Desavarsirea Morala In Viata Si Opera Sfantului Siluan
Desăvârșirea morală în viața și opera Sfântului Siluan
Introducere
I. Date biografice. Opera
II. Calea către desăvârsirea morală la Sfântul Siluan
Botezul
Cercetarea dumnezeiască
Înstrăinarea
Pocăința
Plângerea lui Adam
Lupta cu gândurile – asceza minții
Rugăciunea
Smerenia
III. Maica Domnului – model și ajutor în desăvârșirea morală la Sfântul Siluan
a. „Milostivirea” Maicii Domnului
.
b. Taina și sfințenia Feciarei Maria
IV. Desăvârsirea morală a persoanei, în teologia Sfântului Siluan
a. Chemarea spre desăvârșirea morală
b. Îndemnul la pocăință, în vederea desăvârșirii morale
Concluzii
Bibliografie
Declarație de onestitate
Curriculul vitae
Desăvârșirea morală în viața și opera Sfântului Siluan
Introducere
Plecând de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, potrivit căruia nici un: „(…)necurat (…)nu are moștenire în împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu” ( Efeseni 5,5), se poate constata cu ușurință în viețile tuturor sfinților, că aceștia au reușit să atingă plenitudinea sfințeniei, în urma unui îndelungat efort de curățire a propriei vieți printr-o pocăință îndelungată. Același lucru se poate observa și în viața Sfântului Siluan: harul s-a sălășuit în inima sa abia după ce a trecut prin încercări dramatice care i-au pus la încercare credința, răbdarea și iubirea de Dumnezeu. La sfârșitul acestei perioade a devenit teolog, cunoscător de Dumnezeu și Părinte al Bisericii recunoscându-i-se sfințenia prin actul oficial de canonizare emis de către Patriarhia Ecumenică.
Având în vedere cele mai sus menționate, în prezenta lucrare am dorit să prezentăm faptul că nici o personalitate duhovnicească autentică nu a reușit să-și sfințească viața, decât parcurgînd cele trei stadii filocalice ale mântuirii: curățirea, luminarea și desăvârșirea. Inclusiv Sfântul Siluan a urmat această cale – calea de-Dumnezeu-purtătorilor Părinți.
După partea de Introducere, urmează primul capitol, în care am prezentat datele biografice ale Sfântului Siluan. În următorul capitol, alcătuit din opt subcapitole, am prezentat cronologic traseul duhovnicesc al acestui mare Părinte al Bisericii.
Subcapitolul intitulat „Botezul”, cuprinde elementele cheie ale copilăriei și adolescenței sale, marcate de botezul în Biserică, de personalitatea tatălui, de etapa adolescentină impregnată de păcatele „firești” ale timpului și societății în care trăia. Tipic pentru viața religioasă a multor creștini, și în viața Sfantului Siluan la început a fost botezul primit de mic copil, dovadă indirectă a mediului familial creștin în care s-a născut. Însă tânărul Siluan, deși avea un mediu de dezvoltare propice și un model pe care îl va menționa toată viața – tatăl, la vârsta adolescenței va cădea în mreaja păcatului. Viața tânărului Semion era o viață banală, trăită superficial care a căpătat greutate doar odată cu dumnezeiasca cercetare a Maicii Domnului prin intermediul unui vis în care i-a comunicat că nu îi face plăcere modul în care Semion își trăiește viața. Deși scurtă ca eveniment desfășurat cronologic, această cercetare dumnezeiască a făcut obiectul unui subcapitol distinct datorită faptului că a fost punctul terminus, momentul de cotitură în viața Sfântului Siluan. Acest fapt a trezit în sufletul său o căință adâncă și l-a determinat la o hotarâre majoră: decide să de facă monah pentru a-și redobîndi frumusețea sufletească pierdută.
În subcapitolul următor intitulat „Înstrăinarea”, am arătat decizia lui Semion de a se dedica monahismului. Această etapă premergătoare pocăinței autentice este „începutul bun” al unei vieți spirituale, profund ascetice, desfășurată în după modelul filocalic al tradiției Bisericii. Ca orice principiu terapeutic constând în izolarea bolnavului până când acesta se vindecă, Sfântul Siluan decide sa-și trăiască pocăința, nu acasă nici în sat, nici măcar într-o mănăstire din Rusia, ci în Sfântul Munte – citadelă a monahismului răsăritean. Această măsură radicală arată faptul că pentru tânărul Semion nu mai era cale de întoarcere, iar hotărârea sa era definitivă.
Următorul subcapitol este dedicat pocăinței, lucrare duhovnicească fundamentală în opera de restaurare și temă de bază a scrierilor și trăirilor Sfântului Siluan ca și a celorlalți părinți ai Bisericii. Pentru el pocăința este un dar al lui Dumnezeu către oameni și dovada iubirii Sale pentru neamul omenesc. Așa a privit acest Părinte pocăința și așa a și trăit-o: ca pe un mare dar.
Deoarece pocăința este mereu însoțită de lacrimi, următorul subcapitol l-am dedicat „Plângerii lui Adam”. Este relatată deosebita sensibilitate și poetismul biblic cu care Sfântul Siluan ne redă trăirile protopărintelui nostru după ce a fost izgonit din Rai. Plângerile lui Adam nu sunt numai ale lui Adam ci și ale Sfântului Siluan și ale întregului neam omenesc. Regretele și sfâșierea lăuntrică sunt în realitate ale Sfântului Siluan care le trăia inspirându-se din meditațiile în jurul lui Adam după cădere. Aceste plângeri sunt încărcate de sens duhovnicesc și sunt de folos pentru orice persoană care se angajează pe calea pocăinței.
Însă acest demers spre pocăință și lacrimi trebuie mereu însoțit de curățirea minții drept pentru care următorul subcapitol l-am intitulat „Lupta cu gîndurile”. Acest subcapitol cu nume generic atinge câteva puncte esențiale ale tradiției filocalice isihaste, din care s-a împărtășit și Sfîntului Siluan: lupta cu gîndurile de mîndrie prin pogorîrea minții la iad, ascultarea de duhovnic și biserică. Mintea trebuie să devină tron al Lui Hristos astfel că și efortul de a o curăți este direct proprțional cu acest deziderat. Creștinul angajat în această luptă poate răzbi doar dacă ia putere și această putere se dobîndește pe calea rugăciunii, motiv pentru care următorul subcapitol este dedicat rugăciunii și concepției Sfântului Siluan despre rugăciune, înțeleasă ca vorbire cu Dumnezeu.
Următorul subcapitol tratează smerenia ca virtute fundamentală în viziunea Sfântului Siluan. Până în ultima clipă Sfântul Siluan a urmărit dobândirea smereniei Măntuitorului Iisus Hristos, pentru Sfîntul Siluan aceasta fiind capătul „căii”. Rolul și importanța smereniei i s-a revelat odată cu arătarea Mântuitorului Iisus Hristos. Rod al luptei sale, la sfârșitul acestei perioade, i se relevă de Însuși Mântuitorul dăruindu-i celebrul sfat „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui!”, moment în care cunoaște în lucrare smerenia. Tot rod al acestei revelații, Părintele Siluan va dobândi rugăciunea pentru vrajmași mărtuire de foc a iubirii de aproapele.
Am dedicat un capitol separat Maicii Domnului, având în vedere atât prezența Maicii Domnului în viața Sfântului Siluan cât și faptul că pasaje importante din scrierile sale sunt dedicate Fecioarei Maria. Aceste elemente aprofundează taina Maicii Domnului. Caăitolul cuprinde doua subcapitole, în care am expus Milostivirea Maicii Domnului, precum și Taina și sfințenia ei, așa cum i-au fost revelate Sfântului Siluan. Putem spune că odată cu Sfântul Siluan teologia mariologică a primit noi valențe menite să releve și alte perspective ale vieții Maicii Domnului.
Următorul capitol prezintă succint teologia Sfântului Siluan și rolul acestuia în precizarea anumitor teme teologice. Scrierile sale, scurte prin conținut, dar voluminoase prin profunzime, au dat un puternic imbold teologiei răsăritene moderne. Numeroși teologi printre care amintim pe Arhimandritul Sofronie Saharov, Jean-Claude Larchet, Maxim Eger, Sfântul Nicolae Velimirovici, au fost influențați decisiv de către spiritualitatea Sfântului Siluan.
Ultima parte a lucrării am dedicato Concluziilor. Această parte surprinde dimensiunea misiologică a Sfântului Siluan prin întreaga sa activitate în Biserică Ortodoxă. Personalitatea sa dar și iubirea sa arzătoare pentru lume și reflectată în rugăciunea și lacrimile sale, au dat roade pe măsură: cartea sa a fost citită în peste zece limbi, de variate categorii de oameni, aparținând diferitelor confesiuni. Iubirea sa, ca rod al Sfântului Duh, a cucerit „tot Adamul” cum îi plăcea Sfântului Siluan să spună, dovedind încă odată că singură sfințenia vieții este în măsură sa facă misiune, să convertească.
I. Date biografice
Sfantul Siluan Athonitul, având numele de botez Semion, s-a născut in 1866, la Tambov, în Rusia, dintr-o familie „săracă, evlavioasă și numeroasă de țărani” creștini. „Familia este fundamentul vieții naționale și religioase a Rusiei. Arseniev atribuie tradiției familiale sfințite prin viața religioasă un rol exceptional în evoluția națională rusă plină de antiteze.” Confruntarea dintre credința ortodoxă tradițională și ateismul bolșevic, ce era susținut de majoritatea intelectualilor și de meșteșugarii vremii i-a influențat copilăria. Sfântul nu a avut parte de multă școală și ducea o viață exterioară fără întâmplări deosebite.
De mic copil, auzind vorbindu-se despre sfinții ruși – avea doar patru ani – Semion se hotărâse: ,,Când voi fi mare, voi căuta pe Dumnezeu în tot pământul”.
La vârsta adolescenței avea să-și pună întrebări legate de credință, mai ales în momentul în care a auzit o femeie, proaspat întoarsă dintr-un pelerinaj, povestind despre sfântul zăvorât Ioan Sezenovski (1791-1839) și despre minunile pe care le înfăptuia. Atunci i-a încolțit în minte gândul care mai târziu l-a ajutat să se adâncească în apele limpezi și adânci ale credinței creștine și ale smereniei umane – „Dacă e sfânt, înseamnă că Dumnezeu e cu noi și că nu trebuie să străbat tot pământul ca să-L găsesc”.
În jurul vârstei de nouăsprezece ani simțea o atracție pentru viața monahală, însă tatăl său nu-i permite sa plece la faimoasa Lavra a peșterilor din Kiev. Își petrecu apoi viața de tânăr în vremurile tulburi de început de secol, cultivând patimile unui rus autentic: distracții, fete, aroganță, încăcierări. În tumultul unei vieți de păcat și necurăție, chemarea spre monahism avea să se stingă, însă Dumnezeu avea sa-l mai cheme o dată: Părintele Sofronie Saharov povesteste în scrierile despre viața Sfântului Siluan, cum vede în vis că prin gura sa, un sarpe îi intra în trup; a început de frică să se roage; și astfel i-a apărut Maica Domnului, care l-a mustrat pentru viața pe care o ducea, ajutandu-l să conștientizeze starea de păcat în care se afla și ocrotindu-l de atunci înainte ca o Maică iubitoare.
Va lua hotărârea să mearagă la Sfântul Munte, fapt ce se va întâmpla după terminarea serviciului militar. Pleacă în Sfântul Munte, ajungând la Mănăstirea Russikon (Sfântul Panteleimon) unde este primit ca frate în comunitatea monastică. Totodată, părintele duhovnic îl dezleagă de toate păcatele prin taina spovedaniei.
A viețuit cu simplitate și cu dragoste pentru frații lui, povățuindu-i spre rugăciune și nejudecarea aproapelui. Va petrece în Sfântul Munte patruzeci și șase de ani o viață marcată de simplitate și monotonie, specifică monahilor aghioriți, ,,împartită între lungile slujbe si privegheri,” pravila, spovedanie și cuminecare, ascultare și muncă, însă partea importantă a acestor ani de anonimat îl reprezintă lungul proces de desăvarsire lăuntrică, prin care avea să atingă ,,statura duhovnicească a marilor Părinți de odinioară ai Pustiei și Filocaliei”, în actul de canonizare al Patriarhiei Ecumenice, din 1987 fiind numit: ,,dascăl apostolic și profetic al Bisericii”.
Așa cum se știe, în viața monahală în special, dar și în cea creștină în general, cea mai grea luptă este cea cu gândurile. Povățuit să spună rugăciunea lui Iisus – Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul ! – monahul Siluan primește darul rugăciunii neîncetate în inima lui, în vremea în care se ruga în fața icoanei Maicii Domnului.
De atunci, rugăciunea a început să țâșnească în inima lui zi și noapte, până la sfârsitul vieții, rodind smerenia, dragostea și pocăința. Primește și putPărinți de odinioară ai Pustiei și Filocaliei”, în actul de canonizare al Patriarhiei Ecumenice, din 1987 fiind numit: ,,dascăl apostolic și profetic al Bisericii”.
Așa cum se știe, în viața monahală în special, dar și în cea creștină în general, cea mai grea luptă este cea cu gândurile. Povățuit să spună rugăciunea lui Iisus – Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul ! – monahul Siluan primește darul rugăciunii neîncetate în inima lui, în vremea în care se ruga în fața icoanei Maicii Domnului.
De atunci, rugăciunea a început să țâșnească în inima lui zi și noapte, până la sfârsitul vieții, rodind smerenia, dragostea și pocăința. Primește și puterea de a implini cu ușurintă exigentele regulilor monahale athonite.
Deși ajunge sa fie părtaș unor daruri atât de mari, este supus ispitelor celui viclean. Îi venea astfel în minte gândul mândriei: „Duci o viață sfântă, toate ascultările le implinesti fară efort, te rogi neîncetat, deci ești desăvârșit!”,gând ce îi era întărit și de spusele unui părinte: „Dacă acum ai ajuns așa cum ești, ce vei fi la bătrânețe?” Acest gând al mândriei alterna cu gândul deznădejdei: „Poate te vei mântui, dar ajungând in rai, nu vei afla acolo pe cei pe care îi iubești și nu vei avea nici o bucurie!”. Starea de fericire dinaintea acestor ispite slăbeste până aproape dispare, neavând maturitate duhovnicească; nici Rugăciunea inimii nu era desăvârșită, căci Semion nu-și biruise încă patimile, încă nu știa ,,să-și păzească mintea”, iar atunci când se ruga nu-și înfrâna imaginația.
Spre anul 1906, într-o noapte cumplită, în care diavolul se interpune între el și icoana lui Hristos, Siluan, deznădăjduind cu totul, îi spune Domnului: „Vezi că vreau să mă rog Ție cu mintea curată, dar demonii nu mă lasă. Spune-mi ce trebuie sa fac ca să se depărteze de la mine”. Și atunci primește în sufletul său acest gând: „Cei mândri sunt întotdeauna chinuiți așa de către demoni”. Atunci întreabă: „Doamne, Tu ești milostiv, sufletul meu Te cunoaște; spune-mi ce trebuie să fac ca să se smerească sufletul meu”. Și Domnul îi raspunde: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui!”.
După această povățuire a Domnului, se ruga mult pentru cei morți, pentru cei care suferă în iad, dar și pentru cei vii sau nenăscuti; rugăciunea sa ,,trecea dincolo de marginile timpului, orice lucru ce ține de firea trecătoare a vieții dispărea. În suferința sa pentru lume îi fusese dat să nu vadă în oameni decât pe cei ce cunoșteau pe Dumnezeu și pe cei ce nu-L cunoșteau”. Îi era insuportabil gândul că unii oameni vor merge în ,,întunericul cel mai dinafară ”(Matei 8,22.).
Trece la cele veșnice la 24 septembrie, în anul 1938. Trecerea sa la cele veșnice este la fel de smerită ca și viețuirea sa: simplă, smerită, la bolnița Mănstirii Sfântul Pantelimon. Ultimele sale cuvinte, răspunsul dat infirmierului care l-a întrebat dacă dorește ceva, au fost: „Mulțumesc n-am nevoie de nimic !”
După moartea sa, ucenicul său Părintele Sofronie Saharov, va pleca în occident unde va publica scrierile Sfîntului Siluan în cartea numită „Între iadul smereniei și iadul deznădejdii”, un adevărat best-seller duhovnicesc care va face cunoscuă spiritualitatea monahală athonită profund ortodoxă și va chema oamenii secolului XX la pocăință.
În mod direct este singura carte publicată sub numele său, însă în realitate, Sfântului Siluan i se datorează multe din cărțile scrise de către Părintele Sofornie care a îmbrățișat viziunea părintelui său duhovnicesc.
II. Calea către desăvârsirea morală la Sfântul Siluan
a. Botezul
Starețul mărturișește: „Omul a fost făcut din pământ, dar Dumnezeu l-a iubit atât, încât l-a înfrumusețat cu harul Său și omul s-a făcut asemenea Domnului ”. Această înfrumusețare prilejuită de către har se întîmplă în viața fiecărui creștin cu prilejul Botezului. Însă această stare nu poate să dureze, nu poate fi menținută, decât pe temelia granitică a trăirii poruncilor evanghelice, dacă creștinul face eforturi susținute în acest sens. Primirea creștinului în sânul Bisericii se face în dar, însă menținerea stării de har este datoria exclusivă a fiecăruia. Dacă creștinul își nesocotește această îndatorire, va interveni negreșit căderea.
Așa s-a întâmplat și în viața Cuviosului Siluan: copil fiind, Semion a avut o purtare exemplară fiind inspirat de către tatăl său, însă la vârsta adolescenței s-a lăsat pradă păcatului. Deși datele pe care le avem despre copilăria starețului nu sunt numeroase, știm că tatăl său a fost un „far” călăuzitor pentru micuțul Semion. Nu putem să nu amintim aici întâmplarea cu negustorul de cărți. Acest negustor fiind un necredincios, l-a influețat negativ pe micuțul Semion îndemnânndu-l spre necredință. După această întâlnire cu negustorul, când tatăl său i-a vorbit de Dumnezeu băiatul a ripostat: „Tu mă înveți să mă rog lui Dumnezeu dar acesta spune că Dumnezeu nu există ”.
Tatăl, și-a arătat dezamăgirea cu privire la negustor pe care îl credea „deștept” dar constată că el în realitate este un „prost”; însă îndoiala semănată de negustor în sufletul copilului nu s-a șters în ciuda răspunsului categoric al tatălui său. Vedem cum „valorile oferite de mediu pot fi evident în conflict cu cele care ne vin din cultul adevărat, din religia lui Hristos.”
Acest atac al necredinței, Starețul îl va înțelege peste ani de zile în urma unui îndelungat efort de luptă ascetică. Dumnezeu este Tatăl nostru și omul poate să fie în legătura permanentă cu Tatăl său, să primească luminare prin rugăciune: „ în orice timp și în orice împrejurare este bine să căutăm să fim luminați de Dumnezeu”.
La vârsta adolescenței Semion are gânduri deosebit de adânci pentru vârsta lui, dorindu-și să se asemene cu sfinții ruși despre care citise în cărțile copilăriei. În acest sens, chiar îi cere tatălui său binecuvântarea de a pleca la Lavra Pesterilor din Kiev, însă tatăl său amână permisiunea până după armată. Între timp Semion ajunge la vârsta adolescenței, iar patimile îl asaltează în „firescul lor”: Iese la horă, cântă, dansează, se ia la bătaie cu flăcăii din sat, are legături cu fetele, iar într-o seară va cunoaște trupește o fată. Toate aceste detalii ne oferă tabloul complet al stării spirituale a tânărului Semion: ca în toate cazurile tipice de înălțare spirituală, intențiile bune, în lipsa unui povățuitor iscusit, sunt covârșite de atacul patimilor. Însă și Sfântul Siluan va suferi „dumnezeiasca cercetare” a Maicii Domnului care îl va conștientiza, îl va trezi și îl va pune pe „cale”. Această cercetare „de sus” nu este un caz izolat, ci unul din multele întâmplări în care se vădește iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care „vrea ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1Timotei 2,4 ).
Între multele cazuri din istoria Bisericii, amintim un caz asemănător, în alt veac și în alt loc – cazul Sfântului Simion Noul Teolog – ce se întâmpla aidoma: după o cercetare puternică a harului la vârsta adolescenței, Sfântul Simion Noul Teolog avea să sufere o stare de secătuire spirituală de aproximativ câțiva ani, după care avea să ia hotărîrea definitivă care va marca fundamental viața sa, a comunității și a Bisericii întregi: se va cuceri pe sine într-o stare de profundă lepădare de sine și pocăință, sub ascultarea lui Simeon Evlaviosul.
„În adâncurile sale omul ascunde o minune dumnezeiască”. Rămâne îndatorirea sa sfântă ca toată viața să lupte pentru a descoperi această minune.
