Descentralizare Si Performanta In Institutiile Publice

DESCENTRALIZARE SI PERFORMANTA IN INSTITUTIILE PUBLICE

-STUDIU DE CAZ MINISTERUL CULTURII-

CAP I DESCENTRALIZAREA SEVICIILOR PUBLICE

Descentralizarea teritorial – administrativă si financiara și a serviciilor publice

Avantaje ale descentralizării serviciilor publice

Dezavantaje ale descentralizării serviciilor publice

Principiile ce stau la baza descentralizării financiare a serviciilor publice

Gestiunea financiară a serviciilor publice descentralizate

CAP II PERFORMANTE IN MANAGEMENTUL CULTURAL

2.1. Cultura în mediul social, economic și geopolitic

2.2. Obiectivele generale și pricipile politicilor și strategiilor culturale contemporane

2.3. Dimensiunea economică a domeniului culturii

2.4. Particularitățile managementului în instituția cultural

2.5. Criterii de evaluare a performanțelor în managementul cultural

CAP III STUDIU DE CAZ: ANALIZA ACTIVITĂȚII MINISTERULUI CULTURII, CULTELOR ȘI PATRIMONIULUI NAȚIONAL

3.1. Descrierea instituției

3.2. Analiza mediului extern

3.3. Analiza mediului intern

3.4. Analiza componentei bugetare

3.5. Analiza SWOT

CAP I DESCENTRALIZAREA SEVICIILOR PUBLICE

1.1.Descentralizarea teritorial – administrativă si financiara și a serviciilor publice

Administrațiile locale sunt expresia democraticã cea mai apropiatã de cetãțean sie era imposibil sã ocoleascã procesele economice și politice actuale. Intr-o analizã amănunțită a contextului economico-financiar mondial de astãzi, experți ai Bãncii mondiale susțin cã putem remarca urmãtoarele procese predominante la începutul noului mileniu:

– descentralizarea;

– procesul de globalizare;

– competitivitatea mondială.

Procesele enumerate mai sus au un efect direct asupra administrației locale, dar descentralizarea modificã complet funcțiile și determina folosirea unor resurse importante. Studiile în domeniu mentionează chiar de o teorie a descentralizãrii, conform cãreia bunãstarea socialã atinge cel mai inalt nivel dacã serviciile publice sunt efectuate de catre nivelul administrativ cel mai apropiat de cetãțeanul român.

Principiile pe care se bazeazã aceastã teoremã sunt urmãtoarele:

beneficiile sociale ale diverselor funcții publice au arii de interes de dimensiuni diferite: mici pentru o școalã, de exemplu, și mari pentru apãrarea naționalã;

principiul concordanței fiscale presupune ca autoritatea administrativã care are în atribuție o funcție publicã, ea va trebui sã hotărască asupra cheltuielilor necesare în echivalență cu veniturile publice existente. Responsabilitatea de a realiza u serviciu public nou presupune cheltuieli suplimentare, care antrenează venituri suplimentare, deci taxe și impozite mărite sau transferuri mai mari de la autoritatea centralã. De aici rezultã cã funcțiilor care au fost transmise de către administrația centralã administrației locale și care rezultatul se materializează mereu în cheltuieli, trebuie sã li se atribuie un nivel aferent al veniturilor, potrivit cãrora controlul trebuie îl dețină în mare parte autoritatea localã ;

principiul subsidiaritãții,conform caruia daca un serviciu public poate fi realizat la un nivel administrativ mai inferior, atunci acel serviciu este cel mai corespunzător sã finanțeze și sã gestioneze realizarea serviciului respectiv;

dacã un serviciu public fost transmis în atribuțiile unui compartiment al administrației locale, atunci acel serviciu trebuie sã hotărască discreționar în ceea ce privește realizarea serviciului.

Procesul descentralizãrii administrative nu înseamnã numai substituirea unui decident central, situat la nivel național, cu unul local, el modificând profund cadrul de referințã și condițiile în care sunt alese obiectivele, stabilite opțiunile și fundamentate deciziile.

Definiția descentralizării poate fi formulată fiind ca un reper al modernizării si un proces de raționalizare în administrația publicã.

Utilizarea metodelor de finanțare prin transferuri generale de la nivelul central cãtre nivelurile locale, responsabile cu realizarea serviciilor publice descentralizate are tendința de a genera depãșirea cheltuielilor și pierderea responsabilitãții financiare.

Astfel, programarea transferurilor necesitã o evaluare și o cuantificare, în sensul de stabilire cantitativã ca pârghie de control permanentã pentru a încuraja mobilizarea veniturilor, eficiența costurilor în cazul cheltuielilor, la nivel subnațional.

De asemenea, nu în ultimul rând trebuie luate în considerare aspectele administrative. La nivel subnațional este necesar un proces de construire a capacitãții manageriale și de gestiune financiarã, deoarece lipsa de profesionalism va afecta negativ beneficiile aduse de descentralizarea fiscalã. De exemplu, în ceea ce privește colectarea veniturilor, aceasta ar realiza un nivel mai mic decât cel programat, punând în pericol atât echilibrul financiar al guvernului sunațional, cât și obiectivele economice urmãrite de finanțele publice la nivel macroeconomic.

Persoanele implicate în managementul administrației au practic posibilitatea sa stabilească viitorul comunitãții, să prioritizeze programele și serviciile importante. Acțiunile ce pot fi intreprinse pentru progresul comunitãții trebuie sã fie decise la nivel local, deoarece procesele ce rezultă să fie organizate într-un model eficient și chibzuit.

In statele europene, se cautã soluții de asigurare a unei repartizãri cât mai echitabile a resurselor financiare între diferitele niveluri de organizare administrativã, ținând cont de rigoarea bugetarã care se impune la toate nivelurile administrației publice.

Totodatã, toate țãrile au admis faptul ca cã autonomia financiarã este o regula sine qua non a descentralizãrii administrației publice locale și constă în alternativa acestora de a avea un propriul buget, diferit de cel al tării, în care vor fi evidențiate veniturile și cheltuielile administrației.

Este de admis cã, indiferent de formele concrete sub care se practicã în diferite țãri, descentralizarea administrației publice constituie o realitate a societãții prezente și viitoare, cu implicații importante în plan economic și social. Aplicatã judicios, cu limite determinate de condițiile concrete ale fiecãrei țãri, ea poate contribui la o ameliorare semnificativã a eficienței alocãrii resurselor și a calitãții funcției administrative a statului.

Prin prisma unei planificãri adecvate, descentralizarea cheltuielilor poate înlãtura presiunile locale la nivel de buget guvernamental național și conduce la stabilizarea finanțelor publice în general. Cu o administrare localã a taxelor și taxelor eficientã, descentralizarea cheltuielilor la nivel subnațional poate conduce la obținerea unor rezultate de succes la nivelul întregii țãri, datoritã faptului cã entitãțile subnaționale au putut sã dimensioneze mai corect baza de impozitare.

1.2. Avantaje ale descentralizării serviciilor publice

Argumentele în favoarea unei participãri a colectivitãților locale la prestarea serviciilor publice pot fi împãrțite în douã grupe. In primul rând, faptul cã sectorul public comportã mai multe nivele prezintã anumite avantaje. In al doilea rând, este interesant de a încredința un mare numãr de servicii la nivelul cel mai puțin ridicat al sectorului public.

Avantajele unui sector public cu mai multe nivele sunt, în special, urmãtoarele:

ar fi posibilã modularea cantitãții și calitãții prestațiilor serviciilor de la o regiune la alta, în funcție de preferințele locale. Din contra, un sistem centralizat de prestãri de servicii ar favoriza uniformizarea cheltuielilor diferitelor regiuni. Acest avantaj al colectivelor locale este, de altfel, recunoscut în lege, în termenii cãreia colectivitãțile locale ar trebui sã se bucure, pe cât posibil, de libertatea de a corela drepturile lor la condițiile actuale pe plan local

persoanele nemulțumite de prestarea serviciilor din regiunea lor pot sã se instaleze în altã parte

acest sistem faciliteazã experiențele și inovațiile și, în consecințã, comparațiile între diferite moduri de prestare

avantajul alegerilor, în care alegãtorii au mai des posibilitatea de a-și exprima preferențele;

fiecare ales are de controlat mai puține servicii și mai puțini funcționari. Multe din sarcinile recente au arãtat în ce mãsurã birocrații profitau de situația lor pentru a-și promova propriile interese. Creșterea numãrului de responsabili politici bine informați poate permite un mai bun control al activitãții acestor funcționari

alegãtorii pot evalua costul serviciilor la fiecare nivel, cu condiția, totuși, de a fi posibil dimensionarea obligației de platã aferente impozitelor fiecaruia dintre ei pentru serviciul respectiv și de a-i pune în relație strânsã cu cheltuielile acestui nivel.

acest sistem faciliteazã experiențele și inovațiile și, în consecințã, comparațiile între diferite moduri de prestare.

1.3. Dezavantaje ale descentralizării serviciilor publice

Decizia de a încredința prestațiile colectivitãților locale nu este întotdeauna cea mai bunã soluție. Acest sistem nu convine în douã tipuri de situații:

Situații în care descentralizarea nu este o bunã soluție

atunci când colectivitãțile locale ignorã efectele serviciilor lor asupra locuitorilor din alte regiuni, ca un exemplu clar de externalitate negativã. In acest caz, nu este de dorit sã li se încredințeze servicii având mari incidențe în exterior. Riscul este mare, în mod deosebit, atunci când avantajele, importante în exterior, nu au fost luate în considerare: într-adevãr, volumul serviciilor furnizate de colectivitatea localã poate atunci sã se dovedeascã insuficient. Acest risc se aplicã în general la construcția unor axe mari rutiere, care este preferabil sã fie incredințatã unor mari colectivitãți locale, sau chiar puterii centrale;

colectivitãțile locale sunt, uneori, prea mici ca sã beneficieze de economiile de scarã care au rezultat din prestarea anumitor servicii. Este, în special, cazul apãrãrii care, este preferabil, sã fie încredințatã statului sau unui organism internațional. Totuși, aceastã problemã nu este întotdeauna atât de gravã pe cât pare; colectivitãțile locale nu au nevoie sã producã ele însele toate serviciile pe care le furnizeazã, deoarele ele pot sã-și procure anumite servicii de la întreprinderile private. Colectarea gunoaielor menajere și întreținerea drumurilor, de exemplu, pot sã fie concesionate; în schimb, serviciile de poliție și de amenajarea teritoriului nu pot fi concesionate. Atunci când serviciile pot fi concesionate, micile colectivitãți locale au posibilitatea sã apeleze la mari întreprinderi. In acest mod, regiunile puțin întinse nu ar fi prea defavorizate pe plan financiar.

In statul modern, colectivitãțile locale pãstreazã un control important asupra serviciilor publice pe care le furnizeazã. În plus, ele pot, sã exercite activitãți în calitate de agent al statului. Este important sã fie fãcutã distincția între adevãratele servicii locale și funcțiile delegate de stat, deoarece aceste douã tipuri de activitãți necesitã dispoziții financiare diferite.

În acest sens, când autoritatea centralã trece un serviciu public în responsabilitatea autoritãții publice locale trebuie ca, împreunã cu responsabilitãțile, sã transmitã și resursele economice și bãnești necesare realizãrii respectivelor servicii, resurse ce sunt destinate direct acestui obiectiv. Astfel, deși autoritatea publicã localã dispune de fondurile necesare, capacitatea sa managerialã nu crește, deoarece serviciile în cauzã sunt direcționate în sarcina administrației publice locale și nu descentralizate efectiv.

1.4.Principiile ce stau la baza descentralizării financiare a serviciilor publice

Gradul de autonomie financiarã, precum și descentralizarea fiscalã sunt strict corelate cu responsabilizare acordatã autoritãților locale în majoritatea țãrilor democratice, indiferent cã acestea sunt țãri industrializate dezvoltate, țãri în curs de dezvoltare sau țãri în tranziție cãtre o economie concurențialã.

Principiile descentralizãrii financiare

principiul asigurãrii serviciilor sociale vitale, sarcinã ce este supraveghiatã îndeaproape de autoritãțile centrale. Potrivit acestui principiu, Guvernul trebuie sã asigure un nivel de viațã care sã fie superior unui prag minim considerat decent, ceea ce înseamnã sã ofere serviciile publice esențiale tuturor membrilor societãții (sãnãtate, educație, siguranțã socialã), indiferent de regiunea în care trãiesc

principiul echivalentei dintre utilitatea și finanțarea serviciilor publice, aceasta însemnând cã autoritãțile publice locale, care finanțeazã cheltuielile generate de serviciile publice locale trebuie sã analizeze în ce mãsurã aceste servicii sunt folositoare concetãțenilor lor, ținând seama de specificul zonei în care locuiesc, de caracteristicile mediului economic ș.a. În acest sens, fiecare tip de serviciu public de genul infrastructurã, necesitãți de protecție a mediului etc. ar trebui sã fie finanțat de cãtre beneficiari, indiferent de rezidențã;

principiul redistribuirii fondurilor publice și a stabilitãții financiare la nivelul întregii țãri, impus de existența comunitãților locale mai sãrace, care nu dispun de capacitate financiarã suficientã pentru a oferi servicii publice la nivelul celorlalte comunitãți locale;

principiul conformării cu cheltuielile care le presupune descentralizãrii, rezultate din disparitãțile fiscale regionale, cauzate, în principal, de dezvoltarea economicã diferitã a respectivelor zone geografice

principiul egalității accesului la resusele publice financiare, rezultat de problema multora dintre colectivitãți, a cãror echilibru dintre necesități și competență fiscalã este insuficientă.compensarea lipsei de venituri financiare se face din veniturile colectate la nivel central, prin schimburi pe baza unui plan predefinit

principiul compensãrii fluxurilor financiare dintre colectivitãți, compensare necesarã din cauza apariției transferurilor financiare involuntare dintre acestea, determinate de deschiderea economicã. Aceste transferuri prejudiciazã în unele colectivitãți înfãptuirea programelor de de dezvoltare. Pentru a evita asemenea situațiii autoritățile trebui să ințieze cu mãsuri corective;

principiul diversitãții, conform cãruia descentralizarea financiarã rezultă dintr-o multitudine de modele și în mãsuri diferite, determinate de deosebirile dintre grupurile de cetățeni, din perspectiva cererii de servicii și bunuri publice;

principiul balanței echitabile financiar, potrivit cãruia împărțirea între compartimentele financiare ale autoritatăților publice trebuie sã se exercite atribuțiile și competențele ce revin pentru fiecare in. Acest lucru presupune ca veniturile publice sã fie repartizate pentru a acoperi cheltuielile cu buna funcționarea a sectorului public

Delegarea responsabilitãților se face datoritã obligației legale a autoritãților centrale de a asigura resursele financiare necesare printr-o dimensionare strictã a sumelor transferate cãtre bugetele locale.

Programarea transferurilor necesitã estimarea, în sensul de cuantificare, în contextul dimensionãrii fondurilor necesare finanțãrii serviciilor publice descentralizate, ca pârghie de control permanentã, alãturi de încurajarea mobilizãrii veniturilor, eficiența costurilor în cazul cheltuielilor, la nivel subnațional.

Nu în ultimul rând, trebuie luate în considerare aspectele administrative. La nivel subnațional este necesar un proces de construire a capacitãții manageriale a guvernelor locale deoarece lipsa profesionalismului afecteazã negativ beneficiile produse de descentralizarea fiscalã. De exemplu, în cadrul colectãrii impozitelor și taxelor locale, volumul veniturilor ar putea fi mai mic decât cel programat, ceea ce ar afecta negativ realizãrile guvernului subnațional, precum și obiectivele finanțelor publice la nivel macroeconomic.

1.5.Gestiunea financiară a serviciilor publice descentralizate

Autoritãțile unitãților administrativ-teritoriale sunt însãrcinate cu elaborarea și aplicarea politicilor economice și sociale la nivelul comunitãților care le-au ales. aceste responsabilitãți se concretizeazã în organizarea și funcționarea instituțiilor ce produc și distribuie servicii publice locale, instituții care se numesc, generic, chiar servicii publice locale.

La nivelul comunitãților locale, principalele servicii publice gestionate de administrația publicã localã sunt:

Categorii de servicii publice locale

servicii publice de gospodãrie comunalã, incluzând aici colectarea și transportul deșeurilor menajere, alimentarea cu apã și canalizarea, amenajarea strãzilor etc.

construcția și funcționarea școlilor pentru învãțãmântul obligatoriu de stat

asistența și protecția socialã, care se referã la ajutorul social pentru persoane cu venituri insuficiente, pentru handicapați, copii și bãtrâni etc.;

ordinea publicã;

activitãți în domeniul culturii, tineretului și sportului ș.a

Gestiunea economicã și financiarã a serviciilor publice locale este în responsabilitatea administrațiilor colectivitãților locale, conducãtorii acestor administrații fiind aleși de colectivitate, în conformitate cu legile țãrii respective.

Aceștia, împreunã cu aparatul funcționãresc al primãriilor realizeazã operațiunile necesare gestiunii. Forma de organizare și finanțare a gestiunii serviciilor publice locale este de mai multe tipuri, iar autoritãțile publice locale pot utiliza concomitent douã sau mai multe dintre aceste tipuri, în funcție de specificul serviciului, partenerii de acțiune, abilitãțile manageriale proprii, precum și de cadrul legislativ general. Astfel, gestiunea economicã a serviciilor publice, adicã realizarea propriu-zisã și distribuirea acestora cãtre persoanele eligibile poate fi:

Tipuri de gestiune a serviciilor publice locale

în regie proprie, când administrația publicã localã organizeazã o instituție, fãrã personalitate juridicã distinctã fațã de autoritatea publicã, care va presta serviciul public.

Gestiunea în regie proprie poate fi :

– directã, când realizarea serviciului public este finanțatã de cãtre administrația publicã;

– indirectã, în cazul serviciilor cu caracter industrial sau comercial, când agentul economic funcționeazã pe baza autonomiei financiare, acoperindu-și cheltuielile din venituri proprii (prețuri sau tarife), nu de la bugetul local.

printr-o instituție specializatã, indiferent dacã aceasta este publicã sau privatã. Într-o astfel de situațielegislația în vigoare impune respectarea transparenței în procesul de încredințare a gestionãrii serviciului public.

