a celor de calitate, în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 961/2009 privind aprobarea Ghidului-cadru pentru elaborarea standardelor minime de calitate și a standardelor minime de cost pentru serviciile publice descentralizate

Aplicarea acestora va fi însoțită și de resursele financiare, umane și materiale necesare îndeplinirii scopului lor.

Fig.11 Absorbția fondurilor structurale și de coeziune septembrie 2014; sursa: http://cursdeguvernare.ro/interviu-marius-radu-unicredit-tiriac-fondurile-europene-2014-2020-mediul-privat-va-beneficia-de-doar-10-din-pe-proiecte

Procesul de descentralizare vizează atingerea următoarelor avantaje:

○ creșterea capacității de reacție a administrației publice locale, prin prisma scurtării lanțului decizional

○ simplificarea relației dintre cetățean și sistemul administrativ

○ implicarea tuturor factorilor de interes de la nivel local în dezvoltarea durabilă a comunității locale, pentru creșterea calității serviciilor publice

○ atragerea de fonduri europene nerambursabile de către autoritățile publice locale, prin transferarea competențelor la nivel local

○ stimularea competitivității și a performanței între autoritățile locale în ceea ce privește rezultatele obținute prin exercitarea noilor competențe

○ creșterea răspunderii care vine odată cu utilizarea fondurilor publice, prin trecerea structurilor de interes local în subordinea autorităților administrației publice locale alese prin votul direct al cetățenilor

○ promovarea activă a instrumentelor de dezvoltare locală, care pot crea locuri de muncă noi sau pot stimula dezvoltarea locală

În continuare, prin Strategia pentru Consolidarea Administrației Publice 2014-2020, procesul de descentralizare este o prioritate a Guvernului României.

3.3 Strategia Guvernului privind reforma în administrația publică din România

Guvernul României, prin Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației publice a lansat „Strategia pentru consolidarea administrației publice 2014-2020”; prin această strategie, Guvernul României își propune să creeze o administrație publică eficientă, credibilă, transparentă și responsabilă, atât pentru beneficiarii săi (persoane fizice sau juridice), cât și pentru a susține dezvoltarea social-economică la nivel național și local.

Fig.12 Prioritățile strategice ale Guvernului pentru 2014-2020; sursa: http://www.mediafax.ro/social/guvernul-a-dat-publicitatii-prioritatile-strategice-si-planurile-de-actiuni-sectoriale-pentru-2016-14966640

Scopul principal al strategiei este de a găsi și remedia deficiențele principale din administrația publică românească.

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, în anul 2007, administrația publică a fost conectată la mecanismele administrației publice europene, trebuind să se alinieze cu acestea. Formularea strategiei pentru reforma administrației publice a scos la lumină următoarele deficiențe:

→ politizarea excesivă a guvernării

→ statul este privit ca o sursă facilă de venituri pentru unele persoane sau societăți

→ absența unei viziune strategice pentru România pe termen lung

→ neîncrederea în administrație

→ neimplicarea suficientă a mediului de afaceri și a mediului academic

toate acestea se mai întâlnesc, deși România a beneficiat de sprijinul financiar al Uniunii Europene pentru creșterea capacității administrative.

Principalele cauze care au determinat deficiențele sunt:

○ modificările instituționale frecvente

○ rolul neclar al instituțiilor publice, modificat frecvent

○ insuficienta cooperare între instituțiile publice centrale

○ suprapunerea responsabilităților

○ utilizarea ineficientă a resurselor disponibile, materiale, financiare și umane

Pentru programul financiar multianual 2014-2020, strategia Guvernului României are patru elemente cheie:

● remedierea deficiențelor din funcționarea administrației publice

● reprezentarea condiționalității ex-ante (garantarea existenței condițiilor necesare pentru utilizarea eficientă a fondurilor europene structurale)

● recomandările specifice de țară formulate de Comisia Europeană

● necesitatea pregătirii administrației publice la nivelul european

Până la sfârșitul anului 2016, România trebuie să îndeplinească integral condiționalitatea aferentă domeniului administrației publice; criteriile sunt:

◘ analiza și planificarea strategică a acțiunilor de reformă juridică, organizațională și procedurală