În realitate, botezul baptismal devine lucrător numai prin botezul pocăinței – botezul lacrimilor. Astfel cele două botezuri merg împreună. Pocăința și lacrimile au rol fundamnetal în spiritualitatea ortodoxă având același izvor: regretul pentru o viață trăită departe de Dumnezeu, căci „o conștiință plină de resentimente nu face decât să ne întoarcă înapoi și să ne consoleze prin pocăință și reconciliere.”
Așa cum mărturisește Starețul, în anii adolescenței se ruga pentru cei care îl nedreptățeau, gest profund duhovnicesc pentru un tânăr. Însă tot el constată că „ deși iubeam să mă rog, totuși n-am scăpat de păcat”.
Nu a scăpat de păcat și totuși, până la urmă, datorită cecetării Maicii Domnului a reușit să scape de păcat într-o formă radicală, prin modul în care și-a sfințit viața.
b. Cercetarea dumnezeiască
Așa cum am văzut în Introducere, deși a avut parte de un mediu curat ortodox și de influența pozitivă a tatălui său, adolescentul Semion se îndepărtează de Dumnezeu. Faptul că este dipus să se bată cu flăcăii din sat, să se angajeze în concursuri ridicole pentru atinge performanțe în a bea votcă sau ouă nefierte, căderea în păcatul trupesc cu fata, arată așezarea sa sufletească strict lumească, încorsetată în păinejenișul păcatului.
Însă Dumnezeu, în marea Sa iubire nu lasă pe om pradă păcatului. Dumnezeiasca înfiere săvârșită pe Golgota când Mântuitorul încredințează neamul omenesc Maicii Sale, mereu lucratoare „din neam în neam spre cei ce se tem de Domnul ”(Luca 1,48), a dat roade și în viața Sfântului Siluan. Într-o nopate, i se arată în vis lui Semion un șarpe care i-a intrat pe gură arătându-i-se metaforic felul în care arăta spiritual viața sa. Imaginea este deosebit de semnificativă , ținând cont că șarpele a rămas, încă de la cădere, simbol al voluptății păcatului. Aceasta imagine a fost asociată cu un glas de femeie distins și autoritar care i-a reproșat starea sa. Mai târziu, Sfântul va identifica acest glas în persoana Maicii Domnului.
Este un moment decisiv care va marca toată viața Sfântului Siluan. Și pentru că întreaga viață a omului este un șir neîntrerupt de revărsări de iubire ale lui Dumnezeu, proniate meticulos, în vederea trezirii din păcat, și în cazul tânărului Semion, puternica cutremurare în fața păcatelor sale prilejuită de acest vis, va fi pecetluită cu o altă întâmplare pe care am putea-o numi partea a doua sau episodul-soluție al primei părți- problematizante: în sat era un acordeonist care, deși ucisese un om, era mereu inexplicabil de vesel astfel încât Semion îl întreabă, la o horă, de unde are puterea de a fi astfel de degajat. Răspunsul acestuia avea să-l pătrundă pe Semion până la „despărțitura sufletului și duhului” (Evrei 4,12): în închisoare el s-a rugat pentru păcatul său iar Sfântul Duh l-a cercetat în mod simțit astfel încât a simțit că a fost iertat.
Acest răspuns îi va provoca tânărului Semion o adevărată „metanoia” și îi va clarifica planurile de viitor. Prin acest răspuns tânărul Semion vede o soluție dar și o chemare – plecarea în monahism. Deși consăteanul său nu era monah, astfel că el obținuse iertarea păcatului omuciderii în starea sa de mirean, pentru Semion îndemnul conștiinței l-a determinat l-a gestul total pe care îl gândea încă din copilărie, cînd și-a propus să devină sfânt.
Putem observa în viața multor creștini ai Bisericii că îndemnurile spre pocăință, iconomisite de catre Pronia Dumnezeiască, atunci când sunt receptate de o conștiință sensibilă, rodesc o pocăință pe măsură. Toate aceste „chemări” sunt semne revelatoare și cruciale determinându-i pe oameni la schimbări radicale. Moartea unei rude apropiate, o boală sau un accident sunt capabile să stârnească profunde crize. Pocăința o considerăm întotdeauna o criză, iar „o «criză» înseamnă judecată.”
Cu privire a modul chemării Lui Dumnezeu, Părintele Arsenie Boca identifica șapte chemări numite „trâmbițe” termen cu rezonanță apocaliptică (cf.:Apocalipsa 8), având în vedere că la a doua venire, Mântuitorul se va arăta lumii „la glasul arhanghelului și întru trâmbița lui Dumnezeu” (1Tesaloniceni 4,16 ). Cele 7 moduri de chemare sunt următoarele:
chemarea lăuntrică a conștiinței – este chemarea lină a coștiinței vii, care nu este acoperită de păcat și care poate să simtă voia lui Dumnezeu astfel încât omul să se poată ghida după propria sa conștiință. Conștiința, fiind organul cel mai sensibil al omului, poate fi și cel mai ușor obturată, și nu numai de patimile grosiere dar și de dorințele aparent nevinovate, dar care trădează un egoism perfid. Avva Pimen numește voia omului: zid de aramă, ce-l desparte de Domnul.
chemarea din afară a cuvântului – este chemare prin preoți, dar și prin vocea oricărui creștin. Avand în vedere că toți cei botezați sunt chemați la propovăduire, în virtutea preoției universale și a dimensiunii misionare a creștinismului, care ne însoțește mereu pe oricare dintre noi, prin viața sa, prin faptele sale, oricine poate fi o chemare pentru aproapele. Așa cum spunea Sfântul Apostol Petru, noi suntem „seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt popor agonisit de Dumnezeu ca să vestim în lume bunătățile Celui ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (1 Petru 2,9). Vestirea tuturor acestor bunătăți de către creștin are drept efect și sensibilizarea aproapelui care va simți nevoia să-și schimbe viața, să-L cunoască pe Dumnezeu. Nu putem să nu observăm astfel că una din chemările Lui Dumnezeu vizează dimensiunea misionară a creștinului în lume și este ultima chemare „blândă” înainte să înceapă chemările „usturătoare”, dureroase. Astfel privind lucrurile, deodată ne vedem deosebit de responsbili în lume, modul nostru de a fi putând să hotărască evoluția aproapelui și chiar viața lui: dacă vom ezita să-i luminăm conștiința, dacă vom da semne de nerăbdare cu semenii nostrii mai îndărătnici, Dumnezeu va fi nevoit să intervină cu ispite dure.
chemarea prin greutățile vieții (numită de către Părintele Arsenie Boca – chemarea care ustură) este chemarea prin intermediul necazurilor vieții: boli, accidente, nereușite, neîmpliniri personale sau profesionale, pentru oamenii învârtoșați pentru care primele două chemari nu au fost eficiente.
chemarea prin necazurile morții este chemarea celor care suferă pierderea celor dragi, astfel încât viața lor nu va mai putea fi ca înainte. De remarcat este faptul că atunci când cineva suferă pierderea celui drag, simte un avânt puternic de pocăință, antrenat în primul rând de dorința de a transecende imanentul, lumescul, coruptibilitatea și a ajunge la cel adormit. În astfel de momente oamenii simt nevoia de a se raporta la finitudine cu ochi critici spre deosebire de modul de dinaninte când nu îi interesa acest aspect. Părintele Staniloaie vorbea de nevoia de Hristos. Părintele a clasificat două tipuri de necazuri: necazuri pentru păcate și necazuri pentru evanghelie. Dacă primul tip de necaz este cel al păcătoșilor și este cauzat de starea lor, necazul pentru evanghelie este a celor desăvârșiți.
chemarea prin semnele mai presus de fire – este chemare prin intermediul minunii, chemare iconomisită de Dumnezeu atunci când cel chemat are puterea de a recepta în mod sănătos semnul primit. Considerăm că visul tânărului Semion se încadrează la acest fel de chemări. Și așa cum vom vedea, chemarea nu a fost în zadar: Semion se va angaja într-o pocăință totală, până la sfârșitul vieții. De menționat că această chemare poate să aibă și o altă turnură decât cea a Sfântului Siluan: minunea poate consta și într-o ispită înfricoșătoare mai presus de minte, astfel că o asemenea chemare poate lăsa urme adânci. Amintim aici ispita starețului Gheron Iosif care a suferit bătăi cumplite din partea demonilor în prima perioadă de nevoință. Deși în cazul său nu se punea problema chemării, bătrânul fiind deplin angajat de la începutul vieții sale monastice în lupta ascetică, totuși cercetarea lui Dumnezeu a fost miraculoasă prin îngăduirea duhurilor răutății de a acționa în mod sensibil asupra lui.
chemarea prin chinurile de pe urmă, de la Antihrist – este chemarea vremurilor apocaliptice, când este proorocită venirea lui Antihrist.
chemarea la Judecată – este cea din urmă chemare când întreaga umanitate va fi chemată la Judecata Mântuitorului Iisus Hristos.
Nu trebuie să trecem cu vederea opinia Sfântului Maxim Mărturisitorul:„ când îți va veni vreo încercare pe neașteptate nu învinovăți pe cel prin care ți-a venit, ci întreabă-te pentru ce a venit? și vei afla răspuns. Deoarece fie prin acela, fie prin altul trebuie să bei amărăciunea judecății lui Dumnezeu”. Aici avem o tâlcuire interesantă a ispitei, a încercării, a cercetării, care vine de la aproapele: nu el este cel vinovat ci starea ta care a necesitat ca Dumnezeu să-i îngăduie semenului să aibă un comportamnet lipsit de evlavie, tocmai pentru a te vindeca. Această idee se înscrie în cugetarea sfinților părinți care consideră fiecare ispită drept leac trimis de Hristos ca Doctor și Vindecător minunat al bolilor naostre sufletești.
”În viață fiecare întîlnește ceea ce îi este lui de trebuință, conform planului tainic al proniei deivine” însă acest plan, nu este o predestinare înțeleasă în mod protestant, ci este o perpetuă curtare a harului pentru a-l chema pe om la pocăință.
Vedem astfel că Semion s-a găsit vrednic de această cercetare de la Dumnezeu, cercetare mai presus de fire. Sensibil totuși – deși se abandonase păcatului, întreaga ființă a lui Semion vibrează adânc la această chemare a lui Dumnezeu și se hotărăște să se dea pocăinței luînd calea înstrăinării.
c. Înstrăinarea
Înstrăinarea este preambulul pocăinței și atitudinea ideală în care pocăința se desfășoară. Această atitudine este radicală, implicând toate legătuirle interne și externe. Aceasta este motivul pentru care părinții Bisericii au hotărât: pocăința este eficientă și roditoare atît timp este însoțită de o îndepărtare totală, de toate cele îndrăgite în mod pătimaș. Nu știm căt a înțeles tânărul Semion din acest adevăr atunci când a luat hotărîrea de a pleca în Sfântul Munte, însă Dumnezeu i-a proniat această rupere prin faptul că i-a călăuzit pașii spre grădina Maicii Domnului.
„Monahismul trebuie înțeles înainte de toate ca revolta cea mai radicală împotriva răului.” Această revoltă presupune refuzul oricărui conformism sau confuzie spirituală. Cei care aleg monahismul sunt cei care preferă nebunia crucii în schimbul oricărui confort lumesc. Monahii sunt înainte de toate creștini, însă spre deosebire de creștinii mireni, singura lor grijă este aeea de a aprinde mereu flacăra Duhului Sfânt în ființa lor prin nevoințe ascetice.
Înstrăinarea este părăsirea fără întoarcere a tuturor celor din locul de obârșie, care lucrează în noi împotriva țintei evlaviei noastre. În Scara Sfîntului Ioan Scărarul, înstrăinarea este virtute cuprinzătoare a tuturor virtuților; astfel ea este elogiată ca fiind „purtare necutezătoare, înțelepciune necunoscută, pricepere nearătată, viață ascunsă, adînc de tăcere, dorire a puținătății, poftire a strîmtorării, mulțime de dragoste, pricină a dorului dumnezeuiesc, respigere a slavei deșarte”.
La o analiza atentă observăm că Sfântul Ioan identifică înstrăinarea cu temelia celor mai importante virtuți: curajul, discernământul, smerenia, tăcerea, abținerea, dragostea, asceza, prihănirea de sine.
„Gândul acesta al întsrăinării supără mereu și în chip prelungit pe cei îndrăgiți de Domnul, ca un foc dumnezeiesc”. Însă și această virtute trebuie să fie săvârșită cu discernământ, căci „nu orice înstrăinare este bună”. Dobândirea „calității” de străin, de înstrăinat, o are cel care se rupe de toți ai săi și de toate ale sale și devine lucrător al plânsului neîncetat și al pocăinței.
De remarcat este că printre pericolele pe care Sfântul Ioan Scărarul le identifică pentru pierderea virtuții înstrăinării, este slava deșartă și nestatornicia. În viața Sfântului Siluan, vedem că acesta a fost asaltat de ambele ispite însă în proporții cu totul diferite. Dacă ispita nestatorniciei l-a încercat sub schipul de a merge în pustie pentru a se nevoi, slava deșartă și mândria l-au asaltat puternic mai ales în primi 15 ani. Însă Sfântul Siluan a biruit ambele ispite.
„Nu ne retragem de lume pentru că urâm lumea sau pe ai nostrii, ci pentru a scăpa de vătămarea ce ne vine de la ei.” De asemenea, Sfântul Ioan Scărarul ne atrage atenția că pentru a nu ieși din lume împreună cu patimile, înstrăinarea trebuie să se facă într-un loc lipsit de mâgâiere. Și mai mult, înstrăinarea trebuie să se facă mai ales în gând, căci numai cea cu trupul nu ne este de nici un folos. Aici se cuvine să subliniem că dispoziția interioară de detașare se realizează mai greu și numai în urma unui îndelungat efort de asceză interioară, dinamizată de marea dragoste de Dumnezeu. Într-o cuvântare a sa, Sfântul Teodor Studitul le ura ucenicilor săi „dragostea de Dumnezeu să vă rupă de lume, pofta vieții veșnice să omoare dorințele trupului vostru”.
Putem vedea în literatura ascetică faptul că înstrăinarea este început bun pentru multe virtuți, fiecare părinte descoperind propriul lui drum, în funcție de darurile sale, dar și de receptivitatea la cercetările harului, înstrăinarea find asociată și cu liniștea: „Toți cei ce fug de liniștire, nu pot să-și stăpânească dorințele”.
Când a ajuns în muntele Athos, Sfântul Siluan avea 26 de ani. Ajungând aici, Semion face o mărturisire sinceră a tuturor păcatelor. La sfârșit Părintele duhovnic îl asigură că toate păcatele marturisite i-au fost iertate, așa că de-acum trebuie să înceapă o viață nouă.
Drept pârgă și mângâiere a hotărârii sale de a se despărți de toate ale sale, Semion are o simțire puternică a harului. Mai târziu el va mărturisi că monahul, chiar dacă fuge de lume, este un rugător pentru lumea întreagă, „aceasta e lucrarea lui de căpetenie”. La fel, Avva Arsenie, rugând pe Domnul să-l îndrepteze ca să știe cum se va mântui, a auzit glas îndemnându-l să fugă de oameni și se va mântui. Astfel înstrăinarea este îndepărtarea de cei puțini pe care îi iubești când vii în mănăstire și unirea cu toți, cu lumea întreagă. Dar tot Sfântul Siluan se intreabă: „Cine îl silește însă să plângă pentru întreaga lume?”
Prin înstrăinarea de familie, de iubirea pătimașă față de ai săi, Sfântul Siluan a dobândit iubirea curată pentru întreaga lume, dovedind că și astăzi, în zilele noastre funcționează regula de aur a pustinicilor creștinismului primar „doctore vindecă-te pe tine însuți” și numai după această vindecare poate să îi vindece și pe ceilalți. Dar hotărârea de a se depărta prin înstrăinare este numai o etapă primară a curățirii și nu are nici o valoare în sine dacă nu este conjugată cu o pocăință sinceră.
d. Pocăința
„Calea către îndumnezeire, care este propusă primului om, nu va fi deci cu putință înainte ca firea omenească să biruie păcatul și moartea”. Avva Antonie zicea avvei Pimen că lucrarea ce mare a omului este a-și pune asupra sa propria greșeală înaintea Domnului și să aștepte ispita până la ultima răsuflare. De asemenea, avva Loghin consideră că de ar fi omul păcătos ca un drac, smerita cugetare, care este mai mare decât toate faptele bune, poate să-l ridice pe acesta.
Avva Moise ne spune că dacă omul nu are în inimă că este păcătos, Dumnezeu nu-l va asculta. Și ne învață ce înseamnă a avea în inimă că este păcătos și anume, să nu vadă păcatele aproapelui. De asemenea, toate versetele: "Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor… Faceti deci roade vrednice de pocăință" (Matei, 3, 1-8). "Legea si proorocii au fost pană la Ioan; de atunci împărăția lui Dumnezeu se vesteste și fiecare se sileste spre ea" (Luca, 16, 16). "Căci Legea a fost dată prin Moise, iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos" (Ioan, l, 17). "Păcatul meu l-am cunoscut și fărădelegea mea n-am ascuns-o împotriva mea. Zis-am: mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; și Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu" (Ps. 31, 5), sunt „temeiul legal” al pocăinței.
Sfântul Botez este „începutul vieții celei în Hristos”, iar botezul lacrimilor este al doilea botez. „Nașterea de sus” e considerată curățirea prin Sfântul Duh a sufletului. Astfel lacrimile de pocăință sunt un „semn de sănătate a ființei lui revenită la starea firească și vădește că omul a devenit sălaș al lui Dumnezeu, loc în care lucrează energiile Lui îndumnezeitoare”. Acesta este motivul pentru care Biserica numește pocăința „viețuire spre vindecare” sau „știință terapeutică”.
După chemarea amintită mai sus, pentru Semion vine hotărârea de a se pocăi, primii muguri neîntârziind să apară. Își satisface stagiul militar, însă „neliniștea” pocăinței creștea în el mereu. Pilduitoare este întâmplarea în care Semion aflându-se într-o seară la restaurant cu colegii de armată, se gândea că în Sfântul Munte, mii de monahi dau slavă lui Dumnezeu în timp ce ei stau la masă și ascultă muzică. Chiar dacă replica colegilor săi este tipică, catalogându-l pe Semion un „ciudat”, faptul este revelator: în sufletul său se înfiripa dorul de pocăință.
În acest timp – al stagiului militar – îl va cerceta pe Sfântul Ioan de Kronstadt, marea figură duhovnicească a acelui timp. Deși nu îl găsește acasă, îi lasă un bilețel a cărui mesaj nu lasă loc de îndoieli : „Părinte vreau să mă fac monah. Roagă-te ca lumea să nu mă rețină.” Semion va simți puterea rugăciunii Părintelui Ioan, ca „vuiet al flăcărilor iadului”. Semn al faptului că i s-a ascultat rugăciunea, fata pe care o cunoscu-se se va căsători în mod cu totul neașteptat, cu un negustor aflat în trecere prin satul lor. Această întâmplare îi va întări și mai mult convingerea că Dumnezeu îl cheamă la pocăință.
În concepția Sfântului Siluan pocăința constă în a păzi frica de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu – concept menit să producă frică la prima vedere, Sfântul Siluan o tâlcuiește conform experienței sale :„Când oamenii păzesc frica de Dumnezeu, atunci e lesnicios și desfătat lucru a trăi pe pământ.” Astfel, în mod paradoxal, frica de Dumnezeu este lesnicioasă și produce desfătare. Această definiție izvorâtă din experiența sa este o dovadă a asigurării pe care Mântuitorul a încredințat-o ucenicilor Sai: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară” (Matei 11, 27-30). De asemenea părinții egipteni consideră că patimile pot fi dezrădăcinate și domol, pe calea plânsului, nu numai pe calea ascezei severe: ”Plânsul îndepărtează domol toate patimile.”
Sfântul Siluan înțelegea că generațiile din ziua de astăzi, centrate pe umanismul raționalist și senzualist nu pot concepe un mod de viață după poruncile sfinte și consideră că defătarea poate fi doar pământească, fără Dumnezeu. Astfel, Sfântul mărturisește despre sine „când eram în lume credeam că fericirea pe pământ este : să fiu sănătos, frumos, bogat și iubit de ceilalți. Și mă mândream în deșert de acestea. Dar când L-am cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, atunci m-am deprins să privesc toată fericirea lumii ca un fum purtat de vânt”. Schimbarea atitudinilor axiologice a Sfântului Siluan, în care vedem că își pierd consistența principiile lumești pentru care era dispus chiar să își riște viața, (încăierările cu băieții din sat) și înlocuirea lor cu principii duhovnicești este dovada unei autentice pocăințe, adevărată metanoia, ca schimbare totală a modului de raportare atât la cele sensibile cât și la cele inteligibile. A înțeles că „mântuirea mai cere o participare personală, pocăință, încercări duhovnicești și credință în justificarea în Hristos. Numai cei care caută pot fi mântuiți.”
