Desavarsirea Omului

CAPITOLUL I

DESĂVÂRȘIREA OMULUI

DESĂVÂRȘIREA- NECESITATE, RESPONSABILITATE

„Căci nimeni altul înafară de mine

nu este pe această lungă și nesfârșită Cărare,

ce șerpuiște săpată în valea unui torent puternic,

fără de început și fără de sfârșit.”

JIDDU KRISHNAMURTI

„Este un lucru foarte îndrăzneț să vorbească cineva despre desăvârșire, atunci când nu a gustat din ea” (Arhim. Gheorghe Kapsanis, 2006), scria Arhim Gheorghe Kapsanis, tocmai de aceea nu mă voi referi la aceasta doar în sensul creștinesc, de atingere a stării absolute, a nirvanei din buddhism, ci și în sensul devenirii, al evoluției, al acelei stări de transformare continuă, spre una superioară: devenirea de sine.

Nu orice fel de transformare interesează, ci una care înnobilează, sub diverse aspecte: intrapersonal, interpersonal, social, cultural și spiritual. Necesitatea vine din convingerea că noi, oamenii, suntem înzestrați pentru devenire, avem un fundal motivațional care ne împinge spre noi culmi. Devenirea de sine nu este, deci, între necesitate și responsabilitate, ci pe amândouă și-i le face prietene de nădejde ca să ajungă la A FI.

Pe tot întinsul globului și în toate timpurile, inițiați și filosofi au fost preocupați de problema desăvârșirii omului, împărtășind și celorlalți din înțelepciunea lor, pentru că, așa cum remarcă Krishnamurti, „un om înțelept este un om bun”; iar binele este valoarea supremă, credea Aristotel, la fel ca și Meister Eckhart, care propovăduia autocunoașterea și descoperirea nobleței propriei naturi individuale, prin cercetarea raportului omului cu el însuși și relația lui cu Dumnezeu, pentru a dobândi Binele Simplu, condiție esențială spre a porni pe drumul împlinirii omului spiritual (Meister Eckhart)

Miturile, legendele au luat naștere nu doar din nevoia omului de a căuta cauze, semnificație sau valoare existenței, ci și din aceea de a-și expanda sinele, atât individual, cât și colectiv; el ne arată că dintotdeauna au existat aceia care au căutat sensuri dincolo de realitatea corpului grosier, a tangibilului și a imediatului, unii dintre ei descoperind uneori ceva mult mai complet, sublim, care continuă să existe chiar și după dizolvarea corpului fizic.

După părerea unor reprezentați ai stoicismului, omul se desăvârșește, își dobândește libertatea și poate ajunge la idealul suprem de fericire numai dacă se conformează față de ceea ce este necesar: voință divină, armonie universală, destin. Pentru Rudolf Steiner, omul este înzestrat „pentru a deveni o ființă cosmică, după ce, ca ființă pământească, a devenit el însuși” () și atrage atenția asupra faptului că, încă din cele mai vechi timpuri s-a vorbit și s-a scris despre o înțelepciune ascunsă, menționată de „toți aceia care simțeau că s-a dezvoltat în ei organul interior de percepție cu ajutorul căruia au putut să cunoască adevărata ființă omenească, ascunsă simțurilor exterioare” (). Este de amintit aici celebrul răspuns pe care l-a dat C. G. Jung cu puțin timp înainte de a muri, atunci când, într-un interviu acordat pentru BBC, John Freeman l-a întrebat dacă el crede în Dumnezeu: „Nu cred. Acum știu!”

Hegel a vorbit despre devenire asemuinând-o unei ample mișcări dialectice care înaintează prin contrarii; ea este fundamentul Universului, al Vieții, al existenței pe Pământ, al dezvoltării motrice și cognitive a omului, privit în mod singular și al dezvoltării umanității în ansamblu, inclusiv al dezvoltării statelor.

Într-adevăr, această trecere de la o calitate la altă calitate este realizată prin zbaterea, „lupta” dintre forțe opuse: vitale- letale, dreptate- nedreptate, frumos- urât, bine- rău; dualitatea, contradicțiile sunt universale, și asta nu pentru că așa ne spun diverse curente filosofice, ci datorită faptului că ele reprezintă elementul motor al lumii- toate tradițiile ne arată că pentru a înainta pe cale desăvârșirii este nevoie de un efort susținut. Fără lupta continuă pentru a se atinge Infinitul, nu poate exista niciun ideal.

În prefața cărții „Idealul educațional în pedagogia creștină”, Viorel Nicolescu schița simplu formula vieții noastre: existență haos→ filosofie a vieții→ ideal→ educație→ existență cosmos; doar având un ideal și beneficiind de instrumentul educației spre al ajuta să încerce să-și stăvilească acel „dor iminent firii”, acea „dimensiune ontologică a nostalgiei”, după cum definea Emil Cioran desăvârșirea, omul va putea evolua. Avea dreptate John C. Maxwell atunci când spunea că „scopul este un vis cu termen de împlinire. Dacă nu știi ce vrei și încotro te îndrepți, nu vei ajunge niciodată, nicăieri” ()

Cu toții purtăm imboldul și dorința de a fi scoși din cercul însingurării, al limitei și al efemerului. Există în oameni o tendiță de căutare continuă- uneori conștientă, alteori nu, o necesitate de transcendere a morții iminente, un gol interior pe caresimt nevoia să-l umple cumva, fie acumulând cunoștințe, fie expimându-și lăcomia și tânjind după bogății materiale care să le distragă atenția de la propria nimicnicie interioară- pe care nu o realizează de cele mai multe ori, fiind prinși în mrejele propriilor dorințe, fie prin identificarea cu diferite convingeri politice sau religioase, ori prin compasiune, altruism și empatie, prin analiza interioară, acte de creație, sau, nu de puține ori, prin frecventarea acelora care le-ar putea împărtăși sau „vinde” chiar și „o fărâmă de adevăr”.

Sunt indivizi care intuiesc, simt în străfundul lor că dincolo de existența terestră, de zbaterile și plăcerile lumești se află ceva sacru, care nu se relevă omului decât după o îndelungă și serioasă explorare a realităților vieții.

În cartea sa, „Setea de întregire”, Christina Grof demonstrează impecabil că dependențele de orice fel sunt, în ultimă instanță, izvorâte din nevoia profundă de expansiune a conștiinței, acea necesitate de a ieși din spațiile strâmte ale minții, din nevoia de transcendență a subconștientului.

Concepțiile fiecăruia cu privire la lume și la viață, la sensul existenței umane, îi dictează acestuia natura frământărilor interioare și a informației spre care-și manifestă interesul, calitatea relațiilor de orice fel, acțiunile și modul cum le înfăptuiește, dorințele, aspirațiile- care susțin motivația și suportul intern, și felul cum se raportează la un plan superior, oricare ar fi acela.

Psihologul și cercetătorul american Abraham Maslow a pus pentru prima dată în istoria psihologiei bazele unei „ecuații” de funcționare a manifestărilor umane, o încercare de explicare a motivelor ce stau la baza acțiunilor- definite ca mod de satisfacere a unor necesități; el și-a numit „ecuația” Piramida trebuințelor umane. De remarcat este faptul că Maslow a identificat inițial doar 5 nivele ale trebuințelor: 1. Necesități de subzistență; 2. Necesități de securitate; 3. Necesități de apartenență și dragoste; 4. Necesități de statut social; 5. Necesitatea de autoactualizare- aceasta din urmă bazându-se pe convigerea că existența umană este în mare măsură o potențialitate; suntem într-o stare continuă perfectibilă; introduce totodată ideea de creștere umană, subliniind faptul că ființa umană este deschisă, are o nevoie necontenită de perfecționare, de dezvoltare creatoare, iar capacitățile sale sunt într-un proces continuu de amplificare. La sfârșitul vieții el a observat că mai există o categorie specială pe care a numit-o Nevoia de transcendență, care nu poate fi obținută până când nevoile anterioare nu sunt satisfăcute. Este vorba despre recunoașterea naturii spirituale a ființei și asumare demnității misiunii sale spirituale: cea de creator de valori, Fiu al Arhitectului Suprem, care are sarcina de atrasa planurile unei lumi noi (înainte de a intra într-un plan superior) și ale unui om nou- același, dar educat, cultivat, emancipat, transfigurat printr-un efort propriu, autocreator: Homo Sui Transcendentalis. Acesta, raportându-se la Divinitate, va avea grijă să se autoeduce, să crească, să se dezvolte către nivelele și dimensiunile superioare, transcendente ale devenirii vieții pe Pământ.

Sunt mulți autori care îi contestă teoria, susținând că această nevoie de transcendență este o nevoie de bază a omului, și nu una superioară așa cum afirmă Maslow; acesta se manifestă constant și nu îi va da pace omului până când acesta nu va găsi un sens vieții, un rost ascendent acțiunilor și nevoilor sale, lipsa de transcendență din rutina zilnică fiind cea care determină acumularea de frustrări existențiale.

Cuvântul „transcendență” vine din limba latină. Prefexiul trans înseamnă dincolo; este urmat de verbul scand-o, um, ere care înseamnă a te sui, a te urca, a te cățăra. Solomon Marcus atrage atenția asupra comportamentului copiilor, care savurează acțiunea de a se cățăra ori de câte ori au ocazia, „de a se înălța în orice fel, suindu-se, urcându-se, cățărându-se ca să ajungă cât mai sus, această imagine trebuie să ne stea mereu în atenție când vrem să înțelegem și tâlcurile mai profunde ale transcendenței. Să ne dăm seama în ce măsură nevoia de transcendență vine din adâncul ființei umane, vine din întreaga sa ereditate, vine din întreaga sa istorie.” (Solomon Marcus, 2014). În continuare, arată că nevoia de transcendență ne definește ca oameni, iar trecerea de la imanent la transcendent, sau de la profan la sacru, discutând în termenii lui Eliade, este mai degrabă graduală, lină, decât bruscă, casantă.

În tot ceea ce facem, simțim nevoia de a ne raporta la o forță superioară, transcendentă lumii fenomenelor, care să susțină și să legitimeze toate acțiunile noastre. Indiferent de rolul social pe care îl jucăm la un moment dat, suntem și vom rămâne mereu o ființă duală: fiziologică și spirituală, pământească și divină. Așa cum recunoștea Pascal, adevărata măreție a omului este să poarte în sine deopotrivă Raiul și Infernul, Neantul și Eternitatea.

Tehnica socratică are la bază tocmai această siguranță: că pe lângă tot ce-i fals, orice om are și adevărul în el; trebuie doar să-și amintească, să scoată la lumină. De la o certitudine identică pleacă și unele filosofii indiene, îndemnând omul să-și realizeze adevărata natură, liberă, a sufletului său- pentru că orice suflet este autonom și pur, doar că omul nu-și dă seama de asta. Desăvârșirea, atât pentru Socrate cât și pentru filosofiile indiene, stă în capacitatea individului de a-și „aminti” sau de a „recunoaște” adevărul. Drumul spre înțelepciune sau spre libertatea ființei este unul de la profan la sacru, în drum spre „centru”, fie că este vorba de realitatea absolută din interiorul omului sau de centrul sacru din afara lui, și totuși Omniprezent. Dar nimeni nu poate parcurge acest drum al devenirii și nici nu va putea aduce mari servicii umanității, decât dacă va cunoaște și va înțelege modul și principiile după care funcționează mintea umană. Condiția unei astfel de evoluții este cucerirea propriei minți mai înainte de orice, considera Swami Sivananda.

De atlfel, toate religiile se întemeiază pe o afirmație de o importanță absolută: aceea că „în anumite momente, mintea umană poate transcende nu doar limitările simțurilor, dar chiar și propria sa putere de raționa.” (Swami Sivananda, 1995, p.17)

La fel de pregnant este și faptul că toate religiile, fără nicio excepție, susțin că omul este de fapt o degenerare a ceea ce a fost el cândva. Găsim această idee în istoria Căderii din Grație a lui Adam și a Evei, în Epoca Adevărului din scripturile hinduse- unde sunt descrise vremuri imeoriale în care oamenii mureau doar atunci când doreau, își putea păstra corpul puternic și sănătos oricât, iar mintea lor era veșnic armonioasă și pură, în existența Potopului ca urmare a degenerării gradate a umanității- pe care o regăsim atât în Vechiul Testament, cât și la vechii babilonieni, la egipteni, chinezi și hinduși. Exemplele ar putea continua; dacă ne reîntoarcem privirea spre mitologie, vedem că în spatele tuturor acelor povești se află întotdeauna o idee supremă- aceea că suntem doar o manifestare degenerată a ceea ce am fost cândva.

Prin urmare, luând seama la toate cele de mai sus, nu doar ideea, ci și simțirea necesității devenirii de sine se relevă ca o trebuință stringentă a omului. Este, deci, necesar să ne conștientizăm menirea ascendentă, pentru a nu ne mai energiza acțiunile spre direcții greșite, ci doar înspre cele care prefigurează metamorfoze fundamentale atât pentru om, cât și pentru societate. Trebuie să avem în vedere împlinrea de sine în viață și în lume prin: sănătatea corpului, armonia minții, relațiile sănătoase cu ceilalți, cu natura înconjurătoare și, după caz, cu planul divin, fără a pierde din vedere faptul că totul trebuie făcut cu dragoste, pentru că, așa cum remarcă Sfântul Ioan Gură de Aur, dragostea schimbă însăși natura lucrurilor; în mâna dragostei toate devin bune.

Găsesc aici semnificativă opinia lui Solomon Marcus, care conchide magistral că periplul omului spre transcendență, spre desăvârșire pornește încă din copilărie, aici intervenind nevoia de orientare prin educație: „Mă întorc la copilul care se cațără, care vrea mereu să se urce pe stîlpi, pe garduri, în pomi, cade, se lovește, se julește la genunchi, are mereu niște răni pe picioare. De la el trebuie să pornim. Cum reușim ca această ambiție a copilului de a aspira spre mai sus să o educăm, să o orientăm. Pasiunea lui pentru înălțare se asociază cu incapacitatea sa de discernămînt, care poate compromite direcția în care se înalță. Și aici ar trebui să intervină educația. Să preia ștafeta, să-i mențină pofta de înălțare fizică, de cățărare, dar treptat s-o deplaseze, s-o reorienteze mereu în direcțiile cele mai interesante. Obiectul cățărării trebuie să devină tot mai interesant, mai profund. Acesta este de fapt pariul educației. Unul din pariurile majore ale educației este să educăm această aspirație spre mai înalt, mai departe, dar încă o dată, repet: nu ceva de dragul competiției în sine, cum se întîmplă acum, că au loc și competiții pe tema cine înghite mai mulți cîrnați de Pleșcoi în decurs de cinci minute și unul se sufoca și moare.”( http://convorbiri-literare.ro/?p=2131, format electornic al Revistei Convorbiri Literare, 2014)

MENS SANA IN CORPORE SANO

1.2.1 Sănătatea

Activitatea fizică și psihică ne ajută să ne menținem sănătoși și inteligenți, pe măsură ce îmbătrânim. Deși eforturile noastre de a ne păstra mințile tinere și viguroase nu pot impiedica chiar orice declin de natură congnitivă, în mod surprinzător, o legatură puternică între efortul fizic și prospețimea mentală face în așa fel încât un tonus bun să ne mențină și cogniția mai robustă.