Gestionarea serviciului public prin încredințare se poate desfãșura în mai multe moduri:

– în temeiul unui contract de locație care este un contract administrativ prin care o autoritate publicã da spre folosință unei societăți private exploatarea unui bun public, plãtind pentru aceasta o sumã forfetarã, pe bazã de comision calculat asupra asupra facturii;

– prin înputernicirea datã de autoritatea publicã, adicã prin delegare directã, dar numai în condițiile legii;

– prin concesionare. Prin contractul de concesiune, autoritatea publicã localã, numitã cedent transmite administrarea serviciului public unui agent economic, numit concesionar, pe o perioadã determinatã, acesta trebuind sã desfãșoare o activitate rentabilã ș sã plãteascã o redevențã

Ca definiție generalã și din punct de vedere al principiilor de elaborare, bugetul reprezintã:

Cum se definește bugetul:

– un act legislativ, respectiv juridic prin intermediul căruia este stabilită și aprobată balanța anuală de cheltuieli si venituri

– un document contabil de previziune, care cuprinde ansamblul conturilor ce descriu, pe o perioadã de un an, toate resursele și toate destinațiile permanente ale fondurilor publice la dispoziția autoritãții publice responsabile;

– un document contabil administrativ ce se referã la totalitatea conturilor ce cuprind creditele bugetare, clasificate fie pe categorii de instituții sau organizații publice, fie pe funcțiunile îndeplinite de autoritatea publicã

Ca instrument de gestiune și supraveghere utilizat de autoritatea publicã localã, bugetul, spre deosebire de inregistrãrile contabile tradiționale – care sunt retrospective – este un proiect ce prognozeazã veniturile și cheltuielile pentru urmãtorul an, folosit ca metodã de a controla tranzacțiile economice și, în contrapartidã, pe cele financiare, precum și ca instrument de management și planificare. Planificarea finanțãrii activitãților și obiectivele fiecãrui serviciu fac parte din bugetul public al autoritãții publice respective.

Ca mod de elaborare și funcționare, precum și ca scop primordial, se deosebesc trei tipuri de bugete:

Tipuri de bugete:

– buget pe categorii de venituri și cheltuieli;

– buget bazat pe performanțe;

– buget pe programe.

Trebuie precizat cã în practicã, bugetul autoritãților publice este, în cele mai multe cazuri, o combinație între douã sau chiar trei dintre tipurile prezentate.

Orice buget cuprinde un capitol de venituri și unul de cheltuieli, dar modul de prezentare și funcționare – înțelegând prin aceasta felul în care sunt realizate operațiunile de colectare a veniturilor, pe de o parte și de efectuare a cheltuielilor publice, concomitent cu supravegherea conformitãții cu legea bugetarã și controlul eficienței cheltuirii fondurilor publice, pe de altã parte – fiind diferit de la un tip la celãlalt de buget, astfel:

– bugetul pe categorii de venituri și cheltuieli este orientat spre controlul colectãrii veniturilor și efectuãrii cheltuielilor, aferente așa numitelor "servicii votate";

bugetul bazat pe perfomanțe urmãrește eficiența utilizãrii banului public, scop în care sunt construiți indicatori specifici care sã exprime, calitativ și cantitativ, modul în care a fost realizat un serviciu public programat prin buget;

– bugetul pe programme este prin excelențã un instrument de planificare a unor obiective sau acțiuni ce sunt considerate de importanțã deosebitã pentru comunitatea respectivã. În funcție de specificul activitãții planificate, bugetul pe programme va fi elaborat cu un orizont de timp de un an sau mai mulți ani, cu precizarea obiectivelor pentru fiecare etapã și a scadențelor. Acest tip de buget, cu un conținut asemãnãtor unui plan de afaceri din domeniul societãților private, va urmãri realizarea indicatorilor de performanțã și eficiențã programați, precum și impactul asupra îmbunãtãțirii vieții social – economice a comunitãții respective.

Deosebirile esențiale dintre cele trei tipuri de bugete pot fi sintetizate astfel:

– bugetul pe categorii de venituri și cheltuieli pune în evidențã, din punct de vedere al înregistrãrii contabile, sumele ce se estimeazã a fi colectate, coroborat cu sumele ce vor fi cheltuite pentru finanțarea serviciilor publice gestionate de administrația publicã localã în slujba comunitãții respective, în timp ce bugetele pe performanțã și cele pe programe urmãresc, în primul rând, sã finanțeze cu eficiențã activitãțile de dezvoltare a aceleiași comunitãți;

– bugetul bazat pe performanțã este axat pe planificarea și monitorizarea cheltuirii banului public, alãturi de o înbunãtãțire a realizãrii resurselor financiare – fie acestea venituri fiscale proprii, fie transferuri sau subvenții de la alte autoritãți publice, surse împrumutate sau alte venituri;

– deși urmãrește, de asemenea, ca programele finanțate sã corespundă gestiunii financiare, bugetul pe programe pune accent pe impactul pe care activitãțile sau obiectivele finanțate prin programele respective îl are asupra colectivitãții. Acest impact este prevãzut prin indicatori economico – sociali definiți în program, ca mãsurã a beneficiilor pe care le aduce pentru colectivitate

Folosirea, în procesul bugetar, a unei combinații între cele trei tipuri de bugete are o serie de avantaje importante

Avantajele elaborãrii unui buget cu caracteristici din cele trei tipuri de bugete:

– prezintã de o manierã transparentã datele financiare privind constituirea și utilizarea fondurilor publice;

– realizeazã o structurare a cheltuielilor publice în funcție de prioritãți, ținând seama de resursele economice și financiare ale colectivitãții;

– oferã posibilitatea unei eficientizãri a managementului serviciilor publice, precum și expunerea publicã a acestei eficientizãri.

Pentru a realiza aceste deziderate, bugetele publice – atât ale administrației publice centrale, cât și ale administrațiilor publice locale, deoarece acestea trebuie corelate – vor fi elaborate pe un orizont de timp mai mare de un an.

Proiectul de buget va urmãri, astfel, desfãșurarea operaționalã detaliatã a serviciilor publice pe durata anului de plan, iar pentru anii urmãtori – de obicei, pentru o prognoză de trei ani un plan de dezvoltare a acestor servicii, incluzând extinderea, modernizarea și îmbunãtãțirea calitativã.

CAP II PERFORMANTE IN MANAGEMENTUL CULTURAL

Cultura în spațiul social,geopolitic și economic contemporan

Cultura se poate defini ca un complex de caracteristici afective, financiare, si intelectuale diferite ale unei colectivități sau a unei formațiuni sociale și se rezumă la arte vizuale, muzică, teatru, dans, literatură și trăsături esențiale pentru modul de viață, sistemul de valori, tradițiile și religia respectivei colectivități. (UNESCO 2002)

În sens larg, cultura presupune modul în care se petrec faptele într-un anumit spațiu, modul de viața al respectivului loc chiar dacă, pentru o mare parte, ea presupune doar concerte, opera, teatru,expoziții și muzee. Cultura este de mare importanțădeoarece ea presupune toate evenimentele enumerate mai sus ba chiar mai pute include, ziarele, transmisiunile TV, modul în care colaborăm și spațiile comerciale din care ne achizitionăm bunuri, arhitectura, institutii de invățământ superior în care studiem, practicile si obiceiurile religioase, modul în care nepasă de natură, tradițiile străvechi, sprturile practicate, modul în care ne satisfacem nevoia de hrană,îmbrăcăminte, îngrijurea de sine, recunoștința față de simboluri și tradiții.

Cultura este schema prin intermediul căreia ne remarcăm unitatea ca persoane, colectivitate sau popor. Cultura o componentă primordială a progresului economic și a creșterii sociale și prezină un reper al nivelului de trai și al confortului persoal.

Numeroși cercetători afirmă că nu există alt sector socio-uman care să creeze, asemenea culturii, o atât de persistentă stare de “clar-obscur”, atunci când se dezbate problematica definirii sale. Diversitatea și complexitatea abordărilor și concepțiilor privind cultura, nu pot fi egalate decât de abundența, varietatea și ubicuitatea realităților din acest domeniu. Lumea cosmopolită a “intelighenției” a produs, în timp, o inflație de definiții, atribuind astfel termenului o reliefare polisemantică cu totul specială. Pe fundalul existenței unui evantai larg de teorii și concepte, ne aflăm totuși într-un punct critic, relevat cu pregnanță de faptul că, în timp ce dezbaterile științifice cresc în amploare și nuanțare, în mediul omului obișnuit, termenul este aproape pe cale de dispariție, ceea ce face adesea, utilizarea sa ambiguă și imprecisă.

În urma unei ample și temeinice analize, Alfred Kroeber și Klyde Kluckhohn propun un enunț definitoriu, de referință, menit să sintetizeze toate elementele distinctive cunoscute la un moment dat: “Cultura reprezină diferite tipuri de conduită, adunate și succesibile prin valori”.

Pe plan mondial o semnificativă atenție se acordă culturii ca potențial de a sprijini cresterea ecnomică. În țări precum Marea Britanie, Elveția, Suedia proiectele de dezvoltare strategică , benefiziază de un interes semnificativ domeniului culturii și stimularea creativității – se discuta despre comunități orășenești creative (tintele de creștere ale respectivelor orașe sunt stabilite prin interesul locuitorilor prin sisteme tipice ariei culturale), despre ramurile industriale creative (acele ramuri ale industriei care utilizează in in primul rand imaginația – industria cărților, industria filmelor, moda, industria publicitară etc – a cărei tendință de dezvoltare este de 5 ori mai mare decât industriile consacrate).

Apeciem că, în circumstanțele țelului principal al comunității românești, acela al integrării europene, cultura are o funcție principală, fiind puntea de legătură de omogenizare a simbolurilor la valorile europene.

Cel mai mobil element al civilizației noastre a devenit cultura. Rezultatul final și motorul „societății informaționale”, si „societății bazate pe cunoaștere” , este în același timp acest dinamism, această căutare de modele noi și modalități de exprimare.

Orice intervenție amănunțită al politicilor și strategiilor culturale ale unei țări europene este necesar să aibă punctul de plecare de la recunoașterea și evaluarea modificărilor în plan economic, politic și socialul pe care le-a adus finalul mileniului II: globalizarea și procesul de integrare europeană.

Globalizarea, acest ansamblu și în dezvoltare continuă și progresivă de piețe complexe, comerț mondial, investiții multinaționale, corporații , tehnologiile în continuă dezvolare prezinta o multitudine de oportunități pentru sectorul culturii. Mai există și cealata baricadă conform căreia globalizarea este văzută ca un indice de risc pentru identitățile naționale și locale/comunitare și culturile .

Efectul globalizării asupra culturii poate fi studiat prin oglinda unor teorii de actualitate promovate în diverse cercuri științifice și analizate în organizațiile interguvernamentale:

– Globalizarea privită ca heterogenizare culturală presupune creșterea diversității și varietății produselor culturale, “consumatorul este considerat rege”, etc.)

– Globalizarea privită ca omogenizare culturală presupune amenințarea culturilor locale de către modelele vestice/americane – fenomenul McDonaldizării

– Globalizarea privită ca hibridizare culturală presupune amestecul de culturi ce are ca rezultat final un mélange global)

Teoriile enumerate mai sus se completează una pe cealaltă, nu se exclud. Globalizarea este atât un prilej de dezvoltare și diversificare a stilului cultural cât și o amenințare pentru entitățile culturale comunitare sau naționale. Pe de o parte, globalizarea are ca rezultat apariția unor forme „hibride” de practici creative și expresii culturale Pe de altă parte, globalizarea determină un anume grad de omogenizare și armonizare a legilor, sistemuli administrativ și instituționale a ideilor, credințelor, moralei și practicilor sociale. Însă, în același timp globalizarea poate susține heterogeneitatea, diversitatea culturală, specificitatea, întrucât succesul în competiția mondială este condiționat, de „distrugerea creatoare”, de varietatea ofertelor și de specificul acesteia.Apetitul pentru nou a provocat redescoperirea valorii civilizațiilor și culturilor si tradițiilor, a simbolurilor locale, a multitudinii de culturi.

În perioada globalizării, dimensiunea culturală este adesea confundată cu acea cultură media cea a tehnologiilor audio-vizuale și a comunicațiilor prin care sunt transmise reprezentările culturale. Prin cultură media se înțelege acea alienare prin consumism, o democratizare a consumului, chiar o mediocrizare a consumului. Într-o eră a Internetului și a televizorului, cultura de vine relativ, ni se spune ce și unde să privim, să citim, să ascultăm.

Apărând cultura de masă, apare, așa cum afirmă și Edgar Morin, o a doua colonizare, pornit din S.U.A. Această cultură tinde să erodeze celelalte culturi, până la a le înlocui. Așadar, cultura de masă devine prima cultură universală din istoria omenirii. Lumea de azi, așa cum constată și Huntington, se îndreaptă spre pluricivilizație, ascunzând falii culturale inevitabile. Cultura media se dovedește agent al globalizării, acest lucru prin universalizarea divertismentului, supravalorizarea sa, ducând, în final, la dependență. Așa cum bine punctează Adrian Rachieru, în aceeași lucrare ”Cultura Coca-Cola seduce mulțimile și trezește îngrijorarea culturilor mici. Globalizarea exclude închiderile culturale și economice. Riscăm ca în locul unei civilizații a diversității să ne instalăm într-o unică civilizație a divertismentului”.

Așadar, mass-media constituie doar o parte a procesului prin care se manifestă construirea de sensuri simbolice, fiind una dintre formele prin care se exprimă globalizarea din punct de vedere cultural. În cartea lui J. Tomlinson, Globalizare și cultură, întâlnim afirmația conform căreia cultura ar reprezenta aspectul intrinsec al procesului de conexitate complexă. De asemenea, simbolurile culturale pot fi produse oriunde, oricând, neexistând constrângeri cu privire la producerea și reproducerea lor. Cultura este, în acest sens, globalizatoare, prin relațiile pe care le implică și a formelor sale. Lumea este o piață imensă de mărfuri. Acțiunile individuale culturale definesc însăși cultura de care aparțin, ajungând să aibă consecințe globale.

Globalizarea este importantă pentru cultură pentru că face ca “negocierea experienței culturale să ajungă în centrul strategiilor de intervenție asupra altor domenii ale conexității: cel politic, ecologic sau economic”. Așadar, prin intermediul globalizării, cultura capătă importanță, fie că este vorba de domeniul politic, ecologic sau economic.

Cultura poate fi și una globală. Sociologul Anthony Smith prezintă cultura globală ca fiind artificială, lipsită de formă, cultura globală fiind, în fond, o cultură construită și anistorică. Dar nu doar cultura globală este un construct, ci și cultura națională. Însă, spre deosebire de aceasta din urmă, cultura global nu este specifică, temporală ori expresivă. Referitor la afirmația lui Smith cum că o cultură națională ar fi constructul unor minți inteligente, compuse de tradiții inventate, trebuie amintit faptul că se poate construi o identitate falsă, în mod deliberat, parazitară sentimentului identității unei culturi.

Asemenea lucru s-a întâmplat și în cazul comunismului, putem spune, când noi “valori” și idei au înlocuit valorile României interbelice. Se mai poate vorbi, de asemenea despre un imperialism cultural, echivalent al unei culturi globale. Această viziune pornește de la faptul că anumite culturi, precum ce americană, așadar dominante, tind să copleșească alte culturi mai vulnerabile. Totuși, deși această teorie este acceptată de unii adepți ai criticii capitalismului, această teorie nu poate avea o bază practică, deoarece mișcarea dintre sfera culturală și cea geografică implică mutație, transformare. Deoarece globalizarea are drept caracteristică principală facilitarea circulării informațiilor, mulți văd în ea un sistem de control a celor slabi de către marile corporații mondiale

Globalizarea poate păstra coexistența pașnică dintre culturi, doar în contextul pornirii de la specificul ramurilor culturale pentru a fi protejată libertatea de informare. Trebuie evitată reducerea culturii la elite. În aceeași carte a Ecaterinei Cocora este menționat faptul că  este necesar ca științele sociale să “studieze noua identitate culturală, așa cum apare ea în lumea decolonizării, a globalizării economice”. Libera comercializare a culturii se defineșste ca fiind, un gest generos, prin care fiecare individ al pământului poate beneficia de libera circulație a imagnilor, ideilor, cuvintelor, sprijinind faptul ca țări deopotrivă sărace și bogate să-și poată extinde propria cultură.

Ca o concluzie, putem afirma faptul că  globalizarea elaborează conștiințadiversității si , crește forța democrației evidențiind un cetățean competent de a alege dintre mai multe posibile opțiuni. Întocmai, acest individ se poate apăra de manevrare, deoarece are opțiunea de a o identifica. Globalizarea areun rol mare de a anula distanța între culturi, lumea devenind un singur loc.  

Trăsătura principală a administrației culturale din România ultimului deceniu este, în opinia celor ce studiază acest aspect, hipercentralizarea sa decizională, concretizată în:

1) existența unui singur “centru de putere”, respectiv Ministerul Culturii, care deține în portofoliul său toate pârghiile importante privind coordonarea, controlul, alocarea resurselor etc.;

2) concentrarea deciziilor strategice în mâna unui singur om, ministrul culturii; chiar și în cazul deciziilor de mai mică importanță sau care, în mod normal, ar fi putut fi adoptate de către un nivel ierarhic inferior, se practică un soi de discretă delegare de la nivelul central;

3) reticența managerilor de rang inferior în a-și asuma responsabilitatea propriilor decizii, astfel încât acestea sunt adoptate la nivel mai înalt, ceea ce produce tensionarea circuitelor informaționale și supraîncărcarea persoanelor cu funcții superioare;

4) preponderența unor decizii subiective, voluntare, insuficient fundamentate prin prisma unor criterii unanim recunoscute și acceptate privind repartizarea fondurilor pentru instituțiile culturale și, cu deosebire, pentru cele de interes local;

5) perpetuarea sistemelor și metodelor de conducere de tip centralist marcate de obediență în relațiile șef-subordonat, lipsă de inițiativă privind rezolvarea problemelor curente și, în consecință, consolidarea unor mentalități conservatoare;

6) exercitarea controlului centralizat privind gestionarea resurselor se manifestă, cât de cât eficace, doar în ce privește alocarea acestora, nu și în ce privește modul cum sa derulat consumarea/cheltuirea lor efectivă, domeniu în care verificările formale și superficiale au favorizat o evidentă risipă scăpată de sub control. Hipercentralizarea decizională produce, în mod constant, o serie de consecințe nefaste, între care:

a) înăbușirea inițiativei culturale locale;

b) alocarea preferențială aresurselor financiare;

c) promovarea clientelismului politic etc.