Sfântul Ioan Scărarul consideră pocăința aducerea înapoi a Botezului, învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viață, cumpărătoare a smereniei, necontenita renunțare la nădejdea vreunei mângâieri trupești, gândul osândirii de sine și îngrijirea neîngrijată de sine, fiica nădejdii, împăcarea cu Domnul prin lacrimi și prin lucrarea cea bună. Această valoare inestimabilă a pocăinței ne este revelată și prin conștiința Sfântului Siluan: pocăința este dar și binecuvântare pentru toate generațiile, inclusiv pentru generațiile noastre: „ Slavă Domnului că ne-a dat pocăința, iar prin pocăință noi toți ne mântuim, fără excepție.” Dacă prima parte a frazei este oarecum cunoscută din scrierile Sfinților Părinți care vorbesc despre pocăință, expresia „toți (…) fără excepție” este o convingere plină de nădejde pentru fiecare persoană, pentru fiecare creștin.
Sfântul Siluan leagă darul pocăinței de făgăduința Mântuitorului dată Apostolilor „Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan14,18). Această promisiune a Mântuitorului de a nu ne lăsa orfani și concretizată prin darul pocăinței este o continuă revărsare de iubire și noi trăim și acum această milostivire dumnezeiască primită de către Sfinții Apostoli și transmisă pe calea predaniei harice în Biserică.
Pentru Sfântul Siluan pocăința este izvor al păcii și al bucuriei:„ Orice suflet care și-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască și Domnul îi va ierta păcatele, iar atunci bucuria și pacea vor fi în suflet; și nu e nevoie de alte mărturii, pentru că Duhul Însuși dă mărturie că păcatele au fost iertate.” Un semn evident al iertării păcatelor de către Dumnezeu este faptul că urăști păcatul, teză prezentă la toți scriitorii filocalici. Un frate, căzând în păcatul desfrânării, nu îndrăznea să-l mărturisească. Atunci avva Lot văzându-l tulburat, îi primește mărturisirea, îl îndeamnă la pocăință spunând că va purta și el jumătate păcatul, iar după trei săptămâni de post, s-a incredințat avva că Domnul a primit pocăința fratelui. Fratele a rămas în ascultare de bătrân, până ce a murit.
Parcă într-un entuziasm crescând, deodată părintele exclamă :„Ce mai așteptăm? … pe pământ Domnul ne-a dat Același Duh Sfânt,…. și dacă-L vom păstra, vom fi liberi de tot întunericul.” Iar drept deznodământ al unui asemenea demers dialectic-duhovnicesc ar fi „raiul pe pământ”, fiindcă „împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru” (Luca17,21). „Împărăția lui Dumnezeu e Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt în cer și pe pământ Același este.”
Sfântul Siluan, și aici dar și în alte pasaje dă dovadă de un entuziasm tulburător capabil să impulsioneze spiritele „căldicele” care încă ezită să se angajeze pe calea pocăinței. Trebuie totuși să fim conștienți de faptul că „patimile nasc păcate prin lipsa de sârguință.”, astfel că păstrarea râvnei este o altă îndatorire pe care părinții pustiei au identificat-o. Gheron Iosif ne asigură că „harul nu ne lasă fară de nădejde, ci continuu indeamnă pe cel cazut la pocăință”.
Sfântul Siluan mărturisește alături de Sfântul Apostol Pavel ( Efeseni 3,14) faptul că fiecare creștin este într-o permanentă așteptare a încercării, în deplină libertate în Duhul Sfânt, putând să îndure „ toate necazurile: foame și golătate, frig și căldură, boală și sărăcie, dispreț și prigoană, nedreptate și defăimare, fiindcă sufletul se avântă spre Domnul și nu se mai grijește de cele pământești, ci se roagă lui Dumnezeu cu minte curată.”
Iar dacă este nevoie, pentru cine primește cu spirit critic aceste cuvinte, Sfântul Siluan argumentează cum este posibil să se întâmple acest fapt: „Arzătoare e iubirea Domnului. Pentru ea, sfinții au îndurat toate întristările și au dobândit puterea de a face minuni.”
O altă lege și semn al pocăinței adevărate pe care o învățăm de la Sfântul Siluan, este faptul că „dacă ierți, aceasta înseamnă că Domnul te-a iertat; dar dacă nu ierți fratelui tău, înseamnă că păcatul tău rămâne cu tine”. Astfel, putem spune că scrierile Sfântului Siluan sunt un dreptar de viețuire și o călăuză pe calea pocăinței.
Confrom unei celebre apoftegme „firea omului înduhovncit plânge după raiul pierdut”. Acest plâns, în sensul său duhovnicesc, nu stă în lacrima efectivă a ochiului ci în starea sufletească. Important este ca „inima să ardă în focul judecății lui Dumnezeu”. Fără lucrarea minții, este puțin folosul celor din afară. „Dacă nu vezi lacrimile curgând la fiecare aducere aminte de Dumnezeu, bolești de necunoaștere, din care se naște mândria și se învârtoșează inima,” este un alt principiu al verificării dacă omul este pe calea corectă din punct de vedere duhovnicesc. Sentimentul fundamental al inimii noastre este tristețea, inima noatră plânge după raiul pierdut. Pentru oamenii duhovnicești acest regret nu este o stare psihotică, nu este o închipuire maladivă ci este regretul după starea de care ei s-au împărtășit cândva. Deoarece este o stare a celor înaintați duhovnicește, nu poate fi înțeleasă cu ușurință nici de cei caredincioși și cu atît mai puțin de către persoanele străine de credință, de acceesa e preferabil ca aceste stări să nu fie împărtășite oricui cu riscul de a fi catalogat „ciudat”, „habotnic” sau „întîrziat mintal”.
Oameni diferiți din timpuri și locuri diferite, dovedesc că în Duhul Sfânt, pocăința se desășoară în perimetrul acelorași cadre spirituale, expresie a apartenenței tuturor la Biserica catolică (universală). „Creștinul urcă la Dumnezeu prin pocăință” afirma Georges Florovski. Gheron Iosif spune că „numai pocăința omului dacă ajunge în mâinile Iubitorului de oameni, toate celelalte știe El cum să le rânduiască cu toata înțelepciunea spre mântuire.” După vizita Sfîntului Ioan Scărarul la închisoarea sfinților osândiți, ne sfătuiește să ne fie „regulă și chip, pildă și icoană (…) sus pomeniții sfinți osândiți”, și nu vom avea nevoie „nicidecum de vreo carte în viața asta până ce nu te va lumina Hristos”. Avva Pavel se socotea pe sine cufundat până la gât în noroi și plângea înaintea Domnului cerând milă.
Avînd în vedere că Sfântul Siluan citea foarte puțin, dar toată lumea concluziona că prin sfaturile sale cunoaște întreaga știință filocalică, considerăm că a pus în lucrare pocăința astfel încât nu a mai avut nevoie de cărți, fiind luminat de Dumnezeu. De precizat că deși am prezentat pocăința în această etapă a vieții, aceasta nu înseamnă că s-a consumat faptic doar la un moment dat al vieții; ea a durat pentru Sfântul Siluan, cum a durat pentru toți sfinții, pe tot parcursul lor, însoțindu-i permanent.
Planul dumnezeiesc n-a fost îndeplinit de Adam; în locul liniei drepte, a suișului către Dumnezeu, Adam a ales în virtutea libertății sale, o cale potrivnică firii, ajungînd la moarte. Numai Dumnezeu a putut da oamenilor din nou putința îndumnezeirii, slobozindu-i în același timp din moarte și din robia păcatului, prin darul pocăinței. Unde este pocăință, nimic nu poate păcatul, după spusele avvei Ilie. Un frate păcătuind, a mers la avva Pimen zicând că vrea să se pocăiască trei ani, dar bătrânul i-a zis că este mult. Atunci un an. Tot mult este a zis avva. Iar cei de față, întrebând: atunci patruzeci de zile, dar avva a zis ce este mult, căci dacă se pocăiește omul din toată inima și nu mai repetă păcatul și în trei zile-l primește Domnul.
Sfântul Siluan spune: „Judec după mine însumi: dacă Domnul m-a iubit atât, aceasta înseamnă că pe toți păcătoșii El îi iubește ca și pe mine.” După cum putem observa din scrierile sale, și Sfântul Siluan se va raporta mereu la aproapele ca persoană dar și la oameni în general – toate noroadele pământului – prin prisma simțirilor și experiențelor sale de viață, fapt ce l-a ajutat să aprofundeze adânc conceptul de a „ iubi pe aproapele ca pe el însuși” dăruindu-i aceleași bunătăți primite de la Dumnezeu: „eu însă vreau să învăț doar smerenia și iubirea lui Hristos, ca să nu supăr pe nimeni, ci să mă rog pentru toți oamenii ca pentru mine însumi.
După Lossky, un stareț se adresează întotdeauna unei persone umane, persoană ce are propriul destin, propriile greutăți și o vocație specifică. Starețul, având un dar special, vede orice ființă așa cum o vede Dumnezeu, căutând să o ajute – iar starețul Siluan are această atitudine.
Așa procedează cel ce iebește pe aproapele, căci altfel, cu fiecare tratare cu indiferență a aproapelui prin întoarcerea privirii, închiderea ușii, închistare în sine sau închiderea punților dintre propria persoană si lume, sărăcește omului propria existență, dar și pe celorlalți. ”Aproapele ne este dat pentru creșterea noastră în dragoste, pentru dezvoltarea capacităților noastre interioare, pentru verivicarea puterilor duhovnicești și – în ultimă instanță- chiar pentru desăvârșirea noastră.” De aceea, ne putem întreba: „Cum ar fi arătat lumea fără dragostea de aproapele și fără binele adus de ea?”
Tratarea aproapelui și a problemelor lumii în această cheie, i-a permis Sfântului Siluan să fie aproape de fiecare din noi. Cu orice probleme era solicitat, Sfântul reușea să dăruiască „cuvânt de viață făcător”.
Sfântul Siluan a înțeles pocăința ca atitudine de raportare iubitoare către Dumnezeu, singura atitudine care recunoaște culpa căderii dar și speranța restaurării totale a ființei umane și a creației.
e. Plângerea lui Adam
De la Sfântul Siluan, Biserica a moștenit pagini de o inegalabilă profunzime, cu o poezie aparte, despre așa numitul „plâns al lui Adam”. Contemplându-și propria cădere din anii tinereții, dar și starea sa de sărăcie spirituală din primi ani de mănăstire, după ce în prealabil a gustat bogăția harului, Sfântul Siluan s-a transpus în starea lui Adam, încercând să înțeleagă criza acestuia după ce a fost izgonit din rai. Contemplarea acestui pasaj biblic a mișcat sufletul său, făcându-l capabil să ne dăruiască pagini de o inegalabilă și înduiosătoare frumusețe:
„Sufletul meu tânjește după Domnul și Îl caut cu lacrimi. Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vesel și liniștit, și vrăjmașul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, și el tulbură și chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tânjește după Domnul până la moarte.” Expresia Sfântului Siluan „ vrăjmașul nu avea intrare la mine” când era cu Domnul, arată faptul că atunci când vrajmașul are intrare la om, nu este o pedeapsă cinică a lui Dumnezeu, ci este alegerea liberă a omului de a se lăsa descoperit, de a risca sau chiar de a-și asuma faptul că rămâne vulnerabil la atacurile demonice.
Însă cine nu L-a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela nu-L poate căuta cu lacrimi, pentru că sufletul lui e neîncetat frământat de patimi care închid mintea lui în cercul strâmt al viciilor, astfel încât aceasta nu poate avea aces la misterul lui Dumnezeu, nu poate ajunge la contemplare.
De asemenea, cuvintele „duhul meu se avântă spre Dumnezeu și nimic de pe pământ nu mă poate veseli, și sufletul meu nu vrea să se mângâie cu nimic, ci vrea să vadă din nou pe Domnul și să se sature de El. Nu-L pot uita nici măcar pentru un singur minut și sufletul meu se chinuie după El, și de mulțimea întristării plâng cu suspine: Miluiește-mă, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea căzută!”
Zbaterea sufletului căzut din har ia turnuri dramatice, până la culmea disperării: „Unde ești Tu, Doamne? Unde ești Tu, Lumina mea? De ce Ți-ai ascuns fața Ta de la mine? De multă vreme sufletul meu nu Te mai vede și tânjește după Tine și Te caută cu lacrimi.”
Pocăința Sfîntului Siluan era inspirată din contemplarea căderii lui Adam. Lui Adam, propria cădere i-a provocat o profundă tânguire datorită părăsirii Raiului. De atunci, ori de câte ori omul pierde harul lui Dumnezeu, suferă o insuportabilă sfâșiere, provocată de amintirea harului pe de o parte și starea deplorabilă pricinuită de patimi. Firea omului înduhovnicit plânge după raiul pierdut, „face experiența chinului lui Adam” aceasta fiind singura atitudine firească, atitudiea de regret pentru căderea întâmplată.
Întristarea lui Adam era „mare, ca marea”, și o poate înțelege numai cel care are o experiență asemănătoare cu a lui Adam, în sensul de a fi cunoscut pe Dumnezeu și iubirea Sa mare pentru noi. Sfântul Siluan însuși mărturisește că este asemenea lui Adam, împărătășind experiența acestuia, acesta fiind motivul pentru care amândoi, împreună, cer mila Domnului: „Și eu am pierdut harul și strig împreună cu Adam: « Milostiv fii mie, Doamne! Dă-mi duh de smerenie și iubire. »” Mărturisire plină de smerenie și discernământ în consonanță cu apoftegma în care un bătrân de la muntele Feremului zicea că omul păcătos și leneș și cu inimă înfrântă și smerită este mai plăcut Domnului decât omul care face multe fapte bune și în gândul său se înalță.
Și atunci, în Eden, și acum pe pământ, păcatul este o înșelare. „Șarpele cel de demult care se cheamă diavol și satana” (Apocalipsa 12,9), cu dialectica-i cunoscută, a intrat în dialog cu omul. Intenția lui, nedeclarată, era să-l determine pe om să facă răul, căci „ răul este abaterea puterilor sădite în fire de la scopul lor”, de la Dumnezeu, și a reușit. Catastrofa s-a produs, iar Adam cel tânăr, frumos, sănătos și nemuritor, devine bătrân, urât, bolnav și muritor. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că „făcându-se astfel călcător de poruncă și necunoscând pe Dumnezeu, și-a amestecat cu încăpățânare în toată simțirea toată puterea cugetătoare și așa a îmbrățișat cunoștința compusă și pierzătoare, producătoare de patimă, a celor sensibile”.
După cădere, Adam nu numai că a pierdut raiul, dar a aflat și gustul amărăciunii, al secătuirii fără de Dumnezeu, a aflat „că orice plăcere are ca urmașă durerea”. Cele două nu pot fi despărțite. „Așa s-a strecurat marea și nenumărata mulțime a patimilor în viața oamenilor. Așa a devenit viața plină de suspine”.
Starea sufletească a lui Adam, după izgonirea din rai, ne-o face cunoscută Sfântul Siluan Athonitul în cele mai mici detalii. Îi părea rău nu numai după rai și după frumusețea lui, cât mai ales pentru că a pierdut iubirea lui Dumnezeu care în orice moment atrage sufletul omului spre El. De fapt, prin aceste chinuri trece orice suflet care L-a cunoscut pe Dumnezeu și mai apoi L-a pierdut. Adam se tânguia „și lacrimile curgeau de pe fața lui pe piept până la pământ, și toată pustia răsuna de gemetele lui ; dobitoacele și păsările tăceau lovite de durere și plângeau, iar Adam hohotea, căci pentru păcatului său, toate au pierdut pacea și iubirea”.
După cădere, Adam și-a dat seama că îndumnezeirea, propusă de Dumnezeu Tatăl, nu va fi deci cu putință înainte ca firea omenească să biruie păcatul și moartea. Este important de observat că în viziunea lui Sfântului Siluan, la căderea lui Adam asistau și dobitoacele și păsările iar Adam suferea, conștient fiind de dimensiunea căderii sale.
Adam a fost silit să asiste după cădere la prima crimă din istoria umanității, săvârșită între fiii săi, atunci când Abel este ucis de Cain. Cu sufletul chinuit de durere Adam „hohotea și gândea: „Noroade vor ieși și se vor înmulți din mine și toate vor suferi și vor trăi în dușmănie și oamenii se vor ucide unii pe alții”. Durerea lui Adam este amplificată atât de faptul că s-au ucis copiii săi între ei, cât și pentru faptul că a realizat că această crimă este doar începutul crimelor umanității.
Deși scrierile Sfântului Siluan din acest subcapitol aduc o lumină nouă cu privire la referatul biblic al căderii, Sfântul Siluan consideră că nu poate pătrunde taina căderii și căinței lui Adam: „O, Adame, scriu despre tine, dar tu vezi: mintea mea slabă nu poate înțelege cum tânjeai după Dumnezeu și cum purtai osteneala pocăinței. O, Adame, tu vezi că eu, copilul tău, mă chinui pe pământ; mic este focul în mine și iubirea de-abia nu se stinge.” Și de această dată asistăm la modul de a fi smerit al Sfântului Siluan care nu vrea să lase să se înțeleagă că el este în măsură să tâlcuiască întreaga dimensiune a căderii.
Tradiția și mesianismul sunt extrem de prezente în gândirea rusă. Sfântul Siluan este convins, în acord cu tradiția ortodoxă privind pogorârea la iad și eliberarea protopărinților noștri, că Adam este în rai și cunoaște slăvirea Domnului adusă de către îngeri :„O, Adame, cântă-ne cântarea Domnului, ca sufletul meu să se veselească în Domnul și să se lupte să-L laude și să-L slăvească cum Îl laudă în ceruri heruvimii și serafimii și cum toate cinurile cerești ale Îngerilor Îi cântă cântarea întreit-sfântă!”
Sfântul Siluan se consideră copil al lui Adam, fapt ce îi dă cutenzanța de ai cere sfatul și ajutorul pentru a-l cunoaște pe Domnul și slava Sa pentru a scăpa de întristarea ființelor care trăiesc chinuindu-se departe de Domnul.
Răspunsul lui Adam prin gura Sfântului este profund evanghelic și lipsit de orice echivoc: să păzim poruncile, să ne iubim unii pe alții, să ne căim „în tot ceasul de păcatele noastre, ca să putem fi gata să întâlnim pe Domnul”. Tot așa, în Pateric, un bătrân îndemna ca plângerea și umilința să le avem pururea cu noi, precum propria umbră.
Adam ne spune să ne căim înaintea Domnului cu îndrăzneală, căci El iubește pe om și ne dă toate, mărturisindu-ne că și el s-a căit mult pentru că a supărat pe Domnul și a pierdut pacea. Dar odată cu căderea Adam a cunoscut și toate durerile căderii: frigul, foamea, fiarele și păsările care nu îi mai arătau supunere și blîndețe, atacul nemilos al gândurilor, vicisitudinile naturii, bolile. Toate acestea l-au chinuit dar a găsit reazem în Dumnezeu prin răbdare și nădejde: „dar am îndurat toate și am nădăjduit cu tărie în Dumnezeu.”
Nu putem să nu observăm că mesajul final al lui Adam pentru copii săi este profund ascetic. Ne îndemamnă la pocăință, la ascează, la iubirea întristărilor și a vrăjmașilor. Numai așa putem deveni sălaș al Sfântului Duh Care ne dăruiește Împărăția.
Plângerea lui Adam este plângerea Sfântului Siluan, este plângerea întregului neam omenesc și a fiecărei persone care a căzut din dragostea de Dumnezeu. Plângerea lui Adam redată de către Sfântul Siluan în inegalabilul stil propriu este dovada de netăgăduit că pocăința sa a fost deplină, aducând roadele sigure dintre care nu lipsește căința.
f. Lupta cu gândurile – asceza minții
Scopul ascezei este de a restabili supremația duhului asupra întregii vieți a omului. Din acest punct de vedere, asceza este în primul rând spirituală și vizează eliberarea minții de clișee, prejudecăți, mediocritate, astfel încât să fie capabilă de a purta darul Sfântului Duh. Asceza minții devine cale și temei a cunoașterii și al comuniunii omului cu Dumnezeu, devine mod de viață.
„O dată cu monahismul și literatura sa, spiritualitatea rusă a primit și formele tradiționale ale ascezei.” Orice viață spirituală autentică, fie că este îmbrățișată de monah, fie de mirean, se dezvoltă pe axa tridimensională a ascultării, sărăciei și fecioriei, dar aceste trei mari principii de viață duhovnicească nu se opresc la trup, la partea văzută ci la minte și la inimă, fără de care nu au nici o valoare. Din acestă perspectivă Sfântul Apostol Pavel spunea că „armele luptei noastre nu sunt trupești, (…) Noi surpăm iscodirile minții, Și toată trufia care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu și tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos” (2 Corinteni 10,4-5) Această robire a gândurilor și renunțare la voia proprie se face pe calea ascultării. Din aceasată triadă de virtuți, ascultarea are un loc primar având în vedere că sărăcia și fecioria se înfăptuiesc tot pe cale ascultării și a luptei interioare a gândurilor. Calea cea strâmtă și îngustă, zice avva Ammona, este să-ți silești gândurile și să-ți tai voile proprii, pentru Dumnezeu, precum Apostolii: iată noi am lăsat toate și am venit după Tine. (Matei 19,27).