Anticii aveau dreptate.

Cu toții știm că dacă nu facem mișcare, mușchii ni se atrofiază. Ceea ce mulți oameni nu înțeleg însă, este că și creierul își menține o formă mai bună atunci când corpul este exersat și sângele este pus în mișcare. Și aici nu este vorba numai despre capacitatea de a învăța o nouă limbă străină sau de a rezolva cuvinte încrucișate cu un nivel ridicat de dificultate ci, după cum au descoperit cercetătorii, reconfirmând o lege antică, exercițiul fizic este critic chiar pentru sănătatea propriu-zisă a minții.

Deși ideea exersării mașinăriei cerebrale prin desfășurarea unor activități solicitante pentru creier este intens popularizată, o analizare a unui mare număr de studii arată ca întreținerea bunăstării mentale presupune mai mult decât atât. Numeroase alte lucruri pe care le întreprindem, inclusiv participarea la activități care ne obligă să gândim, să facem regulat mișcare, să avem o viață socială și chiar o atitudine pozitivă, au o influență considerabilă asupra eficienței funcțiilor noastre cognitive, atunci când ajungem la bătrânețe.

Luat mai puțin abstract, scopul unei vieți aici, în această lume și civilizație, este de a ne șlefui câte o trăsătură de caracter sau mai multe, sau de a ajuta pe ceilalți să realizeze acest lucru. Viața socială nu face decât să stabilească puncte de referință față de care ne observăm dinamica acestei șlefuiri interioare. Fiecare vine într-o anumită familie, capătă o anumită educație, va avea un anumit rol social, astfel că fiecare va avea propria scală de valori să le zicem morale, fiecare calitate interioară va fi prețuită de fiecare într-un anumit fel, unele fiind mai importante, chiar dominante, altele deocamdată ignorate până la urmãtoarea lecție. Astfel că fiecare și-a programat cursul vieții prezente având un scop precis, punându-și anumite jaloane, anumite puncte de referință cu care să se ajute. Că în acest moment educația schimbă la majoritatea această scală de referință cu una comună, raportată doar la valori cantitative, financiare, asta-i o abatere de la Jocul Universului și fiecare abatere trebuie corectată.

Iată deci necesitatea acestui Plan al Iluziei, în care fiecare poate schimba orice parametru după voia sa, în care ce se întâmplă în afară este pur și simplu reflectarea a ceea ce este cu adevărat înăuntru. Avem această posibilitate de manifestare continuă a gândurilor noastre, ce vedem afară este ca și ceea ce gândim înăuntru. Faptul că vedem astăzi foamete, griji, boli, bătrânețe, neputință, dovedește că majoritatea oamenilor au pierdut controlul asupra cursului gândirii lor. Societatea bombardează omul cu imagini, informații care de care mai pesimiste și îngrijorătoare, până când acesta le acceptă, lăsându-le să-i ocupe mintea în totalitate. Câți dintre noi nu stau toată ziua și se lamentează de tot felul de probleme, personale, naționale sau planetare, dar câți creează efectiv în planul interior, mental, un scenariu, o strategie de modificare a acestor imagini, iar apoi, după ce le îmbracă cu Lumina Sufletului, să le spună: ”Amen” sau „Așa să fie !” (Lucian Stratan- Omul, sistem energetic, 1997)

Einstein este recunoscut pentru rolul său important jucat în istoria omenirii, având calitatea de inițiat și dreptatea parțială când afirma următoarele (Bruce Lipton – The Biology of Perception, 2010):

"O ființă umană este parte a unui întreg, numit de noi „Univers”, o parte limitată în timp și spațiu. Omul se experimentează pe sine, gândurile și sentimentele sale, ca pe ceva separat de rest, un fel de iluzie optică a propriei sale conștiințe.

Această iluzie e ca un fel de închisoare pentru noi, restricționându-ne dorințele personale și limitându-ne afecțiunea la doar câteva persoane apropiate nouă.

Sarcina noastră trebuie să fie eliberarea din această închisoare, extinzând cercul compasiunii pentru a cuprinde toate creaturile vii și întreaga natură, în deplina sa frumusețe.
Nimeni nu este capabil să realizeze complet acest lucru, dar năzuința către o asemenea realizare este prin ea însăși parte a eliberării noastre și a fundamentării liniștii noastre interioare."

În viziunea fizicii cuantice

organismul uman este constituit din aceeași corpusculi din natură. Existența unor mișcări ondulatorii, a fiecărui corpuscul (atom, moleculă, agregat de molecule etc.) conduc la obținerea unui anumit tip vibrator individual, evident, propriu fiecărui organism (în cazul organismelor), între anumite limite specifice organismelor umane. Interacțiunea câmpului vibrator propriu cu un alt câmp vibrator, indiferent de natura acestuia, poate provoca anumite perturbații, plăcute sau neplăcute, în organismul uman.

Spectrul vibrațiilor sonore este generat de variate surse din natură: sunetele vorbirii și muzicii, foșnetul frunzelor și șuieratul vântului, bubuitul tunetului, glasul păsărilor și strigătele animalelor, bătăile ploii și ale valurilor mării, zgomotele motoarelor, vehiculelor, căderii pietrelor și ruperii lemnelor, huruitul stâncilor prăbușite, sunetele cornului de vânătoare sau al tam-tamului ca mijloc de comunicație și multe altele.

Raportat la scara speciei, individul este o microparticulă îndeplinind, astfel, condițiile unei realități cuantice. De asemenea, observațiile fizicienilor potrivit cărora în lumea sub-cuantică particulele se comportă după legi mai apropiate de legile gândului decât de legile mecanicii clasice, ne îndreptățesc să abordăm sistemul psihic uman ca pe un sistem cu proprietăți cuantice.

Teoria cuantică pornește de la câteva idei esențiale, pe care le vom prezenta pe scurt:

În primul rând, fizica cuantică consideră că toate sistemele materiale posedă o caracteristică principală: dualitatea undă-particulă. Astfel, electronii – care în fizica clasică, newtoniană acționau ca particule, pot în condiții speciale să se comporte ca unde, respectând legile electromagneticii și nu cele ale mecanicii.

Toate acțiunile care au loc în fizică pot fi măsurate, iar cele mai mici unități energetice, care nu mai pot fi subdivizate sunt "cuantele" (de aici și denumirea de fizică cuantică). De exemplu, un atom poate face un salt de la o stare la alta, fără a trece prin stadiile intermediare, cu emisia unei cantități cuantice de energie luminoasă. Când particulele interacționează, este ca și cum ele ar fi conectate prin legături invizibile la un întreg. Pe scară largă, aceste conexiuni invizibile sunt atât de multe încât analiza lor devine probabilistă.

În al treilea rând, există o proprietate stranie de "ne-localizare" cuantică. Aceasta înseamnă că particule aflate la distanțe microscopice unele de altele (de ex. mii de kilometri) pot să interacționeze unele cu altele într-un mod ciudat, ca și cum ar fi inter-conectate, însă legătura dintre ele este necunoscută. Este ca și cum ar exista un „întreg” care coordonează prin metode necunoscute fiecare părticică din univers. Bohr (Bohr, Niels – Atomic Physics and Human Knowledge, John Wiley and Sons, New York, 1958) și Heisenberg au dezvoltat această idee, demonstrând că nu se pot face observații obiective, întrucât observatorul, prin acțiunea sa de observare, modifică starea cuantică a sistemului observat. Aplicată la un caz concret, înseamnă că simpla îndreptare a atenției către o floare modifică la nivel cuantic starea acelei flori!

Teoria cuantică aplicată în psihologie a fost abordată în țara noastră de Ion Mânzat în anul 1984. Acest proiect românesc unicat de psihologie cuantică a fost dezvoltat ulterior și publicat în volumul "Psihologia sinergetică. În căutarea umanului pierdut" (1999, p. 71-107, Mânzat, Ion – Psihologia sinergetică, Editura Pro Humanitate, București, 1999).

Ion Mânzat aplică principiile cuantice în psihologie: principiul complementarității al lui Niels Bohr "contraria non contradictoria sed complementa sunt" – contrariile nu sunt opuse, ci complementare. De exemplu intuiția intelectuală se instituie prin complementaritatea conștientului și a inconștientului, a inteligenței și creativității; creativitatea se dezvoltă prin relația complementară sintre atitudinile și aptitudinile fundamentale.

Principiul de nedeterminare elaborat de Werner Heisenberg "starea sistemelor cuantice nu poate fi descrisă exact, deoarece observarea poziției modifică impulsul (energia) sistemului și invers" care aplicat în psihologie devine "măsurarea și diagnoza psihologică nu pot fi realizate simultan fără erori". Intervenția psihologului în experiment, fie și numai prin observarea lui modifică datele experimentale și astfel influențează diagnosticul final.

În opinia lui Ovidiu Brazdău și colab. (Buletinul Psihologiei Transpersonale, Jurnal On-line al "Asociației Române de Psihologie Transpersonală" Numărul 7-8 / 2003, „Conștiința și misterele fizicii cuantice”) un merit al fizicii cuantice este descrierea structurii multidimensionale a universului. Teoria cuantică modernă demonstrează existența în simultaneitate a unui număr infinit de universuri, legate între ele de diferite forme de "singularități", "găuri negre" sau "găuri albe", a căror esență este de fapt lumina, energia luminoasă. Conștiința, ca element fundamental al universului, există în fiecare din aceste planuri, ca o calitate fundamentală a fiecărei dimensiuni. Aplicând principiile fizicii cuantice pe o scară largă, observăm similaritatea între universul multidimensional și conștiința multidimensională, începând de la universuri cu structuri primare (cărora le poate corespunde conștiința simplă) și până la universuri complexe, integratoare, care înglobează un număr infinit de universuri așa zis "simple" (cărora le poate corespunde o conștiință extinsă). 

În paradigma cuantică, omul este privit din punct de vedere holistic și cuprinde trei mari laturi, componente: 1. Omul fizic 2. Omul psihologic, emoțional 3. Omul spiritual. (Gheorghe Coman, Psihologie și teorie cuantică, Iași, 2012)

Omul fizic reprezintă partea fizică a organismului, tot ce ține de corpul fizic, de materia din care suntem creați.

Omul psihologic, emoțional reprezintă partea organismului care ține de modul nostru de a gândi, de sentimentele pe care le nutrim, de emoțiile pe care le trăim.

Omul spiritual reprezintă partea aceea a ființei umane care privește relația noastră cu divinitatea, oricare ar fi aceasta.

Aceste componente ale ființei umane NU se compensează una pe cealaltă. Adică nu putem spune "lasă că pot să mănânc ce vreau și cât vreau, nu e obligatoriu să am grijă la partea fizică, pentru că voi avea mai multă grijă la modul de a gândi, și astfel voi compensa cu partea fizică de care nu am grijă".

Armonia biostructurală se instalează atunci când toate cele trei componente sunt egale. În oricare altă situație ne găsim în dezechilibru. În ceea ce privește partea fizică, trebuie să avem grijă la alimentație, să asigurăm corpului o dietă echilibrată care să conțină toate elementele de care are el nevoie. Mesele trebuie să fie regulate pe cât posibil, și să nu mâncăm după ora 18 sau 19.

Extrem de important, zilnic trebuie făcută mișcare, exerciții fizice. Totodată, zilnic trebuie exersată respirația conștientă, măcar de câteva ori pe zi. A se evita pe cât posibil curenții de aer și aerul condiționat, care pot produce blocaje energetice severe.

In ceea ce privește partea psihologica, emoțională, aici trebuie să ne cultivăm un anume mod de gândire și de relaționare cu cei din jur. O alimentație adecvată și mișcarea zilnică ajută extrem de mult în cultivarea unui mod de a gândi pozitiv. Frica, gândurile negative, ura, invidia, orgoliul, și alte emoții de acest fel sunt ucigătoare pentru organism. Gândirea pozitivă se obține automat printr-o relație bună cu divinitatea, printr-o relație bună cu semenii, prin muncă în satisfacție, printr-o alimentație echilibrată, prin mișcare. Dacă persistă sentimentele negative, înseamnă că ceva este greșit, ceva s-a neglijat dintre cele enumerate anterior.

În ceea ce privește relația cu divinitatea, trebuie spus de la început că nu este importantă religia de care aparținem. Nu contează dacă numești divinitatea Dumnezeu, Allah, Budhha, Forța Naturii, etc. Importante sunt sentimentele noastre față de divinitate. Fiecare se va raporta la divinitate în funcție de religia sau credința pe care a ales-o, pe care a simțit-o mai aproape de sufletul său. Din păcate aici mulți oameni se raportează greșit, și cred că dacă aprind o lumânare la biserică sau spun o rugăciune, sunt cei mai buni credincioși. Sau merg la biserică, se roagă, fac semnul crucii din obligație sau din obișnuință. A avea o relație bună cu divinitatea, înseamnă a trai în inimă, în sufletul tău această relație. Contează ceea ce este în sufletul tău, nu ceea ce faci doar ca să te vadă alții sau ceea ce faci din instinct (de exemplu mulți fac semnul crucii când trec pe lângă o biserică, însă e un gest mecanic, gândul lor este la cu totul altceva). Relația cu divinitatea se trăiește în inima și sufletul tău.

A fi în armonie biostructurală înseamnă a avea un echilibru între fizic, emoțional, și spiritual. Atunci când în una din aceste părți se instalează un dezechilibru, acest dezechilibru se va manifesta mai întâi în planul energetic, iar dacă nu este rezolvat, inevitabil se va manifesta în planul fizic, instalându-se boala.

Lumea noastră nu poate fi înțeleasă ca o colecție de entități independente trăind într-un fundal fixat, static al spațiului și timpului. Dimpotrivă, este o rețea de relații, proprietățile fiecărei părți fiind determinate de relațiile cu celelalte părți. Relațiile ce formează lumea noastră sunt relații cauzale. Aceasta înseamnă că lumea nu este alcătuită din obiecte, ci din procese prin care lucrurile se întâmplă. Particulele elementare nu sunt obiecte statice care doar se află acolo, ci procese ce transportă câțiva biți de informație între evenimentele prin care ele interacționează, dând naștere unor noi procese.

Din punct de vedere al teroriei energetice,

Lucian Stratan în „Omul, sistem energetic”, 1997, clarifică trei planuri energetice prin intermediul cărora omul, în devenirea sa, este o forță absolută în lumea în care trăiește, lumea interioară lui cât și cea exterioară.

Primul din cele trei planuri este Planul Mental, este cel mai aproape ca vibrație de Spirit,

este primul modificat, restul transformărilor, până în lumea vizibilă urmând din aproape în aproape, ca o cascadã. Unitatea de bază a acestui Plan mental este Informația, în funcție de vibrația sa, fiind percepută ca sunet sau imagine. Dinamica personală poate fi observată și prin dinamica acestor imagini și sunete ce se perindă prin minte, sunt tocmai acele gânduri ce se rostogolesc adesea fără control. Fericit cel ce reușește să-și să-și controleze gândurile, acela are acces la făurirea propriei vieți.