◘ dezvoltarea unor sisteme de management al calității

◘ acțiuni integrate de simplificare și raționalizare a procedurilor administrative

◘ dezvoltarea și punerea în aplicare a unor strategii și politici privind resursele umane care să acopere planurile de recrutare și parcursul carierei personalului, construirea capacităților și finanțarea

◘ dezvoltare de competențe la toate nivelurile

◘ dezvoltarea de proceduri și instrumente de monitorizare și evaluare

Guvernul dorește și consultarea publică în ceea ce privește strategia pe parcursul elaborării, implementării și monitorizării acesteia și consultarea instituțiilor publice cărora li se va implementa strategia, a tuturor ministerelor și structurilor asociate cu administrația publică.

Anterior momentului aderării României la Uniunea Europeană, Guvernul a elaborat două strategii menite să reformeze administrația publică:

► Strategia privind accelerarea reformei administrației publice 2001-2003

► Strategia actualizată a Guvernului României privind accelerarea reformei în administrația publică 2004-2006

care au stat la baza implementării politicilor publice, a descentralizării și a funcțiilor publice.

În perioada 2001-2013 au fost adoptate măsuri legislative, proiecte pentru accesul tinerilor în administrația publică, demersuri pentru simplificarea procedurilor pentru cetățeni.

În perioada de după 2007, datorită crizei financiare mondiale, nivelul cheltuielilor publice s-au redus, fiind alocate doar pe funcțiile de bază ale administrației publice.

Apelând la Comisia Europeană și la Banca Mondială, prin Programul Operațional pentru Dezvoltarea Capacității Administrative (PODCA) 2007-2013, s-a susținut efortul de modernizare a administrației publice.

Pentru o bună coordonare a acțiunilor de reformă este necesară coordonarea și eforturile Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Cancelariei Primului-Ministru și a Agenției Naționale a Funcționarilor Publici (ANFP).

Pentru implementarea țintelor din Strategia 2014-2020, administrația publică trebuie să fie eficientă, stabilă, să asigure luarea deciziilor realiste, coordonate (atât la nivel central, cât și la nivel local) și implementarea și monitorizarea măsurilor adoptate.

De asemenea, reforma administrației publice este una dintre prioritățile Programului de Guvernare 2013-2016 al României, dorindu-se creșterea autonomiei publice locale și armonizarea legislației în acest sens; astfel va crește și rolul României în cadrul Uniunii Europene.

Și în România, ca și în celelalte state ale UE, Guvernul este cel mai important factor de decizie; din totalul inițiativelor legislative parlamentare, aproximativ 95% primesc aviz negativ din partea Guvernului, mai ales din partea Ministerului Finanțelor Publice; fiecare inițiativă legislativă necesită niște cheltuieli bugetare.

Prin Lg. 500/2002 privind finanțele publice și Lg. 69/2010 a responsabilității fiscale s-a încercat îmbunătățirea managementului financiar și o relaxare a controalelor Ministerului Finanțelor Publice privind banii publici.

Aspectele negative ale politicii publice, care trebuie regândite și modificate, se referă la capacitatea administrației de a planifica strategia acestei politici, mai ales la nivelul ministerelor, lipsa unei viziuni strategice, nemonitorizarea îndeplinirii indicatorilor de performanță în cadrul execuției bugetare.

Transparența decizională trebuie îmbunătățită prin:

● postarea completă a informațiilor publice

● reducerea efectivă de transmitere a unor informații (este prevăzut un termen de maxim 30 de zile)

● oferirea unor răspunsuri sau soluții complete

● mărirea accesului la date de interes public

● existența unui personal eficient și bine pregătit în domeniu

● implicarea cetățenilor în dezbaterile publice

În ceea ce privește managementul resurselor umane din administrația publică, flexibilitatea acesteia în adaptarea structurii de personal la cerințele și prioritățile actuale, este foarte redusă.

În administrația publică centrală și locală există trei categorii de personal:

→ persoane numite sau alese în funcții de demnitate publică – din sfera politică

→ funcționarii publici: înalți funcționari publici, funcționarii publici de conducere și funcționarii publici de execuție

→ personalul contractual care își desfășoară activitatea în administrația publică

În lipsa unui mecanism de coordonare, sistemul pare că este fragmentat și nu permite alocarea de resurse umane în funcție de priorități. Agenția Națională a Funcționarilor Publici gestionează funcțiile publice, restul fiind gestionate de ministerele de resort.