Preocuparea managerilor din administrația culturală pentru anticiparea evenimentelor și, implicit, pentru întocmirea unor documente previzionale care să asigure orientarea coerentă și unitară a proceselor specifice și alocarea rațională a resurselor, este redusă. Singurul plan rațional, întocmit cu regularitate de către administrația culturală este cel financiar-contabil, adică bugetul. Din păcate, nici acest instrument previzional nu este îndeajuns de bine fundamentat pentru că, la întocmirea sa, nu participă și directorii direcțiilor de specialitate sau, după caz, directorii de unități culturale. În mod eronat, se consideră îndeobște că elaborarea bugetului este doar o problemă strict contabilă și, în consecință, de cele mai multe ori, bugetul instituției este elaborat doar de responsabilul financiar-contabil.

Documentele consacrate (regulamentul de funcționare – organizare, organigrama, statul de funcți, fișa postului etc.) care au rolul de a individualiza organizarea structurală și procesuală a administrației culturale prezintă numeroase insuficiențe, în sensul că: a) nu definesc cu exactitate rolurile, obiectivele, responsabilitățile, competențele, atribuțiile și relațiile de serviciu ale fiecărui compartiment și angajat, în parte; b) nu precizează în mod riguros circuitele informaționale, felul și conținutul documentelor care se întocmesc în cadrul direcțiilor de specialitate, responsabilitățile specifice, măsurile de protecție internă a datelor și informațiilor etc.; c) nu sunt dezbătute în cadrul compartimentelor interne și, de aceea, nefiind cunoscute suficient, sfârșesc prin a nu fi asumate și aplicate în mod corespunzător.

Metodele și tehnicile consacrate de management, în cea mai mare parte, nu sunt cunoscute/utilizate în mod curent, de către managerii din administrația culturală; în ce privește rezolvarea operativă a problematicii conducerii, au preponderență aici, abordările preluate din dreptul administrativ, respectiv elaborarea de proceduri, metodologii, circulare etc. Mai mult decât atât, metode de management relativ cunoscute, cum ar fi, ședința, delegarea sau diagnosticarea sunt tratate adesea cu multă superficialitate și, de aceea, ele nu reușesc să contribuie în mod eficace la soluționarea problemelor cu care se confruntă managerul din administrația culturală.

Controling-ul, ca fiind un ansamblu unitar, coerent și continuu de preocupări și prestații manageriale menite să releve, să evalueze și să regleze starea de fapt a administrației culturale, ca entitate organizațională, dar și pe cea a macrosistemului cultural, în ansamblul său, prezintă la rându-i, o serie de insuficiențe, între care: a) lipsa de preocupare pentru controlul preventiv; b) utilizarea insuficientă a auditului și a consultanței.

În fapt, singurul control autentic este cel postfaptic de natură financiarcontabilă, executat fie de către responsabilii financiar-contabili din structurile proprii, fie de către Curtea de Conturi. Restul acțiunilor de control, cele denumite în practică, .controale tematice. sunt declanșate în urma unor sesizări sau în urma unor demersuri de ordin informal și sunt executate de către Corpul de Control al Ministrului. În structura actuală a Ministerului Culturii lipsește compartimentul de consultanță managerială.

Cultura organizațională și climatul actual intern din cadrul administrației centrale relevă mult conservatorism și chiar simptome ostile schimbării; marea majoritate a miniștrilor care s-au perindat la cârma Ministerului Culturii au fost rapid asimilați și integrați de sistemul pe care-și propuneau să-l reformeze, eșuând în a deveni avocații unor vechi și păgubitoare stări de fapt. Persistența dominantă a unor mentalități ostile schimbărilor,revenirea unor vechi activiști în posturi cheie din cadrul Ministerului Culturii și preferințele pentru reglementări juridico-administrative de tip birocratic marchează, în prezent, după părerea noastră, cultura organizațională din Ministerul Culturii.

Această stare de fapt este agravată inclusiv de faptul că, la noi în țară, nu s-a produs încă deplina clarificare a raporturilor dintre administrația culturală propriu-zisă și factorul politic aflat temporar la conducerea sa. În acest sens, trebuie arătat, că două legi importante (Legea răspunderii ministeriale și Legea funcționarului public) au lipsit, vreme îndelungată, din panoplia reglementărilor necesare. Deși cu mare întârziere, Parlamentul României a votat totuși Legea nr. 115 din 28 iunie 1999 privind răspunderea ministerială

Cu toate că, în cadrul Ministerului Culturii și Cultelor funcționează, ca unitate subordonată, centrul pentru management ,educație permanentă și formare în domeniul culturii, entitate organizațională specializată pentru perfecționarea angajaților din unitățile de profil, putem vorbi, în prezent, despre o insuficientă preocupare amanagementului de top din administrația culturală, pentru formarea și perfecționarea conducătorilor de instituții culturale.

Activitățile limitate și sporadice, de acest fel, nu pot suplini un proces continuu și consistent care să urmărească în mod sistematic transmiterea cunoștințelor de specialitate necesare exercitării procesului de management și formarea/perfecționarea “reflexelor”, deprinderilor și comportamentelor specializate de manager.

Lista de insuficiențe specificate mai sus este rezumativă și are un caracter exemplificativ; ea relevă însă, insuficienta capacitate a administrației culturale românești din ultimul deceniu de a-și defini misiunea, strategiile, obiectivele fundamentale, prioritățile și opțiunile strategice esențiale. În aceste condiții, apariția unor consecințe negative constând în irosirea resurselor, acțiuni haotice, fără repere și fără performanțe notabile etc., nu trebuie să surprindă. Un argumentat rechizitoriu în acest sens, relevă, în mod constant, presa de toate culorile, care abundă în exemplificarea disfuncționalităților manageriale din mediile culturale.

Principii și obiective generale ale politicilor și strategiilor cultural

În formularea politicii și a strategiilor sale culturale fiecare țară trebuie să găsească răspunsuri la următoarele întrebări esențiale:

În contextul schimbărilor politice, economice și sociale determinate de globalizare și de integrarea europeană, care sunt obiectivele?

– Care sunt strategiile pentru participarea culturii naționale la schimbul mondial de bunuri și servicii culturale, la „societatea informațională”?

– Care sunt cele mai potrivite strategii pentru evitarea „fracturii digitale”?

– Care este locul măsurilor pro-active în protejarea și promovarea diversității și a pluralismului cultural?

– Cum se poate realiza echilibrul între tendințele generate de mutațiile intervenite la nivel mondial și european?

– Cum se poate realiza deschiderea către influxul fără precedent de noi informații, idei, idealuri, forme de exprimare asigurându-se, în același timp un climat favorabil pentru prezervarea, dezvoltarea și susținerea specificității, a tradițiilor și valorilor culturale, sociale și morale proprii?

– Cum poate deveni cultura un factor esențial de coeziune socială, contribuind la soluționarea conflictelor și la incluziunea socială?

– Cum se poate realiza un climat cultural care să promoveze comunicarea între colectivități, acceptarea și susținerea diferențelor și a diversității de practici și expresii culturale?

– Care sunt strategiile care repoziționează cultura, aducând-o de la periferie în centrul politicilor publice, ca element esențial al dezvoltării durabile?

– Ca politică publică, politica culturală trebuie să se axeze pe crearea condițiilor pentru exercițiul liber și nestânjenit al celor două drepturi culturale de bază: dreptul de acces la cultură și dreptul de participare la viața culturală.

Accesul la practicile și experiențele culturale pentru toți cetățenii, indiferent de naționalitate, rasă, sex, vârstă etc., îmbogățește identitatea culturală și conferă sentimentul de apartenență la un grup, la o comunitate, al fiecărui individ sau colectivități, susținând în acest fel și integrarea și incluziunea socială.

Participarea la cultură înseamnă garantarea unor condiții concrete pentru exprimare liberă, pentru desfășurarea de activități creatoare într-o multitudine de forme și de modalități, atât la nivel individual cât și comunitar. Dreptul de participare trebuie înțeles și ca dreptul de a participa la conceperea și implementarea politicilor culturale. Dimensiunea participativă a drepturilor culturale este o parte esențială a exercițiului drepturilor fundamentale în ansamblul lor.

Diversitatea culturală este un element central al politicii și strategiilor culturale.

Conceptul de diversitate culturală are însă mai multe sensuri, pe care trebuie să le luăm în considerare: diversitate etno-rasială (diversitatea comunităților și minorităților naționale), diversitate lingvistică, diversitate generațională, diversitatea unor „comunități de interese” etc. Pe lângă elementele comune, fiecare din aceste grupuri și comunități are propria sa identitate culturală.

Cele două concepte, de identitate și diversitate culturală, se regăsesc atât la nivel național (multiculturalitate și interculturalitate), cât și la nivel internațional.

Respectul și garantarea acestora sunt esențiale nu numai din perspectiva coeziunii sociale, ci și ca mijloc de luptă împotriva excluziunii și, ca atare, reprezintă un element important al întregului proces de democratizare a societății.

Politica Culturală a Uniunii Europene

Definirea noțiunii de politică culturală a fost mereu în atenția marilor organizații internaționale precum UNESCO sau Consiliul Europei.

Astfel, în lucrarea “In from the margins”, lucrare de referință în analiza culturii și dezvoltării în Europa, publicată de Consiliul Europei în 1997, se spune: “Noi definim politica culturală ca fiind un cadru general de măsuri publice luate în domeniul cultural. Ele pot fi luate de guvernele naționale, autoritățile regionale și locale, sau prin instituțiile lor”. O cerere politică explicită definește țeluri. Pentru realizarea acestor țeluri, este necesar să existe mecanisme care să permită planificarea, realizarea și evaluarea lor. O altă definiție este cea dată în mai vechea lucrare “Reflexions prealables sur les politiques culturelles” realizată de UNESCO. În această lucrare politica culturală este definită ca fiind: ”… un ansamblu de practici sociale, conștiente și deliberate, de intervenție în scopul satisfacerii unor certe nevoi culturale, prin angajarea optimă a tuturor resurselor materiale și umane de care socieatea dispine la un moment dat”(9).

Preocupările mai recente ale Uniunii Europene în acest domeniu denotă intenția de a introduce cultura în conceptele ei de dezvoltare mai ales pentru calitatea ei de suport pentru o dezvoltare durabilă.

Tratatul de la Roma nu conținea un capitol special sau paragraf cu privire la politica culturală. Doar în preambulul Tratatului se faceă referire la cultura ca factor capabil să unească popoarele și să promoveze dezvoltarea socială și economică. Începând cu 1969, cu ocazia mai multor întalniri ale șefilor de state și de guverne s-a accentuat necesitatea acțiunii comunitare în domeniul cultural, și deși realizările practice în domeniul culturii erau puține ca număr, ele au avut o anumită semnificație. Adoptarea Tratatului de la Maastricht a insemnat asigurarea unei baze juridice pentru politica în domeniul culturii, introducandu-se în Tratatul CE art.128(151) care formeaza Titlul I (devenit XIII) – „Cultura”. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, UE a organizat o serie de activitati culturale în masura sa contribuie la imbogatirea și sprijinirea diversitatii culturale a statelor membre asa cum prevede articolul 3 al tratatului.

Dispozitiile nou introduse nu reglementeaza o armonizare a politicilor nationale în domeniul culturii prin promovarea unei politici comune la nivel comunitar. în acest domeniu, actiunea comunitara este complementara politicilor nationale, fiind o competenta subsidiara(10). Desi prin actiunile comunitare se urmareste respectarea diversitatii culturale nationale și regionale, totusi s-a constatat necesitatea promovarii unei politici de valorificare și evidentiere a mostenirii culturale comune la nivel european. Astfel, putem afirma ca patru mari principii guverneaza politica culturala europeana și ghideaza Consiliul Europei mai bine de 25 de ani: promovarea identitatii culturale, respectarea diversitatii culturale, sustinerea creativitatii, stimularea participarii.

Carta drepturilor fundamentale a UE stabilește în Preambul că Uniunea contribuie la promovarea și dezvoltarea valorilor comune, în respectul diversitatii și culturilor și traditiilor popoarelor Europei, precum și al identitatii nationale a statelor membre. În art.22 al Cartei este enunțat dreptul fundamental privind „Diversitatea culturală, religioasă și lingvistică”, conform căruia Uniunea trebuie să respecte aceste diferențe.

Conform art.151 par.1 din Tratatul UE, Comunitatea contribuie la inflorirea culturii statelor membre cu respectarea diversitatii lor și punand în evidenta mostenirea lor culturala comuna. în art.151 par.2 arata ca actiunea Comunitatii vizeaza incurajarea cooperarii dintre statele membre si, daca este necesar, sprijinirea și complementarea actiunilor lor în urmatoarele domenii:

– ameliorarea cunoasterii și a difuzarii culturii și istoriei popoarelor europene;

– conservarea și salvgardarea patrimoniului cultural de importanta europeana;

– schimburile culturale non-comerciale;

– creatia artistica și literara, inclusiv sectorul autovizualului.

Beneficiind de o bază legală, UE a început să se preocupe de acest domeniu vast numit cultura, care înglobează: artele, dansul, muzica, teatrul, cărtile și patrimoniul cultural(12). Ariile complementare, în strânsă legatură cu domeniul cultural sunt educația, dezvoltată prin programe precum ERASMUS, COMETT, DELTA și EUROPACHET, LINGUA, SOCRATES și LEONARDO, și audiovizualul, care se preocupă atât de industria cinematografică, cât și de media prin programe precum MEDIA I și II, MEDIA Plus, MEDIA Training Programme etc.

Revenind la Politica culturala, UE se straduieste sa impulsioneze colaborarea în domeniu, incurajeaza folosirea artelor în scopul implicarii europenilor în viata culturala și promoveaza muzica drept un element distinctiv al civilizatiei europene în raport cu alte culturi. Exprimand diversitatea lingvistica și culturala, cartile sunt o sursa vie de cunostinte, acumulare și aprofundare. Din aceasta cauza, se acorda ajutor editorilor europeni pentru implementarea noilor metode de distribuire a lucrarilor literare prin intermediul tehnologiilor digitale. în domeniul dansului, UE se axeaza pe instruirea artistilor, pe raspandirea creatiilor acestora, evidentiind totodata rolul social al dansului. Teatrele reprezinta una dintre cele mai importante expresii a vietii culturale și a dezvoltarii democratiei, fapt recunoscut și de Consiliul de Ministri în Rezolutia din iunie 1991 privind dezvoltarea teatrelor în Europa. în ceea ce priveste patrimoniul cultural, acesta este recunoscut ca un instrument al identitatii culturale, 34% din bugetul alocat programului „Cultura 2000” fiind folosit pentru protejarea și conservarea unor obiective de o importanta deosebita. Pentru incurajarea cooperarii, s-a instituit și un premiu – „Europa Nostra”- oferit pentru cele mai inspirate și reusite proiecte de restaurare a patrimoniului cultural european.

Pentru a pune în practica ideile cu privire la cooperarea și dezvoltarea cultural europeana s-au inițiat o serie de programe. Printre primele de acest gen au fost: Kaleidoscope, Ariane și Raphael.

a). Programul Kaleidoscope a fost inițiat în 1996 și a avut ca obiectiv încurajarea creației artistice și promovarea sensibilizării și diseminării culturii popoarelor europene, în special în domeniul artelor, prin schimburi și cooperare culturală. Programul a fost activ pana în 31 decembrie 1998, fiind ulterior extins pana la 31 decembrie 1999. Bugetul total al programului a atins în final 36,7 milioane de Euro.

b). Programul Ariane a fost adoptat în 1997 pentru o perioada de doi ani (1997-1998) cu un buget total de 7 milioane ECU și a fost extins până în decembrie 1999. Programul are ca obiectiv cresterea cooperarii statelor membre în domeniul cartilor și lecturii, precum și promovarea unei cunoasteri mai largi a operelor literare și a istoriei popoarelor europene prin mijloacele traducerilor și a îmbunătățirii performanțelor profesioniștilor din domeniu. În plus, prin programul Ariane, Uniunea Europeană contribuie la Premiul Aristerion, un premiu literar european pentru literatura si traduceri.

c). Programul Raphael a fost adoptat în 1997 pentru perioada 1997-2000, cu un buget total de 30 milioane ECU. El avea ca scop incurajarea cooperarii statelor membre în domeniul mostenirii culturale cu dimensiune europeana.

Începând cu ianuarie 2000, prin Decizia nr.508/2000/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14.02.2000 cele trei programe: Ariane, Raphael și Kaleidoscope au fost reunite intr-un singur program-cadru, multidisciplinar, botezat „Cultura 2000” și considerat, în prezent, ca unicul instrument al finantarii culturale. Lansat pe o perioada de 5 ani, acesta a fost reinnoit cu planul „Cultura 2007-2013”. Programului își propune sa puna în valoare un spatiu cultural comun, să promoveze diversitatea culturală, să încurajeze cooperarea organizatiilor și institutiilor nationale în domeniul marilor evenimente și sa faciliteze accesul publicului larg la cultura. Dotat cu un fond de 167 de milioane de Euro, programul sustine initiative precum: festivaluri, co-productii, studii, expozitii, creatii artistice, turnee și conferinte. Acest program se adreseaza artistilor, operatorilor culturali, cat și unei largi audiente, inclusiv tineri și grupuri dezavantajate din punct de vedere social și economic.

Cu toate programele și proiectele susținute de UE, există voci care afirmă „absența unui proiect cultural european” și solicită integrarea culturii în procesul de unificare al statelor. Chiar dacă concepția majoritară este aceea, exprimată și de Guillaume Courty, potrivit căreia „efectele manifestarilor socio-culturale nu sunt neglijabile în constructia unei Europe autonome și relativ omogene”, opiniile contrare nu fac decât să sublinieze încă o dată importanța culturii în dezvoltarea societății viitoare.

Dimensiunea economică a domeniului culturii

Produsele culturale (bunuri și servicii) au, pe lângă valoare simbolică (semnificație), și o valoare economică. Producerea lor presupune anumite costuri/cheltuieli pentru materii prime, materiale, echipamente, forță de muncă ș,i nu în ultimul rând, pentru achiziționarea drepturilor de proprietate intelectuală. Cheltuielile pentru realizarea operelor de creație intelectuală includ, la rândul lor: prețul materialelor utilizate (orice creație presupune folosirea de idei preexistente, nimeni nu creează ex nihilo), prețul de acces la informație, prețul timpului investit de creator, prețul valorii sale sociale, al notorietății lui în comunitatea intelectuală, la care se adaugă alte cheltuieli generale.

Pe lângă costurile menționate mai sus, produsele culturale au și un preț de vânzare, prețul plătit de consumatori. Diferența dintre costul producerii și difuzării operelor de creație intelectuală și prețul de piață la care acestea sunt comercializate reprezintă profitul. Obținerea de profituri ar trebui să fie un element de atracție pentru investițiile în sectorul culturii.

