Derivarea In Scrierile Lui Ion Creanga

CUPRINS

INTRODUCERE ____________________________________________________________ 4

CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA FORMAREA CUVINTELOR PRIN DERIVARE _________________________________________________________________7

1.1. Cuvinte formate prin sufixare ________________________________________________ 7

1.1.1 Diminutive _______________________________________________________11

1.1.2 Augmentative _____________________________________________________16

1.1.3 Diminutive cu valoare de augmentative _________________________________18

1.2 Cuvinte formate prin prefixare _______________________________________________20

1.3 Cuvinte formate prin compunere _____________________________________________ 28

1.4 Cuvinte formate prin schimbarea valorii gramaticale ______________________________29

CAPITOLUL II

LIMBA LITERARĂ ÎN OPERA LUI ION CREANGĂ ___________________________ 30

2.1. Aspecte introductive cu privire la noremele limbi literare în opera lui Ion Creangă _____30

2.2. Scrierea în opera literară a lui Ion Creangă ____________________________________ 31

2.3. Formarea vocabularului și principalele elemnete de vocabular utilizate în opera lui Ion Creangă ____________________________________________________________________33

2.3.1. Studiul stratigrafic al lexicului utilizat în opera lui Ion Creangă ____________ 33

2.3.2. Expresii idiomatice utilizate în opera lui Ion Creangă ____________________ 43

2.3.3. Formarea cuvintelor prin jocuri de cuvinte, deraieri lexicale, etimologii populare sau contaminații folosite în limba literară din opera lui Ion Creangă ___________________ 42

CAPITOLUL III

FORMAREA CUVINTELOR ÎN OPERELE LUI ION CREANGĂ _________________45

3.1. Formarea cuvintelor prin sufixare în operele lui Ion Creangă ______________________ 45

3.2. Formarea cuvintelor prin prefixare în operele lui Ion Creangă _____________________ 50

3.3. Formarea cuvintelor prin compunere în operele lui Ion Creangă ____________________ 53

CONCLUZII _______________________________________________________________55

BIBLIOGRAFIE ____________________________________________________________58

INTRODUCERE

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, procesul de unificare a limbii române literare, prin crearea unei norme literare unitare, care să fíe acceptată și respectată în toate provinciile românești, era departe de a fi încheiat. Numeroase elemente ale vechii norme literare moldovenești, cu tradiție multiseculară, erau încă prezente în scrierile lui Alecsandri, Eminescu, Creangă, după cum, dincolo de Milcov, particularitățile muntenești erau foarte numeroase, de pildă, în textele lui Caragiale din prima fază a activității sale literare.

Scriitorii și oamenii de cultură din Moldova renunță la unele particularități ale variantei literare nordice, moldovenești, după cum cei care reprezentau varianta literară muntenească, sudică, părăsesc o serie de elemente regionale, fonetice și morfologice. La moldoveni, se observă o tendință clară de apropiere de varianta literară sudică mai ales în compartimentul fonetic.

Ion Creangă este unul dintre marii clasici ai literaturii române care s-au afirmat în cercul literar al Junimii, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. E un scriitor realist, unul dintre cei mai cunoscuti și mai iubiti, un foarte talentat povestitor.

Limba română trece printr-un proces de îmbogățire a lexicului atât prin împrumuturile din alte limbi (în special engleză), dar și prin formarea unor cuvinte noi în interiorul limbii, prin compunere și derivare.

Actualitatea și importanța temei abordate

Această lucrare analizează un fenomen important, limba operei artistice a lui Ion Creangă din perspectivă istorică, adică raportînd fenomenul studiat la graiul popular moldovenesc din secolul al XlX-lea și la normele actuale ale românei literare. Fără artă, în special fără limbajul ei specific, existența umană, ca unitate în diversitate, este de neconceput. Transformările produse asupra cuvintelor în timp, prin intermediul derivării, generează necesitatea învățării formării lor, nu doar în plan intelectual ci și în plan estetic.

Lucrarea își propune să abordeze formarea cuvintelor prin derivare, vehiculat de texte din operele lui Ion Creangă, o problemă care merită să fie supusă unor investigații dintr-un punct de vedere modern, cu scopul obținerii unei imagini de ansamblu asupra acestui subiect de o surprinzătoare actualitate.

Problema științifică

În lucrarea de față ne-am propus să studiem formarea cuvintelor în operele lui Ion Creangă. Prezenta lucrarea se remarcă în primul rând prin originalitatea materialului analizat. Multe din elementele studiate sunt cuvinte populare și regionale. Prin intermediul scrierilor lui Creangă, acestea au putut deveni bun comun pentru toți vorbitorii de limbă română, indiferent de regiunea din care provin. O atenție specială este acordată așa-numitelor „creații expresive”, apoi expresiilor idiomatice sau locuțiunilor, fenomenelor de „deraiere lexicală”, jocurilor de cuvinte, creațiilor lexicale, contaminațiilor, precum și cuvintelor formate prin derivare.

Baza cercetării științifice

Atenția va fi îndreptată spre cercetarea faptelor de limbă ca mijloc de comunicare al scriitorului Ion Creangă. În esență, formarea cuvintelor prin derivare se va studia prin descrierea și urmărirea evoluției și a viabilității sale. Metoda de cercetare va fi, prin urmare, atât sincronică, cât și diacronică.

Alte metode pe care le-am folosit în analiză sunt cele frecvente în practica lingvistică actuală: metoda comparativ-istorică (în speță, cea etimologică), metoda contrastivă (folosită pentru reliefarea specificului cuvintelor formate prin derivare), metoda descriptivă (pentru descrierea formări cuvintelor prin derivare pe baza observațiilor), metoda analizei componențiale (pentru descrierea structurii cuvintelor formate prin derivare).

Referințele bibliografice

Bibliografia care stă la baza acestei lucrări este caracterizată de lucrări naționale și internaționale, lucrări de statistică națională și internațională, legislație, surse diverse de pe internet. În calitate de suport teoretico-științific au servit rezultatele studiilor și investigațiilor următorilor autori: Apostolescu M., Arvinte V., Bidu-Vrănceanu A., Călărașu C., Ionescu-Ruxăndoiu L., Mancaș M., Pană Dindelegan G., Călinescu G., Dumitrescu F., Goga M., Guțu Romalo V., Iliescu A., Ionescu E., Mihail Z., Osiac M., Oprea I., Nagy R., Panu G., Popescu M., Stoichițoiu-Ichim, A., Țibrian C-tin., Toma I., Silvestru E., Chișu L., Toșa C., Vasilache Gh., N., Vintilă-Rădulescu I., Zafiu R.,

Volumul și structura lucrării.

Structura lucrării este determinată de obiectivul și sarcinile cercetării. Lucrarea este structurată astfel, introducere, trei capitole, concluzii și bibliografia din 28 surse.

Cuvinte-cheie

Cuvinte-cheie la lucrarea cu tema ,,Derivarea în scrierile lui Ion Creangă”: derivare, sufixare, prefixare, expresii, cuvinte, vocabular, literar.

Capitolul I denumit „Noțiuni generale cu privire la formarea cuvintelor prin derivare” este alcătuit din noțiuni ce prezintă cuvintele formate prin sufixare precum diminutivele, augmentativele sau diminutivele cu valoare de augmentative, cuvintele formate prin prefixare, cuvintele formate prin compunere, iar la finalul acestui capitol regăsim cuvintele formate prin schimbarea valorii gramaticale.

Sufixele și sufixarea începe prin definirea sufixelor cu ajutorul cărora se formează cele mai multe cuvinte noi în limba română și clasificarea acestora în sufixe lexicale și gramaticale. Diminutivele și augmentativele inventariază și exemplifică sufixele diminutivale și pe cele augmentative care formează cuvinte noi în limba română.

Capitolul al II-lea denumit „Limba literară în opera lui Ion Creangă” cuprinde în prima parte aspecte introductive cu privire la noremele limbi literare în opera lui Ion Creangă precum și elemente ce prezintă scrierea în opera literară a lui Ion Creangă. În partea a II-a a cestui capitol întâlnim elemente ce caracterizează formarea vocabularului și principalele elemnete de vocabular utilizate în opera lui Ion Creangă, aceste fiind studiul stratigrafic al lexicului utilizat în opera lui Ion Creangă, expresii idiomatice utilizate în opera lui Ion Creangă precum și formarea cuvintelor prin jocuri de cuvinte, deraieri lexicale, etimologii populare sau contaminații folosite în limba literară din opera lui Ion Creangă.

Capitolul al III-lea denumit „Formarea cuvintelor în operele lui Ion Creangă” face referire la formarea cuvintelor prin sufixare în operele lui Ion Creangă precum și la formarea cuvintelor prin prefixare în operele lui Ion Creangă.

La final sunt redate pe scurt principalele concluzii ale prezentei lucrări urmate de bibliografia care a reprezentat suport pentru elaborarea prezentei lucrări.

CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA FORMAREA CUVINTELOR PRIN DERIVARE

1.1. Cuvinte formate prin sufixare

Formarea cuvintelor constituie „unul dintre cele mai importante capitole”, nu numai în studiul vocabularului, ci în întreaga structură diacronică și sincronică a unei limbi, deoarece acesta descrie „mecanismul creației lexicale interne, capacitatea unei limbi de a genera sensuri, cuvinte, forme și expresii noi, bazându-se în primul rând pe resursele proprii.”

Derivarea reprezintă procedeul de formare a unor cuvinte noi prin adăugarea (mai rar, prin suprimarea) unor afixe la rădăcina (tema) unui cuvânt bază, se numește derivare. Când afixele se adaugă bazei, vorbim despre derivare progresivă, iar când acestea se elimină, spunem că este vorba despre derivare regresivă.

Sufixarea este cel mai productiv mijloc de îmbogățire a vocabularului românesc. Ca și latina, româna este o limbă derivativ sufixală (spre deosebire de limbile slave – care preferă derivarea prefixală, sau față de germanice – care utilizează mai ales compunerea, ca mijloc intern de înnoire lexicală).

Sufixul este sunetul sau grupul de sunete care formează un cuvânt nou prin asociere (adăugare, suprimare) cu finalul unei baze.

Derivatul care conține un sufix se distinge relativ ușor de cuvântul-bază, de exemplu ascultător provine din a asculta, degetar din deget ș.a.m.d. Sunt însă „derivate la care recunoașterea cuvântului-bază prezintă dificultăți.”

Am văzut că sufixul lexical este particula plasată la sfârșitul unei teme (în continuarea acesteia) și care are capacitatea de a forma un nou cuvânt de la tema în cauză.

Această capacitate se datorează sensului sufixului. Sufixul-iu, de exemplu, indică în gălbiu, vinețiu etc. aproximarea de culoare, cuvintele citate însemnând cam galben (vânăt). În derivate de la alte baze, în cafeniu, vioriu etc, același sufix exprimă echivalența de culoare, cafeniu fiind (egal cu) de culoarea cafelei, vioriu, de culoarea viorele” etc.

Atât aproximarea, cât și echivalența cromatică fac parte integrantă din -iu, ceea ce arată cât se poate de simplu că sensul unui sufix este din principiu abstract. Gradul în care se manifestă acest caracter abstract nu se poate măsura cu precizie. El rezultă însă din comparații. Astfel, sufixele care formează nume de instrumente (secerătoare) sunt mai puțin abstracte decât cele care formează nume de acțiune (îndreptare, săpuneală) sau decât cele care formează verbe (fugări) etc.

Sufixul lexical se deosebește de desinențe și de sufixele gramaticale prin calitatea lui de a produce noi cuvinte, căci celelalte două categorii nu pot face acest lucru. Există însă un domeniu în care „sufixele lexicale par a se suprapune cu cele gramaticale, domeniul așa-numitei moțiuni, de unde și considerarea unor sufixe drept moționale, de exemplu -oi din rățoi, fiindcă formează masculinul de la rață. Același lucru se poate spune și despre sufixele de infinitiv, care au, pentru acest mod, și calitatea de desinență.”

Stabilirea claselor de sufixe lexicale se face în mod curent din două puncte de vedere: după rezultatul morfologic al atașării sufixului la temă și după rezultatul sre utilizează mai ales compunerea, ca mijloc intern de înnoire lexicală).

Sufixul este sunetul sau grupul de sunete care formează un cuvânt nou prin asociere (adăugare, suprimare) cu finalul unei baze.

Derivatul care conține un sufix se distinge relativ ușor de cuvântul-bază, de exemplu ascultător provine din a asculta, degetar din deget ș.a.m.d. Sunt însă „derivate la care recunoașterea cuvântului-bază prezintă dificultăți.”

Am văzut că sufixul lexical este particula plasată la sfârșitul unei teme (în continuarea acesteia) și care are capacitatea de a forma un nou cuvânt de la tema în cauză.

Această capacitate se datorează sensului sufixului. Sufixul-iu, de exemplu, indică în gălbiu, vinețiu etc. aproximarea de culoare, cuvintele citate însemnând cam galben (vânăt). În derivate de la alte baze, în cafeniu, vioriu etc, același sufix exprimă echivalența de culoare, cafeniu fiind (egal cu) de culoarea cafelei, vioriu, de culoarea viorele” etc.

Atât aproximarea, cât și echivalența cromatică fac parte integrantă din -iu, ceea ce arată cât se poate de simplu că sensul unui sufix este din principiu abstract. Gradul în care se manifestă acest caracter abstract nu se poate măsura cu precizie. El rezultă însă din comparații. Astfel, sufixele care formează nume de instrumente (secerătoare) sunt mai puțin abstracte decât cele care formează nume de acțiune (îndreptare, săpuneală) sau decât cele care formează verbe (fugări) etc.

Sufixul lexical se deosebește de desinențe și de sufixele gramaticale prin calitatea lui de a produce noi cuvinte, căci celelalte două categorii nu pot face acest lucru. Există însă un domeniu în care „sufixele lexicale par a se suprapune cu cele gramaticale, domeniul așa-numitei moțiuni, de unde și considerarea unor sufixe drept moționale, de exemplu -oi din rățoi, fiindcă formează masculinul de la rață. Același lucru se poate spune și despre sufixele de infinitiv, care au, pentru acest mod, și calitatea de desinență.”

Stabilirea claselor de sufixe lexicale se face în mod curent din două puncte de vedere: după rezultatul morfologic al atașării sufixului la temă și după rezultatul semantic (înțelesul derivatului).

► Clasificarea morfologică

După primul dintre criteriile de mai sus sufixele se grupează, printr-o evaluare mai strânsă, în patru categorii și, printr-una mai largă, în șapte. După evaluarea strânsă avem:

▬ Sufixe substantivale (rezultatul este un substantiv):

– ar: bucătar, colțar, cuibar, fierar, furnicar, lăptar, strungar

– easă: generăleasă, lăptăreasă, lenjereasă, mireasă, tutungereasă

– ime: acrime, cruzime, junime, muncitorime, prospețime

– iță: bădiță, casieriță, fetiță, lădiță, oiță, zidăriță

– uș: astupuș, culcuș, gălbenuș, urcuș, vițeluș

▬ Sufixe adjectivale (rezultatul este un adjectiv):

– esc: bănesc, ceresc, moldovenesc, oltenesc, românesc, pământesc

– iu: albăstriu, argintiu, auriu, porfiriu, ruginiu, vișiniu

– os: botos, câinos, dureros, furios, păros, spătos, țestos

▬ Sufixe verbale (rezultatul este un verb):

– a: aiura, bășica, brăzda, înflora, înspica, purica

– i: dibaci, înflori, îngălbeni, întineri, învrăjbi, mahmuri

– iza: caragializa, mușamaliza, orășeniza, româniza

– ui: biciui, chiui, drăcui, drămui, împrejmui

▬ Sufixe adverbiale (rezultatul este un adverb):

– ește: bărbătește, pritenește, românește, țărănește, vitejește

– iș: cruciș, furiș, morțiș, pieptiș

După evaluarea mai largă, apar în plus:

▬ Sufixe pronomiale (rezultatul este un pronume):

– uță: mătăluță (regional devenit tăluță)

– ică: mătălică (regional devenit tălică)

– ica: atâtica

▬ Sufixe care formează numerale:

– ime: doime, șesime, zecime

▬ Sufixe care formează interjecții:

– ică: aolică)

► Clasificarea semantică

„Sufixele prezintă o serie de caracteristici semantice foarte asemănătoare cu ale cuvintelor, fiind și ele polisemantice, omonime, sinonime și antonime, dar într-un mod întrucâtva diferit.”

Astfel, sufixul -tor are polisemie – la prima vedere indiscutabilă – în cele șase valori ale sale reproduse mai jos:

Ca adjectival, indicând o însușire dedusă din verbul de bază: apăsător, -toare „care apasă”, păgubitor, -toare „care aduce, care face pagubă”.

Ca substantival, formând nume de agent: croitor, învățător, scriitor.

Ca substantival, formând nume de instrumente: stingător, strecurătoare.

Ca substantival, formând nume de plante: plesnitoare, vătămătoare.

Ca substantival, formând nume de animale: ciocanitoare, lipitoare.

Ca substantival, formând abstracte: însurătoare, sărbătoare.

Polisemia lui este în mod evident determinată de raportarea derivatelor la anumite obiecte, căci – cu excepția cuvintelor de la 6 – sufixul ca atare exprimă numai ideea care sau cel care realizează acțiunea verbului. Lipitoare, de exemplu, nu înseamnă prin derivare decât (ceva) care se lipește, și nu în mod necesar viermele parazit care se hrănește cu sângele animalelor lipindu-se de ele cu gura lui ca o ventuză, iar prin metaforă persoana care trăiește ca un parazit din munca altora; plesnitoare, dat ca exemplu pentru un nume de plantă, denumește și șfichiul biciului și o jucărie care produce zgomote ca plesnetele de bici.

Polisemia sufixelor trebuie deci interpretată printr-o dublă analiză, mai întâi deterrninând semnificația globală a derivatului și numai după aceea sensul lui denotativ particular.

Sufixele sunt și sinonime. A„celași -tor este sinonim cu -ar din cuvinte ca berar, fierar etc, cu -aș din căruțaș, poștaș etc, cu -uș din cărăuș și cu -ist din fochist, dar numai în măsura în care aceste cuvinte sunt nume de agent.”

Sinonimia sufixelor se rezumă deci și ea la semnificațiile globale ale derivatelor. De îndată ce ne referim la alte aspecte, ea slăbește. Este bunăoară ușor de văzut că asocierea dintre sufixele citate și baza lor diferă, căci -tor se adaugă la verbe, iar celelalte la substantive, că în unele cazuri se admite substituirea de sufix, de exemplu poștaș față de poștar, iar în altele nu, în fine că productivitatea nu este aceeași la toate.

Și omonimia sufixelor este mai slabă decât cea a cuvintelor. Astfel, juncan seamănă prin terminația lui cu lipscan, dar primul are sufixul augmentativ -an, iar celălalt, sufixul -can, ca în clujan, crișan, (ortografiate clujean, crișean), unde arată, ca și în lipscan (de la Lapsca), originea locală. Sufixul -an augmentativ nu se poate adăuga la un nume de sat, de oraș, de râu, de munte etc, pentru că între el și cuvinte-bază ca cele citate este incompetență semantică. De aceea, când baza se recunoaște ca fiind nume de loc, -an nu trebuie interpretat decât ca o variantă a lui -ean, și nu ca un augmentativ.

