Deputații noștri contribue zi de zi la noi realizări puse în [631342]

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO -UMANE
DEPARTAMENTUL DE ISTORIE, PATRIMONIU ȘI TEOLOGIE
PROTESTANTĂ
LUCRARE DE DISERTA ȚIE
SIBIU
2016Coordonator științific:
Prof. Univ. Dr. Sorin Radu
Absolvent: [anonimizat] „LUCIAN BLAGA” SIBIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO -UMANE
DEPARTAMENTUL DE ISTORIE, PATRIMONIU ȘI TEOLOGIE
PROTESTANTĂ
DUȘMANUL DE CLASĂ ÎN CULTURA VIZUALĂ A
ROMÂNIEI COMUNISTE: STUDIU DE CAZ „REVISTA
URZICA” (1948 –1965)
SIBIU
2016Coordonator științific:
Prof. Univ. Dr. Sorin Radu
Absolvent: [anonimizat] 1
Cap. 1.Apariția și dezvoltarea activității depropagandă ……………………………. …………..p. 3
1.Propaganda –generalită ți………………… …………………………. ……………………………. ………….p. 3
1.1. Propaganda regimului comunist ………………………………………………………………………. ….p. 5
1.1.2. Agitatorul și propagandistul –baza aparatului comunist de propagandă …………….. ….p. 7
1.1.3 „Limba de lemn” ca și formă de transmitere a mesajului pr opagandistic …………….. ….p. 8
1.1.4 „Omul nou” ca și finalitate a demersului propagandistic…………………………………… ….p. 9
2. Locul ocupat de revista „Urzica” în cadrul mecanismului de propagandă al regimului
comunist……………………………………………………………………………….. …………………………. ….p. 10
2.1. „Urzica” ca și instrument legitimator al regimului ……………………………….. …………….. p. 11
3. Cultura vizuală (a României C omuniste) ………………………………………….. …………………. .p. 12
4. „Du șmanul de clasă” conform ideologiei regimului …………………………… ………………… ..p. 13
4.1. Principiul „luptei de clasă” –instrument de legitimare a luptei împotriva „du șmanului de
clasă”………………………………………………………………………………………… ……………………….. .p. 15
4.2. „Du șmanul de clasă” din lumea rurală ………………………………………… …………………….. p. 16
4.2.1. Conceptul de „ țărănime muncitoare” ………………………………………… ……………………. p. 21
4.3. Burghezia și moșierimea: „elita” dușmanilor de clasă ………………………………………….. p. 22
Cap. 2.Tipologii ale „dușmanuluide clasă” din mediul rural……………………… ……….p. 25
2.1. Chiaburul ……………………………………………………………………………………………………….. p. 25
2.1.1. Reprezentare fizică ……………………………………………………………. ………………………….p. 2 5
2.1.2. Reprezentări caricaturale ………………………………………………………………….. ……………p. 26
2.1.2.1. „Demonizarea” chiaburului ……………………………………………… ………………………….p. 29
2.1.2.2. Chiaburul ca și inamic al progresului în lumea rurală ……………………………….. …….p. 32
2.1.2.3. Chiaburul ca și obstacol în calea emancipării femeilor …………………. ………………… p. 42
2.1.2.4. Reprezentarea chiabu rului de către arti ști amatori ………………………….. …………….. p. 45
2.2. Crâ șmarul……………………………………………………………………………. …………………………p. 49
2.2.1. Reprezentare fizică ……………………………………………………………. ………………………….p. 49
2.2.2. Reprezentări caricaturale……………………………………………………. ………………………….p. 49
Cap. 3 Tipologii ale „du șmanului de clasă” din mediul urban ………………………………..p. 52
3.1. Reacționarul…………………………………………… ……………………… ……………………………… p. 52

3.1.Reprezentare fizică ………………………………………………………………………………………….. p. 52
3.1.1 . Reprezentări caricaturale ……………………… …………………………. …………………………….p. 53
3.2. Deputatul „ istoric”…………………………….. …………………………. …………………………………p. 64
3.2.1. Reprezentare fizică ……………………………………………………………… ………………………..p. 64
3.2.2. Reprezentări caricaturale …………………………………………………….. …………………………p. 65
3.3. Fostul mo șier………………………………………………………………………… ………………………. .p. 69
3.3.1. Reprezentare fizică …………………………………….. …………………………………………………p. 70
3.3.2. Reprezentări caricaturale ……………………………………………………… ………………… ……..p. 70
3.4. „Zvonistul” ………………………………………………………………………….. …………………………p. 71
3.4.1. Reprezentare fizică ……………………………………………………………. ………………………….p. 72
3.4.2. Reprezentări caricaturale …………………………………………………….. …………………………p. 72
3.5. Misticismul ………………………………………………………….. …………………………. ……………..p. 80
3.5.1. Reprezentare fizică …………………………………………………………. …………………………….p. 80
3.5.2. Reprezentări caricaturale ………………………………………….. ……………………………… ……p. 80
Concluzii …………………………………………………………………………………….. ……………………….p. 85
Bibliografie ……………………………………………………………………………….. …………………………p. 87

1Introducere
Propaganda vizuală a reprezentat un pilon de bază pentru instaurarea, dezvoltarea și
expansiunea sistemelor totalitare de extremă stânga, fiind folosită de către toate regimurile
instaurate începând cu „Revolu ția Bolșevică” din octombrie 1917.
Încă din perioada în care se aflau în ilegalitate, comuni știi români au apelat la diferite
forme de propagandă pentru a -și face cunoscut mesajul în rândurile popula ției, însă numărul
redus de membrii și simpatizanți coroborat cu repulsia pe care societatea românească o
manifesta la adresa acestui curent politic extremist, au diminuat în mod semnificativ efectele
demersurilor propagandistice.
Momentul „23 August ”, nu a marcat doar intrarea în legalitate a Partidului Comunist
din România, ci și trecerea la un cu totul alt nivel al activită ților propagandistice. Beneficiind
de sprijinul neîng rădit al Uniunii Sovietice, comuni știi români au început o amplă campanie
de discreditare a adversarilor politici, a sistemului democratic și chiar al monarhiei.
Abdica rea regelui Mihai I la 31 decembrie 1947, urmată de proclamarea în aceia și
seară a Republicii Populare Române, a însemnat pentru regim începerea în mod oficial a
procesului de sovietizare și comunizare, iar în acord cu doctrina marxist -leninistă pe care se
baza, a luptei împotriva „du șmanului de clasă”.
Procesul de sovietizare a României a însemnat, pe lângă copierea modelului
instituțional și de dezvoltare socio -economică de tip sovietic, și dezvoltarea unor practici
propagandistice inspirate de „fratele m ai mare” de la răsărit. Combaterea „du șmanului de
clasă” fiind văzută ca și o condiție „sine qva non” pentru supraviețuirea și dezvoltarea
regimului. Astfel, la fel ca și în cazul celorlalte „republicii populare” din Europa Centrală și
de Est, a fost prelu ată din Uniunea Sovietică o formă foarte eficientă de propagandă pentru
contracararea acestei a șa-zise amenin țări, și anume satira. Modelul după care au fost create
toate revistele de satiră din blocul comunist era revista sovietică „ Krokodil ”(Крокодил) ,
fondată în anul 1922. Versiunea românească a acestei reviste a fost numită „ Urzica”, iar
primul număr a avut apari ția la data de 1 februarie 1949.
Am considerat că este nevoie de această lucrare deoarece de și activitățiile și practicile
propagandistice a le regimului comunist din România au fost studiate într -o propor ție
semnificativă până în momentul de fa ță, totuși subiectul propagandei prin satiră în general, și
cel al publica ției „Urzica” în particular a fost prea puțin cercetat.

2Această teză se conc entrează pe încercarea de a identifica principalele reprezentări ale
„dușmanului de clasă” și de a le încadra din punct de vedere tipologic, făcând în același timp
și o analiză a mesajului care se dorea transmis prin intermediul acelui demers propagandisti c.
Relevanța acestei teme reiese din faptul că această revistă a avut apari ția pe toată
perioada de existen ță a regimului comunist în România, astfel putem observa apariția
imaginii „du șmanului de clasă” și modul în care aceasta evoluează de -a lungul perio adei lui
Gheorghe Gheorghiu -Dej (1948 -1965). De asemenea în urma acestei cercetări istorice o să
putem afla dacă anumite evenimente politice și sociale au avut vreun impact asupra modului
în care era prezentat „du șmanul de clasă” în cadrul acestei publicaț ii.
În cele din urmă a ș dori să mulțumesc unei persoane fără de care această lucrare nu ar
fi fost posibilă, și anume domnului profesor coordonator Prof. univ. Dr. Sorin Radu pentru
sprijinul pe care mi l -a acordat în permanen ță.

3Capitolul 1. Apari ția și dezvoltarea activității de propagandă
1. Propaganda
Înainte de a încerca să explicăm particularită țile propagandei comuniste, trebuie să
înțelegem ce este defapt propaganda. Definiția standard dată acestei activități în cadrul
„Dicționarului explicativ al limbii române” este de: „acțiune desfășurată sistematic în vederea
răspândirii unei doctrine politice, religioase etc., a unor teorii, opinii, pentru a le face
cunoscute și acceptate, pentru a câștiga adepți”1.
Propaganda în sine este un domeniu mult prea complex și cu prea multe ramificații
pentru a putea fi exp licat doar printr -o simplă defini ție.
Această activitate a evoluat în paralel cu societatea umană, ea făcând parte în mod
conștient sau inconștient din viața fiecărui individ care trăiește sau care a trăit la un moment
datîntr-o comunitate.
Prima men țiune a cuvântului propagandă apare în perioada epocii moderne, când în
anul 1622, Papa Grigore al XV -lea înființează „Sacra Congregatio de Propaganda Fide”, cu
scopul de a propovădui credin ța creștină și de a apăra biserica de erezii2.
Complexitatea acestui domeniu, al propagandei, face necesară existen ța unor sisteme
de clasificare a diferitelor tipuri de activită ți propagandistice, demers întreprins de o serie de
cercetători.
O primă clasificare generală a diferitelor tipuri de propagandă ne pune în fa țătrei
categorii, a căror denumire este dată generic sub forma a trei culori. Prima categorie de
propagandă este cea „albă”, a cărei particularitate constă în faptul că î și recunoaște și asumă
în mod deschis sursa. A doua categorie, care poate fi considerată mediană, este cea a
propagandei „gri”, în cadrul căreia sunt lansate mesaje fără a se preciza sursa de proveniență,
rămânând în sarcina receptorului, dacă acesta î și dorește, să încerce să afle sursa. A treia, și
ultima categorie a propagandei, este formată din propaganda „neagră ”, în cadrul căreia, după
cum bine sugerează și numele, se afirmă o sursă falsă de proveniență a mesajului, a cărui
origine este fixată de cele mai multe ori în spa țiul advers, căruia îi este și destinată3.
O formă de propagandă pe care o putem numi ca fiind totală, es te metapropaganda,
identificată și definită de către Heidi și Alvin Toffler, această categorie poate fi explicată pe
1https://dexonline.ro/definitie/propagand%C4%83 (Accesat la 5.01.2016)
2Călin Hentea, Propagandă fără frontiere , Editura Nemira, Bucure ști, 2002, p. 18.
3Ibidem,p. 20.

4scurt ca fiind „propaganda care discreditează propaganda celeilalte tabere”. Totu și, o definire
mai complexă a acestui fenomen propagandis tic este necesară, astfel că, în accep țiunea
autorilor „Metapropaganda este deosebit de puternică pentru că în loc să pună la îndoială
veridicitatea unui singur subiect, aduce în discu ție tot ceea ce provine de la inamic. Scopul ei
este de a produce neîncr ederea en gross, distinctă de cea en detail”4.
Un alt mod de grupare al activită ților propagandistice, a fost realizat de către Oliver
Thomson, acesta folosind ca și criteriu de departajare modul în care este conceput mesajul.
Astfel, în opinia acestuia, e xistă trei tipuri de propagandă după cum urmează, propaganda pur
rațională, propaganda rațional -emoțională și cea pur emoțională. Propaganda rațională, se
distinge prin faptul că, în alcătuirea mesajului propagandistic sunt folosite doar fapte concrete
șiadevărate, autorilor revenindu -le sarcina de a crea impactul în rândul maselor, prin modul
de înșiruire al informațiilor și de selecție al argumentelor5. Propaganda ra țional-emoțională,
pe de altă parte, se bazează pe o serie de principii total diferite, folosind foarte frecvent
aluzia, asocierea și transferul de imagine în crearea mesajului propagandistic. Mai mult decât
atât, se apelează uneori la unele „generalită ți alunecoase”, prin intermediul cărora se
sugerează anumite lucruri, fără a fi însă afirma te în mod concret. Ultima formă de
propagandă eviden țiată de către Thomson, este propaganda emoțională. Caracteristicile
acestui tip de propagandă precum și eficiența dovedită în timp o plasează pe o poziție
privilegiată comparativ cu celelalte două tipuri menționate. Modul de funcționare al acestui
tip de propagandă este aparent unul simplu, propagandistul apelând la folosirea stărilor
emoționale ale auditoriului pentru a obține un anumit efect. Eficacitatea acestui tip de
propagandă a fost dovedită de -a lungul istoriei, de la mobilizarea maselor pentru participarea
la Cruciade, în perioada evului mediu, la marile mobilizări premergătoare declan șării
ostilitățiilor în timpul Primului Război Mondial, continuând cu procesiunile fasciste și naziste
din perioad a interbelică, exemple existând până în ziua de azi6.
Ultima clasificare a diferitelor tipuri de propagandă vine din partea psihosociologului
francez, Roger Muchielli, care în lucrarea sa intitulată „Psihologia publicită ții și a
propagandei”, identifică pa tru tipuri de propagandă. Primul tip este cel de îndoctrinare și
expansiune, a cărui caracteristică principală constă în faptul că este îndreptat în exteriorul
organismului propagandistic, având ca scop atragerea spre o anumită doctrină prin
intermediul me sajului (încărcat cu elemente ideologice), a indiferen ților sau oscilanților. A
4Ibidem.
5Ibidem.
6Ibidem,p. 21.

5doua categorie de propagandă, identificată de către cercetătorul francez, este formată din
două tipuri, și anume, din propaganda de agitație sau din prepropagandă. După cum bin e
sugerează și denumirile, particularitatea acestor tipuri de propagandă constă în folosirea unei
singure idei sau în anumite cazuri a unui singur mesaj, pentru a stârni o reac ție în rândul
maselor. Ultimul tip de propagandă, este propaganda de integrare, a cărui scop este de a
consolida coeziunea deja creată între membrii unei grupări7.
1.1. Propaganda regimului comunist
Propaganda realizată în cadrul regimurilor totalitare, este complet diferită fa ță de cea
realizată în cadrul statelor democratice, atâ t prin modul de execu ție cât și prin scopul final
urmărit. Referitor la acest tip de propagandă, Hannah Arendt afirma că „ este unul, și poate cel
mai important, dintre instrumentele totalitarismului pentru a face fa ță lumii netotalitare”8.
Mai mult decât a tât, propaganda acestor regimuri trece de foarte multe ori peste
„simpla” îndoctrinare, ea având un adevărat caracter fanatizator, astfel prin „însu și conținutul
ei, în orice caz pentru membrii mi șcării, nu mai reprezintă o problemă obiectivă despre care
oamenii pot avea opinii, ci a devenit un element la fel de real și de intangibil în viețile lor ca
și regulile aritmeticii”9. Toate acestea pentru a sus ține ceea ce în limbaj de specialitate se
nume ște o „religie politică”, și anume o doctrină care pentru membrii grupării are o valoare
mai presus de gândirea ra țională.
Pentru succesul demersului propagandistic în cadrul regimurilor totalitare, cei
responsabili cu întreprinderea unor astfel de ac țiuni trebuiau să aplice patru principii. Primul
dintre acestea fiind „principiul universalită ții”, conform căruia pentru transm iterea mesajului
propagandistic trebuiau folosite toate mijloacele care se găseau la dispozi ție, astfel presa,
radioul, produc țiile cinematografice, literatura, arhitectura etc., toate urmau a fi folosite în
acest scop. Cel de -al doilea principiu folosit, era cel al „simplificării la maximum a mesajului
propagandistic transmis”, prin acesta se dorea transmiterea și asimilarea mult mai ușoară a
mesajul propagandistic ( și astfel a ideologiei) de către mase. Modul de realizare era unul
foarte ingenios, folosin du-se o serie de sloganuri, formate din cuvinte relativ pu ține dar cu
impact, astfel atât în fascism cât și în comunism apar sloganuri de forma: „Întreaga putere,
Sovietelor”, „Ein Volk, ein Reich, Ein Führer” și „Stalin și poporul rus libertate ne -au
7Ibidem.
8Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucure ști, 2006, p.427.
9Ibidem,p. 450.

6adus”10.Și pentru ca aceste două principii să își atingă scopul vizat, este nevoie de cel de -al
treilea,și anume, de „principiul repetiției neîncetate”. Conform acestui principiu, pentru a
avea succes, mesajele propagandistice trebuie repetate în permanen ță,obsesiv chiar11.
Ultimul principiu, este fără doar și poate cel mai periculos dintre toate, aplicarea sa asupra
maselor având de foarte multe ori efecte neprevăzute chiar și de către propagandiști.
Denumirea s -a este de „principiul intervertirii”, și presup une activarea unor prejudecă ți, fobii,
sentimente xenofobe și rasiste, instincte primare, toate acestea cu scopul de a mobiliza și
direcționa masele conform intereselor regimului12.
În introducerea articolului său, Ștefan Bosomitu face următoarea afirmație bazându-se
pe lucrarea lui Serge Chakotin („Rape of the Masses” ),și anume că „propaganda presupune
activarea unor emo ții, iar acest deziderat poate fi atins mai lesne atunci când individul -țintă
este vulnerabil din punct de vedere psihologic”13. În opinia noastră această „teorie” se aplică
cu succes și în ceea ce privește publicul -țintă al revistei „Urzica”. Astfel ,nu trebuie uitat
faptul că societatea românească era profund afectată de experien ța celui de -al Doilea Război
Mondial, cu tot ce a însemnat ace asta (pierderi umane și materiale, cedări de teritorii,
schimburi de popula ții etc.). Iar ca scenariul să fie complet, situa ția economică și socială a
României postbelice nu era nici pe departe una încurajatoare.
După cum o să vedem pe parcursul acestui st udiu, regimul comunist a folosit cu
abilitate aceste traume și nemulțumiri ale populației pentru a -și consolida puterea și pentru a
elimina orice opozi ție.
O caracteristică unică a sistemului de propagandă comunist, rezidă în existen ța
activității deagit-prop (agita ție și propagandă). Acest binom stând la baza gândirii tuturor
activitățiilor propagandistice de masă, și fiind definit în anul 1891, de către Plehanov sub
următoarea formă: „propagandistul prezintă multe idei câtorva indivizi, cu scopul de a le
aprofunda „con știința de clasă”; agitatorul prezintă un mic număr de idei unei mase de
oameni, cu scopul de a le lansa în ac țiune”14.
Modelul de a face propagandă de origine sovietică implementat în România, avea ca
și scop „producerea unor muta ții punctuale în mentalul colectiv, obiectiv pentru îndeplinirea
10Călin Hentea, op. cit.,p. 57.
11Ibidem,p. 58.
12Ibidem.
13Ștefan Bosomitu, „Planificare –implementare –control. Apari ția și dezvoltarea aparatului de propagandă
comunist în România. 1944 -1950”, în Structuri de partid și de stat în timpul regimului comunist. Anuarul
Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România , Volumul III, 2008, Editura Polirom, Ia și, 2008,
p. 20.
14Stéphane Courtois (coord.), Dicționarul comunismului , Editura Polirom, Ia și, 2008, p. 85.

7căruia cinematografia, arhitectura, pictura, muzica, literatura și celelalte arte au fost
transformate la scurt timp după instaurarea noului regim în simple instrumente generatoare de
imagini și mituri ideologizante”15.
1.1.2. Agitatorul și propagandistul –baza aparatului comunist de propagandă
În ceea ce prive ște personalul însărcinat cu munca de propagandă și agitație, exista o
diferență foarte mare între diferitele categorii de cadre recrutate pentru această sarcină.
Astfel, nivelul cel mai de jos era format din agitatori ridica ți din rândul maselor (în special
din rândul muncitorimii), și care aveau de cele mai multe ori ca și sarcină principală
transmiterea mesajului ideologic prin i ntermediul discu țiilor directe cu cei vizați. În cazul
primiilor ani de existen ță ai Republicii Populare Române, această categorie de „funcționari”
era cea mai numeroasă.
Cealaltă categorie era formată din propagandi ști, care prin educația politică de car e
beneficiau și atribuțiile pe care trebuiau să le îndeplinească, formau ariegarda mecanismului
de propagandă comunist.
Din momentul definirii activită ții de agit -prop de către Plehanov și până la instaurarea
regimului comunist în România a trecut o perio adă de timp semnificativă, care a dus la
inversarea rolului original atribuit acestor două categorii. Astfel,referitor la profilul și
activitatea propagandistului, Cristina Preutu afirmă că „ rolul propagandistului era de a se
adresa masei întregi a popula ției. Spre deosebire de agitator, care trebuia să convingă un
număr mic de persoane de justețea uneia sau a câtorva idei, propagandistul trebuia să
convingă de validitatea mai multor idei un auditoriu mult mai larg”16.
Rolul pe care un propagandist îl avea în cadrul regimului comunist era unul foarte
complex, și se manifesta pe mai multe planuri, astfel acesta era „ reprezentat al puterii în
teritoriu, prin imaginea sa; mesager, prin scopul său de a transmite mesajul politic; agent în
teritoriu prin sarcina s a de a verifica și controla activitatea în teritoriu și de a colecta
informații pentru a le transmite la centru și nu în ultimul rând, parte a vocii emitentului prin
puterea sa de a interveni în mesajul transmis ”17.
15Andreea Zamfira, Reflec ții asupra impactului construcției simbolice a socialului și politicului prin propaganda
comunistă în România, în Revista de Științe Politice , nr. 27/2010, Editura Universitaria Craiova, Craiova, 2010,
p. 84.
16Cristina Preutu, Dimens iunea simbolică a propagandistului în regimul comunist din România, în Sfera
Politicii, nr. 1 (173)/2013, p. 105.
17Ibidem,p. 107.