Prin urmare, producția de bunuri culturale este nu numai generatoare de locuri de muncă, ci și de venituri, inclusiv pentru bugetul public.

Dar datorită dimensiunii sociale și specificității lor simbolice, produsele culturale sunt în același timp generatoare de venituri și de satisfacții non-comerciale. Această dublă valență este elementul esențial care trebuie luat în considerare în configurarea ofertei culturale.

Abordarea economică a procesului de producere și valorificare a bunurilor simbolice permite folosirea unor metode de analiză extrem de utile pentru cunoașterea consecințelor economice ale activităților din sectorul culturii, ca de exemplu: metoda rentabilității financiare directe a investițiilor, analiza impactului cunoscută și sub denumirea de „metoda efectelor”, evaluarea riscurilor determinate de anumite decizii, analiza în termeni de cerere și ofertă etc.

În afara bunurilor și serviciilor culturale susceptibile de a aduce profit și care sunt produse, de regulă, în regim de piață liberă, există o clasă de produse culturale care au toate însușirile bunurilor publice. De regulă, producția lor nu este compatibilă cu mecanismele pieței astfel încât intervenția „Statului” apare ca o soluție viabilă.

Această intervenție se materializează prin politici publice care presupun, printre altele, un cadru de reglementare flexibil și adecvat, strategii de finanțare diversificate, parteneriate public-privat și central-local.

În egală măsură, politicile publice trebuie să vizeze asigurarea unui cadru general care să favorizeze dezvoltarea inițiativei private – industriile creative.

Cu toate oportunitățile de exploatare economică a produselor simbolice, se constată încă o reticență a deținătorilor de capital de a investi în acest sector de activitate, de a demara afaceri în zona producției și distribuției de bunuri și servicii culturale.

De asemenea, se constată apariția unor noi câmpuri de tensiune între domeniul economic și cel cultural, datorită rezistenței tradiționale naționale față de tendințele de globalizare a economiei.

Această situație are și alte implicații: reținerea de a investi și dezvolta industrii creative care să utilizeze potențialul creator autohton duce la consumul pasiv de produse create în alte spații socio-culturale.

Ca organ de specialitate al administrației publice centrale căruia îi revine responsabilitatea elaborării strategiilor culturale, Ministerul Culturii și Cultelor se raportează constructiv la problematica economică a culturii, reușind să identifice instrumente de susținere a producției de bunuri simbolice și de satisfacere a dreptului de acces la cultură

În proiectarea strategiei culturale 2007–2013, Ministerul Culturii și Cultelor a continuat experiența pozitivă de susținere din fonduri publice a accesului la cultură.

De exemplu, în privința accesului la cultura scrisă, strategia agreată de Ministerul Culturii și Cultelor se axează pe următoarele direcții:

Susținerea programelor editoriale importante, prin acoperirea diferenței dintre cheltuielile de editare-imprimare și veniturile realizate prin difuzarea lor la un preț suportabil de către segmente largi de populație;

Susținerea programelor de achiziție de carte pentru biblioteci, într-un număr de exemplare care să satisfacă cererea de lectură publică;

Susținerea programului de informatizare a bibliotecilor publice, și implicit valorificarea potențialului lor de asigurare a serviciului comunitar universal;

În aceeași logică, se urmărește asigurarea accesului larg la oferta culturală a instituțiilor publice, prin subvenționarea parțială a tarifelor plătite de publicul consumator.

Alte direcții de acțiune ale strategiei Ministerului Culturii și Cultelor vizează susținerea diversificării ofertei culturale, care astfel, favorizează accesul cât mai larg și satisfacerea așteptărilor publicului.

În acest sens, Ministerul Culturii și Cultelor sprijină în egală măsură inițiativele instituțiilor publice și ale sectorului privat, care conduc la o mai bună structurare a ofertei.

Constituirea Fondului Cultural Național și a Fondului cinematografic se înscrie în această strategie. Pentru fiecare din aceste instrumente sunt configurate zonele de competență, prioritățile de finanțare, măsurile care stimulează diversificarea ofertei de programe și proiecte culturale.

Cele două instrumente de susținere au un rol esențial în încurajarea inițiativei private și a producției de bunuri și servicii care valorifică potențialul creativ autohton. În același timp, ele au un rol important nu numai în dezvoltarea și promovarea valorilor culturale contemporane ci și în ceea ce privește protejarea și punerea în valoare a moștenirii culturale.

Particularitățile managementului în instituția culturala

Domeniul tradițional de aplicare a managementului (firma) și-a pierdut, în mod evident și irevocabil, singularitatea. Managementul modern manifestă o vădită tendință de a renunța la patronajul exclusiv al “stăpânului” său inițial și tradițional – profitul; el se angajează acum, din ce în ce mai pregnant și în slujba valorii (de ordin moral, umanitar, social, cultural…) adică, în serviciul non-profitului. Toate aceste argumente, desprinse din practica socială a ultimului sfert de veac, se pot constitui într-o mărturie convingătoare despre existența unui veritabil proces de universalizare a managementului

Criteriul principal prin prisma căruia se face distincția între sectoare este natura tranzacțiilor dintre organizație și mediu. În sectorul privat, rațiunile predominante sunt cele de natură economică; participanții la tranzacții (firmele, clienții, furnizorii, băncile…) urmăresc cu prioritate maximizarea profitului și evitarea pierderilor. În sectorul public perspectivele sunt preponderent politice: autoritățile promit și furnizează servicii publice și reglementări iar electoratul/ contribuabilii oferă voturi și fonduri. În al treilea sector, tranzacțiile se efectuează prin prisma valorilor care animă organizația: furnizorii de fonduri alocă resurse financiare iar “organizația călăuzită de valoare” oferă bunuri și servicii cu totul speciale (valori), diferite radical de cele din sfera economicului.

Particularitatea care diferențiază net al treilea sector de sectoarele privat și public constă în faptul că, de această dată, nu există decât o singură și foarte slabă legătură între furnizorii de fonduri și utilizatorii de bunuri și servicii. Clasificația internațională privind organizațiile non-profit cuprinde douăsprezece mari grupe de activitate, și anume: 1) cultura și divertismentul; 2) educația și cercetarea; 3) sănătatea; 4) serviciile sociale; 5) protecția mediului; 6) dezvoltarea și habitatul; 7) instituțiile juridice; barourile de avocați și cluburile politice; 8) filantropia și voluntariatul; 9) ajutoarele internaționale; 10) religia; 11) asociațiile profesionale și sindicale; 12) alte organizații care nu pot fi încadrate în sectorul privat (economic) și/sau cel public.

Nu există o delimitare fermă între cele trei sectoare. Ele se suprapun, pe anumite porțiuni, generând astfel zone hibrid, compuse din organizații cu trăsături mixte. În cultură, spre exemplu, întâlnim inclusiv un sector “profitabil” (show-business-ul, editurile, galeriile de artă etc.) care produce atât valori spirituale, estetice, artistice etc. cât și venituri substanțiale; vom întâlni de asemenea instituții culturale, subvenționate de la bugetul de stat, organizații activând în sectorul public, fără însă a se încadra în tipicul “tranzacțiilor” specifice unităților din acest domeniu de activitate.

În domeniul cultural se disting următoarele particularități, cu influențe asupra managementului instituțiilor culturale:

Previziunea

– Creația/circulația valorilor refuză să se încadreze în tipare prestabilite;

– Scopurile culturale (bipolare) sunt greu de definit/vagi privind formularea lor explicită (doză mare de subiectivism/voluntarism în exprimarea lor);

– Obiectivele economico-financiare, suportul obiectivelor culturale și derivând din acestea nu pot fi exprimate/evaluate decât cu mare aproximație;

– Oamenii de cultură suportă greu condiționarea financiar-contabilă/ planurile/termenele rigide; implicarea lor în procesele de elaborare previzională este minoră.

Pentru unitățile culturale, concretizarea previziunii, ca funcție de management, se relevă a fi o activitate relativ dificilă. Procesul de creație a valorilor artistice, spirituale, estetice etc., specific domeniului cultural și, în egală măsură, cel de difuzare a acestora în societate, refuză cu obstinație să se încadreze în tipare prestabilite și, de aceea, managementul din cultură înaintează mai ales “văzând și făcând”. Stabilirea, spre exemplu, a coordonatelor previzionale privind proiectarea și montarea unei expoziții de bază într-un muzeu ori cele referitoare la restaurarea unui monument istoric sau a unei cărți rare, comportă un grad mare de dificultate. Proiectele specifice domeniului cultural, precum cele nominalizate mai sus, presupun numeroase intervenții și prestații care nu pot fi definite cu rigurozitate pentru că ele necesită ingeniozitate, măiestrie și improvizație creatoare. Dificultățile multiple care apar pe parcursul execuției propriu-zise, punctele de vedere contradictorii ale diverșilor specialiști, sincopele privind finanțarea etc. impun numeroase rectificări ale planului inițial.

O încorsetare previzională prea rigidă sau prea detaliată poate să inhibe improvizația creatoare și spontaneitatea firească a experimentului cultural. Concomitent, preluarea mecanică a unor metode, tehnici și instrumente de previziune din sfera economicului și aplicarea lor ad literam în cultură nu poate fi pe deplin suficientă. În acest context, apreciem că metoda cunoscută sub numele de “action learning” (învățarea prin acțiune) poate constitui un temei pentru ameliorarea procesului previzional din organizația culturală.

Organizarea

– Birocrația profesională este dezvoltată excesiv față de “funcțiunile de suport logistic”;

– Mentoratul cultural reprezintă principala formă naturală de dezvoltare în plan organizațional a instituției culturale;

– Structură informală este deosebit de activă/puternică/influentă;

– Preocupare scăzută pentru formalizarea și normarea activităților speficice;

În funcție de specificul proceselor la care participă, resursele umane ale organizației culturale se pot împărți în trei categorii principale: 1) oamenii de cultură .regizori, actori, soliști, dirijori, scriitori, redactori, compozitori, pictori, scenografi, muzeografi, bibliotecari etc.; 2) personalul de specialitate, (.tehnicieni. sau .tehnocrați.) .economiști, juriști, ingineri, informaticieni, contabili etc.; 3) personalul de deservire .șoferi, mecanici, electricieni, paznici, supraveghetori, plasatori, machiori, sufleori etc.

Omul de cultură, urmându-și propriile impulsuri, se angajează în activități care necesită un amplu efort creator, spirit întreprinzător, grad mare de implicare, voluntariat etc. Managerul întâmpină serioase dificultăți privind definirea obiectivelor unui asemenea post: o abordare prea restrictivă sau prea riguroasă poate inhiba, în mod ireversibil, avântul creator, cu consecințe dintre cele mai dezastruoase în ce privește atingerea scopurilor fundamentale.

Coordonarea

– Categorii distincte de angajați: oameni de cultură; tehnocrați; personal de deservire.

– Solicită managerului un plus de abilitate, asistență emoțională, tact, empatie;

– Comunicarea abundă în mesaje metaforice, subtile, excesiv de codificate;

– Insuficienta preocupare pentru reducerea acțiunilor haotice și diminuarea risipei;

În mare parte, oamenii de cultură dispun de o pregătire superioară, de o experiență de viață remarcabilă și au, de aceea, în multe cazuri, o reprezentare deosebit de rafinată privind procesul conducerii. Ei așteaptă ca managerul să-i implice în fundamentarea actului decizional și în alcătuirea unor echipe interdisciplinare, constituind astfel un mediu propice pentru abordări de ordin democratic, participativ.

Dată fiind “ținuta” impusă de principalul protagonist de care activează în cadrul instituției de cultură – scriitorul, muzicologul, regizorul, muzeograful, artistul-interpret etc. – comunicarea abundă în mesaje metaforice, subtile, excesiv de codificate uneori, non-conformiste, ingenioase și rafinate. Pentru a fi acceptat și urmat de colaboratorii săi, se recomandă ca managerul din cultură să-și regleze atent prestația comunicațională și, în funcție de aceste exigențe specifice, să-și elaboreze întreaga sa strategie în acest domeniu.

Antrenarea-Motivarea

– Particularitățile antrenării în instituția culturală decurg din specificul motivării “omului fenomenologic”;

– Antrenarea excede organizației, ea exercitându-se inclusiv asupra stakeholder-ilor specifici;

– Măsurile specifice de antrenare se utilizează preponderent în varianta lor recompensatorie;

– Insuficienta diferențiere a veniturilor salariale;

– Presupune regizarea unor reușite și determinarea unor dezechilibre menite să capaciteze obținerea de performanțe.

Procesul antrenării/motivării personalului din instituția culturală se caracterizează printr-un grad mare de complexitate. Pentru a se obține din partea fiecărui angajat, maximum de participare la efortul general, este nevoie de o aplicare strict diferențiată a măsurilor de motivare.

O atenție specială se impune a fi acordată omului de cultură, personalității creatoare -omul fenomenologic, unic, imprevizibil, excesiv de subiectiv și având un potențial foarte variabil.

Control evaluare

– Existența unor obiective vagi/difuze/dificil de exprimat/structuri organizatorice necorespunzător definite;

– Criteriile culturale au o mare încărcătură de subiectivism, voluntarism;

– “Alergia” omului de cultură față de control;

– Concentrare pe verificarea proceselor din cadrul substructurilor de suport logistic.

Asemenea previziunii, controlul în cultură este dificil de operaționalizat, din cel puțin două motive: 1) nu există un termen de comparație bine definit (obiectivele preponderent spirituale/estetice sunt adesea prea vagi, difuze și/ sau dificil de exprimat); 2) criteriile de ordin cultural poartă cu ele o mare încărcătură de subiectivitate. Dacă în ce privește controlul rezultatelor muncii personalului de deservire și al celui de specialitate din organizația culturală nu sunt semnalate diferențe notabile față de procesele similare din unitățile economice, controlul muncii oamenilor de cultură comportă o discuție separată.

Specificul proceselor de creație și difuzare avalorilor culturale, în general, și individualismul puternic al omului de cultură, în special, fac controlul aproape imposibil. Omul de cultură nu suportă controlul rigid, de tip cazon. “Alergia” acestuia față de control este totală, profundă și se manifestă printr-o multitudine de exteriorizări. De aceea, de foarte multe ori, managerul organizației culturale se vede pus în situația de a renunța tacit, în fapt, la prerogativele sale în acest areal, mulțumindu-se cu intervenții discrete, periferice, indirecte sau pur și simplu formale.

Criterii de evaluare a performanțelor în managementul cultural

2.5.1. Descrierea situației actuale

Una dintre problemele majore cu care s-au confruntat, în ultimii 15 ani, instituțiile publice de cultură a constat în slaba calitate a actului managerial, situație determinată, în principal, de lipsa de flexibilitate a cadrului legislativ care condiționa ocuparea unei funcții de conducere de ocuparea, în primul rând, a unei funcții de execuție în instituția publică de cultură, precum și de inexistența unor obligații clare pe care conducătorii respectivelor instituții să și le asume.

Prin Ordonanța Guvernului nr. 26 din 14 iulie 2005 privind managementul instituțiilor publice de cultură, s-a instituit un nou cadru legislativ în materie, prin care s-a încercat eficientizarea acestui domeniu. Astfel, ordonanța dispune ca angajarea conducătorilor instituțiilor publice de cultură să se realizeze în urma unor concursuri de proiecte de management, prin contract de management, asimilat contractului individual de muncă pe perioadă nedeterminată, încheiat cu instituția de cultură respectivă.

Reglementarea însă nu a atins scopul vizat și pe parcursul aplicării prevederilor ordonanței s-a constatat existența anumitor disfuncționalități, care nu au fost pe deplin eliminate prin modificările și completările aduse de Legea nr. 114/2006.

Printre problemele existente în reglementarea actuală semnalăm:

– inexistența unor definiții care să clarifice specificul noțiunilor cu care operează actul normativ;

– lipsa unei delimitări clare între proiectul de management – documentul de referință, care stă la baza angajării, elaborat întodeauna pe durată determinată și contractul de management, „asimilat contractului de muncă pe durată nedeterminată”, conform dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 26 din 14 iulie 2005;

– natura juridică incertă a actului juridic în baza căruia își desfășoară activitatea conducătorul instituției – contractul de management;

– neclaritatea dispozițiilor cu privire la părțile raportului contractual (care trebuie să fie conducătorul instituției publice, pe de o parte și autoritatea, pe de altă parte);

– dispozițiile succinte referitoare la modalitatea de aplicare a dispozițiilor legale, la procedura de concurs și cea de evaluare, coroborat cu lipsa unor prevederi prin care să se dispună elaborarea de norme subsecvente. Mai mult decât atât, sintagme neclare, precum „personalități culturale”, face ca judecata managementului să fie făcută de persoane fără pregatire specială, generând probleme de expertiză a comisiilor;

– insuficfienta reglementare a interimatului, practica relevând faptul că păstrarea fostului manager ca interimar este deosebit de dăunatoare instituției;

– nu sunt prevăzute dispoziții speciale aplicabile în situația încetării contractului de management.

Menținerea situației existente, în care natura juridică a contractului de management este incertă, amenință cu înmulțirea situațiilor litigioase și cu perpetuarea acestora. Datorită confuziilor existente în reglementarea actuală, coroborat cu lipsa temeiului legal expres pentru elaborarea reglementărilor subsecvente privează instanțele de judecată de instrumentele necesare pentru soluționarea respectivelor litigii. Astfel, în ipoteza în care canditatul care a nu a fost declarat câștigător în urma concursului de proiecte de management, și a primit răspuns nefavorabil în urma contestației, are dreptul/poate ataca în instanță rezultatul concursului; la fel poate acționa și managerul care a fost declarat necorespunzător în urma evaluării periodice.

Or, în reglementarea actuală nu este prevăzut temeiul legal expres pentru elaborarea caietului de sarcini, regulamentului de concurs, cu etapa interviului, modelul raportului de activitate – documente indispensabile pentru autoritate, având în vedere dispozițiile legale succinte, precum și faptul că selecția, respectiv evaluarea managerului, nu se pot face la întămplare, în mod aleatoriu, fără o procedură prestabilită – astfel încât instanța de judecată, așa cum s-a întâmplat deseori în practică, poate anula concursul sau procedura de evaluare pentru adăugarea la lege prin elaborarea de reglementări subsecvente. O asemenea soluționare va determina prejudicierea căștigătorului concursului sau a noului manager care, la rândul său, are la dispoziție calea de atac în instanță, neclaritatea și tăcerea legii determinând astfel un șir nesfârșit de procese.