Urmeazã apoi Planul Astral, cel al dorințelor, al sentimentelor, având o frecvență mai scăzută decât cea a gândurilor. Cum și imaginile pot varia de la lumina cea mai pură la întunericul absolut, trecând printr-o infinitate de culori, și sentimentele au paleta de desfãșurare foarte largă, de la Iubirea absolută, la ura cea mai neagră. Toate sunt unități de măsură, de la o polaritate la alta, aflate pe o scală ale aceleași unice Forțe : Iubirea.

Al treilea Plan, cel fizic, material, aflat pe scala cu vibrațiile cele mai joase, acele imagini și sunete sunt atât de mult încetinite, încât pot fi captate de receptori cu frecvență mai redusă, acei analizatori ai corpului fizic. Avem de asemenea receptori și pentru celelalte planuri, dar educația și mediul stresant din jur le bruiază și le blochează, fãcându-le rupte de conștient, dar nu nefuncționale. Pur și simplu conștientul este pe o lungime de undă mai mică decât frecvența de emitere a acelor receptori subtili.

Din perspectiva biologiei celulare,

Dr. Bruce Lipton, specialist, cercetător și profesor la Universitatea din Wisconsin, în „Biologia credinței”, vorbește despre cum ne pot învăța celulele noastre despre mecanismele vieții, dar și cum să trăim o viață împlinită și plină de abundență.

Dacă vechea biologie susținea că suntem victime ale genelor noastre, și că dacă ne-am născut cu gene “nenorocoase” nu avem ce să facem în privința acestui lucru, noua biologie, demonstrează că nu genele, ci noi, deținem controlul asupra vieții noastre.

E adevărat că venim pe lume având anumite gene, că suntem predispuși spre anumite comportamente, dar mediul e cel care contează cu adevărat. Genele sunt corelate cu anumite comportamente, dar nu genele sunt răspunzătoare pentru acele comportamente. De exemplu, cheia mașinii e corelată cu funcționarea mașinii. Dar dacă lași cheia în contact, mașina nu o să pornească de capul ei. Tu ești cel care controlează cheia, și apoi mașina. Tu ești răspunzător pentru ca mașina să pornească, nu cheia! Cheia e doar un element din acest sistem.

La fel, genele pot fi corelate cu anumite comportamente, dar în lipsa unui mediu adecvat, care să le activeze, ele sunt inofensive.

Pentru multă vreme, s-a crezut că nucleul este creierul celulei. Studiile aprofundate au descoperit însă, că mebrana e creierul celulei. Imaginează-ți un sandviș făcut din 2 felii de pâine unse cu unt. Dacă torni o linguriță de vopsea pe o parte, ea se va opri când ajunge la unt. Acum, imaginează-ți că între felii pui măsline umplute cu ardei și măsline fără sâmburi.

La fel, torni vopsea pe o parte. Când vopseaua va ajunge la o măslină umplută cu ardei, ea se va opri. Însă când vopseaua va ajunge la o măslină goală, ea va trece prin ea(pentru că măslina îi furnizează un canal) și va ajunge pe cealaltă parte a sandvișului. Asta se întâmplă și cu mebrana celulei: ea lasă să treacă subtanțele nutritive și blochează substanțele toxice.

Ei aceste măsline, sunt de fapt proteine receptoare și proteine efectoare. Proteinele receptoare sunt organele de simț ale celulei, echivalentul ochilor, nasului, etc. Ele sunt ca niște antene care răspund la anumite semnale din mediu. Acestea pot fi active sau inactive. Când sunt active, ele recepționează semnale din mediu, iar apoi în funcție de ce recepționează transmit celulei ce să facă. Ele sunt ca niște antene, pot primi semnale fizice, dar și câmpuri de energie vibrațională. Proteinele efectoare sunt cele care aranjează celula în funcție de semnalele primite de proteinele receptoare.

Primul lucru extraordinar e că dacă antenele primesc și semnale fizice și semnale vibraționale, înseamnă că le poți da ordine și fizic(prin mâncare-nutrienți, medicamente), dar și prin gând sau altă formă de energie. Asta explică de ce există legaturi între psihic și fizic. Și că prin felul în care gândești îți poți programa viața, sănătatea!

Prin puterea gândului, le poți “ordona” celulelor să facă ce vrei tu. Dacă e așa, de ce nu se vindecă oamenii singuri, de ce au atâtea probleme?

Pentru că facem conștient doar 5% din lucruri. 95% le facem inconștient. Bruce Lipton vorbește despre felul în care celula seamănă cu un calculator. Aceasta are propriul ei hard, pe care stochează programe. Apoi, rulează programele care sunt instalate. Ultimele studii arată că bebelușii sunt programați încă de când sunt în burta mamei. Felul în care se simte mama în timp ce e însărcinată, felul în care mănâncă, vor avea efecte asupra copilului după ce se naște.

Apoi, conform studiulului Dr. Rima Laibow, Quantitative EEG and Neurofeedback, creierul funcționează pe 5 frecvențe. Până la vârsta de 2 ani, creierul funcționează pe unde delta, apoi între 2 și 6 ani, unde teta. La aceste frecvențe, creierul întră într-o stare deschisă la sugestie și programare. Dacă până la vârsta de 6 ani părinții îi spun copilului că este prost, urât, rău, etc, el crede pe bune și este afectat toată viața. Fără a mai lua în calcul că învățăm și prin cele 3 școli ale neajutorării sau imitarea comportamentului celorlalți.

La o vârsta fragedă, subconștientul nostru e programat negativ. Apoi toată viața rulăm aceste programe fără a ne da seama măcar de acest lucru. Pentru a putea face o schimbare de durată, e nevoie deci, de reprogramare subconștientului (NLP-ul e una din cele mai cunoscute metode).

Învățăturile mistice orientale

consideră corpul fizic ca fiind începutul unui lanț de sisteme energetice, și nu sfârșitul său. Aceste sisteme energetice subtile ocupă un loc preponderent în funcționarea globală a ființei umane. Departe de a fi un sistem închis, sistemul fizic nu reprezintă decât o parte a sistemului dinamic.

Chakra  este un cuvânt din limba sanscrită care se traduce prin roată sau cerc. Chakra este un concept filosofic care se referă la vârtejuri în formă de cerc care, conform medicinei indiene tradiționale, ar exista în corpul uman (Charles Webster Leadbeater. The Chakras. pp. p.1).

Deși există mulți susținători contemporani ai conceptului, din cauza naturii subtile a subiectului, știința modernă nu a dovedit existența sau inexistența chakrelor.

Omul comunică cu mediul înconjurător prin intermediul chakrelor. Ele asigură un permanent schimb de energii subtile care au rolul de a mijlocii comunicarea în orice situație. Din fiecare chakra radiază un anumit număr de canale energetice („nadi”)cunoscute în tradiția yoghină sub numele de petale sau spițe energetice. Clarvăzătorii susțin adeseori că văd chakrele ca niște focare de lumină subtilă distinct colorate care au un număr diferit de petale, care pornesc dintr-un punct central.

Chakrele sau centrele energetice principale sunt șapte la număr, sunt dispuse de-a lungul coloanei vertebrale (din creștetul capului până la baza coloanei vertebrale):

Chakra Rădăcină (ultimul os al coloanei vertebrale, coccis)

Chakra Sacrală (ovar/prostată)

Chakra plexului solar (zona buricului)

Chakra inimii (zona inimii)

Chakra gâtului (zona gâtului)

Chakra frunții sau al treilea ochi (glanda pineală)

Chakra coroanei (glanda hipofiză)

Chakra Radacină este legată de instinct, securitate, supraviețuire și deasemenea de potențialitate umană. Această Chakra este localizată în zona perinală, care este regiunea dintre organul genital și anus. Deși nu există niciun organ endocrin în acea zonă, se spune că se leagă de gonade și de măduva glandei suprarenale, care este responsabilă pentru răspunsul "luptă sau fugi", simptom care se activează când viața este pusă în pericol. Există un mușchi localizat în această regiune care controlează ejacularea la bărbați. O paralelă este dusă între spermatozoid și ovul, unde se află codul genetic și kundalini. Chakra Radacină este simbolizată printr-o floare de lotus cu 4 petale și culoarea reprezentativă este roșu. Problemele majore implică sexualitatea, dorința și obsesia. Din punct de vedere fiziologic, Chakra Radacină guvernează sexualitatea, mental guvernează stabilitatea, emoțional guvernează senzualitatea și spiritual guvernează un simț al securității. (The Chakra Bible, Patricia Mercier, Octopus Pulishing Group Ltd., 2007, p.91)

Chakra Sacrală este localizată în zona sacrală (de unde și numele) și se crede că este legată de testicule sau ovare, glande care produc diverși hormoni sexuali implicați în funcția de reproducere. Se mai crede că Chakra Sacrală este legată de sistemul genital și de glandele suprarenale. Chakra Sacrală este simbolizată printr-o floare de lotus cu 6 petale, și corespunde culorii portocalie. Problemele majore legate de Chakra Sacrală sunt relațiile, violența, dependențele, nevoile emoționale de bază și plăcerea. Fiziologic, Chakra Sacrală guvernează reproducerea, mental guvernează creativitatea, emoțional guvernează bucuria și spiritual guvernează entuziasmul. (The Chakra Bible, Patricia Mercier, Octopus Pulishing Group Ltd., 2007, p.127)

Chakra Focului este legată de metabolism și de sistemul digestiv. Se crede că Chakra Focului corespunde Insulelor lui Langerhans, (The Chakra Bible, Patricia Mercier, Octopus Pulishing Group Ltd., 2007, p.168) care sunt grupuri de celule din pancreas, deasemenea din peretele exterior al glandelor suprarenale și cortexului adrenal. Acestea joacă un rol foarte important în digestie, conversiunea din aliment în energie pentru corp. Este simbolizată printr-o floare de lotus cu 10 petale. Culoarea care îi corespunde Chakra-ei Focului este galbenă. Problemele majore guvernate de Chakra Focului sunt chestiuni de putere personală, frică, anxietate, formarea unei opinii, introversiune, și tranziția din emoții de bază și simple la complexe. Din punct de vedere fiziologic, Chakra Focului guvernează digestia, mental guvernează puterea personală, emoțional guvernează expansivitatea, și spiritual guvernează tot ce înseamnă creștere și dezvoltare. (The Chakra Bible, Patricia Mercier, Octopus Pulishing Group Ltd., 2007, p.167)

Chakra Inimii este legată de timus, glanda endocrină localizată în coșul pieptului. Timusul este un element al sistemului imunitar, dar și a sistemului endocrin. Este baza maturizării celulelor T responsabile pentru vindecarea bolilor și poate fi afectată de Stress. Chakra Inimii este simbolizată printr-o floare de lotus cu 12 petale. Chakra Inimii este legată de culorile verde sau roz. Problemele majore în care este implicată Chakra Inimii implică emoțiile complexe: compasiunea, tandrețea, dragostea necondiționată, echilibrul spiritual, respingerea și starea de bine. Fiziologic, Chakra Inimii guvernează circulația, emoțional guvernează dragostea necondiționată pentru sine și celelalte ființe, mental guvernează pasiunea, și spiritual guvernează devotamentul. (The Chakra Bible, Patricia Mercier, Octopus Pulishing Group Ltd., 2007, p.199)

Chakra Gâtului poate fi înțeleasă prin relatarea comunicației și creșterea prin expresie. Aceasta chakra este paralelă glandei tiroide , o glandă endocrină situată deasemenea în gât și care produce Tiroxină, responsabilă de creștere și maturizare. Este simbolizată printr-o floare de lotus cu 16 petale. Chakra Gâtului este caracterizată de culoarea albastră deschisă și pală, sau turcoaz. Ea guvernează probleme ca expresivitatea de sine și comunicația. Din punct de vedere fiziologic, Chakra Gâtului guvernează comunicația, emoțional guvernează independența, mental guvernează gândirea fluentă, și spiritual guvernează simțul securității. Dacă se prezintă niște afecțiuni ale gâtului, corzilor vocale sau cavității bucale atunci Chakra Gâtului este dezechilibrată. (The Chakra Bible, Patricia Mercier, Octopus Pulishing Group Ltd., 2007, p.233)

Chakra frunții (împreuna cu Bindu, este deasemenea numită și "chakra celui de-al treilea ochi") este legat deglanda pineală, care ne poate informa de un model al previziunii chakrei. Glanda Epifiza este o glanda fotosensibilă care produce hormonul melatonin care controlează somnul și trezirea. Chakra frunții este simbolizată de o floare de lotus cu 2 petale, și corespunde culorilor violet, indigo sau albastru închis. Principalele probleme ale Chakra-ei frunții implică echilibrul părții suprioare și inferioare și încrederea in ghidarea din interior. Aspectul intern al Chakra-ei frunții este legat de accesul intuiției. Din punct de vedere mintal, Chakra frunții e legată de Conștiința vizuală. Din punct de vedere emoțional, Chakra frunții e legată de claritate la un nivel intuitiv. (The Chakra Bible, Patricia Mercier, Octopus Pulishing Group Ltd., 2007, p.267)

Chakra coroanei (glanda hipofiză) este considerată a fi chakra purei conștiințe. Se spune că rolul ei este similar hipofizei, care secretă hormoni pentru comunicarea cu restul sistemului endocrin, și care se conectează cu sistemul central nervos prin Hipotalamus. Talamusul se crede că ar avea rolul principal în baza fiziologică a conștiinței. Simbolizată de o floare de lotus cu 1000 de petale, Chakra coroanei este localizată la coroana capului. Chakra coroanei este reprezentată de culoarea albă și ea implică probleme fiziologice ca înțelepciunea și moartea. Aspectul interior al Chakra coroanei se crede că are legatură cu eliberarea de karma, acțiune fiziologică cu meditația, acțiune mentală cu conștiința universală și unitară, și acțiune emoțională cu "beingness".(The Chakra Bible, Patricia Mercier, Octopus Publishing Group Ltd., 2007, p. 302)

Patrick Drouot deschide perspective pasionante pentru înțelegerea ființei omenești, constituind o sfidare la adresa viziunii materialiste ce domnește de mai multe secole în lumea occidentală. Căci este o realitate spirituală a omului faptul că spiritul poate influența mecanismele biochimice care reglează organismul omenesc. Această idee este surpinsă primordial în cartea sa „Vindecare spirituală și nemurire, căile terapeutice ale viitorului”, Brașov, 2009.

El susține că fiecare chakră corespunde unui tip de percepție psihică. Acest fapt pune în lumină o altă funcție a chakrelor, aceea de organe subtile de percepție. Fiecare câmp electric conține șapte centri de forță. Chakrele „pulsează” în mod ritmic astfel încât aspectul lor de ansamblu este acela al unei flori ale cărei petale se află într-o mișcare armonioasă continuă. Funcționarea lor influențează enorm echilibrul fizic. La fel cum corpul fizic moare și se recompune în fiecare clipă, tot așa se reînoiesc în mod constant aceste câmpuri, dar într-un ritm cu mult mai ridicat. Or chakrele posedă un mecanism care sincornizează energiile ridicate, ce coboară către corpul fizic. Așadar ele sunt transmițători esențiali.