Mai dificile sunt omonimele în care baza este aceeași, ca în ciocănaș – ciocan mic, ciocănel și ciocănaș – muncitor din saline care sparge sarea cu ciocanul. Primul -aș este diminutivul și nu are de-a face cu al doilea -aș, care exprimă ideea de agent.

Ca și la cuvinte, și la sufixe întâlnim suprapunerea omonimiei cu polisemia ca în garofiță, care este diminutivul lui garoaja, dar și denumirea populară a două specii diferite de Dianthus. „La fel, în cuvintele cârciumăreasă, portăreasă etc, sufixul -casă poate indica fie sensul de soție a persoanei denumite prin cuvântul de bază, fie pe acela de persoană feminină care îndeplinește funcția sau are calitatea indicată de cuvântul de bază.”

Antonimia sufixelor nu ridică probleme speciale. Pe lângă fenomenele semantice arătate, sufixele capătă și alte valori datorate relațiilor dintre derivate și obiectele denumite, sau dintre elementele contextului lingvistic propriu-zis. Astfel, augmentativele introduc adesea o nuanță semantică depreciativă, în timp ce diminutivele introduc una opusă, de mângâiere, de simpatie.

Clasele semantice ale sufixelor se întemeiază pe interpreatrea valorii derivatului. „În funcție de semnificația lui particulară, rezultă din raportarea lui la obiectul denumit, se stabilește și valoarea sufixului.”

1.1.1 Diminutive

Diminutivele, în linii generale, „prezintă referentul ca având dimensiuni mai mici decât referentul cuvântului de bază” și se formează cu ajutorul unor sufixe specifice (-el, -uț,-uș, -uc,-ior, -aș, -ică, -iță, -uță, -oară), iar sensul se stabilește prin opoziție cu semnificația referentului: masă este un obiect de mobilier de dimensiuni obișnuite, iar măsuță desemnează același obiect, dar de dimensiuni mai mici. Din punct de vedere gramatical, diminutivele se încadrează în paradigmele categoriilor morfologice respective (substantiv, adjectiv, adverb), astfel că gramaticile, de regulă, nu le evidențiază în compartimente separate.

Utilizarea acestor forme în comunicare se face în conformitate cu semnificațiile specifice pe care le comportă denumirile ce indică dimensiuni mai mici – din punct de vedere psihologic, un obiect, o ființă, plantă, vietate dacă este mai mică este considerată mai fină, mai fragilă, mai gingașă și poate stârni simpatia și atitudinea firească de admirație și dezmierdare, pe de altă parte, un obiect mai mic decât unul obișnuit poate stârni și atitudini negative, de respingere, neplăcere, manifestate prin persiflare și dispreț. Iar între acești doi poli se pot situa nenumărate variații stilistice, obținute prin asocierea lexico-semantică a diminutivelor cu anumite obiecte și fenomene.

Atitudinea manifestată de vorbitor prin utilizarea unor diminutive include aceste lexeme mai mult în aria stilisticii decât în cea a gramaticii și analiza „demonstrează o maximă eficiență a diminutivelor în anumite contexte, pentru a exprima o anume nuanță afectiv-stilistică.”

Este de menționat că, în general, diminutivele caracterizează mai mult limbajul popular-oral, ele apar cu precădere în vorbire, unde semnificațiile specifice pot fi amplificate și de o serie de mijloace nonverbale sau paraverbale, cum ar fi gesturile, mimica, intonația. După cum observa Iorgu Iordan, de exemplu, „sufixul -aș este diminutiv pur și simplu, cu nuanță alintătoare uneori, la cuvinte ca băiețaș, coconaș, volumaș etc. Are valoare dezmierdătoare foarte precisă la copilaș, îngeraș etc. și este peiorativ, iarăși cît se poate de clar, la profesoraș, studențaș etc.”.

Astfel că, în funcție de lexemul de la care s-a format și de intenția pragmatică a vorbitorului, se pot identifica mai multe tipuri de conotații, observându-se că prin utilizarea diminutivelor se formează anumite limbaje, legate de diverse arii de comunicare.

Sufixele din această categorie formează substantive, adjective și rar adverbe sau pronume care arată că obiectul denumit este mai mic decât de obicei, pare astfel sau așa îl consideră vorbitorul. Limba română are multe sufixe diminutivale, dar mai frecvente și mai productive sunt în momentul de față următoarele (în ordine alfabetică): -aș, -el, -ea, -ie, -ică, -ior, -ioară, -iță, -ue (-ug), -uleț, -uș, -uț, -ță.

-aș

Formează substantive de la substantive și, mai rar, adjective de la adjective. Baza este totdeauna de genul masculin sau neutru. În lista de mai jos, am grupat diminutivele formate cu -uș după cum baza este un cuvânt simplu (ori neanalizabil) sau un derivat.

Diminutivele depreciative în -aș. În regula generală, diminutivele sunt mângâietoare, bineînțeles când raportul cu termenul de bază permite acest lucru, căci, într-un derivat ca scăunaș, conotația de mângâiere nu este obligatorie. În fond, un diminutiv nu este hipocoristic decât dacă obiectul denumit are alte dimensiuni în afara celor indicate prin diminutiv. Numai atunci se poate descoperi intenția vorbitorului de a sublinia atitudinea lui de simpatie față de obiectul în cauză: băiețaș, ciobănaș, fluturaș, motănaș, românaș, struguraș.

Diminutivarea devine foarte depreciativă – fără a fi însă obligatori – dacă se referă la o profesiune. Astfel, actoraș, doctoraș, ofițeraș, profesoraș și altele ca acestea sunt depreciative în contextele în care se cere utilizarea termenului fără diminutivare. Altminteri, în speță în limbajul familial, „nici poetaș nu este în mod necesar depreciativ, ca să nu mai vorbim despre celelalte: doctorașul mamei! ofițerașul mamei! O dovadă în această direcție o avem în maistoraș, care s-a fixat fără nici o notă depreciativă.”

Neutralizarea diminutivelor în -aș. În două situații generale, aceste diminutive își pierd într-o măsură mai mare sau mai mică valorile conotative suplimentare:

– când denumesc specii de plante sau de animale: ca morunaș, pește de apă dulce, cu totul diferit de morun; trandafiraș, specie de trandafir;

– când devin nume proprii, de obicei de la alte nume proprii, dar cu condiția expresă ca aceleiași persoane să nu i se dea atât numele cu duninutivare, cât și cel fără dirminutivare, de exemplu: Andreiaș (și în forma Andreieș), Gheorghieș, Grigoraș, Ionaș să nu se întrebuințeze alternativ cu Andrei, Gheorghe, Grigore, Ion.

-el (-icel, -icea, -ică)

Formează substantive de la substantive, adjective de la adjective și rar adverbe. Exceptând adverbele, baza este totdeauna de genul masculin sau neutru. La adjective sau la substantivele cu pereche feminină, femininul este redat prin -ea, fie prin -ică, ceea ce a dus la nașterea în multe cazuri a unui feminin dublu. Situația s-a complicat și prin aceea că -ică funcționează și ca sufix diminutival independent atașându-se la o temă feminină (bucățică), și are adesea pluralul în -ele, ca și neutrele în -el: bucățele, ca și borcanele, orășele, ceea ce face uneori să apară noi singulare cu -el sau cu -ea.

Substantive (din substantive) „diminutivarea cu -el este frecventă la numele proprii: Antonel, Costăchel, Costel Dorel (Tudorel), Fănel (Ștefanel), Georgel, Ionel, Sandel (Alexandru) etc.”

Adjective (de la adjective)

albel frumușel, -ică, -ea tinerel, -ică, -ea bunicel, -ică

bătrânel, -ică mititel, -ică, -ea ușurel, -ică prosticel, -ică

Adverbe (de la adverbe)

Încetinel; copăcel este adverb secundar, cuvântul însemnând – ca derivat -„copac mic". În aceeași situație sunt și curățel, frumușel, puțin(t)el, ușurel etc. (ca adverbe).

Pronume (de la pronume)

Un derivat cu totul excepțional este oricel de la pronumele orice, care a dezvoltat și un feminin (!): oricică. Ambele forme sunt regionale și, după aparențe, din limbajul copiilor.

-ic, -ică

Formează substantive, adjective, rar pronume, și o interjecție; -ic se adaugă numai la masculin și neutru, -ică la feminin, rar însă și la masculin (bădica, băiețică, ginerică și moșulică, mutulică).

Masculine și neutre în -ie sunt puține. Iată pe cele mai cunoscute: bădic, bunic, frăție, pătic (și, cu alt sufix, pătuc), popic, pupic, tătic.

Femininele, în schimb, sunt numeroase. Pluralul lor se formează cu -ele, exceptând câteva care nu-l au sau îl formează cu -i, -e. De aceea, în enumerarea de mai jos l-am indicat în mod expres prin Ø, însemnând fără plural.

Substantive (din substantive): Pronumele diminutivale cu -ică sunt: atâtica, cutărică (popular și familial), (mă)tălică și oarecică. În sfârșit o interjecție: aolică! (daolică!).

Alături de nume proprii în -el, avem unele și în -ică, adesea de la aceeași temă, ca în: Costel-Costică, Georgel-Georgică (scurtat în Gică), Ionel-Ionică (scurtat în Nică) etc, iar fără corespondent în -el: Petrică, Vasilică, Dobrică, Marcelică etc, cu femininul Vasilica, Dobrica, Marcelica etc.

Sufixele -ea și -ică sunt astăzi în corelație de substituire, ceea ce se vede foarte clar în cazul adjectivelor și al unor substantive. Corelația se datorează pluralului unic în -ele.

Deprecierea și neutralizarea diminutivelor în -e1 (-ea) și -ică se petrec mult mai rar decât în cazurile precedente. Afară de avocațel, nu se mai pot cita alte exemple concludente. Cât privește „neutralizarea, ea se întâlnește de asemenea rar la nume proprii.”

-ior, -cior, -șor

Formează substantive de la substantive, adjective de la adjective și, rar, adverbe, atât ca -ior, -ioară, cât și ca -cior, -cioară, -șor, -șoară, variante ale lui -ior(-ioară).Adverbe (din adverbe): bunișor, depărcior, repejor, multișor.

-ioară, -cioară, -șoară

Adjectivele în -ior se pot substantiva, de exemplu, roșioară, nume de pește. Deprecierea derivatelor în -ior, -ioară nu prezintă aspecte interesante. Neutralizarea valorii lor diminutivale nu se petrece decât în raport cu obiectul denumit. Astfel, inișor, nemțișor, sălcioară și trestioară sunt în poziție de neutralizare când denumesc specii de plante, ca și căprior și căprioară, nume de plante, roșioară, nume de pește, iar perișoară, când indică, mai ales la plural, un fel de găluște de tocătură în ciorbă cu perișoare.

-iță

Sufixul -iță, dezvoltat uneori prin -ul, formează numai substantive,în mod cu totul excepțional adjective.

Iată substantivele derivate cele mai frecvente:

Substantive de la o bază simplă sau neanalizabilă

aluniță dunguliță linguriță rotiță

blăniță fetiță măiculiță scufiță

cheiță grădiniță odăiță turtiță

codiță halviță peniță ușiță

diavoliță lădiță portiță vulpiță

Adjectivele derivate cu -iță au un caracter accidental, întâlnindu-se rar în poezia populară, unde este posibil un negriță, de exemplu, alături de negruță.

Deprecierea derivatelor în -iță nu prezintă aspecte demne de a fi luate în considerare; gâtiță, de exemplu, pare depreciativ în comparație cu gâtișor, dar aceasta este o întâmplare.

Neutralizarea valorii diminutivale are loc în derivatele care s-au specializat în denumirea plantelor, ca: albăstriță, garofiță, lămâiță, peliniță, romaniță, în denumirea femeii care face o lucrare, ca în casieriță, doctoriță, poștăriță, șoferiță, a soției, ca în dăscăliță (soția dascălului de biserică), notăriță, primăriță etc, în fine, în indicarea femininului: zeiță. În aceeași serie intră și denumirea femelei unor animale, mai ales păsări, cum sunt: cănăriță, lebediță, papagaliță, porumbiță etc. și, accidental, în nume de obiecte: furculiță, linguriță.

Neutralizarea se produce de asemenea la numele proprii de oameni sau de animale: Bădiță, Gheorghiță (Ghiță), Ioniță (Niță), Mihăiță; Gheorghița, Marița (din Măria) etc, iar ca nume de animale: Albița (capră), Roșchița (vacă), Surița (iapă).

-uc (-ug), -ucă (-ugă)

Formează substantive de la substantive numai de la teme simple sau neanalizabile și adjective de la adjective de același tip de teme.

Astfel, substantive:lănțuc, lănțug, mândruc, mândrucă, mânzuc, năsuc, sătuc, pătuc, tătuc; ațucă, mămucă, vițelucă.

Adjective: grăsuc.

Regional, s-a format adverbul țârucă.

-uș, -ușă

Formează substantive și adjective diminutivale de la aceleași părți de vorbire, cu o bază simplă sau neanalizabilă, de exemplu: bărbătuș, bebeluș (cu grupul fonetic -ul-), căluș (cal), cățeluș, -a, cerceluș, drăcuș, greieruș, ineluș, împărătuș (alt nume pentru „uvulă", „omușor"), lemnuș, măgăruș, pieptănuș, pescăruș (de la pescar, alt nume al albatrosului), picioruș, purceluș, sfredeluș, țigănuș (și ca nume de pasăre), urechiușă, viermuș, vițelușă, -ă.

Substantive din adjective: albuș, gălbenuș.

Adjective din adjective: nițeluș.

Se combină cu sufixul -că spre a reda femininul: femeiușcă, alături de femeiușă, acesta mai rar, muierușcă (muierușă), rățușcă.

Deprecierea derivatelor diminutivale în -uș nu apare.

Neutralizarea valorii diminutivale se produce prin schimbarea referentului: căluș ca nume de instrument cerceluș ca nume de plantă, împărătuș ca denumire populară a uvulei, pieptănuș ca nume de instrument în industria textilă, țigănuș ca nume de pasăre.

-uț, -uță

Formează substantive, adjective și excepțional pronume, adverbe și interjecții. Multe dintre dminutivele substantive, de exemplu, acuț, bouț, cucuț, fătuță, mămuță, sunt caracteristice zonei de vest și nord-vest a teritoriului lingvistic românesc. Adjectivele sunt însă general răspândite și suplinesc incapacitatea sufixului -iță de a forma alte părți de vorbire; lat sau slab, de exemplu nu se pot diminutiva, cel puțin în limba literară, decât cu -uț, -uță, și ca ele sunt și altele.

Un pronume: mătăluță

Adverbe:de-a lunguțu(l) (drumului), abieluța (de la abia), ambele regionale.

O interjecție (de la un verb): aleguț! (regional), utilizată pentru a alunga vițelul de la vacă.

Deprecierea derivatelor diminutivale nu se produce; chiar prostuț, -ă este mângâietor! Neutralizarea valorii diminutivale are loc la fel ca în sistemul general la nume proprii de persoană: Ionuț, Măriuța, Niculiță, Pătruț, Vasiliuț etc; la nume de plante: cușmuță, părăluță, săbiuță, scânteiuță, urzicuță.

-uleț

Ultimul sufix diminutival ales pentru ilustrare este, de fapt, vechiul -eț, dezvoltat cu grupul -ul: poduleț, față de podeț, noduleț, față de nod etc.

Formează substantive din substantive masculine și neutre și, rar, adjective:

Cu excepția lui întreguleț, toate sunt derivate dintr-o bază monosilabică, ceea ce ar explica într-un fel dezvoltarea prin grupul -ul-, căci el asigură recunoașterea bazei și elimină alternanțele consonantice. Un cuculeț, de exemplu, s-ar transforma fără sprijinul grupului în chestiune în *cuceț, râuleț, în *râ(i)eț, etc.

1.1.2 Augmentative

Sufixele din această categorie formează substantive – uneori și adjective – care arată că obiectul denumit este mai mare decât de obicei, pare astfel sau așa îl consideră vorbitorul. În limba română sunt „trei sufixe augmentative mai importante: -andru, -an și -oi(-oaie), dar, în limba contemporană, singurul într-adevăr productiv a rămas -oi(-oaie).”

Primul -andru, se recunoaște în cuvinte ca băiețandru, copilandru etc, al doilea -an, este ceva mai frecvent, deși astăzi puțin productiv. El apare la substantive:bețivan, puștan etc, adjective:golan, grăsan, la un verb: chițcan) de la chițcăi), și la o interjecție:cloncan (de la clonc!).

Are varianta -ean (lăurean), care se aplică și la teme dezvoltate cu grupul fonetic -ul-: boulean, șoimulea ș.a., sau la teme deja sufixate prin -uc, ca în sătucean (devenit să(t)cean) sau crăpcean din crap.

În prostovan, hoțoman și în chițcoran, sufixele -ovan, -oman și -oran sunt combinații rare și învechite ale lui -an.

În sfârșit, urmat de -că, indică femininul augmentativ: puștancă etc.

– oi (-oaie), -oaică

În forma -oi, sufixul în discuție se atașează la substantive, mai rar la adjective și foarte rar la verbe, formând substantive și adjective,de exemplu:

Substantive (de la substantive)

Adjective (de la adjective) alboi, găbenoi, vioi etc, adjective (de la verbe): arzoi, usturoi, usturoaie (ustura) ș.a.

În forma feminină, -oaie, dă naștere la derivate care au la bază:

Usturoaie derivă din usturoi, ca adjectiv, care ustură. Vioaie este femininul normal de la Vioi (viu).

Din punct de vedre strict formal, nu se poate ști totdeauna care este cuvântul-bază, un termen simplu sau un derivat în -oaie, se adaugă la temă independent unul de celălalt. De aceea, bărbătoaie nu derivă obligatoriu din bărbătoi, după cum nevăstoaie și altele ca el nu provin neapărat dimt-un augmentativ masculin (nevăstoi). O oarecare certitudine există însă în două situații generale: când masculinul în -oi lipsește, de exemplu: boiangioaie (boiangiu), gheonoaie, uncheoaie (unchi), și când în raportul dintre masculin și feminin, nu există motive gramaticale de a se forma un nou feminin: vulpoaie, de exemplu, nu a fost creat pentru că nu exista un feminin și ar fi fost nevoie de completarea perechii de gen, ci pentru că s-a format un vulpoi cu valoare de masculin augmentativ. Acest raport funcționează și invers. Din iepure derivă iepuroaie (în forma actuală: iepuroaică), iar din iepuroaie, un nou masculin, iepuroi.

Urmat de sufixul -că, al cărui rol este de a marca femininul, -oaie devine -oaică. Marca suplimentară îl face mai „potrivit pentru feminin, ceea ce se vede foarte bine din perechi de tipul: drac-drăcoaică, lup-lupoaică, tigru-tigroaică; arab-arăboaică, englez-englezoaică, rus-rusoaică, turc-turcoaică.”

Evident, valoarea augmentativă scade sau chiar dispare în asemenea perechi.

Augmentative depreciative. Nuanța depreciativă inclusă în sufixul -oi (-oaie, -oaică) este de cele mai multe ori evidentă. Ea apare cu deosebită tărie când derivatul îndeplinește o funcție asemănătoare cu baza, de exemplu în bărbătoi, fiindcă bărbat conține el însuși conotația mare sau pe cea de voinic, puternic, iar „augmentativul nu face decât să insiste asupra însușirii în cauză și, prin aceasta, să marcheze o exagerare a ei.”