8Spre deosebire de agitatori, propagandi știi beneficiau de o mai bună educa ție politică,
cu scopul de a-și însu și în timpul studiului o serie de metode cu ajutorul cărora să se pătrundă
„în conștiințele oamenilor”, scopul final urmărit fiind „sensibilizarea și mobilizarea lor pentru
îndeplinirea politicii interne și externe”. Mai mult decât atât, putem afirma faptul că
propagandi știi beneficiau de o educație continuă, astfel că „în funcție de evenimentul în
preajma căruia se afl au, propagandi știi primeau instrucțiuni precise referitoare la materialul
pe care trebuiau să îl prezinte auditoriului”18.
În cadrul activită ții sale, propagandistul avea de îndeplinit trei sarcini esențiale pentru
buna func ționare a aparatului, și anume să „se asigure de cunoa șterea deciziilor interne și
externe ale partidului de către populație, de convingerea oamenilor că deciziile sunt luate în
favoarea lor și de aplicarea deciziilor menționate în teritoriu ”19.
1.1.3. „Limba de lemn” ca și formă de t ransmitere a mesajului propagandistic
Victoria revolu ției bolșevice din octombrie 1917, a adus la putere nu doar un nou
regim, bazat pe o doctrină utopică, ci și un nou mod de exprimare verbală, care va marca
relațiile interumane pentru o perioadă foarte lungă de timp. Acest mod de exprimare și de
transmitere a mesajelor, va rămâne în istorie sub denumirea de „limba de lemn”.
O definire standard a acestui concept este destul de dificilă, din cauza aplicabilită ții
mari, pe care „limba de lemn” a avut -oîn aproape toate sectoarele vie ții publice. Totuși,
bazându-ne pe caracteristicile sale generale, putem afirma că „limba de lemn” este
asemănătoare unui jargon administrativ, fiind încărcată de cli șee și de metafore, având în
componen ța sa acronime (Gospl an, Komintern, Politburo etc.)20.
O caracteristică a „limbii de lemn” constă în folosirea formelor impersonale (ex. s -a
decis), cu scopul de a reduce responsabilitatea unui individ vis -a-vis de afirma țiile făcute21.
În cadrul regimurilor comuniste, „limba de lemn” era folosită de către anumi ți
cetățeni, pentru a -și demonstra loialitatea fa ță de regim și față de valorile pe care acesta le
promova22. Astfel, folosirea acestui mod de exprimare putea aduce cu sine o serie de beneficii
pentru vorbitor, totu și, nu trebuie uitat faptul că existau anumite func ții și chiar profesii, în
cadrul cărora folosirea „limbii de lemn” făcea parte din fi șa postului.
18Ibidem,p. 102.
19Ibidem.
20Stéphane Courtois, op. cit.,p. 350.
21Ibidem.
22Ibidem,p. 351.

9O funcție importantă a „limbii de lemn”, identificată în cadrul „Dicționarului
comunismului”, era aceea de parava n,și anume, prin intermediul ei, se încerca diminuarea
sau chiar eliminarea, pe cât posibil, a discrepan țelor existente între doctrina marxist -leninistă
și realitate. Tactica folosită în cadrul acestui demers, era cea a dublului limbaj, prin care
adevărul este combătut ca fiind neadevăr, iar neadevărul este prezentat ca și când ar fi
adevăr23.
1.1.4. „Omul nou” ca și finalitate a demersului propagandistic
O particularitate a sistemelor dictatoriale ale secolului XX, și implicit a doctrinelor pe
care sunt fundamentate, este dorin ța de a crea un „om nou”, lipsit de bagajul/încărcătura
degenerată a fostului regim, considerat ca fiind vechea lume. Acest concept este unul utopic
fără doar și poate, el fiind întâlnit atât în comunism, fascism cât și nazism ( Übermensch = om
superior).
Nevoia regimurilor totalitare de a avea un „om nou” se trage însă și din caracterul
revoluționar al mișcărilor, pentru a fi completă, ruptura cu vechea lume trebuie să con țină și
crearea unui nou tip de om. Dacă în cadrul ideologiei naziste se punea accentul și din punct
de vedere fizic (a șa zisa „rasă ariană”), ideologia comunistă vizează crearea omului nou
indiferent de etnie , importantă pentru regim fiind transformarea păr ții cognitive a individului.
Totuși, și în cadrul statelor comuniste a existat o practică de ascundere a persoanelor care
sufereau de diferite dizabilită ți fizice sau psihice, mergându -se în anumite cazuri p ână la
marginalizare. Acest proces însă nu era unul reglementat din punct de vedere doctrinar, ci
mai degrabă din dorin ța regimului de a prezenta imaginea unei societăți perfecte.
„Omul nou” prezenta o serie de caracteristici, conform ideologiei, astfel munca era
cea care trebuia să îl caracterizeze, disciplina și supunerea pe linie ierarhică și de partid erau
condiții „sine qua non” pentru încadrarea sa în rândurile proletariatului.
23Ibidem.

102. Locul ocupat de revista „Urzica” în cadrul mecanismului de pro pagandă al regimului
comunist
Rolul presei în mecanismul de propagandă al regimului comunist era unul deosebit de
important dar și de complex, astfel „în concep ția conducerii PCdR24, presa nu reprezenta doar
un simplu mijloc de promovare a ideologiei parti dului, ci un mijloc activ de organizare și
mobilizare a maselor, de „demascare” a „du șmanului de clasă”, cât și un instrument
important al sistemului de represiune pus în func țiune de comuniști”25.
În ceea ce prive ște atribuțiile pe care presa scrisă le ave a de îndeplinit în cadrul
mașinăriei de propagandă comuniste, Vladimir Ilici Lenin, fondatorul Uniunii Sovietice,
trasează o serie de directive. Un ziar, în viziunea lui Lenin „nu este doar un agitator și un
propagandist colectiv, ci îndepline ște și rolul de organizator”, astfel că în func ția de agitator
„ziarul trebuia să știe să mobilizeze masele în acțiune, să deslușească anumite fapte, să
antreneze masele la lupta politică și pentru revendicări personale”. În rolul de propagandist,
„ziarul trebuia să el ucideze linia politică a partidului, să lămurească masele asupra
problemelor sociale și economice, precum și asupra programului de guvernare, să
popularizeze Uniunea Sovietică”. În cele din urmă, rolul organizatoric al ziarului era de a
arăta „cum se fac u nele acțiuni în întreprinderi și acțiunile de masă”, tot în sarcina acestui tip
de publica ții intra și sarcina de a învăța „masele cum să organizeze aceste acțiuni”26.
Modul de a face propagandă de inspira ție sovietică, era cu totul diferit față de orice alt
mod de propagandă la care a fost supusă popula ția Romaniei, distingându -se prin agresivitate,
resurse alocate, și în cele din urmă prin scopul final urmărit.
În cadrul noului regim instaurat „Orice persoană care nu corespundea idealului
comunist putea deveni un poten țial adversar, care trebuia reeducat conform valorilor de tip
socialistși investit cu calitățile omului nou”27
Revista „Urzica” avea un rol foarte important în transmiterea acestor valori, făcând ceea ce
putem numi ca fiind o educa ție pasivă în rândul maselor/populației. Apelând la umor și la un
discurs diferit fa ță de cel oficial, publicația a contribuit într -o măsură semnificativă la
24Partidul Comunist din România (PCdR), a fost denumirea folosită de către Partidul Comunist Român între
1921 (când a fost înfiin țat) și 1948 (când a fuzionat cu Partidul Social Democrat Român formând Partidul
Muncitoresc Român).
25Ștefan Bosomitu, op. cit., p. 32.
26Ibidem.
27Silviu Caius Bejinaru, Imaginea partizanului anticomunist în discursul public comunist și postcomunist, în
Anamaria Macavei (coord.), Roxana Dorina Pop (coord.), Imaginea în istorie. Tipologii în societatea de ieri și de
azi, EdituraArgonaut, Cluj -Napoca, 2014, p. 570.

11redefinirea cultu rii vizuale a populației și la ilustrarea unor modele sociale și de
comportament.
2.1.„Urzica” ca și instrument legitimator al regim ului
Pentru a în țelege funcția legitimatoare a publicației „Urzica”, trebuie să o legăm de
activitatea constructivă pe care revista o avea în cadrul imaginarului social28al României în
perioda respectivă.
Astfel, cuprivire la această problemă de pozi ționare în cadrul imaginarului social a
publicației de satiră și umor „Urzica”, aflăm că: „în inima imaginarului social se află
problema puterii, o necesitate a fiecărei societă ți fiind activitatea inventării și imaginării unei
legitimități pe care să o acorde puterii. Toate puterile se impun ca forță dar e necesar și să
devină legitime, să fie recunoscute. Circumstan țele și evenimentele care se află la baza
legitimării unei puteri sînt egale în importan ță cu imag inarul care le -a creat și cu
reprezentările cu care se înconjoară acea putere stabilită”29.
Revista de satiră și umor „Urzica”, avea în opinia noastră un rol foarte bine stabilit în
cadrul ma șinăriei de propagandă a regimului comunist, unul dintre scopuril e principale
urmărite de către această publica ție, era fără doar și poate creșterea nivelului de încredere al
populației, și implicit a sprijinului față de noul regim. Un argument pentru susținerea acestei
teorii îl găsim în apari ția și evoluția „revistei mamă”, publica ția sovietică de satiră
„Krokodil”.
Revista „Krokodil” și-a făcut apari ția în anul 1922, în perioada de sfârșit a războiului civil și
după preluarea puterii totale de către comuni ști. Printre subiectele atacate în paginile acestei
publicațiiîn primii ani de existen ță a Uniunii Sovietice se număra clasele sociale opozante ale
regimului (kulacii, clerul ortodox, fosta nobilime „albă” etc.) și puterile occidentale, toate
fiind considerate un pericol real la adresa securită ții și existenței stat ului.
Popularitatea de care a ajuns să se bucure publica ția sovietică, este un indicator în
sine, al succesului pe care îl înregistra în U.R.S.S. acest tip de propagandă. Pentru a ne face o
idee despre aceasta, este suficient de men ționat faptul că la nive lul aniilor 70, revista a ajuns
28Imaginarul social este format din totalitatea lucrurilor reale sau care pot fi imaginate și acceptate (sau nu) de
către un grup de oameni (sursa: https://centruldecultura.wordpress.com/2013/08/18/despre -imaginarul –
social-colectiv/) .
29Gabriela Chiciudean, Repere teoretice privind mecanismul puterii în imaginarul social, în Studia Universitatis
„Petru Maior”. Philologia ,nr.18/2015, Editura Universită ții „Petru Maior”, Târgu Mureș, 2015, p. 76.

12să fie scoasă în aproximativ 6 milioane de exemplare pe fiecare număr30. Mai mult decât atât,
este men ționat în cadrul articolului lui Marian Pehowski, că în rândurile jurnaliștiilor
sovietici se bănuia că circula ția revistei „Krokodil” ar fi fost mult mai mare dacă nu ar fi
existat probleme în aprovizionarea cu hârtie și în capacitățiile limitate ale preselor (care
conform autorului lucrau deja 24 de ore din 24)31.
La un asemenea tiraj, nici situa ția financiară a publicației nu putea să se prezinte rău,
astfel, aflăm din aceia și sursă că revista „Krokodil” producea anual în jur de 20 milioane de
ruble (aproximativ 30 de milioane de dolari). Suma respectivă era folosită pentru a sus ține
alte publica ții periodice mai puțin popul are din cadrul grupului editorial Pravda. Tot pentru a
ne face o idee despre rentabilitatea financiară a revistei, Pehowski ne spune că primele
100000 de numere ale fiecărei edi ții erau suficiente pentru a achita cheltuielile publicației,
restul fiind prof it32.
3. Cultura vizuală (a României comuniste)
În vreme ce imaginarul social este un termen complex cu multiple ramifica ții,a cărui
dezvoltare nu o putem atribui doar revistei „Urzica”, cultura vizuală, pe de altă parte, este un
domeniu care în opinia noastră a fost profund influen țat de această publicație.
Cultura vizuală, poate fi definită conform dic ționarului de artă ca fiind: „nivelul
cunoștințelor estetice ale epocii -asimilate sistematic -îndeosebi, a acelora de descifrare, de
întelegere și cultivare a unei ambian țe vizuale cu valoare plastică, în care lecț iile artei,
limbajului formelor și culorilor și implicit al bunului gust sânt prezente peste tot, acasă, pe
stradă, la locul de muncă, în raporturile omului cu natura”33.
Într-o perioadă când principalele mijloace de informare erau radioul și presa, iar
cinematografia (comunistă) era doar la început, revistei „Urzica” îi revenea rolul de a
contura, pe bază de comandă politică sau respectând ideologia regimului ,diferite rep rezentări
sub formă caricaturală, și de a transmite astfel informația în principal sub formă vizuală.
Situația economică a țării în perioada de început a regimului Gheorghiu -Dej se prezenta
dezastruos, un procent foarte însemnat al popula ției trăind în săr ăcie sau la limita acesteia.
Astfel, avem o societate preponderent rurală, a cărei acces la mijloacele de informare
30Marian Pehowski, „Krokodil” Magazine: Laughter in the Soviet Union, lucrare prezentată în cadrul „The
Annual Meeting of the Association for Education in Journalism” 31 iulie –4august, 1976, p. 7
31Ibidem.
32Ibidem.
33http://www.artspace.ro/ro/dictionar -arta/cultura+vizuala.html (Accesat 19.12.2015)

13modernă era destul de limitat, radioul fiind considerat un produs de lux, iar cinematografia
(sub forma caravanelor cinematografice care rea lizau proiec ții de filme propagandistice),
nefiind un produs cultural la care aveau acces foarte des și după bunul plac.
În acest context, presa rămânea principalul mijloc de influen țare a culturii vizuale a
populației. Principala publicație a regimului, ziarul „Scânteia”, de și era tipărită într -un tiraj
impresionant, nu a avut totu și un impact major în cadrul mentalului popula ției, în ceea ce
prive ște reprezentarea vizuală a „dușmanului de clasă” .Motivul fiind în opinia noastră,
spațiul limitat oferit ilustra țiilor și imaginiilor în paginiile publicației, și de asemenea lipsa
culorilor (cauzată cel mai probabil de factori economici), toate acestea coroborate cu
folosirea în multe cazuri a unui limbaj de lemn.
Spre deosebire de ziarul „Scânte ia”, revista „Urzica” apărea într -un format modern,
imprimat pe o hârtie de calitate, și mai presus de toate era foarte viu colorată. Artiștii care
realizau caricaturile din paginile revistei (unii dintre ei fiind deja consacra ți în domeniul
artelor plasti ce), au apelat fără re ținere la folosirea culorii pentru sublinierea/scoaterea în
evidență a mesajului care se vroia transmis.
4. „Du șmanul de clasă” conform ideologiei regimului
O particularitate a regimurilor totalitare este aceea a luptei continue împotriva unui
inamic din interior, fie real sau imaginar, inamic al cărui scop (conform ideologiei regimului
respectiv) este acela de a duce la destabilizarea statului și în cele din urmă însăși la
răsturnarea regimului.
Acest concept al du șmanului din i nterior nu este altceva decât o unealtă de
supraviețuire și control folosită de către regimurilor dictatoriale, nimic mai mult decât o
formă de justificare a ac țiunilor represive.
Toate regimurile dictatoriale ale secolului XX, indiferent de orientarea lo r politică, fie
că vorbim de fascism, nazism sau comunism, au aplicat această „teză”, rezultatul fiind în
aproape toate cazurile unul dramatic.
„Dușmanul de clasă” este un concept prin care se descrie o tipologie a unui inamic al
regimului specific ideolo giei marxist -leniniste. Statutul de „du șman de clasă” (cel puțin din
punct de vedere ideologic) nu era alipit unui individ pe criterii etnice, ci mai degrabă pe
criterii sociale și economice.
Din cauza faptului că acest concept avea o largă aplicabilitate în a descrie atât pe
„dușmanii” care acționau în interiorul unui stat comunist cât și pe cei care acționau împotriva

14aceluia și stat (și implicit a doctrinei sale) însă din exterior, o să ne rezumăm în cadrul acestui
studiu doar la prima categorie.
Pentru a înțelege care erau criteriile după care o persoană era încadrată în categoria
„dușmanului de clasă”, trebuie să facem trimitere la Ordinul nr.100 din 3 aprilie 1950 al
Directiunii Generale a Securitatii Poporului ,în care se stipulau următoarele34:
„1.Toți cei care lansează sau răspândesc svonuri alarmiste tendențioase, dușmănoase,
ascultă sau difuzează propaganda deșănțată a posturilor de radio imperialiste.
2.Toți cei care aduc injurii P .M.R., conducătorilor săi, Guvernului, Uniunii Sovietice
și conducă torilor săi și țărilor de democrație populară.
3.Toți acei cetățeni români care întrețin legături de prietenie cu legațiile imperialiste,
care au frecventat sau frecventează bibliotecile, concertele și în general manifestările
propagandistice ale legațiil orimperialiste precum și toți cei ce sînt în relații cu familiile
funcționarilor ambasadelor imperialiste.
4.Toți cei care aț âță la manifestări rasiale și șovine.
5.Instigatori i la nesupunere sau neexecutare –cei ce duc acțiuni dușmănoase, atât la
sat,cât și la oraș –în contra măsurilor guvern ului, în special cu privire la :
-colectivizări ,colectări, planuri de cultură, comasări etc sau ;
-elemente cu un trecut reacționar cunoscut, sau foștii exploatatori care ocupă încă în
producție posturi de co nducere și dovedesc continuu, prin atitudinea lor, delăsare gravă,
nejustificată prin incapacitatea lor profesională –atitudine care atrage după sine defecțiuni
vizibile sau frânarea producției.
6.Toți cei care sub masca religioasă fac prozelitism (difer ite religii sau secte), adică
speculează sentimente religioase ale cetățenilor pentru a -i determina la atitudini ostile,
dușmănoase regimului (minuni, prelegeri cu dedesubturi dușmănoase, șovine etc .).
7.Acei care prin corespondență internă sau internațio nală iau atitudine dușmănoasă,
transmit știri tendențioase, alarmiste, dușmănoase, reacționare, instigă. ”
Textul Ordinului, era în a șa fel conceput încât oferea o libertate foarte mare organelor
de represiune, în încadrarea unei persoane într -o categorie. Altfel spus, oricare cetă țean al
R.P.R., putea fi acuzat de una sau mai multe dintre faptele prezentate mai sus, și astfel era
transformat automat în du șman de clasă, urmând a -și primi pedeapsa în func ție de gravitatea
faptei.
34http://www.cnsas.ro/documente/legislatie/Ordinul%20nr.%20100%20din%201950.pdf (Accesat
24.12.2015).

15Lupta regimului împotriva „du șmanului de clasă” avea o importan ță atât de mare,
încât era stipulată chiar și în constituția țării. Articolul numărul 11, din legea fundamentală
inzola categoriile de risc (pentru regim) sub următoarea formă: „forma țiunea particular –
capitalistă în Republ ica Populară Română cuprinde gospodăriile chiabure ști, întreprinderile
comerciale particulare, micile întreprinderi industriale nena ționalizate, bazate pe exploatarea
muncii salariate35.Toate acestea, numai pentru ca după aceea să se precizeze faptul că „Statul
democrat-popular realizează în mod consecvent politica de îngrădire și eliminare a
elementelor capitaliste.”36Prin aceasta dorindu-se a se sublinia faptul , că în viziunea
regimului ( și în conformitate cu doctrina pe care era fundamentat), nu se putea coexista cu
elementele capitaliste.
Folosirea de către mecanismul de propagandă al regimului comunist, a unor denumiri
improprii și jignitoare la adresa celor care erau percepuți ca fiind adversari, se înscrie în
cadrul demersurilor de dezumanizare și de inzolare socială, specifice statelor totalitare.
Aceste practici pot fi explicate, prin faptul că vizau „ formarea de imagini
devalorizante ale adversarului și invalidarea legitimității sale, iar pe de altă parte, cu ajutorul
reprezentărilor somptuoase, urmăresc puterea și instituțiile a căror cauză este apărată”37.
În ceea ce prive ște „dușmanul de clasă” sub diferitele sale forme, fie că vorbim despre
chiabur, mo șier, sabotor, etc., în toate cazurile „un rol important în valorizarea alterității îl
joacă n umele persoanei, căci a numi pe cineva înseamnă a -l clasa pe Celălalt și a te clasa pe
tine însuți. Apelativele sânt niște structuri care așteaptă să fie umplute și care își măresc
importanța și semnificația prin adăugarea de adjective calificative, porec le, supranume, de
multe ori mai grăitoare decât numele în sin e38.
4.1. Principiul „luptei de clasă” –instrument de legitimare a luptei împotriva
„dușmanului de clasă”
Discursul oficial al regimului cu privire la problema „du șmanului de clasă” era
fundam entat pe principiul luptei de clasă.
35Constituția Republicii Populare Române din 1952, disponibilă on -line la adresa web
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1454 (Accesat 25.01.2016)
36Ibidem.
37Gabriela Chiciudean, op. cit.,p. 78.
38Ibidem.