O altă problemă a resurselor umane din administrație este reflectarea principiilor managementului performanței în procesul de recrutare, promovare și dezvoltare profesională a angajaților; aceste procese trebuie să urmărească creșterea compatibilității dintre cerințele postului și competențele profesionale.

Prin programele europene, s-au realizat pași importanți în ordonarea și eficientizarea proceselor de recrutare și evaluarea performanțelor.

Integritatea personalului din administrația publică este influențat de trei factori:

◘ conflictul de interese

◘ incompatibilitatea

◘ conduita funcției publice

În Raportul anticorupție al Uniunii Europene, din luna februarie 2014, privind progresele României, se arată că acest fenomen afectează multe domenii de activitate, astfel încât abordarea lor trebuie să se facă la nivelul întregii administrații, atât centrale, cât și locale; legislația românească în domeniu este conformă cu cea europeană.

La nivelul Uniunii Europene se manifestă un interes crescut pentru reducerea birocrației; pentru acest lucru, se pot lua următoarele măsuri:

○ împărțirea eficientă a sarcinilor și responsabilităților

○ mărirea ponderii instumentelor IT și a semnăturii electronice în activitatea administrativă

○ investiții în programe de e-guvernare

○ accesul gratuit la informare ale cetățenilor și a mediului de afaceri

Astfel, după cuantificarea tuturor cauzelor și efectelor activității din administrația publică, Strategia 2014-2020 își propune următoarele obiective principale:

● adaptarea structurilor administrative la nevoile cetățenilor

● implementarea unui management performant în administrația publică

● debirocratizarea administrației pentru cetățeni și mediul de afaceri

● creșterea autorității locale și promovarea dezvoltării la nivel local

● creșterea calității și accesului la serviciile publice

Strategia se întemeiază pe principiile:

► în raport cu cetățenii:

→ principiul transparenței

→ principiul participării

→ principiul echității

→ principiul egalității de șanse

→ principiul dezvoltării durabile

► în raport cu propria activitate:

○ principiul responsabilității

○ principiul bunei guvernări

○ principiul subsidiarității

○principiul eficienței și eficacității

○ principiul proporționalității

○ principiul stabilității și predictibilității

○ principiul autonomiei locale

Pentru consolidarea procesului de transparență decizională se va revizui Lg. 215/2001 a administrației publice locale și Lg. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică și se va urmări creșterea capacității administrației publice locale de a implementa aceste principii.

În strategia Guvernului pentru perioada 2014-2020 se dorește dezvoltarea capacității sociale civile și a mediului academic de a susține și promova reforma administrației publice.

Principalele măsuri au în vedere:

→ îmbunătățirea cadrului legislativ pentru funcționarea ONG-lor

→ dezvoltarea parteneriatelor între societatea civilă, mediul academic și alți factori interesați

→ acțiunea de promovare a propunerilor referitoare la politicile publice ale Guvernului

→ dezvoltarea instrumentelor de monitorizare și evaluare a demersurilor de reformă ale autorităților publice

Pentru adaptarea la cerințele existente a politicilor de resurse umane, se are în vedere creșterea competențelor Agenției Naționale a Funcționarilor Publici; de asemenea, se dorește înființarea unei structuri de specialiști în resurse umane, clarificarea responsabilităților fiecărei categorii de personal existentă în instituțiile publice și adaptarea la cerințele managementului performanței.

Promovarea integrității în administrația publică a fost realizată prin Strategia Națională Anticorupție (SNA) 2012-2015, document adresat tuturor instituțiilor publice, sistemului judiciar, autorităților publice locale, mediului de afaceri sau societății civile.

SNA pune accentul pe respectarea standardelor de integritate: declarațiile de avere ale funcționarilor, conflictele de interese, declararea cadourilor, accesul la informațiile de interes public; aceleași priorități există și la nivelul întregii Uniuni Europene.