Consecința gravă este îngreunarea și chiar blocarea activității la nivelul instituțiilor de cultură determinată fie de anularea concursurilor organizate de autoritate pentru selectarea unui nou manager, la un moment ulterior, prin sentința instanței de judecată, care obligă la repunerea în situația anterioară procesului, așa cum am arătat mai sus, fie de prelungirea, în mod nefiresc, a conducerii interimare.

În același timp, trebuie avut în vedere faptul că reglementarea actuală nu prevede sancțiuni pentru fapte precum prelungirea conducerii interimare, mult peste perioada necesară îndeplinirii procedurilor de selecție a noului manager, fapt ce împiedică desfășurarea normală a activității multor instituții de cultură.

Acestea se regăsesc, astfel, în imposibilitatea de a realiza scopul și obiectivele pentru care au fost înființate.

Mai mult decât atât, neclarificarea naturii juridice a contractului de management creează premiza ultraactivării unor reglementări abrogate prin menținerea neschimbată a raportului contractual, contrar prevederilor exprese existente.

De asemenea, natura juridică incertă a contractului, pune sub semnul întrebării soarta actualilor manageri la momentul încetării proiectelor de management, multe dintre acestea fiind aprobate pentru o perioadă de 3 (trei) ani. Având în vedere faptul că, în actuala reglementare, ocuparea funcției de director general/director al unei instituții de cultură se face în mod independentde ocuparea unei funcții de execuții, coroborat cu inexistența unor dispoziții legale exprese referitoare la momentul încetării proiectului de management, există riscul ca actualii manageri să rămână fără un loc de muncă, devenind șomeri.

În altă ordine de idei, trebuie avut în vedere faptul că cei mai mulți manageri provin din rândul universitarilor, ceea ce determină situația atipică și anormală a deținerii funcției de director general/director în cumul cu toate consecințele acestui statut, sau în mod firesc, dezinteresul acestora față de concursurile organizate pentru management.

Toate acestea au determinat interpretări contrare ale textului de act normativ și nenumărate contestații și litigii, care împiedică desfășurarea normală a activității instituțiilor de cultură și continuitatea actului managerial

Mai mult decât atât asemenea neînțelegeri sau interpretări pot crea premisa unor abuzuri ale autorităților administrației publice în subordinea cărora funcționează instituțiile publice de cultură, care pot merge până la desființarea acestora.

Se impune, astfel, inițierea unui demers legislativ cu caracter de urgență, care să răspundă cerinței îmbunătățirii reglementării actuale.

2.5.2. Schimbări preconizate

– definirea clară a noțiunilor de proiect de management și contract de management, precum și a conținutului proiectului de management;

– reglementarea riguroasă a procedurilor de organizare a concursurilor și de soluționare a eventualelor contestații;

– componența comisiilor de evaluare a candidaților și a proiectelor de management, astfel încât din acestea să facă parte și reprezentanți ai autorității în subordinea căreia funcționează instituțiile publice de cultură pentru care se organizează concursul;

– jurizarea proiectelor de management și evaluarea periodică a managementului de către persoane atestate în aceste sens;

– precizarea expresă a perioadei de începere/încetare a contractelor de management, în sensul unificării la nivel național, indiferent de subordonarea instituției. Astfel, orice contract ar începe și ar înceta în aceeași perioadă, ceea ce, pe de o parte, ar permite autorității organizarea chiar a mai multor concursuri și, totodata, ar însemna un instrument pentru asigurarea mobilității managerilor;

– stabilirea criteriilor și a modalităților de evaluare a managerilor și a activității acestora;

– stabilirea modului în care se asigură conducerea interimară a instituțiilor publice de cultură.

2.5.3. Criterii și modalități de evaluare a managerilor și a activității acestora;

Ordonanța de Urgență nr. 189/2008 privind managementul instituțiilor de spectacole sau concerte, muzeelor și colecțiilor publice, bibliotecilor și al așezămintelor culturale de drept public, aduce noi reglementări în ceea ce privește actul managerial la nivelul instituțiilor publice de cultură, atât în ceea ce privește managementul în sine cât și în ceea ce privește evaluarea managementului, modul de organizare și desfășurare al concursului de proiecte, de întocmire a contractului de management.

Evaluarea performanțelor manageriale ale conducătorilor instituțiilor publice de cultură și ale modului de îndeplinire a proiectului de management se realizează potrivit prevederilor art. 37 alin.(1) periodic, conform clauzelor din contractul de management. Criteriile pe baza cărora se face evaluarea performanțelor manageriale ale conducătorilor instituțiilor publice de cultură sunt următoarele:

1. Evoluția instituției în raport cu mediul în care îsi desfășoară activitatea și în raport cu sistemul instituțional existent;

2. Îmbunățățirea activității profesionale a instituției;

3. Organizarea/sistemul organizațional al instituției;

4. Situația economico-financiară a instituției;

5. Strategia, programele și implementarea planului de acțiune pentru îndeplinirea misiunii specifice instituției, conform sarcinilor și obiectivelor managementului;

6. Evoluția economico-financiară a instituției, pentru următoarea perioadă de management, cu menționarea resurselor financiare necesare de alocat de către autoritate.

În continuare este prezentat un model al raportului de activitate pentru managerul instituțiilor publice de cultură din domeniul spectacolelor

Modelul Raportului de activitate pentru directorul general/directorul instituțiilor publice de spectacole din subordinea Ministerului Culturii și Cultelor

În conformitate cu Regulamentul de evaluare a performanțelor manageriale și a modului de îndeplinire a prevederilor contractului de management de către conducătorii instituțiilor publice de cultură din subordinea Ministerului Culturii și Cultelor, Raportul de activitate al acestora urmează să fie structurat pe modelul de mai jos.

1. Punerea în valoare și gestionarea ofertei de bunuri și servicii culturale ale instituției publice de cultură:

scurtă analiză a utilizării spațiilor instituției (de spectacole, de producție, de primire, administrative etc.);

număr de reprezentații la sediu pe stagiunea în curs;

număr de reprezentații în deplasare pe stagiunea în curs (în proximitate: județ, județe limitrofe etc.);

număr de reprezentații în , la festivaluri naționale, internaționale, în turnee în U.E, după caz alte țări;

numărul reprezentațiilor proiectelor/premierelor realizate în perioada analizată (titlu, autor, creatori, dată premieră, număr reprezentații);

servicii oferite de instituție – lista acestora și o foarte scurtă descriere.

2. Diversificarea ofertei culturale, interdisciplinaritatea acțiunilor culturale, racordarea la standardele și direcțiile de evoluție ale culturii europene și mondiale din domeniile de activitate ale instituției publice de cultură

Alte activități în afară de proiectele/producțiile din activitatea curentă; – lista activităților și o foarte scurtă descriere;

Lista instituțiilor/organizațiilor de cultură care se adresează aceleiași comunități și tipul de colaborare sau proiectele desfășurate împreună cu acestea, după caz;

Participare în calitate de partener (invitat etc.) la programe europene/internaționale – lista programelor, fără descrierea lor.

3. Promovarea imaginii și vizibilitatea instituției publice de cultură

Acțiuni de publicitare a proiectelor/premierelor – lista acestor acțiuni;

Acțiuni întreprinse pentru îmbunătățirea promovării proiectelor/producțiilor existente în repertoriu / activități PR/ strategii media;

Acțiuni de comunicare a instituției – lista cu datele, tipul comunicării, cu precizarea numărului și locului aparițiilor.

4. Colaborarea și parteneriatele cu alți operatori culturali din țară și din străinătate și identificarea unor surse alternative de finanțare, participarea la programe naționale, europene și internaționale

PROGRAME NAȚIONALE INIȚIATE DE CĂTRE INSTITUȚIE:

5. Adecvarea ofertei culturale la solicitările și nevoile publicului, atragerea unor noi categorii de public, creșterea audienței, fidelizarea publicului, calitatea și diversitatea serviciilor oferite

Scurtă analiză a programelor (eficacitatea acestora în funcție de răspunsul comunității la proiectele incluse în acestea);

măsurători efectuate în perioada analizată (cantitative și calitative);

profilul publicului actual;

gradul de ocupare a sălii/sălilor de spectacole;

public țintă al programelor

– pe termen scurt;

– pe termen lung;

completați tabelul de mai jos (în cazul mai multor proiecte de același tip, inserați rândurile necesare).

6. Eficiența, eficacitatea și economia în managementul mijloacelor financiare și resurselor umane și materiale ale instituției publice de cultură

Controale, verificări, audit ale autorității (centrale/locale) sau ale altor organisme de control primite în perioada analizată

Starea clădirii și anexelor (ateliere, depozite, birouri)

Completați tabelul următor cu datele comparative de cheltuieli estimate și realizate, pe perioada analizată (în cazul mai multor proiecte de același tip, inserați rândurile necesare):

Biletul de spectacol (categorii de bilete, abonamente, alte facilități practicate);

Ponderea cheltuielilor de personal din bugetul total;

Ponderea cheltuielilor de servicii artistice prestate pentru instituții achitate pe bază de factură;

Ponderea cheltuielilor de capital din bugetul total;

Ponderea cheltuielilor efectuate pentru drepturi de autor, conexe și alți colaboratori (cod civil), în total producții de spectacole.

7. Participarea la programe de perfecționare profesională în domeniul managementului

Evaluarea personalului propriu (premieri, comisii de disciplină, sancțiuni);

Promovarea personalului propriu;

Cursuri de perfecționare și/sau de management pentru conducere și restul personalului – lista nominală cu menționarea cursului de perfecționare / formare;

număr de întruniri ale Consiliului de Administrație pe perioada evaluată– nr./data;

număr de întruniri ale Consiliului Artistic pe perioada evaluată – nr./data.

8. Viziunea strategică pe termen scurt, mediu și lung asupra dezvoltării instituției publice de cultură

Analiza SWOT a strategiei artistice pentru perioada evaluată;

Analiza SWOT a următorilor pași din proiectul de management;

Anexați planificarea (calendarul) de reprezentații și alte activități destinate publicului pentru perioada următoare.

Capitolul III

Studiu de caz

Analiza activității Ministerului culturii și Patrimoniului Național

3.1. Descrierea instituției

Ministerul Culturii, înființat prin reorganizarea Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care elaborează și asigură aplicarea strategiei și politicilor în domeniul culturii.

(2)Ministerul Culturii și Patrimoniului Național are sediul în municipiul București, Șoseaua Kiseleff nr. 30, sectorul 1.

Acesta are sediul în municipiul București, Bd. Unirii nr. 22, sectorul 3

În activitatea sa, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național asigură respectarea și promovarea libertăților și drepturilor fundamentale, consacrate de Constituția României, precum și de tratatele și convențiile internaționale semnate și ratificate de România, în ceea ce privește:

libertatea de expresie și de creație;

b)accesul liber, neîngrădit și egal la cultură, inclusiv la patrimoniul cultural;

accesul liber, neîngrădit și egal la cultură, inclusiv la patrimoniul cultural pentru generația prezentă, protejarea și conservarea valorilor culturale ale națiunii pentru uzul generațiilor viitoare;

participarea tuturor cetățenilor la viața culturală, inclusiv la formularea politicilor culturale;

dreptul la identitate culturală, precum și dreptul la diversitate culturală și lingvistică.

e)libertatea conștiinței și a credințelor religioase.
Principiile fundamentale pe baza carora Ministerul Culturii și Patrimoniului Național își desfășoară activitatea sunt:

creația culturală este domeniul privilegiat al libertății de exprimare, fiind o sursă a progresului uman;

susținerea și promovarea drepturilor culturale fundamentale ale tuturor cetățenilor: acces la cultură și participare la viața culturală, în interdependența și relația acestora cu celelalte drepturi fundamentale

susținerea, respectarea și protejarea dreptului la diversitate culturală, religioasă și lingvistică, recunoscut ca atare de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene;

promovarea sectorului cultural ca factor important în procesul de dezvoltare durabilă și ca instrument esențial în coeziunea socială și în lupta împotriva excluziunii sociale;

promovarea și stimularea creativității, a creației contemporane, ca factor inconturnabil în dezvoltarea umană și în creșterea calității vieții;

promovarea rolului central al culturii și artelor, al creativității și inovării în societatea bazată pe cunoaștere, includerea culturii ca factor-cheie pentru atingerea obiectivelor Strategiei de la Lisabona relansate și pentru conturarea noii strategii UE 2020;

g)protejarea patrimoniului cultural, inclusiv a celui ce aparține minorităților naționale, ca factor determinant al identității culturale a României și ca resursă neregenerabilă;

protejarea patrimoniului cultural național, ca factor determinant al identității culturale a României
protejarea și respectul identităților culturale, a tradițiilor și moștenirii culturale, a patrimoniului material și imaterial;

protejarea și respectarea dreptului la proprietate intelectuală al creatorilor și artiștilor.

j)cultele recunoscute de lege sunt libere, autonome și egale în fața autorităților statului.Atributiile Ministerul Culturii și Patrimoniului Național :

asigură gestionarea eficientă a sistemului său instituțional specific, cuprinzând inclusiv instituțiile subordonate și serviciile publice deconcentrate;

elaborează, cu consultarea și participarea atât a autorităților publice interesate, a instituțiilor publice de cultură, a altor operatori culturali și specialiști în domeniul culturii, cât și a societății civile, strategii, politici publice, programe naționale și direcții de dezvoltare pentru domeniile din sfera sa de competență;

promovează și finanțează, în condițiile legii, printr-un sistem competițional deschis, proiecte, programe și activități culturale în domeniul culturii și patrimoniului cultural național, cu respectarea principiului transparenței decizionale, a liberului acces la informația publică și a primordialității valorii;

elaborează ori, după caz, avizează proiecte de acte normative, potrivit legii, pentru domeniile specifice de activitate sau având incidență cu acestea, cu respectarea principiului transparenței decizionale;

inițiază și negociază, în condițiile legii, încheierea de convenții, protocoale, acorduri și alte înțelegeri internaționale în domeniul său de activitate sau formulează propuneri pentru aderarea la cele existente ori pentru ratificarea acestora, după caz, și, respectiv, dispune măsurile necesare pentru îndeplinirea obligațiilor rezultate, semnarea și ratificarea acestora, pentru domeniile sale de competență și activitate;

propune și promovează parteneriate cu autoritățile administrației publice locale și cu structurile societății civile pentru diversificarea, modernizarea și optimizarea serviciilor publice oferite de instituțiile și așezămintele de cultură, în vederea satisfacerii necesităților culturale și educative ale publicului;

sprijină, în colaborare cu autoritățile administrației publice locale, buna funcționare și activitatea instituțiilor și a așezămintelor de cultură aflate în subordinea autorităților județene sau locale;

promovează recunoașterea competențelor profesionale, respectiv garantează drepturile și interesele creatorilor, artiștilor și specialiștilor din domeniul culturii;

asigură, cu respectarea legislației în vigoare, colaborarea și consultarea cu sindicatele și patronatul din domeniile sale de activitate, precum și cu alte structuri ale societății civile, pentru formularea politicilor culturale, elaborarea actelor normative cu incidență asupra sectorului cultural și pentru rezolvarea problemelor care privesc interesele sau activitatea operatorilor culturali;

gestionează, în condițiile legii, relațiile cu Parlamentul, cu celelalte autorități, pentru armonizarea inițiativelor legislative și a măsurilor administrative din domeniile sale de interes;

elaborează, potrivit legii, norme, regulamente și metodologii pentru domeniile sale de activitate, acestea având caracter obligatoriu pentru derularea activităților din toate instituțiile și așezămintele culturale, indiferent de subordonarea acestora;

coordonează și controlează activitatea instituțiilor subordonate, numește și revocă conducătorii acestora, sau, după caz, încheie contracte de management cu aceștia;

contribuie la întărirea capacității instituționale a instituțiilor, structurilor și serviciilor publice deconcentrate din subordinea sa, respectiv la formarea profesională a personalului angajat în cadrul acestora;

propune Guvernului măsurile pentru descentralizarea administrativă și financiară a instituțiilor din subordine;

inițiază proiecte de acte normative pentru înființarea sau reorganizarea unor instituții din subordine, respectiv avizează, în condițiile legii, înființarea ori reorganizarea instituțiilor și a așezămintelor publice de cultură, indiferent de subordonarea acestora;

aprobă, potrivit legii, prețuri și tarife pentru serviciile asigurate de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, prin instituțiile din subordinea sa;

asigură, prin Consiliul tehnico-economic, avizarea documentațiilor tehnico-economice din competența sa de aprobare, potrivit legii;

exercită atribuțiile ce îi revin, potrivit legii, ca organ central de specialitate al administrației publice sub autoritatea căruia funcționează operatorii economici din domeniul său de activitate;

colaborează cu instituțiile specializate pentru elaborarea de indicatori statistici de specialitate, pentru colectarea datelor statistice primare și pentru prelucrarea acestora;

inițiază, organizează și susține, în condițiile legii, concursuri interne și internaționale, tabere, rezidențe de creație și interpretare, precum și alte manifestări similare, cu respectarea principiului transparenței decizionale, a liberului acces la informația publică și a primordialității valorii;

acordă, în condițiile legii, burse, granturi de studii și călătorie, premii și distincții pentru toate domeniile sale de activitate și susține participarea specialiștilor în domeniul culturii, a creatorilor și artiștilor români la manifestări culturale și științifice din străinătate, cu respectarea principiului transparenței decizionale, a liberului acces la informația publică și a primordialității valorii;

colaborează atât cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Ministerul Mediului și Pădurilor și Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, cât și cu instituțiile și organismele abilitate din subordinea acestora pentru elaborarea unei strategii naționale de atenuare a impactului asupra patrimoniului cultural național generat de implementarea proiectelor de amenajare a teritoriului și de dezvoltare a infrastructurii, respectiv pentru formularea unui set de politici comune și metodologii de lucru în acest domeniu și implementarea acestora;

colaborează cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Ministerul Mediului și Pădurilor, cu Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, precum și cu instituțiile și organismele abilitate din subordinea acestora pentru corelarea Strategiei de dezvoltare durabilă 2030 și a strategiilor sectoriale de profil în vederea armonizării legislației și politicilor în aceste domenii;

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național urmărește îndeplinirea măsurilor necesare, specifice domeniului culturii, ce decurg din aderarea României la Uniunea Europeană și garantează ducerea la îndeplinire a obligațiilor României rezultate din actul aderării, inclusiv prin elaborarea de politici publice și strategii de armonizare a legislației specifice domeniilor sale de activitate, conform prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și oricăror altor reglementări comunitare cu caracter obligatoriu în domeniile sale de activitate.