La evidențierea exagerării contribuie însă și diminutivul, căci, de vreme ce bărbățel, care nu denumește un bărbat mai mic decât de obicei, are valoarea conotativă de mângâiere, prin reacție firească, augmentativul se deplasează în direcția contrară, devenind depreciativ și adesea peiorativ propriu-zis.

Altă cale de depreciere este metafora în care numele unui animal se dă unui om. Dacă, de exemplu, se atribuie cuiva epitetul de vulpe în înțelesul de viclean, utilizarea lui vulpoi pentru aceeași imagine duce la intensificarea conotației.

De multe ori, nepotrivirea dintre genul gramatical al augmentativului și genul termenului de bază creează de asemenea conotații depreciative intense.

Neutralizarea sufixelor augmentative se produce în principiu în situații opuse celor anterioare. Utilizarea lui -oi și a lui -oaică pentru formarea unui masculin sau feminin inexistent ca în cintezoi, vulpoi ș.a.m.d. este una din situațiile de neutralizare.

Cel mai interesant aspect îl oferă numele proprii. În regiunile în care se folosește pentru identificarea soției numele soțului cu sufixul -oaie, de exemplu Stănoaia (de la Stan), valoarea lui -oaie este strict stabilită de relația soț-soție, și, de fapt, el nu mai este un augmentativ. Posibilitatea ca un nume ca Dobroiu sau Oproiu să derive de la Dobre sau Oprea este exclusă, în principiu. Exclusă este, evident, și posibilitatea ca femininul în -oaie să fie un augmentativ real, căci atunci soția ar fi considerată mai mare, mai voinică sau mai importantă decât soțul ei. Datorită diverselor împrejurări, ea poate să dețină însă un rol preponderent în familie.

Atunci de la numele ei (cu -oaie) se poate forma după modelul de mai jos un masculin nou, care se transformă în nume de familie pentru copii:

Albu – Alboaia – Alboiu

Oprea – Oproaia – Oproiu

Vlad – Vlădoaia – Vlădoiu

Unele derivate augmentative s-au despărțit semantic de baza lor. Așa sunt cuțitoaie, de exemplu, care nu mai înseamnă cuțit mare de orice fel, ci denumește o unealtă de făcut șindrilă, una de răzuit carnea de pe pieile de tăbăcit și una de rășluit doagele de butoi, etc. și acestea au suferit neutralizarea, tocmai datorită relativei lor independențe față de bază.

1.1.3 Diminutive cu valoare de augmentative

Este greu să precizezi nuanțele afective pe care le exprimă diminutivele, și aceasta din cauză că elementul hotărâtor îl constituie momentul psihologic, atitudinea sentimentală a subiectului vorbitor, la care se adaugă situația, adică împrejurările exterioare, și ele foarte importante, prin faptul că pot influența asupra celui ce vorbește. De aceea trebuie să admitem, măcar principial, că „orice formație diminutivală este aptă să exprime toate nuanțele legate de natura unui diminutiv, întocmai ca un instrument muzical, din care executantul-poate scoate oriei notă dorește (potrivit stării sale sufletești).”

Avem astfel diminutive care se apropie ca sens de augmentative. Când cineva vorbește despre vârsta sa (eventual despre a altcuiva, dar cu aceeași atitudine subiectivă), foarte des am (și eu) cincizeci de anișori (sau: ei, ce crezi, trebuie să fie (cutare) vreo patruzeci de anișori). Totdeauna numărul anilor este relativ mare (în orice informare despre un copil sau adolescent nu se spune anișori în astfel de împrejurări) iar forma aceasta are rostul să atenueze oarecum impresia defavorabilă pe care o poate produce destăinuirea privitoare la etatea cuiva. Căci, în general, recurgem la diminutivul anișori când vrem să precizăm câți ani are o persoană, și aceasta se întâmplă ori de câte ori poate fi în discuție sau greșeală în legătură cu vârsta (greșeală în minus).

Intervenția subiectului vorbitor, care pune lucrurile la punct, are în ea ceva nedelicat, și de aceea apare diminutivul, menit să slăbească efectul neplăcut al precizării. În fond, nu se schimbă anișorii nu sunt deloc mai … scurți decât anii, dimpotrivă, cincizeci de anișori poate ar fi o durată mai lungă decât cincizeci de ani (numărul lor e același, dar unitatea parcă diferă) și activitatea cuiva într-o meserie, profesie etc. se exprimă adesea cu ajutorul diminutivului, scriu și eu de vreo zece anișori (spune un autor pe care-l credem prea tânăr în cariera literară), funcționez și eu de vreo cincisprezece anișori (precizează un slujitor pe care-l socotim ca fiind la începutul activității sale), și zilișoare se întrebuințează la fel: N-oi mai veni, Ivane, câte zilișoare voi avea eu. (Creangă).

Nuanța augmentativă este mult mai perceptibilă la diminutivele nopticică și ziulică. În vorbirea populară se aud mereu propoziții ca acestea: n-am închis ochii toată nopticica; m-am chinuit o nopticică întreagă, te-nvârteșii de colo acolo toată ziulica etc. Că nu-i vorba de o noapte sau de o zi mai mică decât este de obicei, rezultă atât din legătura cu celelalte cuvinte, cât și din însemnarea verbului considerate aparte. Dacă mai este nevoie de o dovadă, să ne gândim că „nopticică și zii, apar des întovărășite de adjectivul mare: cât îi nopticică (ziulica) de mare (m-am zbătut, am alergat etc.).”

Cred că și alte diminutive pot fi discutate aici, chiar dacă situația se prezintă mai puțin clar. De exemplu vorbuliță, într-o construcție ca vreau să-fi spun o vorbuliță (sau două-trei vorbulițe), care nu corespunde niciodată realității obiective, fiindcă totdeauna avem a face cu ceva mat mult decât una sau două-trei vorbe. Se pare totuși că predomină sensul pur diminutival, cu nuanță dezmierdătoare (conform patru vorbulițe dulci, unde, datorită lui, dulci, nu poate fi nici o îndoială asupra valorii „alintătoare” a diminutivului). Cu vorbuliță seamănă bine Dumnezăuț, într-o propoziție ca aceasta. Nu i-ar mai răbda Dumnezăuțu. Subiectul vorbitor dezmiardă, ca să zic așa, pe Dumnezeu, își arată respectul și adorația pentru el, dar totodată vede în el o forță extraordinară, al cărei nume nu poate fi diminutivizat în vorbirea – obiectivă.

Formațiile de acest fel (în special nopticică, ziulică etc., la care nuanța augmentativă o manifestă) au echivalențe (sintactice, din punct de vedere gramatical, dar stilistice în ce privește sensul). Alcătuite din substantivul pui legat, prin de, cu alt cuvânt, care indică noțiunea respectivă. Țăranii, mai ales, spun despre un ger mare un pui de ger, tot așa despre o bătaie zdravănă un pui de bătaie (conform și un pui de bale), despre un bărbat afemeiat un pui de lele etc. Punctul de plecare trebuie căutat în formule ca aceasta din urmă, la care îmbinarea celor două substantive se justifică și logic – un pui de lele însemnează (obiectiv) un copil sau un fiu de lele (de femeie stricată), prin urmare un individ care, potrivit legii eredității, așa cum o înțelege poporul, seamănă, trebuie să semene cu mama lui (ce naște din pisică șoareci mănâncă), ba chiar s-o și întreacă (capra sare masa, iada sare casa). Un pui joacă, gramatical vorbind, rolul unui sufix diminutival, dar valoarea lui stilistică este mai mult poate chiar exclusiv, augmentativă, la fel cu a lui -ică din noplicică și ziulică. De la pui de lele procedeul s-a extins și la cazurile unde substantivul legat de un pui prin de exprimă o noțiune deosebită de a lui lele. Dacă lucrul a fost totuși posibil, aceasta servește faptului că un pui de lele și-a pierdut sensul pur sintactic, păstrând numai pe cel stilistic.

1.2 Cuvinte formate prin prefixare

Prefixul este sunetul sau grupul de sunete care se atașează la începutul cuvântului-bază pentru a forma un nou cuvânt. Prefixele sunt mult mai puține și mai unitare decât sufixele în sistemul derivațional al limbii române. De asemenea, spre deosebire de sufixare, prefixarea nu are ca rezultat schimbarea clasei gramaticale a cuvântului, ci numai schimbarea sensului. Astfel, în „veni > pre-veni, baza este un verb, iar cuvântul nou format prin derivare cu prefix este tot un verb.”

Păstrarea părții de vorbire se datorează faptului că prefixarea nu implică eliminarea sufixului, prefixul adăugându-se cuvântului întreg, nu radicalului. Altfel spus, dacă partea de vorbire din care făcea parte radicalul se schimbă, totuși, aceasta se datorează sufixului: rob-ire > dez-robire, dar dulce > în-dulc-i. Consecința acestei particularități este că, întrucât criteriul gramatical (morfologic) nu pune probleme deosebite, singurele criterii de ordonare a prefixelor sunt etimologic și semantic.

Față de numărul, de varietatea și de complexitatea sufixelor, prefixele productive propriu-zise sunt, în limba română, mai puține și mai unitare.

● Prefixe privative

Prefixele din această categorie semantică au înțelesul general de fără, lipsit de, a lipsi de.

Singurul care formează cuvinte noi în româna contemporană este des-(de-). El dă naștere la verbe din care se formează, dar foarte rar, adjective și substantive deverbative, cu unele excepții ca descreierat (des+creier+at). Verbele cu prefixul des- (de-) se pot grupa în mai multe categorii în raport cu baza.

Din substantive, formații sigure sunt numai descăpățâna (nu are legătură cu încăpățâna, după cum rezultă din semnificația lui), dezlâna = a (se) desface ca firele de lână.

Categoriile de verbe formate cu prefixul des-:

– verbele cu des- se opun celor cu în- într-o pereche în care se recunoaște baza:

– verbe cu des- fac pereche cu în-, dar baza perechilor nu se mai recunoaște:

– verbele cu des- formează pereche cu verbe fără prefix sau cu un prefix neproductiv:

– verbele cu des- formează pereche cu verbe fără prefix sau cu un prefix neproductiv și se pot raporta la o bază comună:

de-

Cu aceeași valoare ca des-, prefixul de- apare în câteva cazuri ca variantă strict fonetică a lui des-: dejuga (și desjuga), desăra, deșira, deșuruba. Atât des-, cât și de- servesc la modelarea unor împrumuturi romanice ca: dezarma, dezbate, descrește, descuraja, dezmembra, destinde, decolora, demoda, deversa.

● Prefixe negative

ne-

Prefixul negativ comun pentru toate variantele limbii române este ne-. De o mare productivitate, el formează adjective, substantive și uneori adverbe. Rolul lui fundamental este „de a nega valoarea semantică a bazei: adevăr – neadevăr, cinstit – necinstit, fumător – nefumător, șansă – neșansă.”

Afară de aceasta, el dă uneori privativă derivatelor ca în nesomn (o noapte de nesomn), fapt lesne de înțeles, de vreme ce și formațiile cu prefixe privative pot desemna în anumite situații o idee negativă. Deosebirea esențială dintre ele constă în aceea că, pe când prefixul privativ presupune existența într-o formă oarecare a elementului de care este privat cineva sau ceva, cel negativ nu implică această condiție: acoperit – descoperit – neacoperit – descoperit sau făcut – desfăcut -nedesfacut etc; o oală neacoperită fiind oala căreia nu i s-a pus capac, pe când o oală descoperită este aceea căreia i s-a scos capacul.

Din cauza marii lui productivități, ne- se adaugă la unele cuvinte pentru a nega o valoare oarecare a acestora, nu numai decât pe cea frecventă ori pe cea denotativă, de exemplu nedrept nu neagă pe drept în înțelesul de direct, ci în înțelesul moral, de aceea nedrept se opune în primul rând lui just.

Problema se complică și prin faptul că adesea unul din cuvinte cu prefixul ne- este influențat semantic fie de alt termen din aceeași familie, fie de un sinonim cu aproximativ aceeași semnificație. Dacă nedrept, de exemplu, a ajuns la înțelesul arătat, foarte probabil că aceasta s-a întâmplat în urma prezenței în limbă a lui nedreptate, format de la dreptate.

Prin urmare, prefixul ne- introduce cuvintele într-un microsistem semantic complex, cu raporturi privative alături de cele negative, cu raporturi sinonimice și antonimice variate, ceea ce are drept consecință modificarea formațiilor prefixate.

Adjective negative de la adjective primare (Numărul lor este relativ redus, căci la adjectivele care indică o însușire cromatică nu se folosește; la frumos, la urât sau la cele cu semnificație similară, de asemenea nu apare).

Cele mai des utilizate sunt: nebun (cu sensul de dement și cu derivate ca nebunie, nebunesc, nebunește), necurat, nedrept, nesigur, netot (la minte).

Adjective negative de la adjective derivate care nu sunt participii (și nici derivate cu -at, -it, -ut).

neascultător nefavorabil neîndurător nepieritor

nercunoscător neverosimil necredincios neiertător

nemuritor nedeterminabil neîncrezător nepământean

Adjective negative de la participii sau derivate cu -at, -it, -ut

neabătut nearticulat neclintit neînfrânt nepătruns

nebăut necurat nefericit

nedelicat neisprăvit

neîmpăcat nelămurit

neînsemnat nemărginit

nemângâiat nepricopsit

neregulat

nespălat

nevătămat

Tot aici intră și cele câteva adjective compuse cu mai precedate de ne-: nemaiauzit, nemaiîntâlnit, nemaipomenit, nemaivăzut, cu toate că prefixul nu s-a adăugat la o temă pozitivă alcătuită din mai+participiu, ci rezultă din construcții verbale, după toate aparențele imitate și ele după cele cu gerunziul, pentru că formulele nemaiajungând, nemaidormind, nemaimâncând etc. sunt uzuale ca și gerunziile negative simple: neajungând, nedormind, nemâncând, etc. De altminteri ne- este aici gramaticalizat, negarea cu nu fiind imposibilă într-o construcție ca: nemaicrezând sau necrezând ce i se spune.

Substantive negative de la substantive. Puține la număr, au la bază un termen abstract, în afară de două situații:

– când substantivul negativ întră împreună cu baza lui în formule de tipul Pisică de rasă, pisică de nerasă, să n-o mai prind pe aici, Rudă, nerudă, să-i dea omului pace, caracteristice limbajului familiar și celui popular (ca și construcțiile similare cu adjective sau adverbe: frumos, nefrumos…, cum, necum…, poate chiar mai frecvente decât cele cu substantive);

– când termenul negativ constituie elementul unei comparații în formule: ca nelumea, ca neoamenii, iar cu adverbe: ca nealtădată.

neadevăr nedreptate nesiguranță

nechibzuință neființă neșansă

necurățenie nepereche nevinovăție

Substantive negative de la o bază verbală cu un sufix din seria -are, -ere, -ire. Acestea sunt foarte numeroase. Aproape de la fiecare verb se poate construi unul pe baza infinitivului, dar multe rămân accidentale, de exemplu neavere.

nebăgare (de seamă) nemurire nerușinare

nefericire neobrăzare nesocotire

nelămurire nepricepere neștire (în-)

Adverbe negative cu ne- . Mai puțin de 10 la număr, adverbele cu ne- sunt formate tot de la verbe, cu excepția lui necum și a lui nealtădată, ultimul numai în expresii. Ele sunt:

neacoperit negreșit neînchipuit

necontenit neîncetat neîntrerupt

Corespunzând lui in- din variatele savante ale limbii române, prefixul ne- substituie adesea pe in-.

● Prefixe delocutive

Prefixele delocutive formează cuvinte de la locuțiuni (de unde și numele lor). Ele se plasează din punct de vedere semantic foarte aproape de prepoziții. De fapt, unele și sunt prepoziții pe cale de a se specializa în formarea cuvintelor.

în-

Cel mai important prefix delocutiv al limbii române contemporane este în-. El formează în primul rând verbe, foarte multe, în al doilea rând, adjective și adverbe. Adjectivele sunt de tip participial, având deci sufixul -t, în forma -at, -it sau -ut. Se pare chiar că, exceptând verbele la care în- nu mai este recunoscut ca atare: îmbăta, îmbina, închide, îndrăzni, înfige, îngădui, întuneca etc, toate celelalte presupun ca primă fază de trecere a locuțiunii la un verb faza participial-adjectivală amintită.

Sensul primar global al verbelor delocutive formate cu în- depinde de acela al locuțiunilor de la baza lor, și anume de:

– locuțiuni care presupun formula a pune, a introduce, a intra, a fi pus în.., a se afla în… de exemplu: a înfăptui = a pune în fapt, a înfățișa = a pune în față, a împerechea = a pune în pereche, a fi pus, a se afla în pereche etc;

– locuțiuni care presupun formula a (se) face (a deveni) în (chip de sau în chipul..), de exemplu: a (se) încolăci = a (se) face în chip de colac, a (se) îngălbeni =a (se) face în (culoarea) galben, a (se) schimba în galben, a (se) îngrășa = a (se) schimba în gras,

a îmbătrâni = a (se) schimba (a se transforma) în bătrân etc;

Pe lângă faptul că mai toate verbele formate cu în- se încadrează într-una din aceste clase semantice, pentru tratarea lui în- ca prefix delocutiv există și argumente formale. Unul dintre ele îl reprezintă însăși capacitatea limbii române de a construi fără greutate adjective cu aspect verbal utilizând sufixele participiale -at, -it, -ut. Ceea ce se întâmplă în cazuri ca buzat se întâmplă la fel de ușor cu acele părți din locuțiunile în care intră în, de exemplu din a fi, a se afla „în belșug se obține îmbelșugat, (este) îmbelșugat, din a intra, a fi primit în școală se obține înșcolat, (este) înșcolat etc.”

În felul acesta se ajunge la adjective-participii de genul:

îmbelșugat îndoliat întune(re)cat

încăciulat îngândurat înveșnicit

încopciat împintenat înzăuat

Al doilea argument este prezența unor formații similare, ce-i drept puține, care formează dublete cu cele având prefixul în-, ele înseși fiind combinații ale lui întru- cu o bază, de exemplu: într-adins față de înadins, într-aripa față de înaripa, într-arma față de înarma. Altele ca într-auri (porecla Culcă-ntr-aur), nu au corespondent într-o formație cu în-, dar caracterul lor delocutiv nu dă loc la nici o îndoială.

Clasele semantice amintite se pot diviza, la rândul lor, în subclase. Verbe ca însera, înnopta sau întârzia, de exemplu, intră în clasa a, dar fiind vorba de timp, proveniența lor locutivă diferă după cum răspund condițiilor diatezei. Astefel, când însera este reflexiv, el implică formula Ziua intră (trece) în seară., iar când este intranzitiv (Ion a înserat pe drum), presupune formula a intra, a ajunge în seară cu un subiect animat. Același lucru se poate spune despre a înnopta și chiar despre a întârzia, deși la acesta din urmă este necesară completarea (a intra) în târziu.

În sfârșit, pentru încadrarea verbelor discutate în clasele semantice de mai înainte, trebuie să se țină seama și de comparație. A (se) îmbujora înseamnă a se schimba în culoarea bujorului, a deveni ca bujorul deci roșu ca bujorul (deși bujorul poate fi și alb sau roz), iar când se spune a împături, se contrage în verbul delocutiv o construcție ca a strânge în chip de pătură (a împături un cearșaf, a împături o coală de hârtie etc.)