16Acest concept marxist, poate fi definit ca fiind o „manifestare în raporturile dintre
clasele antagoniste a contradic țiilor obiective dintre interesele lor fundamentale”39. Altfel
spus, existen ța unor conflicte de natur ă socială și politică între diferite clase sociale aflate în
opoziție, conflicte generate de intercalarea unor interese de bază, care în final duc la
transformarea raporturilor sociale dintre aceste clase.
Conform ideologiei marxiste, fundamentul „luptei d e clasă” este dat de „situația
diferită a claselor în sistemul producției materiale generează inevitabil contradicții între
interesele lor fundamentale. Aceste contradicții au un caracter obiectiv și se manifestă, atunci
cînd sînt ireductibile, prin lupta de clasă, care cuprinde principalele sfere ale vieții sociale:
politică,economică ,ideologică .”40.
În cadrul acestei ideologii, baza de plecare pentru lupta de clasă o constituie
proprietatea privată asupra mijloacelor de produc ție, astfel societatea este împărțită „în
proprietari și deposedați, în exploatatori și exploatați, în asupritori și asupriți”41.
În viziu nea marxistă, lupta de clasă nu este un fenomen specific doar perioadei
moderne, ea străbătând „toată istoria societă ților împărțite în clase antagoniste; în fiecare
dintre aceste societă ți, lupta de clasă cunoaște însă o serie de particularități, decurgân d din
caracterul modului de produc ție și din specificul structurii de clasă a orînduirii respective”42.
4.2. „Du șmanul de clasă” din lumea rurală
Situația demografică a țării în momentul instaurării regimului comunist, se prezenta
din spusele lui Gheorghe Gheorghiu -Dej sub următoarea formă: „după datele ultimului
recensământ din 1948, rezultă că din cei 16.000.000 de locuitori ai Republicii Populare
Române circa 75% trăiesc la sate și 25% la orașe. Din cei care trăiesc la sate, circa 90% se
ocupă c u agricultura.”43
Astfel, din aceste date rezultă existen ța unui decalaj foarte mare între mediul urban și
cel rural. Situa ție specifică estului europei în această perioadă de timp, în special în cadrul
țărilor a căror nivel de industrializare era unul foar te redus, cum era și cazul României.
Pe lângă nivelul mai ridicat al popula ției din mediul rural, o altă explicație pentru
campania intensă de denigrare și transformare în „dușmani de clasă” a celor care conform
39https://www.marxists.org/romana/dictionar/l/Lupta_de_clasa.htm (Accesat 28.12.2015)
40Ibidem.
41Ibidem.
42Ibidem.
43Gh. Gheorghiu -Dej,Articoleși cuvântări, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1951, p. 243.

17regimului de țineau „mijloace de producție” ș i foloseau „munca salariată”, rezidă în preluarea
de către regim a modelului sovietic de agricultură, bazat pe munca pământului în comun.
Începuturile delimitării din punct de vedere ideologic a categoriilor sociale din mediul
rural, avea să vină odată cu preluarea puterii depline de către comuni ști. Acest demers avea să
fie conturat în cadrul „ Ședinței plenare a Comitetului Central al P.M.R. din 3 –5 martie
1949”.
Atunci aflăm din spusele liderului comunist Gheorghe Gheorghiu -Dej, care era
principala preo cupare a comuni știlor în mediul rural, acesta afirmând că: „În faza actuală,
sarcina principală a muncii noastre la țară constă în îngrădirea exploatării capitaliste și
pregătirea condi țiunilor în vederea organizării socialiste a agriculturii, pentru a se asigura
astfel înflorirea agriculturii și un nivel de trai din ce în ce mai ridicat al țărănimii
muncitoare.”44
Tot în cadrul acestei Plenare, identificăm un element foarte important pentru modul în
care regimul percepea această zonă a societă ții românești, și anume, care era „compozi ția
socială” (respectându -se în cadrul acestei împăr țiri principiile marxist -leniniste). Astfel, din
cele prezentate atunci rezultă existen ța a cinci categorii, după cum urmează45:
1.Țăranii lipsiți de pământ
2.Țărănimea sărac ă
3.Țărănimea mijlocașă
4. Chiaburimea –considerată de către regim ca fiind „burghezia satelor”
5. Mo șierimea –(categorie deja lichidată de către regim –a cărei acces la capital a
fost oprit)
Discursul regimului cu privire la aceste a șa-zise „categorii sociale” era unul
fundamentat pe principiul „luptei de clasă”, și în consecință pe antagonismul existent între
acestea.
Prima categorie era formată din țăranii lipsiți de pământ, despre care aflăm că: „
Avem în agricultura noastră o masă importa ntă de proletari agricoli (circa 250.000 de
familii), care alcătuesc partea cea mai avansată a popula ției sătești. Muncitorii agricoli care
lucrează la chiaburi sunt exploata ți fără milă de aceștia.”46
A doua „categorie socială” era cea a țăranilor săraci, despre care ni se spune:
„Majoritatea gospodăriilor agricole, în propor ție de peste 57%, o formează țăranii săraci.
44Rezoluția Ședinței Plenare a Comitetului Central al P.M.R. din 3 –5 Martie 1949, Editura Partidului
Muncitoresc Român, 1949, p. 8.
45Ibidem,pp. 12–15.
46Ibidem,p. 12.

18Petecul lor de pământ este prea mic pentru ca să -și poată scoate de pe dânsul existen ța lor și a
familiilor lor. Ei muncesc din zori și până-n noapte pe bucă țica lor de pământ, precum și la
chiaburi, dar nu reu șesc să scape de mizerie47”.După această scurtă caracterizare, aflăm și
locul pe care această categorie îl ocupa în viziunea regimului în mecanismul „luptei de clasă”
din lumea rurală: „Interesele vitale ale țărănimii sărace o conduc pe drumul luptei, sub
conducerea clasei muncitoare, împotriva exploatării din partea burgheziei satelor –a
chiaburilor, cămătarilor, speculan ților-și pentru transformarea socialistă a agriculturii.
Deaceea țărănimea săracă este sprijinul principal al clasei muncitoare, al Partidului
Muncitoresc Român la țară”48.
A treia categorie, cea a țărănimii mijlocașe se prezenta conform regimului sub
următoarea formă: „Țărănimea mijlocașă reprezintă o parte însemnată a satelor noastre –
circa 34% din numărul gospodăriilor. Ca putere economică, țărănimea mijlocașă deține circa
jumătate din mijloacele de produc ție agricolă și aduce pe piață trei cincimi din cantitatea
totală de cereale -marfă49.În continuare, în cadrul rez oluției ni se prezintă și situația
economică a șa zis „reală” a acestei categorii sociale, despre care aflăm: „Din cauza slabei
productivită ți a muncii în agricultura noastră și a faptului că și ei sunt jefuiți sub diferite
forme de chiaburi, o parte din țăranii mijloca și se apropie ca situație materială de țăranii
săraci. Împreună cu țăranii săraci, țăranii mijlocași fac parte din țărănimea muncitoare”50.De
remarcatși în cadrul acestei descrieri este prezența elementului chiaburesc, considerat și de
aceast ă dată ca fiind responsabil pentru situa ția dezastroasă a unei părți a țărănimii mijlocașe.
A patra categorie, și prima dintre cele prezentate, pe care regimul o considera ca fiind
„dușman de clasă”, era cea a chiaburilor, a căror descriere a fost făcută sub următoarea
formă: „După înlăturarea mo șierimii, chiaburimea, burghezia satelor, a cărei gospodărie se
bazează pe exploatarea muncii salariate, a rămas cea mai însemnată clasă exploatatoare din
satele noastre. De și numărul lor este relativ restrâns, chi aburii au însemnate pozi ții
economice, care s -au mai întărit după reforma agrară din 1945 și după anii de secetă.
Muncitorii agricoli, țăranii săraci și mijlocași sunt exploatați direct și indirect de către
chiaburime”51. Pericolul pe care chiaburii îl repr ezentau în cadrul comunită țiilor rurale, și
relațiile imposibile (aproape nenaturale) din punctul de vedere al ideologiei comuniste, care
existau între această categorie socială și restul țărănimii ne sunt relevate sub următoarea
47Ibidem.
48Ibidem,p. 13.
49Ibidem.
50Ibidem.
51Ibidem,p. 14.

19formă: „Prin pozi țiile lor economice, prin faptul că trăiesc în mijlocul țărănimii, prin viclenia
lor, chiaburii reu șesc să mențină sub influența lor o parte a țărănimii mijlocașe și chiar a celei
sărace. Dar pozi ția lor de clasă exploatatoare la sate face ca între chiaburi și rest ulțărănimii
să existe contraziceri profunde, care se ascut mereu, contraziceri care fac ca interesele
adevărate ale țărănimii muncitoare să fie mult mai strâns legate de cele ale clasei muncitoare,
care luptă pentru desfiin țarea exploatării omului de cătr e om, decât de ale chiaburimii
exploatatoare”52. După cum se poate observa, „lupta de clasă” este folosită ca și bază
ideologică pentru argumentarea existen ței unui conflict între țărănimea „muncitoare”,
considerată a fi cinstită (din punctul de vedere al r egimului) și clasa chiaburilor, căreia îi sunt
atribuite doar trăsături negative. Prin folosirea termenului de „interese adevărate”, nu se face
altceva decât se încearcă sublinierea influen ței negative pe care chiaburimea o avea în lumea
satelor, influen țăfolosită în defavoarea țărănimii.
Ultima categorie prezentată, s -au mai corect spus doar men ționată, era cea a
moșierimii, categorie considerată de către regim ca fiind deja eliminată de către reforma
agrară din 23 martie 1945. Cu toate acestea ni se tr ansmite faptul că „Resturile mo șierimii
expropriate între ține legături cu agenții imperialismului (precum s -a dovedit în procesul
sabotorilor și spionilor, în frunte cu Aușnit și Pop53)și merg activ alături de burghezia urbană
și rurală în uneltirile lor împotriva regimului de democra ție populară.”54Astfel, rezultă că
moșierimea nu mai reprezenta un pericol din punct de vedere economic (nici nu mai avea
cum), ci mai degrabă ac țiuniile subversive întreținute de către această categorie se înscriau în
sfera d estabilizării regimului, prin folosirea influen ței și legăturilor pe care aceasta le mai
avea în rândurile societă ții.
Cași o confirmare a lipsei oricărei capacități economice semnificative ale fostei clase
moșierești, se afirmă în încheiere faptul că „Decurând, statul a lichidat complect resturile
proprietății moșierești.”55
Din cauza faptului că „chiaburimea” reprezenta principalul „du șman de clasă” din
lumea rurală în perioada respectivă, este necesar să prezentăm și modul în care regimul
credea că acea stă categorie î și desfășoară activitatea în contra ordinii și legilor statului.
52Ibidem.
53Pentru mai multe detalii cu privire la „procesul grupului de comploti ști, spioni și sabotori” ,vezi „textul
complect al desbaterilor care au avut loc în fa ța Tribunalului Militar din București dela 27 Octomb rie la 2
Noembrie 1948”, publicat pe site -ul CNSAS, la adresa web :
http://www.cnsas.ro/documente/materiale_didactice/Procesul%20grupului%20de%20compl otisti.pdf
54Rezoluția Ședinței Plenare a Comitetului Central al P.M.R. din 3 –5 Martie 1949, Editura Partidului
Muncitoresc Român, 1949 ,p. 15.
55Ibidem.

20În ceea ce prive ște lupta împotriva acestor „elemente”, într -o primă fază regimul nu
acționează direct pentru distrugerea lor, preferând metoda îngrădirii și diminuării infuenț ei pe
care această categorie o exercita în lumea rurală. Această metodă urmând să se aplice astfel:
„Îngrădirea chiaburimii se realizează prin apărarea intereselor proletariatului agricol, ale
țăranului sărac și mijlocaș împotriva chiaburului, printr -o pol itică de clasă în a șezarea
impozitelor și la colectări, iar pe de altă parte prin desvoltarea și întărirea cooperației, prin
întovărășiri ale țăranilor muncitori în vederea lucrării în comun a pământului cu mijloace
mecanizate”.56Astfel, cel pu țin din punc t de vedere teoretic, constrângerea prin alte mijloace
în afara celor economice era exclusă, însă în practică situa ția era total diferită. Aceste
mijloace de îngrădire a unei clase sociale sunt departe de a fi democratice, discriminarea pe
criterii sociale și economice fiind totu și promovată de către regim, înscriindu -se în sfera
acțiunilor specifice „luptei de clasă”.
Așa-zisele activită ți „reacționare” ale acestei categorii sociale, sunt descrise ca având
următoarea formă: „Elementele chiabure ști, careîși văd îngrădită posibilitatea de a jefui pe
oamenii muncii, trec la acte teroriste, la acte de sabotare a colectărilor și însămânțărilor, la
încercări de compromitere a cooperativelor și în special a tinerelor gospodării colective. Cu
viclenia sa caracte ristică, chiaburul împră știe tot felul de svonuri mincinoase privitoare la
gospodăriile colective pentru a speria și intimida pe țărani. În acțiunea lor tâlhărească,
chiaburii sunt ajuta ți, mai ales în Ardeal, de elementele reacționare ale clerului catolic și de
diferitele secte religioase, în sânul cărora se camuflează elemente legionare, fasciste și spioni
anglo-americani.”57În cadrul acestui fragment s -a reușit „performanța” de a fi introduse
aproape toate elementele care constituiau în viziunea regimulu i marea grupare a „du șmanilor
de clasă”. Disperarea de -a dreptul diabolică manifestată de clasa chiaburilor odată cu
instaurarea dictaturii proletariatului și astfel cu începerea trecerii spre socialism, este
asemănată unor acte teroriste, prin aceasta dor indu-se a se sublinia efectul catastrofal al
activitățiilor subversive ale acestei categorii sociale în rândul populației. Mai mult decât atât,
chiaburii sunt prezenta ți ca fiind în legături foarte strânse cu o parte a clerului catolic și cu
anumite secte religioase, toate acestea pentru a lupta împotriva țăranilor muncitori și a noii
orânduiri comuniste. Scopul real urmărit prin aceste afirma ții, era de a se crea imaginea
existenței unui complot organizat de către chiaburime împreună cu elementele anti –
progresiste reprezentate de legionari, fasci ști și spioni anglo -americani.
56Gh. Gheorghiu -Dej,op. cit., p. 396.
57Ibidem,p. 397.

21Chiaburul „corupe” elemente ale celorlalte categorii sociale, pentru a le întoarce
împotriva regimului și prin aceasta împotriva progresului. Întreg procesul desfășurându -se,
din punct ul de vedere al regimului sub următoarea formă: „Chiaburul folose ște situația sa
economică, legăturile sale, create ani de -a rândul, experien ța sa și tradițiile înapoiate ale
satului, căutând să -și mențină influența în sat. El face chiar concesii față de s ărăcime și
mijloca și, cu scopul de a atrage de partea sa pe unii mijlocași și chiar săraci și a -i îndrepta
împotriva măsurilor economice și politice ale partidului și guvernului. Chiaburul luptă din
răsputeri împotriva gospodăriilor colective și împotriva izolării sale, con știent că gospodăria
colectivă și izolarea sa de masa țărănimii înseamnă pieirea lui”58.
Influența chiaburului în lumea rurală este dată, din cele menționate mai sus, de situația sa
economică, pe care acesta încearcă să o păstreze cu orice preț, recurgând chiar și la anumite
concesii fa ță de clasele sociale a căror capacitate economică este net inferioară comparativ cu
a sa (și față de care, conform ideologiei marxist -leniniste,ar trebui să se afle într -o relație de
antagonie). Prin aceast a, se dore ște inocularea ideii conform căreia chiaburul nu se dă în
lături de la nimic pentru a -și menține poziția și privilegiile în lumea rurală, folosindu -se în
cadrul activită ților sale anti -guvernamentale de elemente apar ținătoare țărănimii sărace și
mijlocașe. Mai mult decât atât, ne este prezentată și „soluția” pentru rezolvarea problemei
chiaburești, aceasta constând în colectivizare. Trecerea proprietății agricole private în
proprietatea statului, reprezentând mijlocul principal de îngrădire, și prin aceasta de
diminuare a influen ței pe care aceste elemente o aveau în cadrul comunitățiilor. În timp,
această politică de îngrădire urma să ducă la eliminarea ca și clasă socială a chiaburilor (din
nefericire, în foarte multe cazuri a dus chiar la elimin area fizică a celor considera ți ca făcând
parte din această categorie).
4.2.1. Conceptul de „ țărănime muncitoare”
Instaurarea regimului comunist în România, la 30 decembrie 1947, a implicat cu sine
și intrarea în uz a unor noi concepte menite să ajute l a reîmpăr țirea socială și economică a
societății, în conformitate cu ideologia oficială.
Un concept nou introdus de către comuni ști a fost cel de „țărănime muncitoare”,
concept aflat în strânsă legătură cu una dintre teoriile de bază ale marxism -leninismu lui,și
anume teoria luptei de clasă. Astfel „ țărănimea muncitoare” era formată din cei pe care
58p. 397.

22regimul îi considera ca fiind eligibili din punct de vedere politic ( țărănimea săracă și
mijloca șă), aceștia fiind puși în antiteză cu cei pe care regimul îi co nsidera ca fiind
indezirabili (burghezia, mo șierimea, chiaburimea etc.).
Cei considera ți ca fiind eligibili de către regim, nu erau altceva decât persoane a căror
situație materială nu era atât de bună încât prin intermediul ei, aceștia să dețină un anumi t
nivel de influen ță în lumea satului. Spre deosebire de aceștia, categoriile considerate a fi
indezirabile de țineau mijloace economice prin intermediul cărora reușeau să creeze și să
mențină un anumit nivel de influență în comunitățiile din care făceau pa rte.
Practic acest concept nu era altceva decât o încercare de transpunere a clasei
muncitoare (considerată de către regim ca fiind atât baza sa de putere cât și instrumentul de
progres al societă ții) în lumea rurală, și prin aceasta de creare a unui ins trument de luptă
împotriva „du șmanului de clasă”.
4.3. Burghezia și moșierimea: „elita” dușmanilor de clasă
Într-un articol intitulat „23 August” și publicat în ziarul „Scânteia”, fruntașa
comunistă Ana Pauker, făcând referire la evenimentele nefaste prin care a trecut țara și
poporulromân în timpul ultimului război mondial, și încercând să găsească vinova ți pentru
situația dezastroasă în care s -a ajuns , afirma, că țara a fost „vândută de burghezie și
moșierime drept colonie și pepinieră de carne de tun imperialismului german și slugilor lui
fasciste”59.
Motivul pentru care, în opinia noastră, Ana Pauker înfierează aceste două categorii
sociale, are la bază fundamentul ideologic al doctrinei marxist -leniniste (cu adăugirile ei
staliniste), membrii ac estor două clase sociale reprezentând un impediment foarte mare în
procesul de comunizare și sovietizare a României.
Burghezia și moșierimea, erau fără doar și poate, clasele sociale care concentrau cel
mai mult capital și pe deasupra dețineau și mijloace de produc ție. Prin aceasta, în viziunea
comunistă, de țineau controlul asupra destinului țării, folosindu -se de aceasta și de locuitorii
săi pentru ob ținerea de foloase materiale.
Din dorin ța de a păstra controlul asupra României, în fața a ceea ce părea a fi
prăbu șirea imineantă a Germaniei naziste, clasa conducătoare, formată în principal din cele
două categorii sociale men ționate, era conform comuniștilor dispusă la orice compromis.
59Ana Pauker, 23 August, în „ Scânteia Organ Central al Partidului Muncitoresc Român” , an XVIII, nr.
1510/1949, p. 1.

23Astfel că, Ana Pauker descrie situa ția respectivă sub următoarea formă : „Înspăimântate de
înaintarea irezistibilă a trupelor sovietice, burghezia și moșierimea caută să câștige timp și
prin partidele sale, liberalii și național -țărăni știi, tratează simultan cu trădătorul Antonescu și
cu imperiali știi anglo-americani, cărora le oferă stăpânirea asupra României.”60
Din ce se poate observa, discursul la adresa „du șmanului de clasă” se schimbă,
producându -se o repozi ționare, astfel că, de la vasali ai Reichului, căruia îi ofereau trupe
pentru a fi folosite pe post de „carne de tu n”, elita economică migrează spre tabăra adversă,
dar tot inamică din punct de vedere ideologic.
Crearea unei legături între elementele „reac ționare” burghezo -moșierești și „trădătorul” Ion
Antonescu, era un demers firesc din punct de vedere ideologic șipropagandistic. Antonescu
fiind considerat de către regim, ca principalul responsabil pentru participarea României la
războiul anti -sovietic,și astfel, direct răspunzător pentru situația dezastruoasă în care a ajuns
țara.
Trebuie remarcat și atacul produ s la adresa celor două partide istorice, care de și erau
dizolvate la momentul publicării articolului, totu și, se pare că încă reprezentau o amenințare
la adresa noii conduceri a țării, nu atât fizic (nici nu mai aveau cum), cât mai degrabă prin
foștii lormembrii, dintre care mul ți manifestau o atitudinea profund anti -comunistă. Ana
Pauker dorind să transmită ideea conform căreia, de și au dispărut partidele „marionetă” ale
acestor două clase sociale, du șmanii au rămas și acționează în continuare.
În cele d in urmă, î naintarea trupelor sovietice, și implicit înfrângerea forțelor
germano-române, este văzută de către Pauker ca și un element eliberator, lucru de altfel firesc
dacăținem cont de trecutul și orientarea politică a acestui personaj.
Așa zisele activ ități „teroriste” ale acestor două clase sociale, îndreptate împotriva
poporului, sunt demascate de către frunta șa comunistă, mai mult decât atât, acestea sunt
încadrate într -un complot care depă șește granițele țării. Întreaga schemă fiind creionată astfel :
„Foștii moșieri, dimpreună cu capitaliștii înlăturați dela putere și deposedați de marile
întreprinderi industriale, turbează și ei. Zadarnic au încercat după 23 August 1944 să ducă
România înapoi pe calea dictaturii burghezo -moșierești și a vasalității față de imperialiștii
anglo-americani. Zadarnic au întreprins, împreună cu ace știa din urmă, în anii grei ai secetei,
un adevărat război economic împotriva poporului muncitor. Niciun mijloc n -a fost prea
ticălos pentru ei. Și niciun mijloc nu i -a salvat d ela înfrângere.”61
60Ibidem.
61Ibidem,p. 1.