Atât ascultarea cât și sărăcia și fecioria, de multe ori sunt înțelese în sens strict „trupesc”, limitativ, drept pentru care unii le consideră exclusiv virtuți monahale cu sesnul unor limitări de la posedare de bunuri și abținere de la căsătorie. În realitate și „sărăcia cu duhul” (Matei 5, 4) este eliberare de sub puterea sensurilor și valorilor lumești, iar fecioria este trăire a castității inimii și respingerii oricărui gând adulterin față de dragostea de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Sfinții Părinți pun ascultarea mai presus decât postul și rugăciunea, pentru că fără ascultare omul poate crede despre sine că este un nevoitor (ascet) și un rugător, dar cine și-a tăiat voia sa întru toate înaintea „bătrânului” („starețului”) și a duhovnicului său, acela are mintea curată.
În viața ascetică harul și voința omului constituie o colaborare, un sinergism perfect care nu se anulează, nici nu se contopesc unul pe celălat ci coexistă în comuniune. Există între ele un dialog, o comunicare dinamică cu valențe mereu noi. Astfel „ harul este matca dar nu se acordă decât pentru jertfa noastră”.
Tăgăduirea importanței ascezei sau privirea distorsionată a principiilor ortodoxe de abordare a acesteia, supune eșecului orice inițiativă spirituală. Lupta ascetică este nevoința, este crucea Bisericii pe care părinții au descoperit-o și aprofundat-o în universitatea pustiei. Supunerea prin ascultare de duhovnic la echilibrul asetic, așa cum ni-l arată Părinți Bisericii, pe calea negrăitei predanii harice, ne apără atât de neajunsurile și inconsecvențele curentelor pietiste dar și de excesele pelaghiene care „idolatrizează” ascetismul în sine, el rămânând totuși doar un mijlosc de luptă și nu un scop.
„Îngrijeste-te să înveți ascultarea, să dobândești rugăciunea: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă». Rugăciunea să-ți fie răsuflarea ta”, ne spune Gheron Iosif. Astfel, lupta cu dorințele egoiste care se opun ascultării, dar și cu gândurile care ne parvin fără să vrem, se biruiesc prin ascultare. Însă ascultarea făcută cu împotrivire nu e ascultare, pentru că ascultare înseamnă a-ți supune mai întâi cugetul, căci „ diavolul nu iubește altceva, decât numai să afle pe om că nu întreabă pe altul”. iar „când urmăm voia noastră, Dumnezeu nu ne trimite ajutorul său”.
Ascultarea în tradiția Bisericii de răsărit își are izvorul și taina, în relația intertreimică, Mântuitorul Iisus Hristos fiind începătura desăvârșită a tainei ascultării, „ascutător facându-Se până la morte și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2,8) . Astfel Mântuitorul Hristos reia viețuirea în ascultare de Dumnezeu, de acolo de unde a căzut Adam: de la ascultarea de Dumnezeu Tatăl. Acesta este motivul pentru care Apostolul Pavel îl numește pe Mântuitorul Hristos Noul Adam,. Tradiția bizantină și purtătorii de Dumnezeu Părinți au înțeles miza decisivă a ascultării izvorâtă din credință. Taina muceniciei este trăirea virtuții credinței ca pe un fapt existențial. Elocvent în acest sens este întâmplarea, când un avvă, luând un lemn uscat și răsădindu-l în pustie, a zis fratelui să-i pună în fiecare zi câte un ulcior cu apă. Și trei ani ducând apa la lemn, căci era departe, a trăit lemnul și a făcut rod, iar bătrânul luând rodul și ducându-l la biserică, a zis fraților să mănânce din rodul ascultării.
Sfântul Siluan a înțeles acest lucru și l-a pus în practică. După câteva săptânîni de la venirea în Sfântul Munte și spovedania sa, a fost asaltat de gânduri trupești și gânduri de căsătorie. Mergând la duhovnic acesta i-a spus lapidar „Niciodată să nu mai primești gândurile, ci alungă-le de indată ce se ivesc!” și nu le-a mai primit nemaiavând acest război niciodată. Acest fapt împreună cu dobândirea rugăciunii inimii dădea de înțeles că Sfântul Siluan va avea o cale ușoară de mântuire. Dar lucrurile nu au stat așa. Nu după mult timp a avut atacuri dure ale gândurilor de mândrie începând o luptă acerbă cu sine și cu demonii.
Așa cum aflăm de la Părintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan, virtutea ascultării nu este numai un principiu al raportării noastre axiale la Dumnezeu ci și cheia biruirii patimilor. În acest sens se pronunță Starețul Sofronie, când se referă la diferitele ispite pe care le întâlnesc monahii pe calea viețuirii într-o obște: „ …cum putem depăși aceste neajunsuri vom afla în scrierile Staretului Siluan: «Toți voiesc să aibă pace, dar nu știu cum se dobândește» (spune Sfântul Siluan n.n.). Paisie cel Mare s-a mâniat, și a rugat pe Domnul să-l izbăvească de mânie. Domnul i s-a aratat și i-a spus: «Paisie, dacă voiești a nu te mânia, atuncea nimica să dorești, pe nimenea să osândești și să urăști – și nu te vei mania». Așa și tot omul, dacă își va tăia voia înaintea lui Dumnezeu și oamenilor, totdeauna va fi cu sufletul în pace; dară cel ce iubește voia sa, acela niciodată va fi împăciuit.” Moartea voilor proprii este secretul biruinței în aceste lupte, conjugat cu efortul minții de a se supune din ascultare liberă.
Sfântul Siluan a fost mereu conștient de taina ascultării și de foloasele pe care le aduce trăirea ei. Omul smerit, conștient de limitele sale știe că nu poate viețui în siguranță decât ancorat în Dumnezeu. Însă această ancorare presupune o detașare totală de propriile voi, idei, păreri, care oricât de îndreptățite ni s-ar părea, sunt omenești, și lipsite de dimensiunea dumnezeiască : „Rari sunt cei ce cunosc taina ascultării. Cel ce ascultă este mare înaintea lui Dumnezeu. El Îl imită pe Hristos, Care ne-a dat El Însuși pilda ascultării. Domnul iubește sufletul ascultător și-i dă pacea Lui și atunci totul este bine și sufletul simte iubire pentru toți”.
Dar ca să faci ascultare, treubuie „să cunoști fără de vicleșug cuvântul cel mântuitor al lui Dumnezeu”. Atâta timp cât mintea nu este curățită, ci este amestecată cu patimi, există posibilitatea înșelării, astfel că trebuie să te supui duhovnicului. Aici se deschide o altă temă importantă în viața duhovnicească: relația duhovnic – ucenic și modul în care cel din urmă primește cuvîntul celui dintâi, ca fiind de la Dumnezeu.
Despre această temă, Părintele Sofronie inspirit de viața și învățătura Sfântului Siluan, avea să spună „Căutarea voii lui Dumnezeu este cea mai importantă lucrare a vieții noastre, căci cel care ajunge să se afle pe calea ei este prins în viața dumnezeiască, cea veșnică. La cunoașterea voii lui Dumnezeu se poate ajunge pe mai multe căi. Una din ele este cuvântul lui Dumnezeu, poruncile lui Hristos. Însă, în poruncile Evangheliei, în ciuda înaltei lor desăvârșiri – sau, mai bine zis, în virtutea desăvârșirii lor- voia lui Dumnezeu se exprimă în sensul ei general și ultim, iar omul, întâlnind în viața sa de zi cu zi o nesfârșită varietate de situații, adesea nu știe ce să facă pentru ca lumea sa să se integreze cursului voii lui Dumnezeu.
Părintele Sofronie relatează faptul că Sfântul Siluan a vorbit despre această temă importantă cu egumenul mânăstirii, arhimandritul Missail, un om al Duhului, către care binevoia și pe care vădit îl asculta Dumnezeu, însă la întrebarea Sfântului Siluan „Cum poate monahul să cunoască voia lui Dumnezeu?” părintele îi răspunde: „Primul meu cuvânt trebuie să-l primească ca fiind voia lui Dumnezeu, răspunse egumenul. Cine va face astfel, peste acela se va odihni harul lui Dumnezeu, dar dacă cineva mi se împotrivește, atunci eu, ca om, mă retrag”.
Cuvântul egumenului Missail înseamnă că asemenea Mântuitorului, Care S-a încrezut în Dumnezeu până la moarte, creștinul ascultător trăiește din încredințarea profundă a adevărului evanghelic arătat prin pace, nădejde, bucurie atât a celui ce dă căt și a acelui ce primește. Este o taină de nepătruns cum aceste roade ale Duhului Sfânt atrag pe Duhul Sfânt, Care „învață sufletul tot binele și-i dă puterea de a rămâne în bine”.
Un fapt ce frapează la Cuviosul Siluan este că deși fără școală, intuește profunzimi ale trăirii creștine inegalabile. În acest sens aducem în atenție o frază revelatoare despre felul în care Sfântul vede predarea de sine către Dumnezeu ca izvor al libertății autentice și al rugăciunii curate : „ Cel ce ascultă s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu …și îi sunt dăruite libertatea și odihna în Dumnezeu și se roagă cu mintea curată”. De asemenea răsplata ascultării nu se oprește aici. Creștinul dăruitor de Sine către Dumnezeu simte în sine cu putere pe Duhul Sfânt și „știe limpede că Domnul i-a iertat păcatele ”.
Sfântul Siluan credea cu tărie că pentru credința celui ce întreabă, răspunsul duhovnicului întotdeauna va fi bun, folositor, plăcut lui Dumnezeu. Credința în realitatea tainei Bisericii și a harului preoției i se întărise îndeosebi din seara când, în mânăstirea vechiului Russikon, în vremea postului mare, la vecernie, a văzut pe bătrânul duhovnic Avraam schimbat la față, în chipul lui Hristos, strălucind în chip negrăit. „L-a văzut pe Iisus Hristos, strălucind de frumusețe, de blândețe, de milostenie și de smerenie.(…) atunci a înțeles că «Iisus Hristos este Dumnezeu», a experiat «nesfârșita milostenie și negrăita dragoste a Presfintei Treimi». Din clipa aceea, Domnul avea să fie «singura lui bucurie, fericirea, puterea înțelepciunea și bogăția lui».”
Sfântul va insista în toată învățătura sa că cei mândri au înfricoșătoarea libertate de a alege să trăiască împreună cu harul, sau lipsiți de el: „cei mândri și cei care trăiesc după rânduială-de-sine [în idiorit-mie] nu lasă harul să vieze în ei și, de aceea, n-au niciodată pace sufletească”.
Semnul că te-ai preat voii lui Dumnezeu este că nu te îngrijești de nimic: „Cine poartă în sine fie și numai puțin har, acela se supune cu bucurie oricărei stăpâniri. El știe că Domnul guvernează și cerul și pământul și cele de dedesubt și pe el însuși și treburile lui și tot ce este în lume, și de aceea are întotdeauna odihnă. Cine ascultă, s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu și nu se teme de moarte, pentru că sufletul lui s-a obișnuit să viețuiască cu Domnul și-L iubește pe El.”
În aceste condiții, adevăratul ascultător „urăște voia sa proprie și îl iubește pe părintele lui duhovnicesc, și pentru aceasta primește libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu minte curată și sufletul său vede liber, fără gânduri, pe Dumnezeu și se odihnește întru El”. Prin înșelare diavolul „face răutatea bună la arătare, amărăciunii îi dă gust dulce, întunerecului îi dă chip de lumină, urâciunea o spoiește cu frumusețe, moartea o arătă drept viață.”
Ascultarea este „cadrul legal-duhovnicesc” în perimetrul căruia aceasta se săvârșește, astfel că orice act îndreptat spre Dumnezeu trebuie săvârșit în cadrul ascultării, în caz contrar orice efort, inclusiv marile și atotjerfitoarele nevoințe nasc slavă deșartă și nu creștere duhovnicească. „Prin ascultare omul se păzește de mândrie; pentru ascultare se dă rugăciunea; pentru ascultare se dă și harul Duhului Sfânt. Iată de ce ascultarea e mai presus decât postul și rugăciunea.”
Deși Sfântul Siluan era conștient că duhovnicul poate greși, considera că atunci când dă cuvânt duhovnicul eleste liber de patimile sale și poate da un cuvânt curat insipirat din șuvoiul nevăzut al voii divine.
„Nevoința îl ajută pe om să se interiorizeze, să-și regăsească resursele interioare prin prezența harului dumnezeiesc. Nevoința – că vine prin rugăciune, prin post, prin tăierea voii proprii –, îți aduce harul.”
g. Rugăciunea
„Rugăciunea este ajutorul vieții noastre, vorbire cu Dumnezeu, uitare a celor pământești, înălțare la cer.” Încă din Biserica primară rugăciunea a fost considerată unul din elementele esențiale ale unității creștinilor. „La ruși acest aspect a făcut obiectul unei atenții deosebite. Rugăciunea e definită drept respirația Duhului, activitatea spirituală prin excelență.”
Unirea cu Dumnezeu nu se poate săvârși în afara rugăciunii, căci rugăciunea este legătura personală a omului cu Dumnezeu. Fomularea cuvântului de rugăciune de către om – ființa cuvântătoare, rod al simțirii sale dar și al modului de raportare către Dumnezu Tatăl, este dialogul viu dintre om și Dumnezeu. Ea trebuie să fie personală, deci conștientă și liberă. Avva Antonie a spus unui frate ce i-a cerut să se roage pentru el, că nu-l miluiește și nici Domnul , dacă nu se va sili să se roage și el lui Dumnezeu.
Sfântul Siluan mărturisește că Rugăciunea este semn al înfierii, al redescoperiri stării existențial duhovnicești a omului, de fiu al lui Dumnezeu: „Sufletul meu tânjește după Domnul Cel Viu, și duhul meu se avântă spre El ca spre Tatăl Ceresc și o rudenie. Domnul ne înrudește cu El prin Duhul Sfânt. Domnul este drag inimii – e bucuria, veselia și nădejdea noastră tare.”
Rugăciunea este astfel hrană a sufletului, binecuvântare, din ea virtuțile își iau putere, totalitatea virtuților trebuind să slujească desăvîrșirii în rugăciune; pe de altă parte virtuțile nu pot fi statornice dacă mintea nu este îndreptată în mod statornic spre rugăciune. „fără rugăciune, calitatea slujirii noastre scade. Fără rugăciune uităm de lume; prin rugăciune ne aducem aminte. Rugăciunea este impulsul pentru implicare.” Sfântul Nectarie ne învață că rugăciunea trebuie făcută prin râvna cugetului, cu blândețe, cu înfrângerea cugetului și cu ajutorul lacrimilor celor dinlăuntru. Pentru ca Domnul să ne asculte degrabă rugăciunea, avva Zinon ne învață, ca atunci când ne trezim, să ridicăm mâinile către Dumnezeu și înainte de orice să ne rugăm din suflet pentru vrăjmași, căci ”realizarea și primirea sfințeniei noastre în comuniune cu ceilalți este concretul împlinirii rugăciunii și iubirii.” ”Rugându-ne sincer pentru noi și dorind cu adevărat să ne mântuim, vom ajunge să ne autodepășim limita noastră și să ne rugăm pentru cei de lângă noi (…).Astfel, rugându-ne pentru ei, ne rugăm pentru noi; dorindu-le lor mântuirea, ne-o câștigăm și nouă.”
Rugăciunea a avut un rol primordial în viața starețului Siluan în procesul deveniri sale duhovnicești. Tot ce Sfântul a dobândit s-a datorat rugăciunii cu durere și răbdare. La Sfântul Siluan diagnoza rugăciunii începe de la aducerea aminte de Dumnezeu. Aceasta naște rugăciunea, rugăciunea atrage harul, iar harul păzește mintea de păcat:
„ Cine iubește pe Domnul, acela își aduce aminte întotdeauna de El, iar aducerea-aminte de Dumnezeu naște rugăciunea. Dar, dacă nu-ți vei aduce aminte, atunci nu te vei mai ruga, iar fără rugăciune sufletul nu va rămâne în dragostea lui Dumnezeu, căci prin rugăciune vine harul Duhului Sfânt. Prin rugăciune se păzește omul de păcat, fiindcă, rugându-se, mintea e ocupată de Dumnezeu și cu duh smerit stă înaintea Feței Domnului, pe Care-L cunoaște sufletul ce se roagă”.
Cu toate acestea nu orice dulceață simțită în vremea rugăciunii este rod al harului, astfel că începătorul are nevoie de o călăuză, pentru a nu fi înșelat și a primi minciuna unei înșelări drept adevăr. Această deosebire a „gustului” harului adevărat o au numai cei care au simțurile obișnuite să facă diferența dintre Duhul Sfînt și înșelările care pot proveni fie de la firea căzută, fie de la demoni. Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea fără o călăuză, din mândrie, „acela a căzut deja pe jumătate în înșelare”. Demersul rugăciunii, bun în sine ca virtute, este sortit pieirii și chiar există riscul unei căderi majore dacă la temelie are mândrie și părere de sine. Însă această mândrie nu este doar mesocotirea experienței unui bătrân care dă sfat duhovnicesc, ci nesocotire a Bisericii întregi, a Tradiției care prin vocea părintelui duhovnicesc se descoperă ucenicului.
Sfântul Siuluan arată că Rugăciunea se dă celui ce practică rugăciunea, exersarea ei fiind prima condiție de a primi adevărata rugăciune. Rugăcinea fără zdrobirea inimii, numai din obișnuință, nu este primită de Dumnezeu. Sfîntul Siluan ne asigură că cel smerit chiar dacă are un povățuitor experimentat, pentru actul său de smerenie și supunere va primi har, iar „Dumnezeu îl va ocroti pentru smerenia lui”. Și aceasta pentru că „în duhovnic viază Duhul Sfânt, și el îți va spune ce trebuie să faci. Dar dacă îți spui: «Duhovnicul viețuiește în nepăsare, cum poate via în el Duhul Sfânt?», pentru un astfel de gând vei suferi silnic și Domnul te va smeri și, negreșit, vei cădea în înșelare.” Astfel, rugăciunea este legată indisolubil de ascultare.
Rugăciunea făcută „din toată inima pentru ajutor este o lucrare bună și de neapărată trebuință tuturor: și mai marilor, și ucenicilor, și bătrânilor, și tinerilor, și celor ce învață, și celor ce sunt învățați, și părinților, și copiilor”. Sfântul Siluan insista asupra faptului că toți, fără excepție, indiferent de rang, sau de stare, sau de vârstă, întotdeauna și în toate, fiecare așa cum știe, să ceară de la Dumnezeu luminare pentru ca astfel, puțin câte puțin, fiecare să își apropie calea sa de calea sfintei voințe a lui Dumnezeu, până la a atinge desăvârșirea.
Lenevia la rugăciune și pesimismul ateu nu pot apropia omul de Dumnezeu : „Cel leneș la rugăciune cercetează cu nesaț tot ce vede pe pământ și în cer, dar cum este Domnul nu știe și nici nu se străduiește să cunoască, iar când aude învățătura despre Dumnezeu, el spune: «Cum e cu putință a cunoaște pe Dumnezeu? Și tu de unde îl cunoști?» Îți voi spune: «Duhul Sfânt dă mărturie despre Dumnezeu [1 In 5, 6]. El îl cunoaște și ne învață și pe noi».”
Rugăciunea Lui Iisus „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, muluiește-mă pe mine păcătosul” este identificată în biserica ortodoxă ca având două părți distincte, una de recunoaștere, de mărturisire și de închinare Fiului Lui Dumnezeu, iar cealaltă de cerere prin raportare la sine, recunoscându-și omul starea de păcătoșenie. Sfântul Siluan, care dobândi-se încă de la intrarea sa în mănăstire această rugăciune, s-a hrănit din ea pe tot parcursul vieții sale. Și astfel, ne învață: „Oamenilor, să ne smerim toți pentru Domnul și pentru Împărăția cerurilor. Să ne smerim și Domnul ne va face cunoscută puterea rugăciunii lui Iisus. Să ne smerim și însuși Duhul lui Dumnezeu va învăța sufletul.”
Extrapolând, cele două părți ale rugăciunii se identifică cu retragerea și revenirea din lume și înspre lume. Retragerea impreună cu Dumnezeu prin rugăciune, întru intărire și vedere dumnezeiască, și intoarcerea în lume, spre a sluji lui Dumnezeu și poporului Său. Asceții ieșeau din lume pentru a se despătimi și a reveni în lume plini de Dufhul Sfânt, pentru a o ajuta duhovnicește.
Dacă mintea nu se poate coborâ în inimă, atunci trebuie să rostim rugăciunea cu buzele și să ținem mintea în cuvintele rugăciunii, sfat pe care îl găsim și la Sfântul Ioan Scararul. Făcând așa, cu timpul, Domnul ne va da rugăciunea inimii fără gânduri și ne vom ruga cu ușurință, căci darurile sunt date de la Dumnezeu doar sufletului simplu, smerit, ascultător și înfrânat în toate. În hrană, cuvinte și mișcări, Domnul Însuși va da rugăciunea, iar ea se va săvârși în inimă. Fiind avva Macarie întrebat, cum suntem datori a ne ruga, acesta a răspuns că nu ne este de folos a vorbi multe, ci de multe ori întinzând mâinile să rugăm pe Domnul să ne miluiască după voia Sa. Și El, știind ce ne este de folos, va face milă cu noi.