Verbe delocutive cu în-:

Cele mai multe provin dintr-o locuțiune (reală sau posibilă) care are drept termen-cheie un substantiv sau un numeral. Pe lângă posibilitatea ca verbul delocutiv să apară prin derivarea grupului în+substantiv, există și cazuri în care prepoziția în nu se află în această poziție, căci pe când încrucișa, de exemplu, rezultă din (a pune, a fi pus, așezat; a se afla etc.) „în cruciș, împovăra trebuie dedus din (a pune, a așeza) o povară în spatele, în cârca, pe umerii cuiva etc.”

îmbrobodi îndatora înhăma întemnița

învălui învrăjbi încleia înființa

înlănțui încredința îngrozi înnopta

Verbe delocutive cu în-:

Verbele din această categorie pot fi deduse din locuțiuni (reale sau posibile) care au ca termen-cheie un substantiv sau un adjectiv. Când este un substantiv, se presupune o comparație, când este un adjectiv, verbul este factitiv (a face (a schimba), a face să se schimbe în…) sau eventual (a deveni…).

Termenul-cheie este un substantiv:

închega înflori înlemni

îndrăci îngheța împerechea

înflăcăra înjumătăți împleti

Termenul-cheie este un adjectiv:

înăcri îndesi îngălbeni înnegri înstrăina

îmbuna îndulci îngrașă împlini înțepeni

încălzi înfierbânta înmulți înroși înzdrăveni

Verbe delocutive cu în- de tipul c:

Verbele din această categorie se deduc din locuțiuni având la bază pe a vâra, a introduce, a intra + substantiv, ca:

îmbrățișa încleșta îndrăgosti înfumura

înmâna însufleți înzăpezi învolbura

Paralelismul dintre verbele cu în- și cele fără informate de la aceeași bază.

În româna contemporană, verbele delocutive cu în- au de multe ori corespondent în verbe formate din aceeași bază fără în-.

Situația se prezintă astfel:

Ambele formații se utilizează în limba literară: acri – înăcri, depărta – îndepărta, robi – înrobi, roși – înroși etc, bineînțeles în cel puțin un context identic. Nu intră deci în discuție cazuri ca voi – învoi sau trece – întrece.

Verbul format cu în- este literar, cel fără în-, popular, de exemplu: îmblăni față de blăni, îndrăgosti față de drăgosti, îngriji față de griji, înnăbuși față de năbuși, împușca față de pușca etc.

Invers, verbul cu în- este popular, cel fără în- literar: bucura față de îmbucura, pătimi față de împătimi, peți față de împeți, pudra față de împudra etc.

Acest fapt dovedește, pe de o parte, proveniența delocutivă a verbelor cu în-, fiindcă numai așa se explică diminuarea valorii semantice a lui în-, iar pe de alta, caracterul activ al procedeului.

de- ca prefix delocutiv

Prepoziția de joacă într-un număr de formații lexicale contemporane același rol ca în-, dând naștere și ea la verbe sau la substantive și adjective (deplin, deplinătate) provenite în mod vizibil din locuțiuni. Cele mai interesante sunt „verbele: dedulci, deochea, deosebi = distinge, depărta = îndepărta, desăvârși, poate deșănța, desigur un delătura regional, și (în)destula.”

Procedeul construirii este același ca la delocutivele cu în-, punctul de plecare fiind un adjectiv-participiu; desăvârșit arată că și supinul poate servi în același fel: un lucru desăvârșit = un lucru de terminat, de dus la capăt etc.

● Prefixe iterative

Pentru exprimarea repetării, se folosesc prefixele cu răs- (răz-) și re-.

răs- (răz-)

Prefixul răs- (răz-) are multe valori. Unele sunt derivate ca în a se răzgândi, care înseamnă atât a se gândi din nou, o dată sau de mai multe ori, cât și a se gândi din nou (o singură dată) în direcție contrară primei dăți. Altele reprezintă din capul locului numai rezultatul contrariu al unei acțiuni, de exemplu răspopi nu conține în nici un fel ideea de a se face popă din nou. Dar, într-un adjectiv ca răzbucuros, răz- redă ideea superlativului, care, chiar dacă poate fi interpretată ca efect metonimic al unei construcții posibile, (Era) „bucuros și răzbucuros., este totuși altceva decât repetiția propriu-zisă, ceea ce se vede și mai limpede în răsputeri = (din) toate puterile, unde, de asemenea, răs- este superlativ.”

re-

Prefixul re- este strict iterativ. El formează verbe în limba literară, fiind unul din puținele prefixe împrumutate care are capacitatea incontestabilă de a se atașa direct la o bază din limba română contemporană, fără a calchia.

Ce-i drept, re- își menține poziția de prefix cult, dar a ieșit din rândul lotului de prefixe savante din limbajele de specialitate.

Principalele lui formații vorbesc de la sine în acest sens, mai ales cele la care re- s-a adăugat, deși ele au încă un prefix, pe în-, și, mai rar, pe des-:

reacoperi recăsători reîncepe reîntineri

realege redeștepta reînchiria repovesti

reașeza reîmpăduri reînființa retipări

În unele verbe, re- produce chiar confuzii la vorbitorii cu un anumit nivel de cultură, de exemplu reînsănătoși, reîntineri sau reîntoarce apar pentru însănătoși, întineri și, respectiv, întoarce, ceea ce probează că tendința lui de expansiune este puternică.

1.3 Cuvinte formate prin compunere

Formarea unui cuvânt nou prin reunirea a două sau mai multe cuvinte existente în vocabularul limbii respective se numește compunere. În exemplul floarea-soarelui s-a pornit de la două unități lexicale vechi, stabile, bine individualizate fono-morfologic, pentru a se crea un cuvânt nou, care înseamnă altceva decât „soare” și „floare”.

Noul cuvânt trebuie analizat din mai multe puncte de vedere:

– are o semnificație de sine stătătoare, denumind un referent cu totul deosebit de cel al elementelor componente;

– are o structură stabilă, chiar fixă, elementele componente nefiind interșanjabile, soarele florii nu poate fi înlocuit cu floarea-soarelui;

– îndeplinește anumite condiții morfologice și sintactice.

Morfologic, de obicei, numai unul dintre componente intra în paradigme flexionare și derivative (al florii soarelui; untdelemnului).

Sintactic, compusele pun probleme de relații interne – alcătuirea prin hipotaxă (ciuboțica cucului), alcătuirea prin parataxă (câine-lup), dar și de relații externe, contextuale.

În principiu, aceste particularități constituie criteriile de organizare a compuselor într-un sistem formativ relativ coerent.

● Compunerea prin contopire – aceasta poate avea la bază relații sintactice de tip:

– parataxă (coordonarea prin juxtapunere) – oricare, cineva, bunăoară, celălalt, fiecare, numaidecât, deocamdată etc.;

– hipotaxă (subordonare) – botgros, untdelemn, bunăvoie, bunăstare etc.

● Compunerea prin alăturare – și acest tip se poate realiza prin:

– parataxă (coordonarea prin juxtapunere) cu cratimă – pușcă-mitralieră, cuvânt-bază, mobilă-tip, navă-satelit, anglo-francez etc;

– hipotaxă (subordonare) cu cratimă sau fără – Almașul-Mare, Baia Mare, Târgu-Jiu*, Calea Laptelui, Vatra Dornei, Târgu-Ocna*, vorbă-lungă, coate-goale, încurcă-lume, viță-de-vie, bună-cuviință, ducă-se-pe-pustii etc.).

Există și cazuri de falsă parataxă: de exemplu, Târgu-Jiu și Târgu-Ocna trimit, de fapt, la Târgul Jiului și respectiv Târgul Ocnei (la bază se află o relație de subordonare).

● Compunere prin abreviere:

– după inițială: CFR (Căile Ferate Române), ONU (Organizația Națiunilor Unite) etc.;

– din trunchierea primelor silabe ale unor baze: ROMPRES (Presa Română), SANEPID (la bază, formație calchiată după (rus.) sanitarnaia epidemiolighiceskaia >(rom.) [aviz/control]) Sanitar Epidemiologic), APROZAR (Aprovizionare [cu]Zarzavat), loc. cit.* (locul citat), aprox.* (aproximativ) etc.;

– mixtă (abreviere după inițială și silabe trunchiate/baz(e)): aragaz (<Astra Română +gaz), cca (circa) etc.

1.4 Cuvinte formate prin schimbarea valorii gramaticale

Schimbarea valorii gramaticale: conversiunea, metalimbajul – sunt alte procedee interne de îmbogățire a vocabularului, însă acestea nu fac obiectul expres al expunerii de față, deoarece mijloacele implicate sunt de altă natură decât lexicală. Precizăm aici doar că articularea este cel mai frecvent procedeu de conversiune, iar prin metalimbaj (marca grafică mai frecventă fiind ghilimelele [„ ”]) orice parte de vorbire devine substantiv (de exemplu, „Frumos” este un adjectiv propriu-zis). Chiar propozițiile și frazele pot funcționa în metalimbaj ca substantive (de exemplu: „Vine o vreme / când „mi se pare” devine o certitudine / sau „Vorba ceea: «Zi-i lume / și te mântuie /.” − Creangă).

Metalimbajul nu poate fi totuși considerat un mijloc propriu-zis de îmbogățire lexicală, dat fiind că nu rezultă formații lexicale noi, ci doar actualizări temporare (contextuale) a unor sensuri.

Și despre conversiune s-ar putea afirma aparent același lucru, dacă ne referim la cazurile de schimbare a valorii gramaticale fără antrenarea schimbării formei. De exemplu, în enunțul Binele se răsplătește cu bine avem adverbul bine convertit în substantiv în ambele ocurențe. La prima ocurență, marca schimbării gramaticale (art. hot. pr.-zis și encl. -le) afectează forma cuvântului (are ca rezultat o formă nouă). La a doua ocurență, cuvântul apare într-o poziție sintactică nouă (vezi regimul cazual impus de prepoziția de acuzativ cu și posibilitatea ca forma convertită să primească atribut, comportându-se astfel ca un substantiv: cf. […] cu [mult] bine), rezultatul fiind schimbarea valorii gramaticale, dar nu și a formei cuvântului.

Totuși, chiar și în această situație se poate vorbi de îmbogățire lexicală, dar fără mărci formale de tip afixe gramaticale atașate la cuvânt.

CAPITOLUL II

LIMBA LITERARĂ ÎN OPERA LUI ION CREANGĂ

2.1. Aspecte introductive cu privire la noremele limbi literare în opera lui Ion Creangă

În a doua jumătate a secolului al XlX-lea, procesul de unificare a limbii române literare, prin crearea unei norme literare unitare, care să fie acceptată și respectată în toate provinciile românești, era departe de a fi încheiat. Numeroase elemente ale vechii norme literare moldovenești, cu tradiție multiseculară, erau încă prezente în scrierile lui Alecsandri, Eminescu, Creangă, după cum, dincolo de Milcov, particularitățile muntenești erau foarte numeroase.

Mutarea capitalei la București, după Unirea din 1859, a avut, printre altele, ca efect creșterea rolului variantei muntenești a limbii literare în procesul de formare a normei literare unitare contemporane, în unele din principalele compartimente ale sale. Scriitorii și oamenii de cultură din Moldova renunță la unele particularități ale variantei literare nordice, moldovenești, după cum cei care reprezentau varianta literară muntenească, sudică, părăsesc o serie de elemente regionale, fonetice și morfologice. La moldoveni, se observă o tendință clară de apropiere de varianta literară sudică mai ales în compartimentul fonetic.

Preocuparea de a se realiza o limbă de cultură românească unitară este prezentă la reprezentanții Junimei și în paginile revistei Convorbiri literare, în care au apărut aproape toate scrierile lui Ion Creangă de factură literară. Revista a susținut și a impus principiile curentului istoric și popular, realizînd o sinteză a celor două variante literare tradiționale.

Ion Creangă s-a alăturat, în scrierile sale, acestui proccs. Rezultatele efortului său sunt vizibile în toate compartimentele limbii, dar mai ales în domeniul foneticii. Vorbitor nativ al graiului moldovenesc, el a fost pus în situația de a decide care din variantele lingvistice ale limbii materne merită să fie puse în circulație prin scris și care trebuie înlocuite prin variante de proveniență sudică, muntenească, acestea din urmă considerate a fi mai aproape de norma ideală. „Dorința sa de corectitudine fonetică are, uneori, drept rezultat punerea în circulație, în scrierile sale, a unor variante hipercorecte sau false regresii de toată frumusețea, nestudiate, după câte știm, până acum.”

Prin intermediul scrierilor lui Creangă, acestea au putut deveni bun comun pentru toți vorbitorii de limbă română, indiferent de regiunea din care provin. O atenție specială este acordată așa numitelor „creații expresive”, apoi expresiilor idiomatice sau locuțiunilor, fenomenelor de „deraiere lexicală”, jocurilor de cuvinte, creațiilor lexicale, contaminațiilor etc.

Creangă vorbește foarte mult, dar, să reținem amănuntul, nu vorbește despre sine însuși. Debitează ore întregi anecdote, basme, povești, transformă dialogul în monolog fără ca interlocutorul să dea semne de plictis. Când se referă la propria persoană are un subiect predilect „prostia” și „țărănia” lui.

Cum că Creangă era un om foarte deștept, foarte ager la minte, nu mai rămâne îndoială, dar cunoștințele lui nu erau întinse. „Creangă a rămas până la moarte țăranul din salul Vânători de lângă târgul Neamțului, și tot ce a deprins peste fondul cu care a venit la oraș, nu s-a prins, nu s-a asimilat cu dânsul. Afară de cunoștințele căpătate în școala preparandală privitoare la profesiunea de învățător, încolo Creangă a rămas ceea ce fusese.”

Lupta cu cuvântul capătă la Creangă un sens existențial profund. Literatura e sinonimă cu viața, cel puțin la un moment dat și scrisul devine, cu un termen barthesian, scriitură. Scriitorul desfășoară o „muncă înverșunată de epurare a fonetismelor regionale conștient că se adresează tuturor conaționalilor.”

Concomitent, Creangă se află în căutarea cuvântului bătrân, pentru înlăturarea neologismelor, cineva, număra în „Amintiri” patru neologisme, cu totul. Alegând cuvintele cu obstinație, Creangă disimulează la urma urmei, în plus, cunoașterea totalității lexicale. Disimularea reușește, iar între disimularea artistică, prin și în spatele cuvintelor, și disimularea umană există, la scriitor, mai mult decât la orice literat român, o relație și indisolubilă și inextricabilă, cuvintele sunt „bătrâne” și „populare”.

2.2. Scrierea în opera literară a lui Ion Creangă

Când se vorbește despre opera lui Creangă, se admiră numaidecât „limba” lui, cu acest subînțeles că dacă s-ar înlătura lexicul dialectal, totul ar rămîne uscat. Cu toate acestea, sunt culegeri folcloristice în care poveștile apar ca niște adevărate muzee de limbă față de sobrietatea relativă a vorbirii lui Creangă, și totuși, valoarea literară a acestora e nulă.

Dacă un prozator ne uluiește- cu vocabularul lui regional, atunci se obișnuiește îndată a se zice că a apărut „un nou Creangăâ”. Limba, văzută ca un adaos de frumusețe, n-a făcut însă niciodată o operă cu adevărat mare, și nici în cazul de față ea nu explică nimic. Multe din cuvintele „mai neobișnuite” pe care le tălmăcesc unii editori sunt banalități înțelese oriunde. A trebuit multă naivitate și credința nestrămutată că limba lui Creangă e de o speță rară pentru ca cineva să se lase orbit și să lămurească niște vocabule obișnuite ca: a se aciua, a alinta, anapoda, apăraie, a ațipi, bîlbîit, a bănui (a fi cu supărare), bîrlog, bazaconie, bîzdîganie, belea, belșug, berechet, beteag, bezmetec, a se bizui, boarfe, boia, a bolborosi, bondar, bucluc, buhai, buimac, buluc, burangic, a buși, butuc, caier, a căina, cîinos, căpiță, a cărăbăni, carîmb, catrafuse, catrință, căzătură, cazma, ceapcîn, chef, chiabur, chiag, a chicoti, a chiti, a chiui, ciolan, cireada, ciudă, clacă, cocioabă, cuțitaș, darabană, a dîrdii, dihanie, dihonie, dimb, drob, dușcă, flecușteț, frecuș, gînsac, găteje, giză, gazdă, giambaș, gloabă, grijuliv, grobian, haimana, hal, a hali, hambar, hîrcă, hazna, holteiu, hursuz, iarmaroc, a irosi, ițari, javră, jilț, jivină, luncă, mahmur, matahală, miță, mocnit, motan, năsălie, năstrușnicie, nătărău, ocol, ogradă, ojmiț, a oploși, pacoste, păpușoiu, păsat, poznă, pră-pădenie, prisacă, proțap, a purcede, raclă, din răsputeri, sborșit, a scînci, a se sclifosi, scofală, sfrijit, soroc, a șterpeli, stog, a struni, șură, tont, a pupila vizuină, zăbavă, zdravăn, zgîrcit, zgribulit și altele.

Totuși, Creangă, înrîurit de ceea ce văzuse la „Junimea”, își făcuse către sfîrșitul vieții o estetică fonetică în virtutea căreia trecea prin sită toate cuvintele și ciocănea toate sunetele. Efectele acestor teorii, pentru care n-avea îndeajunsă -pătrundere intelectuală, se văd.

Exagerarea valorii artistice a limbii lui Creangă vine dintr-o iluzie acustică formulată în regulă estetică. Sunt fonetiști care cred că sonul gol este expresiv, că o vocală e tristă și alta veselă. In lirică, problema s-ar putea discuta, în proză ea este extravagantă. Proza se bizuie pe reprezentări complexe de viață, fără de care cea mai suavă orchestră de vocale rămîne lipsită de sens estetic. înțelegerea ideală a textului dă valori de frumusețe și sunetelor.

A studia deosebit limba lui Creangă, ca o pricină esențială a emoției artistice, este o eroare. Totuși, o limbă a lui Creangă, sau, mai bine zis, a eroilor lui Creangă, există. O operă dramatică trăiește prin conflict, prin structura sufletească a eroilor, însă limba este și ea un element al acestei structuri. A admira limba povestitorului în sine înseamnă a afirma că ea trebuie să placă oricui în temeiul esteticii acustice. Dar nu e de loc dovedit că limba lui Creangă e „frumoasă”, și e chiar cu putință ca vreunui nemoldovean accentul dialectal să-i producă oarecare iritație. Nimic nu sună muzical în: „— Gata, jupîne Strul; numai s-adăp iepușoa-rele iestea.”

Limba lui Creangă este sufletul povestitorului, în măsura în care și acesta se așază ca vorbitor în mijlocul ascultătorilor, și totodată sufletul eroilor săi. Narațiunea are două realități concentrice: întâi pe aceea a povestitorului, care stârnește hazul și mulțumirea prin chiar prezența lui, cum se întîmplă cu actorul și cu oratorul, apoi pe aceea a lumii din narațiune. Aceste două realități nu se pot însă desface. O poveste nespusă de cineva e un scenariu de commedia dell'arte nejucat. „Limba este modul de expresie al lui Creangă și al eroilor săi, și nu trebuie niciodată considerată ca o frumusețe pur formală, fiindcă atunci ar deveni o simplă convenție stilistică, fără putere de reprezentare.”