Chakrele electrice apar ca niște vârtejuri energetice în mișcare rapidă, care ăși iau energia din centrul lor și o răspândesc la periferia petalelor lor, după imaginea spițelor unei umbrele. Torentul de energie care provine din câ,pul universal pătrunde în chakre, inducând o mișcare de rotație. Acest flux nu afectează structurile lor geometrice de bază, care rămân constante. Chakrele sunt diferențiate de câmpurile în sine. Centrii nu sunt niciodată statici. Viteza lor de rotație este rapidă și variabilă, în fucnție de starea de sănătate a persoanei și de calitatea fluxului care intră în chakră. Procesul în ansamblu este analog procesului respirator: energia este inspirată și expirată de cître subiect. Energia pătrunde în nucleul chakrei, aringe coloana vertebrală, apoi circulă de-a lungul canalelor subtile conectate la sistemul nervos central. Recunoscând structura energetică a anatomiei umane, putem începe să înțelegem și să folosim metode subtile de vindecare energetică, sau cel puțin de reamonizare a ființei.(Patrick Drouot, „Vindecare spirituală și nemurire. Căile terapeutice ale viitorului”, editura Divin, Brașov, 2009, p.77)

În cuprinsul cărții găsim și câteva sfaturi de o valoare inestimabilă, prin care ne putem da seama care este relația dintre spirit și apariția bolilor în corp și ce putem face pentru a înțelege cauza profundă a bolilor și a ne menține sănătatea.

Precepte de îmbolnăvire:

Nu dați atenție corpului vostru. Mâncați cât mai multe alimente de proastă calitate. Beți mult alcool. Dacă sunteți stresați și obosiți, ignorați acest lucru și consumați-vă ultimele forțe, depățindu-vă limitele.

Cultivați experiența vieții ca fiind fără scop și fără valoare.

Faceți lucrurile care nu vă plac, evitând să le faceți pe cele care v-ar face plăcere. Urmați sfaturile și respectați părerile celorlalți, privindu-vă pe voi înșivă ca mizerabili și inutili.

Fiți ranchiunoși și hipercritici, în special cu voi înșivă.

Umpleți-vă spiritul cu imagini îngrozitoare și apoi fiți obsedați de ele. Fiți îngrijorat, dacă nu tot timpul, măcar majoritatea lui. Evitați relațiile intime, profunde, cu ceilalți.

Acuzați-i pe ceilalți de toate problemele voastre.

Nu vă exprimați sentimentele și părerile într-un mod sincer și deschis. Celelalte persoane s-ar putea să nu le aprecieze. Dacă este posibil, încercați mai ales să nu vă cunoașteți sentimentele profunde.

Scoateți-vă din minte orice are vreo legătură cu umorul. Viața nu este o glumă.

Evitați să faceți schimbări care ar putea să vă aducă satisfacții mai mari și bucurii în viață.

Cum să deveniți și mai bolnavi (în cazul în care sunteți deja):

Gândiți-vă la toate lucrurile rele care vi s-ar putea întâmpla. Alegeți imagini îngrozitoare și aduceți-le cât mai frecvent în minte.

Fiți deprimați, invidioși și furioși. Acuzați pe oricine și pe toată lumea pentru boala voastră.

Citiți articole, cărți, priviți programe la televizor și ascultați personaje care vă întăresc punctul de vedere că nu există nici o speranță, că nu aveți nici o putere de influență în desfășurarea bolii voastre.

Separați-vă de toată lumea. Priviți-vă ca pe un paria. Zăvorâți-vă în camera voastră și contemplați moartea.

Urâți-vă că v-ați distrus viața. Acuzați-vă fără milă și fără încetare.

Duceți-vă la diferiți medici, la specialist. Alergați de la unul la altul. Pierdeți-vă jumătate din timp în sălile de așteptare. Obțineți mai multe opinii contradictorii și multe medicamente experimentale și începeți un program după altul fără nici un rezultat.

Părăsiți-vă ocupațiile profesionale, încetați să lucrați la orice proiect, întrerupeți orice activitate care v-ar putea da vreun sentiment de bucurie și un țel.

Compătimiți-vă pentru propria soartă. Dacă vă întovărășiți cu cineva, asociați-vă în special cu persoane nefericite și pline de amărăciune. Intensificați-vă reciproc sentimentele de disperare.

Să nu aveți grijă de voi înșivă; ce folos ar avea? Cereți celorlalți să facă ceea ce ar trebui să faceți voi și apoi înfuriați-vă că nu au procedat bine.

Gândiți-vă cât de înspăimântătoare este viața și deveniți conștienți că într-o zi veți muri, poate chiar foarte curând.

Precepte pentru menținerea sau regăsirea sănătății:

Faceți lucruri care să vă dea un sentiment de împlinire, de bucurie și de sens în viață, care să vă recompenseze eforturile. Vedeți-vă viața ca fiind o creație proprie și faceți în așa fel încât să devină pozitivă.

Fiți atenți la voi înșivă, ascultați-vă nevoile interne la toate nivelurile, aveți grijă de voi înșivă, încurajați-vă neîncetat.

Eliberați-vă de toate emoțiile negative, de temeri, de invidie, de tristețe si de furii. Exprimați-vă sentimentele într-un mod corespunzător, nu le rețineți și învățați să vă iertați.

Mențineți în minte imagini și țeluri pozitive, imaginea a ceea ce vreți cu adevărat în viață. Atunci când apar imaginile înspăimântătoare reconcentrați-vă pe imaginile ce evocă sentimente de pace și bucurie.

Iubiți-vă și iubiți-i pe ceilalți. Faceți din acest sentiment țelul și expresia primordială a existenței voastre.

Creați-vă relații oneste, călduroase cu ceilalți. Încercați să vindecați rănile legăturilor trecute cu însoțitorii de viață sau însoțitorii de drum.

Faceți fapte altruiste în mijlocul unei comunități, al unui grup, sau la modul general față de ceilalți.

Angajați-vă în posibilitatea și în credința existenței unei bunăstări totale. Dezvoltați-vă propriul program de vindecare, atrăgând sprijinul și sfaturile experților (terapeuți vizibili și invizibili), fără să deveniți sclavul lor.

Acceptați-vă ființa împreună cu tot ceea ce vi se întâmplă în existență ca pe o oportunitate de a evolua și de a învăța. Învățați tot ce se poate din fiecare experiență bună sau rea, apoi mergeți înainte.

Păstrați-vă simțul umorului.

Conexiunea minte – trup

Este de bun simț sa credem că antrenarea creierului și participarea la activități de stimulare mentală susțin cogniția, dar este poate mai puțin evident motivul pentru care activitățile fizice pot avea același efect. Să luăm în considerare din ce în ce mai bine documentată legatura dintre activitatea fizică și boală. O sumă de studii au examinat beneficiile de sănatate ale exercițiilor și ale unui stil de viață nesedentar pentru prevenirea diverselor boli. De exemplu, știm acum cu siguranță că activitatea fizică reduce riscul decesului legat de problemele cardiovasculare, de diabetul de tip B, de cancerul de colon sau de sân și de osteoporoza. Pe de altă parte, bolile cardiovasculare, diabetul și cancerul au fost asociate cu o cogniție compromisă. Ca atare, ne putem aștepta ca activitatea fizică intensă și exercițiile să mențină cogniția prin reducerea riscului de boli asociate cu declinul cerebral.

Într-un studiu publicat în 2006, psihologul Stanley J. Colcombe de la Universitatea din Ilinois și colegii săi au examinat influența pe care antrenamentele de fitness o au asupra posibilelor schimbări din structura creierului. Testul, desfășurat pe o perioada de șase luni, a inclus 59 de voluntari sănătoși, dar sedentari, cu vârste între 60 și 79 de ani. Tomografiile de după antrenament au arătat că până și intervențiile relativ scurte de exersare pot începe să restabilească unele dintre pierderile de volum ale creierului asociate cu îmbătrânirea.

În ce privește efectele practicării sportului ca exercițiu fizic asupra psihicului propriu-zis, s-a demonstrat că activitățile aerobice și de fitness în primul rând, dar și sporturile competitive, cum ar fi tenisul, voleiul și fotbalul reduc atât anxietatea de termen scurt, cât și depresia (de termen mai îndelungat). Cu condiția ca exercițiul să aibă loc de cel puțin două ori pe săptămână în mod regulat și să dureze mai mult de șase săptămâni. Cercetări riguroase atestă, de asemenea, o influență pozitivă a exercițiilor fizice și portului asupra bunei dispoziții. S-a arătat că în cazul fitness-ului și aerobicului funcționează modelul „echilibrării”, în sensul că stările psihice negative (depresie, anxietate, confuzie, oboseală, proastă dispoziție în general) dinaintea exercițiilor se transformă în relaxare și bună dispoziție după terminarea acestora. Când e vorba însă de sporturi competitive, instalarea relaxării sau bunei dispoziții depinde și de rezultat. Oricum, cercetările evidențiază faptul că pe termen lung toate genurile de activități de recreere prin sport au consecințe benefice asupra formării și întreținerii unui tonus psihic robust (Abele, A.E., Brehm, W. (1993). „Mood effects of exercise versus sport games: Findings and implications for well-being and health”. International Review of Health Psychology, 2)

Descoperirile referitoare la aspectele pozitive ale atitudinilor și convingerilor asupra cogniției adulte au și ele importanța lor. Într-o bună parte, convingerile pozitive și atitudinea pot avea importante efecte indirecte asupra îmbogățirii cognitive din cauza influenței lor asupra tipurilor de comportamente care sunt asociate cu îmbogățirea cognitivă. În general, oamenii care sunt optimiști, agreabili, deschiși noilor experiențe, conștiincioși, motivați pozitiv și direcționați către anumite țeluri sunt mai pasibili de o îmbătrânire de „succes”, de a profita de oportunități, de a se plia mai bine pe circumstanțele vieții, de a regla cu eficiență reacțiile emoționale vis-à-vis de evenimente și de a menține un standard al bunăstării și al satisfacției în fața provocărilor.

La fel cum menținerea unor tipare de activitate la bătrânețe poate reduce din riscurile declinului cognitiv, persistența altor tipare de comportament ar putea spori acest risc. Stresul psihologic cronic, rezultat din depresie, anxietate și emoții negative precum mania și rușinea, este asociat cu o varietate de rezultate negative la vârsta adultă, inclusiv declinul cognitiv. Tendința de a experimenta stres psihologic este adesea denumită nevroză. Studiile au descoperit că un nivel mai ridicat de nevroză este legat puternic de o creștere a incidenței bolii Alzheimer și a problemelor cognitive la bătrânețe.

Evaluarea sănătății mintale

Dar ce este bine/normal și ce nu este bine/anormal?

Ce este bine sau normal este de multe ori determinat de persoana care definește acest concept. Normalitatea este ambiguă și deseori legată de judecăți de valoare, în mod special valori culturale și ale societății. Chiar și în cadrul aceleiași culturi, conceptele de sănătate mentală pot evolua în timp pe măsură ce valorile societății se schimbă. Noile cercetări și informații medicale pot determina modificarea definițiilor despre sănătate mentală.

Un lucru care face dificilă diferențierea dintre boală și sănătatea mentală, este faptul că nu există un test specific care să arate că ceva nu este în regulă. Nu există test de sânge pentru tulburarea obsesiv-compulsivă, nici ecografie pentru depresie sau radiografie pentru tulburarea bipolară, spre exemplu. Majoritatea experților în sănătate mentală cred că unele tulburări psihice sunt legate de modificări ale cantității de neurotransmițători de la nivelul creierului și au început să identifice și să cartografieze aceste modificări folosind tehnici imagistice. Dar pentru moment nu există teste diagnostice fiziologice pentru boala psihică.

Cum determina psihiatrii dacă semnele, simptomele și disfuncționalitățile pacientului sunt normale sau anormale? De obicei experții folosesc o combinație de mai multe metode:

Percepțiile pacientului. Felul în care pacientul își percepe gândurile, comportamentul și funcționarea poate ajuta la determinarea a ceea ce este normal pentru pacient. Astfel pacientul poate realiza că nu se descurcă bine și nu este capabil să-și îndeplinească sau nu-i pasă de activitățile zilnice sau alte lucruri care în trecut îi făceau plăcere. Dacă pacientul are depresie, vasele pot rămâne nespălate mai multe zile, pacientul nu se mai spală sau nu mai este interesat de hobby-urile sale. Se poate simți trist, fără speranță sau descurajat și realizează că ceva este greșit, că nu se mai bucură de viață. Sau pacientul poate sa nu fie capabil să nuanțeze ce este în neregulă cu el.

Percepția altora. Percepția pacientului este subiectivă și poate să nu realizeze o evaluare corectă a comportamentului, gândurilor și funcționării. Observatorii obiectivi, pe de altă parte, pot fi capabili să facă acest lucru. Pentru pacient, viața poate părea normală și tipică, în timp ce pentru cei din jurul său poate părea ciudată și anormală. Acest lucru se întâmplă de obicei în cazul schizofreniei. Dacă pacientul suferă de schizofrenie, poate avea halucinații auditive – aude voci cu care conversează crezând că are o conversație normală cu o persoană reală. Pentru martorul care observă acest comportament, poate părea ceva anormal. Este un lucru comun ca o persoană să aibă o afecțiune psihică și să nu știe acest lucru. Acest lucru este valabil atât pentru bolile somatice cât și pentru cele psihice. Oamenii pot avea afecțiuni cardiace fără să știe acest lucru. În mod similar, o persoană poate avea depresie clinică și să nu fie conștient de problemă.

Norme culturale și etnice. De multe ori ceea ce este comportament sau gândire normală sunt definite în relația cu spațiul cultural. Acest lucru înseamnă că ce este definit ca normal într-o cultură, să fie considerat anormal în alta. Conversarea cu vocile pe care doar pacientul le aude poate fi un indicator al prezenței schizofreniei în cultura vestică. Dar acest tip de halucinații pot fi o parte normală a experiențelor religioase în alte culturi. Și uneori ceea ce considerăm normal și acceptabil în familia noastră poate fi considerat anormal și va necesita schimbare în afara familiei. Spre exemplu, comportamentul unui copil cu tulburare hiperkinetică și deficit de atenție poate fi inacceptabil într-un mediu școlar structurat, dar poate fi perceput ca normal și acceptabil într-un mediu mai puțin structurat, cum ar fi acasă.

Valorile statistice. Deseori normalitatea este definită prin media statistică. Majoritatea oamenilor se situează la mijloc, în timp ce alții cad la o extremă sau la alta. Cei de la extreme sunt deseori etichetați ca anormali deoarece nu sunt în medie, la fel ca majoritatea oamenilor.

