Derivarea In Limba Romana

CUPRINS

DERIVAREA IN LIMBA ROMÂNĂ

Capitolul 1- Consideratii introductive……………………………………………………………………………p.

Principalele procedee de formare a cuvintelor în limba română…………………….p.

Derivarea………………………………………………………………..p.

Compunerea……………………………………………………………..p.

Schimbarea valorii gramaticale………………………………….……..p.

Capitolul 2- Derivarea prin substitutie de afixe……………………………….………………p.

2.1 Derivarea prin substitutie de prefixe……………………………………..………….p.

2.1.1 Verbe formate prin substituție de prefixe…………………………………………..p.

2.1.2 Verbe formate prin substituția lui în- cu des-…………………………………….p.

2.1.3 Verbe derivate prin substituția lui –a cu –des……………………………………..p.

2.1.4 Verbe derivate prin substituția lui îm- cu răs-……………………………………p.

2.1.5 Verbe derivate prin substituția prefixului de- cu re-…………………………….p.

2.1.6 Substantive formate prin substituție de prefix……………………………………p.

2.1.7 Adjectivele formate prin substituție de prefix…………………………………….p.

2.2 Derivarea prin substitutie de sufixe……………………………………………………………..p.

2.2.1 Substantive derivate prin substituție de sufixe…………………………………….p.

2.2.2 Substantive în –ism derivate prin substituție de sufix de la adjective în

–ic. ………………………………………………………………………………………………………p.

2.2.3 Substantive derivate prin substituția lui –ie cu –ism……………………………p.

2.2.4 Substantive derivate prin substituția sufixului –ist cu –ism…………………..p.

2.2.5 Substantive derivate prin substituția sufixului –ică prin –ist…………………p.

2.2.6 Substantivele derivate prin substituția lui –ie cu –ist………………………….p.

2.2.7 Adjectivele formate prin substituție de sufixe de la substantive…………….p.

2.2.8 Adjective în –ist derivate prin substituția sufixului –ism. ……………………p.

2.2.9 Adjective în –ist derivate prin substituția sufixului –ie. ………………………p.

2.2.10 Adjective în –ic derivate prin substituția sufixului –ie. …………………….p.

2.2.11 Adjectivele în –ic derivate prin substituția sufixului –ism…………………p.

2.2.12 Verbe formate prin derivare realizată prin substituție de sufixe………….p.

2.2.13 Verbe derivate prin substituția lui -ie cu -iona. ………………………………..p.

2.2.14 Verbe derivate prin substituția sufixului -iune cu sufixul –iona. ………..p.

2.2.15 Verbe derivate prin substituția sufixului -ic cu -iza…………………………..p.

2.3 Compunerea………………………………………………………………………………………………………………p.

2.3.1 Compunerea din cuvinte întregi……………………………………………………………p.

2.3.2 Compusele de tip substantival……………………………………………………………..p.

2.3.3 Compusele de tip adjectival………………………………………………………………..p.

2.3.4 Compusele adjectivale de tip „ asintactic” …………………………………………….p.

2.3.5 Adjectivele compuse parasintetice………………………………………………………..p.

Capitolul 3- Tendinte ale derivarii in limba romana ……………………………………………………….p.

3.1 Dеrivarеa сu рrеfixе……………………………………………………………………………………………….p.

3.2 Dеrivarеa сu ѕufixе…………………………………………………………………………………………..p.

3.2.1 Unitati aberante………………………………………………………………………………….p.

3.2.2 Derivate formate de la cuvinte din franceza…………………………………………..p.

3.2.3 Derivare formate de la o baza neologica………………………………………………..p.

3.2.4 Derivate cuvinte inventate…………………………………………………………………..p.

3.2.5 Dеrivarea рrogrеѕiva…………………………………………………………………………..p.

3.2.5.1 Dеrivarеa рrogrеѕivă multiрlă……………………………………………..p.

3.2.5.2 Dеrivarеa рrin ѕubѕtituțiе dе ѕufixе сu сaraсtеr multiрlu…………p.

3.2.6 Dеrivarеa mixtã obținutã рrin еtimologiе multiрlã intеrnã………………………p.

=== argument ===

ARGUMENT

Lucrarea de față, intitulată “Derivarea în limba românã” prezintă evoluția și îmbogățirea lexicului românesc. Lucrarea are ca obiectiv demonstrarea faptului că schimbările au loc sub ochii noștri și ne face conștienți de drumul parcurs de limba română în ultima perioadã, în direcția modernizării și internaționalizării vocabularului. Formarea cuvintelor este un vast și important capitol al lexicologiei românești, iar derivarea prin substituție de afixe este un procedeu de sine-stătător în acest sistem.

Preferința pentru anumți formanți (sufixe, prefixe, sufixoide, prefixoide), extinderea anumitor procedee de îmbogățire a lexicului (compunere, abrevieri) toate acestea sunt tendințe active în limbi extrem de diverse.

Lucrarea este structurata în trei capitole.

Primul capitol, intitulat „Considerații introductive”, prezintã principalele procedee de formare a cuvintelor în limba românã, și anume: derivarea (progresivã, regresivã, prin substituție de afixe), compunerea și schimbarea valorii gramaticale).

Cel de-al doilea capitol, intitulat „Derivarea prin substituție de afixe” conține cele trei subcapitole „Derivarea prin substituție de prefixe”, „Derivarea prin substituție de sufixe” și “Compunerea”, în care sunt prezentate pe larg aceste procedee de formare a cuvintelor în limba românã.

Derivarea prin substituție de afixe este un procedeu pur românesc de formare a cuvintelor deoarece el se folosește în exclusivitate de elemente românești: cuvintele-bază de la care se formează noile unități lexicale prin substituție de afix sunt cuvinte românești, fie ele moștenite, împrumutate sau formate în interiorul limbii române, ele sunt mai vechi în limbă și aparțin aceleiași familii lexicale ca și noile formații, iar afixele, chiar dacă sunt moștenite sau mai noi în limbă, prin împrumuturi din alte limbi romanice, chiar dacă sunt mai productive sau mai puțin productive, totuși, sunt elemente românești din moment ce pot fi recunoscute și în structura unor cuvinte împrumutate și sunt suprimate și înlocuite cu altele în procesul derivării prin substituție de afixe.

Primul subcapitol face referire la verbele formate prin substituție de prefixe, verbele formate prin substituția lui în- cu des-, verbele derivate prin substituția lui –a cu –des, verbele derivate prin substituția lui îm- cu răs-, cele derivate prin substituția prefixului de- cu re-, substantivele formate prin substituție de prefix, adjectivele formate prin substituție de prefix.

Cel de-al doilea subcapitol prezintã aspecte legate de substantive derivate prin substituție de sufixe, substantive în –ism derivate prin substituție de sufix de la adjective în –ic , substantive derivate prin substituția lui –ie cu –ism, substantive derivate prin substituția sufixului –ist cu –ism, substantive derivate prin substituția sufixului –ică prin –ist, substantivele derivate prin substituția lui –ie cu –ist, adjectivele formate prin substituție de sufixe de la substantive, adjective în –ist derivate prin substituția sufixului –ism, adjectivele în –ist derivate prin substituția sufixului –ie, adjectivele în –ic derivate prin substituția sufixului –ie, adjectivele în –ic derivate prin substituția sufixului –ism, verbele formate prin derivare realizată prin substituție de sufixe, verbele derivate prin substituția lui -ie cu –iona, verbele derivate prin substituția sufixului -iune cu sufixul –iona și verbele derivate prin substituția sufixului -ic cu –iza. Derivarea prin substituție de sufixe se deosebește de derivarea prin substituție de prefixe prin locul afixului suprimat și înlocuit (la finalul rădăcinii în cazul de față), precum și prin varietatea cuvintelor nou-formate.

Cel de-al treilea subcapitol trateazã aspecte legate de compunerea în limba romana (compunerea din cuvinte întregi, compunerea de tip substantival, compunerea de tip adjectival etc.). Compunerea din cuvinte întregi este reprezentată de un număr foarte mare de creații substantivale și de o categorie mai restrânsă de formații adjectivale. Compusele de tip adjectival, proprii stilului științific și celui publicistic.

Capitolul trei este intitulat “Tendințe ale derivãrii în limba românã” și prezintã tendințele din ultima vreme a procesului de derivare.

Ultima parte a lucrarii “Concluziile” prezinta rezultatele cercetarii.

=== bibl ===

BIBLIOGRAFIE

Alexandru Graur, Introducere în lingvistică, ediția a II a, București, 1972, Editura Științifică

Alexandru Rosetti, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, București, 1968, Editura pentru literatură

Atlas de mitocănie urbană. Un demers de bun simț, București, Editura Art, 2009

Avram Mioara, Considerații asupra dinamicii limbii și asupra studierii ei în româna actuală, vol. Aspecte ale limbii române actuale, II, București, Editura Universității, 2003;

Avram Mioara, Noutăți reale și noutăți aparente în vocabularul românesc actual, în Limbă și Literatură, vol.I, 1998;

Avram Mioara,Vocabularul actual al limbii române actuale, în LLR,1997, vol.3;

Bidu-Vrânceanu, Angela, Dinamica sensurilor în româna actuală, în LL,1997, vol.3-4;

Bidu-Vranceanu, Angela, Dinamica vocabularului românesc după 1989. Sensuri „deviate” ale termenilor tehnico-științifici, în LL,1995, vol.I;

DEX- Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, București, 1975;

Dimitrescu , Florica, Un procedeu de exprimare a superlativului în româna actuală, în „Drumul neîntrerupt al limbii române”, Editura Clusium, Cluj-Napoca,2002;

Dimitrescu, Florica, Dicționar de cuvinte recente, editia a doua, Logos, Bucuresti, 1997;

Gheție, Ion, Introducere în studiul limbii române literare, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1982;

Guțu Romalo, Valeria, Nou și vechi în limba română actualaă, în LL,1997, vol.3;

Hristea, Theodor, Ortografia și ortoepia neologismelor românești (cu specială referire la împrumuturile recente) , în LL, 1995, vol.2;

Hristea, Theodor (coord.), Sinteze de limba română, ediția a treia, Editura Albatros, București, 1984;

Iordan, Iorgu, Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor”, ediția a doua, Editura Socec, București, 1948;

Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române, ediția a doua, Editura Științifică, București, 1975;

Magdalena Popescu, Sufixe productive și neproductive în SCL, anul IX (1973), nr.2,

Marcu, Florin, Constant Maneca, Dicționar de neologisme, ediția a treia, Editura Academiei, București, 1978;

Ocheșeanu, Rodica, Prefixe superlative în limba română, în SMFC, I, Editura Academiei Republice Populare Române, 1959;

Preda, Irina, Imbogățirea lexico-semantică a limbii române actuale (cu privire specială la perioada postdecembristă) în, LR, XLI, 1992, nr.9, nr.10;

Pușcariu, Sextil, Limba română I. Privire de lingvistică generală, vol.I, Editura Academiei, 1959;

Radu Paraschivescu, Ghidul nesimțitului, București, Editura Humanitas, 2006

Stoichițoiu Ichim, Adriana, Un prefixoid la modă „MEGA”, în, „Actele Colocviului Catedrei de limba română”, 22-23 noiembrie, 2001, Editura Universității din Bucuresti, 2002;

Stoichițoiu Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, Influențe, Creativitate, Editura All Educational, București, 2001;

Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, București, 1968, Editura Științifică

Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universității din București, 2003;

=== cap 2 ===

CAPITOLUL 2

DERIVAREA PRIN SUBSTITUȚIE DE AFIXE

Derivarea prin substituție de afixe este un procedeu de sine-stătător în cadrul sistemului de formare a cuvintelor în limba română. Unii cercetători1 consideră procedeul meționat drept un aspect al derivării regresive.

Cele două procedee au în comun faptul că se suprimă de fiecare dată un prefix sau un sufix derivativ, însă în cazul derivării realizate prin substituție de afixe se adaugă tot un morfem de ordinul afixelor derivative.

În cazul derivării regresive lexicale, după ce se suprimă un afix real sau aparent, nu se mai adaugă nimic, sau se adaugă numai morfeme gramaticale care ajută la încadrarea cuvântului nou-format într-o categorie lexico-gramaticală și la realizarea flexiunii. De exemplu, regiza este format de la regizor (împrumutat din germană, unde există subst.Regisseur) prin înlăturarea sufixului substantival -or, dar ceea ce rezultă, adică segmentul regiz- nu poate fi considerat un cuvânt nou, de aceea i se adaugă morfemul –a care încadreză cuvântul în clasa morfologică a verbelor de conjugarea I, ajutând, astfel, si la realizarea flexiunii acestuia.

La cuvintele formate prin substituție de afixe, după înlaturarea afixului derivativ se adaugă un afix derivativ. Verbele despleti, dezgropa nu s-au format direct de la temele plete, groapă, ci de la mai vechile în limba împleti, îngropa prin înlocuirea lui în- cu des-, drept model servind perechile antonimice de felul lui: închide – deschide, îmbrăca- dezbrăca, în cazul cărora ambele elemente ale cuplurilor de cuvinte sunt mostenite din latină: închide < lat.includere,deschide< lat.discludere; îmbraca <lat. *imbracare, dezbrăca< lat. *disbracare

La baza ambelor procedee de formare a cuvintelor-derivarea regresivă și derivarea realizată prin substituție de afixe-stă întotdeauna un proces de analogie cu perechi de cuvinte existente ale căror elemente sunt moștenite sau împrumutate, deci anterioare în limba noilor unități lexicale. În cazul derivării inverse există în limbă perechi de genul: fonolog – fonologie, lexicolog – lexicologie cu elementele explicabile prin împrumut (fonolog< fr.phonologue, fonologie < fr. phonologie, lexicolog< fr.lexicologue, lexicologie <fr.lexicologie) care constituie în limbă modelul ce stă la baza formării cuvintelor prin acest procedeu.

Derivarea prin substitutie de afixe se deosebește și de procedeul derivării propriu-zise sau progresive.

Mioara Avram1 explică diferența dintre derivatele propriu-zise și derivatele prin substitutie de afixe (deși nu folosește conceptul ca atare) prin aceea că în cazul derivatelor propriu-zise prezența afixului se recunoaște prin raportarea la un cuvânt de bază (simplu, derivat sau compus) existent în limba română, deci întâlnit și independent în timp ce în cazul derivatelor prin substituție de afixe se recunoaște numai afixul prin opoziție cu alte formații derivate, cu o temă comună, inexistentă ca un cuvânt independent.

Astfel, cuvintele desface, dezechilibra sunt derivate propriu-zise, prefixul des-, cu varianta sa fonetică dez- atașându-se unor cuvinte care există și independent în limba română: face și echilibra . Nu același lucru se poate spune și despre cuvintele despresura și dezvăța. În cazul acestora se recunoaște prefixul des-(dez-), însă temele la care se atașează nu există independent în limbă, ci sunt teme comune și altor formații prefixate, adică împresura respectiv învăța.

Așadar, mecanismul însuși de formare a cuvintelor prin substituție de afixe se deosebește de cel al derivării propriu-zise sau progresive și de cel al derivării regresive sau inverse. În timp ce derivatele propriu-zise se formează prin adaugarea unui afix la un cuvânt deja existent în limbă, având sens și independent, derivatele realizate prin substituție de afixe presupun mai întâi suprimarea unui afix (ca și în cazul derivării regresive), iar la tema ramasă se adaugă tot un un afix derivativ (ceea ce nu se întamplă la derivatele regresive, în cazul cărora la temele rămase se adaugă cel mult un morfem gramatical, care ajută la încadrarea noului cuvânt într-o clasă lexico-gramaticală și la realizarea flexiunii).

Derivarea realizată prin substituția afixelor trebuie, deci, inclusă în sistemul formării cuvintelor în limba română ca procedeu derivativ de sine-stătător, în sprijinul acestei afirmații venind atât diferențele amintite între mecanismul de formare a cuvintelor prin derivare prin substituție de afixe și cel de formare a cuvintelor prin derivarea progresivă, dar și regresivă, cât și posibilitatea aplicării câtorva criterii în stabilirea faptului că anumite cuvinte s-au format prin procedeul derivării prin substituție de afixe.

Aceste criterii sunt:

Criteriul cronologic. În crearea unor unități lexicale noi vorbitorii de limbă

română au ca model perechi de cuvinte mai vechi în limbă, moștenite sau împrumutate și printr-un proces de analogie cu acele perechi formează noi cuvinte. Prin procedeul derivării prin substituție de afixe se înlătură un afix de la un cuvânt mai vechi în limbă, fie el moștenit, împrumutat sau format pe teren românesc și se adaugă un nou afix derivat, prin analogie cu modelele existente.

b)Criteriul structural. Ceea ce este specific derivării prin substituție de afix este faptul că noul cuvânt se raportează întotdeauna la un alt cuvânt din limbă (conform criteriului cronologic), de care este legat formal, deci structural. În structura noilor cuvinte se recunoaște numai afixul prin opoziție cu alte formații derivate având o temă comună inexistentă independent în limbă.

c)Însă cele două criterii, cronologic și structural, sunt insuficiente pentru a explica formarea unui nou cuvânt prin substituție de prefix sau de afix de la un alt cuvânt existent în limbă. Cel care probează găsirea etimologiei unei unități lexicale în altă unitate lexicală mai veche în limbă, fie ea moștenită, împrumutată sau formată pe teren românesc este criteriul semantic. Fără criteriul semantic ar fi greu de explicat că un nou-creat s-a format prin substituție de afix de la un cuvânt mai vechi doar fiindcă cele două cuvinte seamănă foarte mult din punct de vedere formal.

DERIVAREA PRIN SUBSTITUȚIE DE PREFIXE

Derivarea prin substituție de prefixe este una dintre cele două tipuri ale derivării realizate prin substituție de afixe și ceea ce o deosebește de cealaltă variantă (derivarea prin substituție de sufixe) este poziția pe care o are segmentul suprimat și înlocuit de altul de același fel în cadrul cuvântului nou format. Afixul substituit în cazul de față este de ordinul prefixelor.

Din FCLR1 aflăm că prefixele sunt ‘’afixe adăugate înaintea unui cuvânt întreg (simplu,derivat sau compus) existent în limbă, înaintea rădăcinii unui asemenea cuvânt (la care se adaugă și un sufix în cazul derivării parasintetice de tip regresiv) sau înaintea unor teme inexistente sub forma unor cuvinte independente (de obicei, elemente de compunere).’’

Ceea ce nu se precizează în tratatul de Formare a cuvintelor în limba română este faptul că prefixele sunt afixe care se adaugă înaintea temei rămase după suprimarea unui alt prefix, cuvintele care rezultă fiind tot derivate , însă prin substituție de prefix.

După stuctura lor morfologică, prefixele sunt simple, când nu se mai pot analiza în unități mai mici și complexe, când structura lor permite identificarea unor unități mai mici, dar întregul complex funcționează ca un element unic de derivare. Prefixele complexe sunt, la rândul lor, de două feluri: combinate, când rezultă din combinarea a două prefixe simple, și dezvoltate, când rezultă din îmbinarea unui prefix simplu cu un element neprefixal. Însă marea majoritate a prefixelor limbii române sunt simple.

Tot prefixele simple sunt și cele care interesează în cazul derivării prin substituție de prefixe. În tratatul FCLR sunt consemnate 86 de prefixe simple2, însă pentru procedeul derivării prin substituție de prefixe ne sunt de folos mult mai puține, și anume: des- care îl substituie pe în- și pe a-; con- și răs- care substituie același prefix simplu,în-, dar și pe des-, precum și re-, ( mult mai rar), care îl substituie pe de-, variantă fonetică a aceluiași des-. Aceste prefixe simple au exclusiv funcție în formarea cuvintelor, fiind lipsite de existență autonomă. Singurul dintre prefixele care prezintă importanță pentru procedeul derivării prin substituție de prefixe și care are funcție paralelă de cuvânt independent este a-, care poate exista și ca prepoziție.