3.2. Analiza mediului extern

ANALIZA PESTLE

Contextul extern în care se desfășoară activitatea Ministerului Culturii și Cultelor este larg, complexitatea sa crescând odată cu aderarea României la Uniunea Europeană.

Un asemenea context include instituții naționale, europene sau ale altor state membre ale Uniunii, organizații private, variabile economice, schimbări de ordin tehnologic, modificări de tip social sau legislativ, factori de mediu.

O metodă de analiză a expunerii instituției la acest set de factori contextuali este analiza PESTLE. Ea reprezintă un instrument util pentru înțelegerea și aproximarea riscurilor asociate poziției actuale, potențialului și direcției unei organizații. Analiza PESTLE este, concomitent, un instrument de orientare, care ajută o organizație să afle unde se află într-un context dat și cum va afecta poziția viitoare a organizației un element care ține de structura sa internă. PESTLE este un acronim pentru factori "political, economic, social, technological, legal and environmental" (politici, economici, sociali, tehnologici, legislativi și de mediu), utilizați pentru a evalua o organizație. Factorii externi ce pot influența activitatea unei instituții au o dinamică permanentă.

În consecință, o astfel de analiză trebuie să cuprindă un diagnostic al situației actuale, precum și factorii ce ar putea influența organizația în viitor.

Factori politici

Instabilitatea politică, precum și gradul de acceptare de către Parlamentul României a obiectivelor, priorităților și politicilor publice ale Ministerului Culturii și Cultelor afectează în mod direct sau indirect activitatea acestuia.

De regulă, sunt avute în vedere, la finanțare, proiectele considerate prioritare de către minister, în conformitate cu strategiile sale și Programul de guvernare.

Deciziile politice influențează aplicarea anumitor măsuri sau modul de atingere a unor obiective, Parlamentul și Guvernul fiind capabile să decidă modificarea unor proiecte de acte normative. Importanța unor actori în procesul legislativ, precum sindicatele sau membrii comisiilor parlamentare de specialitate, determină forma finală a textului unei propuneri legislative.

În cazul descentralizării unor instituții de cultură, autoritățile publice locale determină ritmul de desfășurare al acestui proces, ca și bugetele pe care le vor aloca instituțiilor preluate. Precedentele cazuri de descentralizare s-au finalizat cu eșecuri din cauza nerentabilității unor instituții culturale, planurilor manageriale defectuoase, imposibilității descentralizării potrivit unei scheme unice sau deturnării politice și electorale a actului cultural. Unele tensiuni dintre autoritățile locale și conducerile unor instituții de cultură pun în pericol descentralizarea, reducând acest proces la imaginea unor simple conflicte personale, care ar afecta performanțele culturale.

Apartenențele politice ale directorilor unor organisme deconcentrate ale ministerului determină susținerea unor evenimente culturale pe plan local și marginalizarea voluntară a altora. Astfel, este frecventă confuzia dintre „a face activități culturale" și „a administra activități culturale", pe care o comit organismele deconcentrate ale ministerului.

Factori economici

Unele dintre variabilele economice (rata creșterii economice, puterea de cumpărare a populației) influențează în mod direct consumul cultural în România. Studii recente, precum Barometrul de consum cultural, au arătat că românii nu alocă sume mari vizitelor la muzee, spectacolelor de teatru, achiziționării de cărți și reviste. Din același motiv, dezvoltarea unor instituții culturale stagnează, așteptând sprijin cultural de la stat, în timp ce comunitățile nu sunt interesate să le preia în administrare, considerând că bugetele sunt prea mari pentru a fi acoperite la nivel local. Editurile au fost nevoite să-și reducă semnificativ tirajele și numărul de titluri editate, fiind obligate să-și ajusteze producția la capacitatea de absorbție a pieței.

Promovarea artelor spectacolului românesc în străinătate se confruntă, uneori, cu insuficiența fondurilor destinate participărilor la evenimente culturale internaționale, în timp ce operatorii culturali privați sunt descurajați să activeze, formularele și modalitățile de decontare fiind dificil de completat și realizat. Limitele bugetelor locale, ajunse, în unele cazuri, la statutul de „subzistență", determină situația îngrijorătoare a majorității căminelor culturale din România.

Factori sociali

Factorii sociali externi, precum șomajul, interesele consumatorilor, durata medie de viață, nivelul educațional, mobilitatea populației sau structura pe grupe de vârstă a influențat într-o manieră indirectă activitatea Ministerului Culturii și Cultelor.

Scăderea populației care este în mod tradițional activă în consumul cultural a antrenat diminuarea participării culturale la nivel național.

Infrastructura publică pentru activitățile culturale s-a micșorat cantitativ, în timp ce infrastructura domestică pentru consum cultural (de genul accesului la internet, preferinței pentru resursele culturale online sau achiziționării de home cinema) a crescut, pe fondul creșterii puterii de cumpărare și a creditelor avantajoase de pe piața bancară.

Potrivit unor studii recente, consumul cultural românesc a avut, în intervalul 1995-2005, tendințe combinate, atât de creștere în anumite direcții (spectatori de teatru, vizitatori de muzee), cât și de regres (numărul abonaților de biblioteci, al spectatorilor de cinematograf, al bibliotecilor publice). Publicul consumator de carte este în descreștere – aproape 43% din populația de peste 18 ani a României nu citește deloc. Subdezvoltarea rurală a generat slaba prezență a cărții în acest mediu.

Starea patrimoniului cultural este influențată de anumite tipuri de comportament uman: absența conștiinței civice și interesului public pentru păstrarea și conservarea acestuia; pierderea prin furt, degradare, distrugere ori proastă întreținere a bunurilor de patrimoniu; lobby-ul din ce în ce mai intens al companiilor de pe piața imobiliară, interesate de reducerea numărului de avize necesare pentru construirea de noi imobile, în defavoarea protecției clădirilor de patrimoniu.

Rata de mobilitate a angajaților anumitor direcții din cadrul ministerului este relativ ridicată datorită mobilității existente în administrație. Salariile mici, absența stimulării non-financiare, dificultățile de comunicare internă din instituții, ierarhizarea strictă sunt motive de abandon pentru cei care sunt, la un moment dat, funcționari publici. În același context, statutul de funcționar public al persoanelor care activează în domeniul protejării patrimoniului și care ar putea obține venituri suplimentare lucrând

potrivit calificării lor profesionale, ca arhitecți sau ingineri, impune renunțarea la orice altă formă de exercitare a profesiei.

Factori tehnologici

Nivelul de dotare tehnologică, rata de înnoire a produselor tehnologice, diversificarea gamei de servicii electronice, accesul la rețelele electronice de comunicare rapide, gradul de performață a acestora, dezvoltarea sistemelor de comunicație sunt factori ce influențează în mod fundamental activitatea Ministerului Culturii și Cultelor.

Înnoirea produselor IT se face cu o frecvență relativ ridicată. În Ministerul Culturii și Cultelor nivelul de dotare tehnologică a crescut semnificativ în ultimii ani, o mare parte din personal dispunând de tehnică de calcul cu o vechime de cel mult trei ani.

În general, dotarea tehnică acoperă cerințele principale de prelucrare a datelor pentru minister. Site-ul web al ministerului este ușor de utilizat de către cei interesați să afle informații legate de activitatea instituției, www.cultura.ro ocupând primul loc din punct de vedere al uzabilității într-un studiu privat, realizat în februarie 2007, care a analizat site-urile ministerelor românești.

Ministerul dispune de un server cartografic on-line pentru evidența arheologică, aplicație ce permite realizarea de hărți tematice arheologice on-line prin utilizare informațiilor aflate în bazele de date ale Registrului Arheologic Național. Aplicația ajută și la căutarea și localizarea siturilor arheologice prin intermediul localităților pe raza cărora se află, precum și la efectuarea

unor selecții spațiale după diferite criterii pentru siturile arheologice. Pe site-ul inisterului se pot vizualiza pozițiile unor monumente și situri datorită aplicației Google Earth.

A fost creat un formular pentru introducerea on-line a coordonatelor geografice exacte pentru siturile arheologice din România. (adresa web: coordonate.cimec.ro). Coordonatele geografice se memorează într-o bază de date SQL Server 2005. Accesul la formularul de introducere a datelor necesită înregistrare și apoi autentificare pe bază de nume de utilizator și parolă. Prin formularul on-line se urmărește obținerea localizării spațiale exacte pentru siturile arheologice, cu scopul includerii lor în harta digitală a României. Obținerea coordonatelor geografice se va putea face astfel de la distanță, prin colaborare cu instituțiile specifice din teritoriu (muzee, direcții de cultură, alte persoane fizice sau juridice).

Factori legislativi (juridici)

Legislația europeană și națională în domeniile de activitate ale Ministerului Culturii și Cultelor, fie că sunt noutăți legislative, fie modificări ale legislației existente, armonizarea legislației naționale, sunt factori legislativi ce influențează în mod direct modul de derulare și implementare a activităților și proceselor existente la nivelul instituției. Legislația europeană în vigoare reprezintă o constrângere luată în considerare în activitatea Ministerului Culturii și Cultelor. Noutățile legislative din alte domenii de activitate afectează activitatea Ministerului Culturii și Cultelor în măsura în care au legătură cu aspecte ce vizează activitățile desfășurate de acestea. Acte normative noi cu implicații asupra veniturilor și cheltuielilor bugetare pot determina o posibilă rectificare bugetară în cursul anului.

Factorii de natură juridică, constând în soluțiile instanțelor de judecată, au influență asupra activității ministerului în principal în ceea ce privește:

– bugetul, prin diminuarea acestuia, când se pronunță o hotărâre de condamnare a Ministerului Culturii și Cultelor la plata unor sume de bani, sau prin majorarea acestuia, când se pronunță o hotărâre în favoarea Ministerului Culturii și Cultelor ce stabilește obligația unor terți față de minister;

– imaginea publică, prin pronunțarea unor hotărâri prin care se constată încălcarea dispozițiilor legale de către minister;

– activitatea unor direcții – formarea unei practici unitare la nivelul instanțelor de judecată este de natură a influența activitatea direcțiilor din Ministerul Culturii și Cultelor (de exemplu, în cazul anulării unor decizii emise de o anumită direcție a ministerului se poate proceda la reanalizarea legislației sau a modului de interpretare a acesteia și modificarea lor, după caz).

Factori de mediu

Factorii de mediu nu influențează în mod direct activitatea Ministerului Culturii și Cultelor. Factorii naturali favorizează procesul de degradare a unor valori de patrimoniu național, iar fenomenele meteorologice extreme pot genera daune majore obiectelor și clădirilor de patrimoniu.

3.3. Analiza mediului intern

3.3.1. Resurse umane

Fig 1 Structura organizatorică

Sursa: http://www.cultura.ro/page/12

Deși angajatii ministerului au o pregatire superioara (90% dintre ei) iar 43% angajați (în 2015) au participat la cursuri de perfecționare profesională, cele mai multe fiind organizate de Institutul Național de Administrație, în domeniul resurselor umane se poate considera că ministerul nu a avut niciodată o strategie sau politici bine definite. Personalul ministerului, în ansamblu este structurat în funcționari publici și personal contractual de diverse specialități atât specifice domeniului cât și comune sistemului bugetar.

Funcția publică este utilizată în aparatul propriu al ministerului, în serviciile deconcentrate aflate în subordinea acestuia, în cadrul Centrului Național al Cinematografiei și ORDA. Considerăm că, deși extrem de restrictiv, funcția publică este guvernată în momentul de față de un sistem legislativ propriu destul de clar, constrângerile impuse acestei categorii de personal nefiind pentru moment, compensate de un sistem de salarizare adecvat, atractiv și unitar.

De asemenea, sistemul de evoluție în carieră nu este încă suficient de atractiv, aceste două elemente putând constitui motivele pentru care se manifestă un interes scăzut față de accederea la funcții publice și o fluctuație destul de mare a personalului care face parte din această categorie. În rest, instituțiile de cultură, utilizează personal contractual, preponderent fiind personalul de specialitate, în special în instituții muzeale, spre exemplu, sau personal de deservire în instituții de spectacole.

Și la acest nivel se poate aprecia că fluctuația de personal este relativ ridicată, motivele fiind, în mare parte tot de natură salarială. Este de subliniat că, prin acte normative aplicabile domeniului bibliotecilor sau instituțiilor muzeale, au fost introduse o serie de sporuri care, în opinia noastră, au mai estompat aceste nemulțumiri, efectul fiind reducerea fluctuației de personal în cadrul acestor categorii de instituții.

Puncte forte și slabe

Puncte forte (STRENGTHS)

– personal cu pregătire superioară (90% din angajați au studii superioare );

– personal specializat în toate domeniile de activitate ale ministerului;

– accesul la programe de perfecționare profesională prin INA sau alte instituții;

– distribuție echilibrată pe vârste, personal relativ tânăr;

– experiență în planificare bugetară pe programe;

– participarea personalului la instruiri și grupuri de lucru în domeniul propriu de responsabilitate;

– promovarea oportunității de carieră în administrație,inclusiv prin suplimentarea posturilor de consilier debutant;

– deschidere pentru promovarea reformei în administrație prin crearea, începând cu anul 2004, de posturi de manageri publici;

– conturarea elementelor unei politici active de promovare a MCC ca exemplu instituțional pentru protecția mediului

– participarea la diferite grupuri de lucru, conferințe, seminarii de la nivelul Comisiei Europene, Consiliului Uniunii Europene sau alte organizații internaționale, facilitându-se schimbul de experiente.

– existenta unui personal interesat de specializare și dezvoltarea competetelor profesionale;

– existenta unei necesităti constientizate de pregătire suplimentară în privinȚa specificului activitătii desfăsurate de angajati;

– comunicare bună între compartimentele ministerului;

– imagine publică în general bună a ministerului, angajatilor și demnitarilor săi;

– preocuparea pentru perfectionarea profesională continuă a personalului în diverse domenii;

– interes constant al angajatilor pentru armonizarea legislatiei specifice domeniului cultural;

– sistem informatic capabil să satisfacă cele mai multe dintre necesitătile ministerului;

– accesul generalizat la internet în cazul structurilor centrale ale ministerului;

– site propriu actualizat zilnic și usor de consultat de către utilizatorii externi;

– dotare bună a ministerului (mobilier, echipament de birou);

– relații de colaborare cu alte instituții publice, centrale și locale Relaii internationale.

Puncte slabe (WEAKNESSES)

– rata crescută a fluctuației personalului (rata plecărilor din aparatul propriu al ministerului fiind de 15,3% în 2015);

– personal insuficient pentru necesitățile MMDD;

– personal nemotivat corespunzător din cauza sistemului salarial din administrația publică;

– calitatea muncii – influențată de stres, volumul mare de muncă și lipsa de motivare;

– spațiu insuficient pentru desfășurarea activității;

– lipsa corelării între planul de ocupare al posturilor și planificarea investiților în resurse IT;

– management defectuos din punct de vedere al delegării sau transferului responsabilităților în situația deplasării titularului de activitate sau a transferului/plecării acestuia;

– formalizarea excesivă a procedurii de deplasare a personalului la grupuri de lucru organizate la nivelul instituțiilor UE;

– inexistența unui serviciu centralizat la nivelul instituției care să gestioneze formele de deplasare externă pentru toți angajații (ceea ce conduce la scăderea eficienței prin diminuarea timpului de lucru fectat problemelor specifice conform ROF);

– lipsa unei structuri specializate în activitatea de protocol (pentru organizarea de evenimente, întâmpinarea delegațiilor străine care au întâlniri de lucru în MCC etc.);

– rezistență crescută la schimbare și idei noi;

– comunicare slabă la nivel intrainstituțional, personalul angajat în minister și institutiile deconcentrate este, uneori, sub nivelul de pregătire profesională asteptată;

– repartizare ineficientă a personalului, în dezacord cu necesitătile de resurse umane;

– absenta fiselor de post pentru o parte din personal în momentul angajării;

– actualizarea rară a fiselor de post;

– fisele de post nu reflectă în totalitate activitătile curente ale angajatilor;

– pierderi de timp în cazul elaborării unor documente;

– abordare strict ierarhică în realizarea sarcinilor de serviciu;

– existenta unor activităti secundare cei intervin zilnic în sarcinile de serviciu și care consumă timp (de exemplu, activităti de relatii publice, de secretariat, administrative, activităti ce tin de competenta altor compartimente ale ministerului);

– absenta stimulării non-financiare a angajatilor (lipsa informării angajatilor de către superior în ceea ce priveste activitatea institutiei, lipsa de consultare a angajatilor în luarea deciziilor, lipsa feed-back-ului din partea superiorilor ierarhici, lipsa accesului gratuit la spectacole);

– resurse umane repartizate în mod deficitar în unele servicii și directii, comparativ cu volumul de activitate;

– deficiente de management intern (nerecunoasterea meritelor personale ale angajatilor, nemotivarea personalului);

– rezistenta la schimbare manifestată în cazul unor functionari publici;

– lipsa specialistilor în domenii precum planificarea multianuală;

– infrastructură proastă la nivelul spatiului de lucru;

Cauzele care au generat punctele forte și punctele slabe

Fluctuatia de personal reprezinta o problema msjoră ce trebuie avuta în vedere de intreaga conducere a Ministerului, de la cel mai inalt nivel pana la cel functional. Conform sondajului efectuat de stagiarii Young Professional Scheme în cadrul Directiei Resurse Umane, mai bine de 10% dintre angajati intentioneaza sa paraseasca institutia în urmatorii 3 ani – posibil chiar în primul an. Rezulta asadar necesitatea stringenta a elaborarii unei strategii de motivare a personalului pe termen lung. Pachetul salarial nu reprezinta singurul factor motivator. Este adevarat ca salarizarea reprezinta principala cauza a fluctuatiei de personal, dar angajatii nu exclud posibilitatea unor metode alternative de motivare non- financiara. Cei mai multi sunt interesati de perfectionarea profesionala, de cresterea responsabilitatilor, de perspectiva unei promovari rapide, recunoasterea eforturilor depuse și aprecierea lor de catre conducere.

Cauzele fluctuatiei de personal:

Cauzele pe care angajații le consideră ca fiind cele mai relevante pentru fluctuația personalului sunt ilustrate în graficul de mai jos:

Fiind obisnuiți cu aplicarea unor reguli, proceduri generale, funcționarii publici din cadrul ministerului manifestă o reținere și chiar rezistență față de noile schimbări, deoarece în baza valorilor culturii organizaționale specifice instituției, majoritatea funcționarilor publici de carieră pornesc de la premisa că rolul statului, pe care ei, potrivit legii îl reprezintă, este, de fapt, de a pune în aplicare conținutul actelor normative și a întreține structura sistemului administrativ, așa cum aceasta este definită de legiuitor.