1.2.2. Sănătatea mintală

Conform Organizației Mondiale a Sănătății, sănătatea mintală nu reprezintă doar absența bolii mintale, ci o stare de bine în care fiecare persoană își împlinește potențialul, face față stresurilor din viața de zi cu zi, poate lucra în mod productiv și își poate aduce contribuția proprie la comunitatea din care face parte. 

Dar ce înseamnă starea de bine? Modelul Eului Indivizibil, propus de Myers, Sweeney și Witmer, propune abordarea a cinci factori care contribuie la starea de bine a unei persoane. Acești factori sunt: factorul esențial, factorul fizic, factorul creativitate, factorul coping și factorul social. Primul se referă la aspecte ce contribuie la sentimentul de identitate (de sex, personală, culturală, spirituală, dar și la îngrijirea de sine), pe când factorul fizic aduce în discuție contribuția activității fizice și a nutriției la bunăstarea individului. Factorul creativitate cuprinde umorul, dar și gândirea, munca și emoțiile, iar factorul coping se referă la abilitatea de a gestiona stresul, de a introduce în viață și activități recreative, de a cultiva credințe realiste și, mai presus de toate, stima de sine. Factorul social este reprezentat de acele relații semnificative de iubire și prietenie, care oferă nu numai bucurie ci și sprijin în momentele dificile    (http://www.uncg.edu/ced/jemyers/wellness/docs/wellness.htm).

Cu alte cuvinte, pentru a contribui la propria ta stare de bine, este nevoie să te gândești la domeniile de mai sus și să le consolidezi pe cele care au fost ignorate sau uitate în viața ta.

Despre meditație

Meditația se referă la o varietate întreagă de practici mentale menite să promoveze relaxarea, construirea unei forțe interioare vitale superioare și dezvoltarea compasiunii, iubirii, răbdării, generozității și iertării. Meditația poate combate cu succes efectele nocive ale stresului cotidian, inducând o stare de pace interioară.

Oricine poate să practice meditația, o metoda simplă și gratuită de restabilire a echilibrului intrinsec. Avantajele acestei tehnici de relaxare sunt acelea că nu sunt necesare echipamente speciale și că poate fi pusă în practică oriunde, inclusiv în timpul unei plimbări în parc.

Meditația este o practică veche de mii de ani, gândită inițial ca o cale de a înțelege forțele vitale mistice și sacre. În zilele noastre, meditația nu este atât de mult asociată cu paranormalul, fiind utilizată mai degrabă pentru relaxare și diminuare a efectelor stresului vieții moderne.

(Osho, Meditatia: arta extazului, ed. Herald, 2004, p.23)

Mai mult decât atât, meditația este considerată un tip de medicină complementară care angrenează trupul și mintea. În timpul acestei practici de liniștire, atenția este concentrată într-o singură direcție, astfel încât să se elimine de la nivel mental gândurile haotice și copleșitoare, responsabile cu starea de tensiune generală și cu anxietatea. Procesul duce la o bunăstare superioară fiziologică și emoțională.

Principalul beneficiu al meditației este acela că oferă o stare de calm, pace și echilibru, esențială pentru o sănătate de fier. Efectele benefice ale meditației nu se sfârșesc la încheierea sesiunii de relaxare, ci continuă să exercite un impact pozitiv asupra trupului și creierului multă vreme după aceea. Unii practicieni susțin că meditația poate chiar să amelioreze starea celor care suferă de anumite afecțiuni.

La nivelul bunăstării emoționale, meditația aduce următoarele beneficii: dobândirea unei noi perspective asupra situațiilor stresante; dezvoltarea unor aptitudini personale de combatere a stresului; creșterea conștiinței de sine; concentrarea pe timpul prezent; reducerea sentimentelor negative.

Meditația poate fi un adjuvant eficient în tratarea anumitor condiții medicale, mai ales dacă ele sunt de regulă agravate de stres. Printre acestea se numără: alergiile; tulburările de anxietate; astmul; cancerul; depresia; oboseala cronică; afecțiunile cardiace; hipertensiunea arterială; durerile cronice; tulburările de somn; abuzul de substanțe.

În timp ce un număr important de cercetări științifice atestă contribuția meditației la ameliorarea bolilor de mai sus, mulți medici cred că nu se pot trage concluzii despre posibilele efecte ale acestei practici în profilaxia propriu-zisă a afecțiunilor medicale.

Nu există un singur mod corect de a medita, practicienii oferind instruire asupra unui număr mare de tehnici de meditație transmise din generație în generație. Important este să cunoaștem instrumentul acestei practici de echilibrare interioară, mai exact relaxarea conștientă a trupului și concentrarea gândurilor asupra unei singure direcții, pe o anumită perioadă de timp.

Ea ajută acolo unde este nevoie, prin simpla eliberare a minții și a corpului de tensiuni și de condiționări. În "Meditația – Arta extazului", Osho redă 112 tehnici  de meditație al căror scop este să ducă la iluminare și la ființa interioară, fiind metode de apropiere de Divinitate sau de găsire a sinelui

Tehnicile de meditație nu înseamnă renunțarea la propriile gânduri și eliberarea minții. Încercările de a face aceste lucruri nu vor face decât să ne streseze și să dea un glas mai puternic vocii interioare. Nu ne putem opri sau controla gândurile, dar putem decide câtă atenție să le acordăm. Deși vocea interioară nu poate fi adusă la tăcere, meditația ne ajută să descoperim că liniștea există deja în noi. Atunci când medităm, folosim ceva pentru a ne concentra, cum ar fi respirația, o imagine sau mantra (formulă rostită), fapt care permite minții să se relaxeze și să intre într-un flux liniștit al conștiinței.

Adevăratul scop al meditației nu este să te rupi de realitate și să scapi de ea, ci să intri în contact cu adevăratul sine, care transcende circumstanțele schimbătoare ale vieții tale. Prin meditație poți ajunge dincolo de mintea conștientă, care este adeseori plină de regrete legate de trecut și de îngrijorări cu privire la viitor, și să cunoști conștiința pură. Odată ce ai atins această stare, vei reuși să te eliberezi de caracterizările pe care ți le-ai făcut și care te-au limitat până acum. Vei putea astfel să experimentezi adevăratul sine, care este infinit și liber.

Nu trebuie să ai o credință anume pentru a putea pune în aplicare tehnici de meditație. Mulți oameni, de diverse religii, practică meditația fără a simți niciun conflict între ea și practica religioasă. Unii dintre practicanți sunt atei sau agnostici și meditează doar pentru a obține o pace interioară, pentru beneficiile mentale și fizice oferite de meditație. 

Tehnici de obținere a rezultatelor meditației sunt:

– Concentrarea pe un anumit obiect. Focalizați vizual un obiect și încercați să îl analizați în cel mai mic detaliu. Examinați forma acestuia, diferențele de culoare, textură, temperatură și eventualele mișcări ale obiectului. Puteți utiliza flori, flacără lumânărilor, imprimeurile complexe etc.

– Concentrarea pe un sunet. Unele persoane care practică meditația obișnuiesc să se concentreze pe sunetele pe care le produc. Exemplul clasic este emiterea sunetului Om, care în sanscrită semnifică perfecțiune.

– Utilizarea imaginației. Această tehnică de meditație este revigorantă și pozitivă, un mod foarte plăcut de relaxare și eliberare de gândurile negative. Tot ce trebuie să faceți este să creați o imagine mentală constituită pe baza unui peisaj preferat din natură, a unui chip drag, a unui loc care inspiră amintiri plăcute etc.

– Ascultarea unor scenarii de meditație. Puteți accesa online sau puteți achiziționa din librării înregistrări audio create special pentru meditație, care vă inspiră în a vă antrena mintea într-o direcție pozitivă.

– Autoanaliza corporală. Concentrați-vă atenția asupra anumitor regiuni ale corpului dumneavoastră. Conștientizați diversele senzații fiziologice, fie că este vorba despre durere, tensiune, căldură sau detensionare.

– Rugăciunea. Rostirea unei rugăciuni este una dintre cele mai cunoscute tehnici de meditație. Rugăciunile scrise și rostite se regăsesc în aproape toate tradițiile spirituale având, înainte de toate, efecte terapeutice.

Indiferent de tehnica de meditație aleasă, este important să ne menținem atenția concentrată la parametri maximi. Dacă stimulii externi sau gândurile străine încep să ne ocupe mintea, indicat este să le oprim imediat fluxul și să reveniâm la direcția la care ne-am propus inițial să ne concentrăm.

„Meditația nu este nici o metodă indiană, nici o simplă tehnică. Nu puteți să învățați să o practicați. Ea implică o creștere: creșterea vieții voastre în totalitate, dincolo de ceea ce considerați că este viața voastră în totalitate. Meditația nu este ceva care vine să se adauge personalității voastre, așa cum este ea. Ea nu vine spre voi decât datorită unei transformări fundamentale, a unei mutații. Este o împlinire, o creștere. Creșterea se face întotdeauna în întregime; ea nu este o adăugare. Este o creștere spre meditație”(Osho, „Revoluția Interioară”, editura Herald, 2002, p.8)

țțțțțț

țțțțț

nii-șiă

Despre desăvârșirea omului prin rugăciune

Omraam Mikhael Aivanhov (1900-1986), un pedagog și mistic macedonean, ne învață că toată lumea, indiferent de rasă, religie, poziție socială, capacitatea intelectuală sau mijloace materiale, este în măsură să ia parte la realizarea unei noi perioade de fraternitate și pace pe pământ. Acest lucru se întâmplă prin transformare personală a individului: creștere în perfecțiune și în armonie cu lumea divină. Aivanhov a învățat că pentru a obține o viață mai bună, trebuie să aibă un ideal mare: "… dacă aveți un mare Ideal, cum ar fi aducerea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, obțineți tot ce v-ați dorit, gustați plenitudinea”. (Omraam Mikhael Aivanhov, „The High Ideal”, apud. J. Gordon Melton; Martin Baumann, 2010. “Religions of the World, Second Edition: A Comprehensive Encyclopedia of Beliefs and Practices”. ABC-CLIO. p. 59.)

.Rugăciunea, în sens comun este definită ca o încercare personală de a intra în contact direct cu divinitatea; cerere, mulțumire sau laudă adresată de credincioși divinității; rugă.

Toate ființele simt nevoia de a crea. Dar, dacă nu s-au dezvoltat anumite calități, inteligența, lumina, ele nu creează nimic, copiază numai lucrurile, le reproduc. Înțelegeți că o creație nu este în realitate decât o reproducere, adevărata creație situându-se în înalt. Știind acestea, omul care vrea să creeze, încearcă să se autodepășească și, prin sufletul și spiritul său, captează elemente din regiunile cerești. Apoi, tot ceea ce face, tot ceea ce creează, posedă elemente superioare celor din lumea obișnuită, pentru că el a reușit să se orienteze către Cer, să se înalțe, să atragă ceea ce vine de foarte sus. „ADEVĂRATA RUGĂCIUNE ESTE O CREAȚIE” (Omraam Mikhael Aivanhov, „Puterile gândului”, 2010, editura PROSVETA  p.20.)

Adevărata rugăciune stabilește legătura cu Ființa sublimă, Creatoarea Cerului și a pământului. Rugându-ne Creatorului, ne legîm de această Ființă sublimă care este imensitatea, infinitul și prin această legătură avem posibilitatea de a capta, de a atrage ceva din lumile superioare spre noi, spre lumea în care trăim, spre beneficiul tuturor creaturilor.

În cartea sa, „Puterile gândului” Omraam Mikhael Aivanhov ne învață cum să facem față unor mari dificultăți, dacă nu cerem nimic, rămânem neputincioși. „Acest atom al rugăciunii este singurul care poate remedia totul; dar dacă nu-l activați, veți trece prin toate suferințele care v-au fost destinate. Puterea acestui atom se găsește în psihic, adică în gândurile, în emoțiile voastre. Rugându-ne, chiar dacă în exterior nu s-a schimbat nimic, nu rămâneți în aceeași stare. Dacă este război, el continuă, dacă este ger, vă este frig, dacă plouă, vă udă, dar rugăciunea a produs schimbări în voi înșivă. Un om va muri, singur, abandonat, în mizerie, dar datorită rugăciunilor el pleacă în bucurie, în pace, în lumină, în timp ce în aceleași condiții cel care nu se roagă va fi invadat de sentimente de revoltă și de ură.” (Omraam Mikhael Aivanhov, „Puterile gândului”, 2010, editura PROSVETA  p.47 )

Pentru ca rugăciunea să fie primită, trebuie îndeplinite anumite condiții. Simbolul împreunării mâinilor atunci când ne rugăm este recunoscut în adevărata rugăciune când împreunezi cele două principii: inima și intelectul. Dacă numai inima este aceea care cere, în timp ce gândirea nu participă, adică nu se unește cu inima ci rămâne alături, rugăciunea voastră nu va fi primită. Pentru ca ea să fie primită, trebuie să vină din inimă și din intelect, din gând și din sentiment, adică din cele două principii: masculin și feminin. „Dar niciodată nu s-a înțeles profunzimea acestui gest. Aceasta nu înseamnă că, pentru rugăciune, trebuie obligatoriu să împreunezi mâinile fizic, nu, nu atitudinea fizică contează, ci atitudinea interioară. Trebuie să împreunați sufletul și spiritul, inima și intelectul, deoarece împreunarea lor dă puterea rugăciunii. Este ceva formidabil care se proiectează: în același timp dați și primiți, sunteți activi dar și receptivi.” (Omraam Mikhael Aivanhov, „Puterile gândului”, 2010, editura PROSVETA  pp.50-52 )

„Desăvârsirea este viața în istorie, o istorie a vieților sfinților care nu se trasează după un plan, ci descoperind în ea înțelepciunea polimorfă a lui Dumnezeu” scrie în Biblie, Efeseni 3, 10. Astfel, drumul desăvârșirii omului este trasat pe cărări în diverse directii, pe teren duhovnicesc, unde nu rămâne decât caracterul intrinsec al vieții spirituale însăși.

În opinia teologilor "Omul desăvârșit e alcătuit din trei elemente: carnea, sufletul și Duhul: unul, cel care mântuiește și dă chip, e Duhul; celălalt, care e unit și primește chip, este carnea; între ele e sufletul, care atunci când se alipește de Duhul, e înălțat de el, iar atunci când cedează cărnii, cade în poftele pământești. Mulți oameni nu au Duhul care mântuiește și dă un chip; sunt cei pe care Pavel îi numește carne și sânge. Dar toți cei care se tem de Dumnezeu, care cred în venirea Fiului său și care prin credință atrag în inimile lor Duhul lui Dumnezeu, merită să fie numiți duhovnicești, căci au în ei Duhul Tatălui, care îl curăță pe om și-l înalță la viața lui Dumnezeu".( prof. dr. Mihai Vasile, Desăvârșirea omului în concepția filocalică a părintelui Dumitru Stăniloae, http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/lumea-vazuta/desavarsirea-omului-conceptia-filocalica-parintelui-dumitru-staniloae-69091.html)

Daca urmărim dezvoltarea învățăturii despre Duhul Sfânt în Biserica veche constatăm că declarațiile cele mai nete privesc divinitatea Duhului și personalitatea Sa. Odată cu Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol (381) o definiție va confirma identitatea naturii dintre Duhul, Fiul și Tatăl, deci personalitatea și Divinitatea Sa.