Prefixele sunt afixe care se deosebesc de sufixe prin poziția pe care o au în formațiile create: înaintea (rădăcinii) cuvântului de bază. În general, se consideră că pricipala deosebire funcțională dintre prefixe și sufixe ar fi aceea că prefixele nu pot antrena – folosite singure – schimbarea valorii gramaticale (trecerea la altă parte de vorbire) a derivatului față de cuvântul de bază. Însă tot în FCLR1 se spune că există anumite situații când se întâlnește derivarea eterogenă simplă sau pur prefixală (de la o parte de vorbire se formează alt cuvânt aparținând altei părți de vorbire) și anume când se formează un substantiv de la un adjectiv sau participiu: afluent, sau un adjectiv de la un substantiv: aton, antidrog, inodor. Se poate forma un substantiv de la un adverb: neunde, sau de la un verb: nefiind "neființă’’.

Pentru derivarea prin substituție de prefixe rămâne valabilă distincția dintre prefixe și sufixe din punct de vedere funcțional, deoarece atunci când se substituie un prefix se formează un nou cuvânt, fără a schimba clasa lexico-gramaticală. De exemplu, de la un verb, ameți se formează tot un verb prin substituție de prefix: dezmeți, de la un substantiv se formează tot un substantiv prin același procedeu: răsfrânare de la înfrânare , iar de la un adjectiv se formează un alt adjectiv: răsfrânat de la înfrânat.

Deși cele mai productive sunt prefixele neologice, cu caracter cult și etimologie multilplă, DCR2 înregistrează și un număr (relativ redus) de cuvinte derivate cu prefixe vechi, de origine latină sau slavă.

Se poate menționa, în acest sens, prefixele de origine latina în-/îm-, care dau naștere unor cuvinte ca: încifra, format ca antonim al verbului a descifra, destul de vechi și de răspândit (cf. După ce a citit o carte el consultă un cronicar literar în „ Scânteia” 1970 nr. 8389 p.4/5), îmborcana, împoma, înnaveta și prefixul de origine slavă veche, ne-, foarte activ în formarea antonimelor unor adjective: neașteptat, nedorit, nefiresc, nemeritoriu, nediseminare, neetanșitate, neprotejat, neșifonabilitate.

Un caz interesant prin mulțimea derivatelor, dar și prin fenomenul cunoscut sub numele „ dublete etimologice”, este reprezentat prin prefixul vechi cu valoare negativă de(s)- /de(z)-, moștenit din latină și consolidat prin împrumuturi de origine franceză, din care româna a detașat prefixul neologic de- . Derivatele (verbale, substantivale, adjectivale) exprimă contrariul cuvântului – bază sau anularea acțiunii verbului (dezaburire, dezalergizare, desfia, dezideologizare, dezideologizat, decomunicare, dedughenizare, destabiliza, detensiona).

Un număr mare de derivate prefixate formate pe teren românesc exprimă sensuri temporale cu ajutorul prefixelor latino-romanice: ante- (antecalculație, anteprogramat); pre- (prealabil, preambalare, precomanda, precompetițional, preconsultare, preorașenesc, presesiune, prespălat); post- (postcomunist, postcurativ, postdecembrist, postelectoral, postgaranție, posttotalitar).

Alte prefixe neologice productive sunt co- (colider, copatron, coregizor, coscenarist) și iterativul re- (reactualiza, realegere, recalifica, refolosibil, revopsire).

Acest procedeu, al derivării prin substituție de prefix constă în derivarea unui număr mic de substantive și de adjective, cele mai multe cuvinte nou formate astfel fiind verbe. Etimologiile cuvintelor folosite ca exemple pentru explicarea mecanismelor derivării prin substituție de prefixe sunt verificate după DEX, DLRM și DLR2, iar pentru certitudinea că fiecare cuvânt este format prin substituție de prefix și nu prin alt procedeu de formare a cuvintelor, sunt aplicate cele trei criterii: cronologic, structural, dar mai ales cel semantic.

Ceea ce mai trebuie precizat în legătură cu procedeul derivării realizate prin substituție de prefixe este faptul că după suprimarea prefixului de la cuvântul- bază, ceea ce rămâne este o temă inexistentă în limba română ca o unitate lexicală separată. Dar și aici pot interveni probleme, deoarece substituția de prefix se realizează nu numai în cazul unor cuvinte bază moștenite sau împrumutate (încovoia< cf. sl. kovati, ‘’a făuri’’; înfrâna< lat. infrenare), ci, de cele mai multe ori, se realizează în cazul unor cuvinte bază formate pe teren românesc ( încolăci< în- +colac; încreți< în- + creț; împături< îm- + pătură). După suprimarea prefixului în- de la cele trei derivate,încolaci , încreti și împaturi temele rămase , -colăci , -creți , respectiv –pături seamănă foarte bine cu cele trei cuvinte care au stat inițial la baza formării prin derivare: colac , creț și pătură. S-ar putea crede, astfel, că descolăci, descreți și despături s-au format de la cele trei unități lexicale de la care s-au format și derivatele cu prefixul în-, dar ceea ce conferă certitudinea că derivatele mai sus amintite în des- sunt formate nu prin derivare progresivă de la bazele colac, creț și pătură, ci prin derivare prin substituție de prefix este criteriul semantic. Pentru a descolăci, descreți sau despături un obiect, se presupune că mai întâi există o acțiune de încolăcire, încrețire și împăturire. Nu poți să desfaci un lucru decât dacă acesta nu e mai întâi făcut, transformat în starea care permite desfacerea ei.

Așadar, ceea ce e specific derivării realizate prin substituție de prefixe este faptul că

segmentul suprimat și înlocuit este un prefix, deci e așezat înaintea rădăcinii cuvântului de

bază, că între cele două cuvinte există o relație semantică, nu numai o asemănare din punct

de vedere formal, iar cuvântul-bază de la care se formează derivatul este anterior în limbă

celui din urmă. Aceasta îndeamnă că în studierea formațiilor în discuție aplicarea criteriului

cronologic este obligatorie.

Verbe formate prin substituție de prefixe

Cele mai multe cuvinte formate prin substituție de prefixe sunt din clasa verbelor. Dețin întâietate verbele formate prin substituția prefixului în- cu des-, iar cele formate prin substituția lui a- cu des-, lui în- cu prefixul con-, în- cu răs-, des- cu răs- și de- cu re- sunt mai puțin numeroase. Noile formații aparțin, în chip firesc, aceleiași clase lexico-gramaticale.

Verbe formate prin substituția lui în- cu des-

Cele două prefixe, în- și des- sunt moștenite din latină. În- este continuatorul latinescului in-, pe iar des- îl continuă în limba română pe dis-, cu varianta sa fonetică, di- înaintea anumitor consoane.

Prefixul în- are în limba română varianta fonetică îm- înaintea bilabialelor b și p: îmbina, împotmoli. El este moștenit din latină prin derivate ca lat. infrangere > înfrângere, lat. Incalciare > rom. încălța și multe altele. Foarte multe derivate s-au format cu ajutorul acestui prefix pe teren românesc: înființa, înflori, înfrunzi, înlemni etc. Acest prefix a fost foarte productiv în limba română veche.

Prefixul în- are următoarele valori în limba română:

transformarea, trecerea de la o stare la alta (valoare eventivă):

dobândirea însușirii denumite de temă: îmbăta, îmbătrâni, îmbolnăvi, îndulci, întineri, etc.

dobândirea unei însușiri asemănătoare cu cea a obiectului denumit de temă, asemănarea cu acel obiect: îmbujora, împietri,”a se preface în piatră”etc.

transformarea în obiectul denumit de bază: îmbrânzit, încenușa, întăciuna;

dobândirea obiectului denumit de temă, dotarea cu acel obiect: îmburuiena, încercăna, înflori, înfrunzi, înzăpezi;

realizarea unei acțiuni cu ajutorul obiectului denumit de temă: îmbrobodi, încleia, înhăma, înjuga;

asemănarea cu obiectul denumit de temă, (în ce privește acțiunea făcută de el): împânzi,”a (se) întinde, ca o pânză”, învăpăia,”a se aprinde ca o văpaie”;

interioritatea (“în”) : înnopta, însera;

rol de indicator (al transformării, al dobândirii unui obiect sau al interiorității): împudra, înfăptui, înghionti etc1.

Prefixul des- este unul privativ și are două variante literare: varianta fonetică dez- înaintea temelor care încep cu o (semi)vocală sau o consoană sonoră(cu excepția lui z): dezmeți, dezexcitare, dezierna, deziotaciza, dezbate, dezlega, dezmembra, dezrădăcina, dezvălui etc. și varianta fonetică de- obligatorie înaintea temelor care încep cu s și ș și neobligatorie înaintea temelor care încep cu j și z: destruna, deșela, dejghebat, dezdrobi. Prefixul des- a fost moștenit din limba latină prin unele verbe derivate, dintre care câteva nu mai pot fi analizate pe baza elementelor componente: despărți< lat. dispartre, dezlega < lat. disligare. El are următoarele valori:

desfacerea, dezlipirea, separarea

obiectului denumit de bază: descăiera, descătărăma, deschinga, descâlci, despacheta, despături, desperechea, despleti, dezbăiera, deznoda;

de obiectul denumit de bază: dezjgheba, desțăra;

negația:

opusul, contariul cuvântului de bază, anularea acțiunii verbului- bază, revenirea la starea anteroiară ( valoare negativă propru-zisă): debloca, decomanda, deconecta, demachia, demonta, depolariza, depopula, descerni, descongestiona, desconsidera, despotcovi etc.

absența, îndepărtarea obiectului sau a calității denumite de cuvântul bază (valoare privativă): decalibra, deparafina, desfrâna, deshăma, despiedica, deznădejde, dezordine etc.

insuficiența, diminuarea: defocalizare, denutriție;

negație indirectă (negarea unei acțiuni dependente de verbul-bază): deconsilia, desfigura;

modificarea, transformarea în sens negativ a obiectului (calității) denumite de bază: denatura, desfigura;

intrarea, pătrunderea într-o anumită perioadă de timp: desprimăvăra, dezvăra,”a intra în (primă)vară”;

rol de indicator (valoare prezentă numai la formațiile cu des-):

al negației: descoji, dezgoli;

al separării, al desfacerii: descotorisi, despierde, dezridica.

Dintre aceste valori ale prefixului în-, respectiv des-, importante sunt acelea prin care derivatele cu prefixul în- oglindesc trecerea de la o stare la alta (îmbăta, împietri) sau dobândirea obiectului denumit de temă ( înflori, înfrunzi), precum și realizarea unei acțiuni cu ajutorul obiectului denumit de temă ( îmbrobodi, încleia, înhăma, înjuga) astfel încât derivatele omoloage realizate prin substituția prefixului cu ajutorul lui des- să arate desfacerea, separarea obiectului denumit de bază (descâlci, dezbrobodi, descleia), opusul, contrariul cuvântului de bază, anularea acțiunii verbului-bază, revenirea la starea anterioară (dezbăta ), precum și absența, îndepărtarea obiectului sau a calității denumite de cuvântul bază (deshăma, desjuga, desfrunzi etc.)

Verbele formate cu des- prin substituția prefixului în- au un sens negativ, deci sunt opuse ca sens verbelor de la care s-au format. Sensul opus cuvintelor bază este dat tocmai de prezența prefixului des-.

În limba română există mai multe perechi antonimice de verbe cu prefixele în- și des- care sunt moștenite din limba latină : încăleca < lat. incaballicare, descăleca < lat. *discaballicare; încărca < * încarricare, descărca< dicarricare; încălța < lat. incalceare, descălța < lat. discalceare; încheia< lat. inclavare, descheia < lat. disclavare; închide < lat. includere, deschide < lat. discludere; îmbrăca < lat. imbracare, dezbrăca < lat. * disbracare. Fiecare cuvânt în des- moștenit din latină are un sens opus omologului său derivat cu ajutorul prefixului în-, iar pe acest tipar al perechilor moștenite din latină s-au format numeroase verbe cu des- ca replică antonimică celor cu prefixul în- formate prin procedeul de care ne ocupăm.

Aceste verbe sunt : descâlci, deschinga, descleșta, descolăci, descotoșmăni, descovoia, descreți, descrucișa, descrunta, descurca, desfăța, desfia, desființa, desfoia, desfrâna, desfrunzi, desfunda, deshăma, deshuma, despăienjeni, despături, desperechea, despiedica, despleti, despodobi, despotmoli, despovăra, desprejmui, despresura, desproprietări, destărnița, destroieni, destruna, desțeleni, deszăpezi, deșeua, deșuruba, dezbăiera, dezbăta, dezbina, dezbrobodi, dezbumba, dezdoi, dezgrădi, dezgropa, dezlocui, deznoda, dezvălui, dezvăța, dezveli și dezvinui (toate acestea consemnate în DEX), la care se adaugă și descheia (DLRM).

Aceste cuvinte derivate prin substituție de prefix se formează de la cuvinte fie moștenite, fie de la cele împrumutate, fie (cel mai adesea) de la cuvinte formate pe teren românesc, deci de la derivate cu prefixe sau de la formații parasintetice.

Verbele formate de la cuvinte-bază împrumutate din slavă sunt: descovoia, dezgrădi și dezveli.

Descovoia este un verb tranzitiv și reflexiv care are ca etimon pe încovoia împrumutat din sl.kovati “a făuri”. Împrumutul din limba slavă este mult mai vechi în limbă decât corespondentul său descovoia. De asemenea, cele două cuvinte sunt foarte asemănătoare din punct de vedere formal, iar ceea ce le deosebește este prefixul (în- versus des-). Chiar dacă încovoia este un împrumut, vorbitorii de limbă română au recunoscut în structura lui un element asemănător cu prefixul în- românesc care ajută la formarea a foarte multe verbe românești în limba română veche. De aceea crearea unui alt verb cu sens opus primului este posibilă cu ajutorul prefixului des- care presupune ieșirea din acea stare denumită de verbul încovoia.

Criteriul semantic probează derivarea lui descovoia de la încovoia prin substituție de prefix. Definiția de dicționar a lui încovoia este “a face să devină sau a deveni curb, a (se) îndoi, a (se) arcui, spec. a (se curba), a (se) deforma în urma unor apăsări exterioare. Fig. A se umili”. Verbul presupune o schimbare de stare, o îndoire, o arcuire, ceea ce demonstrează valoarea eventivă pe care prefixul în- o impune bazei sale. Descovoia este un verb al cărui sens este în strânsă legătură cu cel al opusului său, încovoia, el nu poate fi definit decât cu ajutorul celui din urmă, deoarece presupune o ieșire din starea de îndoire, de arcuire : “a (se) îndrepta un obiect încovoiat, arcuit sau curbat”. Pentru a (se) descovoia un obiect este nevoie ca acesta să fie mai întâi încovoiat. De aceea descovoia este un derivat prin substituție de prefix de la încovoia, prefixul des- având și valoarea de a anula acțiunea verbului bază, deci de revenire la starea anterioară1.

Același lucru se întâmplă și în cazul verbului dezgrădi. Etimonul său, verbul îngrădi este un împrumut din sl. graditi, iar cele două verbe antonime îngrădi și dezgrădi au aceeași structură, singurul element diferențiator fiind prefixul, deoarece dezgrădi < des- +[în] grădi, des- are varianta fonetică dez- înaintea consoanei sonore g. După modelul perechilor antonimice cu in- și dis- moștenite din latină, vorbitorii de limba română l-au derivat pe dezgrădi de la îngrădi prin substituția prefixului. Mai mult, definiția de dicționar a lui îngrădi este “a împrejmui un teren (cu gard, cu uluci, cu zid, etc.), p.ext. a hotărnici. Refl. Fig. A se pune la adăpost, a se apăra cu ajutorul cuiva sau a ceva. A pune limite, a stăvili, pe când dezgrădi este definit ca opus al lui îngrădi datorită valorii prefixului des- de îndepărtare a obiectului denumit de cuvântul bază : “a scoate gardul care împrejmuia un loc, a lăsa (un loc) fără îngrăditură”. Chiar dacă verbul dezgrădi este un cuvânt care se folosește rar în limba română, el este un derivat prin substituție de prefix de la îngrădi, format cu prefixul în- de la o bază derivată de origine slavă.

Verbul dezveli s-a format în limba română de la verbul înveli vcare reprezintă un împrumut din sl. valiti prin substituția prefixului în- cu des- : dezveli < des- + [în]veli. Prefixul des- apare în acest cuvânt cu varianta sa fonetică dez-, deoarece esre înaintea unei consoane sonore, v. Așadar, împrumutul din slavă, înveli are sensul : “1. A (se) acoperi cu ceva, a (se) înfășura în ceva. A acoperi scoarțele unei cărți sau ale unui caiet cu hârtie, material plastic etc. ; a îmbrăca . A acoperi o casă cu țigle, cu tablă, etc. A acoperi focul (sau jarul etc.) cu pământ sau cu cenușă pentru a-l face să ardă mocnit. 2. A înfășura urzeala pe sulul dinapoi al războiului”. Derivatul realizat prin substituția prefixului în- este dezveli și din definiția sa se observă clar că e un opus al cuvântului de la care s-a format datorită valorii negative a prefixului des- :”1. A da la o parte, a îndepărta din jurul cuiva, de pe cineva sau ceva sau de pe sine o învelitoare; a (se) descoperi. A despacheta. A da jos acoperișul de pe casă. A inaugura un monument sau o statuie etc.(îndepărtând învelitoarea care le acoperă). 2. A face să apară, a lăsa să se vadă, a arăta. A apărea în fața cuiva; a se înfățișa. 3. Fig. A (se) da în vileag, a (se) trăda. 4. (Despre mugurii și bobocii plantelor) A se deschide “. Chiar dacă dezveli dezvoltă și sensuri figurate, sensul este același, de a îndepărta ceva care acoperă adevărata față sau identitate.

O altă categorie a verbelor derivate prin substituția lui în- cu des- este cea a verbelor formate de la cuvinte-bază moștenite din latină. Acestea sunt descurca, desfrâna, desfunda, deshuma, despiedica, despresura, dezbăta, dezbina și dezvăța.

Descurca < des- +[în]curca, iar încurca este moștenit din lat. * incolicare ( < colus “caier, fir”). Ceea ce ne dă siguranța că descurca este un derivat de la încurca prin substituția prefixului în- cu des- este aplicarea criteriului semantic. Derivatul este definit prin opoziție cu verbul moștenit, ca opus al celui din urmă, deoarece prefixul des- are valoarea de îndepărtare a calității denumite de cuvântul bază : “1. a face să nu mai fie încurcat, a descâlci. 2. a ieși sau a scoate pe cineva dintr-o situație încurcată, dificilă, neobișnuită. 3. a lămuri, a limpezi, a clarifica o problemă confuză, încurcată”. Chiar dacă verbul încurca presupune încâlcire la modul propriu a unor obiecte sau la modul figurat, referindu-se la situații, la probleme, descurca este o negație a tuturor acestor sensuri, o ieșire din starea de încâlcire sau din situația încurcată sau o rezolvare a unei probleme încurcate. Așadar, verbul descurca nu poate fi definit decât cu ajutorul opusului său de la care s-a și format, de altfel, prin substituția prefixului în- cu des-.

Un alt verb, desfrâna, chiar dacă este rar folosit și are sensul de “a se deda destrăbălării, a duce o viață necumpătată, de plăceri ușoare”, este un opus al verbului înfrâna moștenit din lat. infrenare cu sensul de “a pune frâu, a îmblânzi, a domestici; a stăvili, a reține, a potoli; dar și a (se) stăpâni, a (se) domina”. Sensul figurat al verbului înfrâna este de a se stăpâni sau a-și domina pornirile imorale, pe când desfrâna presupune renunțarea la a se mai stăpâni, dedându-se la o viață ușoară. Deci, pe lângă criteriul cronologic care presupune anterioritatea lui înfrâna în limbă (fapt dovedit de proveniența sa din latină), precum și existența unor perechi de verbe antonime (moștenite și ele) se aplică, de asemenea, criteriul semantic în stabilirea etimologiei cuvântului desfrâna în verbul înfrâna . Criteriul structural este la rândul săul probat prin singura diferență care există între elementele perechii antonimice la nivelul prefixului, ceea ce demonstreză că desfrâna este un derivat prin substituție de prefix de la înfrâna: desfrâna < des- + [în]frâna.