24La fel ca și în cazul celorlalte afirmații făcute de către Pauker, și acum putem observa
modul în care, cu abilitate, aceasta împlete ște ideologia marxist -leninistă cu problemele
sociale ale poporului, de a căror vinovă ție s-ar face fost a clasă a mo șierimii.Actul de la 23
august 1944, de întoarcere a armelor împotriva Germaniei, este folosit pe post de bornă
temporală, această dată fiind pe bună dreptate considerată ca momentul zero al începerii
procesului de acaparare a puterii în stat de către comuni ști.
Participarea mo șierimii și burgheziei (denumită în cadrul acestui fragment după forma
de organizare economică, și anume„capitaliști”), la un adevărat război economic împotriva
poporului, cu scopul de a îi îndepărta pe ace știa de pe cal ea construirii comunismului, este
pusă în legătură cu elementele imperialiste anglo -americane. Elementele reac ționare din
occident, întreprind o serie de ac țiuni menite să destabilizeze situația din țară, acțiuni în
cadrul cărora a fost cooptată și fosta e lită financiară a țării. Astfel că, elementele reacționare
din interior sunt capabile să apeleze la orice mijloace pentru a -și atinge scopul, indiferent de
consecințe.
Acest tip de discurs trebuie contextualizat în cadrul primilor ani ai războiului rece,
perioadă ce s -a suprapus cu primul mare val de represiune din istoria României comuniste.
Înfierarea „du șmanului de clasă” doar de către reprezentanți ai puterii nu este
suficientă, fiind doar o parte a demersului propagandistic și de dezumanizare, partea cealaltă
trebuia să fie compusă din membrii „lumina ți” ai societății, care, în conformitate cu ideologia
oficială a regimului, să se opună elementelor du șmănoase. Astfel, în concordanță cu acest
principiu, Ana Pauker face trimitere la împotrivirea „clasei muncitoare” sub următoarea
formă: „Azi, la 5 ani dela marea zi a eliberării, muncitorii au fixat cu mândrie, pe unul dintre
stâlpii care străjuesc marile lucrări ale canalului Dunărea -Marea Neagră, inscrip ția:
„Construim fără burghezie și împotriva burghez iei”62.
Cași o ironie a sorții, mulți dintre „muncitorii” care activau în cadrul șantierului Dunăre –
Marea Neagră, au făcut parte din categoria socială a burgheziei.
Punând o întrebare retorică, Pauker reu șește din nou să atace această clasă, astfel la
întrebarea „Ce am câ știgat depe urma lui 23 August?”, răspunsul celei considerate a fi un
„Stalin cu fustă” este următorul: „Construim ! Construim, fără burghezia „proprie” și de peste
hotare, construim fără lipitori și fără zbirii lor”63. Duritatea limbajulu iși hotărârea cu care
afirmă aceste lucruri, nu fac altceva decât să sublinieze încă o dată, dacă mai era nevoie,
62Ibidem,p. 7.
63Ibidem.

25dorința regimului de a înlătura definitiv elementele burgheze din cadrul vieții sociale și
economice a țării.
Capitolul 2. Tipologii ale „du șmanului de clasă” din mediul rural
2.1. Chiaburul
„Chiaburul” este cea mai des întâlnită reprezentare a „dușmanului de clasă ”din
mediul rural. Fiind principala „problemă” cu care se confrunta regimul, în încercarea sa de a
trece lumea satului românesc sub un control absolut (din punct de vedere social, economic și
politic).
În cadrul cercetării de fa ță, am identificat existen ța unor „ șabloane” de reprezentare
din punct de vedere fizic, a membriilor acestei clase sociale. Astfel, există două tipologii
principale de reprezentare, după cum urmează:
2.1.1. Reprezentare fizică
1. Chiaburul „corpolent”.
În societatea rurală patr iarhală românească, o persoană a cărei greutate corporală era
peste medie (numită gras/grasă în limbaj popular), nu era considerată ca având probleme de
sănătate, sau estetice după „standardele” actuale, ci era considerată ca fiind sănătoasă,
greutatea cor porală în plus semnificând o anumită bunăstare materială. Această reprezentare,
sau mai corect spus persoana portretizată, se afla în contradic ție cu marea masă țărănească,
care din cauza unei alimenta ții precare avea probleme de greutate, manifestate însă în
extrema cealaltă, subnutri ția fiind o problemă reală în mediul rural românesc de la mijlocul
secolului XX.
Astfel, prin această tipologie pe care am denumit -o ca fiind a „chiaburului corpolent”,
regimul dorea să sublinieze „parazitismul” acestei clase sociale, contradic țiile evidente
existente între „ țărănimea muncitoare” și aceste „elemente exploatatoare”.
2. Chiaburul „slab”
Această tipologie, pe care am denumit -o din rațiuni științifice ca fiind a „chiaburului
slab”, înglobează totalitatea reprez entărilor fizice a membriilor acestei categorii sociale, care
nu pot fi inclu și în prima tipologie. Totuși există și o parte obiectivă în alegerea acestei

26denumiri, deoarece într -un număr foarte mare de reprezentări caricaturale, personajelor le
este scoas ă în eviden ță structura osoasă a feței. Prin aceasta, dorindu -se crearea unei imagini
grote ști, a cărui scop final era maximizarea sentimentului de respingere din partea
privitorului. Astfel se crea imaginea unui om slab din punct de vedere fizic, de cele mai multe
ori viciat și permanent îndreptat după profit.
Expresia facială a personajelor, care fac parte din cele două tipologii mai sus
prezentate, este una foarte sugestivă pentru modul în care regimul dorea să portretizeze
această clasă socială. Pentru a scoate în eviden ță răutatea personajelor reprezentate, se
apelază la folosirea grimaselor și a unor expresii faciale, scopul final fiind sublinierea
atitudinii du șmănoase pe care aceste elemente o manifestau la adresa categoriilor sociale
opozante.
Vestimentația acestei tipologii a dușmanului de clasă, este una specifică mediul său de
provenien ță, astfel, costumul popular este folosit în cadrul reprezentării fizice a chiaburului în
aproape toate caricaturile. Motivul pentru aceasta este, în opinia noastr ă, „dorin ța”
redactorilor (venită cel mai probabil pe linie de partid), de a confirma apartenen ța acestui
individ la mediul rural.
Pentru a scoate în eviden ță decăderea morală a acestei clase sociale, se recurge la
asocierea acestor indivizi cu un viciu gr av pentru perioada respectivă, și anume consumul de
alcool. Gravitatea acestui viciu, se trage din faptul că în perioada respectivă (începutul aniilor
’50), alcoolismul era o problemă majoră cu care se confrunta mediul rural românesc.
2.1.2. Reprezentări caricaturale
Una dintre principalele preocupări ale regimului comunist, în perioada de sfâr șit a
aniilor ’40, aconstat în combaterea categoriilor sociale, din mediul rural, care de țineau o
formă de capital, și prin aceasta reprezentau o piedică în fața procesului de comunizare (cu tot
ce a însemnat acesta).
În portretizarea chiaburului, principalul opozant din lum ea satului, propaganda
oficială a regimului, în cazul de fa ță revista „Urzica”, recurge la a fabrica o serie de scenarii
pentru a demonstra că există o legătură foarte strânsă între toate „elementele reac ționare”.
Această legătură scoasă la iveală prin int ermediul caricaturilor, avea ca și scop (din
perspectiva regimului), complotarea împotriva „clasei muncitoare” și a echivalentului său din
mediul rural, „ țărănimea muncitoare”.

27În acord cu această strategie a regimului de interconectare a „du șmanilor de cl asă”,
avem realizată și următoarea caricatură (fig.1.) , semnată de V. Timoc, și despre care ni se
spune că a câ știgat locul II în cadrul „ concursului Urzicii lei 3000 ”64.
Atât reprezentarea fizică cât și îmbrăcămintea personajelor este specifică mediului
social de provenin ță, astfel, chiaburul se încadrează în tiparele prezentate în partea
introductivă a capitolului acesta. Mo șierul pe de altă parte, din punct de vedere vestimentar se
diferențiază în totalitate față de chiabur, hainele acestuia fiind specif ice membriilor claselor
superioare. De asemenea, folosirea ochelarilor sau a monoclului (vizibili în profilul
personajului), are rolul de a sublinia apartenen ța acestui personaj la o clasă socială
superioară.
Întreaga ac țiune reprezentată în cadrul acestei caricaturi, se desfășoară între doi
indivizi (chiaburul și ex-moșierul), cărora le -a ieșit o pisică neagră în cale. Alegerea acestui
animal nu este una întâmplătoare, deoarece în mentalul colectiv, întâlnirea cu o pisică neagră
este considerată ca aducătoare de ghinion sau necaz, prin aceasta autorul dorind să scoată în
evidență credințele mistice și superstițiile care sunt ,conform regimului ,specifice
acestor categorii sociale.
Dialogul care se poartă între
aceste două personaje, este conceput într –
o tentă umoristică, având ca principal
scop transmiterea mesajului
propagandistic prin stârnirea
amuzamentului cititorului. Conversa ția
este începută de către chiabur, care
adresându -se ex-moșierului îi spune
următ oarele: „ Ce ne facem, coane
Tache? Ne -a ieșit pisica neagră înainte
!”.Răspunsul ex -moșierului (care trebuia
să stârnească hazul) era următorul:
„Semn rău: Să știi că o să trebuiască să
ne apucăm de muncă !”65.
Prin acest dialog se dore ște, în
64V. Timoc, „Premiul II la concursul Urzicii lei 3000”, în Revista Urzica , an I, nr. 9/1949, p. 2.
65Ibidem.
Fig.1.

28opinia noast ră,a se prezenta situa ția grea în care au ajuns aceste „elemente exploatatoare” (și
prin aceasta to ți membrii care fac parte din aceste două categorii), mai mult decât atât ni se
sugerează faptul că ace știa nu sunt atrași de muncă, ci din contră, manifest ă o repulsie fa ță de
această activitate.
O reprezentare caricaturală a tipologiei identificate și denumite de către noi, ca fiind a
„chiaburului corpolent”, o găsim în cadrul numărului 13/1949, lucrarea denumită „ Chiaburul ”
(fig.2.) fiind realizată de cătreartistul grafic Adrian Lucaci66.
Acest desen prezintă chiaburul (cu toate caracteristicile fizice specifice tipologiei), în
două ipostaze total opuse. Prima ipostază, este aceea a chiaburului care prime ște ceva,
lăcomia acestui individ fiind sublinia tă prin expresia facială înso țită de salivare, care duce
privitorul cu gândul la faptul că personajul pofte ște ceva (la ceva) cu ardoare. De asemenea,
poziția și mimica corpului vin să susțină caracterul avar al acestui individ (și prin el a întregii
categ orii sociale pe care o reprezintă).
Situația se schimbă radical însă în cadrul celei de a doua ipostaze, în care
personajului îi este cerut ajutorul sau înapoierea unui bun primit, acesta răspunzând solicitării
într-un mod foarte re ținut. Prin aceasta, a utorul dorind să surprindă caracterul dual, și de ce
nu, lipsa de empatie a acestei categorii a „du șmanului de clasă”, toate acestea în acord cu
discursul oficial al regimului.
Și pentru a se asigura că mesajul
transmis este pe deplin în țeles, autorul
recurge la alăturarea unor scurte explica ții,
concepute într -o tentă umoristică, dar cu un
conținut care face o trimitere directă la
lumea rurală. Astfel, în cazul primei
caricaturi (din partea stângă), avem alăturat
următor ul text: „ Când îi dai, îi fată vaca… ”,
pentru ca în cadrul celei de a doua (din
partea dreaptă), să găsim continuarea
„Când îi ceri, îi moare iapa… ”67. Această
construcție umoristică avea un scop bine
determinat, folosirea unei analogii foarte
66Adrian Lucaci, „Chiaburul”, în Revista Urzica , an I, nr. 13/1949, p. 12.
67Ibidem.
Fig.2

29ușor de înțeles de către marea majoritate a cititorilor (în special din mediul rural), întărind
efectul mesajului propagandistic.
2.1.2.1. „Demonizarea ” chiaburului
Pe lângă reprezentările caricaturale ale tipologiei „chiaburului” pe care le putem
considera ca fiind standard, și prin aceasta înțelegându -se cele care respectă criteriile
identificate de către noi în partea introductivă a acestui capitol, există și unele în a căror
realizare graficienii și-au depășit (din punct de vedere artistic) atribuțiile fixate.
În cadrul acestui demers se fac remarca ți artiștii plastici Cik Damadian șiVal.
Munteanu, trecutul biografic al acestora ( talentul cât și activitatea inte nsă în perioada
interbelică ),justifică motivul pentru care ace știa își permit, în opinia noastră, să iasă din
canonul impus de redac ție tuturor celor care activau în cadrul publicației sau colaborau sub
diferite forme.
Prima caricatură care se face remarcată prin modul grafic de redare al temei
„chiaburului”, este realizată de către Cik Damadian și publicată în cadrul numărului 25/1950
al revistei „Urzica”. Lucrarea intitulată „ Între chiaburi ”(fig.3), prezintă două pers onaje care
fac parte din clasa socială a „chiaburilor”, și care sunt redate în toiul unei discuții68.
În cadrul acestei caricaturi,
Damadian a aplicat o tehnică de
exagerare a trăsăturilor fizice,
similară cu cele aplicate de către
diferiți artiști plasti ci pentru
reprezentarea „du șmanilor de clasă”,
totuși, principala diferență constând în
aplicarea procedeului denumit de
către noi ca fiind al „demonizării
chiaburului”. Acest procedeu grafic
presupune transformarea subiectului
într-o ființă a cărei trăsăt uri fizice
sunt paranormale, prin aceasta
subliniindu -se într-un mod direct
68Cik Damadian, „ Între chiaburi ”, înRevista Urzica , an II, nr. 25/1950, p. 11.
Fig.3

30caracterul profund negativ al personajului respectiv.
Trăsăturile fizice ale „chiaburului demonizat” (personajul din partea dreaptă a
desenului ,fig.3.), sunt specifice acestei tipologii, astfel expresia facială a acestuia este
dominată de o cavitate bucală supradimensionată, în cadrul căreia din ții sunt redați sub forma
unor colți. Nasul chiaburului este de asemenea mărit, pentru a ajuta la crearea efectului de
grotesc.
În cele din urmă, „demonizarea” personajului este completă prin folosirea de către autor a
unor nuan țe de negru în colorarea feței, și mai ales în reprezentarea ochiilor personajului, care
nu există, fiind practic ascun și (în mod intenționat), sub această culoare. Motivul pentru
aceasta este unul foarte simplu, și anume, lipsa ochiilor sau mai corect spus înlocuirea lor, are
rolul de a sublinia caracterul inuman al acestui personaj.
Prezența în mâna stângă a chiaburului a unei pungi (în interiorul căreia se afla u cel
mai probabil bani), vine ca și o reprezentare grafică a textului care însoțește caricatura, textul
respectiv fiind replica chiaburului „demonizat”, care afirmă: „ Ce timpuri am ajuns ! Să oferi
atâta bănet și să nu poți angaja, măcar o stafie ”69.
Acest text are , în opinia noastră, o dublă semnifica ție, prin intermediul său dorindu -se
a se reda situa ția clasei chiaburilor în noua „democrație populară”, astfel situația lor materială
nu le mai oferă controlul asupra țărănimii sărace și mijlocașe, pe care să o folosească pentru
muncile agricole, și prin aceasta să obțină profit. Cealaltă semnificație este puțin mai
profundă, autorul făcând trimitere (conform pozi ției oficiale a regimului), la faptul că această
clasă socială apelează la misticism pentru a c ontrola celelalte clase din lumea satului. Pentru
susținerea acestei a doua semnificații, aducem ca și argument atât reprezentarea „demonizată”
a chiaburului, cât și folosirea cuvântului „ stafie”70în cadrul construc ției ce se dorea a fi
replica chiaburului .
O reprezentare a chiaburului pe care o putem considera inedită, ne este oferită în
cadrul numărului 29 din 16 aprilie 1950. Astfel, la pagina numărul 3 a revistei, caricaturistul
Val Munteanu creionează o imagine cu adevărat demonică a unui reprezentant al acestei
categorii sociale71.
69Ibidem.
70Ibidem.
71Val Munteanu, „Ciuperci otrăvitoare”, în Revista Urzica , an II, nr. 29/1950, p. 3.

31În cadrul acestei caricaturi intitulată „ Ciuperci otrăvitoare ”(fig.4.) , asistăm la o
demonizare din punct de vedere fizic a chiaburului. Acesta este reprezentat sub forma unei
ciuperci cu pronunțate trăsături umane. Trăsăturile „demonice” sunt date de expresia și
coloritul facial, dantura reprezentată sub forma unor col ți, flăcă rile care înconjoară
personajul, toate acestea ducând
privitorul cu gândul la o imagine a unui
demon din infern, a șa cum este el
reprezentat în mentalul colectiv al
poporului72.
Personajul care este făcut să iasă
cel mai mult în eviden ță, și prin aceasta
poate fi considerat ca fiind principal,
este cel al chiaburului reprezentat sub
forma unei ciuperci ro șii „demoniza te”.
Această ciupercă instigă și
celelalte două „elemente reac ționare”, la
acțiuni „contra -revoluționare”, pe
flăcările stilizate care înconjoară
personajul fiind înscrise o serie de
caracteristici pe care regimul le
considera ca fiind definitorii pentru
această categorie socială: „șovinism”, „sabotaj”, „superstiții”, „svonuri”, „ură ”73.
Pentru a întări cele afirmate mai sus merită să facem apel la descrierea care înso țește
caricatura: „ Sabotajele și svonurile lansate de chiaburi, sunt demascate de țăranii m uncitori –
Ziarele –”74.
A treia ciupercă (pornind din partea stânga a fig. nr. 4 ), este reprezentată cu un
monoclu la ochiul drept, fapt prin care se dore ște a se sugera originea socială a acestui
personaj, fixată în cadrul fostului regim, monoclul fiind f olosit de către membrii categoriilor
sociale care de țineau un anume capital.
72Ibidem.
73Ibidem.
74Ibidem.
Fig.4

32În numărul 39/1950 ne este prezentată o caricatură realizată de către Adrian Lucaci,
denumită „ Șoapta chiaburului ” (fig.5.),care înfățișează un chiabur (cu toate trăsăturile fizice
deja consacrate în cadrul propagandei regimului), din a cărui gură țâșnește un șarpe75.
Prezența acelui șarpe în această reprezentare a chiaburului are un rol simbolic,
dorindu-se a se sugera prin alătur area cuvântului „ șoaptă”, faptul că informațiile transmise de
către chiabur într -un mod confiden țial sunt asemenea mușcăturii unui șarpe, având o
încărcătură veninoasă.
Pentru transmiterea mesajului propagandistic dorit, artistul mizează pe conota ția
foarte negativă pe care reprezentarea șarpelui o are în mentalul colectiv a unor anumite
categorii sociale (în special în mediul rural).
Textul care înso țește această caricatură și a cărui scop este de a întări mesajul
transmis, este conceput sub următoarea formă: „Țăranii muncitori demască uneltirile mârșave
ale chiaburilor –Ziarele”76.
2.1.2.2.Chiaburul –cași inamic al progresului în lumea rurală
Una dintre temele recurente ale propagandei comuniste în mediul ru ral, făcea referire
la modul în care lipsa de educa ție a populației era folosită de către „elementele exploatatoare”
pe de o parte pentru profit, iar pe de altă parte pentru a men ține status -qvoul existent în lumea
satului.
75Adrian Lucaci, „ Șoapta chiaburului”, în Revista Urzica , an II, nr. 39/1950, p. 4.
76Ibidem.
Fig.5

33În conformitate cu acest „crez” al regimului, această a șa-zisă situa ție trebuia
combătută prin toate mijloacele posibile, publica ția „Urzica” făcându -și datoria de -ai
reprezenta și ataca într -un mod caricatural pe ace ști „dușmani de clasă”.
Una dintre cele mai reprezentative lucrări în care este redată această situa ție este, în
opinia noastră, cea realizată de către graficianul Valeriu Munteanu (fig.6),și publicată în
cadrul numărului 27/195077.
Personajele acestei caricaturi sunt doi chiaburi, a căror vestimenta ție coroborată cu
peisajul din fundal ne face să credem că ac țiunea se petrece într -un anotimp mai rece
(caricatura a fost publicată într -un număr din luna martie), detaliu semnificativ pentru a
înțelege mesajul pe care autorul dorește să îl transmită. Astfel, trebuie să pr ecizăm faptul că
în special în cadrul primei perioade de existen ță a regimului comunist în România, exista
practica ca în luniile de iarnă când nu erau ocupa ți cu activități agricole, locuitorii din mediul
rural să fie încuraja ți să participe la activități educativ-culturale, desfă șurate cel mai adesea în
căminele culturale. Demers perfect normal dacă ținem cont de faptul că o foarte mare parte a
populației din mediul rural era analfabetă, regimul luptând în permanență pentru eradicarea
acestei situa ții, ca re era considerată ca fiind un semn al înapoierii societă ții românești
(comuniste) fa ță de țările „imperialiste” din vest, și de ce nu, și față de alte „republici
populare”.
La fel ca și în cazul celorlalte lucrări grafice a căror t emă tratează această clasă socială
din perspectiva ideologiei regimului comunist, și care au fost publicate în revista „Urzica”, și
77Val Munteanu, „Chiaburii”, în Revista Urzica , an II, nr. 27/1950, p. 5.
Fig. 6.