Teologia occidentală vorbește despre un dar necreat, care este sălășluirea Duhului Sfânt în noi, și despre un dar creat, ce constituie o calitate nouă a sufletului, temei real pentru noile raporturi de har cu Duhul Sfânt, dar care e produsul unei lucrări divine ad extra, comune celor trei Persoane treimice.

Norma fundamentală a nevoii către desăvârșire în viziunea ortodoxă constă în faptul că viața creștină este hristologică. "Tot ce e înnăscut în sufletul omenesc – scrie Origene (185-254)- a fost semănat în ele la început la Dumnezeu și toate acestea sunt semințe ale Împărăției lui Dumnezeu".

Nu se poate imagina unire mai strânsă, mergând până la identificarea atât de bine exprimată în cuvântarea pascală a Sfântului Grigorie din Nazianz: "Ieri m-am răstignit împreună cu Hristos, astăzi sunt preamărit împreună cu El; ieri am fost mort împreună cu El; astăzi sunt viu împreună cu El; ieri am fost îngropat împreună cu El, astăzi înviez împreună cu El. Să ne facem ca și Hristos, fiindcă Hristos S-a făcut ca și noi; să ne facem dumnezei pentru El, fiindcă El S-a făcut om pentru noi". Prin urmare, "Mântuitorul ne este mai intim decât însuși sufletul nostru". (apud. prof. dr. Mihai Vasile, Desăvârșirea omului în concepția filocalică a părintelui Dumitru Stăniloae, http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/lumea-vazuta/desavarsirea-omului-conceptia-filocalica-parintelui-dumitru-staniloae-69091.html)

ăță

Practica isihastă este considerată o parte a vieții liturgice și sacramentale a bisericii ortodoxe și nu o tehnică pur individuală. Textele insistă asupra faptului că isihastul este un membru al Bisericii. Cu toate acestea, practica isihastă presupune o retragere a individului din societate.

Se vizează dobândirea liniștii interioare și minimalizarea simțurilor corporale, conform modelului lui Evagrie Ponticul și a unei vechi tradiții ascetice grecești. Aceasta presupune "retragerea" individului în sine, îndreptarea atenției spre mintea necorporală.

șăăăîășîșîîâțțîăș Sfântul Ioan Sinaitul descrie practica isihastă ca pe un exil pe înălțimi în vederea rugăciunii și supravegherii "viei" (aluzie la parabola evanghelică) pe care o pândesc hoții. Alegoria se referă la asceza mentală, la respingerea prin rugăciune a gândurilor ispititoare ("hoții") care îl pândesc.

ățășăîăîățîăîățșîțîă

ăîăîățăăășășășțăăăț.

țăîîșășăâă

ășțăăăâîăășîțțășțîățășăăâ

Îâîăăăășț

îșăăâșăîîâăă

ăășăățăăîăăăăățățășîgiăăășțăș

ăță

șîșăîșșățșșâțîșîâîăâăățîșîâășțășăăăăășșăîîșțăîăăăășâțșăăăășășăășăășăîșîșîșșăâîîăâîășîșîâăășăăîșăășșîășîîățâșțâîăășăîșîăț(diacon Ioan I. Ica jr., „Despre lumina taborică, rugăciunea lui Iisus și curăția inimii”, editura Deisis, 2013

ăâeșăăăă

ăășășăîâăîă„”ăș

ăăă

Scopul isihastului este cunoașterea omului către fața lui Dumnezeu. În singurătate, el repetă rugăciunea lui Iisus "cu inima", adică în mod real, ca pe o invocație a lui Hristos însuși. Aceasta este încă o diferență fundamentală față de tehnicile ascetice orientale, unde puterea formulelor mantrice este in objecto. Pentru isihast, repetarea pur formală a silabelor rugăciunii este considerată periculoasă.

Practicarea rugăciunii lui Iisus, numită și "Rugăciunea inimii", trebuie să aibă loc în umilință. Textele isihaste avertizează deseori asupra pericolelor care survin asupra pustnicului care este mândru, orgolios sau arogant.

Practicarea rugăciunii inimii este continuă și automată, ducând la dobândirea unei stări mentale de nepsis (sobrietate, neutralitate), acea stare mentală care a devenit imună la gândurile ispititoare.

ăățăăâăăăăâăăăăăăăăășîăăășăăăăîșțîăăă

ăăîăăăăîâțîâțîăîăăîșăîăîșăîăăîâââăă

âăîăîâșțîăîâțățîăăîțățșțșțățiăî

ăățăăăîță„ăăăîțășțăîîâîîâȘîăășăăîîăÎăîțăăîâșă” (apud. prof. dr. Mihai Vasile, Desăvârșirea omului în concepția filocalică a părintelui Dumitru Stăniloae, http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/lumea-vazuta/desavarsirea-omului-conceptia-filocalica-parintelui-dumitru-staniloae-69091.html)

ăăăășîățțăă țăîș

ăășăăăîșîă„ă”ășîâăîăășșăăăî

ăîăăățășîșăăăăățăÎăăăâăâș

ățăîșîășăă„ș”ăă„șăîșăîățîășțățțîățșâșșățuăășă (apud. prof. dr. Mihai Vasile, Desăvârșirea omului în concepția filocalică a părintelui Dumitru Staniloae, http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/lumea-vazuta/desavarsirea-omului-conceptia-filocalica-parintelui-dumitru-staniloae-69091.html)

ăîâășîșă„î┄”țăăășîțăș„”„”âățșț„”șțÎșțțîță„”îăăîățășî

Îă Îăăâăîșă. țăăâîțăî„g㔄ăășî

i

vorbesc despre recomandările cu privire la ritmul respirației când rostim rugăciunea inimii. Astfel, „r

e„”ei

”

Iubirea – Condiție esențială a desăvârșirii

Iubirea- acceptare și recunoștință

Iubirea este un sentiment complex, manifestat prin afecțiune puternică. Definirea sa este un demers dificil, cauzat de complexitatea manifestării sale, dar și de diversitatea legăturilor afective cuprinse de acest termen. Dragostea se poate manifesta față de: familie (părinți, copii sau alte rude), prieteni, parteneri romantici, Divinitate, animale, obiecte, patrie, frumos,artă ș.a.m.d.

O nevoie importantă a dragostei (care este inclusă uneori în însăși definiția ei) este de reciprocitate – în unele cazuri, aceasta este resimțită de către subiect fără o acțiune fizică a obiectului (de exemplu, în cazul dragostei față de Divinitate, față de obiecte ori diverse concepte neaplicate). 

Iubirea este un  „daimon”, spirit divin, spunea Platon. „Iubirea nu va pieri niciodată" spune Biblia.  Și totuși, după câte cercetări s-au făcut, după câte definiții s-au dat, după câte poezii s-au închinat, nimeni nu știe ce este dragostea. Foarte mulți scriitori au prezentat dragostea în operele lor. Cu toate acestea, ea este definită mereu la fel și întotdeauna diferit. Asta pentru că niciun om nu poate exprima exact în cuvinte ceea ce simte și pentru că dragostea nu este niciodată la fel. Nu s-a găsit cheia care să deschidă secretul iubirii.

 În sens general „iubirea” este înțeleasă ca sentiment de dragoste față de o persoană, ca sentiment de afecțiune (și admirație) pentru cineva sau ceva, ca relație de dragoste.

În „” dezbate definirea iubirii, a sentimentului de iubire. Acesta se manifestă prin afecțiune. O persoană care simte multă afecțiune are talentul de a le arăta celorlalți cât de mult o afectează ei, însă, în realitate, a fi demonstrativ, a fi expresiv, nu are nimic de a face cu dragostea adevărată, este doar o trăsătură de caracter diferită.

De multe ori sentimentul de iubire este confundat cu cel de milă, însă este doar sensibilitate față de suferințele sau nefericirile altcuiva.

Uneori prin devotament unele peroane își arată iubirea. Astfel, „devotamentul presupune ca persoana în cauză să uite complet propriile sale nevoi pentru a le asculta pe ale celuilalt. Un astfel de comportament nu poate induce decât o mulțime de așteptări de recunoaștere și, dacă aceste așteptări nu sunt implinite, apar emoțiile și frustrările…”p.7

Însă, iubirea adevărată este cea necondiționată. susține ideea că iubirea de sine și față de ceilalți este calea către iubirea necondiționată:”Trebuie să înțelegem o dată pentru totdeauna că nimeni nu ne aparține, nici copiii, nici partenerii, nici prietenii, nici părinții. Suntem cu toții suflete care au ales să parcurgă o bucată de drum împreună pentru a învăța iubirea adevărată, pentru a învăța acceptarea.”p.59

În relația de iubire, de cele mai multe ori avem tendința, conștient sau inconștient, să nu acceptăm modeul de a fi și de a trăi al celor cu care relaționăm. Avem tendința de „a repara” ceva ce nouă ni se pare greșit, nefuncțional, nepotrivit, nelalocul său. Odată cu această tendință vine și reacția pe care o avem în astfel de situații. Dar rolul nostru nu este de a genera schimbarea în acest mod. Putem genera schimbare în mai multe moduri, de exemplu prin acceptare, prin refuzul conștinet de a ne lupta cu laturile negative ale celor din jur sau cu Egou-rile lor. Interacționând cu aceste aspecte, deja suntem pe un câmp de bătălie.

În opinia Lisei Bourbeau, autoarea unei filozofii de viață numită „Ascultă-ți Corpul”, iubirea capătă mai multe fețe prin prisma acceptării. Prezența acceptării în relația de iubire implică asumarea responsabilității, a consecințelor propriilor noastre temeri. Reprezintă un act de curaj. Acceptându-te pe tine însuți, îl accepți și pe cel de lângă tine.

În „”, descrie câteva situații de viață cu privire la prezența acceptării în relația de iubire. Prin acceptarea alegerilor celor apropiați înseamnă a le acorda dreptul de A FI ceea ce vor și nu de a FACE tot ce vor, mai ales dacă ceea ce fac ne deranjează. Pentru noi, înșine, se face un pas spre acceptare de sine. Prin a accepta să ai mai mult sau mai puțin decat alții ne testăm controlul: „Nu putem vrea decât lucruri pe care le putem controla. Când vrem să controlăm pe altcineva, suntem în situația în care avem așteptări și atunci există posibilitatea să fim dezamăgiți.”(p.38).

Prin acceptarea pierderii ne descoperim pe noi înșine și ne întărim: „Dacă negăm o problemă, o refulăm și nu dispare. Din contră, o vom alimenta refuzând să ne înfruntăm cu acea problemă, apoi într-o zi va exploda.”(p.48). Prin acceptarea bolii devii conștient de stare fizică și mentală a propriului corp, astfel vindecarea „este posibilă doar atunci când ne acordăm dreptul să fim ceea ce vrem să fim, precum și ceea ce nu vrem să fim, când nu există nici judecăți de valoare nici temeri.” p.56 Prin acceptarea bătraneții și a morții devenim mai conștienți de propriul prezent: „Când corpul nostru ne vorbește, nu ne spune să ne schimbăm comportamentul într-un mod radical, vrea să ne ajute să descoperim ceea ce vrem să fim și mai ales să ne ajute să ne acceptăm așa cum suntem în acel moment, chiar dacă încă nu, este exact ceea ce vrem să fim. Nu putem ajunge să fim ceea ce vrem să fim atâta timp cât nu ne acceptăm în ceea ce nu vrem să fim. Știm că ne-am atins scopul atunci când nu ne mai judecăm în situațiile pe care le trăim, în care nu suntem ceea ce vrem să fim și nu îi mai judecăm pe ceilalți că sunt astfel. Treptat, vom deveni ceea ce vrem să fim și chiar dacă nu suntem mereu așa, ne va fi oricum mai bine.”(pp.75-76)

A iubi înseamnaă a trăi viața celuilalt. Să uiți de tine și să te dăruiești cu totul celuilalt fără a aștepta vreodată ceva în schimb, aceasta este adevarata iubire care te înalță și te purifică de tot ce e murdar în lumea aceasta.

Masaru Emoto, autor și antreprenor japonez, susține că conștiința umană are un efect asupra structurii moleculare a apei. Ipoteza lui Emoto a evoluat de-a lungul anilor. Inițial, considera că apa captează vibrația energiei care este îndreptată spre ea. Apa poluată poate fi restabilită prin rugăciune și sentimente pozitive. El demonstrează că, dacă spre apă este direcționată energie pozitivă această apă face cristale frumoase, uniforme și complexe, și opus în cazul în care este direcționată energie negativă cristalele sunt sparte, neuniforme, alterte, pătate. Extrapolând la nivelul spiritaulității, Massaru Emoto a descoperit că toate sentimentele, gândurile, cuvintele sunt redate fidel de forma cristalelor date de apa înghețată.

Sentimente frumoase ca iubirea, iertarea, generozitate, vor avea drept corespondent niște cristale armonioase, bine structurate. Dar dacă ne vom lăsă cuprinși de disperare, dispreț, trufie, forma cristalelor va fi difuză, contractată, dar și cu o tendință de rezista presiunilor negative. Viața trebuie urmată pe drumul care ne conduce spre fericire, spre responsabilitate, iubire și recunoștință.

În cartea „Formele iubirii” susține ideea că iubirea „este o energie prin excelență activă. Ea reprezintă un act de dăruire a unei afecțiuni necondiționate, din inimă. Pe de altă parte, recunoștința reprezintă o energie mai degrabă pasivă. […] Într-uunl din poemele sale, Housa ozaki spune: «Nu am niciun vas/ Tot ce primesc, primesc cu mâinile goale.». Așa cum ilustrează acest poem, orice act de recunoștință reprezintă un act deprimire cu mâinle goale, de acceptare fără teamă. Între iubire și recunoștință există o relație de tip yin-yang.” (Masaru Emoto, „Formele iubirii”, p.p.57-58). Sentimentul iubirii este transmis de la un individ la altul prin relația de tip acțiune- reacțiune: „Iubirea atinge inima persoanei căreia îi este adresată, iar aceasta din urmă reacționează printr-un sentiment de recunoaștere” (Masaru Emoto, „Formele iubirii”, p.58). Fenomenul iubirii se transmite prin vibrație, prin toate acțiunile care le redau celor din jur buna dispoziție sau care le transmit energie: „Apa ne ajută să înțelegem mai bine această menire, creând cel mai frumos cristal între toate atunci când este expusă la cuvintele iubire și recunoștință” (Masaru Emoto, „Formele iubirii”, p.60).

Iubirea este o artă.

Arta este în esență cea mai profundă expresie a creativității umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist își alege singur regulile și parametrii de lucru, se poate spune totuși că arta este rezultatul alegerii unui mediu, a unui set de reguli pentru a induce un sentiment, o idee, o senzație sau o trăire în modul cel mai eficient posibil pentru acel mediu. Prin modul său de manifestare, arta poate fi considerată și ca o formă de cunoaștere (cunoașterea artistică).