Din păcate, în cadrul instituției analizate ca de altfel în majoritatea instituțiilor și autorităților publice din România apare evidentă, în cele mai multe cazuri, formalizarea excesivă a schimbărilor în sistemul de management public și caracterul teoretic al acestora, de altfel o rezultantă firească a unei percepții generalizate.

Funcționarii publici de carieră nu sunt stimulați să aibă inițiative în procesul schimbărilor organizaționale, așteptând ca, de cele mai multe ori, propunerile să apară de la titularii funcțiilor publice de conducere sau frecvent să fie formulate de reprezentanții politicului.

Printre schimbările de care ar avea nevoie Ministerul Culturii și Cultelor se subliniază următoarele recomandări:

ocuparea posturilor și functiilor publice de conducere pe baza criteriilor de competență profesională și managerială;

profesionalizarea managementului public;

separarea clară a managementului public din minister de factorul politic;

motivarea diferențiată în funcție de nivelul și amploarea performanțelor obținute de managerii publici, raportate la misiunea ministerului și la sistemul de obiective previzionate;

concentrarea asupra îmbunătățirii procesului de management;

orientarea pe legătura permanentă cu clienții;

corectarea deficiențelor sistemului informațional;

îmbunătățirea procesului de coordonare și comunicare în cadrul ministerului;

îmbunătățirea procesului de administrare a resurselor umane, materiale, informaționale și financiare din cadrul instituției;

crearea unui sistem de pregătire continuă a funcționarilor publici;

Schimbările majore în mediul socio-politic din fiecare țară, diversitatea nevoilor și complexitatea problemelor apărute în diferite țări determină managerii publici să-și concentreze atenția asupra metodelor și tehnicilor utilizate, asupra modului în care acestea trebuie să fie adaptate pentru a conduce la crearea și dezvoltarea unor sisteme și mecanisme suficient de flexibile, capabile să realizeze misiunea pe care o are ministerul, ca autoritate a administrației de stat.

Pentru a asigura profesionalizarea personalului din minister s-a creat Centrul de Pregătire Profesională în Cultură (ARTEXIM)cu următoarele atribuții:

– determină nevoile de formare profesională ale angajaților instituțiilor publice și persoanelor juridice de drept privat cu activitate în domeniul cultural;

– elaborează, în colaborare cu Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților, precum și cu alte autorități și organisme cu competențe în domeniu, standarde profesionale și ocupaționale, tematici și programe specifice domeniului culturii;

– oferă servicii de educație recurentă sau compensatorie, formare profesională și educație civică, prin organizarea și desfășurarea de programe, cursuri și alte activități specifice;

oferă servicii de orientare profesională în colaborare cu entitățile educaționale din sistemul educațional național;

– organizează și desfășoară activități de evaluare și atestare a competențelor profesionale dobândite pe cale nonformală și informală;

– organizează și desfășoară cursuri sau alte forme specifice de pregătire postliceală și postuniversitară, potrivit obiectului său de activitate, în condițiile legii;

elaborează și realizează aplicații practice pentru programele, cursurile și celelalte activități organizate;

– în colaborare cu direcțiile de specialitate ale Ministerului Culturii și Cultelor și cu alte instituții ale acestuia, organizează și desfășoară atestarea specialiștilor și experților în domeniul patrimoniului cultural;

– eliberează, în condițiile legii, diplome educaționale și certificate de absolvire persoanelor care au urmat programele și cursurile organizate;

– dezvoltă, perfecționează și pune la dispoziția persoanelor interesate aplicații informatice necesare formării profesionale și educației permanente specifice domeniului culturii

organizează și desfășoară programe, cursuri și alte activități de formare profesională a personalului instituțiilor publice de cultură, indiferent de subordonare, persoanelor juridice de drept privat, precum și a persoanelor fizice;

– participă la organizarea de programe și activități de formare profesională a personalului din domeniul cultelor, în ceea ce privește conservarea, evidența și punerea în valoare a patrimoniului cultural mobil și imobil deținut de unitățile de cult.

În domeniul managementului cultural:

– elaborează și pune la dispoziția persoanelor juridice sau fizice interesate programe de management și marketing cultural;

– elaborează studii, lucrări și metodologii cu aplicabilitate în domeniile culturii și cultelor;

dezvoltă aplicații informatice specifice managementului cultural;

– asigură consultanță și asistență metodologică și de specialitate în domeniul managementului și marketingului cultural instituțiilor publice de cultură, indiferent de subordonare, și persoanelor juridice de drept privat.

În domeniul dezvoltării instituționale:

– la solicitarea persoanelor juridice de drept privat, acordă consultanță și realizează examinări pentru evaluarea caracteristicilor profesionale și de personalitate ale persoanelor fizice, pentru identificarea disponibilităților pentru activitatea de conducere;

– pregătește și perfecționează specialiști în domenii care sunt solicitate de economia de piață, pentru sectorul culturii – legislație, managementul resurselor umane, managementul proiectelor, management financiar, marketing, informatică etc.;

– elaborează proiectele metodologiilor și criteriilor de autorizare a persoanelor juridice cu activitate în domeniul culturii, precum și modalitățile de examinare finală și de certificare a pregătirii profesionale, pe care le supune aprobării Ministerului Culturii și Cultelor.

Alte atribuții:

– editează și comercializează publicații de specialitate, potrivit obiectului său de activitate, precum Revista Muzeelor și altele;

– propune Ministerului Culturii și Cultelor, în vederea aprobării prin ordin, tarife pentru serviciile oferite;

– organizează și întreține o bază de date, precum și un centru de documentare pe teme specifice obiectului său de activitate;

– organizează manifestări științifice – mese rotunde, colocvii, ateliere, simpozioane, schimburi de experiență și de informare documentară – în domeniile sale de competență;

acordă premii absolvenților programelor de formare profesională și educație continuă;

-poate asigura, în spațiile proprii sau pe bază de contract ori de protocol încheiat cu alte persoane juridice, cazarea beneficiarilor cursurilor.

3.3.2. Cadrul instituțional

Cadrul instituțional cuprinde mai multe niveluri – Ministerul Culturii și Cultelor, serviciile deconcentrate ale MCC, instituțiile muzeale din subordinea MCC, instituțiile muzeale din subordinea altor autorități centrale sau locale, alte instituții cu activitate în domeniul patrimoniului cultural mobil.

La nivelul Ministerului Culturii și Cultelor, domeniul patrimoniului mobil intră în atribuțiile Direcției Generale Patrimoniu Cultural Național, în subordinea căreia funcționează Direcția Muzee, Colecții, Garanții Guvernamentale.

În ultimii ani, structura organizatorică a suferit numeroase modificări (atribuțiile specifice domeniului patrimoniu mobil revenind, pe rând, Direcției Muzee, Colecții, Arte Vizuale, Direcției Monumente Istorice și Muzee, Biroului Muzee, Colecții și Garanții Guvernamentale, Direcției Muzee, Colecții și Garanții Guvernamentale). Aceste schimbări de structură și, în special, fluctuațiile de personal, numărul insuficient de angajați, numărul insuficient de posturi existente în cadrul direcției, respectiv biroului, au determinat grave deficiențe în îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de legislația în vigoare, lipsă de eficiență în rezolvarea sarcinilor de serviciu, aspecte negative ce s-au repercutat în întregul sistem muzeal.

În momentul de față constatăm o ameliorare semnificativă a situației, toate posturile fiind ocupate și activitatea derulându-se, în general, în bune condiții. Cu toate acestea, personalul este insuficient în raport cu volumul de activitate curentă, nepermițând decât acoperirea activităților de rutină, pentru cele extrem de importante, cum ar fi documentarea, elaborarea și implementarea unor strategiile naționale în subdomeniile patrimoniului mobil (evidență, digitizare, conservare, restaurare ș.a.m.d.) nefiind alocat suficient timp. Considerăm ca fiind o prioritate absolută stabilitatea personalului și suplimentarea numărului de posturi alocate Direcției Muzee, Colecții, Garanții Guvernamentale (observație valabilă, în opinia noastră, pentru întreaga Direcție Generală Patrimoniu Cultural Național).

Serviciile deconcentrate ale M.C.C. se confruntă cu lipsa personalului de specialitate, cu schimbări organizatorice și de conducere care, în absența unui personal de execuție care să asigure stabilitatea și funcționalitatea acestor structuri, au condus la scăderea „prestigiului" instituțional al DJCCPCN și la disfuncționalități în comunicarea și implementarea, în teritoriu, a strategiilor și metodologiilor elaborate la nivelul ministerului. Iminenta revizuire a atribuțiilor și rolului acestor servicii, în sensul atribuirii de sarcini exclusiv în domeniul protejării patrimoniului cultural considerăm că va avea efecte pozitive.

Organizarea unor forme de pregătire în domeniul patrimoniului, destinată personalului de specialitate din serviciile deconcentrate, precum și întărirea colaborării acestor structuri cu autoritățile locale și instituțiile muzeale din subordinea acestora, cu departamentele județene ale Poliției pentru patrimoniu constituie premise favorabile ale unei evoluții pozitive. Este necesar să se identifice noi modalități de colaborare a serviciilor deconcentrate cu reprezentanții cultelor deținătoare de bunuri culturale, acest sector fiind, în prezent, dificil de abordat.

Multe dintre instituțiile muzeale au parcurs, în ultimii ani, un dificil traseu al trecerii din subordinea autorității centrale de specialitate în subordinea autorităților locale. În multe cazuri, această trecere a însemnat reducerea subvențiilor, politizarea conducerii instituțiilor și reducerea nivelului de performanță. De asemenea, această importantă schimbare a determinat și o modificare a managementului, care s-a orientat și spre obținerea de fonduri extra-bugetare și, în același timp, spre satisfacerea așteptărilor comunităților locale.

În ciuda acestor schimbări, în muzee există și un factor de stabilitate care, din păcate, nu este întotdeauna unul benefic – personalul de specialitate puțin deschis la modernizarea instituțiilor muzeale, format în primele decade ale muzeologiei românești, slab retribuit și, de cele mai multe ori, fără acces la forme adecvate de perfecționare profesională. Deși aflate într-un proces de refacere evident, instituțiile muzeale românești se află încă la începutul acestuia, iar Ministerului Culturii și Cultelor îi revine rolul de a asigura cadrul favorabil racordării lor la noile standarde ale muzeologiei. Evidența informatizată, conservarea, activitatea expozițională, schimburile de specialiști, programele pentru public sunt domenii în care trebuie acționat prioritar, în următorii ani (atât prin reglementări, cât și prin programe de finanțare).

Referindu-ne la activitatea altor instituții cu atribuții în domeniul patrimoniului mobil, considerăm că existența acestora reprezintă o bază importantă pentru construirea unui sistem bine coordonat, în cadrul căruia activitatea specifică a fiecărei instituții să fie corelată cu activitatea întregului sistem instituțional, în prezent o astfel de coordonare fiind relativ slabă. Institutul pentru Memorie Culturală – CIMEC, Institutul Național de Cercetare în Domeniul Conservării și Restaurării, recent înființatul Centru pentru Studii și Cercetări în Domeniul Culturii, Centrul de Pregătire Profesională în Domeniul Culturii au o activitate în continuă creștere, însă, după cum am menționat deja, este necesară o coordonare realizată de MCC, prin care să se stabilească obiective comune.

Acordurile încheiate în ultimii ani cu Inspectoratul General al Poliției (Ministerul Administrației și Internelor – actualmente Ministerul Internelor și Reformei Administrative) și Autoritatea Națională a Vămilor au marcat un progres important în activitatea de monitorizare a circulației bunurilor și a combaterii traficului ilicit de bunuri culturale.

Colaborarea cu instituții și organizații internaționale se situează încă la un nivel minimal, înregistrându-se o evoluție în ultimii ani (cadrul de colaborare sud-est european în domeniul protejării patrimoniului cultural, reprezentare în comitete UNESCO, ratificarea unor Convenții UNESCO, reprezentare în cadrul grupurilor de lucru de experți europeni, reprezentare în cadrul I.C.O.M., în cadrul N.E.M.O. (Network of European Museum Organisations), colaborare în cadrul unor proiecte cu ICCROM, Getty Institute, The Fund for Arts and Culture în Central and Eastern Europe). Ministerul Culturii și Cultelor susține dezvoltarea programelor de educație pentru patrimoniu Considerăm semnificativ și faptul că există o tendință de asociere a instituțiilor muzeale, sub aspect profesional – constituirea recentă a Rețelei Naționale a Muzeelor din România și reorganizarea Asociației Muzeelor în Aer Liber (2007), MCC sprijinind aceste inițiative.

Ca parametri de evaluare a evoluției direcțiilor de acțiune menționate mai sus, vor fi utilizate următoarele repere:

– numărul de vizitatori ai muzeelor,

– numărul de baze de date realizate,

– numărul de intrări în bazele de date deja existente,

– numărul de expoziții,

– numărul programelor pentru public,

– numărul parteneriatelor încheiate cu instituții din țară și din străinătate,

– numărul acțiunilor de formare și schimb de experiență .

Obiective

– îmbunătățirea cadrului normativ existent în scopul eficientizării managementului patrimoniului cultural național mobil;

– îmbunătățirea cadrului instituțional;

– creșterea nivelului de digitizare a patrimoniului cultural mobil;

– îmbunătățirea sistemului de evidență a patrimoniului cultural mobil (la nivelul tuturor deținătorilor);

– întărirea controlului asupra circulației bunurilor culturale mobile și monitorizarea acesteia;

– creșterea nivelului de aplicare a măsurilor de conservare preventivă a bunurilor culturale mobile;

– creșterea nivelului de pregătire a specialiștilor în domeniul patrimoniului cultural mobil;

– introducerea în programa școlară preuniversitară a unor cursuri având ca temă educația pentru patrimoniu;

– creșterea numărului de programe muzeale adresate publicului;

– creșterea accesibilității programelor de punere în valoare a patrimoniului cultural mobil;

– îmbunătățirea relațiilor de colaborare cu instituții de specialitate din străinătate.

3.3.3. Așezăminte culturale

Strategia guvernamentală post-aderare acordă mediului rural o importanță deosebită din punctul de vedere al dezvoltării comunităților rurale și al creșterii calității vieții, urmărind pe termen lung diminuarea disparităților dintre sat și oraș. Patrimoniul cultural al satului românesc reprezintă o sursă importantă de dezvoltare la nivel local și național. Dezvoltarea rurală durabilă nu se poate face în afara păstrării identității culturale fapt care impune luarea în considerare și a unor factori cum ar fi educația și consumul cultural; îmbunătățirea serviciilor culturale de bază din spațiul rural românesc. Aceasta implică dezvoltarea infrastructurii de așezăminte culturale biblioteci, cămine culturale, locuri de petrecere a timpului liber, cât și punerea în valoare a patrimoniului cultural, de tip arhitectural și natural.

În prezent, facilitățile culturale existente satisfac în mică măsură nevoile populației, la nivelul întregii țări înregistrându-se o scădere a interesului public față de actul de cultură organizat, datorat în parte impactului mass-media asupra timpului dedicat de individ formării și educației permanente. Acest lucru a determinat restrângerea activităților specifice domeniului și a condus adesea la schimbarea destinației unui mare număr de așezăminte culturale. O parte din sediile acestora au fost retrocedate foștilor proprietari, fapt care a determinat absența oricăror activități culturale în comunitate. Pe fondul lipsei de mijloacelor financiare, numeroase așezăminte culturale din mediul rural nu și-au mai putut desfășura activitatea; sediile lor s-au degradat în asemenea măsură încât sunt total inadecvate pentru desfășurarea activităților

În ultimii 10-15 ani, unitățile administrativ teritoriale nou create, cu o populație cuprinsă între 1000 și 5000 de locuitori s-au confruntat cu serioase dificultăți de ordin economic, fapt care nu a permis alocarea unor fonduri pentru construirea și înființarea de așezăminte culturale de tip cămin cultural sau casă de cultură. Prin Legea nr. 143/2007 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 118/2006, la inițiativa Ministerului Culturii și Cultelor a fost instituit: Programul Național pentru construirea de sedii pentru așezăminte culturale în localitățile unde nu există asemenea instituții, precum și pentru reabilitarea, modernizarea și dotarea așezămintelor culturale de drept public, din mediul rural și mic urban cu scopul creșterii gradului de acces și participare a populației rurale la viața culturală.

Programul este prevăzut a se derula în perioada 2007-2020. b) Obiective

protejarea și valorificare patrimoniului cultural existent în mediul rural;

creșterea accesului populației din mediul rural la informație și cultură;

diversificarea ofertei culturale;

creșterea participării populației rurale la viața culturală.

Implementarea Programului Național se va face prin trei axe de intervenție cu operatori distincți, care vor beneficia de finanțare din Fondul Național de Dezvoltarea al României și Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală.

Cele trei axe de intervenție ale Programului sunt:

reabilitarea, modernizarea infrastructurii culturale și dotarea așezămintelor culturale din mediul rural cu echipamentul necesar pentru realizarea de activități culturale;

finalizarea lucrărilor de construcție a așezămintelor culturale din mediul rural și mic urban ale căror lucrări de construire au fost începute și care nu se pot finaliza din cauza resurselor financiare limitate;

construirea de noi sedii pentru așezăminte culturale în localitățile unde nu există asemenea instituții, în mediul rural și mic urban

3.4. Analiza componentei bugetare

Programele și subprogramele bugetare ale Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului

3.4.1. PROGRAM BUGETAR I: ÎNTĂRIREA CAPACITĂȚII ADMINISTRATIVE ȘI CONSOLIDAREA CADRULUI LEGISLATIV

Obiective generale

a) Întărirea capacității instituționale a Ministerului Culturii și Cultelor de a formulare a politicilor publice și de planificare strategică

b) Eficientizare comunicării interne și externe

c) Îmbunătățirea cadrului normativ din sfera de competență

Componentele care intră în alcătuirea prezentului program bugetar sunt următoarele:

A. Managementul resurselor umane, servicii deconcentrate, parteneriate teritoriale

B. Politici publice

C. Afaceri europene

D. Achiziții publice, dezvoltare, administrativ

E. Audit public intern

Referitor la managementul resurselor umane, potrivit prevederilor legale aplicabile atât funcționarilor publici cât și personalului contractual în domeniul formării profesionale, respectiv Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor public, republicată și Legea nr. 53/2003, Codul Muncii, cu modificările și completările ulterioare, este asigurat accesul personalului din aparatul propriu al ministerului la programe de formare profesionale și formare specializată organizate de instituții cu atribuții în domeniu, respectiv de Institutul Național de Administrație, Institutul European Român, OK Service SRL etc., precum și de instituții de învățământ superior pentru programe de formare specializată sau master.