Însă rugăciunea nu se poate face decât în cadrul „Tradiției” care se păstrează intregal în Biserică. „Pentru rugăciune ne sunt date bisericile; în biserici slujbele se săvârșesc după cărți. Dacă biserica și cărțile nu le ai totdeauna cu tine, rugăciunea lăuntrică însă e oricând și oriunde cu tine. În biserici se săvârșesc dumnezeieștile slujbe și viază Duhul Sfânt, dar cea mai bună Biserică a lui Dumnezeu e sufletul, și pentru cine se roagă în sufletul său, pentru acela lumea întreagă se face Biserică; dar aceasta nu este pentru toțit”. Duhul Sfînt este acelși atât în Biserica văzută dar și în Biserica nevăzută – sufletul omului. „Rugăciunea este cea care constituie elementul esențial al unității ecleziale”.
Spre deosebire de rugăciunea extrioară a buzelor, cine se roagă din inimă în acela sunt multe schimbări în rugăciune. Aceste schimbari se datorează vrăjmașului, lui însuși, patimilor, oamenilor. În aceste schimbări, care reprezintă de fapt diverse fațete ale luptei duhovnicești, rugătorul trebuie să fie curajos.
Sfântul Siluan mărturisește că deși la început nu știa dacă rugăciunena sa este plăcută la Domnul, ulterior a aflat că Duhul lui Dumnezeu dă mărturie de aceasta în suflet: El este drag și liniștit. Din experiența sa a observat că „întristările și primejdiile i-au învățat pe mulți să se roage”. Într-o zi venind la el un soldat, sufletul său „ 1-a îndrăgit ”și i-a spus: „«Roagă-te Domnului ca întristările să ți se împuțineze!»” . Acesta i-a mărturisit că știa să se roage de pe front, când a fost scăpa de Domnul în mod miraculos. Arâtindu-i cum se ruga Sfîntul Siluan a observat că acesta „era cufundat în rugăciune ”.
Tot de la Sfânrtul Siluan aflăm că rugăciunea neîncetată vine din iubire, dar se pierde pentru osândiri, vorbe deșarte și neînfrânare. De asemenea, Sfântul mărturisește că „nici un lucru nu te poate împiedica să iubești pe Dumnezeu”. Pe calea silogismului logic, nici un lucru nu te poate împiedica să te rogi. Astfel, Apostolii erau chemați la lucrul lui Iisus Hristos în lume și puteau păstra rugăciunea. Sfântul Arsenie cel Mare a fost chemat să fugă de lume însă se ruga pentru lume, pentru că Duhul lui Dumnezeu învață să ne rugăm pentru oameni și pentru lumea întreagă.
Astfel, în lume fiecare își are ascultarea lui, însă Domnul ne iubește pe toți, și avem poruncă de a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul și din tot sufletul (Matei22, 37). Sfântul Siluan se întreabă : „Dar cum poți să-L iubești fără să te rogi? De aceea, mintea și inima omului trebuie să fie întotdeauna libere pentru rugăciune”. Rugăciunea prin intensitatea și frecvența ei, ne poate arăta cât de mult sau cât de puțin Îl iubim pe Domnul. Pentru cine ar contesta acest mod de „a măsura” iubirea față de Domnul, Sfântul Siluan „demonstrează” că acesta metodă este asemenea și atunci când iubești pe cineva: te gândești la acea persoană atât cât o iubești.
Dostoievski afirma: „Toți sunt responsabili pentru toți”. De altfel, această expresie, reflectă gândirea a numeroși autori ruși, însă ea se exprimă în mod diferit la fiecare: pentru Toltoi, aristocrat bogat, se exprimă tocmai în suferința ce i-o provoacă poziția privilegiată, simțindu-se vinovat și vrând să renunțe la tot și să se facă mojic. Foedorov, „căutătorul mântuirii universale”, spunea că fiecare trebuie să năzuiască la „mântuirea tuturor și a toate”, în virtutea faptului că fiecare este responsabil pentru întreaga lume, iar Bulgakov spune că „toți sunt responsabili nu doar de ei înșiși ci de toți și pentru toți”, căci „Hristos răscumpără lumea din păcat ca Om Universal Care ia asupra Lui toate păcatele lumii trecute, prezente și viitoare”, datorită realității metafizice a totului, a genului uman, a întregului Adam, cum obișnuia să spună Sfântul Siluan, care se ruga: „Doamne, lumea merge spre pieirea ei, dar mie, celui de pe urmă și mai rău decât toți, mi-ai deschis viața veșnică. Doamne, nu pot fi singur, fă ca lumea întreagă să te cunoască”, căci pentru el, ca și pentru alți asceți, acest gând „Toți sunt responsabili pentru toți” este temei al pocăinței continue și al rugăciunii.
Îșelarea nu poate veni din rugăciune ci din idolatrizarea voii de sine care cultivă egoismul. Toți sfinții s-au rugat mult și îndeamnă și pe alții la rugăciune. Rugăciunea este cel mai bun lucru pentru suflet, deoarece prin rugăciune se ajunge la Dumnezeu; prin rugăciune se dobândește smerenia, răbdarea și toate virtuțile. Nu poate să conteste cineva rugăciunea și roadele sale decât dacă nu a cunoscut rugăciunea. Dovadă este faptul că, toți Sfinții s-au rugat neîncetat; ei nu rămâneau nici o clipă fără rugăciune.
Pierderea smereniei atrage pierderea rugăciunii fierbinți, însă „când sufletul are odihnă dinspre patimi și-și agonisește smerenie, atunci Domnul îi dă harul Său și el se roagă pentru vrăjmași ca pentru sine însuși și se roagă cu lacrimi fierbinți pentru întreaga lume.” Expresia „odihnă dinspre patimi” arată faptul că atunci când acestea nu asaltează pe om, acesta are puterea de a se concentra pe vocația sa esențială, vorbirea cu Dumnezeu.
Harul ne iubește și ne dă să ne rugăm, sa ne căim, să mulțumim. Iubirea Domnului către noi este cunoscută prin Duhul Sfânt, care se face simțit celui ce se roagă. Astfel, Sfântul Siluan ne arată că rugăciunea aduce Duhul Sfânt și mărturia Sa, dar tot rugăciunea dă rugăciune.
Îndemnul Sfântului Siluan este următorul :„Chemați cu credință pe Maica lui Dumnezeu și pe sfinți și rugați-vă lor! Ei ascultă rugăciunile noastre și cunosc chiar și gândurile noastre.”
h. Smerenia
Și în cadrul sfaturilor sale despre smerenie, Sfântul Siluan vine cu o viziune nouă. Dacă mulți duhovnici identifică chinul, suferința cu păcatul, susținând că săvârșirea păcatelor atrage pedeaspa Lui Dumnezeu, Sfântul Siluan identifică un alt traseu și impicit o altă dialectică a suferinței.
Pentru Sfântul Siluan, chinul provine de acolo că omul nu știe să păstreze harul pe care Domnul îl dă oamenilor din multa Sa iubire; până când omul nu se învață să-l păstreze, se chinuie mult. Deci suferința este lipsa harului imposibil de păstrat pentru om și nu pedeapsa juridică pentru păcat.
Un alt element de noutate este avertizarea Sfântului Siluan cu privire la pericolul iminent pentru viața duhovnicească de a crede că Domnul ți-a ietrtat păcatele, drept pentru care, efortul spre pocăință nu se ma justifică. Acest mod de a gândi raționalist și superficial este contrar înaintării în viața duhovnicească. Chiar dacă păcatele ne-au fost iertate, toată viața trebuie să ne aducem aminte de ele și să ne întristăm. Această stare este semnul trăirii perpetuei dependențe de Dumnezeu, în smerenie. Aceasta este singura cale ca să păzim zdrobirea (inimii).
Sfântul Siluan mărturisește :„Domnului i s-a făcut mare milă de mine și mi-a dat să înțeleg că trebuie să plâng toată viața. Aceasta este calea Domnului. Și iată, acum scriu din milă față de oamenii care, asemenea mie, sunt mândri și din această pricină se chinuie. Scriu ca ei să învețe smerenia și să-și găsească odihna în Dumnezeu.”
Astfel, sufletul învață prin experiență vătămările mândriei și fuge de slava deșartă, de laudele oamenilor și de gânduri. Mai presus decât toate faptele bune, sunt smerita cugetare și frica de Dumnezeu, zice avva Ioan. Atunci sufletul începe să se vindece și să învețe să păstreze harul. Ce este important de remarcat este faptul că prin scriserile sale Sfîntul Siluan ne oferă, ca nimeni altul, criterii axiologice duhovnicești prin care putem să cunoștem bolile noastre sufletești dar și ale aproapelui: „Sufletul bolnav se mândrește, dar sufletul sănătos iubește smerenia, așa cum 1-a învățat Duhul Sfânt, și dacă nu o cunoaște încă, se socotește pe sine mai rău decât toți.”
Pentru Sfântul Siluan, smerenia este cheia fericirii reale în această viață. El merge până acolo încât identifică smerenia cu lumina. Smerenia e lumina în care putem vedea Lumina „întru lumina Ta vom vedea Lumina” (Psalmul 35,10). Fără smerita cugetare, nici privegherea, nici nevoința sau osteneala nu ne mântuiește, zice Amma Theodora. Drumul smereniei este pentru starețul Siluan mod de a fi și a viețui.
„Domnul a zis: «Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima» [Mt 11, 29].” Spre această smerenie tânjea și sufletul Starețului Siluan, ziua și noaptea și Îl ruga pe Dumnezeu, pe toți sfinții din cer și pe toți care cunoșteau smerenia lui Hristos, să se roage ca să se pogoare asupra sa duhul smereniei lui Hristos.
Sfîntul Siluan mărturisește că deși Domnul L-a învățat să țină mintea în iad și să nu dez-nădăjduiescă sufletul său, găsind astfel smerenia, aceasta nu este încă adevărata smerenie a Lui Hristos, care e de nedescris.
Asemenea poporului din ținutul Gherghesenilor care îl ruga discret pe Mântuitorul să iasă din ținutul lor, Sfântul mărturisește că atunci când vine Domnul, sufletul „se înfricoșează, dar când vede pe Domnul, atunci se bucură nespus de frumusețea slavei Lui, iar iubirea lui Dumnezeu și dulceața Duhului Sfânt îl fac să uite cu desăvârșire pământul.”
Diferența între omul care crede în Dumnezeu și omul care îl cunoaște pe Dumnezeu este cea a experienței: orice îndoială sau presupunere evazivă cu privire la ce este Dumnezeu încetează în momentul în care omul Îl cunoaște pe El. Sfântul Siluan subliniează faptul că „E o mare deosebire între omul simplu care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, și omul, chiar foarte mare, care n-a cunoscut harul Sfântului Duh.” Este demn de reținut în acest context că inițial „teoria”, termen care vine de la grecescul „theorya” însemnă „mintea văzătoare prin experiență” a unui lucru, însă cu timpul înțelesul s-a golit de cea mai mare parte din conținut rămânând doar ideea unei speculații vagi, nerealiste .
Dar nu numai necunoașterea prin expereiență a Duhului Sfânt este periculoasă. Și cunoașterea Lui Dumnezeu exlusiv teoretică poate avea același rezultat, omul făcându-și idei greșite dspre Dumnezeu și despre modul Său de raportare la om: „Sufletul care n-a făcut experiența dulceții Duhului Sfânt se bucură de slava deșartă a acestei lumi, de bogății sau de putere; dar sufletul care L-a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, tânjește numai după Domnul, iar bogățiile și slava lumii nu înseamnă nimic pentru el.” Așa s-a întâmplat și cu Sfântul Apostol Pavel. Până când nu L-a cunoscut pe Domnul, Apostolul Pavel L-a prigonit, dar când L-a cunoscut, a străbătut lumea întreagă propovăduind pe Hristos.
Sfântul Siluan mărturisește că este nevoie „de multe osteneli și de multe lacrimi e nevoie pentru a ține duhul smerit al lui Hristos, dar fără el se stinge în suflet lumina vieții și el moare.” Sfînta Maria Egipteanca este un model nu numai pentru noi cei di zilelea noastre dar și pentru Sfântul. Lupta acerbă a acestei creștine sfinte cu patimilie timp de șaptesprezece ani, va rămâne pentru totdeauna un reper pe calea formării duhovnicești in Biserică.
Felul în care trebuie rugat Domnul ne este relevat din exclamația sfântului: „O, cum trebuie rugat Domnul ca El să dea sufletului smerit pe Duhul Sfânt!” Și starețul se ruga Domnului cu lacrimi ziua și noaptea.
Dacă mândria este în general un apanj al celor care consideră că au fapte bune făcute din credință, Sfântul ne spune că „Mândria nu lasă sufletul să o apuce pe calea credinței”. Astfel, aici mândria pare a fi mai degrabă un păcat al părții raționale care nu se smerește în fața transcendentului ci își caută sprijin logic, văzut, semn al unei formatări trupești a spiritului. Sfatul dat necredinciosului de către Sfântul Siluan este următorul: Să zică Domnului: „Doamne, dacă exiști, luminează-mă și-Ți voi sluji din toată inima și din tot sufletul”. Iar pentru smerenie și buna lui dispoziție, Dumnezeu îl va lumina.
Este un sfat părintesc, plin de duioșie paternă, încercând să prevină închistarea omului într-un ateism sec.
Omul mândru se teme de reproșuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos dorește totdeauna să i se facă reproșuri, primește cu bucurie ocările și se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât primul pas, începutul smereniei. Când sufletul cunoaște prin Duhul Sfânt cât de blând și smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuși mai rău decât toți păcătoșii și se bucură să stea pe gunoaie, în zdrențe ca Iov și să vadă pe oameni în Duhul Sfânt strălucitori și asemenea lui Hristos.
Sfântul Siluan identifică mai multe feluri de smerenie. Unul e ascultător și se învinuiește pe sine însuși întru toate; și aceasta e smerenie. Un altul se căiește pentru păcatele sale și se socotește nemernic înaintea lui Dumnezeu; și aceasta e smerenie. Dar alta e smerenia celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt; cunoașterea și gustul celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt sunt altele, mult diferite. Putem spune că Sfântul Siluan vorbește despre o smerenie apofatică, care scapă criteriilor clasice cunoscute.
Când omul se micșorează pe sine, este un gest măreț, un act duhovnicesc înaintea lui Dumnezeu, asemenea Domnului Care S-a micșorat pe Sine. Harul trăiește în cei mai mici, iar nu în cei mai mari semn al caracterului smerit al acestuia. Astfel, cu cât mai mult se smerește omul, cu cât mai mult se avântă spre nevoința însărăcirii de bună voie – cu atât mai înalt se va afla înaintea lui Dumnezeu, și cu atât mai mare va fi putința lui de a primi marele har.
Fericitul Staret Siluan deosebea două genuri de smerenie: ascetică și dumnezeiască. Cu puțin înainte de sfârșitul lui, la întrebarea ucenicului său “Vreți să muriți?” – el a raspuns: “Încă nu m-am smerit”. Putem vedea cum arătarea smerită a Domnului, veritabilă teofanie personală, l-a marcat pe Sfîntul Siluan pentru tot restul vieții. Gheron Iosif de asemenea, văzând rolul smereniei în viața duhovncească, socotea smerenia ca fiind ca o îmbracăminte ce acoperă toate mișcările creștinului. Aceasta presupune să fii ca un burete în obste, luând asupra ta orice ocară sau umilire și să-ți hrănești sufletul nu cu cinstiri și laude, ci cu ocări și învinuiri, ca un fară de minte. Avva Ioan spune că smerenia este poarta cerului, iar Părinții, bucurându-se de multe ocări, au ajuns la Domnul.
Micșorarea dumnezeiască, kenoza, pentru Sfântul Maxim, nu era o sărăcire a dumnezeirii, ci o coborâre de negrăit a Fiului, care S-a smerit până la „chipul unui rob“, fără a fi încetat, din această cauză, să fie pe deplin Dumnezeu. În virtutea acestei micșorări, Hristos, noul Adam, nestricăcios și nemuritor după firea Sa omenească – fire care, mai mult, era și îndumnezeită prin unirea ipostatică – s-a supus de bunăvoie la toate urmările păcatului, făcîndu-Se „Om al durerilor“, după cum proorocise Isaia (Is. 53, 3). Astfel, El a introdus în persoana dumnezeiască toată decăderea firii omenești răvășite de păcat, făcîndu-Se asemenea realității istorice în care Întruparea a trebuit să aibă loc.
De aceea, voința pământească a lui Hristos a fost o neîntreruptă micșorare: voința Sa omenească renunța fără încetare la ceea ce îi era propriu prin fire și primea ceea ce era contrar firii umane nestricăcioase și îndumnezeite: foamea, setea, oboseala, durerea, suferințele și la sfârșit, moartea pe cruce.
Că „Dumnezeu și Mântuitorul meu”, cât a purtat trup, a ales cele mai smerite și mai lepădate ale lumii, ca să ne încredințeze pe noi să suferim toate acestea.
Sfântul Siluan consideră smerirea de sine biruință sigură. Cine se consideră vrednic de iad nu poate să fie atins de vrăjmași. Nici măcar un gând lumesc nu poate să pătrundă. Dar cine cunoscând pe Duhul Sfânt, a fost învățat smerenia de către Acesta, ajunge ca și Învățătorul său. Observăm că smerenia de care vorbește Sfântul Siluan este cale dar și scop, este dar, însă și trudă, este luptă dar și odihnă, semn al nevredniciei de a atinge sfințenia dar și semn al apropierii de Dumnezeu. După cum zice avva Matoi, omul, pe cât se apropie de Dumnezeu, pe atât se vede pe sine păcătos.
III. Maica Domnului – model și ajutor în desăvârșirea morală
la Sfântul Siluan
a. „Milostivirea” Maicii Domnului
„Maica Domnului e mai presus decât toți în smerenie, de aceea o fericesc pe ea toate neamurile pe pământ și îi slujesc toate puterile cerești; și pe această Maică a Sa Domnul ne-a dat-o spre apărare și ajutor.”
Acesta este unul din frumoasele pasaje dedicate Maici Domnului de către Sfântul Siluan, ca unul ce cunoscuse și îi simțise ajutorul.
Multe sunt motivele pentru care Sfântul era apropiat de Maica Domnului: ea fusese cea care îl cercetase la tinerețe și îl determinase să ia hotărârea de a se pocăi, ea a fost cea care l-a călăuzit toată viața ca una ce călăuzește monahii ce își afierosesc viața lui Dumnzeu, Maica Domnului este ocrotitoare directă a tuturor monahilor din Sfântul Munte, zonă perimetrală declarată ca fiind „Grădina Maicii Domnului”.
Un prim fapt este că Sfântul Siluan a fost cercetat de către Fecioara Maria într-un moment în care viața sa era pradă păcatului. Gratitudinea Sfântului pentru această cercetare va rămâne veșnică: „Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aș fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze și să mă lumineze să nu mai păcătuiesc… Cuvintele ei erau plăcute, liniștite și blânde, și ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci și nu știu ce i-aș putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei față de mine, necuratul, și cum voi mulțumi bunei și milostivei Maici a Domnului. Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu și chiar și numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul și tot pământul se bucură de iubirea ei”.
Aplecarea Maicii Sfinte spre păcătoșenia lui Semion a avut o importanță crucială. A fost punctul terminus al letargiei sale duhovnicești. Din acel moment a început renașterea sa spirituală. „Ce aș putea da Preasfintei noastre Stăpâne pentru că nu s-a scârbit de mine în păcat, ci m-a cercetat și luminat cu milostivire? N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc din cuvântul ei cel plin de har, și mintea mea se bucură și sufletul meu este atras spre ea cu atâta iubire, că și numai chemarea numelui ei e dulce inimii.”
În tradiția ortodoxă, Maica Domnului va rămâne mijlocitoarea prin excelență în fața tronului dumnezeiesc. Nu îmtâmplător toate icoanele Deisis o înfățișează pe Maica Domnului împreună cu Sfântul Ioan Botezătorul în stare de rugăciune la tronul dumnezeisc al Mântuitorului Iisus Hristos.
b. Taina și sfințenia Feciarei Maria
Un fapt cu adevărat important este revelarea faptului că Fecioara nu a păcătuit. Acest adevăr este în deplină consonanță cu teologia părinților Bisericii. Sfântul Grigorie Palama, în omilia sa la Intrarea în biserică, explică această sfințenie a Fecioarei prin curățirile succesive ce au avut loc în firea strămoșilor săi, ca și în propria sa fire începînd din clipa zămislirii sale. Ea era sfîntă nu datorită unui privilegiu, unei scutiri de la soarta comună a întregii omeniri, ci pentru că a fost păzită curată de orice întinare cu păcatul, ceea ce însă nu înlătura libertatea sa.