Pentru dezvoltarea unei administrații publice moderne, domeniul IT și al comunicațiilor trebuie să aibe un rol tot mai mare; preluarea și stocarea informațiilor duce la scăderea birocrației și la răspunsuri și soluții mai urgente la cerințele cetățenilor sau a persoanelor juridice, în raport cu administrația publică. Un rol tot mai important îl deține ghișeul unic virtual și platformele on-line cu documente disponibile pentru printare sau completare virtuală.

Totodată pentru creșterea performanțelor administrative și combaterea fraudelor, se dorește creșterea rolului auditului intern din cadrul instituțiilor publice. Pentru detectarea timpurie a neregulilor, consiliere și implementarea metodelor de management al riscului, auditul intern trebuie să dezvolte baze de date cu metodologii cu privire la performanțe, la utilizarea cheltuielilor publice, la proiectele finanțate cu fonduri europene.

Bugetul total estimat pentru această Strategie este de 4.033.272 mii lei; este constituit din fonduri alocate de la bugetul de stat, bugete locale și fonduri europene.

Strategia propune o abordare integrată, atât a cadrului legislativ, cât și a mecanismelor de alocare a resurselor de la bugetul de stat, întărirea capacității autorităților administrative publice locale de a gestiona eficient resursele și de a genera venituri proprii, creând, totodată, pârghii necesare pentru asigurarea stabilității și a surselor de venit pentru unitățile administrative, cheltuirea eficientă și responsabilă a banilor publici și prioritizarea investițiilor.

Concluzii

Prin semnarea Tratatului de la Roma, în anul 1957, s-au pus bazele construcției administrative actuale ale Europei; forma actuală s-a conturat după îndelungi procese de negociere și evoluție.

Uniunea Europeană și Comunitatea Economică Europeană au luat ființă pentru a se asigura relații economice strânse între state, pentru existența unei piețe comune de desfacere și o politică monetară comună. De asemenea, este subliniată propria identitate a statelor prin politica de apărare și secutitate comune; apărarea drepturilor și intereselor cetățenilor europeni, dezvoltarea și cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor externe.

Prin crearea instituțiilor europene (Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană, Curtea Europeană de Conturi, Comitetul Regiunilor, Banca Europeană de Investiții, Ombudesmanul European), Uniunea Europeană dispune astfel, de un cadru instituțional care poate asigura efectuarea și continuitatea acțiunilor pentru a-și realiza obiectivele propuse.

Lucrul care trebuie subliniat este acele că Uniunea Europeană respectă identitatea națională a fiecărui stat membru și principiile democratice ale statului de drept.

Structura Guvernului și structura administrației centrale și locale sunt cele care conduc economia națională, politicile sociale și tot ce rezultă din acestea, influențând regiunile în funcție de deciziile luate de fiecare dintre acestea.

Guvernul este cea mai reprezentativă componentă a unui sistem administrativ public – „creierul” unui stat. La nivel european, structura administrației centrale cuprinde organele: ministerele, subordonate Guvernului; autorități administrative autonome față de Guvern; alte organe care pot fi organizate în subordinea Guvernului sau a unui minister.

Guvernul este elementul fundamental al administrației centrale, fie în cazul unui stat centralizat (Marea Britanie, Grecia, Franța), fie în cazul statelor federalizate (Germania).

Astfel, în contextul formelor de administrație centrală și locală din spațiul Uniunii Europene, regândirea structurii administrativ-teritorială a României este o idee tot mai dezbătută, fiind cercetată sub toate aspectele ei.

Se consideră că actuala împărțire teritorială, în județe, nu constituie un suport suficient de adecvat pentru dezvoltarea economică locală. Regiunile de dezvoltare pot avea mai multe atribuții și pot gestiona mult mai eficient fondurile proprii, din bugetul de stat sau fondurile atrase prin programe și proiecte europene.

O analiză amănunțită și documentarea prealabilă, cercetarea modelelor europene și a rezultatelor obținute de alte state în urma regionalizării, delimitarea regiunilor și constituirea instituțiilor care să le implementeze și coordoneze, vor arăta, în final, cea mai bună cale de urmat în această direcție.