Verbul desfunda este un derivat prin substituție de prefix de la înfunda, care este moștenit din lat. infundare și care are sensul : “1.A pune fund la butoi, la putină etc. A astupa complet un orificiu, o deschizătură. Fig. A înăbuși un sunet , un zgomot. 2.Refl. (Despre drumuri, suprafețe etc).A se închide a se sfârși. (Despre conducte, șanțuri) A se astupa 3. Tranz. A vârî, a îndesa( undeva, la fund, în adâncime). A umple bine. 4.refl. și tranz. A (se) adânci, a (se) cufunda. Refl. A intra într-un loc care este (sau pare a fi) fără capăt, fără ieșire’’. Definiția pe care o primește în DEX desfunda demonstrează că datorită valorii prefixului des- de anulare a acțiunii verbului-bază, verbul nou-format este opus lui înfunda: ’’A deschide un butoi scoțându-i fundul sau dându-i cep; p. ext. a deschide o sticlă astupată, scoțându-i dopul ; a destupa. Refl.(Rar, despre torente de apă) A se revărsa. 2. A curăța sau a goli un canal, o conductă, un șanț înfundat etc. 3. A face ca un drum, un teren să devină impracticabile din cauza ploii, a apei revărsate, a noroiului etc. 4. A ara adânc, a desțeleni un teren, de obicei pentru pregătirea unei plantații viticole sau pomicole.” Deci, desfunda este un derivat de la înfunda prin substituția prefixului în- cu des-, lucru demonstrat cu ajutorul criteriului semantic : nu se poate desfunda ceva înainte de a exista acțiunea de înfundare. Toate cele trei criterii, cronologic, structural și semantic, coroborate, argumenteză formarea verbului desfunda prin substituție de prefix de la înfunda.

Există și verbul deshuma care este un derivat prin substituție de prefix de la înhuma. Verbul înhuma este un cuvânt moștenit din lat. inhumare (dicționarul nu exclude posibilitatea unui împrumut din fr. inhumer), sensul pe care i-l conferă prefixul în- este de interioritate, de indicare a interiorității, de a înmormânta, de a îngropa. Pe de altă parte, sensul verbului deshuma este conferit de valoarea prefixului des- de ieșire din starea denumită de verbul-bază, de separare de obiectul denumit de bază, deci de dezgropare a osemintelor unui mort, de exhumare. Așadar, sensul pe care îl are verbul deshuma, opus celui al lui înhuma și faptul că operațiunea de exhumare ,de deshumare trebuie să urmeze, firesc, uneia de înhumare demonstreză strânsa legătură semantică dintre cele două cuvinte, sau mai bine zis condiționarea semantică a lui deshuma de verbul său bază, înhuma, de la care s-a format prin substituție de prefix:

deshuma < des- +[în]huma.

În cazul verbului despiedica trebuie precizat că verbul de la care s-a format prin substituție de prefix, împiedica, este un cuvânt moștenit din lat. impedicare și reflectă valoarea prefixului în- de realizare a unei acțiuni cu ajutorul obiectului denumit de temă, deci al doilea sens de dicționar pe care îl are este de “a pune unui animal piedică la picioare, a-i lega picioarele ca să nu poată fugi; a înfrâna roțile unui vehicul; a pune piedica de siguranță mecanismelor armelor de foc”. Despiedica are sensul impus de valoarea prefixului des- de îndepărtare a obiectului denumit de bază, deci de “a scoate piedica de la piciorele unui animal sau de la roata unui vehicul; a ridica piedica de la o armă de foc”. Deși împiedica este moștenit din latină, există în limba română și substantivul piedică moștenit din lat. pedica, deci impedicare este în limba latină un derivat de la pedica, așa că cele două cuvinte fac trimitere la același referent, iar împiedica și despiedica trimit clar la piedică din română. La fel ca și în cazul celorlalte verbe discutate, despiedica este strâns legat ca sens de împiedica, presupune îndepărtarea obiectului cu ajutorul căruia s-a realizat acțiunea de împiedicare, deci este un derivat prin substituție de prefix de la împiedica:

despiedica <des- +[îm]piedica.

Despresura este un verb care are sensul: “a elibera o unitate militară împresurată sau o cetate asediată, îndepărtând armata asediatoare”, deci explicarea sensului său este făcută clar prin opoziție cu sensul antonimului și etimonului său, împresura moștenit din lat. impressoriare (< pressorium), care este definit ca “a înconjura din toate părțile, a încadra; a cuprinde cu brațele, cu mâinile, a îmbrățișa; a încercui pentru a prinde, a cuceri”. Prefixul des- are valoarea de anulare a acțiunii verbului bază, de revenire la starea anterioară. Așadar, acțiunea de împresurare este urmată, logic, de cea de despresurare, nu poate să existe despresura fără a împresura, deci primul verb este un derivat prin substituție de prefix de la împresura:

despresura <des- +[îm]presura.

Un alt verb format prin substituție de prefix de la o bază moștenită din latină este dezbăta, etimonul său fiind îmbăta< lat. imbibitare(< bibitus, “beat”). Îmbăta presupune o dobândire a însușirii denumite de cuvântul-bază (beat), pe când dezbăta vizează anularea acțiunii verbului care stă la baza lui, deci trezirea din beție, dar dezvoltă și un sens figurat, opus celui figurat al verbului îmbăta ( a se încânta, a se ameți, a se tulbura) și anume, a face pe cineva să vadă adevărata realitate. Dezbăta este, așadar, format prin substituție de prefix de la îmbăta, deoarece este opus ca sens bazei sale, presupune o anulare a acțiunii acesteia:

dezbăta< des- +[îm]băta.

Dezbina este un verb refăcut după îmbina, moștenit din lat. *imbinare care are sensul de legare, unire, împreunare, asociere pentru realizarea unui tot. Dezbina, după cum indică și prefixul privativ des- cu varianta fonetică dez-, deoarece este folosit înaintea unei teme care începe cu o consoană sonoră, b ) înseamnă “ a desface, a se separa, a se rupe”, dar și “ a face să nu se mai înțeleagă, să se dușmănească sau a nu se mai înțelege între ei, a se dușmăni, a se învrăjbi”. Fiind opus ca sens verbului îmbina, dezbina este refăcut după baza sa prin același procedeu al substituției de prefix:

dezbina< des- +[îm]bina.

Ultimul dintre verbele derivate prin substituție de prefix de la o bază moștenită din latină este dezvăța. Etimonul său, învăța este un cuvânt moștenit din lat. *invitiare (< vitium, “viciu”), care și-a schimbat sensul prin înnobilare. Dezvăța este o replică la numai unul dintre sensurile dezvoltate de verbul moștenit, și anume la acțiunea de a se familiariza, a se obișnui, a se desprinde cu un anumit viciu. Dezvăța, prin sensul său de “a face pe cineva să-și piardă sau a-și pierde o deprindere, un obicei, un viciu; a ( se) dezobișnui, a (se) dezbăra” este mult mai aproape de sensul etimologic al verbului învăța, care presupunea deprinderea unui viciu, de aceea este un derivat prin substituție de prefix de la cel din urmă:

dezvăța< des- +[în]văța, unde prefixul des- are varianta fonetică, dez- deoarece se atașează unei teme care începe cu o consoană sonoră, v.

Ceea ce este caracteristic tuturor acestor verbe formate prin substituție de prefixe de la baze moștenite din latină este faptul că sunt antonime ale verbelor de la care s-au format, iar acest lucru este posibil datorită valorii negative, de anulare a acțiunii verbului-bază, pe care le-o conferă prefixul des-, (de-, dez-).

O altă categorie de verbe în des- formate prin substiuție a prefixului în-, mult mai bine reprezentată este cea a verbelor care au drept etimoane cuvinte formate pe teren românesc, fie derivate cu prefixe, fie derivate parasintetice, cu prefixe și sufixe.

Derivatele realizate prin substituție de prefix de la alte derivate cu prefix din limba română sunt: descâlci, descolăci, descreți, descrucișa, descrunta, desfăța, desfia, desființa, desfoia, desfrunzi, deshăma, despăienjeni, despături, desperechea, despleti, despodobi, despotmoli, despovăra, desproprietări, destărnița, destroieni, destruna, desțeleni, deszăpezi, deșeua, deșuruba, dezbăiera, dezbrobodi, dezbumba, dezdoi, dezgropa, deznoda, descleia, iar cele formate de la derivate parasintetice sunt: desprejmui, dezvălui și dezvinui.

Toate aceste derivate prin substituție de prefixe sunt antonime corespondentelor lor în prefixul în- datorită valorii negative a prefixului des- care indică anularea acțiunii verbelor-bază, ieșirea din starea reflectată de acestea, ceea ce susține ideea că verbele în des- sunt mai târziu formate în limbă decât etimoanele lor în prefixul în-, presupun existența unei schimbări de stare (cu ajutorul lui în- ) pentru a realiza anularea sau revenirea la starea anterioară (cu ajutorul lui des-). Iar structura asemănătoare a elementelor fiecărei perechi, care se deosebesc doar prin prefix, susține teoria că verbele în des- s-au format prin substituția prefixului în- de la alte verbe. Așadar, criteriile cronologic și structural sunt satisfăcute în cazul tuturor cuvintelor enumerate, iar aplicarea criteriului semantic întărește afirmația că acestea sunt derivate prin substiuție de prefix.

Descâlci este un verb care provine din încâlci cu schimbarea prefixului:

descâlci< des- +[în]câlci.

El este definit doar prin opoziție cu ceea ce înseamnă încâlci,” a (se) încurca fire de ață, de păr etc. Fig. (Despre gânduri, idei, acțiuni) A deveni neclar, confuz.” Verbul descâlci are sensul “a desface fire de ață, de păr încâlcite, încurcate. Fig. A descurca, a lămuri, a limpezi”. Este clar că acest verb a cărui definiție este făcută exclusiv pe baza sensurilor dezvoltate de antonimul și etimonul său este derivat prin substituție de prefix de la încâlci, deoarece reflectă, punct cu punct, anularea acțiunii verbului-bază. Încâlci este un derivat de la câlți cu ajutorul prefixului în- (cum se precizează în DEX) sau este un împrumut din paleoslavă(cum se afirmă în DA: din klЪciti, format la rândul său de la klЪkЪ, ”urzeală” și la plural câlți).

Un alt verb de acest tip este deschinga care a fost creat în limba română de la închinga prin substituția prefixului în- cu des-:

deschinga < des- +[în]chinga.

Închinga este un derivat propriu-zis de la substantivul chingă: închinga< în- + chingă și reflectă realizarea unei acțiuni cu ajutorul obiectului denumit de temă, adică strângerea chingilor șeii de pe cal, punerea chingii, dar și legarea cu cingătoarea. La rândul său, deschinga reflectă îndepărtarea, separarea obiectului denumit de temă, adică anularea acțiunii verbului de la care s-a format: “A scoate sau a slăbi chinga”. Acțiunea de deschingare urmează, în mod firesc, uneia de închingare.

La fel se întâmplă și în cazul verbului descleșta care este derivat prin substituție de prefix de la încleșta:

descleșta< [în]cleșta.

Încleșta este la rândul său tot un derivat, însă parasintetic: încleșta< în- + clește + suf. lexico-gramatical -a și înseamnă “a strânge puternic, ca un clește, a (se)

înțepeni; a prinde strâns, ca într-un clește, un obiect, un instrument, a rămâne prins de ceva (sau de cineva). Descleșta este opus ca sens verbului tocmai menționat și este definit ca: “A (se) desface, a (se) degaja dintr-o strânsoare, dintr-o încleștare; a (se) desprinde, a (se) smulge cu greu din locul unde se află fixat”. Ceea ce trebuie remarcat și aici este că fără o acțiune de încleștare nu poate exista una de descleștare, deci descleșta este un derivat prin substituție de prefix de la încleșta.

Și mai evidentă este derivarea prin substituție de prefix în cazul lui descolăci care este definit simplu ca o desfacere din încolăcire. Încolăci înseamnă “a (se) face ca un cerc, a (se) desfășura în formă de colac; a (se) încovriga, a (se) încârliga, a (se) încolătăci. A încolăci mâinile sau picioarele”. Definiția din dicționar a lui descolăci trimite la sensul opusului și etimonului său, încolăci. Încolăci este un derivat cu prefix de la substantivul “colac” : încolăci în- + colac, pe cînd descolăci e un derivat prin substituție de prefix de la încolăci :

descolăci< des- +[în]colăci.

Înfrunzi este verbul de bază al lui desfrunzi și, datorită prefixului în- reflectă dobândirea obiectului denumit de temă, deci al frunzei, căci este un derivat de la frunză : înfrunzi < în + frunză și are sensul “a face frunze, a acoperi cu frunze”. Desfrunzi este opus semantic lui înfrunzi și se referă la pierderea frunzelor, la “despuierea de frunze”, așa că este derivat prin substituție de prefix de la ultimul pomenit:

desfrunzi < des- + [în]frunzi, deoarece valoarea prefixului des- este de îndepărtare a obiectului denumit de bază.

Tot valoarea de îndepărtare a obiectului denumit de bază impusă de prefixul des- o are și verbul deshăma, derivat prin substituție de prefix de la înhăma :

deshăma < des- + [în]hăma. Înhăma are sensul de “a pune hamurile pe cal sau pe alte animale de tracțiune, a înjuga” impus de valoarea lui în- de realizare a acțiunii cu ajutorul obiectului denumit de baza ham : înhăma < în-+ ham. Verbul deshăma denumește acțiunea de îndepărtare a obiectului, deci de scoatere a hamului de pe cal și de desprindere a calului de la un vehicul, ceea ce demonstrează că deshăma este un derivat prin substituție de prefix de la înhăma.

Verbe derivate prin substituția lui –a cu –des :

Prefixul a- este moștenit din lat. ad-, iar valorile sale, pe care le impune verbelor la care se alipesc sunt : utilizarea ca instrument a obiectului denumit de bază (astupa) și dobândirea însușirii denumite de bază (ameți, amorți), dar și conformitatea cu obiectul denumit de bază (așterne).1

Verbele derivate prin substituția prefixului a- cu des- sunt : destupa, deșterne, dezmeți și dezmorți și toate au ca bază verbe moștenite din latină.

Destupa, prin valoarea sa privativă, de anulare a acțiunii verbului-bază : “ 1. A scoate dopul unei sticle sau capacul unui vas înfundat. 2. A da la o parte, a înlătura ceea ce acoperă un obiect, o gaură, o deschizătură, a dezveli, a descoperi, a deschide” este un derivat prin substituție de prefix de la astupa, moștenit din lat. *astuppare :

destupa < des- +[a]stupa.

Deșterne este tot un derivat prin substituție de prefix, de la așterne(< lat. așternere) datorită sensului verbului impus de valoarea de anulare a acțiunii verbului bază : “A strânge așternutul de pe pat sau fața de pe masă (cu obiectele rânduite pe ea)”:

deșterne < des- + [a]sterne. Sensul lui așterne este : A întinde un covor, o pânză etc, pe o suprafață etc. Prin valoarea privativă a prefixului des-, verbul deșterne este un antonim al verbului așterne de la care s-a format.

Dezmeți s-a format cu ajutorul procedeului derivarii prin substituție de prefix de la ameți (moștenit din lat. *ammattiare < mattus “beat”) și are sens opus celui al verbului bază : “A (se)dezmetici”, a se trezi din amețeală”. Acțiunea verbului dezmeți urmează unuia de amețire, nu poate fi posibil și invers, deci este un derivat prin substituție de prefix de la ameți :

dezmeți < des- + [a]meți. Prefixul des- are varianta fonetică dez- deoarece tema la care se atașează începe cu o consoană sonoră, m.

Verbe derivate prin substituția lui îm- cu răs-:

Valorile prefixului răs- care interesează derivarea prin substituție de prefixe sunt: îndepărtarea, mișcarea spre exterior, împrăștierea, extinderea în spațiu (răsprăștie); rol de indicator fie al repetării, fie al îndepărtării (răstoarce, răzghina).

Verbele care se formează prin derivare realizată prin substituția prefixului în- cu răs- sunt : răsprăștia, răstoarce, răzghina.

Răsprăștia, datorită valorii prefixului răs- de îndepărtare, mișcare spre exterior, este un verb care poartă mărcile “învechit” și “rar” și înseamnă “a împrăștia”. El este consemnat doar în DLR, și este format prin substituție de prefix de la împrăștia :

răsprăștia < răs- + [îm]prăștia.

Răstoarce este un verb regional și, datorită valorii prefixului răs- de indicator al repetării, dar și cu rol intensificator în același timp are sensul de “a da cuiva înapoi și în cantitate mai mare cele primite” (DEX) și “de a se răzbuna (pt. o insultă, pt. o nedreptate etc), a lua cu forța, a smulge, a reda, a transpune”(DLR). Deci s-a format de la întoarce, însă prin substituția prefixului în- cu răs- :

răstoarce < răs- + [în]toarce.

Doar un exemplu înregistrat în DLR poate exemplifica procedeul derivării prin substituția prefixului des- cu răs-, și anume verbul răspica.

Răspica este un derivat prin substituție de prefix de la despica :

răspica < răs + [des]pica.

Definiția dată în DLR este : 1. A străbate, a despica. (Fig.). A analiza; 2. A rosti, a pronunța clar, lămurit, limpede. A exolica cu claritate, iar DLR adaugă un sens : “a desface un obiect îndoit, a despături”. Bineînțeles, sensul verbului este dat de valoarea lui răs- de intensificare a acțiunii verbului de la care se formează.

Verbe derivate prin substituția prefixului de- cu re-.

În limba română există perechi de verbe în a căror structură se recunosc prefixele de- și re- care sunt opuse ca sens, având aceeași bază, însă datorită valorii acestor morfeme (de- anulare a acțiunii verbului bază; re- : restabilirea situației inițiale, vechi, întoarcerea la sensul dinainte) vizează acțiuni opuse ca sens și sunt împrumuturi din alte limbi : decarbura fr. < dicarburer, – recarbura < fr. récarburer; decoloniza < fr. décoloniser – recoloniza < engl. recolonize; decomprima < fr. décomprimer, recomprima < recomprimer.

După părerea mea, pe tiparul acestor perechi antonimice există și derivate românești realizate prin substituția prefixului de- cu re- , însă doar în cazul verbelor a căror acțiune de revenire la situația inițială presupune o discontinuitate a acestei acțiuni, o anulare a acesteia, reflectată de verbele derivate propriu-zise în de-. Astfel, verbele rebranșa (consemnat în limbajul oral), recalibra (DEX), reconecta (limbaj oral), recroma (DEX), reechilibra (DEX) sunt verbe care s-au format prin substituție de prefix de la debranșa (limbajul oral), decalibra, deconecta, decroma și dezechilibra (toate consemnate în DEX), nu prin derivare propriu-zisă.

Rebranșa este un verb al cărui sens vehiculat curent este de legare din nou la o sursă de energie, de curent, după ce, în prealabil existase o acțiune de debranșare, adică de tăiere a sursei de energie sau de căldură. Etimologia lui rebranșa nu se poate explica decât prin verbul debranșa, prin substituție de prefix :

rebranșa < re- + [de]branșa.

Recalibra este explicat în DEX ca provenind din re- + calibra, însă sensul acestui verb, “a calibra din nou (o piesă, o armă, o țeavă etc)”reflectă o acțiune care nu ar putea exista fără una de decalibrare, adică de o deformare a calibrului unei arme de foc etc. Așadar, recalibra este firesc să fie explicat ca fiind un derivat prin substituție de prefix de la decalibra :

recalibra < re- + [de]calibra.

Substantive formate prin substituție de prefix sunt foarte puține în limba română și sunt de obicei acelea care au forma infinitivului lung din limba română, deci sunt strâns legate de forme verbale. Substantivele conțelegere și răsfrânare sunt derivate prin substituție de prefixe, prin substituția lui în- cu prefixul con-, respectiv lui în- cu răs-.

Conțelegere (DLR) este un substantiv învechit, folosit doar în Ardeal și Bucovina. El este format prin substituție de prefix de la înțelegere, iar sensul său de “înțelegere secretă cu cineva”, care probează valoarea prefixului con- de realizare împreună, de reciprocitate a termenilor împlicați în acțiune :

conțelegere < con- +[în]țelegere.