Maica Domnului s-a integrat deplin în planul de mântuire al lumii, datorită sfințeniei vieții sale. Acel „fiat” smerit al Maicii Domnului cu ocazia Buneivestiri, a fost în realitate o izbucnire. A fost începerea ultimei etape și a celei mai importante cu privire la planul de mântuire al omului prin Iisus Hristos.
Acest rol matern duhovnicesc asumat de către Maica Domnului la picioarele crucii, rol de mijlocitoare și apărătoare, creștinii l-au simțit de-a lungul tuturor generațiilor, atât de monahi cât și a tuturor creștinilor. Nu numai monahii din Sfântul Munte se simt ocrotiți ci toți oamenii. Această ocrotire a simțit-o și Sfântul Siluan. De la momentul cercetării sale în anii tinereții și până la adormirea sa, a fost profund legat de Maica Domnului.
Mai mult, Sfântul Siluan prin experiența pe care a avut-o, a adus elemente de importanță fundamentală pentru creștinătatea bizantină, cu privire la modul de raportare a acesteia la Maica Domnului.
Mărturia Sfântului Siluan privitor la faptul că Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un singur gând, nici n-a pierdut vreodată harul întregește peisajul evlaviei răsăritne cu privire la slava sa. În această epocă în care spiritul protestant contestatar al oricărei forme de sfințenie tinde să se extindă, mărturia Sfântului Siluan este un dar neprețuit pentru cunoașterea mai adâncă a vieții și lucrării Maicii Domnului.
Cultul ortodox care o consideră „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”, prin Sfântul Siluan a primit noi dovezi ale neprihănirii Fecioarei. Astfel, într-o zi, ascultând în biserică o citire din prorocul Isaia, la cuvintele: „Spălați-vă și vă veți curați” (Isaia 1,16), i-a venit gândul: „Poate că Maica Domnului a păcătuit vreodată, chiar și numai cu gândul”. În acel moment în inima sa, deodată cu rugăciunea, un glas i-a spus lămurit: „Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărturie în inima sa, despre curăția Maicii Domnului. Chiar dacă în timpul vieții ei pământești, și în persoana sa a fost „o oarecare nedeplinătate” și a avut unele greșeli, a fost fără de păcat. Putem vedea aceasta din Evanghelia Sfântului Apotol Luca, care relatează că atunci când întorcându-se de la Ierusalim, nu știa unde era Fiul ei și L-a căutat împreună cu Iosif vreme de trei zile (Luca 2,44-46).
Aceată experiență a Sfântului este neprețuită pentru creștinătatea răsăriteană, deoarece Duhul Sfânt a dat mărturie despre neprihănirea Fecioarei. De asemenea cu privire la chinul ei pentru patimile Fiului, Sfântul Siluan descrie un tablou impresionant în care Maica Domnului suferă la picioarele crucii : „ întristarea ei a fost nemăsurată ca oceanul, și chinurile sufletului ei au fost neasemănat mai mari decât chinurile lui Adam la izgonirea din rai, pentru că și iubirea ei era neasemănat mai mare decât iubirea Lui Adam în rai.” Aceste chinuri sunt indiscutabil mai mari decât cele lui Adam la izgonirea sa din rai, deoarece Maica Domnului suferea ca mamă și suferea ca pierdere a Dumnezeului dar nu pentru păcatul ei asemenea lui Adam ci pentru păcatul celorlalți de a-L fi ucis pe Iisus Hristos. „O, Fecioară Preacurată, Maica lui Dumnezeu, spune-ne nouă, copiilor tăi, cum iubeai pe Fiul și Dumnezeul tău când trăiai pe pământ? Cum se veselea duhul tău de Dumnezeu, Mântuitorul tău [Luca1,47]? Cum priveai fața Lui preafrumoasă cu gândul că El este Cel Căruia îi slujesc cu frică și dragoste toate puterile cerești?”
Dar puterea duhovnicască a Maicii Domnului și întărirea Sa de către Dumnezeu a făcut să depășească aceasta încercare crucială. „Domnul a vrut ca ea să vadă învierea Lui și, după înălțarea Lui, să rămână pe pământ spre mângâiere și bucurie apostolilor și noului popor creștin.”
Poate să o înțeleagă pe Maica Domnului numai cine a ajuns la deplinătatea iubirii ei. Ea iubea nemăsurat pe Dumnezeu dar și pe oameni. De aceea sfâșierea ei a fost mult mai mare când oamenii pe care îi iubea L-au răstignit le Fiul Ei. Aici se poate vorbi de o gustare a chinurilor lui Adam care și el văzut cum se ucideau între ei fii lui, iar pe de altă parte vedem că Maica Domnului prin iubirea ei de oameni anticipa înfierea maternală pe care o va primi tot neamul omenesc la picioarele crucii de la Însuși Mântuitorul Iisus Hristos.
Pentru a ajunge la Dumnezeu, omul are nevoie în mod esențial de o scară, de un urcuș duhovnicesc pe care tot Dumnezeu i-l poate face accesibil. Nu există deci teologie fără ajutor dumnezeiesc, cum nu există iubire fără implicarea și ajutorul celui ce iubește. Acest ajutor dumnezeiesc parvine neamului omenesc în primul rând prin Maica Domnului. Este un fapt minunat și neînțeles cum ea viază în ceruri și vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, oamnenii, și cu milostivirea ei acoperă tot pământul și toate noroadele . Pe Preacurata Maică a Sa, Domnul ne-a dat-o nouă, Ea fiind bucuria și nădejdea noastră: „Ea este Maica noastră după duh și, ca om, e aproape de noi după fire și tot sufletul creștinesc e atras spre ea cu iubire.”
Sfântul Siluan surprinde dimensiunea de mister cu privire la Maica Domnului. Ea nu și-a așternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul și Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înțelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică și mai arzătoare decât iubirea serafimilor și a heruvimilor, și toate puterile cerești ale îngerilor și arhanghelilor sunt mute de uimire în fața Ei. Însă această exitență tainică despre viața Maicii Domnului, este „învăluită într-o tăcere sfântă”. Bisericii noastre Ortodoxe Domnul „i-a dat să cunoască că iubirea Ei îmbrățișează întreaga lume” și prin Duhul Sfânt, „ea vede toate noroadele de pe pământ și, asemenea Fiului ei, îi este milă de toți și miluiește pe toți”.
Biserica surprinde nuanțele teologice privitoare la întrupare din cântarile ciclurilor liturgice catre Născătoarea de Dumnezeu, arătând rolul absolut pe care l-a avut in iconomia mântuirii noastre: „Pântecele tau cel precurat, l-a sfintit, curată, Dumnezeu cel mai presus de toate, luând dintrânsul trup, Cel închinat în Treime, Cuvântul cel din Tatăl și cu Duhul împreună Dumnezeu.” In acest irmos s-a suprins atât iconomia și taina întrupării, cât și lucrarea comună a Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt în opera mântuirii omului.
Însă toate acestea pentru om, pentru rezidirea Adamului căzut: „Cel ce toate Le-ai făcut cu înțelepciune, Iisuse, și cu totul Te-ai îmbrăcat întru mine din Fecioara, și cu totul pururea petreci în sânurile Tatălui, trimițând Hristoase Duhul Tau cel Sfânt peste turma Ta, umbrește-ne pe noi, ca Dumnezeu.”
Taina Bisericii și taina omului este înscrisă în cele două persoane desăvîrșite: persoana divină a lui Hristos și persoana omenească a Maicii lui Dumnezeu, momentul culminat în care umanitatea s-a regăsit pe ea însăși înnoită și îndumnezeită. La „plinirea vremii“, Înțelepciunea lui Dumnezeu ce lucrează în lume și pentru lume, ca putere, energie, providență, va intra în mersul istoriei ca persoană. Datorită „fiat-ului” Dumnezeu Cuvântul Își ia firea umană asumată din trupul Prea Sfintei Fecioare Maria. „Numele de «Maică a lui Dumnezeu» cuprinde toată istoria iconomiei dumnezeiești în lume“, după Sfântul Ioan Damaschinul.
Maica lui Dumnezeu este „limita dintre creat și necreat“. Prin ea, neamul omenesc a primit o dimensiune nouă, dimensiunea îndumnezeirii. Ea este mijlocitoare a Împărăției, iar în Biserică toate tainele se săvârșesc cu asistența Maicii lui Dumnezeu, începătoarea Bisericii slăvite. Ori, este necesar ca atingând hotarul devenirii, ea să prezideze destinele Bisericii și ale universului care se desfășoară încă în timp.
Sfântul Siluan este și el atras de taina Maicii Sfinte, dar nu în mod revoltător, ci blând și doxologic: „Spune-ne, ce simțea sufletul tău când țineai în brațele tale Pruncul minunat? Cum L-ai crescut? Care au fost durerile sufletului tău când, împreună cu Iosif, L-ai căutat vreme de trei zile în Ierusalim? Ce chinuri ai trăit atunci când Domnul a fost dat spre răstignire și a murit pe cruce? Spune-ne, care a fost bucuria ta la înviere și cum tânjea sufletul tău după înălțarea Domnului?”
Sfântul Siluan se înfricoșează și se cutremură când se gândește la slava Maicii lui Dumnezeu. El recunoaște că mintea sa este slabă și inima sa e săracă și neputincioasă, dar sufletul său se bucură și e atras să scrie despre ea, măcar un cuvânt. Sfântul pendulează între evlavie, rezultând din măreția Maicii Sfinte și îndrăzneala de a vorbi despre ea, dar iubirea sa îl determină să nu ascundă recunoștința pe care o are față de milostivirea ei.
Scrierile Sfântului Siluan îmbogățesc teologia mariologic-doxologică și arată implicarea și iubirea Maicii Domnului față de întreg neamul omenesc.
IV. Desăvârsirea morală a persoanei, în cadrul teologiei Sfântului Siluan
a. Chemarea spre desăvârșirea morală
„Teologhisirea nu se face scriind idei pe o bucată de hârtie ci luptând cu sinele nostru, cu ființa noastră ascunsă și necunoscută.” Teologia este act pur de cunoaștere, act de participare la slava lui Dumnezeu, astfel încât simplele silogisme sau deducții pe marginea dogmelor creștine nu au nici o valoare în raport cu teologia vie a Sfinților Părinți. Celebrul adagiu filocalic al lui Evagrie Ponticul, „teolog este cel ce se roagă” își va avea valabilitatea în toate generațiile de creștini.
”Cei mântuiți sunt sinea noastră cea mai adevărată și ei ne trag spre viață”. Această „tragere” este însăți puterea de care vorbea Mântuitorul Iisus Hristos ucenicilor „Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine”. (Ioan 12,32)
Persoana este modul de existență care pătrunde și face personal întregul unei ființe. O face unică în modul în care cugetă, reflectă și se determină pe ea însăși. Unicitatea ireductibilă și incompatabilă a fiecarei persoane în general și a sfântului în special, ca persoană care a reușit prin jertfă de sine să înmagazineze cu abundență harul, își are izvorul în dogma treimică. Încă de la sinodul de la Calcedon ipostasul revelat părinților sinodali are caracterul ființei deschise care se înalță spre Dumnezeu. Realizarea ființei umane ca ipostas se poate face doar teandric „acum suntem fii ai lui Dumnezeu și ce vom fi nu s-a arătat până acum. Știm că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este.” ( 1 Ioan 3, 2).
Realizarea ca ipostas, adică trecerea de la ipostasul biologic la cel hristic, actualizarea „chipului” după asemănare, se realizează „cu” și „în” Hristos. Omul, cucerit de frumusețea Mirelui pornește în căutarea Lui în propria sa ființă. Pornește într-o călătorie miraculoasă spre adâncul ființei sale, unde Hristos sălășuiește în chip ascuns de la Botez.
În această călătorie s-a angajat și Sfântul Siluan fiind cucerit de irezistibila smerenie a Mântuitorului pe care a contemplat-o preț de o clipă într-un moment decisiv al vieții sale. Meditând la această realitate, Sfântul Maxim mărturisește că „numai cei ce prin multă experiență au dobândit puterea de a cunoaște cele bune și cele rele au primit de harul și puterea de a înțelege bine și de a spune limpede cele înțelese.”
Prin întreaga sa viață, Sfântul Siluan a reuțit să-și actualizeze potențialul său duhovnicesc și să se ridice la înălțimi duhovnicești nebănuite nu numai de omul secoului XX în general, dar și pentru oamenii duhovnicești din Biserică.
Pentru Sfântul Siluan cunoașterea de Dumnezeu este un motiv de bucurie, însă cunoașterea naște o responsabilitate direct proporțională cu mărimea chemării: „Cât de norocoși și de fericiți suntem noi, creștinii ortodocși, că Domnul ne-a dat viața în Duhul Sfânt; și El veselește sufletele noastre. Dar El trebuie păstrat cu înțelegere, fiindcă și numai pentru un singur gând rău El părăsește sufletul.”
Astfel, părăsirea lui Dumnezeu nu este pedeapsă ci doar semn al faptului că omul încă nu s-a curățit deplin și poartă încă în sine gânduri potrivnice cunoașterii de Dumnezeu. Sfinții sunt cei care printr-o luptă asumată total reușesc să poarte „fără pată” comoara harului. Dacă Sfântul Apostol Pavel spunea că „avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârșitoare este a lui Dumnezeu și nu de la noi” (2Corinteni 4,7), Sfântul Siluan ne arată cum și în ce măsură acest lut poate deveni vas sfânt care să împrumute caracterul harului ce-l poartă.
Iubirea extatică a Lui Dumnezeu cheamă persoana umană la desăvârșire pentru a fi părtașă slavei lui Dumnezeu: „Eu iubesc pe cei ce Mă iubesc și slăvesc pe cei ce Mă slăvesc”, zice Domnul (Pilde 8,17; 1 Regi 2,30). Orice curs de catehetică receptat de către un catehumen frapează prin acest mesaj: Dumnezeu nu ne cheamă să fim „buni” în sensul unei cumințenii înțeleasă strict etic, nu ne cheamă să trăim un cod deontologic de norme pozitive față de aproapele, ci ne cheamă să fim asemenea Lui. În aceste condiții omul „normal” al zilelor noastre se întreabă cum este posibil să fii sfânt ca trăire, ca părtășie la slava lui Dumnezeu. La această întrebare, Sfântul Siluan ne răspunde : „Dumnezeu e slăvit întru sfinții Lui, iar sfinții sunt slăviți de Dumnezeu. Slava pe care Domnul o dă sfinților e atât de mare …. pentru că Domnul iubește făpturile Lui atât, încât a dat omului revărsarea Duhului Sfânt și în Duhul Sfânt omul se face asemenea lui Dumnezeu.” Astfel, totul este rod al iubirii paterne a Tatălui ceresc, al comuniunii dintre om și Dumnezeu.
Și această iubire, sfinții ca împlinitori a chemării Tatălui o preiau și o revarsă mai departe în lume și o strămută în cer: „cine are iubirea pe pământ, acela o ia cu el în viața veșnică, în Împărăția cerurilor, unde iubirea crește și va fi desăvârșită. Și dacă aici iubirea nu poate uita pe fratele, cu cât mai mult nu ne uită pe noi sfinții și se roagă pentru noi.”
Iubirea aceasta ne este dată tuturor prin Botez și ne însoțește de-a lungul vieții, cu condiția să rămânem în Biserică: „Dumnezeu e iubire [1 Ioan 4, 8]; și în sfinți Duhul Sfânt e iubire. Prin Duhul Sfânt este cunoscut Domnul. Prin Duhul Sfânt este mărit Domnul în ceruri.(…) În ceruri toate viază și se mișcă prin Duhul Sfânt. Dar și pe pământ este același Duh Sfânt. El viază în Biserica noastră, El viază în Tainele ei, în Sfintele Scripturi, în sufletele credincioșilor. Duhul Sfânt unește pe toți și de aceea sfinții sunt aproape de noi;”
Prin Duhul Sfânt, sfinții îmbrățișează lumea. „Domnul le-a dat un atât de mare har, încât ei îmbrățișează prin iubire toată lumea. Ei văd și știu cât de neputincioși suntem din pricina întristărilor și necazurilor, cât a secat lăuntrul nostru, cât de mâhnite au ajuns sufletele noastre, și nu încetează să mijlocească pentru noi la Dumnezeu.”
Cunoaștem o mulțime de cazuri în care sfinții au venit în ajutorul nostru, de îndată ce i-am chemat. Din aceasta se vede că toate cerurile ascultă rugăciunile noastre. Sfinții au fost oameni ca noi toți. „Și nu vă mirați de aceasta. Cerul și toți sfinții viază prin Duhul Sfânt și în întreaga lume nimic nu e ascuns de Duhul Sfânt.(…) Sfinții ascultă rugăciunile noastre și primesc de la Dumnezeu puterea de a ne ajuta. Aceasta o știe tot neamul cel creștinesc.”
„În evlavia rusă, invocarea lui Dumnezeu, a Mântuitorului iubitor al oamenilor, este adeseori urmată de o altă invocare adresată sfinților. (…) Poporul creștin este cel care simte la anumite persone sfințenia, prezență activă a Duhului Sfânt.”
În Hristos firea umană îndumnezeită este enipostaziată într-o persoană divină. În omul îndumnezeit, energia necreată este enipostaziată în persoana umană. Astfel o personalitate puternică nu este cel care se impune prin forță semenilor săi, nu cel care este un amestec de voință și încăpățînare, ci cel care are puterea de a se supune pe el unei nevoințe crescânde, „până ce Hristos va prinde chip în el ” (Galateni 4,19).
„Mântuirea însemană eliberarea vieții de stricăciune și de moarte, transformarea actului de supraviețuire în plinătate existențială.” Cel mântuit nu mai supraviețuiește consumând voluptos creația, prin luptă acerbă cu aproapele, ci se împărtășește discret, cu mulțumire, primind creația ca dar al Lui Dumnezeu și fiind dispus să cedeze chiar ale sale pentru semenul său. Astfel actul mântuirii este înțeles ca viețuire delicată în spațiul Duhului Sfânt unde primează principiul „unicului necesar”.
Existențial vorbind, fiecare se dedică unei anumite activități care îi dă o anumită satisfacție, însă doar cei care se nevoiesc spre cunoașterea de Dumnezeu, Îl dobândesc în inima lor. „Unii se ostenesc toată viața lor să cunoască ce este pe soare sau pe lună sau aiurea, dar aceasta nu e de folos pentru sufletul lor. Dar dacă ne vom strădui să cunoaștem ce este înăuntrul inimii omului, iată ce vom vedea: în sufletul unui sfânt – Împărăția cerurilor, iar în sufletul unui păcătos – întuneric și chin. Și e de folos să știm aceasta, pentru că vom locui veșnic fie în Împărăție, fie în chinuri.”
Pentru conștiința euharistică, pentru omul duhovnicesc, nu există opoziție între sacru și profane, ci o continuă dinamică a divino-umanului. Împlinirea chemării omului nu este un act exterior pentru acesta, separat și care atârnă exclusiv de disponibilitatea sa: actul de mântuire, care are un caracter sinergic se efectuează în colaborare cu Dumnezeu („să ne cutremurăm și să ne cucerim de mărimea darului lui Dumnezeu”). Aceste adevăruri sunt redate în poezia specific bizantină din cadrul cântărilor liturgice:
„Aruncatu-m-ai în adâncurile inimii mării și m-ai mântuit, Mantuitorule, din robia morții, și ai dezlegat legatura fărădelegilor mele.”
„Rupând pântecele iadului cel atoatemâncător, m-ai scos, Mântuitorule, cu puterea Ta, și m-ai sculat cu porunca Ta pe mine cel mort.”
Sfinții sunt pietrele de temelie în lucrarea Bisericii, în marea masă a creștinilor, a Trupului tainic al lui Hristos, cu multe mădulare, în care El este „plinirea Celui ce plinește toate în toți” (Efeseni 1,22-23) prin Duhul Sfânt (Efeseni 4,11-12), Viața ei. Biserica, cuprinde în sine pe toți credincioșii încorporați prin Sfintele Taine: Botezul, Mirungerea și Euharistia, în unitatea de viață și credință a dogmelor.
Urmărind parcurusl duhovnicesc al Sfântului Siluan ne minunăm de amploarea vieții lui spirituale și de flacăra care i-a cuprins întreaga viață. Până la momentul cercetării dumnezeiești el nu era decât un creștin din marea masă de creștini, trăind în Biserică, însă în mod superficial. De la data la care se hotărăște să plece la mănăstire, totul se schimbă, toate întâmplările din viața sa îmbracă semnificații noi. Sufletul său se va linști abia după ce va birui gândurile înăuntrul său, așa încât să poată păstra harul.