Creangă are însușiri de comediograf și dacă ar fi scris piese de teatru cum plănuia, ar fi izbutit și în acest gen. Comedia trăiește în bună parte dintr-o poftă de vorbă pe care autorul o comunică tuturor persoanelor în narațiune, Creangă, ca povestitor, joacă pe rînd toate personajele, căci poveștile sunt aproape în totalitatea lor dialogice, vorbite.

Când Creangă povestește, compunerea este bine scrisă, dar nu extraordinară, când însă eroii încep să vorbească, atunci gesticulația și cuvintele lor ating culmea tipicului. În povestea lui Creangă nu există cultural decât o singură clasă socială, aceea țărănească, și lumea întreagă nu e decât o sporire a dimensiunilor rânduielii din sat.

Nici Creangă, nici Caragiale și nici povestitorii în genere nu sunt autori epici, cum se crede de obicei. Însușirea lor specială este „hazul”, „farmecul”, care nu sunt decât forme de exteriorizare prin cuvânt a autorului însuși. De aceea, orice „criterii valabile în proză, ca adâncirea caracterelor, obiectivitatea, realismul spațial, sunt aci fără rost.”

2.3. Formarea vocabularului și principalele elemnete de vocabular utilizate în opera lui Ion Creangă

2.3.1. Studiul stratigrafic al lexicului utilizat în opera lui Ion Creangă

În lucrările românești de lexicologie și lexicografie, realizate începînd de la sfîrșitul secolului al XlX-lea, elementele lexicale din opera lui Creangă au fost, în cea mai mare parte, înregistrate și, pe cât posibil, explicate din punct de vedere semantic și etimologic. Pot fi întîlnite însă și unele explicații eronate, la care ne vom referi în cele ce urmează, încercând să propunem soluții etimologice și semantice noi.

Un prim grup de termeni cuprinde unele elemente din fondul latinesc moștenit, folosite în scrierile lui Creangă, pentru care avem de spus ceva nou sub aspect semantic, etimologic, lingvistic, în genere. Vor fi, apoi, prezentate elementele de origine slavă veche, elementele de origine ucraineană, cele împrumutate din limba rusă. Vor urma grupurile de împrumuturi de origine turcească, neogrecească, maghiară, germano-săsească, chiar și câteva elemente de origine țigănească. O secțiune a acestei lucrări va cuprinde neologismele latino-romanice, prezente în scrierile autorului de care ne ocupăm.

Lexicul lui Creangă va fi prezentat din perspectiva onomasiologică și semasiologică, cuvintele fiind grupate pe cîmpuri onomasiologice, după domeniile vieții spirituale și materiale la care se referă. O atenție specială va fi acordată formațiilor expresive, expresiilor idiomatice, semantismului specific unor elemente lexicale, regionalismelor lexicale.

În ciuda eforturilor depuse de lingviști, lexicul lui Creangă, cunoscut prin bogăția lui, păstrează încă ascunse multe taine etimologice și semantice.

► Elemente latine din fondul moștenit

– afund „adânc” apare în contextul următor:

„De ce va scutura mai tare de hîrzob, de ce să-i dea drumul mai afund”. Cuvîntul face parte din familia verbului a afunda (< lat. affundare). Acesta este cunoscut într-o arie întinsă, care cuprinde Transilvania propriu-zisă, Banatul, Crișana, Maramureșul, pe când sinonimul său, adânc (< lat. aduncits,-a,-um) este atestat într-o arie unitară la est și la sud de Carpați (Bucovina, Moldova, Dobrogea, Muntenia și Oltenia), precum și în dialectul aromân [(a)dîncâ, adv.]. Adj. afund de la Creangă poate fi considerat un „ardelenism” adus din Transilvania de înaintașii săi transilvăneni, care erau destul de numeroși pe Valea Ozanei.

– comînd cele trebuincioase, banii necesari pentru înmonnîntare (postverbal de la a comînda a îngriji de cele trebuincioase pentru îmnormîntare provine de la (lat. com m and are – commendare), apare în textul următor:

„Nu vreu să-mi pierd comîndur. Comîndare făcând referire la praznic, pomană, masă care se întinde în casa mortului întru pomenirea și odihna sufletului celui răposat. Un al text în care apare cuvântul este următorul: „Vrabia malai visează, și calicul comîndare”.

– a derdica se referă la a face ordine în casă, aranjând lucrurile, a aranja:

Textul în care întâlnim cuvântul este următorul :„Derdicam și măturam prin casă ca o fată mare”. Etimologia termenului este controversată: lat. (dëradïcâre, déraciner) sau lat. (diretîcăre). Față de forma literară a deretica, la Creangă cuvîntul cunoaște sincoparea vocalei neaccentuate e și succesiunea d – d, caracteristică unor graiuri din Moldova și din nordul Transilvaniei.

– a dezmierd se referă la a mângâia cu vorbe și cu gesturi de dragoste, iar a desfăta se referă la a face o plăcere deosebită în operele lui Creangă, sunt folosite cu sens figurat, în exemple ca: „Să nu mă faci, ia acuș, să ieu culeșerul din ocniță și să te dezmierd, cît ești de mare!”, „Nevestele… încep a-i lua cu vorba și a-i dizmerda care de care mai măgulitor”, „Căci era boboc de trandafir dezmerdat cu cele întâi raze ale soarelui”, ,,Nevasta lui, după ce-și scaldă copilul… îl legănă și-l dezmerdă, pînă ce-l adormi”.

► Stratul elementelor de origine slavă

Elementele de origine slavă din limba română provin din mai multe surse:

– elemente vechi slave meridionale de răsărit, care au pătruns în română în urma unui proces îndelungat de conviețuire și de bilingvism slavo-român, proces în care bilingvă a fost populația slavă, care apoi s-a românizat, fâcînd să pătrundă, cu acest prilej, un număr foarte mare de cuvinte vechi slave în graiurile populare românești.

– limba slavă bisericească sau limba slavonă, care a furnizat limbii române literare vechi elementele slave savante.

– elemente de origine bulgărească de dată relativ recentă, care au pătruns în graiurile populare din sudul României, în urma contactului direct cu vorbitorii de limbă bulgară.

– cuvinte de origine sîrbo-croată în graiurile populare din Banat și Oltenia.

– cuvinte de origine slavă răsăriteană, ucraineană, care au fost preluate de vorbitorii limbii române care trăiesc în partea de nord-est a teritoriului dacoromân, în urma unei conviețuiri îndelungate cu vorbitorii de limbă ucraineană. Aceștia din urmă au fost, în cea mai mare parte, românizați. Influența ucraineană s-a exercitat asupra graiurilor românești din partea de nord-est a teritoriului lingvistic dacoromân, altfel spus, asupra întregului teritoriu de grai moldovenesc.

Elementele ucrainene alcătuiesc un mănunchi de izofone și izoglose care se suprapun, în linii generale, peste granița lingvistică dintre graiul moldovenesc și cel muntenesc, graniță situată la sud de Milcov și de Șiret, precum și la sud de Dunăre, în nordul județului Tulcea. Aria lingvistică a elementelor de origine ucraineană cuprinde și graiurile românești din nord-estul Transilvaniei, pe cele din Maramureșul istoric, precum și pe cele din Bucovina de Nord, din toată Basarabia și din regiunea transnistriană. împrumuturile lexicale de origine ucraineană conferă graiului moldovenesc, în totalitatea lui, precum și celui maramureșean și ardelenesc de nord- est, o trăsătură caracteristică importantă, contribuind, sub aspect lexical, la individualizarea acestor variante teritoriale ale limbii române.

– unele elemente de origine poloneză se întîlnesc, de asemenea, în scrierile lui Creangă. Adesea, este vorba de cuvinte germane pătrunse în limba poloneză și în cea ucraineană, de unde au trecut în vorbirea populară din Moldova.

– elementele rusești sunt mai numeroase în povestirea Ivan Turbinca.

▬ Elemente vechi slave (și bulgărești)

Sunt grupate aici, în ordine alfabetică, cuvintele slave care aparțin celui mai vechi strat lingvistic slav din română, numit și stratul vechi bulgăresc. Au fost selectate acele cuvinte din opera lui Creangă care prezintă un interes din punct de vedere lingvistic, și anume: circulația restrânsă a termenului, o dezvoltare semantică specială, o variantă fonetică demnă de a fi discutată, referirea la o realitate mai neobișnuită, caracterul arhaic al termenului, caracterul dialectal sau regional, prima atestare a respectivului cuvânt etc. De asemenea, au fost incluse în acest grup mai multe cuvinte referitoare la viața spirituală. Este vorba, în primul rând, de terminologia religioasă de origine slavă și de calcurile lingvistice după această limbă de cultură, care sunt foarte numeroase în vechea română literară și care circulă și astăzi în limbajul bisericesc, de care Creangă nu era deloc străin.

– bazaconie se referă la extravaganță, năzdrăvănie, ciudățenie (vsl. bezu-zakonija, fară-lege, nelegiuit, sl. zakonii lege, precedat de prefixul privativ bezu-, după modelul gr. âvojula) Forma aceasta apare în următoarele texte „în această carte… sunt atîtea bazaconii și cabazlîcuri limbistice”, „Babele care trag pe fundul sitei în 41 de bobi… îi băgase mamei o mulțime de bazaconii în cap, care de care mai ciudate”.

– bîzdîganie se referă la namilă, dihanie, arătare, monstru, monstruozitate, (vsl. bezu dychanină fără suflet, mort, influențat de dihanie), (vsl. dychanije răsuflare, vietate, animal). Acest cuvânt este regăsit în: ,Știu eu ce bîzdîganie să mai fie și asta? zise Sfarmă-Peatră”, „Poate celelalte bîzdîgănii: rostitură, artea, corect, pronunțe, analisul, sintesul… să fie mai românești”, „Mai mergînd ei o bucată, numai iaca ce vede Harap-Alb altă bîzdîganie și mai și”.

– blagoslovit,-ă face referire la binecuvîntat și provine din (vb. a blagoslovi, vsl. blagosloviți; blago- traduce gr. ev-) și întâlnim acet cuvânt la Creangă în textul următor „De la o vreme trebuie să nimerești una blagoslovită de Dumnezeu”.

▬ Elemente de origine ucraineană și poloneză

Împrumuturile de origine ucraineană din graiul moldovenesc constituie o dovadă că cele două comunități lingvistice, românească și ucraineană, au conviețuit pe același teritoriu timp îndelungat și că, la un moment dat, vorbitorii de limbă slavă răsăriteană au fost „românizați”. Cu această ocazie, a rămas în graiul moldovenesc un număr relativ ridicat de elemente lingvistice, atât apelative, cât și toponimice sau antroponimice, de origine ucraineană. Aceste împrumuturi prezintă, adesea, trăsăturile fonetice specifice limbii ucrainene: polnoglasia sau plenisonia, trecerea consoanei g la h, transformarea vocaleleor e, o în i în silabele noi închise etc.

În multe cazuri, diferențele dintre ucraineană și rusă în domeniul foneticii sunt minime, astfel că pentru etimologie sunt menționate și corespondentele rusești ale cuvintelor discutate. De asemenea, în unele cazuri, cuvântul ucrainean provine din polonă sau din germană, fapt care face necesară menționarea și a echivalentelor din aceste surse.

Cuvintele de origine ucraineană și poloneză întâlnite la Creangă sunt următoarele:

– ahotnic,-ă care face referie la lacom, dornic de ceva, pasionat de ceva sau de cineva și provine din (ucr. ohotnyk; cf. rus. ohotnik 1. vînător, 2. pasionat) acest cuvânt apare în următorul text: „-Doamne, măi femeie, Doamne, multă minte-ți mai trebuie! zicea tata, văzînd-o așa de ahotnică pentru mine”.

– antal se referă la butoi mare de stejar, pentru vin sau rachiu, provine din (ucr. antal, cf. polon, antal, rus. antal, din magh. antal): și este întâlnit la Creangă în următorul text „Ia să fie un antal cu vin ori cu rachiu, și să vezi atunci, ar șede carul stricat atîta timp în mijlocul drumului?”

– arcan, apare la Creangă în expr. a prinde cu arcanul (la oaste) sub forma de a prinde, a lua cu forța în armată, folosind un laț, provine din (ucr. arkan, laț de prins, cf. rus. arkan, polon, arkan, tc.-tăt. arkan id.). Atestarea cuvîntului în textele românești este din secolul al XVI-lea poate constitui un indiciu că împrumutul a putut avea loc direct din limba tătărască. La Creangă întâlnim cuvântul în textul următor: „Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanu”.

– holtei se referă la burlac, celibatar, bărbat neînsurat, provine din (ucr. hultjai, vagabond, ticălos, netrebnic, nemernic, trîndav; cf. polon, hultai vagabond, rus. holostoi holtei). La Creangă întâlnim cuvântul în diferite texte precum: „Pavel era holteiu”; „Bădița Vasile a Ilioaiei, dascălul bisericei, un holteiu zdravăn, frumos și voinic”, „Drăgăliță Doamne, eram și eu acum holteiu, din păcate”.

▬ Elemente rusești

Cele mai multe cuvinte de origine rusească se găsesc în Ivan Turbinca, și anume în vorbirea eroului principal. Nu lipsesc, însă, nici din celelalte scrieri așa-numitcle „rusisme”, împrumutate de vorbitorii limbii române în urma contactelor cu armata de ocupație rusă și cu administrația impusă Principatelor românești în timpul numeroaselor războaie ruso-turce din secolul al XVIII-lea și al XlX-lea.

Elementele rusești care urmează au fost selectate după cîteva criterii, și anume:

– cuvintele rusești apar în vorbirea unui erou care avea rusa ca limbă maternă;

– cuvintele și expresiile din textul lui Creangă sunt preluate ca atare din rusește, fără o adaptare fonetică sau încadrare morfologică;

– termenii se referă la realități aparținînd de perioada cînd trupele rusești ocupau Moldova și Țara Românească, introducînd administrația proprie.

Separarea rusismelor propriu-zise de ucrainisme este de multe ori dificil de realizat, datorită marilor asemănări dintre aceste limbi. Se pare că Creangă avea unele cunoștințe de limbă rusă, poate din timpul școlii pe care a urmat-o, Seminarul de la Socola, unde, probabil, se preda această limbă.

Astfel putem prezenta câteva cuvinte rusești pe care le întâlnim în diferite texte la Creangă.

– guleaiu care făcea referire la chef, petrecere, chiolhan și provine din (rus. guleai, imperativ (gulîati a petrece, a chefui; cf. ucr. huleai), este întâlnit la Creangă astfel: „[Ivan]… are gust să facă un guleaiu”, „Guleaiu peste guleaiu, Ivane, căci altfel înnebunești de urît, zicea el”, „La iad ai tras un guleaiu de ți s-a dus vestea ca de popă tuns”.

– pohonț (și: pahonț) se refră la soldat rus, cărăuș de un aspect sălbatic, sau la o persoană grosolană, necioplită sau murdară, provine din (cf. rus. pehotinec infanterist; ucr. pohoncî curier, rus. pogoncik curier) și îl întâlnim la Creangă astfel: „- Dar ce-ai pățit, mă pohonțule, de te-ai sculat cu noaptea-n cap?”. Cuvântul pohonț este atestat pentru prima dată în acest citat din Creangă (1878).

– turbincă face referire la sac soldățesc de merinde și provine din (rus. torba sac de merinde, traistă; ucr. torbynka, torbina traistă, tc.-tăt. torba sac, raniță). La Creangă întâlnim acest cuvânt în texte precum: ,Jvan Turbincă”, „Doamne… rogu-te, blagoslovește-mi turbinca asta, ca, ori pe cine-oiu vrea eu, să-l vîr într-însa”.

▬ Elemente de origine turcească

În norma limbii române literare contemporane circulă un număr destul de important de elemente de origine turcească, proprii graiurilor populare din Moldova și din Țara Românească, datorită contactului multisecular cu vorbitorii acestei limbi al românilor din exteriorul arcului carpatic. Adesea, unor cuvinte de origine turcească din graiurile populare și din limba literară de dincoace de munți le corespund în graiurile transilvănene termeni de origine fie germană (săsească), fie de origine maghiară.

Prin scrierile sale, Creangă, în a cărui operă au putut fi depistate numeroase elemente de origine turcească (osmanlîie), a contribuit mult la impunerea în limba literară din ultimul secol a unui număr destul de mare de turcisme, pe care le vom prezenta în cele ce urmează. Trebuie făcută mențiunea că unele cuvinte de origine turcească au pătruns în mai toate limbile balcanice, cu care româna a avut, de asemenea, contacte de-a lungul timpului, astfel încât de multe ori este greu de spus care a fost sursa principală a împrumutului prezent în limba română.

La Creangă întâlnim diferite cuvinte de origine turcească:

– belea se referă la supărare mare, nenorocire, necaz, în expr. a-și găsi beleaua, a scăpa de belea, provine din (tc. belă, arab. bală, nenorocire). La Creangă acest cuvânt îl regăsim astfel „V-ați găsit beleaua cu mine, nu vă pară lucru de șagă”, „Și ca să mă scape de belea, m-au trimis la stînă în dumbrava Agapiei”.

– cerdac face referire la balcon, verandă, geamlîc, pridvor închis cu geamuri,provine din (tc. gardak, pers. cartak cu patru stîlpi), la Creangă este întâlnit în textul următor: „Această epistolie ți-o scriu în cerdacul unde de atîtea ori am stat împreună”.

– irmilic este o monedă turcească de aur sau de argint, care a circulat la începutul secolului al XIX-lea și în țările române, provine din (tc. irmilik de 20), iar la Creangă întâlnim acest cuvânt astfel: „Ioan să mai dea un irmilic lui Pave”, „Mi-i da șesesprezece lei, un irmilic de aur, și ți-oiu duce-o, știi colé, ca pe palmă”.

– muștereu se referă la client, cumpărător și provine din (tc. miișteri), la Creangă este prezentat astfel: „Dracul de la poartă, gîndind că e vreun muștereu vechiu de-a lor, deschide”, există și varianta cu -iu, mușteriu, într-o singură versiune, „Crîșmărița cea frumoasă… se roagă să n-o zăbovim, că mai are și alți mușterei”, „Aveai mușterei, de nu erai bucuros”, „Ienăchescu… și alți mușterei pentru mîncărică și băuturică bună”.

▬ Elemente de origine grecească

Cele mai multe dintre exemplele care urmează aparțin stratului de împrumuturi din epoca neogreacă, delimitată, aproximativ, între secolele al XVII-lea – al XlX-lea, avînd ca punct culminant epoca fanariotă. Multe din cuvintele cuprinse ca elemente de origine grecească se referă la terminologia religioasă, așa cum s-a constituit aceasta la nivelul vorbirii populare sub influența puternică a limbajului bisericesc, de-a lungul secolelor de contact intens cu biserica grecească, în perioada medio-greacă sau bizantină. Alți termeni de origine grecească, denumind obiecte și procese cunoscute de locuitorii satelor în urma contactului cu civilizația orășenească, constituie un reflex lingvistic al îndelungatei influențe culturale și civilizatorice exercitate de Bizanț asupra comunității lingvistice românești de la nordul Dunării.

Împreună cu stratul lexical de origine turcească, prezentat anterior, elementele grecești constituie o trăsătură caracteristică a graiurilor populare românești din spațiul extracarpatic. Lor le corespund în graiurile românești de peste munți, de multe ori, cuvinte de origine maghiară sau germană, în ultimul caz, săsească, șvăbească sau germană austriacă și germană literară.