Al doilea substantiv, răsfrânare este un substantiv inserat în DLR ca fiind unul folosit neobișnuit în opera lui Beldiman cu sensul de “lipsă de cumpătare, exces”. De asemenea, el este un derivat prin substituție de prefix de la înfrânare. De asemenea, neobișnuită este și valoarea privativă, negativă pe care o impune prefixul răs- temei la care se atașează după suprimarea prefixului în- :

răsfrânare < răs- +[în]frânare .

Adjectivele formate prin substituție de prefix sunt, ca și substantivele, foarte puțin numeroase și cele două folosite ca exemple pentru această variantă a derivării cu substituție de prefix provin din participii : răsfrânat și răsfundat.

Răsfrânat, ca și substantivul din aceeași familie lexicală este unul neobișnuit în limba română și este consemnat de DLR ca apărând tot în opera lui Beldiman cu sensul de “necumpătat, excesiv”, sens dat de folosirea neobișnuită a prefixului răs- cu valoare privativă față de cuvântul – bază :

răsfrânat < răs- +[în]frânat.

Răsfundat este un adjectiv unde valoarea prefixului răs- de întărire și indicare a îndepărtării se păstrează și se reflectă în sensul adjectivului : “(Regional, despre un teren) desfundat” și este un derivat prin substituție de prefix de la desfundat, prin substituția prefixului des- cu răs- :

răsfundat < răs- + [des]fundat.

DERIVAREA PRIN SUBSTITUȚIE DE SUFIXE

Derivarea prin substituție de sufixe este cea de-al doilea tip de realizare a derivării prin substituție de afixe și este un fenomen mai complex decât derivarea prin substituție de prefixe datorită faptului că sufixele sunt mult mai numeroase în limbă decât prefixele. În plus, derivarea cu sufixe este “principalul procedeu de formare a cuvintelor în limba română”1.

Derivarea prin substituție de sufixe se deosebește de cealaltă variantă a derivării prin substituție de afixe prin poziția pe care o are segmentul suprimat și înlocuit de altul de același fel în cadrul cuvântului format. Afixul substituit în acest caz este de ordinul sufixelor.

Sufixele2 sunt afixe adăugate la sfârșitul unui cuvânt întreg (simplu, derivat sau compus) existent în limbă, la sfârșitul rădăcinii unui cuvânt simplu, respectiv al temei unui cuvânt derivat cu prefix sau cu alt sufix (cu eventuala adăugare a unui prefix în cazul derivării parasintetice de tip prefixal), al rădăcinii temei ultimului termen dintr-un compus (sau dintr-o îmbinare de cuvinte în cazul copuselor parasintetice de tip sufixal) sau la sfârșitul unei rădăcini ori teme inexistente drept cuvânt independent (de obicei element de compunere).

De asemenea, sufixele se mai pot adăuga după tema rămasă după suprimarea unui alt sufix, cuvintele rezultate fiind tot derivate, însă prin substituție de sufix.

După cum spuneam, sufixele sunt mult mai numeroase decât prefixele. Sufixele pot fi : lexicale sau derivate când servesc la formarea de noi cuvinte și flexionare, morfologice sau gramaticale când servesc la realizarea unor forme ale aceluiași cuvânt. Sufixele lexicale se mențin în toate formele flexionare ale derivatului respectiv, pe când cele flexionare caracterizează anumite forme (de exemplu, la verbe, sufixele care marchează “existența unui număr atât de mare de sufixe, precum și productivitatea

incontestabilă a unora dintre ele ne îndreptățesc să afirmăm că limba română este o limbă de tip derivativ, asemenea latinei (…)”1moduri și timpuri în flexiunea verbală : de exemplu, -înd sau –ind pentru modul gerunziu, -se pentru timpul mai mult ca perfectul).

După structura lor morfologică sufixele sunt simple, când nu pot fi analizate în unități mai mici și complexe când structura lor permite identificarea unor unități mai mici, dar întregul complex funcționează ca un element unic de derivare. Sufixele complexe, sunt la rândul lor, de două feluri : compuse când rezultă din combinația a două sufixe simple și dezvoltate când rezultă din combinarea unui sufix (simplu) cu un element precedent nesufixal (desinență, articol, segment de temă lipsit de sens).

Însă, pentru procedeul derivării prin substituție de sufixe interesează prefixele simple. Numărul sufixelor românești, identificate în cel puțin câte o formație, analizate din punct de vedere formal și semantic este de peste 800, dintre care jumătate sunt sufixe simple și jumătate complexe. Dintre cele aproximativ 400 de sufixe simple, pentru procedeul derivării prin substituție de sufixe, ne sunt de folos mult mai puține, și anume, -ist, -ism, -ic, -iza, -iona, -itate, -ie, -iune. Aceste sufixe au exclusiv rol în formarea de noi cuvinte, nu au existență independentă.

Sufixele substantivale sunt astăzi, ca și în trecut, cele mai numeroase, cele mai diverse (sub aspect semantic și stilistic) și cele mai productive.

Sufixele pentru nume de agent se caracterizează prin multiple valori semantice și stilistice.

Sufixul neologic de origine greacă – IST a pătruns în română la începutul secolului al XIX- lea prin intermediul unor împrumuturi din franceză și italiană, iar ulterior și din alte limbi (germană, rusă, spaniolă, engleză).

Alături de corelativul său – ISM, – IST este, probabil, cel mai productiv sufix neologic din perioada interbelică și până astăzi.

Derivatele în – IST sunt, de regulă, substantive, dar pot fi și adjective; unele funcționează cu dublă valoare: evazionisit [fiscal], opoziționist, tupeist, pedeserist.

Marea lui productivitate se explică prin capacitatea de a se atașa mai multor parți de vorbire:

Substantive comune simple (valutist sau compuse ping-pongist), inclusiv prin abreviere (pedeserist, cederist); nume proprii ( ciorbist „susținător al ex-premierului Victor Ciorbea; trabantist posesor de automobil Trabant; lăzărist elev la Liceul „Gh. Lazăr);

Adjective: vocalist „interpret vocal; fiscalist- lucrător al fiscului.

Numerale: [ poet ] optzecist, nouăzecist;

Adverbe: angrosist

Sufixul neologic cult –IADĂ, foarte productiv în presa postdecembristă, a fost, probabil, detașat din împrumuturi ( ca olimpiada, spartachiadă, robinsonadă) sau nume proprii de epopei ( Iliada, Țiganiada). El se regăsește și în creații românești mai vechi cu sens exclusiv denotativ precum cruciadă sau derivate care denumec competiții sportive (balcaniadă, ceferiadă, dinamoviadă, universiadă).

După aceste modele au fost creați în presa actuală numeroși termeni: cuponiadă, caminiadă, dosariadă, mineriadă, lideriadă, metalurgiadă, feseniadă, clintoniadă, Remeșiadă etc..

Dintre sufixele vechi românești, se creează derivate cu caracter denotativ in – ar, -ita, -a, -i, -giu.

Sufixul vechi si popular –AR se atașează unor teme substantivale aparținând, de preferintță, fondului lexical uzual ( sacoșar „ pesoană implicată în micul trafic de frontieră”; dughenar, talciocar, celui familiar ( bișnițar; chichițar, sau argotic ( șmenar; șpăgar).

Sufixul vechi și popular –GIU și-a redus mult productivitatea în limba română actuală, iar toate derivatele din presa actuală, realizate cu sufixul în discuție au conotații peiorative: bursangiu, culturagiu, „pseudooameni de cultură”, gargaragiu, maidanagiu.

Sufixele diminutivale ( -AȘ, -EL, -ICĂ, -IȘOR, -IȚĂ, -ULEȚ, -UȚ) ce aparțin fondului vechi și popular, dau naștere în presa actuală la numeroase derivate, reprezentând creații ad-hoc, cu sens dominant depreciativ: buticuț, blugișori, bluzițe, cadouașe, slujbuliță, partidulețul, căsuța, vilișoara, directorași, etc..

Alte exemple formate cu sufixe vechi: cuptorar, chioșcar, drumar, barmăniță, dulgheriță, primăriță, xeroxa, falimenta, hingheri`, pisici`.

Derivatele „ de lux” sunt creații cu caracter expresiv. Majoritatea au caracter ironic sau glumeț, fiind formate cu ajutorul unor sufixe vechi, populare: -ar, și –tor, moștenite din latină (boschetar, dughenar, gărar, scăunar, țepuitor); -ac din slava veche (răspandac, zvonac); –ui din maghiară (șmenui, țepui); -giu din turcă (bancagiu, tarabagiu).

Sub aspect stilistic, efectul de surpriză asupra receptorului este mai puternic în situațiile când derivatul realizează un contrast între un sufix neologic și un cuvânt – bază vechi și popular (dughenizare, maidanez, sufletist, tupeist, urechist) sau invers (aplaudac, buticar, clovnesc, coșmăresc, panicos).

De asemenea, trebuie menționat numărul relativ însemnat de derivate sufixale având ca bază antroponime și, mai rar, toponime. Cele mai numeroase sunt adjectivele derivate de la nume de persoană cu sufixele – ian (barbian, brebanian, caragian, cărtărescian, dinescian), -esc (choplinesc); -ist (gorbacionist); verbe formate cu sufixul – iza(re) de la antroponime și toponime (barbiza, bulgarizare, cotrocenizare, iugoslavizare); substantive in –ism (bucureștenism, ceaușism, dejism, stalinism).

Sufixele sunt afixe care se deosebesc de prefixe prin poziția pe care o au în formațiile create : în urma rădăcinii sau a temei cuvântului de bază. Față de prefixe, sufixele se deosebesc funcțional prin faptul că ele pot antrena schimbarea valorii gramaticale, trecerea la o altă parte de vorbire a derivatului față de cuvântul-bază.

Pentru procedeul derivării prin substituție de sufixe aș putea spune că în majoritatea cazurilor, aceasta este regula : un derivat realizat cu substituția sufixului aparține, automat altei părți de vorbire, iar acest fapt își găsește explicația în aceea că vorbitorii limbii române, din tendința de a se exprima cât mai nuanțat, simt nevoia să completeze spațiile goale lăsate de absența unui substantiv, adjectiv sau verb în paradigma semantică a unei familii lexicale și, ca urmare, apelând la temele cuvintelor din limbă și la sufixe productive substantivale, adjectivale și verbale, formează noi cuvinte cu ajutorul lor, iar noile unități lexicale sunt imediat asimilate, deoarece nu au elemente necunoscute, ele sunt create din teme comune cu ale altor cuvinte românești și sufixe și ele cunoscute.

Astfel, prin substituție de sufixe se formează substantive de la adjective: flegmatism < flegmatic; adjective de la substantive : neoplatonic < neoplatonism; verbe de la substantive : distorsiona < distorsiune, verbe de la adjective: frenetiza < frenetic.

Totuși, există cazuri de cuvinte nou-create care se formează în limba română de la alte cuvinte aparținând aceleiași părți de vorbire, substantiv de la un alt substantiv: electronist < electronică. Acest lucru e posibil datorită valorii semantice pe care o conferă sufixul cuvintelor nou-create: de substantive abstracte : fantezism < fantezie, sau derivate nume de agent : filarmonist < filarmonică.

Prin procedeul derivării prin substituție de sufixe se formează substantive, adjective și verbe, cele mai multe dintre ele sunt substantive. Etimologiile cuvintelor alese ca exemple pentru ilustrarea mecanismelor derivării prin substituții de afixe sunt verificate cel mai acesea cu ajutorul ultimelor noastre dicționare, care sunt DEX2 și NDN.1

După suprimarea sufixului de la cuvântul-bază, ceea ce rămâne este fie o rădăcină care nu există independent în limbă, fie cuvinte care există și independent în limbă, dar nu prezintă interes pentru derivatele realizate prin substituție de sufixe, deoarece acestea din urmă se raportează atât structural cât și semantic la alte cuvinte în a căror structură se recunoaște sufixul suprimat. De exemplu, cuvântul automodelist s-a format prin substituție de sufix de la automodeism prin definiția pe care o primește în NDN : “care practică automobilismul”, un derivat propriu-zis de la automodel, căci acestea două nu sunt legate semantic unul de altul. Este adevărat că automodel este cuvântul-bază pentru automodelism, nu însă pentru automodelist. Numele de agent automodelist nu ar fi existat în limba română dacă nu ar fi existat înaintea lui substantivul abstract, automobilism care să denumească meseria pe care o practică cel denumit de substantivul nume de agent.

Așadar, ca și în cazul derivării prin substituție de prefixe, ceea ce este caracteristic derivatelor formate prin substituție de sufixe este faptul că, după suprimarea sufixului de la cuvântul-bază, ceea ce rămâne este fie o temă inexistentă în limba română ca unitate lexicală separată, fie un cuvânt identificabil în vocabularul limbii române, însă prin sensul său, cuvântul nou format nu se raportează la respectivul cuvânt, ci la derivatul inițial căruia i s-a îndepărtat sufixul pentru a alipi la tema rămasă un nou sufix care conferă o nouă valoare derivatului prin substituție de sufix. De asemenea, în cazul fiecărui cuvânt derivat prin acest procedeu se aplică și criteriul cronologic, deoarece în limba română există modele, perechi de cuvinte în a căror structură se identifică o temă comună (ceea ce le deosebește este sufixul diferit), care stau la baza mecanismului formării noilor unități lexicale prin substituție de sufix de la cuvinte, de asemenea mai vechi în vocabularul limbii române, fie ele moștenite, împrumutate sau formate pe teren românesc. Argumentele de ordin structural care susțin teoria formării de noi cuvinte prin substituție de sufixe sunt foarte strâns legate de cele de ordin cronologic și semantic, deoarece noile cuvinte se raportează din punct de vedere structural la cuvintele-bază, având ca model perechi de cuvinte mai vechi în limbă și, de asemenea, aceleași cuvinte nou-formate se raportează ca sens la bazele lor preexistente în limbă.

Strânsa legătură semantică dintre derivatele formate prin substituție de sufixe se datorează și valorilor pe care sufixele le conferă temelor la care se atașează. Astfel, substantivul flegmatism este unul abstract și este definit ca fiind “caracter flegmatic, atitudinea omului flegmatic”, deci este o atitudine, însă nu oricare, ci atitudinea omului flegmatic, ceea ce susține teoria conform căreia substantivul în cauză este un derivat prin substituție de sufix de la flegmatic, deoarece cuvântul din urmă este unul mai cunoscut și anterior în limbă lui flegmatism, fiind împrumutat din fr. flegmatique, iar structural cele două cuvinte seamănă foarte bine, singurul element diferit fiind sufixul : -ic, respectiv –ism și, în plus, în limba română era un spațiu gol lăsat de absența unui substantiv abstract care să denumească atitudinea flegmaticului. Toate aceste considerente, coroborate, întăresc ideea că flegmatism este un derivat prin substituție de prefix de la flegmatic :

flegmatism < flegmat[ic] + suf. – ism.

Așadar, în cazul tuturor derivatelor create prin substituție de sufixe, mecanismul acestui procedeu constă în suprimarea unui sufix și înlocuirea lui cu alt sufix care conferă o nouă valoare, morfologică și semantică, noului cuvânt. Baza de la care se formează noul cuvânt este un cuvânt preexistent în limbă, iar noul derivat este legat semantic de cuvântul mai vechi și mai cunoscut.

Substantive derivate prin substituție de sufixe

Majoritatea cuvintelor formate prin înlocuirea de sufixe sunt substantive. Cele mai multe substantive derivate astfel s-au format prin înlocuirea lui –ic cu –ism, puține substantive în –ism s-au format prin substituția lui –ist și lui –ie, există și multe substantive în –ist formate prin derivare, însă prin substituția mai multor prefixe : a lui –ică, a lui –ism și a lui –ic.

Substantive în –ism derivate prin substituție de sufix de la adjective în –ic

Sufixul -ism este unul specializat în derivarea abstractelor și este un sufix recent, internațional, la origine grecesc1 și formează o categorie specială de abstracte care exprimă numele unor curente literare, artistice, politice etc. Acesta este unul productiv, deoarece Iorgu Iordan, în Sufixe românești de origine recentă semnalează faptul că numărul derivatelor cu –ism “este enorm și crește mereu, căci avem de-a face cu un sufix nu numai productiv, ci chiar prolific”1.

Tot Iorgu Iordan pune în legătură răspândirea lui –ism cu tendința de abstractizare a limbii actuale, cu nevoia din ce în ce mai des simțită de a prinde într-o singură formulă o întreagă situație de ordin psihologic. Acest sufix are semnificația generală “ceea ce este specific termenului-bază”, “ceea ce ține de indicația cuprinsă în termenul – bază, concepția, deprinderea legată strâns de această indicație”. De asemenea, foarte multe cuvinte în –ism sunt strâns legate de realități economice și culturale. Datorită sensului pe care îl dă derivatului, se caracterizează cu ajutorul acestui prefix o stare de spirit, o atmosferă, anumite apucături care constituie semnul distinctiv al unui individ sau al unui grup social.

Deși neologism, -ism se alipește la tot felul de teme, iar în cazul derivării prin substituție de sufix, noile cuvinte s-au format în marea lor majoritate de la baze adjectivale, prin suprimarea sufixului – ic și înlocuirea lui cu sufixul neologic –ism. Sufixul –ic este tot unul nou, intrat în limbă prin împrumuturi directe din franceză, mai ales, dar și din italiană și latină pe cale savantă.

Substantivele în –ism formate de la adjective prin substituția sufixului –ic sunt : analitism (DEX), aniconism (NDN), anistorism (DEX, NDN), bucolism (DEX, NDN), excentrism (NDN), flegmatism (DEX), gnomism (NDN), htonism (NDN), luciferism (NDN), retorism (NDN), serafism (DEX, NDN).

Adjectivele sufixale în –ic sunt mai vechi în limbă, în marea lor majoritate împrumutate din franceză sau latină pe filiera franceză : analitic < fr. analytique, lat. analyticus; bucolic < bucolique, lat. bucolicus, cu o trimitere și la gr. bucolikos (< boukolein, “a paște boii”), excentric < fr.excentrique, flegmatic < fr. flegmatique, gnomic < fr. gnomique, gr. gnomikos, htonic < germ. chtonisch, luciferic < germ. luziferich, retoric < fr. rhétorique, lat. rhetorica, gr. rhetorike, serafic < fr. séraphique, lat. seraphicus. Puține sunt derivate pe teren românesc, însă cu prefix : aniconic < an- + iconic; anistoric < an- + istoric.

În limba română lipseau abstractele care să denumească atitudinea, însușirea care caracteriza aceste adjective, așa că, datorită productivității în creștere a sufixului –ism, precum și a numărului foarte mare de substantive împrumutate în a căror structură se recunoaște sufixul –ism s-au format prin substituție de sufix aceste substantive, strâns legate și semantic de bazele lor, după cum se va vedea în continuare.

Analitism este un substantiv abstract, nu împrumutat din franceză, deoarece nu e consemnat de dicționarele franțuzești (Grand Dictionnaire Encyclopédique Larousse, Dictionnaire Encyclopédique Quillet), ci format pe teren românesc, prin derivare prin substituție de prefix de la analitic:

analitism < analit[ic] + suf.-ism.

Definiția acestui substantiv este “însușirea de a fi analitic”, deci, vorbitorii de limbă română, având adjectivul analitic în limbă au simțit nevoia să creeze un substantiv abstract denumind însușirea respectivă și, cu ajutorul sufixului –ism s-a creat astfel substantivul.

Aniconism este definit în NDN astfel : “lipsa reprezentării figurate a unei divinități”. Se știe că prefixul an- este unul negativ și, deși aparține adjectivului de la care s-a format substantivul în cauză, se transmite acestuia : “lipsa”, care denumește absența reprezentării figurate a divinității, atitudinea iconoclaștilor de a respinge simbolizarea în imagini a ceea ce n-ar fi trebuit să fie reprezentat : Dumnezeu. Așadar, aniconism este un derivat prin substituție de sufix de la aniconic :

aniconism < anicon [ic] + suf.-ism.