În privința iubirii putem spune că propria persoană devine atât mediu, set de reguli, cât și „un instrument în practicarea artei respective și trebuie ținută în formă, corespunzător funcțiilor specifice pe care le are de îndeplinit. În ce privește arta de a iubi, asta înseamnă că oricine dorește să devină maestru al acestei arte, trebuie să înceapă prin a exersa disciplina, concentrarea și răbdarea în toate momentele vieții sale” (Erich Fromm „Arta de a iubi”, 1956, editura Anima, p.48).

În cartea sa ”Arta iubirii”, Erich Fromm ne îndrumă pe calea desăvârșirii artei iubirii. El scrie despre necesitatea existenței unei preocupări majore pentru stăpânirea acestei arte, ca fiind o condiție esențială: „Dacă arta respectivă nu este de o importanță majoră pentru el, ucenicul nu o va învăța niciodată.” (p.54)

Pentru a învăța arta iubirii sunt necesare mai multe „instrumente”, calități care au o importanță deosebită pentru capacitatea de a iubi. El face referire la „depășirea propriului narcisim”: „Capacitatea de a iubi depinde de capacitatea fiecăruia de a ieși din narcisism și din fixația incestuoasă pe mamă și pe clan; ea depinde de capacitatea noastră de a crește și de a dezvolta o orientare productivă în relațiile noastre cu lumea și cu noi înșine” pp.59-60.

O altă calitate necesară dezvoltării capacității de a iubi o numește „credința”. În opinia lui sunt amnifestate două tipuri de credință: credința irațională și credința rațională. Credința irațională o înțelege ca fiind „acea credință (într-o persoană sau într-o idee) care se bazează pe supunerea cuiva față de o autoritate irațională”, iar credința rațională se bazează pe calitățile de certitudine și de fermitate pe care convingerile noastre le au: „Credința este mai degrabă o trăsătură de caracter ce cuprinde întreaga personalitate, și nu o credință în ceva anume.”pp.59-60 În același sens, consideră că credința în sine este esențială pentru dezvoltarea capacității de a iubi: „Suntem conștienți de existența unui sine, a unui nucleu al personalității noastre, care nu este supus schimbărilor, care persistă de-a lungul întregii noastre vieți în ciuda condițiilor variabile și indiferent de anumite schimbări ale opiniilor și sentimentelor.[…] Ceea ce contează în privința iubirii este credința în propria ta iubire; în capacitatea ei de a produce iubire în alții și în seriozitatea ei.”pp.59-60

Un aspect foarte important în dezvoltatarea capacității de a iubi, de a învăța arta iubirii este se referă la exersarea „artei”, care trebuie să vină din interior, din propria plăcere și dorință în a deveni un maestru al iubirii: „să fie resimțită ca o plăcere, iar cu timpul să te obișnuiești cu un anumit tip de comportament care să-ți lipsească dacă nu-l mai urmezi”pp.54-55

Măiestria în arta iubirii se reflectă și celelalte domenii de activitate al vieții. Fromm subliniază faptul că: „Capacitatea de a iubi cere o stare de intensă atenție, de accentuată vitalitate, care nu poate fi decât rezultatul orientării productive și active în multe alte domenii ale vieții. Dacă nu ești productiv în alte domenii, nu ești productiv nici în iubire.”p.62

O altă condiție esențial în devenirea maestrului în arta iubirii o numește „cunoaștere prin gândire”: „Trebuie să cunosc obiectiv persoana cealaltă și persoana mea pentru a fi în stare să-i văd realitatea sau, mai bine zis, să mă ridic deasupra iluziilor, deasupra eventualelor imagini irațional distorsionate despre celălalt. Numai cunoscând o ființă umană obiectiv, pot să-i cunosc esența ultimă în actul iubirii.”p.17

Astfel, pentru a deveni maestru desăvârșit în arta iubirii trebuie îndeplinite anumite condiții, nivel de dezvoltare a capacităților psihice de gândire, de implicare emoțională și de cunoaștere de sine. Însă, există și „iubirea înnăscută”, iubirea maternă. Se manifestă necondiționat, prin grija pentru dezvoltarea copilului, chiar și în situația în care se produce separarea de acesta:”Mama nu trebuie numai să tolereze, ci trebuie chiar să dorească și să susțină separarea copilului. Abia în acest stadiu, iubirea maternă devine o sarcină dificilă, care presupune altruism, presupune capacitatea de a da tot fără să dorești altceva decât fericirea celui iubit.”p.27

Să învățăm să iubim cu adevarat, fără a cere vreodată ceva în schimbul iubirii noastre, reprezintă provocarea timpul de azi. Ba din potrivă, indicat este să ne bucurăm că ni se permite să manifestăm iubirea: „Să iubești pe cineva înseamnă să-ți realizezi și să-ți concentrezi puterea de a iubi. Afirmarea fundamentală conținută în iubire este îndreptată către persoana iubită ca întrupare a calităților umane esențiale. „p.30

Iubirea adevarata este deja în noi, nu există nici o rețetă magică a iubirii pure. Dăruirea de sine, sacrificiul total, rugaciunea, credința și Grația Divina ne vor conduce cu siguranță acolo unde dorim, dar trebuie să ne dorim asta din toată inima, din tot cugetul și din tot sufletul nostru:„Adevărata forță se află în spirit, deoarece calitățile spiritului sunt, în mod particular, legate de forță. Inteligența, înțelepciunea, puritatea vă dau mari puteri. La fel și iubirea. Dacă aveți multă iubire, veți ajunge, de asemenea, să depășiți stările voastre negative: necazul, tristețea, furia, ura… deoarece iubirea se aseamănă cu un alchimist care poate transforma totul.” scria OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV în „PUTERILE GÂNDULUI”

Iubirea creștină. Dumneazeu este iubire.

Dragostea față de Divinitate se fundamentează în unele religii ca legătură dintre om și Divinitate. Religia creștină vede o strânsă relație între dragostea față de Dumnezeu și cea față de aproape (prin „aproape” se înțelege muțimea semenilor, a tuturor oamenilor diferiți de sine sau cunoscuți)

Termenul iubire/eros era folosit de Părinții Bisericii pentru a descrie puterea „arderea interioara” superioară care îl conduce pe om spre Dumnezeu, fiind „dar dumnezeiesc”, pe care El însuși îl insuflă oamenilor. Părinții Bisericii îl numesc pe Dumnezeu însuși ca Dragoste (Eros): "Teologii numesc Dumnezeirea uneori dorire (eros), alteori iubire (agape), iar uneori cel dorit (erastos) si iubit (agapitos)".

În teologia patristică „eros” a înlocuit cuvântul evanghelic „agape”, atunci când cel din urmă a ajuns să desemneze o anumită dispoziție sufletească fără căldură interioară. "Fiindcă pentru cei ce ascultă în chip drept cele dumnezeiești același înțeles îl exprimă dumnezeieștii teologi prin numele iubirii [agape] și al doririi [eros], după dumnezeieștile tâlcuiri".".(Parintele Filothei Faros în „Despre adevarata natura a iubirii” http://www.crestinortodox.ro/editoriale/despre-adevarata-natura-iubirii-70194.html)

Prin urmare, pentru a avea o înțelegere exactă a celor cuprinse în Evanghelie, ar trebui ca acolo unde există cuvântul agape să-l înlocuim cu eros. Abia atunci vom înțelege că este cu totul inacceptabil să spunem că dragostea dumnezeiască și cea omenească sunt realități diferite; natura dragostei este aceeași, fie că se adreseaza lui Dumnezeu, fie că se adresează omului, în ea fiind însuși Dumnezeu.

Aceeași este natura dragostei dumnezeiești și a celei omenești. "Erosul, fie că-i spunem dumnezeiesc, îngeresc, înțelegător, sufletesc, firesc, îl înțelegem ca pe o putere unificatoare și care leagă laolalta".(Parintele Filothei Faros în „Despre adevarata natura a iubirii” http://www.crestinortodox.ro/editoriale/despre-adevarata-natura-iubirii-70194.html)

Mitologia elină vorbește de dragostea ivită la un moment dat pentru a crea viața si lumea de pe pământ. Proclamându-L pe Dumnezeu ca Iubire (Eros), anticii formulau într-un mod simbolic un adevăr fundamental al experienței umane, faptul că iubirea ne cere întotdeauna să ne depășim sinele. Acest adevăr are un aspect interior și subiectiv, dar si unul exterior și obiectiv, care se confirmă în relațiile noastre cu lumea reală: „Iubirea este legătura societății și înfrățirea întregii omeniri. Este baza fericirii și a bunăstării oamenilor și temelia tuturor virtuților. Este scara care îl ridică pe om la desăvârșire și-l arată cu adevărat chip și asemănare a lui Dumnezeu.” Sfantul Ierarh Nectarie din Eghina 1846 – 1920

IUBIREA DESĂVÂRȘITĂ – este tipul de iubire către care tindem toți, însă de care au parte doar cei norocoși. Este tipul de iubire cel mai apropiat de iubirea perfectă, în structura sa combinându-se toate cele trei componente: intimitatea, pasiunea și angajamentul. Este iubirea completă și complexa. Este iubirea ideală.

Este cazul căsniciilor și al cuplurilor care se bucură de pasiune și înțelegere chiar și după zeci de ani de căsnicie sau relație. Robert Sternberg, psiholog american al anilor 50, emite însă un advertisment chiar și în cazul acestei relații. „Iubirea trebuie exprimată, arătată,” spune psihologul. „Fără manifestarea concretă a iubirii, chiar și cea mai mare dragoste poate să moară. Iubirea desăvârșită nu este neapărat durabilă și se poate transforma în iubire companion.”( Săgeata lui Cupidon. Cursul dragostei în timp, Robert J. Sternberg, editura Trei, 2010,p.223)

Foarte mulți oameni se întreabă cum să ajungă la „DESĂVÂRȘIRE”. Tot atât de mulți doresc „rețete”, „tehnici” pentru a scăpa de boli, desprinderi sau însușiri negative. Există oameni care doresc să capete (obțină) însușiri, puteri așa zise paranormale într-un timp foarte scurt. Specialiștii ne învață că pentru a obține aceste însușiri, mai întâi trebuie să lupte și să se debaraseze de toate însușirile și deprinderile negative, trebuie să învețe să IUBEASCĂ și să RESPECTE toată creația DIVINĂ, trebuie să capete CUNOAȘTERE și să devină mai RESPONSABILI. Nu poți căpăta însușiri de DUMNEZEU pe care să le folosești apoi în mod egoist. DUMNEZEU ÎNSEAMNĂ IUBIRE, LUMINĂ, ADEVĂR, CUNOAȘTERE, ÎNȚELEPCIUNE: "Omul desăvârșit este acela care primește cu o egală stare a duhului și cu mulțumire, din mâinile Domnului, schimbările vieții sale, atât pe cele fericite, cât și pe cele nefericite." Sfântul Vasile cel Mare 330 – 379

Educația prin iubire.

Iubirea și educația

Erich Fromm în „Arta de a iubi”, 1956, editura Anima descrie forma cea mai rudimentară în care există iubirea necondinționată, această credință se regăsește în felul cum mama crede în copilul ei nou-născut, în faptul că el va trăi, va crește, va merge, va vorbi. Condideră că există anumite situații în care unele pontențialități nu se pot: potențialitatea copilului de a iubi, de a fi fericit, de a-și folosi rațiunea proprie și potențialitățile mai specifice, precum talentele artistice. Sunt considerate a fi „semințele ce cresc și devin manifeste dacă le sunt date condițiile corespunzătoare de dezvoltare și care pot fi înăbușite în lipsa acestor condiții. Una dintre condițiile acestea este foarte importantă: cea ca persoana care contează în viața copilului să creadă în potențialitățile lui. Tocmai prezența acestei credințe deosebește educația de manipulare. Educația înseamnă să ajuți copilul să-și realizeze potențialitățile.” p.59-60

Marea problema este să educi copiii cu dragoste și să-i disciplinezi în mod echilibrat, astfel încât ei să se străduiască să devină adulți cu simțul răspunderii. Mulți părinți se întreabă ce e de făcut și cum ar putea să le ofere un model bun care să fie acceptat și de copii. Ross Campbell – medic, consilier si autor de succes – recomandă o metodă de educație prin care se urmărește formarea persoanei, și nu un simplu control al comportamentului. 

Premiza unei formări eficiente este iubirea necondiționată de care copilul are nevoie pentru a se maturiza si pe care nu o poate gasi decat alaturi de parinti. 

Ross Campbell (medic, consilier și autor de succes) face referire în lucrarea sa la personalitatea complexă a copilului: „A fi părinte nu înseamnă un simplu control asupra comportamentului, ci și un mijloc de atingere a scopului final: ajutarea copilului în vederea asumprii în final a răspunderii pentru comportamentul personal. Din pricina acestui scop pe termen lung al educației, reacția ta la anumite comportamente va afecta părerea personală a copilului, relațiile sale, cât și stabilitatea sa sufletească. Aceasta înseamnă că voi, ca parinți, trebuie să anticipați niște lucruri si nu doar să reacționați.”, (Educația prin iubire, editura Curtea Veche, 2007, p.15)

Ross Campbell susține ideea că educația prin iubire este oarecum asemănătoare cu „pietrele de temelie ale unei case”. Trebuie să existe toate cele patru pietre pentru a suporta greutatea vieții ce urmează a fi clădită pe baza lor. Aceste pietre de temelie sînt următoarele:

„Satisfacerea nevoilor emoționale și de iubire ale copilului dvs.;

Asigurarea unei pregătiri pline de iubire, dar și formarea unei discipline la copil;

Asigurarea unei protecții fizice și emoționale a copilului;

Explicarea și exemplificarea controlului mîniei.

Dacă lipsește vreuna dintre ale sau nu se pune accentul necesar, părinții, cu siguranță, vor avea probleme cu copiii lor. În multe familii bune, ultima piatră de construcție – piatra depășirii momentelor de mînie – este prea mică. Și chiar dacă majoritatea părinților își iubesc profund copiii, deseori sînt incapabili să-și exprime dragostea. Prima piatră este, de obicei, prea mică și atunci vă dați seama cît de instabilă este clădirea care se înalță pe o asemenea temelie.”(Ross Campbell, Educația prin iubire, editura Curtea Veche, 2007, p.27)

Educația prin iubire se bazează pe patru pietre de temelie: 1. satisfacerea nevoilor emoționale și de iubire ale copilului; 2. asigurarea unei pregătiri pline de iubire, dar și formarea unei discipline a copilului; 3. asigurarea unei protecții fizice și emoționale pentru copil; 4. explicarea și exemplificarea controlului mâniei pentru copil. Dacă lipsește vreuna dintre aceste pietre de temelie, sau nu se pune accentul necesar pe ea, vom avea cu siguranță probleme cu copiii.