Demn de remarcat este faptul că împrumuturile din prima categorie, datorită factorilor politici și culturali din ultimele secole, au ajuns să fíe acceptate, în majoritatea cazurilor, în limba română literară contemporană, în mare măsură și datorită operelor unor scriitori originari din Țara Veche.

Intrucît în neogreacă există multe cuvinte de origine turcă, dintre care unele au pătruns și în română și în alte limbi balcanice, în multe cazuri este greu de spus care a fost sursa împrumutului românesc: limba neogreacă, limba turcă sau una din limbile bulgară, sîrbă, albaneză, sau, mai rar, chiar maghiara.

În scrierile lui Creangă sunt consemnate, elemente de origine mediogreacă și neogreacă, fără intenția unei recolte exhaustive.

▬ Elemente de origine maghiară

Cele mai multe din cuvintele de origine maghiară întîlnite în opera lui Creangă sunt comune cu cele cunoscute în întregul grai moldovenesc. Astfel pot fi prezentate câteva exemple precum:

– adăhnaș (variantă a lui aldămaș), în expr. a bea adălmașul, face referire la băutura și mîncarea care se dă de cineva la încheierea unei vînzări, a unei tranzacții, provine din (magh. âldomâs, âldamâs, din ald a jertfi, a binecuvînta, varianta cu adă- a apărut, probabil, sub influența verbului a da), la Creangă este întâlnit astfel: „Trebuie să fie pe-aici undeva, ori în vro dugheană, la băut adălmașu”.

– a cetăra se referă la, a sîcîi, a hărțui, a bate capul cuiva, a plictisi pe cineva cu vorba, a face cuiva observații, a certa pe cineva, a fost explicat în dicționare ca un derivat verbal de la ceteră vioară (lat. cythera). Sensurile menționate ar fi apărut din faptul că cel care cântă din ceteră îi plictisește sau îi sâcâie pe cei care-1 ascultă, ceea ce este un nonsens. La Creangă regăsim cuvântul în textul următor: „Destul e o măciucă la un car de oale. Nu tot cetărați pe măria-sa, că om e dumnealui”.

▬ Elemente de origine germană

Prezentul capitol grupează cuvinte de origine germană, dintre care unele au fost împrumutate din dialectul german al sașilor transilvăneni, în urma conviețuirii multiseculare a acestora cu românii, în ținuturile de peste munți, dar și în centrele germane medievale din Moldova (Tîrgul Neamțului, Baia, Suceava, Cotnari etc.). Peste stratul mai vechi de „săsisme”, s-au adăugat, începând din secolul al XVIII-lea, elementele de origine germană austriacă, mai ales în graiul bucovinean și în cel bănățean, dar și de proveniență germană în genere, prin intermediul numeroșilor lucrători și meșteșugari germani stabiliți în România în tot decursul secolului al XIX-lea și în prima parte a secolului al XX-lea, cînd a început procesul de industrializare a țării. O mențiune specială merită a fi făcută pentru cele câteva împrumuturi din dialectul idiș. Problema împrumuturilor germane din graiurile populare românești se complică datorită existenței și a altor căi de pătrundere a acestora la noi: filiera poloneză, în unele cazuri, filiera ucraineană, filiera maghiară în graiurile transilvănene, filiera sârbească în graiul bănățean.

La Creangă întâlnim câteva cuvinte care sunt de origine germană:

– opsas face referire la partea din spate a încălțămintei, inclusiv tocul, provine din (germ. Absatz, toc la încălțăminte, cu o rostire dialectală, cf. și polon. obcas, din același etimon german), în scrierile lui Creangă întâlnim cuvântul în textul următor: „îndată pregătea, cu degetul îmbăiat, puțină tină din colbul adunat pe opsasnl încălțării”.

– poștă este definit de Creangă astfel: „Cîteva pături de hîrtie, lipite una peste alta cu său de luminare topit pe lîngă foc, puse încet la talpe, cînd doarme omul greu, și aprinse c-un chibrit, mai sfint lucru nici că se poate”. Cuvîntul în discuție este apropiat, de regulă, de numele instituției de transportat scrisori, colete poștale, călători etc. (cf. expresia din Creangă Carte de poștă, carte poștală). Zaharia, personaj bine cunoscut din Amintiri, semnează „Mare căpitan de poște”, astfel că impresia cum că avem a face cu un sens special al cuvântului care denumește instituția menționată mai sus este confirmată. Această interpretare este prezentă în multe dicționare, fără însă ca autorii acestora să lămurească evoluția semantică neobișnuită. Poștă, din expresia a pune cuiva o poștă, pare a fi alt cuvînt decât cel care denumește instituția. Într-adevăr, unele dicționare înregistrează poștă, cu sensul un fel de alice, un sinonim al acestui poștă este cuvîntul poș, pl. poșuri, acesta din urmă neexplicat din punct de vedere etimologic.

▬ Elemente de origine țigănească

Etnonimul țigan provine din (mgr. roîyyavoq, vsl. ciganinu, rus. cygăn, -nka, ser. ciganin, magh. cigany, tc. gengene, germ. Zigeuner) apare la Creangă în mai multe locuri, printre care și în expr. țigan de laie: „Eu îs bun cît îs bun [vorbește Gerilă], dar și cînd m-a scoate cineva din răbdare, apoi nu-i trebuie nici țigan de laie împotriva mea”, „nu-mi poate ține piept nici cu ajutorul unui țigan de laie”, țiganii lăieși, nomazi, fiind foarte agresivi și primejdioși.

După îndeletnicirea practicată, unii țigani sunt numiți lingurari:. „Și cum mă scol, îndată mă și trimite mama cu demîncare în țarină, la niște lingurari ce-i aveam tocmiți prășitori”. Porecla bălauri apare în următorul context: „Atunci au și tăbărît bălaurii pe mine, și cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă mai tînără între dînșii, să-mi ție parte”.

► Creații expresive. Etimologii controversate

Norma literară promovată de I. Creangă în scrierile artistice, datorită conținutului de factură populară, se caracterizează prin prezența a numeroase cuvinte reflexe, onomatopee, interjecții, cuvinte imitative, așadar, creații expresive, a căror cercetare etimologică este adesea dificilă și chiar imposibil de realizat.

Datorită valorii artistice a scrierilor lui Creangă, numeroase asemenea creații expresive, uneori fără a fi înțelese corect, au fost acceptate în norma limbii române literare. Se întîlnesc, apoi, în opera lui Creangă o serie de creații lingvistice proprii autorului: jocuri de cuvinte, așa-numitele „deraieri lexicale”, fenomene de contaminație lexicală, unele calcuri lingvistice și unele „stîlcituri” în vorbirea străinilor. De asemenea, multe din cuvintele folosite de autor au etimologie controversată sau chiar necunoscută, astfel că acestea nu și-au putut găsi locul în unul din straturile lexicale analizate.

2.3.2. Expresii idiomatice utilizate în opera lui Ion Creangă

Prin opera lui literară, Creangă a pus îm circulație un număr ridicat de expresii și locuțiuni idiomatice, adică grupuri de cuvinte cu înțeles unitar, care, din punct de vedere gramatical, se comportă ca o singură parte de vorbire. Multe din aceste expresii idiomatice au fost înregistrate în lucrările de lexicografie și au constituit un obiect de studiu al cercetătorilor stilului artistic al acestui scriitor. În cele ce urmează, vor fi analizate cîteva din expresiile idiomatice susceptibile de mai multe interpretări, pentru care pot fi propuse, de multe ori, alte explicații decât cele formulate până acum.

Verbul „a se afla” este prezent în construcția a se afla cu părere de bine despre ceva, cu sensul a se bucura, a-i părea bine (cuiva), este întâlnit la Creangă în: „Harap-Alb, aflîndu-se cu părere de bine despre asta, aleargă în dreapta și în stînga și nu se lasă pănă ce nu găsește-un buștihan putregăios”.

Verbul „a avea” apare în expresii ca a avea de unde a fi îndestulat, a avea tot ce-ți trebuie: „Și mulțămită Domnului, părinții noștri aveau de unde, căci sărăcia nu se oploșise încă la ușa lor”. Expresia a avea la știință este echivalentă cu a ști: „Ara! d-apoi aveți la știință că vă prea întreceți cu dediochiul”. Verbul a avea este prezent și în expresia a avea de bucurie a se bucura: „Împăratul Verde, cetind cartea, are de bucurie că i-a venit nepotu”.

Cuvântul „popă”, „popesc” apar în expresii ca: a-și găsi popa a da peste unul care-i vine de hac, care-1 pune la punct, somn popesc cu referire la somn îndelungat, adânc, profund. Aceste cuvinte apar în contextele: „Căci multe sărindare mai dăduse el pînă atunci pe la popi, în toate părțile, ca să-i poată izgoni dracii de la casă, și nici că fusese chip. Dar se vede că păn-acum le-a fost veleatul. Cu Ivan și-au găsit popa”, „Apoi se culcă cu capul pe dînșii [pe draci] și, nemaifiind supărat de nimene, trase Ivan un somn de cele popești”.

În realitate, expresiile de mai sus, referitoare la rolul popilor în raport cu dracii, au o motivație mult mai profundă, cum rezultă din versiunea mult mai extinsă a ultimului citat, apărută în Timpul și în Gura satului, versiune la care Creangă a renunțat în alte variante. Se arată în această versiune că exorcizarea dracilor, făcută de preoții ortodocși prin rugăciuni speciale, cere din partea acestora un efort psihic cu totul deosebit. Pentru a fi pregătiți în lupta cu dracii, preoții trebuie să fie bine odihniți, printr-un somn profund și îndelungat, de aici expresia somn popesc. Iată contextul din Creangă: „Un somn de cele popești, de care trage popa în nopțile acele cînd este nevoie de a se pune în poră cu dracii, din pricina citirii molitvelor sfintului Vasile cel Mare” (în versiunea din Gura satului: sîntului Vasiliu cel Mare). În primul context, anume „Cu Ivan și-au găsit dracii popa”, înțelesul este că dracii au fost învinși de Ivan, întocmai cum popii pot, prin rugăciuni, să exorcizeze duhurile rele.

2.3.3. Formarea cuvintelor prin jocuri de cuvinte, deraieri lexicale, etimologii populare sau contaminații folosite în limba literară din opera lui Ion Creangă

Sunt prezentate în acest capitol o serie de fenomene lingvistice care sunt caracteristice pentru „limbajul aluziv” al lui Creangă, pentru așa-numitul limbaj „coțcăresc”, pentru „amuzamentul lingvistic” al scriitorului humuleștean, toate acestea oferind probe de „creație lingvistică”, în primul rând lexicală. Se întîlnesc, apoi, exemple de ceea ce Al. Graur a numit „deraiere lexicală”, expresie care acoperă rezultatul unui joc de cuvinte constând în modificarea sonoră a unui cuvînt, prin apropierea acestuia de un alt termen, cu modificări de natură semantică amuzante, de pildă nepurcel, pentru nepoțel, Dumnezeu să-l iepure, pentru Dumnezeu să-l ierte, ghițăvercea, pentru viceversa vrabia, Mihai Viteazul (vrabia mălai visează) etc. De asemenea, se grupează aici cîteva cazuri de „etimologii populare”, rezultate prin procedeul de „remotivare populară” a etimologiei unor cuvinte, cu urmarea punerii în circulație a unor etimologii false. Sunt, de asemenea, prezente în scrisul lui Creangă jocul de cuvinte sau „vorbirea anapoda” și „contaminada lexicală”, cărora li se alătură câteva stîlcituri de limbă ale unor personaje cu altă limbă maternă decât limba română. Chestiunile enumerate sunt tratate amănunțit în numeroasele studii stilistice dedicate lui Creangă, astfel că aici ne vom opri numai asupra câtorva exemple semnificative, și, în unele cazuri, cu posibilitatea formulării unor explicații proprii.

– amicabil (și: amicalminte), creații lexicale ironice ale lui Creangă, de factură italienizantă și latinizantă, de la amic + suf. neol. -abil, -alminte, pentru amical prietenos, prietenește: „Salutări amicabile din parte-mi, d-lui Georgiu”, „Căci zic amicalminte”.

– a se anina sub forma de a se agăța, în mă anin, care rimează cu amin și cu mă închin, vin, pelin: „Al dracului să fii cu tot neamul tău, în vecii vecilor amin! – De asta și eu mă anin și mă închin… cu un poloboc de vin și cu unul de pelin. Și hai de-acum să dormim, mai acuș să ne trezim, într-un gînd să ne unim, pe Harap-Alb să-l slujim și toți prieteni să fim, căci cu vrajbă și urgie raiul n-o să-l dobîndim”, „—Amin, bleștesc eu cu jumătate de gură. – Și eu mă anin, spuse Pavel de după sobă. — Amin, neamin, ștergeți-vă pe bot despre purcei, zise Mogorogea cu ciudă”.

– Arhiman-dracu, în loc de arhimandrit, este o modificare a părții finale a termenului, glumeață și ironică, o așa-numită „deraiere lexicală”: „La Arhiman-dracu Mehșesco, în grădină, a crescut un crastavete de doi coți și jumătate”.

– berbeteu, contaminație glumeață dintre bere + beteag (cu schimbare de sufix), amețit de băutură, se întîlnește, cu labialele alterate, în forma ghergheteu, într-o scrisoare „anapoda” a lui Creangă către Gheorghe Creangă, fratele mamei scriitorului. ,Atunci ar putea fi gustos pentru mahmurul și ghergheteul paroh a coșului de biserică Posa”.

– beșteleu, în jocul de cuvinte beșteleu-feșteleu: „Te-am așteptat la Crăciun să vii, dar… beșteleu, feșteleu, că nu pot striga valeu, și cuvîntul s-a dus ca fumul în sus, și de venit n-ai mai venit”, beșteleu stă, probabil, în legătură cu vb. a beșteli, a mustra, a ocărî, iar feșteleu, cu vb. a feșteli a intra într-o încurcătură, a se face de râs.

În opera lui Creangă este foarte bine reprezentat limbajul bisericesc (cuvinte, expresii etc.), cu care autorul era familiarizat din copilărie, iar mai tîrziu, ca seminarist și diacon. Creangă recurge adesea la cuvinte, expresii și formule care aparțin acestui „câmp” semantic și onomasiologic, de multe ori chiar parodiind un mod de exprimare care îi era familiar. Din numeroasele cazuri, exemplificăm cu următoarele pasaje: „Iară Dănilă Prepeleac… a mîncat și a băut și s-a desfătat pănă la adînci bătrînețe, văzîndu-și pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale”, „Noi cari am gustat amarul să desprețuim pe oamenii cei ce lucrează fără de lege și să ne însoțim cu aleșii lor pentru a lua pînea din gura fiilor și a o arunca cînilor”, „Ai sf-voastre întru tot supușii fii sufletești, Tinca și Ion Creangă”.

Viața spirituală are în centrul ei religia, de aceea termenii și expresiile care urmează se referă la credință și la practicile religioase. Reamintim că un număr însemnat de termeni referitori la viața religioasă au fost prezentați și discutați în capitolele referitoare la stratul lexical slavonesc și la stratul lexical grecesc.

CAPITOLUL III

FORMAREA CUVINTELOR ÎN OPERELE LUI ION CREANGĂ

3.1. Formarea cuvintelor prin sufixare în operele lui Ion Creangă

În opera lui Ion Creagă întâlnim foarte des formarea cuvintelor prin sufixare. Astfel în cele ce urmează vom prezenta diferite sufixe folosite de Ion Creangă pentru formarea cuvintelor în diferite texte.

Sufixul -anie, este prezent în cuvinte precum pocitanie, bîzdîganie, pătăranie. „O pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri”, „Poale celelalte bîzdîgănii: rostitură, artea, corect”, procitanie, în: „Sîmbătaprocitanie”., pățăranie ce face referire la o întâplare neplăcută „Hei! jupâneșică, când ar avea codrul ista gură să spună câte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile; știu că am avea ce asculta!”.

Sufixul –ar, este prezent în cuvântul cojocarul, având rădăcina cojoc scoate în evidență o caracterizare tipologică, în alternativă. În opera lui Ion Creangă este întâlnit cuvântul în textul următor „În altă zi ne trezim că iar vine părintele la școală, cu moș Fotea, cojocarul satului, care ne aduce, dar de școală nouă, un drăguț de biciușor de curele”.

În locul terminației -ecină, din cuvîntul slav mátecina, -icina, -ocina, la Creangă apare terminația -ăciune, în rom. mătăciune, melisă, plantă aromatică iubită de albine. „Îl freacă [stupul] pe dinăuntru cu cătușnică, cu sulcină, cu mătăciune… și cu alte buruieni mirositoare și prielnice albinelor”. O substituire asemănătoare a avut loc și în cazul cuvîntului mortăcină (lat. mortîcina), care a devenit mortăciune.

Sufixul –ărie, este prezent la Ion Creangă în cuvântul copilărie chiar în titlul operei „Amintiri din copilărie”, „…tot nemți de cei mari, îmbrăcați numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele, cu săbiile scoase, prin Humulești, …”. Astfel de sufixe se folosesc pentru noțiuni abstracte.

Sufixul -ăt, variantă a lui -ét, se întîlnește la Creangă în derivatul dúrăt, moment, clipă, timpul cât durează ceva: „Știți una, giupîneșică? Mie-mi vine să sting focul, că tocmai acum, în duratul ista, mi-am adus aminte că dihania de lup adulmecă și vine după fum”. Acest sens al cuvântului durăt nu este înregistrat în dicționare, care consemnează numai înțelesul duruială, care face referire la vuiet de vehicole, de pași grăbiți, de ploaie rapidă, radicalul este, în acest caz, verbul a durui, din interj, dur-dur!, dura-vura!, pe când durăt, din citatul menționat, pare a fi un postverbal de la neologismul a dura sub înșelesul de a ține, a persista, a dăinui.

Sufixul –eliște, este întâlnit la Creangă în cuvinte precum cuvântul băteliște ce face referire la un loc bătătorit, unde se adună lumea: „Unde era băteliștea flăcăilor și a fetelor”, cuvântul priveliște ce face referire la peisajul privit „Afurisită priveliște mai fu și asta! Flăcăii ceilalți pe dată s-au făcut nevăzuți, iară noi, copiii, neam întors plângând pe la casele noastre.”

Sufixul adjectival -esc, -ească este alipit de Creangă atât la forma de singular a cuvântului părinte, cât și la cea de plural, părinți, rezultând derivatele părintesc, respectiv părințesc: „[Ghica-vodă] aruncă o privire părintească spre noi”; „[Fata] se întoarnă spre casa părintească cu bucurie”; „A mai fost și mila părintească la mijloc”; „[Fata] pornește în toată lumea, depărtîndu-se de casa părintească”; „Cînd mă gîndesc… la casa părintească din Humulești”

Sufixul adverbial -ește este prezent în operele lui Creangă în cuvinte derivate precum cîne-cînește; cucoșește; domnește; iepurește; lupește; mînzește. De asemenea, cu acest sufix Creangă creează derivate care denumesc actul vorbirii: moldovenește clar, deslușit, explicit, pe înțeles: „- Aveți bunătate de vorbiți mai moldovenește, cucoane, să ne dumirim și noi”; „Cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama focului”. De la etimonul muscal rus (numele rîului Moscva, devenit nume de oraș, apoi de țară a rușilor), s-a format derivatul adverbial muscălește ca muscalii: „Și după ce întră ei toți [dracii] înlăuntru, Ivan începe a-i ghigosi muscălește”.