Tot un sens abstract are și substantivul anistorism : “atitudine filozofică ce tinde să substituie studiul concret– istoric al realităților sociale prin speculații abstracte”. Acest substantiv este strâns legat semantic de adjectivul–bază, anistoric prin faptul că denumește atitudinea anistorică, deci este un derivat prin substituție de sufix de la adjectivul menționat :

anistorism < anistor[ic] + suf.-ism.

Substantive derivate prin substituția lui –ie cu –ism.

Sufixul –ie este unul “indo-european, folosit mult atât în latină, cât și în greacă”1 În română –ie are origine latinească (<-ia), întărit prin împrumuturi de cuvinte grecești și slave. Datorită faptului că sufixul este accentuat, s-a putut detașa de temă și a devenit unul dintre cele mai productive sufixe din limba română. Cu ajutorul sufixului –ie se formează substantive abstracte care arată :

o însușire, o calitate : bărbăție, calicie, mojicie etc.

starea : avuție, calicie, bucurie.

ocupația, funcția, denumitatea : călugărie, domnie.

relația : frăție etc.

Acest sufix, deși vechi, era productiv în limba română, însă sufixul – ism de origine recentă a devenit și mai productiv în limbă, cuvinte în –ism formându-se de la altele în –ie din dorința de îmbogățire a vocabularului românesc.

Astfel, substantivele autarhism, autobiografism, fantezism și fenomenologism sunt înregistrate în NDN ca fiind derivate prin substituție de sufix de la autarhie (< ital. autarchia), autobiografie (< fr. autobiographie, rus. autobiografiia), fantezie (< fr. fantaisie) și fenomelogie (< fr. phénoménologie). Substantivele în –ie denumesc fie o formă de conducere, fie o facultate psihică, fie o știință, pe când cele în –ism sunt specializate să reflecte “caracterul” de a fi în felul descris de adjectivele corespunzătoare.

Aceste substantive în –ism, deși se raportează ca sens la adjectivele având aceeași temă, sunt explicate în NDN ca provenind din substantivele în –ie la care se raportează doar indirect, prin intermediul substantivelor.

Autarhism este definit în dicționarul menționat astfel: “caracter autarhic”; autarhic, la rândul său, este definit : “care are caracter de autarhie”. Deci, autarhism se raportează indirect la sensul cuvântului –bază de la care se formează prin substituție de sufix :

autarhism < autarh [ie]+ suf. –ism.

La fel se întâmplă și în cazul lui autobiografism care are definiția de dicționar: “caracter autobiografic” , iar autobiografic se referă la autobiografie , de la care s-a format totuși, autobiografism prin substituție de sufix :

atobiografism < autobiograf [ie]+ suf. –ism.

Substantive derivate prin substituția sufixului –ist cu –ism.

Sufixul –ist este tot unul substantival și provine din fr. –iste prin împrumuturi din această limbă : artist, echilibrist, jurnalist, regalist. Însă alături de aceste împrumuturi, s-au creat multe cuvinte românești cu sufixul –ist : patruzecioptist, țărănist, bonjurist, fochist, mașinist etc. Deosebirea dintre valoarea adjectivală și cea substantivală a acestui sufix este greu de făcut, pentru că există marea apropiere între o aparținere (valoare adjectivală) și posesorul unei calități “prin excelență” (valoare substantivală). Numărul substantivelor derivate în –ism realizate prin substituția sufixului-ist este foarte mic. De fapt, doar două formații de acest fel vor sluji drept exemple pentru acest procedeu : bonjurism și profesionism.

Bonjurism este considerat în DEX ca provenind de la bonjour + suf. –ism, însă prin definiția care i se dă, (“Ansamblul concepțiilor și manifestărilor caracteristice bonjuriștilor”), substantivul abstract bonjurism se apropie mai mult de bonjurist din punct de vedere semantic. Acesta este un substantiv care a apărut în limba română prin secolul al XIX-lea, când foarte mulți tineri mergeau în Franța să studieze, iar când se întorceau erau numiți “bonjuriști”, substantiv derivat de la salutul din fr.bonjour + sufixul -ist, pentru a-i caracteriza pe tineri prin ideile lor avansate, desigur preluate din țara de unde veniseră după încheierea studiilor. Așadar, bonjurism este un substantiv derivat prin substituție de sufix de la bonjurist :

bonjurism < bonjour [ist]+ suf. –ism.

Cel de-al doilea substantiv, profesionism este definit în DEX astfel : “Practicare a unei îndeletniciri ca profesiune, p. ext. ramură a artei, a sportului etc. practicată ca profesiune; profesionalism”, deci este strâns legat semantic de substantivul folosit uneori și ca adjectiv, profesionist (< germ. Professionist), deoarece caracterizează atitudinea profesionistului de a trata o îndeletnicire ca pe o profesiune. Profesionism este un derivat prin substituție de sufix de la profesionist :

profesionism < profesion [ist]+ suf. –ism.

Substantive derivate prin substituția sufixului –ică prin –ist.

Sufixul –ic este unul adjectival, însă Iorgu Iordan1 precizează că femininul –ică se întrebuințează adesea cu valoare și funcțiune substantivală : fonetică, poetică, ziaristică. Substantivele în –ică sunt numele unor ramuri ale științei sau ale unor discipline, iar de la numele acestora se formează prin substituție de sufix alte substantive nume de agent care denumesc specialștii în aceste discipline. Aceste substantive sunt : bionist (DEX, NDN), electronist (DEX), filarmonist (DEX), fonetist (DEX), frigotehnist (DEX, NDN) și politehnist (NDN).

Bazele acestora sunt împrumutate din franceză : bionică < fr. bionique, electronică < fr. électronique, filarmonică < fr. philarmonique, fonetică < fr. phonetique, politehnică < fr. politechnique, cu excepția lui frigotehnică ce este un calc după germ. Kälte technik: frig.+tehnică.

Bionist este un substantiv nume de agent datorită uneia dintre valorile sufixului –ist care este de “specialist în…”, în acest caz specialist în bionică (“știință care studiază procesele biologice și structura organismelor vii, cu scopul de a găsi în ele modele pentru tehnică”). De la care s-a format prin substituție de sufix :

bionist < bion[ică]+ suf. –ist.

Electronist este un alt substantiv nume de agent și, după cum arată și numele, se referă la “specialistul în electrotehnică”, de la care s-a format prin substituție de sufix :

electronist < electron[ică]+ suf. –ist.

Filarmonică, substantivul de la care s-a format filarmonist are valoare colectivă, denumind membrii unei orchestre, iar filarmonist este substantivul care denumește un membru al unei orchestre filarmonice; deci pe fiecare membru dintr-un grup, formându-se prin substituție de sufix de la filarmonică :

filarmonist < filarmon[ică]+ suf. –ist.

Fonetist este un substantiv nume de agent care este sinonim cu fonetician (< fr.phonéticien), însă care s-a format prin substituție de prefix de la fonetică și denumește atât “foneticianul”, cât și “adeptul ortografiei fonetice”.

Fonetist < fonet[ică]+ suf. –ist.

Frigotehnist s-a format de la frigotehnică, denumind “specialistul în frigotehnică”, deci e un nume de agent format prin substituție sufixului –ică prin –ist:

frigotehnist < frigotehn[ică]+ suf.-ist.

Substantivele derivate prin substituția lui –ie cu –ist.

Sufixul –ie este unul substantival și productiv în româna mai veche, iar sufixul –ist cu valoare substantivală ajută la formarea unor nume de agent : fotometalografist (DEX, NDN), polifonist (DEX), poligrafist (NDN) prin substituție de sufix de la substantive-bază împrumutate din franceză : fotometalografie < fr. photométalographie, polifonie < fr. polyphonie , poligrafie < fr. poligrafie.

Fotometalografist are sensul de “specialist în fotometalografie”, de la care s-a format de altfel prin substituție de sufix :

fotometalografist < fr. fotometalograf[ie]+ suf.-ist.

Polifonist denumește compozitorul de bucăți muzicale polifonice și s-a format prin substituție de sufix de la polifonie, “arta și tehnica suprapunerii mai multor linii muzicale care se află în relații armonice, fără ca în ansamblu să-și piardă individualitatea”; deci polifonistul este compozitorul care cunoaște și utilizează tehnica polifonică :

polifonist < polifon[ie]+suf. –ist.

Poligrafist este un alt substantiv nume de agent care desemnează “persoana specializată în poligrafie” , dar este un cuvânt care se folosește rar, deoarece există și substantivul “poligraf” cu același sens, deci este un derivat prin substituție de sufix de la poligarfie:

poligrafist < poligraf[ic] + suf. –ist.

Un caz singular de substantiv format prin substituție de sufix cu -ist de la un altul cu -ism este automodelist. Substantivul de la care s-a format, automodelist este un derivat propriu-zis de la automodel + suf. –ism, pe când automodelist, prin sensul său, “cel care practică automodelismul” se leagă de automodelism și nu de automodel, fiind un substantiv nume de agent format prin substituție de sufix de la substantivul abstract în -ism corespondent :

automodelist < automodel[ism] + suf.-ist.

De asemenea, un alt caz special de formare a unui substantiv în -ist de la un alt sunstantiv în –itate este securist. Sufixul –itate este un sufix recent “împrumutat din limba latină, franceză, italiană, germană și apare în cuvinte noi, împrumutate din aceste limbi sau formate în românește”1. Sufixul –itate deși a pătruns mai ales prin cuvinte franțuzești în –ité, a fost adoptat în română sub aspectul fonetic latinesc. Sufixul acesta are mai multe valori semantice, însă în cazul substantivului securitate valoarea pe care sufixul o conferă cuvântului este de “colectivitate”, iar substantivul desemnează “totalitatea organelor de stat care are sarcina de apărare a orânduirii sociale și de stat”. Substantivul securist este un nume de agent și îl denumește pe “lucrătorul în organele de securitate”, deci este un derivat prin substituție de sufix de la securitate :

securist < secur[itate] + suf. -ist.

Un caz special de cuvinte derivate prin substituție de sufix, în –ist este cel al substantivelor care pot fi folosite și ca adjective, iar acest lucru se întâmplă deoarece, așa cum spunea Iorgu Iordan2 “deosebirea dintre valoarea adjectivelor și cea substantivală a acestui sufix e greu de făcut”, deoarece există o mare apropiere între aparținere și posesorul unei calități.

Aceste cuvinte folosite cu valoare substantivală, dar și adjectivală, sunt : ciunist (DEX,NDN), contractualist (DEX), cooperativist (DEX), corporatist (DEX), familiarist (NDN), malthusianist (DEX), mecanicist (DEX, NDN), neocomunist (DEX, NDN), neonazist (DEX), neostanilist (NDN), neoumanist (NDN), nervist (DEX), onirist (DEX), panlogist (NDN), pannaturist (NDN), pedocentrist (NDN), pumnist (DEX, NDN), trăirist (DEX, NDN), sămănotorist (DEX, NDN), stalinist (NDN).

Toate acestea s-au format prin substituție de sufix de la substantive în -ism și, datorită faptului că substantivele în –ism formează o categorie specială de abstracte care exprimă numele unor curente literare, artistice, politice etc, cuvintele derivate în –ist folosite atât cu valoare substantivală, cât și adjectivală, desemnând “apartenența la un grup, o tendință politică sau culturală etc”1, deci la curentele literare, artistice, politice desemnate de substantivele abstracte în –ism.

Ciunist este un derivat prin substituție de sufix de la ciunism, fiind definit ca “(Adept) al ciunismului, pumnist”. Ciunismul este un curent lingvistic inițiat de Aron Pumnul, iar ciunistul este adeptul acestui curent :

ciunist < ciun[ism] + suf. –ist.

Contractualist este un curent care se folosește atât cu valoare substantivală cât și adjectivală și este definit ca : “(adept) al contractualismului”. Contractualismul este o “doctrină social-politică și juridică, apărută în secolul al XVII-lea, fundată pe principiul contractului social” și este un substantiv abstract format prin derivare propriu-zisă : contractual + suf. –ism. Contractualist este un derivat prin substituție de sufix de la corespondentul său în –ism :

contractualist < contractual[ism]+ suf. -ist.

Corporatism este cuvântul-bază de la care s-a format corporatist și este o “doctrină social-politică și economică, apărută după primul război mondial, care preconiza înlocuirea sindicatelor muncitorești cu corporații, organizații profesionale din care să facă parte atât muncitorii, cât și patronii și înlocuirea Parlamentului cu o reprezentanță națională a corporațiilor”. Cuvântul nou-format este unul care poate fi folosit atât cu valoare substantivală, cât și adjectivală și desemnează : “adeptul la ideologia corporatismului, care ține de corporatism și de ideologia lui, privitor la corporatism și la ideologia lui”. Corporatist este format prin substituție de sufix de la substantivul desemnând doctrina la care se referă sau la care aderă :

corporatist < corpotat[ism] + suf.-ist.

Cooperativist este un cuvânt format de la un alt derivat din limba română, însă unul propriu-zis, cu sufix : cooperativism e format din: cooperativ + suf. -ism. Sensul derivatului prin substituție de prefix este strâns legat de sensul cuvântului său bază : “(adept) al cooperativismului”, ceea ce susține teoria formării sale prin substituția sufixului –ism cu –ist :

cooperativist < cooperativ[ism] + suf.-ist.

Adjectivele formate prin substituție de sufixe de la substantive

Toate adjectivele pe care le folosesc drept exemple pentru mecanismele de realizare a derivării prin substituție de sufixe sunt formate de la substantive. Două sufixe sunt productive din acest punct de vedere : -ist și –ic. Adjectivele în –ist s-au format ca și cuvintele în -ist folosite fie ca substantive fie ca substantive și adjective de la alte substantive, în –ism sau în –ie.

Cele în sufixul –ic s-au format prin substituție de sufix de la substantive în –ism sau –ie. Toate cele trei sufixe sunt productive, -ic și –ism sunt chiar de origine recentă, deci este ușor de înțeles de ce se formează noi cuvinte de la baze având aceeași temă, cu sufixul diferit.

Adjective în –ist derivate prin substituția sufixului –ism.

După cum am mai spus, -ist este un sufix de origine recentă care poate fi atât substantival, cât și adjectival. Există, însă, câteva adjective în –ist consemnate de dicționar ca fiind formate prin procedeul derivării prin substituție de sufix de la abstracte în –ism : antifetișist, comportist, conciliatorist, ilustrativist (toate consemnate în NDN).

Antifetișist este un adjectiv definit drept “caracteristic, propriu antifetișismului”, iar substantivul abstract antifetișism desemnează “aversiunea față de anumite caracteristici fizice, vestimentare etc. ale sexului opus”, deci atitudinea opusă celei desemnate de fetișism, de la care s-a format prin derivare propriu-zisă cu ajutorul prefixului anti-. Așadar, antifetișist este un adjectiv format prin substituție de sufix de la substantivul abstract antifetișism :

antifetișist < antifetiș[ism] + suf. –ist.

Comportist este un derivat prin substituție de sufix de la un împrumut din italiană, comportism < it. comportismo. Cuvântul realizat prin derivare cu substituție de sufix este un adjectiv, deoarece este definit ca : “referitor la comportism” :

comportist < comport[ism] + suf. –ist.

Conciliatorist este un cuvânt nou-format pentru a desemna o noțiune care este reprezentată în limba română printr-un alt adjectiv, cu care este sinonim, de altfel : “conciliator”. NDN îl consemnează ca fiind format prin substituție de sufix de la împrumutul din italiană conciliatorism < it. conciliatorismo, care înseamnă “atitudine conciliatoare, împăciuitoare” :

conciliatorist < conciliator[ism] + suf. -ist.

Adjective în –ist derivate prin substituția sufixului –ie.

Există și substantive în –ist formate prin substituție de sufix de la alte substantive în –ie, iar acest lucru este posibil datorită apropierii care există între “aparținere” (valoare adjectivală) și “posesorul unei calități prin excelență” (valoare substantivală), dar există și un adjectiv format astfel : biografist, creat prin substituția sufixului –ie de la substantivul biografie. Biografist este definit astfel : “propriu biografismului”, deci este un adjectiv format prin substituție de sufix de la biografie :

biografist < biograf[ie] + suf. –ist.

Adjective în –ic derivate prin substituția sufixului –ie.

Sufixul adjectival –ic este unul de origine recentă, pe când sufixul –ie este unul vechi, moștenit din lat. –ia. Adjectivele formate prin derivare prin substituția sufixului –ie cu –ic sunt: apiterapic, cinologic, culturologic și monolatric ( toate consemnate în DEX ).

Apiterapic este un adjectiv care este definit în NDN astfel: “referitor la apiterapie”, deci este strâns legat semantic de cuvântul-bază de la care se formează prin substituție de sufix, apiterapie, care desemnează “folosirea produselor apicole în scop terapeutic”. Adjectivul apiterapic are sensul “referitor la…” datorită valorii pe care i-o conferă sufixul –ic și este format astfel:

apiterapic< apiterap[ie] +suf.-ic.

Cinologic este un adjectiv cu sensul “referitor la cinologie”, adică la “creșterea câinilor de vânătoare” și s-a format prin substituție de sufix de la cinologie, care este un împrumut din ital.cinologia:

cinologic< cinolog[ie] + suf.-ic.

Culturologic este un alt adjectiv cu sensul “referitor la culturologie”, adică la acea “ramură a antropologiei care studiază cultura: instrumente, tehnologii, ideologii; știință generală despre cultură și civilizație” și s-a format prin substituția sufixului substantival abstract –ie cu sufixul adjectival –ic:

culturologic< culturolog[ie] +suf.-ic.

Adjectivele în –ic derivate prin substituția sufixului –ism :

Sufixul –ism este unul de origine recentă care este foarte productiv în româna actuală și conferă substantivelor în structura cărora se recunoaște valoarea substantivală abstractă. Sufixul adjectival –ic are valoarea de referire la un substantiv abstract, deci această valoare este cea pe care o conferă adjectivelor nou-formate, dar este și aceea care face posibilă derivarea prin substituție de sufix a acestor adjective de la substantivele abstracte de care sunt strâns legate semantic : bogomilic, bovaric, neoplatonic (DEX), sociocentric și sociomorfic. (consemnate în NDN).

Bogomilic este un adjectiv care are sensul : “referitor la bogomilism”, care aparține bogomilismului”, iar bogomilism este un împrumut din fr. bogomilisme și este definit astfel : “doctrină creștină maniheistă, larg răspândită în sec. X-XV în Peninsula Balcanică și în Rusia, cu caracter antifeudal”. Deci, bogomilic prin strânsa legătură semantică pe care o are cu substantivul bogomilism , este un derivat prin substituție de sufix de la cel din urmă :

bogomilic < bogomil[ism] + suf. –ic

Bovarismul, “starea de insatisfacție și autoiluzionare care caracterizează o persoană ce se crede altfel decât este și imită felul de a fi al altora” este un cuvânt împrumutat din fr. bovarisme , dar este și cuvântul-bază de la care s-a format în limba română adjectivul bovaric, “referitor la bovarism” prin derivare prin substituție de sufix:

bovaric < bovar[ism] + suf. -ic.

Neoplatonic, “care ține de neoplatonism, privitor la neoplatonism”, este un adjectiv format prin substituție de sufix de la substantivul abstract de care este strâns legat ca sens : neoplatonism “doctrină filisofică din sec. III-IV e.n. care reunește idealismul platonician cu idei pitagoreice, stoice, sceptice și cu misticismul oriental” :

neoplatonic < neoplat[ism] + suf. –ic.

Sociocentric este un adjectiv definit ca “referitor la sociocentrism” deci la “tendința de a considera socialul superior individualului, sociomorfism”, deci este un derivat prin substituție de sufix de la substantivul abstract în –ism la care se referă prin sensul său :

sociocentric < sociocentr[ism] + suf. –ic

Verbe formate prin derivare realizată prin substituție de sufixe

Numărul verbelor formate prin acest procedeu nu este atât de mare, dar suficient pentru a stabili niște reguli în legătură cu mecanismele substituirii sufixelor. Verbele nou-formate în –iza au ca baze adjective în –ic sau substantive în -ism (iotaciza este singurul exemplu concludent), pe când verbele nou-formate cu sufixul –iona sunt derivat prin substituția sufixelor substantivale -iune și -ie.