34în această caricatură chiaburii sunt prezenta ți ca și „elemente reacționare” supuse cu succes
procesului de îngrădire și eliminare din via ța satului. Astfel, pentru a contextualiza situația
prezentată, lucrarea vine înso țită de un scurt comentariu: „ Pretutindeni, la sate, Căminele
Culturale participă la munca de lichidare a analfabetismului, la răspândirea științei, la
combaterea supersti țiilor răspândite de chiaburi”78. Prin această frază putem observa și care
era rolul Căminelor Culturale din punctul de vedere al regimului, acestea nefiind doar simple
locuri de întâlnire și școlarizare a populației, ci adevărate instrumente id eologice puse în
slujba eradicării „du șmanului de clasă” din mediul rural.
Dacă vestimenta ția personajelor este una specifică tipologiei reprezentate, și prin
aceasta ajutându -ne la a determina, în cel mai bun caz, doar anotimpul în care se desfă șoară
scena, expresia lor facială, pe de altă parte, este sugestivă pentru transmiterea atitudinii pe
care aceste personaje o aveau vis -a-vis de activită țile desfășurate în cadrul Căminului
Cultural. Expresia facială a p ersonajului din prim -plan (fig.6, partea dreap tă a caricaturii),
este una de mirare, aceasta fiind înso țită, în opinia noastră, de către prima replică a
chiaburilor, și anume: „Au cursuri în fiecare seară… î și strică vederea bieții oameni…”79.
Această afirma ție a chiaburului are două părți componente, prima, în care personajul emite o
constatare de ordin temporal, a cărei rol este de a sublinia receptivitatea popula ției din mediul
rural la asemenea programe cultural -educative, și a doua, care vine după o pauză în vorbire, și
prin aceasta sugerându -se impactul la nivel mental al acestor măsuri asupra chiaburului, care
are nevoie de timp pentru a -și reveniși a continua afirmația, aceasta fiind compusă într -o
tentă ironică, chiaburul neavând nici un interes (după cum rezultă din toate situa țile
prezentate în cadrul publica ției), în ceea ce privește sănătatea consătenilor săi.
Expresia facială a c elui de-al doilea chiabur (f ig.6, partea stângă a caricaturii), exprimă în
primul rând siguran ță, poziția sprâncenelor și a ochiilor (îndreptați înspre Căminul Cultural),
sugerând totu și și o tentă de viclenie. Replica atribuită acestui personaj este, în opinia noastră,
următoarea: „ Sigur, nu vezi ? Pe noi ne văd din ce în ce mai rău… ”80. Aceasta este co mpusă
într-o notă sarcastică, făcându -se referire într -un mod indirect la faptul că educa ția pe care o
primeau locuitorii din mediul rural îi îndepărta pe ace știa de „elementele reacționare”, și mai
mult decât atât contribuia într -un mod semnificativ la cr earea de tensiuni sociale în lumea
satului.
78Ibidem.
79Ibidem.
80Ibidem.

35După câștigarea puterii depline ca urmare a abdicării forțate a Regelui Mihai I, la 30
decembrie 1947, nou instauratul regim comunist a început o intensă campanie de epurare și
înlocuire a func ționarilor din apar atul administrativ considera ți ca fiind indezirabili. Din
cauza faptului că regimul comunist dorea să păstreze cu orice pre ț aparența democratică, a
trebuit creat și un cadru legal pentru desfășurarea acestui proces masiv de epurare. Astfel, în
cadrul Cons tituției din aprilie 1948, se preciza în mod clar apariția unor noi forme de
organizare a administra ției locale, fiind pentru prima dată menționate în mod oficial
„consiliile populare locale”. Acestea fiind alese pentru o perioadă de patru ani, iar
principalele lor atribu ții, stipulate în lege, erau de a îndruma și conduce „activitatea
economică, socială și culturală, potrivit legilor și dispozițiunilor organelor administrative
superioare”81.
În conformitate cu cele stipulate în Constitu ție, a fost adoptată la data de 7 septembrie
1950, Legea nr.6, în cadrul căreia erau descrise condi țiile pentru alegerea deputaților în
sfaturilor populare. Astfel, cei considera ți ca fiind incompatibili cu această funcție erau
împărțiți în două categorii, cei care „ nu dispun eau de facultă țile mintale ”și cei care erau
„nedemni ”. În această a doua categorie erau inclu și și „dușmanii de clasă”, care sunt
identificați ca fiind: „ foștii moșieri, foștii industriași, foștii bancheri, foștii mari comercianți
și celelalte elemente al e marii burghezii, precum și chiaburii ”82.
Primele alegeri pentru Sfaturile Populare au fost programate pe data de 3 decembrie
1950, presa având un rol foarte important în popularizarea acestui eveniment politic în rândul
maselor. Revista de satiră și um or „Urzica”, a început cu luni de zile înaintea evenimentului
propriu-zis campania de propagandă în favoarea alegerilor.
La fel ca și în cazul altor evenimente politice, culturale sau sociale care se desfășurau
în primii ani ai dictaturii comuniste, și aceste alegeri trebuiau prezentate ca fiind un
instrument de luptă al „poporului muncitor” împotriva „du șmanului de clasă”. Astfel, în
acord cu această „teză”, avem în cadrul numărului 42 din 3 decembrie 1950 un atac direct
asupra „du șmanului de clasă” repr ezentat sub forma chiaburului83.
Chiaburul este înfierat prin intermediul unei caricaturi realizată de către V. Timoc
(fig.7), în cadrul căreia reprezentarea personajului, atât din punct de vedere fizic cât și
vestimentar este specifică tiparului creat în cadrul publica ției pentru această tipologie. Textul
care însoțește desenul este realizat sub forma unui slogan electoral: „ Promovând pe oamenii
81http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1574 (Accesat la 10.04.2016).
82„Buletinul oficial al Republicii Populare Române”, 8 septembrie 1950, nr. 77, pp. 858 –859.
83V. Timoc, în Revista Urzica , an II, nr. 42/1950, p. 5.

36muncii la conducerea treburilor ob ștești, Legea pentru alegerea deputaților în Sfaturile
Populare dă o puternic ă lovitură uneltirilor chiaburimii”84. Impactul acestui text asupra
cititorului, luat separat de lucrare ar fi în cel mai bun caz unul discutabil, însă în momentul în
care este alăturat situa ției prezentate în cadrul caricaturii, șansele ca acesta să stârne ască o
emoție cresc în mod semnificativ.
În ceea ce prive ște acest personaj, autorul apelează cu succes la tehnica denumită de
noi ca fiind a „demonizării chiaburului”, astfel unele trăsături fizice sunt alterate în mod voit,
cu scopul de a crea o imagine inumană a celui portretizat. Atât expresia facială cât și modul
în care au fost realizate mâiniile „chiaburului” (fig.7), sunt dovada faptului că personajul de
față a fost trecut prin acest procedeu.
În cadrul acestei caricaturi „chiaburul” este prezentat ca fiind înarmat cu un cu țit,
poziția mâinii precum și lama cuțitului care este îndreptată înspre exterior dorind a ne sugera
faptul că acesta se pregăte ște pentru a lovi pe „cineva” („poporul muncitor”) pe la spate,
cuțitul fiin d de fapt o
reprezentare metaforică a
uneltirilor pe care membrii
acestei „clase sociale” le realizau
la adresa regimului și a
poporului. Dar personajul ( și
implicit to ți cei care fac parte din
tipologia pe care acesta o
reprezintă) este oprit de la
săvâr șirea acestei „crime” de
către „Legea pentru alegerea
sfaturilor populare ”, reprezentată
sub forma unui cle ște care
imobilizează mâna „du șmanului
de clasă”85.
Întreaga scenă este
însoțită de un scurt text
propagandistic: „Drepturi de vot
84Ibidem.
85Ibidem.
Fig. 7.

37? avem câte vrei./ Vorba e doar: pentru cine ?/ Poftă -n cui, chiaburi și mișei ! Nu dăm cui nu
se cuvine. ”86. Rolul acestui text este (dacă mai era nevoie), de a sublinia pe de o parte
caracterul democrat al regimului, care oferă dreptul la vot pentru toată societatea
„comuni zată”, și pe de altă parte faptul că regimul folosește această „armă” în folosul
poporului, pentru eliminarea „du șmanului de clasă”.
Politica de îngrădire și eliminare în timp a elementelor chiaburești din lumea rurală, se
baza (cel pu țin din punct de vede re oficial) pe aplicarea unor cote și impozite diferențiate pe
categorii sociale.
O astfel de încercare a fost realizată prin intermediul „ Decretului nr.58/1952 pentru
colectarea produselor agricole vegetale pe anul 1952” , în cadrul căruia se stipula
obligativitatea gospodăriilor agricole individuale de a preda către stat produse agricole la
prețul fixat de către autorități87.
Nerespectarea acestui decret prin sustragerea de la livrarea cotelor obligatorii,
vinderea produselor agricole care trebuiau preda te, nedeclararea exactă a suprafe țelor folosite
precum și divizarea gospodăriilor cu scopul de a reduce cota de predare, constituiau
infracțiunii care se pedepseau conform Decretului Nr.183/1949 (pentru sancționarea
infracțiunilor economice)88.
O astfel d e situație este prezentată și în revista „Urzica”, în cadrul numărului 99/1953,
artistul grafic Valeriu reproduce (în conformitate cu ideologia regimului), o scenă (fig.8)în
care „elementul reac ționar” (chiaburul) încearcă să eludeze prevederile legii89.
Pentru a demonstra caracterul meschin și dorința chiaburului de a corupe, în cadrul
primei păr ți a caricaturii (fig.8), autorul ne prezintă „elementul reac ționar” în momentul în
care acesta îi propune unui țăran „muncitor”, să ia parte la acțiunea de ascu ndere a unor
grâne, care erau supuse sistemului de colectare.
Reprezentarea fizică a acestor două personaje este specifică lumii rurale, chiaburul
fiind reprezentat la fel ca și în toate cazurile identificate, ca un individ în vârstă.
Poziția personajel or precum și mimica corpului este foarte importantă pentru a
înțelege relația existentă între aceștia. Astfel, se poate observa cum chiaburul își plasează
mâna dreaptă pe aceea a țăranului, gest a cărui semnificație este una de apropiere (oarecum
forțată) și de atragere a aten ției personajului.
86Ibidem.
87http://lege5.ro/Gratuit/g42tknbx/decretul -nr-58-1952-pentru-colectarea -produselor -agricole-vegetale-pe-
anul-1952(Accesat la 17.04.2016).
88Ibidem.
89Valeriu, în Revista Urzica , an V, nr. 99/1953, p. 14.

38Următorul gest este edificator pentru modul în care chiaburul se raportează la țăran, mâna
stângă dusă în apropierea gurii semnalează transmiterea unei informa ții confidențiale. Această
informație este una cu caracter subversiv, dacă este să ne raportăm la legislația aflată atunci
în vigoare, chiaburul afirmând următoarele: „–Mă, Ioane, vino diseară la mine cu ai tăi, să –
mi ajutați să dosesc niște grâu și te -oi mulțumi cu ceva !”90.
Prin această afirma ție se observă în mod clar, faptul că chiaburul nu încearca să atragă doar
pețăranul reprezentat în caricatură, ci și pe rudele acestuia, folosindu -se de acesta pentru a
ajunge la ele. Această încercare a „elementului reac ționar” de corupe re a mai multor indivizi,
a fost introdusă în mod inten ționat de către autor în lucrare, cu scopul precis de a demonstra
faptul căchiaburii corup și se folosesc de țărani pentru săvârșirea de „acțiuni subversive”.
La fel ca și în toate scenele în care „țărănimea muncitoare” este alăturată elementelor
exploatatoare, și prin aceasta este folosită ca și o contrapondere la acestea, și în această
reprezentare uneltirile chiaburului sunt demascate de către cetă țenii cinstiți (și comunizați) ai
satului.
Istoria României în perioada regimului comunist este plină de momente tragice dar și
de eroism, nu pu țini fiind cei care s -au opus, chiar și cu arma în mână, implementării acestui
sistem criminal. Un eveniment foarte cunoscut în epocă, care a rămas până astăzi în mentalul
colectiv, a fost cel al procesului luptătorilor anticomuni ști parașutați de către Statele Unite în
90Ibidem.
Fig. 8.

39România comunizată. Procesul
desfă șurat în toamna anului 1953, a avut
cași rezultat condamnarea la moarte a
celor para șutați, precum și pedepse
foarte mari pentru to ți cei care i -au
ajutat.
Conștienți de faptul că membrii
grupărilor de luptă armată anticomunistă
de pe teritoriul na țional, sunt sprijiniți
într-o măsură semnificativă de către
populație, autoritățile comuniste au
demarat u n amplu proces propagandistic
de discreditare, atât a „luptătorilor” cât și
a celor care îi sprijineau.
Acest demers a fost realizat prin
intermediul tuturor canalelor
propagandistice care se aflau în
subordinea comuni știlor, prin aceasta
însemnând incl usiv revista „Urzica”.
Subiectul luptătorilor anticomuni ști parașutați de către puterile vestice, a fost
prezentat într -o formă ironică prin intermediul unei caricaturi semnate de A. Lucaci (fig.9)91.
Titlul desenului are un scop propagandistic clar, afirma ția:„Aviația civilă participă la
transportarea semin țelor la locul de destinație” , venind atât ca și o explicație suplimentară
pentru a în țelege cele reprezentate cât și pentru a prezenta noul mod re voluționar în care se
face agricultură în Republica Populară Română92.
Lucrarea , publicată în cadrul numărului 7/1954, înfă țișează doi chiaburi care la
vederea unui avion, în urma căruia se deschid patru para șute, aclamă: „Uraa !! Vin
„selecționații !”93. Autorul folose ște termenul de „selecționați” în deplină cunoștiință de
cauză, referindu -se la exilan ții români care erau selecționați de către americani, iar în urma
unor cursuri și antrenamente erau parașutați în România, având o serie de misiuni precise de
executat.
91A. Lucaci, „Avia ția civilă participă la transportarea semințelor la locul de des tinație”, înRevista Urzica , an VI,
nr. 7/1954, p. 11.
92Ibidem.
93Ibidem.
Fig. 9.

40Dezamăgirea chiaburilor la vederea sacilor cu semin țe, pe care în mod ironic autorul a
scris că sunt „selec ționate”, se manifestă atât prin poziția și mimica corpului, cât mai ales prin
textul alăturat imaginii, și care trebuie să reprezinte r eplica unuia dintre „reac ționari”. Astfel,
acesta afirmă (cu referire la cele întâmplate): „Ne-am fript, cumetre, sunt „selec ționate”…” ,
prin această construc ție ironică, dorindu -se a se sublinia pe de o parte, faptul că
„chiaburimea” este principalul sp rijin în mediul rural al „bandi țiilor” (cum erau denumiți de
către organele de represiune), iar pe de altă parte, faptul că „chiaburii” con știentizează că fără
suport din exterior nu mai pot exista ca și clasă (în conformitate cu „teoria luptei de clasă”)94.
Existența pe teritoriul Republicii Populare Române a unor importante minorității
etnice (denumite în epocă „na ționalități conlocuitoare”), a ridicat anumite probleme pentru
regimul comunist, în special atunci când a venit vorba de implementarea unor an umite
politici economice sau sociale.
Faptul că între etnicii români și celelalte
minorități au existat de -a lungul timpului
anumite conflicte, nu era un secret pentru
nimeni, în special pentru regimul comunist care
se va folosi de atmosfera de încordare și
neîncredere existentă la nivelul maselor, pentru
a-și duce la îndeplinire propriile planuri .
În cadrul propagandei oficiale, acest
aspect nu era prezentat, din motive lesne de
înțeles, în schimb atmosfera tensionată și
conflictele erau puse pe seama activită ții
„dușmanului de clasă”.
Un astfel de exemplu de manipulare a
tensiunilor etnice existente în favoarea
regimului, îl întâlnim în cadrul numărului 6 din
31 martie 1955. Unde prin intermediul unei
caricaturi realizată de către C. Gheorg he(fig.
10), ne este prezentată cauza problemelor
existente în mediul rural, bineîn țeles din
perspectiva regimului și în strânsă legătură cu
94Ibidem.
Fig. 10

41fenomenul „luptei de clasă”95.
Desenul este împăr țit în trei secvențe, prima dintre acestea avându -i cași protagoniști
pe doi etnici români, un chiabur și un țăran, se desfășoară sub următoarea formă, la vederea
maghiarului, chiaburul îi spune țăranului: „Îl vezi, e ungur, du șmanul nos tru…”. Prin această
replică, „du șmanul de clasă” instigând la violență interetnică și având o atitudine profund
șovină la adresa cona ționalului său de altă etnie. Situația se repetă și în cadrul celei de -a doua
secvențe, doar etnia personajelor schimbând u-se, de această dată ace știa fiind reprezentați ca
și doi maghiari membrii a două „clase sociale” diferite. Astfel la fel ca și în cazul precedent,
chiaburul maghiar i se adresează țăranului, spunându -i:„Îl vezi, e romîn, du șmanul
nostru…”96.
Situația își găse ște rezolvare în cadrul celei de -a treia secven țe, unde „țăranii muncitori” în
conformitate cu ideologia comunistă care promova „înfră țirea între popoare”, se unesc și
împreună îi demască pe chiaburi, afirmând: „Îi vezi, ă știa sînt dușmanii noștri ! …”97.
Odată cu consolidarea regimului comunist din România, avem parte și în cadrul
propagandei oficiale de o evolu ție, în ceea ce privește atât modul de portretizare a tipologiei
„chiaburului” cât și contextul în care acesta este plasat. Astfel procedee cași cel numit de noi
ca fiind al „demonizării chiaburului” sunt întâlnite tot mai rar, locul lor fiind luat de
reprezentări mult mai apropiate de realitate, dar care încă mai respectă într -o anumită măsură
tiparul „impus” în cadrul publica ției.
O astfel de reprezentare (fig.11) a fost realizată de către graficianul Ion Popescu
„Gopo”, și publicată în cadrul numărului 10 din 31 mai 195598. În cadrul acestei caricaturi,
personajele sunt reprezentate ca făcând parte din ceea ce noi numim ca fiind tipologia
„chiaburului sabotor”.
Vestimenta ția personajelor, deși nu mai este cea clasică (costumul popular), totuși este
specifică lumii rurale. În ceea ce prive ște reprezentarea fizică a personajelor, în cazul de față
ne sunt prezentate două persoane mature, lucru sugerat prin intermediul trăsăturilor fizice, și
de altfel specific în cazul reprezentării „chiaburilor”.
Personajele („chiaburii”), sunt prezentate în apropierea unui lan de grâu, care se află cel mai
probabil în proprietatea unei gospodării colective, și a cărui întindere foarte mare vine să
sugereze prosperitate sistemului agricol de stat.
95C. Gheorghe, „ Țăranii muncitori”, în Revista Urzica , an VII, nr. 6/1955, p. 4.
96Ibidem.
97Ibidem.
98I. G. Popescu, „Între chiaburi”, în Revista Urzica , an VII, nr. 10/1955, p. 4.