Sufixul -eț, fem. –eață, (lat. -itia) a fost introdus de Creangă în partea finală a subst. mustață (lat. mustacea), care a devenit musteață, pl. mustețe (și musteți), deriv, mustecios. Răspîndirea teritorială a variantelor în -ață, respectiv -eață, pe teritoriul Moldovei dintre Carpați și Prut poate fi văzută în NALR. Moldova-Bucovina, harta 41, și harta interpretativă nr. XXX, varianta -ață este atestată în partea de sud a Moldovei, aria ei continuându-se în Muntenia.

La Creangă, este prezentă varianta cu finalul -eață, pluralul -ețe: „Barbă și mustețe ca în palmă”; „Toți erau cu părul, cu barba și cu mustețele pline de promoroacă”. Derivatul cu suf. -os de la musteață este mustecios (nu mustăcios): ,Musteciosul Davidică de la Fărcașa”. Norma literară a lui Creangă era identică, în acest caz, cu norma lingvistică a graiului natal, pe când astăzi în norma literară sunt admise numai variantele mustață, mustăcios, verbul a mustăci, a căror bază dialectală se află în aria sudică a dialectului daco-român, arie care, în cazul de față, cuprinde și aproximativ o treime din teritoriul Moldovei dintre Carpați și Prut, în partea de sud a acestei provincii, spre Muntenia.

Sufixul –ie, își face prezența la Creangă în diferite cuvinte precum catiheție care face referire la școala condusă de un catehet (profesor de religie), în care se pregăteau viitorii preoți: „Fire-ar afurisit să fie cine a mai desființat și catihețiile cele, tocmai acum în vremea noastră”; papistașie se referă la prozelitismul catolic: „S-a tras cu bucatele încoace, ca și moș Dediu din Vînători și alți mocani, din pricina papistașiei mai mult, pe cit știu eu”; popie face referire la profesiunea de preot: „Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băietul tău oleacă de carte, nu numai pentru popie, cum chitește Smaranda, că și popia are multe nacafale, e greu de purtat”, „Mai trăiesc ei oamenii și fără popie”; ereticie cuvânt care se referă la abatere de la dogmele credinței oficiale, în: „Toate celelalte învățături… sunt numai niște ereticii”; cărpănoșie cuvânt care înseamnă zgîrcenie: „Oșlobanu… cu toată cărpănoșia lui, iese cîne-cînește în medean”.

Sufixul -ineț, la feminin -ineață, apare în operele lui Creangă în cuvântul drughineață ce se referă la drug scurt și gros, retevei: „Apoi ie o drughineață groasă de stejar în mină”; „Tot mai mult se bizuia pe drughineață decît în sfînta cruce”.

Sufixul –it, (lat. -itus), apare la Creangă în cuvântul tinerii, tineret, tinerime: „Așa e tineritul ista, bată-lsă-l bată, zise moș Bodrîngă”.

Sufixul -iu, este prezent la Creangă în cuvinte precum undelemniu. „Am să-i duc un fes roș și un tulpan undelemniu”; hazulie:„Fata-i hazulie și m-a fărmăcat de-acum”; hazliu „Focu-i hazliu, dar tare rău te pîrjolește cîteodată”.

Sufixul -iv, apare la Creangă în cuvinte precum din guraliv care vorbește mult, limbut, vorbăreț, a fost substituit prin sufixul -iu, guraliu: „Iar ai început, ghibirdic fudul și guraliu?”. În loc de grijuliu, apare grijuliv (singular grizliv): „Mogorogea, băiet grijuliv, își curăță ciubotele frumos”. În loc de milos apare milostiv „Milostiv este Cel-de-sus, măria-voastră! Iară dacă s-a întâmpla,, să nu bănuiți, puternice împărate!”.

Sufixul –lîc, (tc. -lîk) apare la Creangă în derivatul crancalîc, pluralu crancalîcuri ce înseamnă hoinăreală, vagabondare, din radicalul crancă. Se pare că derivatul este atestat pentru prima dată în opera lui Creangă: „— Ei, Ivane, doar te-ai săturat acum de umblat prin lume după crancalîcuri”.

Radicalul crancă este prezent în derivatul crancău ce înseamnă hoinar, om fară căpătîi, vagabond, haimana, ștrengar și în expresia a umbla cranga ce înseamnă a hoinări, a vagabonda. Ultima expresie a fost apropiată de Scriban, Dicț., s.v., de expr. a umbla craina, cu același sens. In ultimul caz, cuvântul craină are sensul de margine, care amintește de expresia sinonimă a umbla huci-marginea adică, a umbla fară rost, a vagabonda, a hoinări. Pe de altă parte, I.-A. Candrea, CADE, s.v., compară cuvântul crancalîc cu crancău ce înseamnă om fară căpătâi, vagabond, iar pe acesta, cu interj. cranc/, care imită croncănitul corbilor. În ce privește cuvântul crangă, din expresia a umbla cranga, a hoinări, el poate fi explicat prin verbul german krengen, krängen 'sich winden, sich herumdrücken'; (a se suci, a se răsuci, a se învîrti încoace și încolo; a hoinări, a vagabonda, a umbla fară rost).

Cuvântul a fost apropiat de românescul creangă, în exprimare a umbla creanga, care, altminteri, nu are sens. După modele ca berbantlîc, matrapazlîc, ursuzlîc etc., împrumutate din turcește, a fost creat, probabil de Creangă, derivatul crancalîc, hoinăreală, din crancă + suf. -lîc.

Sufixul –nie, (singularul -nik) este prezent la Creangă în cuvinte derivate ca: lainic ce înseamnă vagabond, haimana, pierde-vară (laie = ceată de țigani nomazi), în: „Așleptind cu neastîmpăr să vie un lainic de școlar de afară”; „Chiriac a lui Goian, un lainic și un pierde-vară ca și mine”; pașnic reprezenta o persoană care măsoară cu pasul un teren, sau un ajutor de primar rural, care, uneori, judeca și mici neînțelegeri sau aduna impozitele, un fel de vătăjel boieresc plătit din banii birului. Cuvântul apare la Creangă în următoarele contexte: „Vornicul Nic-a Petricăi, cu pașnicul, vătămanul și cîțiva nespălați de mazili se purtau pintre oameni de colo pînă acolo”; „Dar mai în desară, iaca și moș Vasile, cu vornicul și pașnicul, strigă pe tata la poartă”.

Sufixul –oare, se întâlnește în derivatul zmârdoare care înseamnă murdărie, putoare, fig. scîrbă de om, scîrnăvie (smîrd,-ă, murdar, vsl. smrudu + suf. -oare, după putoare, duhoare): „— Ei bine, zmîrdoare urîcioasă ce ești”. Întâlnim sufixul –oare și în cuvântul trebuitoare care provine de la verbul a trebui a avea nevoie „Nu avea cele trebuitoare și-i era lehamete de mustrările socrilor.” Un alt cuvânt în care întâlnim sufixul –oare este risipitoare, având ca rădăcina verbul a risipi ce înseamnă a împrăștia „Alții, că să te ferească Dumnezeu de femeia leneșă, mârșavă și risipitoare; alții alte năstrușnicii, încât nu știi ce să crezi și ce să nu crezi?”.

Sufixul –oaică formează o categorie aparte de sufixe, sufixele moționale, cu ajutorul cărora se formează substantive feminine de la masculin și invers. În opera lui Ion Creangă întâlnim o astfel de sufixare la cuvântul șerpoaică, rădăcina fiind șarpe „Și cum ajung acolo, Ipate se și prinde în joc lângă un puișor de fată căreia îi jucau ochii în cap ca la o șerpoaică.”

Sufixul –oi, este vorba despre un sufix augmentativ ce apare în cuvântul păpușoi, rădăcina fiind păpușă „Căci niște porci, spărgând gardul într-un loc, se înnădise în grădina lui la păpușoi”. Sufixul –oi apare și în cuvântul vrăbioi, rădăcina fiind vrabie „- Apoi dă, bade, închircit, vrăbioi, cum mă vezi, acesta sunt, am văzut eu și hoituri mari și nici de-o lume: la treabă se vede omul ce poate.”

Sufixul –ov, (sl. -ov) alternează la Creangă cu sufixul -av (sl. -av), în hîlpov,hîlpav: „Ajungînd la izvor, odată și începe a be hîlpav la apă rece”, „Atunci lupul nostru începe a mînca hîlpov”.

Sufixul –icios, derivatul bătrînicios din operele lui Creangă are în radical verbul a (îm)bătrîni + suf. -icios: „N-a mai clănțăni atîta din măsele, ca un cocostîrc de cei bătrînicioși”. Același lucru se poate observa și la cuvântul pofticios care are în radical verbul a pofti + suf. –icios „Moșneagul, pofticios și hapsin, se ia după gura babei și, de ciudă, prinde iute și degrabă cucoșul și-i dă o bataie bună, zicând:”

Sufixul –uc, sufixul diminutival alintător -uc, din derivate ca sorucă, băbucă, tătucă, bădiliucă, finuc, frățiuc, neniuc, mîndruc, străinuc etc., este urmat, uneori, de sufixul -uț, cu aceeași valoare diminutivală, rezultând, mai ales în limbajul copilăresc, derivatele în -ucuț(ă), mămucuță, tătucuță, în exemple ca: „- Da' cum nu !? că nu mi-oiu feșteli eu minutele tătucuței și a mămucuței”; ,Își mușca fata acum degețelele mămucuței și ale tătucuței de ciudă și de rușine”.

Sufixul -șag, de origine maghiară, extras din împrumuturi ca găzdușag, richesse, fortune (maghiaru gazdasăg), se întâlnește la Creangă, în varianta -ușag, în furtușag, și în varianta -iușag, în feliușag: „Să știi de la mine că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtușag”; (furtișag); „Cum i-i feliușagul”.

Sufixul –tate, este un sufix pentru noțiuni abstracte la fel cum este și sufixul -ărie și îl întâlnim în operele lui Ion creangă în cuvinte precum bunătate, greutate: „Și părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic și cu bunătate mai era!”; „Și ne coborâm noi, și ne tot coborâm, cu mare greutate, pe niște povârnișuri primejdioase, și ne încurcăm printre ciritei”.

Sufixul compus –ușor (-uș + -or) se întâlnește la Creangă în derivatul biciușor (față de bicișor): „Un drăguț de biciușor de curele, împletit frumos” (-u- ar putea proveni din forma cu -u, biciu, finală des atestată în astfel de cuvinte în scrierile lui Creangă).

Sufixul verbal -ez (lat.-gr. -izo) și sufixul verbal -esc (lat. -îsco) sunt folosite de Creangă în crearea de derivate de la același radical, ca, de pildă: a adeveri/a adevăra; a ajutori/a ajutora; a încuscri/a încuscra; a însănătoși/a însănătoșa; a moștenii/a moștina; a umbri/a umbra. Astfel, de la substantivul pui, cu sufixele verbale -i, respectiv -a, s-au format verbele a (se) pui, a (se) înmulți și a (se) puia. Ultimul, cu sensul din sintagma porumbul împuiază, face pui, numiți copileți, este atestat în punctele 47, 53, 64, 105, 310, din Banat, sud-vestul Transilvaniei, Crișana: (porumbul) împuiază, (porumbul) a împuiat. Varianta de conjugarea a IV-a, a împui, apare în pct. 260 (Trans.), 987 (sudul Dobrogei), 703 (Muntenia, puiește).

În alte localități au fost notate expresii ca a face pui, a țipa pui. Forma de conjugarea I a se puia, a naște căței, este atesată la H. Tiktin, alături de a se pui, sich begatten, paaren, sich vermehren (a se împerechea, a se înmulți). În cazul variantei a se puia, prezentul indicativ, persoana a III-a plural este ei (ele) se puiază, iar la conjunctiv, să se puieze, la participiu, puiezit.

Din ultima formă, cu sufixul verbal -i, a luat naștere un verb nou, a piuezi, se puiezesc, să se puiezească etc., al cărui sens este identic cu cel al variantelor a (se) pui, a (se) puia. Din motive de natură semantică, credem că această explicație dată variantei a (se) puiezi este preferabilă celei date din rus. poîezditî, a călări des, conform cuvântului polon, pojezdzic, care înseamnă a cutreiera călare, a veni în număr mare, a se tot căra. În alte dicționare, verbul a (se) puiezi nu are etimologie, apropierea de substantivul pui este făcută, dar ea este însoțită de precizarea: „mit dunklem Suffix”, pune la un loc formele a două verbe diferite, a puiezi și a poiezi. Ultimul are în familie cuvintele poied(i)e, puiede, puiedie, poiade, mulțime nenumărată de animale sau de oameni, (vechi) năvălire, incursiune, invazie, poiadă. Aceste cuvinte, neexplicate etimologic în dicționare stau în legătură cu cuvântul rusesc poîezditî și cuvîntul polonez pojezdzic, menționate mai sus. Ele trebuie separate, din perspectivă etimologică, de verbul a (se) puiezi ce înseamnă a se înmulți peste măsură.

Acest verb apare la Creangă în următorul context: ,Rușii din această lavră românească [Mănăstirea Neamțului] s-au puiezit, ca și holera adusă în Moldova pe cozile cailor rusești la 1828”.

Sufixul verbal -ui este prezent în cuvîntul a diregui, a pune ceva la cale, a întreprinde ceva, la Creangă apare asftel ăn text: „- Ei, Ivane, ce mai direguiești ?”. Varianta -ălui este prezentă în verbul a chefălui: „De aceea ne-am chefăluit și noi oleacă”, „De la o vreme se chefăluiește Ivan cum se cade”; a drămălui: „Ia ad-o-ncoace la moșul, s-o drămăluiască”.

Din analiza textelor literare ale lui Ion Creangă se poate observa că sunt numeroase cuvinte formate prin sufixare. Aceste sufixe au rolul de a da o altă valoare cuvintelor astfel luând naștere dimininutivele și augmentativele în scrierile lui Ion Creangă.

3.2. Formarea cuvintelor prin prefixare în operele lui Ion Creangă

În opera lui Ion Creagă întâlnim foarte des formarea cuvintelor prin prefixare. Astfel în cele ce urmează vom prezenta diferite prefixe folosite de Ion Creangă pentru formarea cuvintelor în diferite texte.

Prefixul des- (de-) este prezent în diferite cuvinte în operele lui Ion Creangă precum în derivatul a deciocăla, a desface, a demonta (căruța), al cărui radical este ciocălău, inițial, sensul a fost a desface grăunțele de pe ciocălăul de popușoi: „Moș Nichifor deciocălase căruța și-o ungea”. Aceste prefixe „des-” de negare, crează antonime în sensuri de anulări, separări, abateri, extrageri, scoateri.

În scrierile lui Ion Creangă întâlnim și verbe cu des- care fac pereche cu în-, dar baza perechilor nu se mai recunoaște. Astfel am prezentat câteva exemple precum: descăleca/încăleca „Dragul tatei, nu da, că eu sunt. Atunci fiul craiului descalecă, și tată-său, cuprinzându-l în brațe, îl sărută și-i zice:”; deschisă/închisă „Și cârnind pe o cărare, mai merg ei oleacă înainte, până ce ajung într-o poiană și numai iaca ce dau de o fântână cu ghizdele de stejar și cu un capac deschis în lături.”; descleșta/încleșta „Dar Harap-Alb tăcea molcum și de-abia își putea descleșta picioarele din sângele închegat, care era mai-mai să umple groapa.”

Situația când baza perechilor nu se recunoaște o putem întâlni și în cazul prefixului dez-, spre exemplu în cazul cuvântului dezbinați/înbinați, în operele lui Ion Creangă întâlnim acest cuvânt astfel „Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum și de cine au fost ei aduși pe aceste locuri; despre suferințele lor și cum au ajuns a fi dezbinați și împrăștiați prin alte țări.”

Și în cadrul operelor lui Ion Creangă verbele cu dez- formează pereche cu verbe fără prefix sau cu un prefix neproductiv, este prezentat cuvântul dezleagă, care provine de la verbul a lega, „Dumnezeu, atunci, dezleagă turbinca, dă drumul Morții și zice lui Ivan:”

Prefixul în- (îm-) este absent la Creangă în derivate ca: a se bolnăvi, în: „Ne-am fi putut bolnăvi”; „S-o fac a înțălege pe mama că pot să mă bolnăvesc de dorul ei”; a brînci: „Îl brîncește cît acolo”; nalt, în loc de înalt „Părul s-a făcut de-o mie de ori mai nalt de cum era”; „Niște cînepă… pană la brîu de naltă”; „Avea trei feciori nalți ca niște brazi”; a se painjini „Ochii i se painjinesc”; spăimîntător „Atunci se aude un răcnet spăimîntător” a veseli: [Cucuzel] veselea întreaga făptură cu viersul său.

Prefixul în- (îm-) este prezent în opere la Ion Creangă în derivate ca: a înnărăvi „Pentru că poate să înnărăvească și pe fata ei”; îmbrînzit,-ă: „Mămăligă îmbrînzită”; a se încruci, în „De se încrucea lumea de mirare”; a înșomoltăci (șomoltoc, obiect mototolit ca un ghem): „- Nevastă, hăi! alta nu-i de făcut decît să înșomoltăcim motanul ista al meu cu niște petece”; a înzili „-Dumnezeu să te înzilească”.

În oprele lui Ion Creangă întâlnim și prefixe negative ne-, ele neagă sensul cuvântului de bază. Astfel întâlnim cuvântul nedumerire, ce face referire la neînțelegere „Și deodată toată suflarea s-a pus în mișcare: lumea de pe lume, fiind în mare nedumerire, alerga să vadă ce minune poate să fie.”; cuvântul nebunii neagă cuvântul bunii „Și așa, trezindu-se el în multe rânduri vorbind singur, ca nebunii, sta în cumpene: să se însoare… să nu se însoare?!”; cuvântul neputându-le, ce neagă verbul a putea „Spânul, neputându-le strica hatârul, cheamă pe Harap-Alb de față cu dânsele și-i învoi aceasta, însă cu tocmală, ca în tot timpul ospățului să stea numai la spatele stăpânu-său”; cuvântul nevătămat este o negație la cuvântul vătămat ce face referire la integritatea corporală „"Nu aduce anul ce aduce ceasul". Când sunt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat.”; cuvântul neavând este o negație la verbul a avea „Un roi de albine se învârtea în zbor pe deasupra capului său și umblau bezmetice de colo până colo, neavând loc unde să se așeze.”; derivatele nenumărate și nevăzute sunt negații ale cuvintelor numarate și văzute „Iaca, începu el a răcni ca un smintit, toate lucrurile mi se arată găurite, ca sitișca, și străvezii, ca apa cea limpede; deasupra capului meu văd o mulțime nenumărată de văzute și nevăzute;”.

Prefixul verbal pre-, care indică repetiția sau insistența, este prezent în opera literară la Ion Creangă în verbul a precovîrși ce înseamnă a fi mai presus, a întrece (măsura), a covîrși: „Numai răbdarea și bunătatea lui Dumnezeu cea fără margini poate să precovîrșească fărădelegile și îndărătnicia ta”.; cuvântul pregăti ce înseamnă a fi gata „…și Luca Moșneagu, însurățel de-al doilea, a cărui tânără nevastă avusese grijă să-l trezească la timp și să-l pregătească de pornire…”; cuvântul prefăcut ce înseamnă viclean „Mai merge el înainte prin codru cât merge, și, la o strâmtoare, numai iaca ce Spânul iar îi iese înainte, prefăcut în alte straie, și zice cu glas subțiratic și necunoscut:”.