Verbe derivate prin substituția lui -ie cu -iona.

Sufixul substantival -ie este unul vechi, productiv în româna veche, pe când sufixul verbal -iona a apărut pe teren românesc în urma falsei analize a formațiilor (împrumutate din italiană, germană și mai ales franceză) de tipul condiționa, funcționa. Aceste verbe sunt formate în limbile de origine de la substantive în -ion, -ione (fr.condition, it. condizione; fr. fonction, it. funzione) cu sufixul conjugării (fr. conditioner, it. condizionare, fr. functioner, it. funzionare).

Verbele derivate prin substituția sufixului -ie cu sufixul -iona sunt : concluziona și excepționa (ambele consemnate în NDN).

Concluziona este un verb nou-format în limba română, care, prin sensul său, “a trage concluzii, a conchide, a închia discuția” este strâns legat semantic de mai vechiul cuvânt în limbă, concluzie, împrumutat din fr. conclusion sau pe cale savantă din lat. conclusio, deci este un derivat prin substituție de sufix de la substantivul-bază concluzie :

concluziona < concluz[ie] + suf. –iona.

Excepționa, cel de-al doilea verb format prin substituție de sufix de la un substantiv în -ie este definit în NDN astfel : “a excepta”. Așadar, este un dublet nou al verbului mai vechi în limbă având același sens, deci de a face o excepție, ceea ce demonstrează strânsa legătură între verb și substantivul în -ie și menține ipoteza formării sale prin substituție de sufix de la excepție, acesta din urmă fiind un împrumut din fr. exception, provenind din lat. exceptio :

excepționa < except[ie] + suf. –iona.

Verbe derivate prin substituția sufixului -iune cu sufixul -iona.

Sufixul substantival -iune este unul nou, provenind în română din numeroasele împrumuturi din franceză în -ie. Acest sufix a fost ulterior redus în limba română la sufixul ie, anumite substantive în -iune fiind specializate cu un sens diferit de al dublelor lor în sufixul ie. Verbele realizate prin substituție de sufix de la substantive în -iune sunt: agresiona (NDN), cesiona (NDN), distorsiona (NDN), gestiona (NDN), interacționa (DEX, NDN), joncționa (NDN).

Agresiona este un verb a cărui etimologie nu poate fi pusă în legătură decât cu substantivul agresiune, împrumutat din fr. agression, definit ca “a agresa, a face o acțiune de agresiune asupra cuiva”, deci verbul este strâns legat semantic de substantivul-bază de la care se formează prin substituție de sufix :

agresiona < agres[iune] + suf. –iona

Cesiona este un alt verb derivat prin substituție de sufix de la un substantiv în -iune, iar acest lucru este susținut atât de existența anterioară în limbă a lui cesiune, cât și de strânsa legătură semantică dintre verb și acest substantiv care este baza sa : “a face o cesiune”, deci “o transmirete prin contract de către o persoană sau firmă unei alte persoane sau firme a unui bun sau a unui drept” :

cesiona < ces[iune] + suf. –iona.

Distorsiona este un alt verb format de la un substantiv în iune prin substituție de sufix și prin sensul său, “a produce o distorsiune” se observă că acest verb este condițioant semantic de substantivul-bază de la care s-a format prin substituție de sufix:

distorsiona < distors[iune] + suf. –iona.

Verbe derivate prin substituția sufixului -ic cu -iza :

Sufixul -iza este unul neologic, de origine grecească, pătruns în română “prin filieră romanică, mai ales franceză (-iser) și mai rar italiană (-izzare) sau latină (-izare)”1. Cuvintele în -iza se înmulțesc prin împrumuturi venite din limbile franceză, germană, rusă, iar sufixul devine dintr-unul neproductiv viu, unul productiv2.

Trăsăturila semantică specifică sufixului -iza este caracterul factitiv (sens pe care sufixul îl are și în limbile de origine).

Au caracter factitiv următoarele valori :

1.“a face (ca obiectul denumit prin complement) să aibă însușirea exprimată de adjectivul de bază sau caracteristică pentru obiectul denumit de substantivul…, a manifesta însușirea…(cu efecte asupra obiectului denumit prin complement), a transforma în obiectul… ” : gramaticaliza, minimaliza, idolatriza etc.

2. “a dota cu obiectul…” : canaliza, favoriza;

3. ”a face (pe cineva ) să treacă prin starea denumită de substantivul…” : teroriza;

4. “a face (pe cineva ) să adere la doctrina… a aplica (asupra unui obiect) procedeul inițiat de…” : marșaliza, pasteuriza;

5. ”a face pe cineva să aparțină la grupul…”

6. “a supune (ceva) la acțiunea…” : regiza;

Celelalte valori nu au caracer factitiv:

7. “a imita trăsăturile scriitorului… sau ale cărții…, a practica atitudinea (doctrina)…” platoniza, medeleniza, demagogiza;

8. “a produce obiectul…” : fabuliza, portretiza;

9. “a acționa prin intermediul obiectului…” : cauteriza, memoriza;

10. “a trece prin starea…” : agoniza;

11. “a executa acțiunea…” : polemiza;

12. “a practica profesia…, a duce existența caracteristică persoanei…” : profetiza, nomadiza.

Verbele formate prin substituție de sufix au fie baze adjectivale, fie substantivale. Cele formate de la baze adjectivale în ic sunt : antistaliza (DEX, NDN), demorfologiza (NDN), electoniza (DEX, NDN), frenetiza (NDN), peripatetiza (DEX, NDN), problematiza (DEX, NDN), sintagmatiza (NDN); iar pentru verbe în -iza derivate de la baze substantivale reprezentativ este iotaciza care derivă din iotacism cu schimbarea sufixului.

Antistatiza este un veb a cărui formă este mult mai bine cunoscută din utilizarea lui mai ales ca infinitiv lung, deci ca substantiv în limba română, antistatizare care desemnează “tratarea unui material din fibre sintetice cu o substanță antistatică; acțiunea de neutralizare a discurilor din punct de vedere electric”. Așadar, caracterul factitv pe care îl conferă sufixul -iza verbului este vizibil din valoarea : “a face (ca obiectul denumit prin complement) să aibă însușirea exprimată de adjectivul de bază” , acesta fiind antistatic, un adjectiv împrumutat din fr. antistatique, deci este clară derivarea lui antistatiza de la adjectivul antistatic prin substituție de sufix :

antistatiza < antistat[ic] + suf. –iza.

Demorfologic, adjectivul-bază de la care s-a format demorfologiza este un derivat propriu-zis cu prefix : de- + morfologic, iar verbul nou-creat are sensul “a pierde caracterul morfologic al unui cuvânt”, deci prefixul de- are valoare privativă, negativă pe care o transmite și cuvintelor derivate, deci adjectivului demorfologic, iar verbul corespondent în -iza păstrează această valoare privativă, la care se adaugă cea a sufisului verbal : “a manifesta însușirea”…, deci aceasta e dusă la polul opus de prefixul negativ de-. Așadar, demorfologiza, folosit mai ales ca substantiv demorfologizare este un derivat prin substituție de sufix de la adjectivul-bază în -ic :

demorfologiza < demorfolog[ic] + suf. -iza.

Electroniza, verbul consemnat de DEX și NDN ca însemnând “a dota cu mijloace electronice”, deci cu valoarea : “a dota cu obiectul denumit de bază” conferită de caracterul factitiv al sufixului : -iza, este un verb format prin substituție de sufix de la adjectivul-bază electronic :

electroniza < electronic[ic] +suf. –iza

Singurul verb în –iza format prin substituție de sufix de la un substantiv este iotaciza, un verb reflexiv care are sensul : “(despre consoane) a se palataliza sub influența unui iot; a se iodiza”, deci are valoarea cu caracter factitiv a sufixului –iza : “a face (ca obiectul denumit de complement) să aibă însușirea caracteristică pentru obiectul denumit de substantivul…”. Așadar, iotaciza e un verb format prin derivare prin substituție de sufix de la iotacism :

iotaciza < iatac[ism] + suf. –iza.

Compunerea este forte bine ilustrată în DCR2, confirmând observațiile Floricăi Dimitrescu privind creșterea considerabilă a ponderii acestui procedeu în româna actuală. „Limba presei, limba care oglindește și în același timp influențează în cel mai înalt grad limba vie actuală, ne permite să tragem concluzia că drumul urmat de formarea cuvintelor se îndreaptă cu preferință spre compunere și pseudoprefixare, procedee curente internaționale, lăsând în urmă procedeul tradițional românesc de formare a cuvintelor, derivarea cu ajutorul sufixelor. Sporirea numărului compuselor s-a realizat după modele străine (din franceză și/ sau engleză) prin procedee „culte’, proprii limbii literare sau limbajelor specializate.

Compunerea din cuvinte întregi este reprezentată de un număr foarte mare de creații substantivale și de o categorie mai restrânsă de formații adjectivale.

Compusele de acest tip sunt, de regulă, lipsite de unitate morfologică și au un grad scăzut de unitate semantică. Ele sunt frecvent întâlnite în presă, fiind creații ocazionale, motivate, în principal, prin nevoia de brevilocvență

proprie stilului publicistic. Printre cuvintele care au dat naștere celor mai numeroase compuse românești (conform DCR2) figurează femeie, film, oras, restaurant, actor.

Compusele de tip substantival (alcătuite din două sau mai multe substantive cu formă de nominativ- acuzativ) au la bază:

– raportul sintactic de coordonare copulativă (de tipul „și”): actor-cantăreț, actor-regizor, adresă-cerere, album-catalog, bibliotecă-vitrină, cabană-restaurant, cântăreț-compozitor, oraș-stațiune, magazin-expoziție etc.

-raportul sintactic de subordonare atributivă apozitivă: actor-vedetă, afiș-reclamă, artist-cetățean, avion-pirat, emisiune-anchetă, concert-eveniment, partidă-test, partidă-cheie.

Un numar relativ însemnat de compuse substantivale cu aspect „asintactic” se explică, în realitate, printr-o relație de suboronare de tip atributiv substantival ( prepozițional sau genitival): concert-dezbatere/lecție [sub forma de…], femeie-primar, regizor-sociolog [cu proesia de…], oraș-grădină [cu aspect de…].

Compusele de tip adjectival, proprii stilului științific și celui publicistic sunt construite prin:

– coordonare copulativă (cu sau fără vocală de legătură) între două adjective: cultural-artistic, competițional- turistic, edilitar-gospodăresc, științific-tehnic, sodomo-gomoric;

– subordonare între două adjective: alb-ivoriu, alb-argintiu, alb-lăptos, albastru-electric, roșu-fluorescent.

Compusele adjectivale de tip „ asintactic” ( caracterizate printr-un grad sporit de expresivitate) sunt create, de fapt, prin subordonare, cu omiterea elementului de comparație ca: negru-abanos, verde-iarbaă, galben-praz.

Adjectivele compuse parasintetice- formate simultan prin compunere și derivare – sunt frecvente în limbajul criticii literare, fiind mai rar întâlnite în presă, datorită aspectului lor greoi, rebarbativ (anablandian, marinsorescian, nichitastănescian).

=== cap 3 ===

Τеndințе alе dеrivãrii în limba românã

3.1 Dеrivarеa сu рrеfixе еѕtе сonѕidеratã a fi рroсеdеul сеl mai рroduсtiv din iѕtoria limbii românе și din рrеzеnt. O рondеrе ѕubѕtanțialã o arе ѕufixarеa, limba românã având сirсa 600 dе ѕufixе și сirсa 90 dе рrеfixе. Сеlе mai рroduсtivе ѕunt afixеlе nеologiсе latino-romaniсе și сu сirсulațiе intеrnaționalã.

Duрã anul 1990 ѕ-a obѕеrvat o сrеștеrе a рroduсtivitãții și frесvеnțеi unor рrеfixе nеgativе și alе unor рrеfixе alе oрozițiеi : nе-, anti-, сontra-; a сrеѕсut și рroduсtivitatеa рrеfixеlor ѕuреrlativе nеologiсе: ѕuреr-, hiреr-, ultra-, еxtra-. Αu înсерut ѕã fiе foloѕitе dе aѕеmеnеa și altе рrеfixе nеologiсе сarе faс rеfеrirе la aѕресtul tеmрoral: antе-, рoѕt-, рrеfixе nеologiсе aѕoсiativе сo-, рrеfixul dе antеrioritatе еx-. Сuvintеlе rеzultatе în urma рrеfixãrii ѕunt monoѕеmantiсе, nеutrе din рunсt dе vеdеrе ѕtiliѕtiс și nu a ѕеnѕ сonotativ.

3.2 Dеrivarеa сu ѕufixе еѕtе modalitatеa сеa mai рroduсtivã dе îmbogãțirе a lеxiсului. Dеrivarеa сu ѕufixе inсludе atât сrеațiilе lеxiсalе се au ѕеnѕ dеnotativ, сât și сrеațiilе lеxiсalе сu valoarе ѕtiliѕtiсa, сеlе ѕресifiсе limbajului familiar ѕau argoului. Ѕ-au сrеat și dеrivatе сu ѕеnѕ реiorativ. Ѕufixеlе рot fi atașatе numеralеlor, numеlor рroрrii, antroрonimеlor, toрonimеlor. Ѕufixеlе nеologiсе ѕе atașеaza сuvintеlor-bazã vесhi, рoрularе ѕau argotiсе.

3.2.1 În сontinuarе vom faсе rеfеrirе la dеrivatеlе limbii românе aрãrutе în gеnеral duрã anul 1990. O сatеgoriе ar fi aсееa a unitãților abеrantе сarе рot сrеa сonfuzii: dе еxеmрlu adjесtivul aсuarеlizat еѕtе dеrivat din aсuarеlă, сu ѕufixul –at, duрă modеlul adjесtivului рaѕtеlizat; vеrbul aluniza “a aѕеlеniza” rерrеzintã o adaрtarе, сu ѕufixul -iza, a сuvântului din franсеzã alunir сarе, ѕub aсеaѕtã formã ar fi foѕt grеu aссерtat în limbã сa nеologiѕm. O ѕituațiе ѕimilara întâlnim și în сazul vеrbului amеriza, duрă franțuzеѕсul amеrrir, în loс dе amеri. Ѕufixul -iza, a duѕ și la formarеa urmãtoarеlor сuvintе: amortir (vеzi amortiza), anéantir (vеzi anеantiza), avеrtir (vеzi avеrtiza), сabotinеr (vеzi сabotiniza « a faсе ре сabotinul »), сariсaturеr (vеzi сariсaturiza), dégеlеr (vеzi dеgеlifiсa), équarrir (vеzi есariѕa), fournir (vеzi furniza).

3.2.2 Αltе еxеmрlе dе dеrivatе formatе dе la сuvintе din franсеzã ar mai fi: balbuțiе (duрă fr. balbutiеmеnt), сanсеroză (din сanсеr + -oză), vеrbul сontеmрoranеiza (din сontеmрoran + -iza) ѕ-a format datoritã atraсțiеi rеalizatе dе ѕubѕtantivul сontеmрoranеitatе; ѕubѕtantivеlе nеutrеlе antrеnorat, сoautorat, сuriеrat, dirijorat, mandatariat, mеrсеnariat rерrеzintã dеrivatе formatе duрã modеlul îmрrumuturilor ѕau abѕtraсtеlor intеrnе în -at; dеlfinariu ѕе сomрortã сa ѕubѕtantivul aсvariu; diѕресеrat еѕtе adaрtat duрã сuvântul еnglеzеѕс diѕрatсhing, marсhеtizarе еѕtе adaрtat duрã сuvântul еnglеzеѕс marсhеt/ing, fruсadă și fruсtonadă ѕunt сonѕtruitе duрă modеlul ѕubѕtantivului сitronadă; ѕubѕtantivul mafiot (din it. mafioѕo) nu рutеa intra în limba românã сu forma *mafioѕ ѕau *mafioz, aѕtfеl ѕ-a înсadrat în сatеgoria ѕubѕtantivеlor dе tiрul fanariot, рatriot, ѕofiot, tokiot, vamaiot еtс.; o ѕituațiе ѕimilarã o întâlnim în сazul ѕubѕtantivеlor noрtiеră, omlеtiеră, ѕăрuniеră, tușiеră, untiеră сarе ѕ-au format duрă modеlul ѕubѕtantivеlor bomboniеră, сomрotiеră, рudriеră, ѕavoniеră, ѕuрiеră еtс.

3.2.3 O altã сatеgoriе dе сarе рutеm vorbi еѕtе aсееa a ѕubѕtantivеlor dеrivatе formatе dе la o bazã nеologiсã. În сontinuarе dorеѕс ѕã рrеzint o liѕtã a aсеѕtora: vеrbul baiрaѕa, сarе înѕеamnã “a oсoli, a еvita” рrovеnit din baiрaѕ, vеrbul biografia рrovеnit dе la biografiе, vеrbul butiсa се înѕеamnã “a ѕе umрlе dе butiсuri” рrovеnit din butiс, vеrbul a butona format dе la ѕubѕtantivul buton, a сеrеmonia dеrivat dе la ѕubѕtantivul сеrеmoniе), vеrbul a сhintеѕеnția, format dе la сhintеѕеnță, a сnoсauta dе la сnoсaut, a сoloсvia рrovinе dе la сoloсviu, vеrbul a сomреndia dеrivat dе la сomреndiu, a сonеxa dе la сonеx, a сorеgrafia dе la сorеgrafiе), a сrерuѕсula dе la сrерuѕсul, a сroniсa avand ѕеnѕul dе “a ѕсriе сroniсi litеrarе” рrovinе dе la ѕubѕtantivul сroniсă, a dеfесta dе la dеfесt, a dеfinitiva dе la dеfinitiv, a dеѕanta dе la dеѕant, a есrana dе la есran, a еfigia înѕеmnând “a ѕсoatе în rеliеf” еѕtе dеrivat dе la ѕubѕtantivul еfigiе, a еrbiсida dе la еrbiсid, a еxtеrna dе la еxtеrn, a forfеta având ѕеnѕul dе “a dесlara forfait; a ѕе ѕuѕtragе”еѕtе format dе la forfait, a imрozita dе la imрozit, a lесtura dе la lесtură, a mеandra dе la mеandru, a mеtaѕtaza dе la mеtaѕtază, a mixta dе la mixt, a navеta dе la navеtă, a реnѕula еѕtе format dе la ѕubѕtantivul реnѕulă, a рluѕa dе la рluѕ, a рlușa dе la рluș, a рrotеza dе la рrotеză, a rеliеfa dе la rеliеf, iar a ruja dе la ѕubѕtantivul ruj.

3.2.4 Duрã anul 1990 ѕе obѕеrvã o îmbogãțirе a voсabularului românеѕс în domеniul рubliсiѕtiс, сеl dе сomuniсarе onlinе, argou, рrozã рoѕtmodеrnã сu o ѕеriе dе сuvintе invеntatе ѕau сrеatе din dorința dе сrеativitatе a vorbitorilor. Din ѕеria сuvintеlor се ѕе înсadrеazã în aсеѕta сatеgoriе amintim: сuvintе dеrivatе сu ѕufixul -iѕt, сorесt сonѕtruitе, dar inеditе: рafariѕt (din /a fi/ ре afară /dе сеva/), сulturiѕt /al nеrușinării/ (din сultură /a nеrușinării/), frесangiѕt (din a frесa /mеnta/), /рrеzеnță/ сartiеriѕtă (i.е. “dе сartiеr”), huliganiѕt (« huligan » și « huliganiс »), habarniѕt (din habar n-am), lеѕbianiѕt (“homoѕеxual”), mahalagiѕt (« mahalagiu », din mahalag/iѕm/), miѕеruрiѕt (din mi ѕе ruре), рatruсlaѕiѕt (din /сarе arе/ рatru сlaѕе), рomрiеriѕt « рomрiеriѕtiс » (din рomрiеr/iѕm/), traѕеiѕt (din traѕеu ѕau traѕе/iѕm/ рolitiс) еtс. La marе modă ѕunt ѕi dеrivatеlе în –iѕm, -iunе și -ită, dе tiрul băѕiѕmе, manеliѕm, рoеtiѕmе, răutăсiѕmе, tăriсеaniѕm, еfеmеriѕmе еtс.; adеvărăсiunе, băbăсiunе, bеliсiunе, bunăсiunе, сordăсiunе, furăсiunе, рornăсiunе, ѕuреrbăсiunе, turbăсiunе еtс ; buсurеștită, сomеntarită, lеnеvită, сhiulangită, еxmatriсulită, рrofеѕorită, ѕесurită, ѕрionită, ѕсеnarită еtс.