42În cadrul ac țiunii prezentate
în desen, primul chiabur (cel din
dreapta lucrării , fig. 11 ) aruncă un
chibrit aprins înspre grâul uscat după
ceși-aaprinsțigara, expresia facială
a acestuia exprimând viclenie. La
vederea acestui gest, cel de -al doilea
chiabur (cel din partea stângă a
lucrării), vizibil mirat de ceea ce se
întâmplă, îl întreabă: „ Ce faci,
arunci chibritul aprins ? dacă ia foc
grîul ?” . Răspunsul celuilalt, care
justifică expresia s -a facială, este:
„Ei și ? ce, am vrut ? e din
imprudență…”99. Prin aceste replici,
special concepute de către autor, se
dorea, în opinia noastră, a se sugera
faptul că „chiaburii” săvâr șeau diferite fapte a ntisociale în mod inten ționat, încercând după
aceea să scape de asumarea responsabilită ții prin diferite tertipuri.
2.1.2.3.Chiaburul ca șiobstacol în calea emancipării femeilor
O caracteristică de bază a ideologiei comuniste este egalitarismul între sexe, astfel în
comunism femeile urmând a avea drepturi și îndatoriri egale cu ale bărbațiilor. Această teză a
fost „exportată” împreună cu celelalte păr ți componente ale ideologiei m arxist-leniniste și în
țările aflate în curs de comunizare din Europa de Est. În consecin ță, cel puțin din punct de
vedere oficial, regimul comunist din România a trebuit să încurajeze prin toate mijloacele
posibile emanciparea femeii.
În mediul rural, ac est proces de emancipare s -a dorit a fi pus încă de la început în
strânsă legătură cu teoria „luptei de clasă”, astfel femeia a fost transformată într -un „element
progresist” și prin aceasta (conform ideologiei regimului) urmând a se afla într -o relație de
antagonism cu „elementele reac ționare” din lumea satului, împotriva cărora trebuia să lupte.
99Ibidem.
Fig. 11

43La fel ca și în celelalte cazuri prezentate în decursul acestui studiu, publicației
„Urzica” i -a revenit rolul de a reprezenta grafic, sub formă caricaturală, ace st conflict creat și
întreținut de către regim.
O reprezentare caricaturală a acestui tip de conflict, care este, în opinia noastră, în
directă concordan ță cu procesul de emancipare al femeii (din mediul rural), în perioada de
început al regimului comunist din România, ne este prezentată în cadrul numărului
29/1950100. Caricatura (f ig.12.), semnată de V. Timoc, prezintă o tânără femeie de condi ție
modestă, care practică o meserie considerată în perioada respectivă ca fiind una tipic
bărbătea scă,și anume este „mecanică
de tractoare”. Locul de desfă șurare al
acțiunii este în strânsă legătură cu
situația prezentată, astfel personajele
se află în apropierea unei „Sta țiuni de
Mașini și Tractoare” (S.M.T.), prin
aceasta sublinindu -seși progresul
economic pe care țara l-a înregistrat
din momentul instaurării
comunismului101.
Trebuie remarcat în cadrul acestei
caricaturi, că și celelalte personaje
(cu excep ția chiaburului bineînțeles),
sunt femei, lucru pe care îl putem
deduce din reprezentarea fizică a
acestora, și anume prin părul lung,
care în perioada respectivă era
specific femeilor.
„Dușmanul de clasă” este reprezentat sub forma chiaburului, a cărui vestimentație și
fizionomie este specifică portretului „standard” creat (cel mai probabil pe baza unor directive
venite pe linie de partid) de către publica ție. În cadrul acestei caricaturi, chiaburul este
exponentul „vechii lumi”, a cărei societate inegalitară și misogină oferea un loc secund femeii
în compara ție cu bărbatul. Mai mult decât atât, pri n afirmația: „ Și-apoi, când o mai văd și pe
Tudora a sărăcanei, mecanică de tractoare, îmi vine să intru în pământ” , ne sunt prezentate pe
100V. Timoc, în Revista Urzica , an II, nr. 29/1950, p. 10.
101Ibidem.
Fig. 12

44de-o parte, binefacerile noului regim (în compara ție cu vechea formă de guvernământ), care
oferă posibilitatea femeii de a se emancipa, iar pe de altă parte disperarea „reac ționarului”
care își vede pierdută influența și poziția în lumea satului102.
Emanciparea și transformarea femeii (din mediul rural) într -un „element progresist”,
avea ca și scop principal a lături de lupta împotriva „du șmanului de clasă”, și folosirea
acestora ca și masă de manevră electorală. Din cauza faptului că regimul dorea să păstreze o
aparență democratică, în special în ceea ce privește alegerea și promovarea în diferite funcții
publice a comuni știlor, femeile
trebuiau reprezentate în cadrul
publicației, ca și o „barieră
electorală” în fa ța „dușmanului de
clasă”.
O astfel de situa ție ne este
prezentată în cadrul numărului
41/1950, printr -o caricatură semnată
de Rik Auerbach. Acest des en(fig.
13) prezintă trei femei (cel mai
probabil din categoria „ țărănimii
muncitoare”), care în timp ce se
deplasează spre sec ția de votare, trec
prin fața casei chiaburului. Reprezentarea fizică și îmbrăcămintea personajelor prezentate,
este specifică t ipologiei din care acestea fac parte. Vestimenta ția groasă a acestor personaje,
precumși spațiul în care acțiunea se petrece (arborii fără frunze), ne face să credem că
întreaga scenă se petrece într -un anotimp rece (coroborat și cu faptul că această cari catură a
fost publicată în numărul din luna noiembrie al revistei)103.
Replica chiaburului, care înso țește textul este compusă sub următoarea formă: „ Nu vă
duceți la vot, măi femei; aveți mai bine grije de casele voastre !”. Prin acest îndemn al
chiaburului, se dorea inocularea ideii conform căreia, membrii acestei a șa-zise „categorii
sociale” încearcă prin orice mijloace, inclusiv de persuasiune, să restrângă drepturile (oferite
de noul regim) femeilor, și să le readucă în starea de dependen ță și de subordonare față de
bărbați104.
102Ibidem.
103Rik Auerbach, în Revista Urzica , an II, nr. 41/1950, p. 7.
104Ibidem.
Fig. 13.

45Răspunsul femeilor vine într -o tentă ironică : „Avem grije de ele, chiaburule, și
tocmai de aceea mergem să votăm…”, prin aceasta dorindu -se a se sugera faptul că femeile
sunt pe deplin con știente de for ța pe care o dețin în „noua societate”, și chiar mai mult decât
atât, știu cum să își folosească drepturile pentru a se proteja (pe sine și familia) de „dușmanii
de clasă”105.
2.1.2.4.Reprezentarea „chiaburului” de către arti ști amatori
La felcași în cazul publicației sovietice de satiră și umor, revista „Krokodil”, care
încuraja afirmarea unor tinere talente, atât în ceea ce prive ște caricatura cât și în conceperea
de texte umoristice (în mare parte cu tentă politică), și în cazul revistei „ Urzica”, se urmărea
încurajarea participării publicului cititor, prin publicarea unor caricaturi și texte realizate de
către amatori.
Trebuie făcută totu și precizarea, ținând cont de situația politică a perioadei cercetate,
că aceste crea ții artistice, p entru a putea fi publicate în cadrul revistei trebuiau să respecte o
serie de directive nescrise, dar sugerate indirect posibililor colaboratori prin modul de
realizare și tema caricaturilor și a textelor deja publicate în revistă. Pentru a întări cele
afirmate mai sus, men ționăm că după parcurgerea unui număr semnificativ de numere ale
revistei„Urzica” (în vederea redactării acestui studiu), nu am întâlnit nici o singură situa ție
în care un artist (profesionist sau amator), să iasă din „canonul” impus, f apt ce confirmă
strictețea organismului de cenzură al revistei.
Un artist amator care s -a făcut remarcat în paginile revistei în perioada de început a
aniilor 50, a fost Iordan Dumitriu, mai bine cunoscut după pseudonimul folosit l -a semnarea
lucrărilor, și anume Dinu Ardevan.
Prima lucrare a acestui artist, pe care o vom analiza, a fost premiată în cadrul unui
concurs pentru amatori organizat de către revistă, și publicată în cadrul numărului 30/1950106.
Caricatura (fig.14) nu are un titlu, însă ne putem da seama foarte u șor că este vorba de o
prezentare a evolu ției stărilor chiaburului, lucrarea fiind un atac direct la adresa membriilor
acestei a șa-zise „categorii sociale”.
Lucrarea prezintă patru ipostaze diferite ale chi aburului, reprezentarea fizică a acestui
personaj înscriindu -se în tiparele folosite de redactorii revistei pentru portretizarea acestei
categorii a „du șmanului de clasă”.
105Ibidem.
106Iordan Dumitriu, în Revista Urzica , an II, nr. 30/1950, p. 9.

46Prima ipostază în care este prezentat chiaburul (f ig.14), este aceea de „fățarnic”,prin
acest termen în țelegându -se un individ care este prefăcut sau ipocrit. Această „trăsătură” sau
„caracteristică” a chiaburului, a fost îndelung exploatată de către propaganda regimului
comunist, atât prin reprezentări caricaturale în diferite publica ții, cât și prin alte produse
culturale dedicate publicului larg (filme, piese de teatru, literatură etc.). Autorul dore ște, în
opinia noastră, să transmită ideea conform căreia aceasta este starea generală în care se află
acest personaj, fiind și punctul de pornire către celelalte „ipostaze” ale chiaburului107.
A doua ipostază este aceea a chiaburului „speculant”, personajul fiind reprezentat într –
o poziție umilă (în genunchi cu căciula de pe cap scoasă), în timp ce cu mâna dreaptă indică
înspre propria sa persoană. Prin această reprezentare, dorindu -se a se sublinia caracterul dual
al chiaburului, care cu o foarte mare u șurință încearcă să întoarcă situația în favoarea sa, chiar
dacă aceasta înseamnă să se umilească sau să mintă108.
Ipostaza de „ laș”a chiaburului, vine ca și o confirmare a primelor două, astfel
personajul fiind reprezentat într -o notă umoristică, ca un individ speriat care se deplasează cu
o foarte mare precau ție109.
În cele din urmă, este prezentat chiaburul „demascat” , personajul fiind căzut la
107Ibidem.
108Ibidem.
109Ibidem.
Fig. 14

47pământ și după aceea împins sau aruncat. Prin această reprezentare, dorindu -se a se sublinia
faptul că indiferent cât de mult încearcă „elementele reac ționare chiaburești” să se op unăși să
saboteze „construc țiacomunismului”, rezultatul va fi acela și, și anume demascarea și
eliminarea lor110.
O altă caricatură realizată de către Dinu Ardevan și care înfățișează chiaburul, a fost
publicată în cadrul aceluia și număr, fiind și ea p articipantă la concursul „Urzicii”111. Trebuie
de asemenea precizat faptul că această lucrare nu con ține nici un titlu.
Personajele reprezentate în cadrul acestei caricaturi (fig.15)sunt doi chiaburi, afla ți
într-un moment de repaus, și între care exisă un dialog cu privire la problema tractoarelor (cel
mai probabil de la S.M.T. -ul local)112.
În ceea ce prive ște reprezentarea fizică a acestora, trebuie menționat faptul că în cazul
ambe lor personaje a fost respectat „ șablonul” publicației, atât din punct de vedere fizic cât și
din punct de vedere vestimentar.
Dialogul existent între ace ști doi chiaburi, este realizat într -o tentă umoristică, astfel
unul dintre personaje afirmă: „Ăștia fac mereu tractoare noui…”, prin termenul „ă știa”
făcându-se referire la noul regim comunist. Răspunsul care vine din partea celuilalt este
următorul: „Da de unde, tot cu alea vechi lucrează”, această afirma ție fiind combătută de
110Ibidem.
111Iordan Dumitriu, op. cit., p. 2.
112Ibidem.
Fig. 15

48către celălalt personaj care, referindu -se la tractoarele respective, spune că „Le-am văzut la
gară, pe tren”. Sfârșitul acestui dialog este realizat într -o tentă umoristică dar cu un puternic
substrat ideologic, astfel chiaburul „reac ționar”,cel care nu dore ște să accepte așa -zisa
realitate, afirmă (cel mai probabil pe un ton agresiv): „Du-te dracului, mincinosule, ce, ții…
cu ei?”.Ofensa pe care acesta o aduce celui de -al doilea chiabur, vine pe un fond ideologic,
autorul dorind, în opinia noastră, să sublinieze faptul că în momentul în care un „reac ționar”
spune adevărul cu privire la realizările regimului, acesta este imediat sup rimat de către ceilal ți
„dușmani de clasă”, fiind considerat un trădător113.
O reprezentare caricaturală a chiaburului diferită fa ță de cea realizată de către
Ardevan (care se apropia mai mult de talentul caricaturi știlor profesioniști ai revistei), a fost
realizată de către Pethö Alexandru, care pentru aceasta a primit o men țiune la concursul
„Urzicii”114.
În cadrul acestei caricaturi (fig.16) , autorul ne prezintă tipologia „chiaburului
zvonist”, a cărui reprezentare fizică se înscrie, fără doar și poate, în „ șablonul” stabilit de
conducerea revistei, pe de altă parte, reprezentarea vestimenta ției personajului nu se inspiră
din exemplele oferite în numerele anterioare ale publica ției.
Mesajul pe care acest desen îl transmite este unul pe care îl putem considera ca fiind
scurt și la obiect, astfel în prima parte a caricaturii, chiaburul neagă că ar avea vreo legătură
cu răspânditul zvonurilor („ Eu nu sunt svonist…”), doar pentru ca în partea a doua să
răspândească zvonul („…dar am auzi t…”)115.
113Ibidem.
114Alexandru Pethö, „Chiaburul”, în Revista Urzica , an II, nr. 30/1950, p. 10.
115Ibidem.
Fig. 16

492.2. Crâ șmarul
Alături de chiabur, o altă tipologie a du șmanului de clasă din mediul rural, este aceea
a crâșmarului. În cadrul publicației, activitatea acestui individ este indisolubil legată de
elementele chiabure ști, alături de care dezvoltă acțiuni împotriva „țărănimii muncitoare” și
prin aceasta împotriva Partidului și a noii orânduiri comuniste.
2.2.1. Reprezentare fizică
În ceea ce prive ște reprezentarea fizică, putem afirma că am identificat un șablon,
astfel că membrii acestei categori i sunt reda ți sub forma unor indivizi corpolenți a căror
expresie facială denotă răutate și invidie. La nivelul capului, în toate cazurile sunt
reprezentate forma țiuni de grăsime (cunoscute în limbaj popular ca și „colăcei” sau
„fălcuțe”), cu scopul de a s târni revolta și disprețul privitorului, și a întării ceea ce regimul
dorea să transmită, și anume parazitismul social al acestor personaje. „Parazitism” care reiese
și din alăturarea, în cadrul caricaturii, a unor indivizi a căror situa ție materială este una
precară (Fig. 18)
Acest portret fizic al crâ șmarului se păstrează în diferite reprezentări, astfel trăsăturile
mai sus men ționate sunt redate atât în caricaturi pe care le putem considera ca având o doză
semnificativă de realism (f ig.17.), cât și în re prezentări grafice care nu au legături directe cu
realitatea.
2.2.2. Reprezentări caricaturale
Caricatura intitulată „Lipitorile satului” (fig.17.), a fost realizată de către Eva
Munteanu și prezentată în cadrul „Expoziției anuale de Stat a artelor grafice și decorative”116.
În cadrul acestui desen sunt reprezentate foarte bine „caracteristicile” definitorii, conform
ideologiei regimului, ale principalelor clase exploatatoare din mediul rural, și anume ale
crâșmarului și ale chiaburului.
În ceea ce pri vește crâșmarul, din punct de vedere fizic acesta este reprezentat în conformitate
cușablonul identificat și menționat mai sus, totuși trebuie evidențiată expresia facială a
116Eva Munteanu, „Lipitorile satului”, în Revista Urzica , an I, nr. 13/1949, p. 2.

50personajului, care denotă ură și care vine să completeze portretul fizic, ea însă și fiind un
foarte bun mod de exprimare a stării interioare (lucru urmărit de către autoare).
Prin intermediul acestei caricaturi, se dore ște a se transmite faptul că există o relație
de simbioză între aceste „elemente reac ționare”, a căror unic scop este înavuțirea, lucru
sugerat de cutia plină de banii pe care crâ șmarul printr -un gest –atingerea cu vârful degetelor
–sugerează că îi apar ține. Prin faptul că banii nu mai încap în cutie, și că sunt reprezentați
atât sub formă de bancnote cât și de monezi, se dore ște a se sugera lăcomia personajului.
Prosopul de pe mâna crâ șmarului are rolul de a sublinia (dacă mai era nevoie), faptul
că acest personaj face parte din categoria comercian țiilor, purtarea prosopului în poziția
respectivă fiind specifică ospătar ilor, prin aceasta putând fi considerată ca fiind un
„trademark” al breslei.
Un alt element foarte important în cadrul acestei caricaturi, îl reprezintă prezen ța
alcoolului, atât pe masă cât și în fundal, acesta reprezentând și modul de obținer e al profitului
de către acest „du șman de clasă”, încercându –
se oarecum, într -un mod subliminal, inocularea
ideii conform căreia membrii acestei categorii
sunt responsabili pentru flagelul alcoolismului
existent în mediul rural al perioadei respective.
Ultima parte componentă a acestui
tablou este reprezentată de chiabur, aliatul
„natural” al crâ șmarului din punctul de vedere
al regimului, și care la rândul său este legat
indisolubil de viciul consumului de alcool,
lucru sugerat prin faptul că personajul ține
mâna pe o sticlă de băutură. De asemenea,
mimica acestui personaj, reprezentată prin
frecatul degetelor în pozi ția respectivă,
semnificând bani sau venit, și având rolul de a
trimite și ea la caracterul avar al personajului.
Fig. 17

51În cadrul unei caricatu ri intitulată „Cîntec vechi –Cîntec nou” (fig.18) , apărută în
numărul 13/1954117, se face o paralelă temporală, între modul în care vechea genera ție
obișnuia să își petreacă timpul (liber), în perioada de dinainte de instaurarea regimului
comunist și modul în care noua generație (tineretul) își petrece timpul în cadrul noului regim.
Caricatura este împăr țită în două părți, prima intitulată „Cîntec vechi” are ca și loc de
desfășurare a acțiunii birtul din localitate, iar ca și „element reacționar” este prezentat
crâșmarul. Alături de acesta mai sunt prezente trei personaje, a căror îm brăcăminte sugerează
faptul căși acestea fac parte din mediul rural (țărani)118.
Crâșmarul este reprezentat din punct de vedere fizic, la fel ca și în cazul precedent, ca
un individ corpolent, a cărui expresie facială denotă răutate. Totu și spre deosebire de acesta,
crâșmarului prezent în caricatura de față îi este alăturat un viciu, cel al fumatului, prin aceasta
sugerându -se slăbiciunea acestui personaj care se lasă dominat.
În realizarea portretului moral al „du șmanului de clasă”, autorul recurge la a sugera în
mod indirect anumite trăsături, prin intermediul celorlalte personaje dar și al spațiului de
desfășurare al acțiunii. Astfel, vestimentația foarte sărăcăcioasă a țăranilor (ruptă,cârpită), se
află în opozi ție cu cea a crâșmarului care este îngrij ită. Prezen ța alcoolului atât în prim plan,
pe masațăranilor cât și în fundal sub forma unor butoaie dar și a unor sticle, dorește a sugera
vinovăția „practică” dar și morală a crâșmarului în întreținerea și propagarea flagelului
alcoolismului în mediul r ural.
Fig. 18
117A. Poch, „Cîntec vechi, Cîntec nou”, în Revista Urzica , an VI, nr. 13/1954, pp. 4 –5.
118Ibidem.

52Un element reprezentativ pentru această paralelă în timp, îl reprezintă modul de
iluminare al încăperilor, în prima caricatură folosindu -se pentru aceasta o lampă cu gaz iar în
cea de a doua iluminatul fiind electric. Prin ace asta dorindu -se a se scoate în eviden ță
progresul realizat în mediul rural sub conducerea comuni știlor, și implicit importanța pe care
aceștia, spre deosebire de fostul regim, o acordau bunăstării populației.
Capitolul 3. Tipologii ale „du șmanului de clasă” din mediul urban
3.1.Reacționarul
Termenul de „reac ționar” provine din limba franceză („réactionnaire” ), originea
acestui cuvânt datând din perioada Revolu ției Franceze, când erau numiți „reacționari”
persoanele care se opuneau schimbărilor dorit e de către revolu ționari. Odată cu trecerea
timpului, prin „reacționar” a ajuns să se înțeleagă o persoană care este partizană a reacțiunii
politice, în sine o mi șcare antimodernistă care se opune evoluției, inovațiilor sau
schimbărilor sociale care nu s unt în concordan ță cu principile tradiționale de care aceștia sunt
atașați119.
În cadrul publica ției „Urzica”, această tipologie a dușmanului de clasă este
reprezentată încă din primele numere, fapt ce demonstrează importan ța pe care regimul o
acorda combate rii acestor „elemente”.
119http://www.toupie.org/Dictionnaire/Reactionnaire.htm (Accesat la 10.04.2016)

53Trebuie men ționat faptul că „reacționarul”, era prezentat ca fiind o tipologie specifică
mediului urban, prin împotrivirea pe care acesta o manifesta fa ță de regim, fiind analog
elementului chiaburesc din lumea rurală.
La fel ca și în cazul „chiaburului”, tipologia „reac ționarului” era una foarte permisivă
pentru autorită ți atunci când venea vorba de încadrarea indivizilor în această categorie, astfel
orice persoană din mediul urban putea fi acuzată că între ține activități „reacți onare”.
3.1.1.Reprezentare fizică
În ceea ce prive ște reprezentarea fizică, în toate cazurile identificate de către noi,
avem de-a face cu persoane mature sau în vârstă, din acest punct de vedere caricaturi știi
revistei respectând, cel mai probabil, anumite directive venite pe linie de partid, și care erau
în conformitate cu doctrina marxist -leninistă. Explica ția, în conformitate cu ideologia
comunistă, era una destul de simplă, astfel că persoanele înaintate în vârstă erau mult mai
greu dacă nu chia r imposibil de reeducat în valorile noului regim. Situa ție creată din cauza
faptului că aceste persoane s -au format și au trăit o mare parte a vieții în timpul fostului regim
„burghez”, drept urmare exista o șansă ca acestea să manifeste o formă de împotri vire față de
asimilarea valorilor promovate de către noul regim.
3.1.2. Reprezentări caricaturale
La fel ca și în cazul celorlalte tipologii ale „dușmanului de clasă” din interior, a căror
atitudine fa ță de anumite evenimente sociale sau politice (comuni ste bineîn țeles) ne este
prezentată, și în cazul „reacționarilor” avem parte de o astfel de descriere.
Caricatura (fig.19) apărută în numărul 5 al revistei, din data de 6 aprilie 1949, face
referire la „Congresul de Unificare a Tineretului”120, care nu era altceva decât o ac țiune de
reformare a organiza țiilor comuniste de tineret prin comasarea acestora în cadrul „Uniunii
Tineretului Muncitor”121.
120Iosif Iser, „Congresul de unificare a tineretului”, în Revista Urzica , an I, nr. 6/1949, p. 2.
121Pentru mai multe informa ții cu privire la cauzele care au condus la acest eveniment („Congresul de
Unificare a Tineretului), a se vedea :Vladimir Tismăneanu,D orin Dobrincu, Cristian Vasile, Raport final , Editura
Humanitas, București, 2006, pp. 137 –142.