Prefixul răs- este prezent în diferite cuvinte în operele lui Ion Creangă, precum cuvântul răsînțeles „La orice întâmplare, Doamne ferește, stau gata să-și verse sângele pentru noi… Unirea face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-ați înțeles și răsînțeles.”; cuvântul răsputeri „Le dă el pilde câte și mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiți și, în sfârșit, se silește bietul creștin din răsputeri a-i face să înțeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii”.; cuvântul răsdai „Ruștei lui Valică și Măriucăi lui Onofrei găsești să le dai și să le răsdai?”. Se poate observa că de obicei Ion Creangă folosește această derivare în text după ce în prealabil se folosește de rădăcina cuvântului.

Prefixul s- apare în opera lui Ion Creangă în cuvinte precum: schivirnisală (chiverniseală) „Pentru schivirnisală, ca să aibă lăptișor la drum”; smîrțog (mîrfog,-oagă) „Cu smîrțogul ista îți duc vergile”.

Prefixul stră- este prezent în opera lui Ion Creangă în cuvinte precum: stălucește (rădăcina lucește) „Mai întâi, cică are una în frunte, de strălucește ca soarele.”; cuvântul strămutat care face referire la mutare „Cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp…”.

Se poate observa că acest prefix poate reliefa vechimea, acest lucru făcându-se prezent și în opera literară a lui Ion Creangă „Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc.”

Prefixul răz- apare în opera lui Ion Creangă în cuvinte precum: cuvântul răzbate ce face referire la a pătrunde „Un poclit de rogojini oprea și soarele și ploaia de a răzbate în căruța lui moș Nichifor.”; „…îi pune deasupra niște captălani, ca să nu răzbată soarele și ploaia înlăuntru, și apoi, lăsându-l acolo pe câmp, între flori, își caută de drum.”; cuvântul răzgândească este în legătură cu verbul a se gândi, ce înseamnă a reflecta bine „…și mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminică să pornească după dânsa …”.

3.3. Formarea cuvintelor prin compunere în operele lui Ion Creangă

Compunerea este un procedeu de îmbogățire a vocabularului prin îmbinarea unor cuvinte existente în limbă. În operele lui Ion Creangă sunt întâlnite diferite cuvinte formate prin compunere. Astfel în cele ce urmează vom prezenta câteva cuvinte formate prin compunere în operele lui Ion Creangă.

1. Harap-Alb

În opera lui Ion Creangă formarea cuvântului Harap-Alb este realizată din substantiv + adjectiv, fiind un substantiv propriu scris cu cratimă, Harap înseamnă slugă, rob, iar Alb desemneaza fața ascunsă a eroului și ar putea indica nemurirea : „- De-acum înainte să știi că te cheamă Harap-Alb; aista ți-i numele, și altul nu”.

Unele substantive proprii (nume de persoane sau de locuri) compuse aparțin unor tipuri care se regăsesc și printre substantivele comune compuse și se scriu în același mod cu acestea, dar există și tipuri de compuse care se întâlnesc numai printre substantivele proprii sau chiar numai printre numele de locuri, de persoane sau de instituții etc.

2. Ucigă-l-crucea

Este un cuvânt care se scrie cu cratimă fiind un cuvânt substantival compus cu unitate semantică și gramaticală mai mică decât a celor scrise într-un cuvânt (și, eventual, cu articulare și flexiune și la primul element), având structura: izolări de propoziții/fraze.

„Cât pe ce era să ne ologească boaita cea îndrăcită, vedea-l-am dus pe năsălie la biserica Sfântului Dumitru de sub cetate, unde slujește; curat Ucigă-l-crucea l-a colăcit să vie și să-și facă budihacea casă la noi în sat”.

3. Ochiul dracului

Este un cuvânt format din substantiv (articulat) + substantiv în genitiv. În operele lui Ion Creangă este întâlnit astfel „Ia tăceți, bre, răspunse Zaharia; banu-i ochiul dracului, s-a mântuit vorba! Ce-l mai cisluiți atâta pe bietul catihet?”

4. Gură-cască

Este un cuvânt format prin compunere din substantiv + verb. În operele lui Creangă este întâlnit astfel „Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei, și ce-i spunea ea sfânt era.”

5. Mezi-Păresii

Acest cuvânt în opera literară a lui Creangă face referire la miezul (mijlocul) verii, „Și am dus-o noi așa până pe la Mezii-Păresii”.

Formarea cuvintelor prin contopire este întâlnită în operele lui Ion Creangă în diferite texte.

Unele cuvinte la Ion Creangă au apărut din îmbinarea cu alte cuvinte ca și cuvântul binecuvântează, format din adj. bine + subst. cuvântează, acest cuvânt este prezent în text astfel: „Dumnezeu să-l iepure! Și cum ne binecuvântează, după obiceiul său…”.

Ca exemplu avem cuvinte precum fiecare (prin procedeul compuneri formându-se un pronume), unde întâlnim relații sintactice de tip parataxă fiind vorba de o coordonarea prin juxtapunere „Și a pus părintele pravilă și a zis că în toată sâmbăta să se procitească băieții și fetele, adică să asculte dascălul pe fiecare de tot ce-a învățat peste săptămână”, „Și, Doamne, peste ce profesor înțelept și iscusit a dat! Așa vorbește de blând și primește cu bunătate pe fiecare, de ți-i mai mare dragul să te duci la el!”; cuvântul celălalt, „- I-auziți glasul unui cucoș, zise celălalt plăieș.”, „- Ce ți-i scris în frunte ți-i pus; chef și voie bună, zise celălalt scoțând o hrincă înghețată din desagi,…”; cuvântul numaidecât, „ – Numaidecât popă, zise tata.”, „- Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băiatul tău oleacă de carte, nu numaidecât pentru popie, cum chitește Smaranda, că și popia are multe năcăfale, e greu de purtat.”

Prin procedeul compuneri formându-se un pronume avem cuvântul patruzeci prezent în opera lui Ion creangă „Și merg ei o zi, merg două, și merg patruzeci și nouă,…”.

În operele lui Ion Creangă întâlnim și cuvinte ce formează relații sintactice de tip hipotaxă (subordonare), astfel avem ca exemplu cuvântul preaputernice  „- Să trăiți mulți ani cu bine, luminate și preaputernice împărate!”.

CONCLUZII

Ion Creangă a fost preocupat în mod permanent în opera sa artistică de realizarea unor norme literare unitare ale limbii românești de cultură. Caracteristică pentru scrisul Iui Creangă, ca de altfel, și pentru alți scriitori și oameni de cultură moldoveni, este inovația.

Pe la mijlocul secolului al XlX-lea, tradiția literară moldovenească era încă puternică, astfel că unele deprinderi căpătate în timpul școlii se reflectă în variantele fonetice pe care le întîlnim în opera sa, de exemplu, finalul iu al unor cuvinte și forme (călcăiu, căpătăiu) sau variantele cîne, pîne, mine.

Ion Creangă este un clasic viu al literelor noastre, care nu numai se studiază, ci se și citește cu plăcere, afirmându-se ca o prezență spirituală contemporană cu fiecare generație. 

Este foarte posibil ca expresivitatea unor variante fonetice populare și regionale, să fi jucat un rol în acceptarea acestora în limba scrisă a lui Ion Creangă. Acestuia i se vor fi părut mai inimoase și îi sunau mai bine unele variante fonetice sau unele forme gramaticale specifice graiului moldovenesc. Creangă, chiar exagerînd uneori, a promovat în scrierile sale normele literare, devenite unice, ale limbii române de cultură.

În scrierile lui Creangă sunt atestate, pentru prima dată, următoarele cuvinte: balcîz,-ă (1881), a bădădăi (1878), a bindisi, boliște (1880), bongoase (1880), cabazlîc (1888), chendimă (1882), chirandă (1881), chirfosală (1881), chițibuș (1877), a se cioșmoli (1877), cobăit,-ă (1881), crancalîcuri (1878), a fojgăi, ghibirdic (1881), a ghigosi (1877), homili (1882), a horhăi (1876), mahorcă (1878), Michiduță (1876), a morocăni (1876), oligon (1882), onanie (1877), petasti (1882), pohonț (1878).

Vocabularul operei lui Creangă este studiat, pentru prima dată, amănunțit, din perspectiva stratigrafică, adică etimologică și istorică.

Expresiile sau locuțiunile idiomatice sunt foarte numeroase în opera lui Creangă. Au fost discutate și au fost propuse soluții etimologice și semantice noi în cazul unor expresii cum sînt: a face brînză cu cineva, a face un berian, a se căuta, cheag zbîrcit, cuc armenesc, a i se face cuiva (de) pe ursită, fecior de ghindă, fătat în tindă, a fi toate cu lapte, a le crede toate lăptoase, a ști moarea cuiva, a aduce noră pe cuptor, a se prinde cu mîinile de vatră, a-și găsi popa, somn popesc, a o lua în porneală, a-iface cuiva un topor, a-i duce cuiva vergile.

Câmpurilor onomasiologice ale lexicului lui Creangă, sunt bine reprezentate prin intermediul câmpurilor referitoare la viața spirituală, religioasă în primul rând, la calendarul bisericesc, la denumirile dracului, la superstiții, ființe mitologice, vrăjitorii, practici magice și la obiceiuri la înmormântare. Din domeniul vieții materiale, cel mai bine este reprezentat câmpul onomasiologic referitor la prelucrarea firului, la tors și la țesut, după care vin grupurile de cuvinte din domeniile cizmărie, drogherie sau spițerie, păstorit, terminologia carului.

Obiectul cercetării nu 1-a constituit analiza funcției estetice, artistice, a fenomenelor de limbă, în calitatea acestora de expresie a unei viziuni artistice, a unei anumite sensibilități a scriitorului studiat. Cercetări în acest sens sunt destul de numeroase, atât în țară, cât și în străinătate.

Lucrarea de față a fost dedicată faptelor de limbă ca mijloc de comunicare al scriitorului Ion Creangă și studiului normelor limbii de comunicare, normelor limbii comune, de cultură, din epoca lui Creangă.

Derivarea este, alături de compunere și schimbarea valorii gramaticale, un important mijloc intern prin care limba noastră își creează termeni noi, lărgindu-și astfel posibilitățile de exprimare nuanțată.

Derivarea prin sufixe și prefixe este un procedeu pur românesc de formare a cuvintelor deoarece el se folosește în exclusivitate de elemente românești: cuvintele-bază de la care se formează noile unități lexicale prin sufixe și prefixe sunt cuvinte românești, fie ele moștenite, împrumutate sau formate în interiorul limbii române, ele sunt mai vechi în limbă și aparțin aceleiași familii lexicale ca și noile formații, iar prefixele și sufixele, chiar dacă sunt moștenite sau mai noi în limbă, prin împrumuturi din alte limbi romanice, chiar dacă sunt mai productive sau mai puțin productive, totuși, sunt elemente românești din moment ce pot fi recunoscute și în structura unor cuvinte împrumutate și sunt suprimate și înlocuite cu altele în procesul derivării prin sufixe și prefixe.

Printr-un studiu atent al procesului derivativ, am reușit să sistematizăm noțiunile de cuvânt de bază (elementul fundamental pentru formarea cuvintelor derivate, înzestrat cu un anumit sens pe care-1 trimite și acestora), de rădăcină sau de radical (alcătuit din sunetele comune cuvântului de bază și cuvintelor derivate de la acesta), de sufixe și prefixe (grupuri de sunete adăugate la sfârșitul – sufixele – sau la începutul – prefixele – rădăcinii, pentru a forma un cuvânt nou) în limba română.

Prin formarea cuvintelor sunt formulate explicații noi referitoare la derivatele de tipul mustață-musteață, cranacalîc, -uri, pașnic, a (se) împuia-a (se) puiezi.

Deosebirea fundamentală între sufixe și prefixe este reprezentată de faptul că, primele sunt capabile să schimbe categoria gramaticală a cuvintelor de bază, îmbogățind astfel aproape toate clasele morfologice, în vreme ce prefixele nu realizează acest lucru.

Indiferent de tendințele înregistrate în limba română actuală, derivarea rămâne modalitatea internă principală de îmbogățire a vocabularului, fie că ea conduce la crearea unor termeni necesari care să umple un „gol” lexical, fie că dă naștere unor termeni „de lux”, majoritatea cu caracter ironic sau glumeț.

Trecerea în revistă a principalelor aspecte ale formării cuvintelor în operele lui Ion Creangă pune clar în lumină caracterul predominant al procedeului de derivare. El nu rezultă numai din marea frecvență a combinațiilor temă-sufix, ci și din faptul că anumite creații lexicale sunt în mod spontan derivate, nu compuse.

BIBLIOGRAFIE

Apostolescu M., – I. Creangă între marii povestitori ai lumii, Editura Minerva, București, 1978

Arvinte V., – Normele limbii literare în opera lui Ion Creangă, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2008

Avram M., – Cuvintele limbii române între corect și incorect, Editura Cartier, Chișinău, 2001

Bidu-Vrănceanu A., Călărașu C., Ionescu-Ruxăndoiu L., Mancaș M., Pană Dindelegan G., (et alii) – Dicționar de științe ale limbii, ed. rev. și adăugită, Editura Nemira, București, 2005

Călinescu G., – Ion Creangă, Editura pentru literatură, București, 1966

Coșeriu E., – Filozofia limbajului // Fonetică și dialectologie. XX-XXI: (2001-2002). Editura Academiei Române, București, 2004

Coteanu I., – Gramatică. Stilistică. Compoziție, Editura Științifică, București, 1990

Dumitrescu F., – Dinamica lexicului românesc, Editura Logos, București, 1994

Ene A., – Introducere în lexicografie: probleme teoretice și aplicații, Editura Universității „Transilvania”, Brașov, 2008

Goga M., – Limba română. Morfologie. Sintaxă: Ghid de analiză morfosintactică. Ediția a 2-a rev. și adăugită. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1998

Grădinaru D., – Creangă, Editura Allfa, București, 2002

Guțu Romalo V., – Corectitudine și greșeală. Limba română de azi, Editura Humanitas Educațional, București, 2000

Iliescu A., – Gramatica aplicată a limbii române, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003

Ionescu E., – Manual de lingvistică generală, Editura ALL, București, 1992

Iordan I., – Stilistica limbii române, Editura Științifică, București, 1975

Lyons J., – Introducere în lingvistica teoretică, Editura Științifică, București, 1995

Mihail Z., Osiac M., – Lingvistică generală și aplicată, Editura Fundației România de mâine, București, 2006

Oprea I., Nagy R., – Istoria limbii române literare. Epoca modernă. Editura Universității, Suceava, 2002

Panu G., – Amintiri de la Junimea din Iași, ediție îngrijită, prefață și tabel cronologic de Z. Ornea, editura Polirom, Iași, 2013

Popa Ghe., – Unitatea în diversitate a lingvisticii, Revistde lingvistică și știinbță literară, 2003, nr. 1-2

Popescu M., – Dicționar de expresii în limba română, Editura ALL Educațional, București, 2004

Stoichițoiu-Ichim, A., – Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influențe, creativitate, Editura ALL, București, 2008

Țibrian C-tin – Structura limbii române în trecut și în prezent, Editura Universității din Pitești, Pitești, 2004

Toma I., Silvestru E., Chișu L., – Compediu de limba română, Editura Fundației România de mâine, București, 2005

Toșa C., – Dicționar de terminologie gramaticală, lexicală și fonetică. 1001 de termeni., Casa de Editură „Mureș”, Tîrgu Mureș, 2002

Vasilache Gh., N., – Ghid ortografic și ortoepic al limbii române, ed. a II-a revizuită și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2006

Vintilă-Rădulescu I., (coord.) – (DOOM 2) Dicționarul ortografic, ortoepic șmorfologic al limbii române, ed. a II-a revizuită și adăugită (sub egida Academiei Române și a Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”), Editura Univers Enciclopedic, București, 2005

Zafiu R., – Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universitară, București, 2001

BIBLIOGRAFIE

Apostolescu M., – I. Creangă între marii povestitori ai lumii, Editura Minerva, București, 1978

Arvinte V., – Normele limbii literare în opera lui Ion Creangă, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2008

Avram M., – Cuvintele limbii române între corect și incorect, Editura Cartier, Chișinău, 2001

Bidu-Vrănceanu A., Călărașu C., Ionescu-Ruxăndoiu L., Mancaș M., Pană Dindelegan G., (et alii) – Dicționar de științe ale limbii, ed. rev. și adăugită, Editura Nemira, București, 2005

Călinescu G., – Ion Creangă, Editura pentru literatură, București, 1966

Coșeriu E., – Filozofia limbajului // Fonetică și dialectologie. XX-XXI: (2001-2002). Editura Academiei Române, București, 2004

Coteanu I., – Gramatică. Stilistică. Compoziție, Editura Științifică, București, 1990

Dumitrescu F., – Dinamica lexicului românesc, Editura Logos, București, 1994

Ene A., – Introducere în lexicografie: probleme teoretice și aplicații, Editura Universității „Transilvania”, Brașov, 2008

Goga M., – Limba română. Morfologie. Sintaxă: Ghid de analiză morfosintactică. Ediția a 2-a rev. și adăugită. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1998

Grădinaru D., – Creangă, Editura Allfa, București, 2002

Guțu Romalo V., – Corectitudine și greșeală. Limba română de azi, Editura Humanitas Educațional, București, 2000

Iliescu A., – Gramatica aplicată a limbii române, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003

Ionescu E., – Manual de lingvistică generală, Editura ALL, București, 1992

Iordan I., – Stilistica limbii române, Editura Științifică, București, 1975

Lyons J., – Introducere în lingvistica teoretică, Editura Științifică, București, 1995

Mihail Z., Osiac M., – Lingvistică generală și aplicată, Editura Fundației România de mâine, București, 2006

Oprea I., Nagy R., – Istoria limbii române literare. Epoca modernă. Editura Universității, Suceava, 2002

Panu G., – Amintiri de la Junimea din Iași, ediție îngrijită, prefață și tabel cronologic de Z. Ornea, editura Polirom, Iași, 2013

Popa Ghe., – Unitatea în diversitate a lingvisticii, Revistde lingvistică și știinbță literară, 2003, nr. 1-2

Popescu M., – Dicționar de expresii în limba română, Editura ALL Educațional, București, 2004

Stoichițoiu-Ichim, A., – Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influențe, creativitate, Editura ALL, București, 2008

Țibrian C-tin – Structura limbii române în trecut și în prezent, Editura Universității din Pitești, Pitești, 2004

Toma I., Silvestru E., Chișu L., – Compediu de limba română, Editura Fundației România de mâine, București, 2005

Toșa C., – Dicționar de terminologie gramaticală, lexicală și fonetică. 1001 de termeni., Casa de Editură „Mureș”, Tîrgu Mureș, 2002

Vasilache Gh., N., – Ghid ortografic și ortoepic al limbii române, ed. a II-a revizuită și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2006

Vintilă-Rădulescu I., (coord.) – (DOOM 2) Dicționarul ortografic, ortoepic șmorfologic al limbii române, ed. a II-a revizuită și adăugită (sub egida Academiei Române și a Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”), Editura Univers Enciclopedic, București, 2005

Zafiu R., – Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universitară, București, 2001