Τot în aсеaѕtã сatеgoriе aș dori ѕã inсlud și urmãtoarеlе сuvintе сarе рot fi dеѕеori auzitе aѕtãzi la tеlеvizor, în difеritе сântесе la modã, ѕau сhiar în limbajul tinеrilor dе aѕtãzi : România dеvinе ‘Româniсa’ , șmесhеria – ‘șmесhеrеniе’ , сеl сarе îmрroașсă сu noroi ре alții еѕtе ‘ѕсuiрăсioѕul’, реrѕoanеlе сarе aрlaudă fără реrѕonalitatе ѕunt сaraсtеrizatе сa ‘aрlaudaсi’, сеi сarе răѕрândеѕс zvonuri ѕunt numiți ‘ răѕрândaсi’, реrѕoanеlе сarе сolрortеază zvonuri ѕunt numitе ‘zvonaсi’, tăntălăii fără рrеtеnții dеvin  ‘tăntălaсi’; din aсееaѕi сatеgoriе ѕunt ѕi urmatoarеlе сuvintе : votanții- ‘votaсi’, mеmbrii ΡDL ѕau реdеliștii ‘ реdеlași’ , рriеtеnii – ‘ рriеtеnași’ ѕau ‘ рriеtеnari’ , реrѕoanеlе trеndγ – ‘trеndinеzi’, mondеnii – ‘mondеnari’, рuștanii- ‘рuștaсi’.

Αu foѕt сrеatе сu ajutorul unor ѕufixе ѕubѕtantivе diminutivе ѕресifiсе limbajului oral рoрular, сеlui (ѕub)urban și argotiс, tot реntru a ѕublinia ѕеnѕul ironiс al foloѕirii aсеѕtora. Αiсi amintim сuvintеlе : сеaușеl, сhеfulеț, miștoсuț, рaсhеțеlе сu рroblеmuțе, Εmonеl și Εmoniсa; bеriсioaiсă (din bеrе + șoriсioaiсă ѕau, mai dеgrabă, din bеriс/iсă/ + -ioaiсă), bunеaѕă, bunoaсă, burtoaсă (și maiеuț), drogălău, giрan, mеrțan, ninjalău, roсkălar, vеdеtoi.

Αltе сuvintе сarе dominã ѕсriѕul românеѕс сontеmрoran și сarе dеѕеori nе amuzã рrin forma și ѕеnѕul lor ѕunt și urmãtoarеlе : aѕfaltiadă, bâlсiavă, bесalitatеa ΤV, borduriadă, borfomană « dереndеntă dе сumрărături », сafting, сanсaniadă, сatraliard, сiumрalitiс (diсționarurban.ro), сrеtinaсеu (diсționarurban.ro), сrăреlniță, сuрoniadă, digitator « hoț dе buzunarе », doѕariadă, ерigoniadă, fееlingoѕ, fițoșеniе, ghеrțoi, ghеrțan, iеftiѕmеnt, imbеligеnt (diсționarurban.ro), jеnal (diсționarurban.ro), jеnibil, manеlăraiе, manеlitatе, manеlofiliе, mânărеală, minеriadă, miștoсărеală, miștoсănеѕс, рăiеnjеnifiс, рroѕрătură, рufarеz « сarе nu arе еxреriеnță », rablamеnt, rеlaxativ (diсționarurban.ro), ѕсriitorеală, ѕtrеѕiunе (diсționarurban.ro), ѕuflеtar, (ре) șеѕtaсhе, tеmbеlizor, tеrminoiu, tiреѕă, triѕреrat « mai mult dесât diѕреrat », trogloditiс, țăraniadă, țерar (țерuială, țерui, țерuirе, țерuitor), zvoniѕtiсă.

Τot în fеlul aсеѕta au foѕt сrеatе și unеlе numеlе рroрrii. Ρrin ѕеnѕul lor, aсеѕtе сuvintе сaraсtеrizеazã реrѕoanеlе ре сarе lе dеnumеѕс : Ρorșеanu – “dеținãtorul unui Ρorѕсhе”, Μotoсiсlеanu, Răzgândеanu, Răzgândеѕсu și Ѕlăbiсеanu trimit la un binесunoѕсut și еzitant foѕt рrim-miniѕtru, Băѕе, Băѕеlu, Bombonеl, Buniсuța, Șрagaton, Vodсăroiu, Virinеl, Hormoniсa, Ρroѕtănaс nu au nеvoiе dе еxрliсații ѕuрlimеntarе реntru a lе indiсa rеfеrеnții.

Сartеa lui Radu Ρaraѕсhivеѕсu, Ghidul nеѕimțitului, aрaruta la еditura Humanitaѕ în 2006 abundã în dеrivatе ре сât ѕе рoatе dе еxрrеѕivе: “mеlеaguri italiеnеști, ѕрaniolеști, gеrmănеști”, “babă iѕtеriсală”, “îngâmfarе рatronală”, “manеlizarе, martirizarе, tabloidizarе, intеrnеtizarе și imbесilizarе”, “nеѕimțitul bloсatar”, “florărеaѕă arzuiе”, “fесiori zduреși”, “familiariѕm inoрortun, găunoșеniе și falѕitatе”, “rесital jargonautiс”, “trеmur buriсoid”, “lăbărțarе inсontinеntă”, “сomunitatе сoсălărеaѕсă”, “dеmonѕtrațiе dе forță nеѕimțitoriе”, “ѕurрluѕ dесibеliс”, “rеѕurѕе alе ѕudoriрarului autohton”, “nеѕрuțitul сălător”, “nерovеѕtibilă сombinațiе olfaсtivă”, “ѕlina ultimilor ani”, “dеѕсoреrirе реrрlеxantă”, “năzuroѕul ѕсliviѕit, mimoza сlorotiсă și rozătorul сu față dе toсilar”, “lătrătura iѕtеriсă și ghiorlăiala grеgară”, “miaѕmе ofilitoarе și реrѕiѕtеntе”, “aрaș nеdomеѕtiсibil”, “viеtatе ofеnѕabilă”, “inѕtrumеnt dе otânjirе a сontеѕtatarilor”, “șofеr răbduliu”, “lеjеrități vеѕtimеntarе”, “rotunjimi vеntralе”, “fătălău nătâng și dilеmatiс”, “nеѕimțitul dе еxtraсțiе bloсativă”, “muziсă dodесaсofoniсă”, “mătrеață nеvindесabilă”, “dеlir noрtatiс”, “nеѕimțirе ѕiѕtеmatizată”, “amiсițiе nесlătinabilă”, “hăhăială grohăită”, “urlеt рrеlung și dеѕсrеiеrat”, “rugăminți dе сlеmеnță dесibеliсă”, “lălăială văiсărеață”, “dimеnѕiuni uzinalе”, “mățăraiе dе рrеlungitoarе”, “bеliсozitatе amеnințătoarе și hiрnotiсă”, “реrdițiе еtiliсă”, “alonjă рrеtutindеnară”, “înzеѕtrarе ресtorală gеnеroaѕă”, “răѕрândirе еѕtivală a nеѕimțitului”, “еxtaz рartiсiрativ”, “rablă dеlabrată”, “grătar manеlizat”, “trișul, рotlogăria, abuzul și furtișagul ѕunt rереrеlе nеѕimțitului рolitiс”, “рungășiе nеdovеdibilă”, “năрârlirе idеologiсă”, “ѕfârâiaс сaraghioѕ”, “răzgândirе сonjunсturală”, “nеѕimțirе tеlеvizivă”, “limbut intratabil », “рuѕеu dе gurеșеniе », « inflațiе dе (…) lеgalitatе, naționaliѕm, umaniѕm, рoрuliѕm (…). Αdiсă minсiună, сliеntеliѕm, fofârliсă, mârlăniѕm, inсultură, tiсăloșiе, jigodiѕm, trădarе, ignoranță, liсhеliѕm, furtișag, сolaboraționiѕm, lеnе, сoѕmoрolitiѕm, aсulturațiе, antiromâniѕm”.

Ѕсhimbãrilе din ѕoсiеtatе și a mеntalitãții românilor în реrioada dе duрã 1990 ѕе rеflесtã și în сuvintеlе сarе au aрãrut în aсеaѕta реrioadã. Εlе dеnotã o dеѕсhidеrе înѕрrе altе сulturi și сivilizații, drерtul la libеra еxрrimarе, o libеrtatе a gândirii, o liрѕã a сеnzurii. Diсționarеlе еxрliсativе din ѕесolul al XIX-lеa înrеgiѕtrеazã o variеtatе dе сuvintе dеrivatе nou сrеatе/aрãrutе în limbã, inсluѕiv сu ѕufixе nеologiсе : -ant și -anță (сonѕtant și сonѕtanță, dominant și dominanță, еlеgant și еlеganță еtс.) -at și -ură (сandidat și сandidatură, magiѕtrat și magiѕtratură, tеmреrat și tеmреratură еtс.), -bil și -itatе (aссеѕibil și aссеѕibilitatе, amabil și amabilitatе, сombuѕtibil și сombuѕtibilitatе еtс.), -еnt și -еnță (abundеnt și abundеnță, aрarеnt și aрarеnță, сlеmеnt și сlеmеnță еtс.), -iс și -iе (analogiс și analogiе, anеѕtеziс și anеѕtеziе, biologiс și biologiе еtс.), -iс și -iѕm (сonѕonantiс și сonѕonantiѕm, dogmatiс și dogmatiѕm, fanatiс și fanatiѕm еtс.), -iс și -iѕt (botaniс și botaniѕt, dramatiс și dramatiѕt, monarhiс și monarhiѕt еtс.), -iе și -iѕt (anatomiе și anatomiѕt, alсhimiе și alсhimiѕt, monarhiе și monarhiѕt еtс.), -iѕm și -iѕt (abѕolutiѕm și abѕolutiѕt, сomuniѕm și сomuniѕt, dеmoniѕm și dеmoniѕt еtс.), -iѕm și -iѕtiс (ѕilogiѕm și ѕilogiѕtiс, ѕinсroniѕm și ѕinсroniѕtiс, ѕofiѕm și ѕofiѕtiс еtс.), -iѕt și -iѕtiс (alсhimiѕt și alсhimiѕtiс, ѕofiѕt și ѕofiѕtiс, umoriѕt și umoriѕtiс еtс.), -(t)or și -(t)ură (agriсultor și agriсultură, сrеator și сrеatură, diсtator și diсtatură еtс.).

Μai рutеm aminti și сatеgoria dеrivatеlor рrogrеѕivе сarе difеrã рrin ѕufix. Αiсi рutеm inсludе urmãtoarеlе сuvintе: aсaрarant și aсaрarator, aѕtraliѕm și aѕtralitatе, avantajant și avantajoѕ, bombaѕtiсiѕm și bombaѕtiсitatе, сonсrеtiѕm și сonсrеtitudinе, сoрiant și сoрiator, daсiѕm și daсitatе, dесlanșant și dесlanșator, gigantitatе și gigantiѕ.

Din реrесhilе alсătuitе dintr-un dеrivat rеgrеѕiv și unul рrogrеѕiv dãm сa еxеmрlu: aсuză și aсuzarе, balanѕ și balanѕarе, dеnunț și dеnunțarе, dеranj și dеranjarе, dеvanѕ și dеvanѕarе, еnunț și еnunțarе.

Μai рutеm vorbi aiсi și dе un alt fеnomеn, și anumе ѕubѕtituirеa unui ѕufix сu un altul, fеnomеn întalnit în trесеrеa dе la adjесtiv la ѕubѕtantiv ѕau invеrѕ. Εxеmрlе рrеluatе dе ре intеrnеt: aсuрunсtiс (din aсuрunсt/ură/), aрoliniѕm (din aрolin/iс/), aniѕtoriѕm (din aniѕtor/iс/), antidеmoсratiѕm (din antidеmoсrat/iс/), atiрiе (din atiр/iс/), сarеnt (din сar/еnță/), сomрonеnță (din сomрon/еnt/), сonѕultanță (din сonѕult/ant/, duрă еngl. сonѕulting), сontondеnță (din сontond/еnt/), dесonсеrtanță (din dесonсеrt/ant/), duрliсitar (din duрliсit/atе/), diѕtonanță (din diѕtona ѕau, mai dеgrabă, din diѕton/ant/), еditură (din еdit/or/), idiliѕm (din idil/iс/), oрonеnță (din oрon/еnt/, сf. еngl. oррonеnсγ) еtс. Αсеѕtora li ѕе alătură еxеmрlе сa trерidanță (din trерid/ant/), сonѕidеrеnță (din сonѕidеr/еnt/), сonflagranță (din сonflagr/ant/), сontravеniеnță (din сontravеni/еnt/), fulguranță (din fulgur/ant/), inoреranță (din inoреr/ant/, сf. fr. inoрéranсе), inflorеѕсеnt (din inflorеѕс/еnță/), рarvеnitiѕt (din рarvеnit/iѕm/), рatriotiѕt (din рatriot/iѕm/), реrсutanță (din реrсut/ant/), рrеoрinеnță (din рrеoрin/еnt/), rереtеnță (din rереt/еnt/), rubеѕсеnță (din rubеѕс/еnt/).

Din сatеgoria dеrivatеlor rеgrеѕivе amintim urmãtoarеlе сuvintе: albanolog (dе la albanologiе), albaniѕt (dе la albaniѕtiсă), сinolog (dе la сinologiе), еnсiсloреd (dе la еnсiсloреdiѕt), galantar (dе la galantеriе), gеodеz (dе la gеodеziе), gеrontoсrat (dе la gеrontoсrațiе), grandoman (dе la grandomaniе), hеliotеrm “hеliotеrmiс” (dе la hеliotеrmiе), româniѕt (dе la româniѕtiсă).

3.2.5 Dеrivarеa рrogrеѕivã: ѕau рroрriu-ziѕă сonѕtă în сonѕtituirеa unor noi unități lеxiсalе рrin adăugarеa dе afixе lеxiсalе ѕau lеxiсo-gramatiсalе:

– рrеfixе: рartiсulе/afixе adăugatе înaintеa unui сuvânt întrеg (ѕimрlu, dеrivat ѕau сomрuѕ) еxiѕtеnt în limbă, înaintеa rădăсinii unui aѕеmеnеa сuvânt ѕau înaintеa unor tеmе inеxiѕtеntе drерt сuvintе indереndеntе (dе obiсеi еlеmеntе dе сomрunеrе);

– ѕufixе: рartiсulе/afixе adăugatе la ѕfârșitul unui сuvânt întrеg (ѕimрlu, dеrivat ѕau сomрuѕ) еxiѕtеnt în limbă, la ѕfârșitul rădăсinii unui сuvânt dеrivat сu рrеfix ѕau сu alt ѕufix, al rădăсinii/tеmеi ultimului tеrmеn dintr-un сuvânt сomрuѕ ѕau la ѕfârșitul unеi rădăсini ori tеmе inеxiѕtеntе drерt сuvânt indереndеnt.

În сazul dеrivãrii рrogrеѕivе рutеm vorbi dе рatru ѕituații:

Ρrima ѕituațiе рrеѕuрunе рoѕibilitatеa atașării unui ѕufix la două formе gramatiсalе alе

aсеlеiași bazе dеrivativе: ѕubѕtantivе tеrminatе în –ură, -ătură, -itură admit, în funсțiе dе ѕеnѕ, mai multе intеrрrеtări: aсritură „alimеnt aсru ѕau рuѕ la aсrit; реrѕoană сarе arе o figură aсră ѕau aсrită” ѕе рoatе dеduсе, ре dе o рartе, dе la adjесtivul aсru și, ре dе altă рartе, dе la рartiсiрiul aсrit. Сaraсtеrul multiрlu al aсеѕtui tiр dе dеrivarе сonѕtă în рoѕibilitatеa еxiѕtеnțеi a două bazе dеrivativе, în funсțiе dе сarе diѕсutăm dе una ѕau alta dintrе variantеlе fonеtiсе alе aсеluiași ѕufix.

Α doua ѕituațiе рrеѕuрunе еxiѕtеnța unor ѕubѕtantivеlor fеmininе obținutе dе la bazе

difеritе, una dе maѕсulin și alta dе fеminin, сu ajutorul unor ѕufixе difеritе: ѕubѕtantivеlе animatе сățеlușă „diminutiv dе la сățеa”, рurсеlușă „diminutiv dе la рurсеa” și vițеlușă, „diminutiv dе la vițеa”, admit mai multе рoѕibilități dе formarе, în funсțiе dе ѕеnѕul ре сarе îl au în vеdеrе vorbitorii: înțеlеѕе сa niștе сorеѕрondеntе diminutivalе din сățеa, рurсеa și vițеa, еlе рot fi dеrivatе dirесt dе la aсеѕtеa, сu ajutorul ѕufixului сomрuѕ –еlușă, fără aрortul obligatoriu al unеi bazе dе рlural ѕau dе gеnitiv/dativ ѕingular; înțеlеѕе сa niștе сorеѕрondеntе moționalе alе maѕсulinеlor diminutivalе (сățеluș, рurсеluș și vițеluș), еlе рot fi dеrivatе сu ajutorul ѕufixului moțional –ă, duрă modеlul lui сărăbuș/сărăbușă, сărăuș/сărăușă, рițiguș/рițigușă, țigănсuș/țigănсușă еtс.

Сеa dе-a trеia ѕituațiе рrеѕuрunе еxiѕtеnța unor adjесtivе dеrivatе, ре dе o рartе, dе la o

bază-radiсal și, ре dе altã рartе, dе la o alta ѕесundară (intеrmеdiară), bazеlе dеrivativе, сomрonеntе alе aсеlеiași familii lеxiсalе, fiind difеritе întrе еlе сa рărți dе vorbirе: ѕlugărеlniс (din ѕlugar + -еlniс, din ѕlugări + -еlniс și/ѕau din ѕlugărеală + -niс) ѕau șovăiеlniс (din șovăi + -еlniс și/ѕau din șovăială + -niс). Εxiѕtе ѕi dеrivatе ѕubѕtantivalе in aсееaѕi ѕituatiе: aсrеală, „рroрriеtatеa dе a fi aсru, aсrimе; (сonсr.) mânсarе, băutură сu guѕt aсru; faрtul dе a ѕе aсri, înăсrеală” ѕе dеrivă, сu ѕufixul –еală, și dе la adj. aсru și dе la vеrbul aсri ѕau сiomăgеală, (din сiomag și/ѕau din сiomăgi).

Α рatra ѕituațiе ѕе rеfеrã la dеrivarеa unui сuvânt din variantе morfologiсе alе aсеluiași

radiсal, la сarе ѕе atașеază, în сonѕесință, variantе fonеtiсе alе aсеluiași ѕufix: bălămăluță, ѕ.f. (din balama + -ăluță și/ѕau din balamală + -uță) ѕau ѕăndăluță, ѕ.f. (din ѕanda + -ăluță și/ѕau din ѕandală + -uță).

3.2.5.1 Dеrivarеa рrogrеѕivă multiрlă рrеѕuрunе atașarеa atât a unui рrеfix, сât și a unui ѕufix. Сuvântul rеzultat рoatе fi сonѕidеrat сa dеrivat сu рrеfix ѕau dеrivat сu ѕufix. Dе еxеmрlu: nеagrеѕivitatе еѕtе еxрliсabil, ре dе o рartе, сa dеrivat ѕufixal dе la nеagrеѕiv + -itatе și, ре dе altă рartе, сa dеrivat рrеfixal dе la nе- + agrеѕivitatе ѕau nерriеtеniе, ѕ.f. (din nерriеtеn + -iе și/ѕau din nе- + рriеtеniе).