În Biserică pentru fiecare mădular, Hristos este jertfa în veci, ce prin jertfa euharistică, infiuzează tuturor membrilor, Trupului Său tainic, duhul de jertfa, dar în același timp este și locașul în care este sălășluită toată slava și puterea dumnezeiască, prin Duhul Sfânt „spiritualitatea ortodoxă urmărește desăvârsirea credinciosului în Hristos. Și cum desăvârsirea nu se poate dobinâdi în Hristos, decât prin participarea la viața Lui divino-umană, se poate spune că ținta spiritualitații ortodoxe este desăvârșirea omului credincios prin unirea lui cu Hristos și întiparirea lui tot mai deplină de chipul umanității lui Hristos îndumnzeită, plină de Dumnezeu.”
b. Îndemnul la pocăință, în vederea desăvârșirii morale
Îndemnul la pocăință așa cum l-a înțeles și l-a urmat Sfântul Siluan, trebuie înțeles și asumat în duh de umilință și pocăintă, el fiind îndemnul fiecărui creștin care își asumă Crucea. Fiecare trebuie să se recunoască în persoana Sfântului Siluan, care scârbește pe Maica Domnului prin viața sa. Este interesant ca aici iadul este caracterizat ca fiind „atoatemâncător”, ceea ce însemnă și faptul că iadul reprezintă o mestecare-fărâmițare a firii umane care se poate reunifica și cristaliza doar în și prin Hristos.
Cum spunea Părintele Sofornie, viața duhovnicească își atinge țelul atunci când „conștiința noastră renaște prin părtășia cu Hristos, Care este Dumnezeul Cel Fără de început și Dumnezeu Ipostatic; iar acest Dumnezeu Personal ne împărtășește viața Sa….Cuviosul Siluan a devenit theolog nu în înțelesul cărturăresc al cuvîntului, adică primind o diplomă din seminar, sau din academie, sau așa ceva. Nu! Ci în înțelesul în care theologia este starea omului ce trăiește din Dumnezeu și în Dumnezeu. Și Dumnezeu lucrează în el, și omul viază în Dumnezeu. Noi putem trăi theologia ca stare, citind Evanghelia de la Ioan.”
Săvârșirea poruncilor lui Dumnezeu doar, nu are hotar, totuși în spiritualitatea creștină există indicii bine precizate cu privire la desăvârșirea atinsă de către o persoană: sfințenia vieții înțeleasă ca viață fără de păcat, savârșirea de minuni, mulțimea ucenicilor, cărți scrise.
În ceea ce îl privește pe Sfântul Siluan, desâvărșirea sa constă, pe lângă cele amintite mai sus (viața sa sfântă, minuni săvârșite, mulțimea ucenicilor din toată lumea care i-au citit scrierile) în faptul că se runga pentru toți oamenii, pentru tot Adamul fără deosebire, inclusiv pentru dușmani și că ajunse să Îl cunoască pe Domnul prin Duhul Sfânt. „Avându-l pe sarețul Siluan Athonitul drept călăuză, ne este dăruită experierea unei alte căi către unitatea tuturor creștinilor, și anume un ecumenism al sfințeniei.” În viziunea lui V.Rozanov, la ruși, poporul și Biserica lui sunt una și prin urmare „cine iubește poporul rus nu poate să nu iubească Biserica.” Putem spune că pentru starețul Siluan poporul, (în care include însă Adamul întreg și nu doar poporul rus) și Biserica sunt una.
Părintele Sofronie, ucenicul iubit al Sfântului Siluan mărturisește că atunci când l-a întrebat cum poate cineva sa-i iubească pe toți omenii și să devină una cu toți, acesta a răspuns: “Ca să devii una cu toți, precum zice Domnul. “Ca toți una să fie” (Ioan 17, 21) nu avem nevoie să născocim nimic; noi toți avem o singură fire, și de aceea, firesc ar fi să iubim pe toți; iar puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt.”
”Persoana este trimisă de către Dumnezeu în lume cu scopul îndeplinirii misiunii legate de ea însăși și de creație, dar e și chemarea și regăsirea tuturor, prin iubire, în sensul unic al aceleiași mântuiri.”
„Cel care Îl iubește pe Dumnezeu, avându-și inima plină de dumnezeiasca iubire, îi iubește pe dușmani, îi binecuvintează pe cei care îl blestemă, le face bine celor care-l urăsc și se roagă pentru cei care îl tulbură și-l prigonesc.” Dragostea desăvârșită pentru ce-i dumnezeiesc se manifestă ca dor neîncetat față de Domnul și se naște în inima ce s-a curățit de patimi, ne spune Sfântul Nectarie.
Un alt model de iubire este avva Agathon. Acesta având dragoste desăvârșită, s-ar fi bucurat să găsească un bubos și să poată schimba trupul cu acesta. Și o altă pildă pentru noi sunt cuvintele avvei Iosif, care îi spune avvei Lot că se va putea face călugăr, doar dacă se va face precum focul, arzând tot.
Concluzii
Opera misionară a Sfântului Siluan ca transmitere a experientei desăvârțirii sale și a cunoasterii de Dumnezeu.
Sfântul Siluan și-a indeplinit cu conștiinciozitate misiunea, deoarece duhul lui intra în sfera rugăciunii curate, iar Duhul lui Dumnezeu îi mărturisea în inimă mântuirea și îi dăruia trăirea unei forme active a învierii. „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Aceasta este calea principală care duce la lumea sfințeniei dumnezeiești.
Dintre cuvintele adresate de Sfantul Siluan oamenilor contemporani ca și cuvinte ale lui Dumnezeu, pe acesta l-a primit în mod direct de la Mântuitorul și descoperă orizonturile infinite ale sublimei taine a smereniei. Așadar, sensul profund al învatăturii pe care Dumnezeu o dă părintelui Siluan este că rădăcina tuturor păcatelor, ,,sămânța morții” este mândria, și că Dumnezeu este smerenie, și astfel cine vrea să ajungă la Dumnezeu, trebuie să dobândească smerenia.
Primind de la Domnul această descoperire, de acum știa ce trebuie să facă, pricina pierderii harului îi era limpede; înțelegea acum pe „nebunii în Hristos”, înțelegea cuvintele Sfântului Macarie Egipteanul, care spunea „Coboară în inima ta și acolo luptă-te cu Satan”, pentru că ,,Satana vorbește cu tine în inimă: «Vezi câte rele ai făcut tu; vezi de câtă furie e plin sufletul tău; ești atât de împovărat de păcate încât nu te mai poți mântui». Iar acest lucru îl face ca să te arunce întru deznădejde, pentru că lui îi este neplăcută pocăința ta.” A înteles că locul de bătălie împotriva răului se află în inima noastră, că mândria este sămânța morții, a deznădejdii. Avea de acum ca scop dobândirea smereniei lui Hristos.
Cuvintele Domnului i-au adus în inimă soluția în lupta duhovnicească și cum a început să-l pună în practică, sufletul său și-a aflat linistea în Dumnezeu.
După această povățuire a Domnului, se ruga mult pentru cei morți, pentru cei care suferă în iad, dar și pentru cei vii sau nenăscuti. Plângea ziua și noaptea pentru lumea întreagă, căci sufletul său, mânat fiind de Duhul lui Hristos ardea de dorința ca toți oamenii să se mântuiască.
Pentru el, cuvântul lui Hristos era „duh făcător de viață, viața vesnică însăși, Dumnezeu Însuși în actul sau lucrarea Sa.” Acest simț deosebit de adânc și ascuțit al păcatului, nu poate fi decât un dar al harului; ,,căinta sa amestecată cu lacrimi era atât de intensă, încât n-a slăbit înainte ca sufletul său să simtă că Dumnezeu l-a iertat”.
De remarcat faptul că el, căindu-se, nu cauta doar ietarea, pe care Dumnezeu o dă și doar pentru o parere sinceră de rău, ci căuta o iertare desăvarsită, încât sufletul său să perceapă prezența harului ,,în chip simțit”; cerea lui Dumnezeu puterea de a nu mai cădea în păcat, deoarece simtea în mod dureros urmările păcatului, și anume, pierderea harului și se temea de o posibilă repetare. A înțeles că mândria fiind cauza ultimă a pierderii harului, și lupta cea mai anevoioasă, după cea cu patimile trupului și cea cu irascibilitatea, dobândirea smereniei este cea a identificării cu smerenia mântuitoare a lui Hristos.
După cum arată Maxime Egger fraza: "Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!" ar dezvolta trei posibile sensuri:
Mai întâi, o semnificație psihologică, cea mai îndepartată însă de intenția ei originară: un cuvânt de mângâiere. Este modul în care expresia este cel mai adeseori înțeleasă în lume. ,,Un răspuns mângâietor la suferința umană,, ,un mod de a spune: "Viața mea e un iad, dar Dumnezeu, prin starețul Siluan îmi spune că și în aceste condiții dificile, nu trebuie să deznădăjduiesc".
Mai apoi o interpretare analogică, expresie a morții pe cruce și biruinței asupra morții prin Înviere, sau analogia cu Fericirile: fericiți cei ce plâng, cei flămânzi, cei prigoniți, căci vor cunoaște slava lui Dumnezeu. Această interpretare se preocupă mai mult de paradoxul expresiei decât de conținutul ei.
O a treia interpretare ar fi una care merge la esență, fiind în srânsă concordanță cu dobândirea smereniei. Este una ascetică, o autocondamnare, ca armă împotriva mândriei și a disperării. Asceză care, în sensul ei profund, nu e decât un mod de a urma lui Hristos, care ne-a arătat că drumul spre Înviere și Împărăția vieții veșnice, trece prin cruce și iad.
Sfantul Siluan accentuează ,,calea crucii” ca drumul existential spre mântuire, căci nu putem dobândi viața dacă nu murim, precum și Domnul Hristos înainte de a învia. Iadul nu este o destinație, ci un punct de trecere către Împaratia lui Dumnezeu. Și aceasta pentru ca Hristos a trecut El Însuși prin acea experiență. Gândirea Sfântului Siluan fiind hristologică nu duce la deznădejde, deoarece biruința lui Iisus Hristos asupra iadului este condiția prealabilă a trecerii noastre prin el. Înțelegând hristologic, această temă, virtutile duhovnicesti precum smerenia sau iubirea sunt profund teologice.
Astfel, expresia Sfantului Siluan: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” nu este o metoda, ci rațiunea hristologică de a fi a ascetismului. Mesajul „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!” este o poruncă dată de Dumnezeu, pentru ca omul credincios să-L imite în Pogorârea Sa, în același timp nepierzându-și nădejdea în milostenia și mântuirea veșnică pe care Domnul a obținut-o prin înăltarea Sa pentru întreaga omenire. Numai dispoziția omului de a primi acest mesaj și de a-l pune în practică în viața sa atrage harul lui Dumnezeu.
Așadar, viața virtuoasă fiind o viață încercată, o luptă continuă împotriva păcatelor, primirea și parăsirea nedeplină a harului, sunt mărturii ale purtării de grijă a lui Dumnezeu, care așa ne ferește de mândrie și ne conduce prin smerenie către mântuire.
„Conștiința adevărată și sinceră inițiază și determină în noi sentimentul de responsabilitate prin identificarea cauzei unei greșeli și prin judecarea ei în funcție de scop, de mijloacele care au sprijinit realizarea ei, de starea făptuitorului, fiind astfel prezență divină în om, realitate independent de voință și cântar al faptelor.” Nivelul de responsabilitate depinde de calitatea duhovnicească a persoanei, de conștiință, de voință, precum și de factorii externi și nu în ultimul rând nivelul relației cu transcendentul, cu sine și cu semenii.
Un nivel ridicat de responsabilitate avea și starețul Siluan și de aici lupta pentru dobândirea smereniei. Cu cât te smerești mai mult, cu atat ai parte de mai multe daruri de la Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Siluan spune: „Gândeam în mine însumi: «Sunt un ticălos și vrednic de toate pedepsele», dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e mai dulce decât tot ce-i pământesc. E hrana cerească, e bucuria sufletului.” Dacă din cauza mândriei, Duhul Sfânt se depărtează din suflet, și acesta ramâne pradă patimilor, și din cauza ei nu-L putem cunoaște pe Dumnezeu, prin smerenie redobândim harul și sănătatea sufletului. Demn de luat în seamă este și cuvântul Sfântului, care zice: "Sufletului mândru nu Se arată Domnul. Chiar dacă ar învăța toate cărțile, sufletul mândru nu va cunoaște niciodată pe Domnul, fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh, iar Dumnezeu e cunoscut numai prin Duhul Sfânt." – iar prin smerenie, omul se va învrednici de adevarata cunoastere a lui Dumnezeu. Nu trebuie să trecem cu vederea că această descoperire providențială făcută oamenilor secolului XX prin Sfântul Siluan, s-a făcut prin intermediul unui monah.
De la început trebuie de precizat că, în ciuda părerilor superficiale privitoare la monah și vocația sa, acesta, în realitate se desparte de lume pentru a fi cu lumea într-o formă mult mai înaintată decât prezența fizică: în Dumnezeu. Cu alte cuvinte, monahul se retrage în pustie pentru a putea taia legăturile cu oamenii, pentru a se scutura de zgura propriilor păcate, după care va începe tainica evanghelizare a lumii prin rugaciunea neîncetată adusă la jertfelnicul lui Dumnezeu. Două sunt mai ales, rugăciunile pustnicilor pentru lume: scoaterea din iad a celor trecuți la Domnul și cunoașterea lui Dumnezeu, a celor vii. Această a doua rugăciune pregăteste “calea Domnului”, este “glasul celui ce striga in pustie” care vestește “Pregătiti calea Domnului”. ( Isaia 40,3)
La fel s-a întâmplat și cu Sfântul Siluan: după cunoașterea lui Dumnezeu a început o fierbinte rugăciune pentru lume, împlinind astfel una dintre chemările misionare ale monahului: mântuirea lumii.
Dragostea lui Dumnezeu pentru lume se vede și din rugăciunile Sfântului Siluan pentru lume: ,,Doamne, îndreptează-ne, precum o mamă duioasă își îndreptează copiii săi mici. Dă fiecărui suflet să cunoască bucuria mântuirii Tale și puterea ajutorului Tău. Dă ușurare sufletelor chinuite ale poporului Tău și pe noi, pe toți, ne învață prin Duhul Sfânt, să Te cunoaștem pe Tine. Se chinuiește sufletul omenesc pe pământ, Doamne, și nu poate să se întărească cu mintea întru Tine, pentru că nu Te cunoaște pe Tine, nici bunătatea Ta.”
Învățându-l iubirea de Hristos, Duhul Sfânt îi îngăduie monahului să traiască această iubire, să ia viața întregii umanități asupra sa. Rugăciunea sa este însoțită de lacrimi pentru întreaga lume. El era omul unei singure idei care îi umplea întreaga ființă, idee care era rodul vederii lui Dumnezeu care-i fusese dăruită și anume că Dumnezeu e Iubire nesfârșită. Această iubire se revarsă și asupra vrăjmașilor și poate fi cunoscută doar prin Duhul Sfânt. ,,Duhul Sfânt i L-a descoperit pe Hristos, Duhul Sfânt l-a învățat smerenia și iubirea de vrăjmași și pentru întreaga făptură.” Așadar, prin prin viața sa, monahul Siluan mărturisea despre necesitatea iubirii de vrăjmași pentru cine vrea să cunoască tainele lui Dumnezeu, căci cine nu-i iubește – nu a cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu.
Faptul ca Sfântul era un neadormit rugător pentru lume este subliniat în toate icoasele Acatistului, care se incheie cu: ,,Bucură-te, Părinte Siluane, ardere nestinsă de iubire în rugăciunea pentru lume!,, căci Duhul Sfânt, invățându-l dragostea lui Hristos, i-a dat cu adevărat a trăi acea dragoste, a lua asupra-și viața întregii omeniri. Plângea pentru întreaga lume. Căci ,,Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El dă monahului iubirea Duhului Sfânt și din această iubire inima monahului se întristează pururea pentru norod, pentru că nu toți se mântuiesc.,,
Fericitul stareț spunea: „Fratele nostru e viața noastră” El se ruga și sufletul său suferea pentru toți ,,dezmoșteniții soartei”; suferea mai mult decât sufereau ei înșiși, deoarece vedea în viețile lor lucruri de care aceștia nu erau conștienți din pricina neștiinței lor. Starețul Siluan se ruga în taină pentru „poporul lui Dumnezeu”, iar poporul simtea aceasta și-l iubea. Și Sfântul cerea mereu Domnului să se descopere tuturor oamenilor. În gândirea Sfântului Siluan, Biserica nu este decât extensiunea iubirii Domnului care "vrea ca toți să se mântuiască". Și de aceea, starețul athonit dorește – și exprimă aceast lucru repetat – ca toți ceilalți să poată să-L vadă și să-L cunoască: "Doamne, dă puterea harului Tau tuturor noroadelor, ca sa Te cunoască prin Duhul Sfânt"; "Doamne, dă această iubire în toata lumea Ta!"
O altă parte a activității sale misionare, izvorată din iubirea sa de oameni, este opera sa epistolară, care deși nouă nu ne-a parvenit în întregul ei, știm că aceasta nu a fost mică (ne referim aici la câteva din scrisorile publicate la sfârșitul scrierilor sale sau la scrisorile trimise împreună cu Parintele Sofronie, lui Balfour).
În toate aceste scrisori observăm că Sfântul Siluan propovaduia Evanghelia prin cuvântul scris. Și activitatea misionară a Sfântutlui Siluan nu se opreste aici. Plecand de la cuvintele Sfântului Apostol Petru: ,,Dar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată”(I Petru 2;9), Sfântul Siluan a predicat Evanghelia la toți cei care l-au cunoscut. Știm că era căutat de popor, de studenți, de teologi, de monahi, de ierarhi. Asa cum observa unul dintre vizitatori că Părintele Siluan „nu citește nimic dar trăiește tot”, aceasta traire a sa avea darul de a converti. Avem aici în vedere si convorbirea sa cu un student despre libertate, acesta din urmă intrând ulterior în mănăstire.
Vedem cum Sfântul Siluan nu era în acord cu ceea ce era o caracteristică a „stărețismului” rus de la mișcarea filocalică și care o data cu Paisie Velicikovski insista pe nevoia învățăturii, pe cititul cărților, ci mai degrabă urma Părinților duhovnicești ai deșertului, care subliniau în primul rând aspectul harismatic. Multă lume îl cauta pe Stareț deoarece avea un cuvant viu rupt din propria sa trăire.
Aceasta formă de misionarism va culmina cu canonizarea sa, când forma plenară de propovăduire și misionarism – sfințenia – va cunoaște forma desăvârșită și în același timp oficială: întreaga pleromă a Bisericii îl va ferici și îl va avea ca model de traire in Hristos.
Tot ca formă de misionarism avem stareția Părintelui Sofronie, transmisă către ucenici. Un stareț nu trebuie să aibă mulți ucenici pentru a avea o lucrare în Biserică; este suficient și un singur ucenic. Și acest adevăr se confirmă în persoana Sfântului Siluan, cu privire la Părintele Sofronie, ucenicul său, care, prin pronia lui Dumnezeu, a fost trimis în Europa săvârșind o complexp operă misionară, operă care, de fapt, o continua pe cea a starețului său.
Însă una din cele mai puternice forme misionare în activitatea Sfantului Siluan este reprezentată de scrierile sale, care au impresionat nu numai toată creștinătatea ci întreaga lume. După publicarea scrierilor sale de către Părintele Sofronie, o mulțime de monahi au fost tunși cu numele de Siluan și Siluana, de asemenea mulți copii au fost botezați cu acest nume, multe lăcașuri de cult au primit hramul Sfântului Siluan, mulțime de credincioși neoprotestanți au privit ortodoxia într-un nou mod, total diferit după citirea acestei cărti.
Toate scrierile Sfântului, ,,om aproape neînvățat” sunt experiențe trăite; aceste însemnări ce izvorăsc dintr-o rugăciune neîncetată, amintesc adeseori de Psalmi. Iubirea nesfârșită de oameni a lui Dumnezeu a cunoscut-o prin Duhul Sfânt.
Scrierile sale, traduse în mai mult de zece limbi au făcut înconjurul lumii, săvârșind o operă misionară de netăgăduit. Pentru că Sfântul Siluan a băut de la izvorul Cuvântului viu, acest cuvânt a curs cu putere multă astfel încât a cuprins întreagă lume („tot Adamul”).
În sprijinul celor menționate mai sus, redăm câteva din opiniile misionare ale Sfântului Siluan:“Dacă toate noroadele pământului ar ști cât de mult îl iubește Domnul pe om, toți L-ar iubi pe Hristos și smerenia Lui și ar dori să se asemene Lui întru toate.”
Din acest text putem vedea convingerea fermă a starețului că dacă lumea ar conștientiza iubirea lui Hristos -pe care el a experiat-o – fața lumii s-ar schimba cu adevărat. “Slavă Domnului că nu ne-a lăsat orfani, ci ne-a dat pe pământ pe Duhul Sfânt [Ioan 14,15-18].”