Atât iubirea, cât și emoțiile pozitive ne dau o stare de vitalitate si de sanatate. Iubirea o întâlnim la tot pasul, prin vorbele bune adresate cuiva, prin buna voința părintelui față de copil, prin respectul șefului față de angajații sîi, etc. Masaru Emoto,în cartea sa „Formele iubirii” punctează ideea că „numai printr-o atitudine generoasă și plină de încredere față de copiii noștri putem să le fructificăm capacitățile intelectuale și paranormale. Fiecare părinte este uimit de cât de deștept este copilul lui, și aceasta, deoarece copiii se nasc mai evoluați spiritual decât parinții lor.” Masaru Emoto, „Formele iubirii”, p.p.83).

Autorul ne sugerează câteva direcții pe care le putem urma în educarea copiilor: Masaru Emoto, „Formele iubirii”, p.p.83-85).

Nici un adult sa nu-si considere copilul proprietatea lui.

Prin nastere copiii sunt diferiti unii de altii.

Fiecare copil a venit cu un anumit rost pe lume, iar adultul trebuie sa-l sprijine sa si-l realizeze.

Personalitatea copilului se dezvolta in primii 10 ani de viata.

Alege o scoala care sa nu-I distruga tendintele.

La fel fa si tu ca parinte, nu-l constrange.

Copilul trebuie tratat ca pe o personalitate integrata, care are constiinta si responsabilitati.

Raspunde corect si adecvat la intrebarile lui.

Indeparteaza-l de emisiunile violente si negative.

Fii sincer cu el si explica-i adecvat sexualitatea. Masaru Emoto, „Formele iubirii”, p.p.83-85).

1.2.4 Învățarea ca proces al devenirii

CAPITOLUL II

IDEALUL EDUCAȚIONAL

2.1 UN SCURT EXCURS ISTORIC

„Omenirea nu poate să-și uite visătorii!

Nu poate să lase idealurile lor să fie uitate și să dispară.”

James Allan

Așa cum spunea Constantin Narly, fiecare tip de ideal educațional „a impuns o nouă abordare a realității pedagogice și a atras după sine o altă atitudine față de copil, față de ființa umană în general” (apud. Cristina Benga, p.285 ). Într-adevăr, după cum am arătat în subcapitolul anterior, acesta și-a schimbat nuanțele și finalitățile în funcție de cei care l-au gândit și de epoca căreia i-a aparținut.

Avea dreptate francezul Maurice Debesse, psiholog și pedagog, considerând că pentru a ști încotro mergem, trebuie să știm de unde venim; cât privește viitorul educației, pentru ca acesta să fie prevăzut trebuie mai întâi cunoscut drumul parcurs până în prezent, cauzele care i-au impulsionat dezvoltarea sau i-au încurcat-o.

În „Istoria Pedagogiei” Constantin Cucoș notează: „Ca să devii educator sau pedagog,nu este suficientă simpla ta experiență personală (dacă pre-există) în materie de educație. Trebuie să știi ce au gândit sau au făcut și alții. […] Alții, înainte de tine, au emis idei, au experimentat, au trudit- într-un mod mai mult sau mai puțin inspirat”. (Constantin Cucoș, 2001, p.7)

La acești alții ne vom referi în continuare, creatori de idealuri din trecut care au deschis și au netezit drumul spre noi concepții pedagogice, mereu mai bogate și mai cuprinzătoare, evident fără a avea pretenția de a-i aminti pe toți; nici la cei menționați intenția nu este aceea de a le analiza întreaga concepție rezultată din opera lor, ci se vor identificate doar câteva caracteristici definitorii care subliniază imaginea acestora cu privire la idealul educațional.

Sparta

Educația din Sparta avea, prin excelență, un caracter militar, fiind una strict războinică. Ca și în Atena, se urmărea ca prin educație să se formeze cetățeanul, promovându-se aici doar idealul războinicului. Copilul era crescut în condiții foarte dure (practicarea unor exerciții fizice de o duritate împinsă până la extrem, o disciplină severă și privațiuni fizice) și orice încercare de tandrețe la adresa lui era aspru pedepsită, încercând astfel să i se imprime o atitudine de supunere totală. Valorile promovate erau cele războinice: ascetismul, disciplina și dezvoltarea forței fizice. În „Statul Spartan; Statul Atenian”, Xenofon amintește: „În loc să moleșească picioarele copiilor prin folosirea încălțămintei, Licurg a poruncit ca toți copii să meargă desculți, pentru a li se întări picioarele. […] În loc de a-i lăsa să ajungă niște oameni molatici din pricina veșmintelor, el a hotărât să-i obișnuiască a folosi o singură haină în tot cursul anului, fiind încredințat că, în felul acesta, spartanii se pregătesc mai bine să înfrunte atât frigul, cât și căldura” (Xenofon, 1958, p.21)

Atena

Aici, Kalokagathia era idealul cultivat, car cuprinde trei valori: adevăr, bine și frumos; atenianul trebuia să fie frumos ca înfățișare și util societății. De remarcat este faptul că profesorii nu erau evaluați după competenețele demonstrate, ci după comportamentul social. Formarea cetățeanului presupunea aici pregătirea lui pentru a putea participa la dezvoltarea cetății, implicându-se și în viața politică.

Clement Alexandrinul (150- 215)

Idealul educațional al acestuia este unul care transcende sfera acestei lumi materiale, un ideal de trecere dintr-o sferă a existenței în alta. Consideră că omul nu a fost creat desăvârșit, ci ca o ființă ce tinde spre desăvârșire, aceasta fiind o sarcină de îndeplinit în strânsă legătură cu Creatorul.

„Idealul educației, în opinia lui,- observă Constantin Cucoș-rezidă în punerea în acord a voinței umane cu voința divină. Pentur aceasta, este nevoie de depășirea a trei etape: convertirea, instruirea și desăvârșirea. Se înțelge că el acordă un loc deosebit educației religioase, dar nu neglijează educația morală, intelectuală, estetică, fizică.” (Constantin Cucoș, 2001, p.62) Prin urmare, la Clement Alexandrinul educația vizează nu doar sufletul, ci și trupul.

Pedagogia este definită drept credința în Dumnezeu, considera acesta. „Întregul discurs pedagogic clementin este posibil numai în lumea credinței, singura care are acces la revelația divină. Doar prin credință omul acceptă coordonatele antropologice amintite, doar în credință Îl acceptă pe Hristos ca Logos Mântuitor, ca Persoana a doua a Sfintei Treimi; doar călăuzit de credință omul pornește împreună cu Logosul pe cale cunoașterii Creatorului întregului cosmos. […] Procesul educațional nu are numai o dimensiune orizontală, ci are și o traiectorie verticală. Este vorba de urcarea treptată spre cer, echivalentă cu realizarea mântuirii, care nu se încheie niciodată.” (Cristina Benga, 2009, pp.99-100), scrie Cristina Benga.

Doar ajutorul Pedagogului nu poate conduce spre mântuire acesta fiind Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul. Despre rolul acestuia Clement Alexandrinul subliniază: „… întâi ca să ne vindece patimile noastre, apoi să ne conducă la Învățător, ca să ne pregătească sufletul curat și propriu pentru dobândirea cunoștinței și să-l facă în stare să privească revelația Cuvântului” (Clement Alexandrinul, 1982, p.167)

Vasile cel Mare (330-379)

În viziunea acestuia, educația realizează conlucrarea divină umană, reflectată în comuniunea interpersonală, căci viața în comun este suprioară vieții solitare, fiind cea care favorizează desăvârșirea prin credință. Desăvârșirea sau asemnănarea cu Dumnezeu nu este posibilă fără înțelepciune, iar aceasta se dobândește doar prin educație și cunoaștere. De aceea, el îndeamnă: „Înțelepciunea trebuie să fie în fruntea tuturor faptelor; pentru că fără înțelepciune orice, chiar și ceea ce pare bun, se schimbă în răutate când se face la timp nepotrivit și fără măsură. Dar când cuvântul și înțelepciunea fixează timpul și măsura pentru lucrurile bune, câștigul din folosirea lor este minunat și pentru cei care dau, și pentru cei care primesc.” (Sfântul Vasile cel Mare, 1989, p.498)

Ca și ceilalți autori creștini, în mod firesc, și pentru Vasile cel Mare, idealul educațional este constituit de formarea unui individ cu o personalitate moral-religioasă, care să trăiască întru Hristos, să manifeste iubire atât pentru Dumnezeu, cât și pentru oameni și care să urmărească binele în toate acțiunile sale.

Ioan Gură de Aur (344/345- 407)

„Crește un atlet pentru Hristos” (Sfântul Ioan Gură de Aur, 2000, p.107), ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur. „El considera că prezența răului în societate se datora lipsei de educație a oamenilor, în special lipsei educației copiilor” (Cristina Benga, 2009, p. 155), arată Cristina Benga. Așadar, în viziunea acestuia, educația avea o importanță capitală în ceea ce privește drumul spre desăvârșire al sufletului, idealul său educațional sprijinindu-se pe cultivarea credinței.

Erasmus din Rotterdam (1467- 1536)

Acesta sublinia importanța dimensiunii etice a idealului de modelare a omului, educația având rolul de a-l duce pe individ, prin cultură și șlefuirea rațiunii, la o treaptă de superioritate umană care se manifestă în direcția moralității.

El considera că omul nu se naște om, ci devine astfel în urma procesului educativ; chiar dacă era de părere că educația durează întreaga viață, solicită totuși ca aceasta să înceapă cât mai de timpuriu, căci îndată ce copilul s-a născut, el manifestă o predispoziție spre educare și de calitatea educației timpuri depinde devenirea adultului, formându-se acum rădăcinile tuturor virtuților.

François Rabelais (1494- 1553)

François Rabelais avansează ideea capului bine umplut, scopul educației fiind pentru el formarea pietății, a elocvenței și, în primul, a erudiției printr-o pregătire de tip enciclopedic. Atât trupul, cât și sufletul trebuie să primească atenția cuvenită, ajutându-le să să dezvolte armonios. A scos în evidență importanța științei, a observării naturii, a metodelor de instruire bazate pe intuiție și a respectării libertății și individualității copilului, cu scopul de a dezlănțui în el toate energiile de care dispune.

„Ideea dominantă din întreaga operă a lui Rabelais este oroarea față de tot ce este reglementare, disciplină, obstacol în calea liberei desfășurări a activității. Rău este tot ceea ce stingherește, tot ceea ce frânează dorințele, trebuințele, pasiunile oamenilor. Idealul său este o societate în care natura, eliberată de orice cosntrângere, poate să se dezvolte în deplină libertate” (apud. Constantin Cucoș, 2001, pp.100-101), arată Emile Durkheim.

Michel de Montaigne (1533- 1592)

În opoziție cu capul bine umplut al lui Rabelais, Montaigne promovează idealul capului bine format. Prin urmare, nu contează cât de mult știm, ci modul în care putem folosi ceea ce știm. Scopul educației, pentru el, e acela de a forma oameni dezvoltați armonios din punct de vedere fizic, morali și cu mintea luminată; încurajează gândirea critică în defavoarea preluării ideilor altora. Toate aceste calități enumerate trebuie să le dețină omul desăvârșit, idealul său educativ fiind sintetizat în noțiunea de „gentilom”.

„Eu vreau ca înfățișarea cuvincioasă și purtarea între oameni să ia chip deodată cu sufletul. Nu se clădesc un suflet și un trup, se face un om și nu trebuie făcut pe din două” (Michel de Montaigne, 1984, p.193).

Jan Amos Comenius (1592- 1670)

Adept al pansofiei (înțelepciunea universală), Comenius își ghidează demersul pedagogic după ideea că absolut toți oamenii trebuie educați, având tot odată dreptul și datoria să cunoască totul despre toate câte există. Omul devine om doar dacă se cultivă, altfel rămâne o ființă sălbatică.

Scopul educației, în opinia lui, este pregătirea oamenilor pentru viața viitoare, pentru „fericirea eternă”, la care se ajunge doar prin autocunoaștere și stăpânire de sine, cercetarea naturii și îndreptarea spre Dumnezeu. A fost adeptul educației conformă cu natura, care înseamnă atât luarea în considerare a naturii exterioare omului- căci procesul pedagogic eficient nu se poate realiza decât imitând ordinea perfectă a naturii, cât și a naturii umane- particularitățile de vârstă…”omul și pomul au condiție similară. Deoarece așa cum un pom roditor (un măr, un păr, un smochin sau o viță) poate crește de la sine, dar rămâne sălbatic și produce fructe sălbatice, iar ca să producă fructe gustoase și dulci trebuie plantat, udat și tăiat de un grădinar priceput, tot așa și omul, prin el însuși, ajunge să aibă o înfățișare omenească (cum, de altfel, orice animal își are propria sa înfățișare), dar ca să devină o ființă deșteaptă, inteligentă, morală și pioasă trebui să i se împlânteze altoiul înțelepciunii, al onestității și al pietății” (Jan Amos Comenius, 1970, p.34), precizează Comenius. Prin urmare, cele trei calități esențiale ale omului ideal sunt: erudiția, moralitatea și pietatea.

John Lock (1632- 1704)

Pentru John Lock, idealul educațional constă în formarea unui „gentleman”, care să conducă activitățile pubice în mod eficient, folosindu-și corect rațiunea, să fie demn și cu maniere elegenate. O mare însemnătate i se acordă virtuții care rezultat al acordului dintre normele morale și rațiune, condiție esențială pentru dobândire fericirii umane.

Acesta pledează pentru o educație îndreptată în trei direcții: fizică, morală și intelectuală, căci „acela pe care mintea nu-l îndrumă cu înțelepciune nu va apuca niciodată pe calea cea dreaptă, iar acel al cărui trup este șubred și funcționează anormal nu va fi în stare să meargă pe această cale.” (John Lock, 1971, p.4), mărturisește pedagogul englez.

Jean- Jacques Rousseau (1712-1778)

Profetul educației noi, așa cum l-a numit John Dewey, consideră că „Totul este bun când iese din mâinile Creatorului, totul degenerează în mâinile omului” (Jean- Jacques Rousseau, 1973, p.7), cerând ca scopul educației să-l constituie: respectarea libertății copilului; a naturii acestuia- adică a particularităților vârstei sale, acceptarea faptului că orice copil posedă din naștere bunătatea și înțelepciunea- pentru că, spre deosebire de adult, acesta nu a fost încă corupt de societate; și efortul de a favoriza dezvoltarea completă a tuturor calităților omenești.

Potrivit lui Rousseau, care este un adept al educației negative, cunoștințele se dobândesc prin experiența proprie a copilului, instrucția are loc prin contact direct cu faptele, fiind de preferat să se desfășoare într-un mediu natural, departe de societatea vicioasă.

Pedagogul francez promovează idealul „omului natural”…”Voind să-l formezi pe omul naturii, nu e vorba pentru acesta să faci din el un sălbatic și să-l arunci în fundul pădurilor, ci numai ca, prns de vârtejul social, să nu se lase târât nici de pasiuni, nici de opinia oamenilor; să vadă cu ochii săi, să simtă cu inima sa, să nu-l guverneze nici o autoritate, afară de propria sa rațiune” (Jean- Jacques Rousseau, 1973, p.240)