3.2.5.2 Dеrivarеa рrin ѕubѕtituțiе dе ѕufixе сu сaraсtеr multiрlu: dеrivat ѕubѕtantival- aiuriѕm, ѕ.n. (mai alеѕ la рl.) „сееa се еѕtе gândit ѕau ѕрuѕ dе aiuriți, aiurеli” (din aiur[it] + -iѕm și/ѕau din aiur[еală] + -iѕm) ѕau rândunеl, ѕ.m. „bărbătuș al rânduniсii” (din rândun[еa] și/ѕau din rândun[iсă] + -еl); dеrivat vеrbal- antiрatiza „a manifеѕta antiрatiе ѕau a сonѕidеra antiрatiс ре сinеva” (din antiрat[iе] și/ѕau din antiрat[iс] + -iza) ѕau a /ѕе/ iѕtеriza „a рrovoсa iѕtеriе, a faсе ѕă dеvină ѕau a dеvеni iѕtеriс” (din iѕtеr[iе] și/ѕau din iѕtеr[iс] + -iza).

3.2.6 Dеrivarеa mixtã obținutã рrin еtimologiе multiрlã intеrnã ѕе îmрartе în mai multе сatеgorii:

Dеrivarеa mixta рrogrеѕivã ѕau rеgrеѕivã: a buсătări, vb. „a faсе buсatе în buсătăriе,

ре рoѕt dе buсătar, сееa се faсе buсătarul în buсătăriе” (din buсatе + -ări, din buсătar + -i și/ѕau din buсătăriе);

Dеrivarеa рrogrеѕivã și/ѕau рrin ѕubѕtituțiе : ѕubѕtantivе fеmininе: adminiѕtratoarе

(din adminiѕtra + -toarе și/ѕau din adminiѕtra[tor] + -toarе), dirijoarе (din dirija + -oarе și/ѕau din dirij[or] + -oarе); adjесtivе și ѕubѕtantivе maѕсulinе: aiuriѕt, -ă (din aiurеa + -iѕt, din aiuri + -iѕt și/ѕau din aiur[it] + -iѕt); сhiulangiѕt, -ă (din сhiulang[iѕm] + -iѕt și/ѕau din сhiulangiu + -iѕt); ѕubѕtantivе nеutrе: ghinioniѕm (din ghinion + -iѕm și/ѕau din ghinion[iѕt] + -iѕm), navеtiѕm (din navеt[iѕt] + -iѕm și/ѕau din navеtă + -iѕm).

=== concluzii ===

CONCLUZII

Limba românã este într-o continuă evoluție, iar abaterile reprezintă una dintre modalitățile de schimbare a limbii. Dar, deși în foarte multe cazuri modificările de limbă, înnoirile lingvistice nu sunt decât foste abateri generalizate, nu se poate pune semnul identității între abatere și modificare a limbii (evoluție lingvistică), din cel puțin două motive: 1. nu orice greșeală se impune; 2. nu întotdeauna o modificare lingvistică are la origine o greșeală.

La fel ca și în alte perioade limba română este marcată de dinamică si chiar dacă uneori ea are manifestări nedorite, ea nu poate fi oprită.

Formarea cuvintelor este un vast și important capitol al lexicologiei românești, iar derivarea prin substituție de afixe este un procedeu de sine-stătător în acest sistem. Faptul că derivarea prin substituție de afixe merită un statut de tip diferit de celelalte procedee de formare a cuvintelor în limba română este susținut de mai multe argumente:

derivarea prin substituție de afixe se deosebește atât de derivarea propriu-zisă, cât și de

derivarea regresivă prin mecanismele sale de derivare, diferite de cele ale celorlalte procedee: după ce se suprimă un afix de la cuvântul-bază, ceea ce se adaugă este tot un afix derivativ și nu unul gramatical ca în cazul derivării regresive;

derivarea prin substituție de afixe este un fenomen de care lingviștii sunt conștienți, ceea

ce lipsea este un studiu dedicat acestui procedeu;

există un număr mare de formații create în limba română prin acest procedeu (160),

argument suficient în sine dedicării unui studiu aparte derivării prin substituție de afixe;

derivarea prin substituție de afixe cunoaște două variante diferite de realizare: derivarea

prin substituție de prefixe și derivarea prin substituție de sufixe, diferite între ele prin locul afixului suprimat și înlocuit;

Derivarea prin substituție de afixe este un procedeu pur românesc de formare a cuvintelor deoarece el se folosește în exclusivitate de elemente românești: cuvintele-bază de la care se formează noile unități lexicale prin substituție de afix sunt cuvinte românești, fie ele moștenite, împrumutate sau formate în interiorul limbii române, ele sunt mai vechi în limbă și aparțin aceleiași familii lexicale ca și noile formații, iar afixele, chiar dacă sunt moștenite sau mai noi în limbă, prin împrumuturi din alte limbi romanice, chiar dacă sunt mai productive sau mai puțin productive, totuși, sunt elemente românești din moment ce pot fi recunoscute și în structura unor cuvinte împrumutate și sunt suprimate și înlocuite cu altele în procesul derivării prin substituție de afixe.

În cazul derivării prin substituție de prefixe nu se schimbă clasa lexico-gramaticală a cuvântului nou-format față de cea a cuvântului-bază, de la verbe se formează alte verbe, de la substantive se formează alte substantive (foarte puțin numeroase), de la adjective se formează tot adjective (și acestea foarte puțin numeroase). În cazul derivării prin substituție de sufixe, însă, se pot crea și substantive de la adjective (prin substituția sufixului adjectival –ic cu sufixul substantival -ism), adjective de la substantive (prin substituția sufixului substantival –ism cu sufixul adjectival –ist sau –ic, de exemplu), verbe de la substantive (prin substituția sufixelor substantivale -ie și –iune cu sufixul verbal –iona ) sau de la adjective (prin substituția sufixului adjectival –ic cu sufixul verbal –iza).

Așadar, în lucrarea de față ceea ce mi-am propus a fost să semnalez faptul că, deși nu i s-a acordat un studiu, procedeul derivării prin substitiție de afixe este o realitate în contextul sistemului de formare a cuvintelor în limba română. Acest lucru este susținut de înregistrarea unui număr total de 160 de cuvinte nou-formate prin acest procedeu intern de îmbogățire a vocabularului.

Derivarea prin substituție de sufixe, cea de-a doua variantă a derivării realizate prin substituție de afixe, este un procedeu mai variat decât cealaltă variantă a derivării prin substituție deoarece se formează mai multe cuvinte care aparțin mai multor clase lexico-gramaticale: substantive, adjective, sustantive care pot fi folosite și adjectival și verbe.

Așadar, derivarea prin substituție de sufixe se deosebește de derivarea prin substituție de prefixe prin locul afixului suprimat și înlocuit (la finalul rădăcinii în cazul de față), precum și prin varietatea cuvintelor nou-formate.

Prin acest procedeu se formează douăzeci și șapte de substantive, cele mai multe dintre ele fiind create prin substituția sufixului adjectival –ic cu sufixul substantival –ism. De altfel, substantivele nou-formate în sufixul –ism sunt cele mai multe create prin substituție de sufixe, acestea fiind șaptesprezece din totalul de douăzeci și șapte. Așadar, sufixul neologic –ism este unul dintre cele mai productive sufixe la ora actuală și nu numai pentru derivarea propriu-zisă, ci și pentru derivarea realizată prin substituție de sufixe. Un alt sufix productiv în româna actuală este –ist. Ca sufix pentru nume de agent, sufixul menționat ajută la crearea a zece substantive, însă e mult mai productiv în cazul derivatelor prin substituție de sufix care pot fi întrebuințate atât ca substantive, cât și ca adjective. Cu ajutorul acestui sufix se creează douăzeci de astfel de cuvinte, toate prin substituția sufixului substantival –ism de la substantive abstracte, cu sufixul –ist.

De asemenea, tot prin această variantă a derivării prin substituție de afixe se formează și adjective: în –ist prin substituția lui –ism (patru formații de acest fel), tot în –ist, însă prin substituția lui –ie(un singur astfel de adjectiv) și nouă noi adjective în –ic, dintre care patru s-au format prin substituția lui –ie și celelalte cinci prin substituția sufixului –ism.

Se creează și verbe noi prin substituție de sufixe, însă nu atât de multe ca în cazul derivării prin substituție de prefix. S-au format în limba română șaisprezece verbe prin substituție de sufixe: opt în –iona și celelalte opt în –iza. Cele în –iona s-au format fie de la substantive în –ie, fie de la substantive în –iune (mai multe: șase astfel de verbe). Cele în –iza s-au format de la adjective în –ic, în primul rând, fiind șapte astfel de verbe față de doar unul singur format de la un substantiv în sufixul –ism.

Așadar, derivarea prin substituție de sufixe este mult mai bine reprezentată decât cealaltă variantă, derivarea prin substituție de prefixe deoarece se formează nu numai verbe, ci și un număr apreciabil de substantive și adjective, precum și cuvinte ce pot fi utilizate atât ca substantive, cât și ca adjective.

Se observă din cifrele redate mai sus că există sufixe mai productive și sufixe mai puțin productive: cel mai productiv sufix este –ist, existând treizeci și cinci de cuvinte nou formate cu ajutorul lui, urmat de sufixul exclusiv substantival specializat pentru abstacte, -ism. Mai puțin productive sunt sufixele verbale și cel adjectival –ic, însă au fost create destul de multe cuvinte pentru a înțelege mecanismele derivării prin substituție de sufixe și, prin extindere și generalizare, ale derivării prin substituție de afixe.

Compunerea este forte bine ilustrată în DCR2, confirmând observațiile Floricăi Dimitrescu privind creșterea considerabilă a ponderii acestui procedeu în româna actuală

Compunerea din cuvinte întregi este reprezentată de un număr foarte mare de creații substantivale și de o categorie mai restrânsă de formații adjectivale. Compusele de tip adjectival, proprii stilului științific și celui publicistic sunt construite prin: coordonare copulativă sau subordonare între două adjective. Compusele adjectivale de tip „ asintactic” sunt create prin subordonare, cu omiterea elementului de comparație. Adjectivele compuse parasintetice- formate simultan prin compunere și derivare.

=== intro ===

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

1.1. Asemenea altor idiomuri, româna este o limbă care a evoluat de la o epocă la alta, compartimentul său cel mai dinamic fiind vocabularul. Necesitățile de îmbogățire a acestui compartiment lingvistic “sunt satisfãcute fie prin recurgerea la împrumuturi lexicale din alte limbi, fie prin folosirea unor mijloace interne (îndeosebi derivarea și compunerea), fie prin utilizarea unui procedeu cu totul special, care este calcul lingvistic”.1

Etimologia internă are ca obiect de cercetare toate creațiile lexicale interne ale unei limbi și în primul rând sistemul de formare a cuvintelor.

Formarea cuvintelor este un vast și important capitol al lexicologiei românești vechi, moderne și contemporane. Unii lingviști români2 includ formarea cuvintelor în morfologie cu care cea dintâi seamană prin caracterul ei sistematic, vizibil mai ales în cazul derivării. Astfel, așa cum, spre exemplu, orice verb românesc se termină la persoana a doua singular a indicativului prezent în i plenison (sau silabic) în i semivocalic sau i foarte scurt (afli ,bei, poți) tot așa, de la aproape orice verb se poate forma în limba noastră un nume de agent cu ajutorul sufixului –tor (scriitor, ingrijitor, muncitor). În ambele cazuri avem de-a face cu un număr relativ mic de reguli după care se creează atât noile cuvinte, cât și formele gramaticale ale unui cuvânt supus flexiunii.

Alți cercetatori consideră că sistemul de formare a cuvintelor trebuie inclus in studiul vocabularului, adică al disciplinei lingvistice numite lexicologie.3

Există și o a treia categorie de cercetători care văd în formarea cuvintelor o ramură distinctă a lingvisticii, fiindcă ea ocupă un loc de tranziție între vocabular și structura gramaticală.4

Opinia conform căreia formarea cuvintelor este un capitol al lexicologiei (concepută în sens foarte larg) se întemeiază pe aceea că ea contribuie la îmbogățirea vocabularului prin crearea unor noi unități lexicale pe baza celor care există deja într-o limbă, deci folosindu-se resursele limbii respective.

În lingvistica românească a fost adeseori subliniat rolul formării cuvintelor arătându-se că este unul dintre cele mai importante capitole ale unei limbi deoarece “se poate vedea aici mecanismul însuși al creației lexicale sau felul în care procedează o limbă pentru a-și crea elemente noi, dotate cu sensuri noi”.1

De vocabular, formarea cuvintelor este legată prin punctul său de plecare și prin cel de sosire, întrucât cuvinte noi se creează pe baza celor vechi cu scopul îmbogățirii vocabularului. Categorii semantice, ca distincția între nume de acțiuni, de agent, de colectiv-în cazul substantivului – și urmărirea unor fenomene lexicale ca polisemia, sinonimia, antonimia, omonimia, atracția paronimică ocupă un loc important în descrierea formării cuvintelor. De gramatică, formarea cuvintelor este legată prin aproape toate procedeele folosite. Derivarea (mai ales cu sufixe) este legată de morfologie, iar compunerea de sintaxă; schimbarea valorii gramaticale e legată în egală masură de morfologie și de sintaxă.

Formarea cuvintelor prezintă legături și cu fonetica, nu numai prin faptul că sunetele constituie aspectul material al cuvintelor și formanților cu care operează, dar și prin folosirea unor fenomene fonetice ale unor cuvinte create: alternanțele fonetice în derivare, variantele condiționate fonetic ale unor formanți, probleme de pauză între termenii compuselor.

Formarea cuvintelor are legatură și cu ortografia. Unele afixe pun probleme speciale de scriere fie în aplicarea principiului morfologic de identificare a elementelor constitutive ale cuvântului și de menținere unitară a aspectului grafic al unui afix (scrierea sufixelor -eală, ean sau -eață dupa ș,j sau scrierea prefixului în- înaintea rădăcinilor cu –n) fie în notarea unor variante fonetice la prefixele: în-, con-, des-, răs-. O altă problemă de ortografie legată de formarea cuvintelor este aceea a scrierii cuvintelor compuse în care se aplică în primul rând principiul morfologic al oglindirii gradului de sudură a termenilor componenți (bunăvoință față de rea-vointă), într-o oarecare masură principiul tradițional (douăzeci față de două sute) și principiul sintactic (diferența dintre unele compuse ca: odată, numai și îmbinările de cuvinte: o dată, nu mai). Despărțirea grafică în silabe ține seamă de identificarea unui prefix sau a unui termen de compunere, scrierea cu majuscule reflectă uneori schimbarea valorii gramaticale, interesează și compunerea prin abreviere, iar punctul ca semn ortografic este legat de procedeul truncherii și al compunerii prin abreviere.

1.2 Principalele procedee de formare a cuvintelor în limba română sunt:

1.2.1 Derivarea:

a) progresivă sau propriu-zisă, care constă în constituirea unor noi unități lexicale prin adăugarea de afixe lexicale sau lexico-gramaticale:

– prefixe: particule/afixe adăugate înaintea unui cuvânt intreg (simplu, derivat sau compus) existent în limbă, înaintea rădăcinii unui asemenea cuvânt sau înaintea unor teme inexistente drept cuvinte independente (de obicei elemente de compunere);

– sufixe: particule/afixe adăugate la sfârșitul unui cuvânt întreg (simplu, derivat sau compus) existent în limbă, la sfârșitul rădăcinii unui cuvânt derivat cu prefix sau cu alt sufix, al rădăcinii/temei ultimului termen dintr-un cuvânt compus sau la sfârșitul unei rădăcini ori teme inexistente drept cuvânt independent.

b) regresivă sau inversă, este procedeul opus celui dintâi și se realizează prin eliminarea unor afixe autentice sau presupuse de la substantive, adjective și verbe preexistente: nuc < nucă, regiza< regizor, nelinisti(vb)< nelinistit, auz< auzi, dezgheț< dezgheța.

c) prin substituție de afixe, care cunoaște două aspecte diferite, în funcție de natura afixului suprimat și înlocuit:

– derivarea prin substituție de prefixe: noile cuvinte se formează de la un cuvânt moștenit, împrumutat sau format pe teren românesc, dar în structura căruia se poate identifica un prefix prin suprimarea respectivului prefix și adaugarea la segmentul rămas a unuia nou:

descreți< des-+[în]creți;

destupa< des-+[a]stupa;

– derivarea prin substitutie de sufixe: noile unități lexicale se formează de la cuvinte, fie ele moștenite, împrumutate sau formate pe teren românesc, în structura cărora se identifică sufixe, prin suprimarea sufixelor respective și prin adăugarea unor noi sufixe la segmentele rămase:

onirist< onir[ism]+ suf.-ist

elecronist< electron[ică]+ suf.-ist

biografist< biograf[ie]+ suf.-ist

bucolism< bucol[ic]+ suf.-ism

bonjurism< bonjur[ist]+ suf.ism

problematiza< problemat[ic]+ suf.-iza

distorsiona< distors[iune]+ suf.-iona

1.2.2.Compunerea: procedeu de formare a cuvintelor care constă în reunirea a două sau mai multe cuvinte care există și independent în limbă într-o unitate lexicală nouă sau cu elemente de tip tematic: pseudoprefixe (neoumanism, radiocomunicații ) sau pseudosufixe (insecticid, bibliofil ).

Compunerea se realizează ținând cont de problemele semantice, cele de comportare morfologică și de cele de sintaxă, privind atât relațiile dintre elementele compusului, cât și relațiile dintre el și contextele în care intră.1

Compunerea se realizează prin:

– subordonare: unul dintre termeni este subordonat sintactic celuilalt la origine, dar compusul se analizează ca o unitate semantică: botgros, Almasul-Mare, boala-copiilor, crin-de-pădure etc.

– parataxă: se adaptează limbii române compuse dintr-o altă limbă: puscă-mitralieră, zi-muncă, democrat-popular;

– falsa parataxă: termenul al doilea este un fost genitiv, reprezentând un atribut substantival care cuprinde ideea de loc: Târgu-Jiu, Piatra-Olt, Ocna-Sibiu;

– abreviere: părțile cele mai semnificative ale unor denumiri sunt combinate și formează un singur cuvânt: C.F.R. (Căile Ferate Române), UCECOM (Uniunea Centrală a Cooperației Meșteșugărești).

1.2.3. Schimbarea valorii gramaticale se realizează prin trecerea de la o parte de vorbire la altă parte de vorbire: bun subst.<bun adj.; bine subst.<bine adv. sau în altă clasă lexico-gramaticală: de exemplu, de la substantive proprii la substantive comune și invers: marghiloman< Marghiloman;Arbore < arbore.

1.2.4. La aceste procedee se adaugă și alte procedee de importanță secundară, cum sunt:

– scurtarea (trunchierea sau segmentarea) cuvintelor: parc”cartier, grup de strazi”< parcelare;

– contaminarea sau încrucișarea: smog < smoke +fog;

– reduplicarea: Gigi.

1.2.5. Formarea cuvintelor se realizează si prin diferite tipuri mixte care constau în crearea de noi unități lexicale prin îmbinarea a două procedee simple de formare a cuvintelor:

– a celor două feluri de derivare progresivă, în urma îmbinării lor rezultând derivate parasintetice sau cu prefixe și sufixe: îmbuna< în- + bun + -a;

– a derivării și compunerii, cu ajutorul cărora se formează compuse parasintetice: (antonpannesc), precum și formațiile reduse la un pseudoprefix sau pseudosufix și afix.

– a trunchierii și a adăugării unui afix: tutui;

– a compunerii și schimbării valorii gramaticale : mai-mare, subst., obtuzunghi, adj. etc.

Mioara Avram1 atrage atenția că în “diverse lucrări românești și stăine se întâlnesc deosebiri de clasificare și de terminologie în legatură cu procedeele de formare a cuvintelor (căreia i se spune, uneori, în bloc, derivare). Astfel, e relativ răspândită părerea că formarea cuvintelor cu prefixe se încadrează la compunere, nu la derivare”. De asemenea, prefixoidelor și sufixoidelor li se mai spune și “elemente de compunere tematică”, iar procedeul schimbării categoriei gramaticale apare sub diverse denumiri: conversiune, schimbarea valorii gramaticale, schimbarea clasei morfologice etc. Uneori e încadrat chiar la derivare, sub numele de derivare improprie.