54Valoarea propagandistică a acestui
eveniment a fost sesizată și de către
redactorii publica ției „Urzica”, astfel c ă
graficianul și pictorul Iosif Iser realizează o
caricatură în cadrul căreia atacă într -un mod
direct indivizii care se opun regimului și
care sunt cataloga ți ca fiind „reacționari”.
Din punct de vedere al reprezentării
fizice, personajele su nt portretizate ca fiind
doi indivizi maturi, a căror vestimenta ție
vine să scoată în eviden ță faptul că aceștia
nu făceau parte din „clasa muncitoare”, ci
din contră, apar țineau fostelor clase
privilegiate.
Textul care înso țește caricatura și
care se dore ște a fi replica unuia dintre
personaje, este o construc ție
propagandistică realizată în deplin acord cu teoria „luptei de clasă”. Astfel, unul dintre
„reacționari” afirmă (cu referire la „tineretul comunist”): „ Ei se unifică… noi ne
descompunem !”122.
Prin intermediul acestei caricaturi (coroborată cu textul care o înso țește), se dorea
transmiterea unui mesaj de unitate la nivelul maselor de simpatizan ți și membrii ai Partidului
Comunist (Partid Muncitoresc, cum era denumit în perioada respectivă), fiec are acțiune de
întărire a legăturilor între diferite organiza ții „democratice”, fiind considerată ca și o nouă
lovitură dată „du șmanului de clasă”.
Ușurința cu care o persoană putea fi inclusă în categoria „reacționarilor”, a dat naștere
unor situa țiifoarte dramatice, în care oameni nevinova ți au avut de suferit pentru simpla vină
de trăii într -o epocă în care libertatea de gândire era total interzisă. Trebuie totu și menționat
faptul că au existat anumite situa ții, care chiar și astăzi sunt destul de g reu de încadrat, fie în
spectrul rezisten ței la comunizare, fie în cadrul unor acțiuni penale, pedepsibile conform
legislației existente în epocă.
122Ibidem.
Fig. 19

55Un astfel de caz este și cel al „traficanților de medicamente”, cum erau numiți cei care
în perioada premergă toare instaurării regimului comunist în România, s -au ocupat cu
comercializarea produselor medicamentoase, iar după proclamarea Republicii Populare și-au
continuat activită țiile în ilegalitate (statul având monopolul absolut asupra producerii,
importării și comercializării medicamentelor).
Persoanele considerate ca făcând parte din această categorie a „trafican ților”, puteau fi
încadrate din punct de vedere al teoriei „luptei de clasă”, atât în categoria burgheziei (din
cauza faptului că marea lor majorita te locuiau și își desfășurau activitatea în mediul urban),
câtși în cea a reacționarilor, acțiunile lor desfășurate în afara legii fiind considerate un pericol
direct la adresa noului regim.
Pentru a contracara această amenin țare din interior, regimul a d emarat o amplă
campanie de propagandă, care împreună cu mijloacele „clasice” de coerci ție, avea ca și scop
direct eliminarea acestor „elemente reac ționare” prin îngrădirea accesului la sursele de capital
(reprezentate de rezervele de medicamente), și de asemenea prin crearea unui climat ostil în
rândul popula ției față de aceste practici și respectiv față de aceste persoane.
O astfel de reprezentare propagandistică a fost realizată și în cadrul numărului 6 din
15 aprilie 1949, unde „trafican ții de medicamente” sunt reda ți sub o formă caricaturală (cel
mai probabil lucrarea a fost preluată
din revista de satiră și umor „Ludas
Maty”, care apărea în Republica
Populară Ungară)123.
Caricatura (fig.20) , semnată
de către Faludi, aduce în prim planul
cititorului două personaje, un doctor
și o pacientă, reda ți în momentul unui
consult medical (medicul
monitorizând pulsul pacientei).
Această situa ție ar putea părea una
normală la prima vedere (trecând
bineînțeles peste faptul că pacienta
este redată, atât pri n vestimenta ție cât
și prin obiectele de mobilier care o
123Faludi, „Trafican ții de medicamente”, în Revista Urzica , an I, nr. 6/1949, p. 6.
Fig. 20

56înconjoară, ca fiind o persoană care a apar ținut unei clasei privilegiate), adevăratul înțeles al
celor reprezentate reie șind din textul alăturat, care se dorea a fi replicile personajelor.
Textul es te realizat într -o tentă umoristică, astfel ținând cel mai probabil cont de
problemele de sănătate ale femeii, doctorul îi spune: „ Eu cred că v -ar trebui ni ște
medicamente” , răspunsul pacientei vine ca și o încununare a acestui demers propagandistic,
aceasta afirmând: „Nu, că dela asta mi se trage. Am avut un depozit”124.
O posibilă morală a acestei reprezentări sau mai corect spus a mesajului transmis este,
în opinia noastră, că toate ac țiunile anticonstituționale ale „reacționarilor” se întorc în cele din
urmă împotriva lor, nici o faptă nescăpând nepedepsită de către autorită țiile comuniste.
Instaurarea regimului comunist, a însemnat din punct de vedere cultural un import
masiv de lucrări (atât științifice cât și beletristice) din Uniunea Sovietică, dar și trecerea la
index a unui număr foarte mare de autori români sau de alte na ționalități, a căror mesaj
transmis prin intermediul lucrărilor era considerat ca fiin d nepotrivit sau în conflict direct cu
ideologia regimului. În paralel cu aceste demersuri, se desfă șura politica de încurajare a unor
tinere talente de a scrie conform unor anumite directive, și de
asemenea de reinterpretare într -o „lumină adevărată” a un or
autori ai „epocii burgheze”.
În conformitate cu acest ultim demers evocat, cel al
„reutilizării” autorilor, avem în cadrul publica ției „Urzica”, un
întreg număr dedicat centenarului na șterii lui Mihai Eminescu.
Este vorba despre numărul 24 din 22.01.19 50, unde se poate
observa în mod clar cum fragmente din opera lui Eminescu
sunt scoase din context și reinterpretate într -o nouă formă,
respectându -se îndeaproape ideologia marxist -leninistă (cu
adăugirile ei staliniste).
Prima caricatură (f ig.21), realiza tă de către graficianul
Benedict Gănescu și intitulată sugestiv „Centenarul lui
Eminescu”, ne pune în fa ță două personaje trecute de prima
tinerețe, a căror trăsături fizice și vestimentație se încadrează
în tiparul de reprezentare al „reac ționarilor”. Per sonajele sunt
prezentate în timp ce se deplasează prin fa ța unei librării, în a
cărei vitrină se află expuse câteva căr ți pe a căror copertă este
124Ibidem.
Fig. 21

57scris numele lui Eminescu (prin aceasta se dore ște a se sugera faptul că acestea sunt volume
reeditate din ope ra marelui poet)125.
Pentru a se asigura de faptul că mesajul propagandistic a fost în țeles și asimilat de
către privitori, desenului îi este alăturat un scurt text, care se dore ște a fi replica
„reacționarilor”, aceștia afirmând: „Nu-i de ajuns că scriitorii de azi ne arată în adevărata
noastră lumină, dar și scriitorii de ieri renasc într -o lumină adevărată !”126.Practic în cadrul
acestei afirma ții este surprinsă întreaga politică culturală a regimului comunist, care se
folosea atât de produsele cul turale existente cât și de cele făcute la comandă pentru a ataca
categoriile socio -economice considerate ca fiind opozante regimului.
O altă caricatură apărută în cadrul aceluia și număr și care atacă în mod direct clasa
socială a reac ționarilor (în cazul d e față individul fiind cel mai probabil un fost burghez) a
fost realizată de către Nell Cobar127.
Personajul (f ig.22) este prezentat în cadrul unui moment de reflec ție, acesta
prezentând toate trăsăturile fizice și vestimentare deja consacrate în cadrul publica ției când
vine vorba de reprezentarea acestei categorii
sociale128.
Prin alăturarea imaginii unui complex
industrial, denumit ca fiind „Fabricile
Dumitrescu” , s-a dorit, în opinia noastră,
transmiterea ideii conform căreia acesta nu
este doar un simplu individ (reac ționar), ci
este un fost industria ș, patronul întreprinderii
respective (a cărui nume era cel mai probabil
Dumitrescu)129.
Pentru a sublinia regretul sau mai
degrabă disperarea „reac ționarului”, autorul
recurge în conformitate cu tema numărului
respectiv al revistei, la alăturarea unui vers
din poezia „ Venere și Madonă ” scrisă de către
Mihai Eminescu. Poezia în sine este una de
125Benedict G ănescu, „Centenarul lui Eminescu”, în Revista Urzica , an II, nr. 24/1950, p. 10.
126Ibidem.
127Nell Cobar, „Ideal pierdut în noaptea unei lumii, ce nu mai este”, în Revista Urzica , an II, nr. 24/1950, p. 13.
128Ibidem.
129Ibidem.
Fig. 22

58dragoste, versul respectiv (primul în cadrul poeziei) fiind scos din context și alăturat situației
prezentate, astfel, cu gândul la o iubire pierdută Eminescu scria: „Ideal pierdut în noaptea
unei lumi, ce nu mai este ”130.
Tot în cadrul aceluia și registru, al așa -zisei nostalgii a „elementelor reac ționare”
pentru situa ția politică, socială și economică existentă înainte de instaurarea regimului
comunist, avem în cadrul numărului dublu (22 –
23) din decembrie 1949, o caricatură semnată de
acela și Nell Cobar. Lucrarea (fig.23) , intitulată
„Reflecțiile lor…” ne pune în fa ța a două
personaje, ale c ăror trăsături fizice și
vestimentare le plasează în categoria
„reacționarilor” (conform tiparului folosit pentru
redarea acestei tipologii a „du șmanului de clasă”
în cadrul revistei)131.
Umorul în cadrul acestei caricaturi este
stârnit mai degrabă prin modu l în care sunt
redate personajele (grafic), decât prin con ținutul
textului, astfel reac ționarul ține în mâna dreaptă
un ziar pe a cărui primă pagină este scris cu
litere mari „An nou, plan nou 1950”. Acest titlu
din presă are un efect profund negativ asupr a „du șmanului de clasă”, acesta după un scurt
moment de gândire (lucru sugerat de faptul că î și ține mâna stângă sub bărbie) afirmă: „ Decât
să fi venit anul ăsta nou, mai bine veneau anii vechi !”132.
În cadrul numărului 49/1951, „reacționarii ” (fig.24)sunt prezenta ți ca fiind doi
indivizi în vârstă (fapt sugerat atât prin reprezentarea din punct de vedere fizic a acestora,
ambii prezentând modificările corporale specifice vârstei, cât și prin faptul că folosesc ca și
ajutor pentru locomo ție un baston și r espectiv o umbrelă)133.
130Ibidem.
131Nell Cobar, „Reflec țiile lor”, în Revista Urzica , an I,nr. 22-23/1949, p. 9.
132Ibidem.
133J. Zaruba Var șovia, „Reacționarii”, în Revista Urzica , an III, nr. 49/1951, p. 2.
Fig. 23

59De asemenea, atât bastonul cât și umbrela fac
trimitere la clasa socială din care ace ști indivizi au făcut
parte cândva. Aceste elemente coroborate cu îmbrăcăminte
fiind în imaginarul comunist sinonime cu fosta clasă
burgheză. Vestimenta ția personajelor vine și ea să
întărească cele afirmate mai înainte, obiectele vestimentare
reprezentate fiind specifice claselor superioare de dinainte
de instaurarea regimului comunist.
Textul care înso țește caricatura este conceput î ntr-o
tentă sarcastică: „Ași, noile lor norme ! … Or să le realizeze
când o să -mi cadă mie o cărămidă în cap.”134Textul se
dorește, în opinia noastră, a fi replica personajului
reprezentat în partea dreaptă a desenului, care se pare că îi
șoptea fraza re spectivă celuilalt personaj. Vorbitul în șoaptă
sau comunicarea pe ascuns era considerat de către
propaganda regimului ca fiind o caracteristică definitorie a
reacționarului.
Cărămida care se pare că se îndreaptă înspre cei doi „reac ționari”, are o valoar e
simbolică, prin intermediul ei dorindu -se transmiterea unui mesaj de genul atingerii
imposibilului prin muncă (sub supravegherea și îndrumarea regimului).
Conform propagandei oficiale a regimului, ac țiunile „reacționarilor” (la fel ca și în
cazul „chiab urilor”) nu erau îndreptate doar împotriva poporului „muncitor” și implicit a
Republicii Populare, ci aveau un puternic caracter anti -internaționalist și deci prin aceasta
profund na ționalist. Apropierea și colaborarea între țările de „democrație populară” era
văzută ( și reprezentată propagandistic), ca și o puternică unealtă de luptă împotriva
„dușmanilor de clasă”.
Pentru a simboliza „înfră țirea” în spiritul „internaționalismului socialist” între
popoarele comunizate din Europa de Est, a existat în primii ani ai regimului comunist din
România, practica denumirii unor fabrici sau obiective culturale după lideri sau personalită ți
ale comunismului din celelalte țări de „democrație populară”.
134Ibidem.
Fig. 24

60O astfel de situa ție a „înfrățirii
proletarilor” din două republici „de
democrație populară” (R.P. Ungară și
R.P. Română), a fost prezentată și în
cadrul numărului 79 din 1952.
Desenul (fig.25) , realizat de către
Adrian Lucaci, este unul
propagandistic, prezentând în prim
plan doi muncitori care fratern izează,
fiecare dintre ace știa reprezentând o
unitate industrială („ Șantierele navale
Gh. Gheorghiu Dej” din Ungaria și
„Uzinele Matyas Rakosi” din
România). Lucrarea este înso țită de o
scurtă descriere din care aflăm faptul
că: „Muncitorii șantierelor nav ale
„Gheorghe Gheorghiu -Dej” din
Budapesta au chemat la întrecere socialistă pe muncitorii din uzinele „Matyas Rakosi” din
Bucure ști”135.
„Dușmanul de clasă” este reprezentat sub formă caricaturală, cei doi indivizi privind
mirați către scena care se derulea ză în fața lor, unul dintre aceștia afirmând: „Strângerea lor
de mână, parcă mă strânge pe mine de gât !”136. Această replică a „reac ționarului” este
construită cu un anume grad de violen ță, totuși, nu putem afirma că este o chemare directă la
acțiuni violen te împotriva acestei categorii sociale, ci mai degrabă se dore ște sugerarea ideii
că un grad mai ridicat de colaborare între „proletariatul” din cele două „republici populare”
este soluția la această „problemă” a „reacționarilor”.
Pentru a se prezenta bin efacerile nou -instauratului regim comunist în compara ție cu
vechea formă de guvernământ, și prin aceasta progresul societății, propagandiștii diferitelor
publicații oficiale apelau la realizarea unor așa -zise paralele în timp. Astfel, era „selectată” o
anumită persoană sau loca ție (în unele cazuri chiar și un episod istoric), și era transpusă peste
o anumită perioadă de timp în „realitatea socialistă”.
135Adrian Lucaci, „Muncitorii șantierelor navale „Gheorghe Gheorghiu -Dej” din Budapesta au chemat la
întrecere socialistă pe munci torii din uzinele „Matyas Rakosi” din Bucure ști”, înRevista Urzica , an IV, nr.
79/1952, p. 8.
136Ibidem.
Fig. 25

61Un asemenea demers de „strămutare temporală” a fost realizat și în cadrul publicației
„Urzica”. Astfel, Ion Popescu -Gopo un tânăr grafician care va face carieră în anima ția
românească, a publicat o caricatură pe această temă în cadrul numărului 79 din 1952137.
Lucrarea (fig.26) , intitulată „ Casele speculantului și locuințele muncitorești”,
realizează o paralelă în timp, între perioada denumită „ieri” (lumea burgheză) și perioada
denumită „azi” (regimul de „democra ție populară”).
Desenul este concentrat pe evolu ția în timp a casei
„dușmanului de clasă”, reprezentat în cazul de față
prin „speculant ”, locuința acestuia fiind în același timp
și „cârciumă”, deci instrumentul prin care acesta î și
extrăgea capitalul de la clasele mai pu țin favorizate138.
În cadrul primului tablou, cel al lumii de „ ieri”,
se poate observa cum „speculantul” prosperă în
detrimentul celorlal ți, starea locuințelor din jurul
cârciumei fiind un indicator foarte clar al nivelului de
sărăcie și al clivajului social existent între „clasa
exploatatoare” și cea „exploatată”. Situaț ia se schimbă
radical în cadrul celui de -al doilea tablou, cel al
perioadei comuniste, unde casa „speculantului” este
practic „sufocată” de către noile „locuin țe
muncitore ști” care o înconjoară. Mai mult decât atât afacerea „dușmanului de clasă” a fost
închisă (fapt simbolizat prin baricadarea cu scânduri a u șii de acces în local și a geamului, și
de asemenea prin degradarea afi șului pe care scria „cârciumă”), drept urmare spre deosebire
de „clasa muncitoare” acesta nu mai prosperă.
Una dintre cele mai ma ri probleme ale regimului, în primii ani de după instaurare a
fost cauzată de incapacitatea de a livra cantită țile necesare de hrană către populație. Situația
economică foarte precară a țării, coroborată cu efectele dezastruoase ale unor calamități
natural e au dus la scăderea sim țitoare a nivelului de trai în nou instaurata Republică Populară
Română. În acest caz rolul propagandei era de a ascunde adevăratele probleme, concentrând
atenția populației asupra „dușmanului de clasă”, care era astfel învinuit de răspândirea unor
zvonuri neadevărate sau de sabotaj.
137I. Popescu -Gopo, „Casele speculantului și locuințele muncitorești”, în Revista Urzica , an IV, nr. 79/1952, p.
14.
138Ibidem.
Fig. 26

62Această situa ție este redată în cadrul numărului 97 din 1953, unde artistul grafician
Neacșu Corbu descrie prin intermediul unei caricaturi „adevărata” situație existentă în R.P.R .
Lucrarea (fig.27)intitulată „între…„fo ști”,ne aduce în prim -plan doi „du șmani ai poporului”,
care privesc mira ți la opulența existentă în cadrul unui magazin „alimentar” (în cadrul căruia
se vindeau produse alimentare), trecătorii fiind to ți încărcați cu diferite produ se139.
Replica unuia dintre ei, cu referire la situa ția respectivă era: „Când văd ce se găsește
în magazine simt un gol în stomac”, doar pentru ca celălalt să îl întrebe dacă „de poftă ?”.
Răspunsul primului „reac ționar” nu se lasă așteptat, aceasta afirmând: „Nu, de necaz !”, prin
această replică autorul reu șind să scoată în evidență caracterul profund negativ al acestui
individ, și prin aceasta a întregii clase pe care o reprezintă140.
Un alt mod propagandistic de a nega existen ța probleme lor de aprovizionare cu
alimente ale popula ției, era prin ridiculizarea celor considerați ca fiind responsabili pentru
propagarea acestor „zvonuri” neadevărate.
139Neacșu Corbu, „Între foști”, în Revista Urzica , an V, nr. 97/1953, p. 6.
140Ibidem.
Fig. 27

63Un asemenea demers îl întâlnim în
cadrul numărului 9 din 15 mai 1955 al revistei
„Urzica”, unde prin intermediul unei caricaturi
(fig.28) semnate de H. Leru „du șmanii de clasă”
sunt ataca ți într-o astfel de formă141.
„Reacționarii” sunt reprezentați sub
forma a două persoane în vârstă, a căror
vestimenta ție și accesorii sunt anacronice pentru
perioada de mijloc a aniilor 50 (printre altele,
mănu șile albe și umbrela bărbatului, câinele cu
papion al femeii), prin aceasta sugerându -se, în
opinia noastră, faptul că aceste persoane sunt
incapabile de se adapta la noul regim de
„democra ție populară”.
Cadrul în care sunt plasate personajele
(un centru comercial aprovizionat din plin cu
produse alimentare), are un dublu rol, în primul
rând unul propagandistic, de a arăta
prosperitatea popula ției în cadrul noului regim,
iar în al doilea rând de a contribui la crearea
absurdului situa ției (și prin aceasta de a stârni
umorul).
Replica personajului masculin
(„reacționarului”) adr esată femeii, vine să
încununeze acest demers propagandistic, acesta
afirmând, cu referire la produsele comercializate
în cadrul magazinului: „Dragă, ți-am spus că nu
se găse ște nimic, n -au nici măcar limbă de
privighetoare à la Bourbon !”142. Prin această a firmație autorul dorind să sublinieze (cu
ajutorul unei exagerări), preten țiile nefondate ale acestor „dușmani de clasă”, care caută prin
orice mijloc să calomnieze regimul de „democra ție populară”.
141H. Leru, în Revista Urzica , an VII, nr. 9/1955, p. 5.
142Ibidem.
Fig. 28

643.2. Deputatul „istoric”
O temă recurentă a propagand ei comuniste din România, atât în presă cât și în
cinematografie, o constituie redarea imaginii decadente și a activităților de cele mai multe ori
infracționale ale fostului deputat „istoric”.
Folosirea în cadrul activită ților propagandistice a termenulu i de „istoric” pentru a -l
descrie pe deputatul care a făcut parte dintr -un guvern înainte de instaurarea regimului
comunist, avea rolul, pe de o parte de a crea o diferen țiere clară între politicianul „burghez” și
cel comunist, iar pe de altă parte de a fa ce o trimitere directă la fostele partide „istorice”
(liberaliiși țărăniștii), și astfel de a asocia activitățiile profund negative ale personajului cu
cele ale partidelor.
Acest demers de discreditare a politicienilor care au făcut parte din guvernele
democrate ale României, avea un rol foarte clar și anume de eliminare a posibilității ca
aceștia să devină lideri sau repere ale unor mișcări anticomuniste.
3.2.1 . Reprezentare fizică
La fel ca și în cazul celorlalte tipologii ale „dușmanului de clasă”, reprezentate în
cadrul revistei „Urzica”, și în ceea ce privește categoria „fostului deputat istoric” avem de -a
face cu persoane în vârstă. Această situa ție este parțial explicabilă prin faptul că marea
majoritate a persoanelor care au de ținut diferite fu ncții politice de vârf în cadrul guvernelor
de dinainte de instaurarea regimului comunist (democratice sau mai pu țin democratice), erau
destul de înaintate în vârstă, fiind persoane mature. Totu și, trebuie menționat faptul că au
existat numeroase situa țiiîn care persoane tinere au ajuns să ocupe func ții decizionale
importante în cadrul aparatului de stat.
Din punct de vedere vestimentar, personajele sunt redate ca având o ținută specifică
claselor privilegiate existente înainte de instaurarea regimului co munist, astfel elemente de
îmbrăcăminte formală (costum, vestă, papion etc.) precum și accesorii (pălărie, umbrelă,
baston etc.), fiind nelipsite din fiecare reprezentare grafică a acestei categorii a „du șmanului
de clasă”.