Bibliografie

Bari I. – Globalizare și probleme globale, Ed. Economică, București, 2001

Bercea R. – Drept comunitar. Principii, Ed.C.H.Beck, București, 2007

Bîrzea C. – Politicile și instituțiile Uniunii Europene, Ed. Corint, București, 2001

Craig P., Burca de G. – Dreptul Uniunii Europene-Comentariu, jurisprudență și doctrină, Ed. Hamangiu, București, 2009

Diaconu N. – Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, București, 2001

Drăganu T. – Introducere în teoria și practica statului de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992

Duculescu V., Duculescu G. – Justiția europeană-mecanisme, deziderate și perspective, Ed. Lumina Lex, București, 2002

Filip G., Onofrei M. – Elemente de știința administrației, Ed. Junimea, Iași, 2004

Filipescu I.P., Fuerea A. – Drept instituțional comunitar european, Ed. Actami, București, 2000

Ionescu C. – Regimuri politice contemporane, Ed. C.H.Beck, București, 2006

Iorgovan A. – Drept administrativ, Ed. Actami, București, 1994

Leicu C. – Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, București, 1998

Manolache O. – Drept comunitar, Ed. ALL BECK, București, 2001

Marcu V. – Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București, 2001

Mazilu D. – Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Ed. Lumina Lex, Buccurești, 2001

Moraru I., Constantinescu M. – Drept parlamentar românesc, Ed. ALL BECK, București, 2002

Olaru D. – Integrarea vest europeană. Realități și controverse, Ed. Politică, București, 1988

Onofrei M. – Sisteme administrative europene, Centrul de Studii Europene, Iași, 2009

Oroveanu M. – Știința administraței, Ed. Cerna, Timișoara, 1996

Păun N., Păun C.A. – Istoria Construcției europene, Ed. Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2000

Popescu A., Diaconu I. – Organizații europene și euroatlantice, Ed. Universului Juridic, București, 2009

Prisăcaru G. – Istoria și evoluția Uniunii Europene, Ed. Universității Suceava, Suceava, 2003

Ristea L., Iacob B., Trandafir A. – Finanțele publice-prezent și perspective, Ed. Ex Ponta, Constanța, 2006

Sandu D. – Sociologia Tranziției. Valori și tipuri sociale în România, Ed. Staff, București, 1996

Scăunaș S. – Uniunea Europeană: construcție, instituții, drept, Ed. ALL BECK, București, 2005

Tofan D.A. – Instituții administrative europene, Ed. C.H.Beck, București, 2006

Ținca O. – Drept comunitar general, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1999

Volintiru C. – Politica monetară, Institutul European din România, București, 2012

Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România – Guvernul României și Comisia Europeană, București, 1997

*** – Legea Fundamentală pentru Republica Federală Germania, Ed. ALL, București, 1998

Lg. 189/1998 privind finanțele publice locale, Monitorul Oficial nr. 404/22.10.1998

Lg. 151/1998 privind dezvoltarea regională, Monitorul Oficial nr. 577/29.06.2004

Lg. 215/2001 privind administrația publică locală, Monitorul Oficial nr. 204/23.04.2001

Lg. 500/2002 privind finanțele publice, Monitorul Oficial nr. 597/13.08.2002

Lg. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, Monitorul Oficial nr. 749/03.12.2013

Lg. 195/2006 a descentralizării, Monitorul Oficial nr. 453/25.05.2006

Lg. 69/2010 a responsabilității fiscale, Monitorul Oficial nr. 252/20.04.2010

www.amr.ro

www.apubb.ro

www.brainsconsulting.ro

http://consilium.europa.eu

www.constituțiaromâniei.ro

http://cor.europa.eu

Curs De Guvernare

http://www.dadalos-europe.org

http://eca.europa.eu/ro

www.ecb.eu

http://edps.europa.eu

http://ec.europa.eu

http://eesc.europa.eu

www.eib.org

http://eur-lex.europa.eu

http://europa.eu/about_eu

http://europa.eu/pol

http://europa.eu/scadplus/treaties

www.europarl.europa.eu

http://eurovizionarii.blogspot.ro

www.fsenordest.ro

www.gov.ro

http://lege5.ro

www.mdrap.ro

www.mediafax.ro

www.mondonews.ro

www.nazone.ro

http://riscograma.ro

www.turdalive.ro

www.zf.ro