Una din ideile de bază a teologiei Sfântului Siluan este că toți oamenii sunt frați în Domnul, și toți suntem uniți prin El. În acest sens, orice misionarism nu este înțeles de Sfântul Siluan ca o lucrare neutră, din afară, ci ca o lucrare de salvare a fraților care încă nu își cunosc Tatăl și obârșia divină. Din acest punct de vedere, la Sfântul Siluan misionarismul îmbracă forma jerfei hristice, care nu se împlinește decât prin mântuirea întregului neam omenesc. Astfel, misiunea este o necesitate izvorâtă din iubirea aproapelui: lucrarea sa misionară se face pentru a putea fi fericit împreună cu tot adamul în Împarăția lui Dumnezeu și nu ca o lucrare exterioară, impusă. . Maxime Egger subliniază, după învățătura Sfântului Siluan, patru principii ce ar trebui să ne călăuzească in relațiile cu ceilalți: să rezistăm oricărei tentații de a judeca, de a accepta vreun sentiment de ură, apoi „să ne fie milă de vrăjmași, cum ne este de propriii noștri copii”, dându-ne seama de suferințele ce le îndură din cauza patimilor. Al treilea ar fi „să ne amintim că Domnul a poruncit ucenicilor săi să ierte până la «șaptezeci de ori câte șapte» (Matei 18,22)”, iar în al patrulea rând „iubirea vrăjmașilor înseamnă a ne obișnui să ne rugăm pentru ei, ca Dumnezeu să se milostivească de dânșii și să-i aducă pe calea pocăinței.”
Ne aducem aminte gândul care l-a necăjit pe Sfântul Siluan vreme de aproape șase luni: „Dacă-L voi ruga pe Dumnezeu din inimă să-mi ierte păcatele, mă voi mântui poate, dar dacă în rai nu voi afla părinții și rudele mele, mă voi mâhni pentru ei, fiindcă îi iubesc. Ce fel de rai va fi însă pentru mine acesta, dacă acolo mă voi întrista pentru rudeniile mele ce se vor duce poate în iad?”
Și aici intervine o altă latură misionară a Sfântului Siluan: rugaciunea pentru cei morți, nevoință specifică prin excelență creștinilor îmbunătățiți și mai ales celor răsăriteni, care, în temeiul traditiei lor, știu că “mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”, inclusiv să scoată din iad un suflet osândit. Astfel crestinul angajat cu responsabilitate, constient de chemarea sa și locul sau în trupul mistic al lui Hristos, asemenea Păstorului cel Bun, se pogoară pană la iad pentru a salva sufletele.
După această povățuire a Domnului, ,,Ține-ți mintea în iad”, se ruga mult pentru cei morți, pentru cei care suferă în iad, dar și pentru cei vii sau nenăscuți; rugăciunea sa ,,trecea dincolo de marginile timpului, orice lucru ce tine de firea trecătoare a vieții dispărea. În suferința sa pentru lume îi fusese dat să nu vadă în oameni decât pe cei ce cunoșteau pe Dumnezeu și pe cei ce nu-L cunoșteau”.
După marturisirile Părintelui Sofronie, Sfântul Siluan și-a îndeplinit cu conștiinciozitate misiunea, pe toate planurile, căci atunci când făcea ceea ce-l sfătuise Domnul Hristos, sufletul său se cufunda în rugăciune curată, Duhul Sfânt îi mărturisea în inimă mântuirea și îi dăruindu-i trăirea unei forme a învierii. „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Aceasta este calea principală care duce la lumea sfințeniei dumnezeiești.
Astazi, misiunea Sfântului Siluan se adresează lumii secularizate din cauza mândriei și neascultării, căreea Starețul îi reamintește așadar, prin descoperirea primită, în cuvinte simple dar pătrunzatoare, lecția paradoxală a înalțării omului la Cer prin pogorârea la Iad, a realizării urcușului îndumnezeitor al sfințeniei prin smerenie și ascultare, al învierii prin moarte, al bucuriei prin plâns și lacrimi.
Deoarece omul este bolnav și ros de viermele timpului, asemenea comportamentului bolnavului fricos, el nu suferă intervenția chirurgicală a veșniciei, îl doare ruperea de stările păcătoase, de aceea are tendința de a o refuza. Legat de materie, de timp și spațiu, omul nu iubeste evadarea în „dincolul” harului. Aceasta trecere „spre” o poate face doar pe Calea-Hristos, prin Biserică. Astfel, personalitatea veșnic vie a Dumnezeului-om, Hristos este Biserica, Biserica Ortodoxă. Astfel, Biserica înfăptuiește minunea de a uni organic și personal pe toți credincioșii cu Persoana lui Hristos. Simțirea lor, conștiința, viața, personalitatea lor, trebuie să fie asemeni lui Hristos.
Singurii învățători și pedagogi sunt sfinții pentru că ei sunt luminați de Hristos, ei fiind singurii creatori ai unei culturi valide. Adevărata cultură alungă păcatul și aceasta este cultura Bisericii. Separată de sfințenie, cultura devine o sforțare zadarnică. Numai în sfințenie găsim nemurirea. Și aceasta o au creștinii ca posesori ai nemuririi și în special sfinții. În această idee, viețile sfinților sunt viața Mântuitorului Hristos trăită în ipostaze diferite. Viețile sfinților sunt mărturii sfinte despre puterea făcătoare de minuni a Domnului Iisus Hristos extinsă în robii săi credincioși. Orice creștin este membru al Trupului lui Hristos, deci are vocație la sfințenie prin trairea evangheliei.
O caracteristică a sfinților: crucea, jertfa care este prezentă peste tot în viața lor. Viețile lor sunt dogmatică vie, dogmatică practică. Astfel, viețile sfinților sunt o enciclopedie ortodoxă originală. Așa cum amintea Sfântul Siluan, Monahul, împaratul, copilul, păcătosul, preotul, medicul, elevul, politicianul, savantul, doctorul, soțul, toți în Hristos devin sfinți.
Dumnezeu a pus în omul creat după chipul sau dorul după nemarginirea dumnezeiască a desăvârșirii. Dacă omul se îndepărtează de Hristos, acest elan se îndrepată spre superficial. Întreaga învățătură și operă a lui Hristos este recapitulata în Hristos, toate valorile culturale în Biserică fiind raze izvorâte din Hristos. „Cultura nu-și pierde valoarea dacă face parte din viața veșnică, dacă se întâlnește cu realitatea divină. Or realitatea divină se situiază în sfera iubirii. Iubirea este deci sensul culturii” – idee dezvoltată de N.Arseniev, V.Ivanov, și de Florenski, devine punctual cel mai important al concepției despre cultură în gândirea rusă. Astfel credința creștină salvează cultura. Învățătura Mântuitorului Iisus Hristos Cel ce este Calea, Adevărul și Viața, devine Calea și Adevarul și Viața Bisericii întru Duhul Sfânt.
Celebra formulă a sfintelor sinoade “părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” este normă de viață și gândire pentru toți membrii Bisericii, inclusiv pentru Sfântul Siluan. Aceasta este singura metodologie patristică și apostolică de acțiune în lume: totul este “filtrat” prin Dhuhul Sfânt.
În aceste condiții, “Biserica este veșnicia divino-umană întrupată în limitele spațiului si timpului.” În Hristos nu mai este „elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber” (Coloseni 3,11). Iar calea concretă de unire este în sfintele taine.
Misiunea Bisericii și a credincioșilor este să trăiască exclusiv prin aceste virtuți. Astfel, Biserica trebuie să creeze asceți purtători de Duh, purtători de viață, având ca model Parinții Bisericii. Este o misiune grea, însă ea este ușurată de Domnul Iisus Hristos. Asceții sunt singurii misionari autentici ai ortodoxiei. Dezvoltarea ascetismului personal și bisericesc trebuie sa fie misiunea internă a Bisericii noastre. Astfel parohia ar trebui să devină un centru ascetic. Comunitatea parohială trebuie să renască în iubire de Hristos și de frați. Însă toate acestea se pot înfăptui doar dacă ne hrănim din rugăciune și din viața liturgică.
Parintele Iustin spune: „este dificil ca viața infinită și veșnică să pătrundă în sufletul omenesc strâmt și în trupul omenesc și mai strâmt”. După ce Părintele a exprimat câteva gânduri cu privire la părțile importante ale fiintei umane, se oprește în cele din urma la om, văzut ca un microcosmos: “cea mai extraordinară dintre toate minunile”. Părintele consideră că prin suflet suntem legați de lumea spirituală, iar prin trup de lumea materială. De aici și fascinațiile oamenilor spre cele două tărâmuri: material și spiritual. Însă omul atras de cele două lumi tinde să uite de el însuși și numai Întruparea l-a ajutat să se reîntoarcă spre el. Nu omul este măsura tuturor lucrurilor ci Hristos și sfinții săi.
*
Bibliografie:
1. Izvoare:
Biblia sau Sfânta Scriptură, IBMBOR, București, 1988.
Egger, Maxime, Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan, traducere de Dora Mezdrea, …..Editura.Sophia, București, 2009.
Egger, Maxime, „Sfântul Siluan, un sfânt actual și universal”, în Ține-Ți mintea in iad si …..nu.deznădăjdui!” Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul. Tâlcuiri teologice, Editura …..Deisis, Sibiu, 2003, pp. 15-31.
Siluan Athonitul, Cuviosul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei : însemnări …..duhovnicești (Mistica), traducere de Ioan Ică jr., Ediția a IV-a revizuită, Editura Deisis, …..Sibiu, 2001.
Sofronie, Arhimandritul, Viața și învățătura Starețului Siluan Athonitul, traducere de …..Pr.prof.dr Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1999.
2. Scrieri patristice:
Ammona, Avva; Zosima, Avva, Mireasma pustiei, Editura Egumenița, Galați, 2004.
Ioan Damaschin, Sfântul, „Cuvânt de suflet folositor”, în Filocalia IV, traducere de …..Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, București, 1995.
Ioan Scărarul, Sfântul, „Scara Sfântului Ioan Scărarul”, în Filocalia IX, traducere de …..Dumitru.Stăniloae, Editura Harisma, București, 1995.
Justin, Popovici, Omul și Dumnezeul-om : abisurile și culmile filozofiei, traducere de Ioan …..Ică, Ediția a 2-a, revăzută, Sophia Cartea Ortodoxă, București Alexandria, 2010.
Maxim Mărturisitorul, Sfântul, „Capete despre dragoste”, în Filocalia II, Institutul de …..Arte.Grafice Dacia Traiana, Sibiu, 1947.
Maxim Mărturisitorul, Sfântul, „Răspunsuri către Talasie”, în Filocalia III, traducere de …..Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, București, 1995.
Nectarie din Eghina, Sfântul, Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute, traducere de …..Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, Editura Sophia, București, 2012.
Nicolae Cabasila, Sfântul, Despre viața în Hristos, traducere de Pr. Teodor Bodogae, …..Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, …..2011.
Simeon Noul Teolog, Sfântul, Imne, Epistole și Capitole, traducere de Ioan Ică jr., Editura …..Deisis, Sibiu, 2001.
Teodor Studitul, Sfântul, Cuvântări duhovnicești, Editura Apologeticum, Alba Iulia, …..2004.
Teofan Zăvorâtul, Sfântul, Învățături și scrisori despre viața creștină, Editura …..Sofia,.București, 2001.
Patericul egiptean, Editura Episcopiei, Alba Iulia, 1993.
Sbornicul – Rugăciunea lui Iisus, miezul evlaviei ortodoxe, vol. II, Reîntregirea, Alba …..Iulia,.2000.
3. Lucrări de specialitate:
Arsenie Boca, Părintele, Cărarea Împărăției, Editura Episcopia Ortodoxă Română a …..Aradului, Deva, 2006.
Clément, Olivier; Bobrinskoy, Boris; Behr-Sigerl, E., Fericita întristare, Editura …..Institutului.Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.
Coniaris, Anthonz, Introducere în credința și viața Bisericii Ortodoxe, Editura Sofia, …..București, 2001.
Evdokimov, Paul, Ortodoxia (Biblioteca teologică), traducere de Popa Irineu, Editura …..Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
Evdokimov, Paul, Vârstele vieții spirituale, traducere de Ion Buga, Editura Christiana, ….București, 1993.
Florovski, Georges, Căile teologiei ruse, vol. II.
Hierothaeos Vlachos, Mitropolit, Psihoterapeutica Ortodoxă, Editura Sofia, București, …..2000.
Iloaie, Ștefan, Morala creștină și etica postmodernă : o întâlnire necesară, Editura Presa …..Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009.
Iloaie, Ștefan, „Responsabilitatea morală privită în specificul ei personal și comunitar, în …..vremea noastră”.
Iloaie, Ștefan, Responsabilitatea morală personală și comunitară : o perspectivă …..teologică,.Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009.
Iosif, Gheron, Mărturii din viața monahală, vol. I, Editura Bizantină, București, 1995.
Iosif Pop, Mitropolitul, Dialoguri duhovnicești, Editura Epifania, Alba Iulia, 2011.
Krivocheine, Basile, Arhiepiscop, În lumina lui Hristos : Sfântul Simeon Noul Teolog ….. ….. (949-1022) viața, spiritualitatea, învățatura (Biblioteca teologică), Editura …..Institutului Biblic.și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.
Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, Editura …..Sophia, Bucuresti, 2001.
Lemeni, Adrian; Ionescu, Răzvan, Teologie ortodoxă și știință. Repere pentru dialog, …..Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, …..2007.
Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere de Vasile Răducă, . …..Editura Anastasia, București, 1990.
Makarios, Simonopetritul, Triodul explicat : mistagogia timpului liturgic (Mistica), …..traducere.de Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2000.
Sofronie, Arhimandritul, Cuvântări duhovnicești, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, . . ..2004.
Sofronie, Arhimandritul, Mistica vederii lui Dumnezeu (Vita teologica et monastica), .… .. traducere de Slătineanul Irineu, Editura Adonai Izvoarele Spiritualității Ortodoxe, …..București, 1995.
Sofronie, Arhimandritul, Nevointa cunoașterii lui Dumnezeu, Editura Reîntregirea, Alba …..Iulia, 2006.
Špidlík, Tomáš, Spiritualitatea Răsăritului creștin, vol. IV. Omul și destinul său în …..filozofia.religioasă rusă, traducere de Maria-Cornelia Ică jr., Deisis, Sibiu, 2002.
Stăniloae, Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I (Biblioteca teologică), Ediția a 2-…..a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, …..1996.
Stăniloae, Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II (Biblioteca teologică), Ediția a …..2-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, …..1997.
Stăniloae, Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă : ascetica și mistica, Editura Institutului …..Biblic.și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.
Vasilios, Arhimandrit, Intrarea în Împărăție : elemente de trăire liturgică a tainei unității …..în .Biserica Ortodoxă (Colecția dogmatică), traducere de Ioan Ică, Deisis, Sibiu, 1996.
Yannaras, Christos, Abecedar al credinței : introducere în teologia ortodoxă, traducere de …..….. Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 1996.
Bibliografie:
1. Izvoare:
Biblia sau Sfânta Scriptură, IBMBOR, București, 1988.
Egger, Maxime, Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan, traducere de Dora Mezdrea, …..Editura.Sophia, București, 2009.
Egger, Maxime, „Sfântul Siluan, un sfânt actual și universal”, în Ține-Ți mintea in iad si …..nu.deznădăjdui!” Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul. Tâlcuiri teologice, Editura …..Deisis, Sibiu, 2003, pp. 15-31.
Siluan Athonitul, Cuviosul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei : însemnări …..duhovnicești (Mistica), traducere de Ioan Ică jr., Ediția a IV-a revizuită, Editura Deisis, …..Sibiu, 2001.
Sofronie, Arhimandritul, Viața și învățătura Starețului Siluan Athonitul, traducere de …..Pr.prof.dr Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1999.
2. Scrieri patristice:
Ammona, Avva; Zosima, Avva, Mireasma pustiei, Editura Egumenița, Galați, 2004.
Ioan Damaschin, Sfântul, „Cuvânt de suflet folositor”, în Filocalia IV, traducere de …..Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, București, 1995.
Ioan Scărarul, Sfântul, „Scara Sfântului Ioan Scărarul”, în Filocalia IX, traducere de …..Dumitru.Stăniloae, Editura Harisma, București, 1995.
Justin, Popovici, Omul și Dumnezeul-om : abisurile și culmile filozofiei, traducere de Ioan …..Ică, Ediția a 2-a, revăzută, Sophia Cartea Ortodoxă, București Alexandria, 2010.
Maxim Mărturisitorul, Sfântul, „Capete despre dragoste”, în Filocalia II, Institutul de …..Arte.Grafice Dacia Traiana, Sibiu, 1947.
Maxim Mărturisitorul, Sfântul, „Răspunsuri către Talasie”, în Filocalia III, traducere de …..Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, București, 1995.
Nectarie din Eghina, Sfântul, Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute, traducere de …..Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, Editura Sophia, București, 2012.
Nicolae Cabasila, Sfântul, Despre viața în Hristos, traducere de Pr. Teodor Bodogae, …..Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, …..2011.
Simeon Noul Teolog, Sfântul, Imne, Epistole și Capitole, traducere de Ioan Ică jr., Editura …..Deisis, Sibiu, 2001.
Teodor Studitul, Sfântul, Cuvântări duhovnicești, Editura Apologeticum, Alba Iulia, …..2004.
Teofan Zăvorâtul, Sfântul, Învățături și scrisori despre viața creștină, Editura …..Sofia,.București, 2001.
Patericul egiptean, Editura Episcopiei, Alba Iulia, 1993.
Sbornicul – Rugăciunea lui Iisus, miezul evlaviei ortodoxe, vol. II, Reîntregirea, Alba …..Iulia,.2000.
3. Lucrări de specialitate:
Arsenie Boca, Părintele, Cărarea Împărăției, Editura Episcopia Ortodoxă Română a …..Aradului, Deva, 2006.
Clément, Olivier; Bobrinskoy, Boris; Behr-Sigerl, E., Fericita întristare, Editura …..Institutului.Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.
Coniaris, Anthonz, Introducere în credința și viața Bisericii Ortodoxe, Editura Sofia, …..București, 2001.
Evdokimov, Paul, Ortodoxia (Biblioteca teologică), traducere de Popa Irineu, Editura …..Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
Evdokimov, Paul, Vârstele vieții spirituale, traducere de Ion Buga, Editura Christiana, ….București, 1993.
Florovski, Georges, Căile teologiei ruse, vol. II.
Hierothaeos Vlachos, Mitropolit, Psihoterapeutica Ortodoxă, Editura Sofia, București, …..2000.
Iloaie, Ștefan, Morala creștină și etica postmodernă : o întâlnire necesară, Editura Presa …..Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009.
Iloaie, Ștefan, „Responsabilitatea morală privită în specificul ei personal și comunitar, în …..vremea noastră”.
Iloaie, Ștefan, Responsabilitatea morală personală și comunitară : o perspectivă …..teologică,.Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009.
Iosif, Gheron, Mărturii din viața monahală, vol. I, Editura Bizantină, București, 1995.
Iosif Pop, Mitropolitul, Dialoguri duhovnicești, Editura Epifania, Alba Iulia, 2011.
Krivocheine, Basile, Arhiepiscop, În lumina lui Hristos : Sfântul Simeon Noul Teolog ….. ….. (949-1022) viața, spiritualitatea, învățatura (Biblioteca teologică), Editura …..Institutului Biblic.și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.
Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, Editura …..Sophia, Bucuresti, 2001.
Lemeni, Adrian; Ionescu, Răzvan, Teologie ortodoxă și știință. Repere pentru dialog, …..Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, …..2007.
Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere de Vasile Răducă, . …..Editura Anastasia, București, 1990.
Makarios, Simonopetritul, Triodul explicat : mistagogia timpului liturgic (Mistica), …..traducere.de Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2000.
Sofronie, Arhimandritul, Cuvântări duhovnicești, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, . . ..2004.
Sofronie, Arhimandritul, Mistica vederii lui Dumnezeu (Vita teologica et monastica), .… .. traducere de Slătineanul Irineu, Editura Adonai Izvoarele Spiritualității Ortodoxe, …..București, 1995.
Sofronie, Arhimandritul, Nevointa cunoașterii lui Dumnezeu, Editura Reîntregirea, Alba …..Iulia, 2006.
Špidlík, Tomáš, Spiritualitatea Răsăritului creștin, vol. IV. Omul și destinul său în …..filozofia.religioasă rusă, traducere de Maria-Cornelia Ică jr., Deisis, Sibiu, 2002.
Stăniloae, Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I (Biblioteca teologică), Ediția a 2-…..a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, …..1996.
Stăniloae, Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II (Biblioteca teologică), Ediția a …..2-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, …..1997.
Stăniloae, Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă : ascetica și mistica, Editura Institutului …..Biblic.și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.
Vasilios, Arhimandrit, Intrarea în Împărăție : elemente de trăire liturgică a tainei unității …..în .Biserica Ortodoxă (Colecția dogmatică), traducere de Ioan Ică, Deisis, Sibiu, 1996.
Yannaras, Christos, Abecedar al credinței : introducere în teologia ortodoxă, traducere de …..….. Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 1996.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Desavarsirea Morala In Viata Si Opera Sfantului Siluan (ID: 167520)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.