Participarea personalului la cursurile de formare profesională și formare specializată se asigură în funcție de nevoia de pregătire profesională identificată de conducătorii ierarhici direcți pentru personalul aflat în subordine. Acest criteriu stă la baza propunerilor anuale de cursuri de formare sau specializare transmise de fiecare șef ierarhic Direcției Managementul Resurselor Umane, Servicii Deconcentrate, Parteneriate Teritoriale din cadrul ministerului, propuneri în funcție de care se elaborează planul de formare profesională a personalului ministerului.

Obiective specifice

– Formarea, creșterea și dezvoltarea competențelor profesionale ale personalului.

– Însușirea de cunoștințe generale și specifice necesare derulării activităților curente ale personalului.

– Facilitarea procesului de adaptare a personalului la schimbările provocate de modernizarea activității în administrația publică.

Rezultate și indicatori de performanță

Acțiune:

1. Participarea personalului Ministerului Culturii și Cultelor la cursuri de pregătire profesională;

Rezultate:

Creșterea numărului de participanți la cursuri de pregătire profesională pentru îmbunătățirea performanțelor profesionale;

Diversificarea domeniilor de pregătire profesională a personalului din cadrul instituției.

Finanțarea Programului bugetar I: ÎNTĂRIREA CAPACITĂȚII ADMINISTRATIVE ȘI CONSOLIDAREA CADRULUI LEGISLATIV

mii lei

Ca și finanțare sursa o reprezintă bugetul de stat, în creștere cu 98% 2008 față de 2012, fiind preconizat pentru 2014 o creștere față de 2013 cu 25%, iar pentru anii următori o creștere mai modestă, în jurul valorii de 12%.

3.4.2. PROGRAM BUGETAR II: ELABORAREA ȘI APLICAREA POLITICILOR ȘI STRATEGIILOR DE DEZVOLTARE ÎN DOMENIUL CULTURII

Obiective generale

a) Protejarea și promovarea patrimoniul cultural, precum și a diversității culturale, a creației contemporane și a industriilor culturale

b) Susținerea participării cetățenilor la viața culturală

Finanțarea Programului bugetar II: ELABORAREA ȘI APLICAREA POLITICILOR ȘI STRATEGIILOR ÎN DOMENIUL CULTURII

Finanțarea acestui program se face în proporție (medie) de 2,5% din fonduri proprii restul de 87,5% urmând a fi finanțat de la bugetul de stat.

Creșterea finanțării bugetare a fost în 2016 față de 2015: + 16,7%, urmând ca în anii următori să se înregistreze următoarele creșteri până în 2018: 50%, 13,33%, 2,94%, 2,85%.

3.4.3. PROGRAM BUGETAR III: ELABORAREA ȘI APLICAREA POLITICILOR ȘI STRATEGIILOR ÎN DOMENIUL CULTELOR

Obiectiv generale:

Asigurarea libertății religioase și sprijinirea cultelor religioase

Subprogramul bugetar I: Sprijin financiar pentru salarizarea personalului de cult

Având în vedere faptul că unitățile aparținând cultelor, din țară și din străinătate, recunoscute potrivit legii sunt în continuă dezvoltare, ceea ce poate duce la crearea unor disproporții în ceea ce privește numărul de personal de cult în anumite zone, garantând libertatea credințelor religioase și respectând principiul constituțional al sprijinirii cultelor, fără discriminări, pentru îndeplinirea menirii lor, Ministerul Culturii și Cultelor se implică activ în susținerea cultelor prin sprijinirea salarizării clerului din țară cât și pentru sprijinirea Bisericii Ortodoxe Române din afara Granițelor, care desfășoară activități deosebite în vederea menținerii identității lingvistice , culturale și religioase a românilor din afara granițelor, în special activități adresate tinerilor, dar și a personalului neclerical trimis să deservească așezămintele din străinătate ale Bisericii Ortodoxe Române, cât și a celui neclerical din județele Covasna și Harghita.

Obiective specifice

Promovarea pluralismului religios și a dialogului interreligios prin acordarea de sprijin financiar pentru salarizarea clerului.

Rezultate și indicatori de performanță
Acțiune:

1. Acordarea de sprijin financiar de la bugetul de stat pentru salarizarea clerului.

Rezultate:

1.1. Personal clerical salarizat corespunzător.

Mecanisme de implementare și principalele sarcini

Sarcini/Activități

1. Avizare

– înființare de noi culte religioase

– statute de organizare și funcționare ale cultelor religioase

– asociații religioase înființate conform Legii nr. 489/2006;

– prelungire viză misionari străini

2. Finanțare

– sprijinirea salarizării personalului angajat al cultelor;

3. Reglementare

Inițiativă legislativă

Elaborare norme metodologice

4. Consultare, îndrumare metodologică – organizare de conferințe, seminarii etc. pe teme de specialitate;

5. Colaborare cu instituții similare din străinătate;

6. Colaborare cu biserici, culte și asociații religioase;

7. Centralizare informații relevante în domeniul de specialitate

8. Răspunsuri la petiții, interpelări.

Proiecte

Conferința internațională „Dialogul intercultural și interconfesional în România"; buget estimat 150.000 lei.

Simpozion „Parteneriatul social intre Stat și cultele religioase"; buget estimat – 50.000 lei. Guvernul României a semnat în anul 2007 acorduri cu Biserica Ortodoxă Română, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică și Biserica Romano-Catolică acorduri de incluziune socială.

Finanțarea subprogramului bugetar I: Sprijin financiar pentru

salarizarea personalului de cult

Subprogramul bugetar II: Lăcașurile de cult – centre spirituale ale comunității

Ministerul Culturii și Cultelor s-a preocupat, constant, să aloce fonduri de la bugetul de stat pentru restaurarea și conservarea lăcașurilor de cult care sunt monumente istorice și a bunurilor din patrimoniul cultural național mobil aparținând cultelor religioase recunoscute din România, pentru completarea fondurilor proprii necesare întreținerii și funcționării unităților de cult cu venituri mici sau fără venituri, pentru amenajarea și întreținerea muzeelor cultural-religioase, pentru construirea și repararea lăcașurilor de cult, pentru sprijinirea activităților de asistență socială organizate de cultele religioase, pentru susținerea unor acțiuni cu caracter intern și internațional realizate de cultele religioase din România.

În perspectiva integrării europene, a fost necesar ca România să adopte o lege care să reglementeze regimul comunităților religioase în conformitate cu reglementările similare din state ale Uniunii Europene și cu realitățile interne specifice. Considerăm că prin acest act normativ (Legea nr. 489/2006) sunt asigurate și respectate drepturile și libertățile tuturor cetățenilor indiferent de etnia sau confesiunea acestora și sunt puse bazele parteneriatului social dintre Stat și culte.

Numai în cursul anului 2013 au fost suplimentate, prin hotărâri ale Guvernului, fondurile Ministerului Culturii și Cultelor pentru construirea și repararea unor lăcașuri de cult, pentru achiziționarea de imobile necesare desfășurării activității unităților de cult, cheltuieli de întreținere și funcționare, cu suma de 37,1 milioane lei de care au beneficiat 955 unități de cult din țară și din străinătate.

Obiective specifice

Sprijinirea construirii și finalizării unor lăcașuri de cult cu respectarea principiilor transparenței, echității și proporționalității, precum și a unor activități de restaurare a spațiului eclezial pentru promovarea și punerea în valoare a monumentelor istorice aflate în proprietatea cultelor.

Susținerea cultelor în derularea unor programe sociale, educaționale, caritabile, de orientarea socio-profesională și formare continuă, în cooperare cu autoritățile publice.

Rezultate și indicatori de performanță

Acțiune:

1. Co – finanțarea proiectelor de construire, reparații și de realizare a picturilor lăcașurilor de cult.

Rezultate:

1.1. Lăcașuri de cult sprijinite financiar (construcție, reparații, picturi)

Ultimul rezultat cunoscut: An: 2012 valoare 1500

Finanțarea subprogramului bugetar II: Lăcașurile de cult – centre spirituale ale comunității

mii lei

Subprogramul bugetar III: Sprijin financiar pentru salarizarea personalului din învățământul teologic neintegrat

Acest subprogram este destinat cultelor recunoscute potrivit legii pentru sprijinirea salarizării personalului neclerical angajat în unitățile și instituțiile de învățământ teologic autorizate și acreditate potrivit legii. Pornind de la principiul constituțional al sprijinirii cultelor, precum și cel al liberului acces la educație, inclusiv cea religioasă, Ministerul Culturii și Cultelor încurajează diversitatea confesională și exprimarea convingerilor religioase prin sprijinirea acelor unități de învățământ teologic ale cultelor religioase care nu sunt integrate în învățământul public, precum și a personalului acestora prin contribuții la plata salariilor acestora.

Obiective specifice

Susținerea cultelor în derularea unor programelor educaționale și formare continuă.

Promovarea pluralismului religios și a dialogului interreligios.

Acțiune:

1. Co – finanțarea salarizării personalului neclerical angajat în unitățile și instituțiile de învățământ teologic autorizate și acreditate potrivit legii.

Rezultate:

Salarizarea personalului din unitățile de învățământ religios neintegrate îmbunătățită.

Finanțarea Programului bugetar III: ELABORAREA ȘI APLICAREA POLITICILOR ȘI STRATEGIILOR ÎN DOMENIUL CULTELOR

Creșterea în 2013 față de 2012, în acest domeniu, a fost de 5,27%, fiind preconizate în anii următori creșteri situate în jurul valorii de 10,5%.

Se constată că există o preocupare reală pentru sprijinirea din partea statului a tot ceea ce înseamnă cultură, îndeosebi în ceea ce privește conexiunea cu cultura europeană.

În acest sens în ceea ce privește promovarea culturii românești în lume și promovarea culturilor străine în România, Direcției pentru Relații Internaționale îi revin două misiuni principale:

1. Pe plan bilateral, elaborează Programele de cooperare inter-guvernamentală și inter-ministerială în colaborare cu direcțiile și instituțiile subordonate ministerului, cu alte ministere și instituții publice, cu organizații interguvernamentale precum și cu instituțiile omoloage din străinătate, monitorizează și/sau coordonează punerea în practică a acțiunilor prevăzute în acestea.

2. Pe plan multilateral: elaborează și/sau monitorizează asocierea României la programele culturale ale organizațiilor internaționale și/sau regionale și ale rețelelor internaționale și/sau regionale – Consiliul Europei, UNESCO, Organizația Internațională a Francofoniei, Rețeaua Internațională pentru Politici Culturale (RIPC), Organizația Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est, Inițiativa Central Europeană, Consiliul Cooperării Regionale .

Necesitatea promovării semnificative a valorilor culturale și spirituale ale României, pe de o parte, și facilitarea accesului publicului românesc la cultura universală, pe de altă parte, sunt elementele care au devenit prioritare în politicile noastre culturale după 1989, în condițiile ieșirii din perioada de izolare și extremă ideologizare comunistă.

Perspectiva integrării României în Uniunea Europeană a influențat orientarea politicilor din ultimii ani în direcția favorizării circulației artiștilor români și a operelor lor, a dezvoltării schimburilor culturale, precum și a promovării patrimoniului cultural național, prioritar în spațiul european. În plus, există o preocupare constantă legată de punerea în valoare a contribuției României la patrimoniul cultural comun european și la evidențierea operelor și artiștilor români a căror afirmare a fost strâns legată de curente și mișcări artistice europene.

În același timp, MCC, prin Direcția Relații Internaționale, în spiritul promovării diversității culturale și a deschiderii către culturile lumii, a sprijinit primirea și cunoașterea tuturor culturilor lumii în România.

Strategia actuală de relații internaționale a Ministerului decurge din Programul de Guvernare, ceea ce presupune :

valorizarea obiectivelor de politică externă legate de îmbunătățirea imaginii României;

susținerea acțiunilor ce răspund nevoii de „exportare" a artiștilor și a operelor în cadrul unor evenimente internaționale recunoscute, fără legătură directă cu prioritățile geo-politice;

necesitatea promovării culturii scrise românești prin participarea la Târguri Internaționale de carte de Carte, la Festivaluri de teatru, film, etc.);

promovarea patrimoniului cultural național în Europa și în întreaga lume.

În contextul intrării țării noastre în Uniunea Europeană, interesul pentru cunoașterea culturii românești în întreaga lume este în creștere, în paralel cu dorința partenerilor străini de a dezvolta relații de colaborare și de promovare a altor culturi la noi. Cererea de „produse culturale" românești a devenit semnificativă, ceea ce a reclamat și va reclama realizarea unor evenimente vizibile.

În plan bilateral, au fost realizate programe de colaborare interguvernamentale și interministeriale cu următoarele țări europene: Franța, Italia – Guvernul italian acordă anual burse managerilor culturali români -, Guvernul Walon și Comunitatea Franceza din Belgia, Guvernul flamand din Belgia, Luxemburg, Polonia, Slovacia, Slovenia, Cipru, Ungaria, Grecia, Anglia, Spania, Germania -Comisia Guvernamentală mixtă româno -bavareză, Ungaria.

• O serie de evenimente culturale de anvergură au fost organizate în Ungaria și România în cadrul Programului Interguvernamental de colaborare.

Ministerul Culturii și Cultelor acordă o importanță specială țărilor din Caucazul de Sud: au fost încheiate tratate de colaborare interministerială cu Armenia și Azerbaidjan.

De asemenea, s-au realizat acțiuni de anvergură în Ucraina și România în baza tratatului interministerial de colaborare între cele două țări.

Au fost realizate acțiuni importante de colaborare cu țările arabe : Maroc, Tunisia, Iordania, Egipt, Qatar, Alger.

Colaborarea cu China s-a materializat prin organizarea unor turnee de anvergură ale Operei din Beijing la București și, respectiv, ale Operei Naționale Române din București în China.

Au fost organizate „Zile ale culturii românești" în Iordania, Israel, Maroc, Suedia, China, Germania, Egipt, Statele Unite Ale Americii, Anglia, Canada, Irlanda.

În România, în ultimii 5 ani s-au organizat evenimente dedicate Norvegiei, Egiptului, Japoniei, Slovaciei, Tunisiei, Palestinei, Libanului, Coreei De Nord

Ziua Națională a României a fost celebrată prin evenimente sprijinite de MCC la Paris, Oslo, Budapesta, Amman, UNESCO, Consiliul Europei, Doha.

Târgurile de carte : Ministerul Culturii și Cultelor participă tradițional la Târgurile de Carte de la Ierusalim, Paris, Leipzig, Budapesta, Praga, Liber Spania, Frankfurt. În 2007, 2008, MCC a participat/participă și la Târgurile de carte de la Doha (Quatar), Bologna, Salonic, Cairo, Istanbul.

În plan multilateral :

și Monumente și site-uri românești importante au fost înscrise pe lista Patrimoniului cultural european, în cadrul programului european „Label européen".

MCC a susținut financiar și a organizat participarea României la festivalul EUROPALIA în 2007.

Respectând obiectivele politicii externe a României, în ultimii 4 ani Ministerul Culturii și Cultelor a inițiat și susținut asocierea României în programe și acțiuni menite să sublinieze importanța colaborării regionale în Europa și asumarea de către România a rolului de „motor" al acestei cooperări.

MCC s-a asociat la Programul Cultural pentru Patrimoniul Cultural și Natural din Sud Estul Europei inițiat de Consiliul Europei

A organizat lansarea la București a programului „Inițiativa de la Kiev" dedicat dezvoltării colaborării între Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Moldova, Ucraina și în același timp dezvoltării economice, culturale și sociale a acestor țări prin intermediul parteneriatelor.

MCC s-a angajat în consolidarea cooperării dintre țările din bazinul Mării Negre prin participare la reuniuni internaționale pe tema cooperării intre statele de la Marea Neagră în cadrul

OCEMN.

MCC susține proiectul Conferința internațională dedicată politicilor culturale "Seas Gathering", o etapă din cadrul unui mai amplu proiect cultural multianual intitulat "Black/North Seas", De asemenea, Ministerul Culturii și Cultelor a acordat și acordă o semnificație aparte promovării francofoniei în România, ceea ce s-a materializat prin realizarea unei serii de evenimente în București și în țară, sub egida „Anului Francofoniei în România,).

Apărarea și promovarea principiilor diversității culturale este argumentul care a determinat asocierea Ministerului în Rețeaua Internațională pentru Politici Culturale (RIPC).

Cotizații către organisme internaționale : Direcția Relații Internaționale împreună cu Direcția Buget, Finanțe, Contabilitate, asigură monitorizarea și plata contribuțiilor și cotizațiilor României la asociații culturale și artistice internaționale la care organizațiile de artiști români sunt înscrise. Plățile se fac conform reglementărilor cuprinse în OG nr. 197 din 22 decembrie 2005 pentru completarea OG. 41/ 1994 privind autorizarea plății cotizațiilor la organizațiile internaționale la care România este parte, aprobată prin legea 126/1994 și a HG nr.1315/2003.

Obiective specifice

În planul dezvoltării relațiilor bilaterale:

– consolidarea prioritară a relațiilor culturale cu țările Uniunii Europene și SUA;

– dezvoltarea cooperării culturale cu China, spațiul vest-balcanic, Asia Centrală, Orientul Mijlociu și țările Americii Latine;

– consolidarea și extinderea relațiilor culturale de cooperare cu Sfântul Scaun, Israel și Japonia. În planul dezvoltării relațiilor multilaterale :

– implicarea mai activă și ofensivă a României în programele culturale ale UNESCO, Consiliului Europei, Organizației Internațională a Francofoniei, OCEMN, Rețeaua Internațională pentru Politici Culturale (RIPC), Organizația Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), Inițiativa Central Europeană, Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est;

– favorizarea cooperării culturale regionale prin intermediul programelor acestor structuri.

Rezultate și indicatori de performanță

Program: Acțiuni Diplomatice culturale

Acțiuni:

1. Încheierea de acorduri bilaterale interministeriale și interguvernamentale cu componentă culturală

2. Consolidarea relațiilor cu Organizațiile internaționale în care Românie este membră

3. Organizarea unor evenimente de promovare a culturii străine în România

4. Finanțarea participării la târgurile internaționale de carte, bienale, expoziții și alte evenimente culturale internaționale

3.5. Analiza SWOT