653.2.2 . Reprezentări caricatu rale
Una dintre cele mai comune acuza ții aduse foștiilor membrii ai conducerii de stat, o
reprezintă nerespectarea promisiunilor făcute în cadrul campaniilor electorale. Această acuză,
bazată în mare parte pe un fundament real, a fost portretizată de cătr e organele de propagandă
ale regimului sub diferite forme (cinematografie, teatru, presă etc.), acest demers regăsindu –
seși în paginile publicației de satiră și umor „Urzica”.
Un astfel de exemplu, prin care este subliniat caracterul meschin al „fostului deputat
istoric”, îl întâlnim în cadrul numărului 43 din 15 decembrie 1950 (număr dedicat rezultatelor
pozitive ob ținute la alegerile pentru Sfaturile Populare din 3 decembrie)143.
Lucrarea (fig. 29) , semnată de către V. Vasiliu, ne aduce în fa ță două per sonaje a
căror vestimenta ție (tipic burgheză) și reprezentare fizică le plasează cu succes în categoria
„dușmanului de clasă”. Acești doi indivizi sunt prezentați în timp ce se deplasează iar în
apropierea lor se desfă șoară „construcția socialismului”, rep rezentată prin o serie de
elemente propagandistice deja consacrate (construc ția de blocuri de locuințe, electrificarea,
curățarea și modernizarea rețelei de drumuri)144.
Expresia facială a personajelor este concepută pentru a reprezenta starea lor de spirit,
143V. Vasiliu, în Revista Urzica , an II, nr. 43/1950, p. 3.
144Ibidem.
Fig. 29

66și prin aceasta atitudinea pe care ace ști indivizi o au față de regim, astfel nemulțumirea sau
chiar răutatea personajelor este scoasă la iveală. Frustrarea „du șmanulu i de clasă” cu privire
la activitatea politică a noilor deputa ți, este relevată prin replica acestuia: „Ăștia-s deputați,
moncher? Auzi tu, să -și împlinească d upă alegeri promisiunile făcute !”145. Această
construcție având, în opinia noastră, un dublu rol, î n primul rând urmărea să scoată în
evidență calitățile umane și politice (cinstea și devotamentul față de popor) ale noilor deputați
din regimul de „democra ție populară”, iar în al doilea rând să creioneze o imagine profund
negativă a oamenilor politici ca re au activat înainte de instaurarea comunismului, și prin
aceasta a întregului sistem politic existent în acea perioadă.
O altă acuză adusă la adresa „fostului deputat istoric”, prin intermediul aparatului de
propagandă comunist, se referea la oportunismul manifestat de către unii politicieni din
dorința de a-și atinge propriile scopuri.
În cadrul acestui registru se înscriu o serie de reprezentări caricaturale publicate în
revista „Urzica”, una dintre cele mai reprezentative fiind, în opinia noastră, cea publicată în
cadrul numărului 41 din 5
noiembrie 1950146.
Caricatura realizată de
cătregraficianul Nell Cobar și
intitulată „Furie !” (fig.30), ne
prezintă un „fost deputat istoric”
cu toate trăsăturile fizice și
vestimentare specif ice tipologiei,
care se află într -un moment de
nelini ște sufletească. Pentru a
înțelege cauza din spatele acestei
manifestări violente a
personajului este nevoie să
apelăm la replica sa: „Auzi,
domnule, nedemn să fiu ales, eu,
care m-am ales întotdeauna șicu
liberaliiși cu țărăniștii… Eu care –
însfâr șit–nu era alegere să nu mă aleg cu ceva !”147.Prin intermediul acestei replici, autorul
145Ibidem.
146Nell Cobar, „Furie”, în Revista Urzica , an II, nr. 41/1950, p. 11.
Fig. 30

67dorește să scoată în evidență caracterul oportunist și lipsa de scrupule a acestui individ, și prin
aceasta a între gii tipologi a „du șmanului de clasă” pe care acesta o reprezintă.
Această lucrare are în opinia noastră un dublu rol propagandistic, în primul rând acela
de a ataca în mod direct fosta elită conducătoare a României, și în al doilea rând acela de a
justifica interzicerea dreptului de a candida pentru o parte a popula ției (cei considerați ca
fiind „nedemni”).
Din punct de vedere propagandistic o tactică foarte bună de a scoate în eviden ță
progresul realizat în cadrul regimului de „democra ție populară”, er a de a compara realizările
fostei clase politice („burgheze”) cu cele ale noii clase politice („comuniste”). În cadrul
acestui registru se înscrie și o reprezentare caricaturală realizată de către graficianul
Verbaciu, și publicată în cadrul numărului 87 d in 15 decembrie 1952148.
Deși caricatura (fig.31) este una politică, de propagandă, totu și autorul a simțit nevoia
de a sublinia devotamentul clasei politice comuniste fa ță de „poporul muncitor”, adăugând un
scurt text care să țină loc de titlu: „Deputații noștri contribue zi de zi la noi realizări puse în
147Ibidem.
148Verbaciu, „Deputa ții noștri contribue zi de zi la noi realizări puse în slujba poporului muncitor”, în Revista
Urzica, an IV, nr. 87/1952, p. 3.Fig. 31

68slujba poporului muncitor”149.
Lucrarea ne pune în fa ța unei paralele, având în prim -plan două locuin țe modeste
(denumite „cocioabe”) iar în fundal șantierul de construcție a unor blocuri de apar tamente.
Casele sărăcăcioase sunt „umanizate”, prin aceasta dorindu -se, în opinia noastră, a se face o
trimitere directă nu atât la reziden ții lor cât mai ales la situația materială a celor care locuiau
în astfel de imobile. Iar pentru a lega existen ța unor asemenea locuin țe (și prin aceasta a unui
nivel de trai foarte scăzut) de fosta clasă politică, este conceput un a șa-zis monolog al unei
„cocioabe” care văzând muncitorii care încep dărâmarea sa, afirmă cu triste țe: „Oh… dacă
mai era conu Mi șu deputat, am mai fi avut multe zile de trăit !…”150.
Alături de nerespectarea promisiunilor electorale și a oportunismului, o altă acuză
adusă fostelor clase politice „burgheze” era aceea de fraudare masivă a procesului electoral,
activitate întreprinsă prin diferite mijloace.
O caricatură în ca drul căreia este descrisă această a șa-zisă practică ilegală, este
publicată în numărul 99 din 1953 al revistei „Urzica”. Lucrarea (fig.32) semnată de către
graficianul Benedict Gănescu este intitulată „La o circumscrip ție electorală altădată”, și
prezintăo parte a modului
de desfă șurare al
alegerilor151. Mai concret,
este prezentat modul în
care acestea sunt fraudate
chiar sub ochii organelor
oficiale însărcinate cu
buna desfă șurare a
scrutinului, acestea fiind
reprezentate prin
jandarmul sau militarul
care păzește ușa secției de
votare. Prin aceasta sugerându -se, în opinia noastră, complicitatea la fraudă a întregului
aparat de stat existent în momentul respectiv în România. Însă acesta este doar un aspect
secundar, personajul principal al caricaturii, cel în jurul căruia este construită întreaga lucrare
este omul de bază al „domnului deputat”, cel mai probabil șeful secției de votare (datorită
149Ibidem.
150Ibidem.
151Benedict Gănescu, „La o circumscrip ție electorală altădată”, în Revista Urzica , an V, nr. 99/1953, p. 6.
Fig. 32

69atribuțiilor pe care acesta le îndeplinește, mai exact coordonarea numărătorii voturilor și
relația directă cu supe riorul). Acest personaj a cărui vestimenta ție este specifică mediului
rural, este prezentat la finalul procesului de vot, având în mâna dreaptă un obiect contondent
din lemn (bâtă sau măciucă) și în spate cel mai probabil doi parteneri, care l -au „ajutat” la
buna desfă șurarea a activității. Prezența obiectului din lemn în mâna personajului precum și
alăturarea celor doi indivizi, a căror reprezentare fizică (cel pu țin a celui din dreapta
„echipat” de asemenea cu un obiect contondent) este specifică lumii in fracționale, are rolul de
a ne arăta unul dintre modurile în care se ob țineau voturile de la electorat, și anume prin
folosirea intimidării și a violenței fizice.
Relația dintre aceste practici infracționale și clasa politică „burgheză”, este scoasă în
evidență prin discuția pe care personajul principal o are cu un anume „domn deputat”, acesta
afirmând: „Domnule deputat, am terminat numărătoarea voturilor; vă rog să ne comunica ți
rezultatul”152.Această replică atribuită personajului nu mai lasă loc de nici o îndoială, în ceea
ce prive ștegradul de corup ție care exista în cadrul proceselor electorale din România regală.
Textul de și nu este compus într -o tentă umoristică, reu șește totuși împreună c u situația
reprezentată în caricatură să stârnească o serie de sentimente în privitor (amuzament,
neliniște, tristețe, furie etc.) toate în favoarea regimului comunist.
Această descriere realizată de către Gănescu este una în conformitate cu discursul
regimul referitor la această problemă, astfel de reprezentări și atacuri la însăși esența
sistemului democratic (alegerile) fiind realizate prin intermediul tuturor canalelo r
propagandistice care se aflau la dispozi ția regimului (literatură, presă, cinematografie etc.).
Cași o ironie a sorții putem concluziona, făcând referire la situația prezentată mai sus,
că aceste practici ale fraudării și folosirii violenței pentru obținerea voturilor, deși au fost
condamnate în nenumărate rânduri de către regim, totu și ele au reprezentat baza pentru
câștigarea și menținerea puterii de către comuniști.
3.3.Fostul mo șier
Deși această așa -zisă „clasă socială” a fost practic elimina tă prin reforma agrară din
1945, totu și pentru aplicarea cu succes a teoriei „luptei de clasă” trebuia să existe unul sau
(preferabil) mai mul ți „dușmani de clasă”, care să fie combătuți de către „proletariat” prin
toate mijloacele posibile, în timpul tran ziției către societatea comunistă.
152Ibidem.

70Astfel avem o serie de reprezentări caricaturale ale „fostului mo șier”, destul de reduse
cași număr comparativ cu celelalte categorii ale „dușmanului de clasă”, însă importante
pentru a în țelege care era poziția oficială a regimului fa ță de această așa -zisă categorie
socială.
3.3.1 . Reprezentare fizică
La fel ca și în cazul celorlalte categorii ale „dușmanului de clasă” identificate și
prezentate în cadrul acestui studiu, și în ceea ce privește tipologia de reprezentare fizică a
„fostului mo șier” avem de -a face cu persoane mature sau în vârstă. Această s ituație este
explicabilă prin faptul că o foarte mare parte dintre aceste persoane, care au de ținut mari
întinderi de pământ în perioada precedentă începerii procesului de comunizare și sovietizare
alțării, erau mature, lucru firesc dacă ținem cont de fap tul că la mijloc era vorba despre
administrarea unei afaceri.
Vestimenta ția tipică acestei tipologii este una formală, specifică oameniilor din clasele
superioare ale societă ții care aveau o anumită putere financiară, prin aceasta îmbrăcămintea
lor fiind din punctul de vedere al ideologiei comuniste o trăsătură clară a „du șmanului de
clasă”.
3.3.2 . Reprezentări caricaturale
Un exemplu foarte bun în această privin ță îl găsim în cadrul numărului 49, apărut la
15 martie 1951. Lucrarea (fig.33) semnată de către F. Calafeteanu con ține, în opinia noastră,
o serie de elemente propagandistice care îl plasează (din punctul de vedere al regimului) pe
„fostul mo șier” atât în relația sa vis -a-vis de fosta administra ție de stat cât și în ceea ce
prive ște atitudin ea pe care acesta o manifestă fa ță de noua conducere a Republicii
Populare153.
Caricatura ne aduce în fa ță două personaje, a căror reprezentare fizică și vestimentară
este specifică tipologiei „fostului mo șier”, expresia lor facială exprimând, la personajul din
partea dreaptă mirare iar la cel din partea stângă invidie sau mai bine spus o atitudine
dușmănoasă (cu privire la cele văzute).
153F. Calafeteanu, „Fostul mo șier”, înRevista Urzica , an III, nr. 49/1951, p. 9.

71Pentru a în țelege cu adevărat mesajul
propagandistic care se dore ște a fi transmis prin
intermediul acestei lucrări, este nevoie să apelăm
la replica „fostului mo șier”, care este atașată
acestei caricaturi: „ Nu’nțeleg, coșcogeamite
deputatul și mai lucrează cot la cot cu ceilalți
muncitori !… Păi unde -i prestigiul lui de deputat
monșer ?…”. Astfel, prin această afirma ție se
realizează o creionare a portretului moral al
„fostului deputat istoric”, a cărui a șa-zis
„prestigiu ” îl separa de marea masă a poporului.
Spre deosebire de acesta, aflăm că noul deputat
comunist „lucrează cot la cot cu c eilalți
muncitori”, această afirma ție fiind una cu rol
egalitarist, arătând apropierea dintre „elită” și
masele populare154.
Construcția la care „deputatul” și
„muncitorii” lucrează are și un caracter simbolic,
semnificând, în opinia noastră, construc ția
socialismului la care i -au parte toate „elementele sănătoase” ale societă ții și care este privită
cu invidie și ură de către „dușmanii de clasă”, deoarece conform ideologiei marxist -leniniste
acest demers istoric „ireversibil” va duce la dispari ția lor ca și „clasă socială”. Steagul ro șu,
prezent în această caricatură, și ridicat în vârful construcției, are rolul de a semnifica cele
afirmate mai sus, și anume că toți cei reprezentați în imagine lucrează pentru edificarea
comunismului.
3.4.Zvonistul
O tipologie aparte a „du șmanului de clasă” o reprezenta „zvonistul”, această categorie
fiind una foarte permisivă (la fel ca și o mare parte a celor enumerate în cadrul acestui
studiu), când vine vorba de a încadra pe cine ca făcând parte din aceasta.
154Ibidem.
Fig. 33

72Denumir ea dată acestui tip de „du șman de clasă”, și anume „svonist”, își are rădăcina
în cadrul cuvântului „svon”, însemnând din perspectiva regimului un indivit a cărui
principală preocupare era răspândirea de informa ții, despre care se presupunea că în cele mai
multe cazuri erau neadevărate.
Pentru a în țelege motivul pentru care regimul comunist considera acest mod de
comunicare interpersonală un real pericol la adresa existen ței sale, trebuie să identificăm din
punct de vedere istoric, locul pe care desfă șurarea unor astfel de practici îl ocupa în perioada
respectivă. Astfel, „svonul” avea o conota ție profund negativă pentru regim, din cauza
faptului că era vorba de o informa ție aflată „la liber” și prin urmare imposibil de controlat,
existând o posibilitate re ală ca prin intermediul acestui „canal” să se transmită informa ții care
pot crea nelini ște în rândul maselor.
Decidenții comuniști erau conștienți de toate „atuurile” acestui mod de răspândire a
informației, prin prisma faptului că în perioada de ilegalita te au apelat chiar ei la astfel de
practici, pentru a creea un climat politic și socio-economic favorabil propriilor planuri.
3.4.1 . Reprezentare fizică
În toate numerele publica ției, supuse atenției noastre, avem de -a face cu indivizi
maturi, care la fel ca și în cazul celorlalte categorii ale „dușmanului de clasă” și -au petrecut
cea mai mare parte a vie ții în cadrul regimului „burghezo -moșieresc”. În ceea ce privește
distribuirea pe categorii sociale și medii de proveniență, avem de -a face în toate ca zurile
identificate de către noi cu indivizi ai căror reprezentare fizică coroborată cu obiectele de care
sunt înconjura ți îi plasează în clasele sociale superioare (atât în mediul urban cât și în cel
rural).
3.4.2.Reprezentări caricaturale
Una dintre pu ținele surse de informare reală a locuitorilor României în anii grei ai
comunismului, era radioul „Vocea Americii”. Motiv pentru care autorită țile comuniste, au
încercat atât prin mijloace tehnice (bruiere) cât și prin mijloace propagandistice să diminueze
sau chiar să elimine impactul pe care acest post de radio, prin informa țiile transmise, îl avea
asupra popula ției.

73În ceea ce prive ște propaganda, avem în cadrul
numărului dublu 22 -23/1949, un exemplu perfect de
discreditare prin satiră, atât a postului respectiv de
radio cât și a celor care se presupunea că îl ascultă155.
Caricatura este semnată de către G. Voinescu și
A. Felea, fiind structurată asemenea unei piese de
teatru (în acte), protagoni știi fiind două persoane în
vârstă care ascultă postul de radio „Vocea
Americii”156.
Lucrarea (fig.34) este intitulată „Dramele vocii
americii”, acest titlu fiind conceput în aceia și manieră
cași modul în care este structurată acțiunea (asemenea
unei opere dramatice) fiind reprezentativ pen tru
situația creată157.
În cadrul primei secven țe al acestei așa -zise
piese de teatru, intitulată „actul I”, ne sunt prezentate
cele două personaje, un bărbat și o femeie în vârstă
(detaliu care împreună cu vestimenta ția lor și cu faptul
că dețin sume de ban i semnificative, le plasează fără
doar și poate în categoria „dușmanului de clasă”).
Personajele sunt redate în timp ce ascultă cu aten ție
informațiile venite de la postul de radio „Vocea
Americii”, vizibil îngrijora ți (conform expresiei
faciale) ace știa a firmă: „Aoleo !… Hai repede, nu mai
e timp de pierdut !”158.
Acțiunea pe care aceștia o derulează ca urmare
a celor auzite la postul de radio „imperialist”, ne este
prezentată în cadrul „actului II”, subtitlul acestei
secvențe plasând acțiunea în timp, ast fel aflăm că: „A
doua zi. S -a lăsat seara. Cei doi mai cară încă pachete
155G. Voinescu, A. Felea, „Dramele vocii americii”, în Revista Urzica , an I, nr. 22 -23/1949, p. 2.
156Ibidem.
157Ibidem.
158Ibidem.
Fig. 34

74cu cumpărături”. Această descriere fiind înso țită de o reprezentare caricaturală, în cadrul
căreia personajele sunt redate (într -o formă exagerată menită să stârnească umorul), în tim p
ce se deplasează încărca ți cu diferite produse159.
Dialogul existent între cei doi „du șmani de clasă” ne relevă motivul din spatele
acțiunilor lor, astfel femeia având privirea îndreptată înspre partenerul ei, afirmă: „Mai avem
încă douăzeci de mii de lei i. Ce facem cu ei ?”. Răspunsul bărbatului la această problemă este
unul foarte simplu: „Cumpărăm o mie de șireturi de ghete”160.
Rezultatul final al acestor demersuri este redat în cadrul „actului III”, subtitlul care
însoțește această ultimă parte a caric aturii având rolul, la fel ca și în cazul precedent, de a fixa
din punct de vedere temporal momentul ac țiunii, astfel aflăm că scena se petrece: „Peste
câteva zile. E ora dejunului.”161. Personajele sunt prezentate în cadrul acestui tablou ca fiind
înconjura te de către produsele pe care se presupune că le -ar fi achizi ționat în zilele precedente
(mături, mănu și, umbrele, bastoane etc.), toate acestea fiind în cantități excesive pentru
nevoile unei singure familii.
Mesajul propagandistic al întregii caricatur i este transmis prin intermediul acestei
scene, autorii apelând la tehnica creării umorului de situa ție. Astfel, personajele sunt așezate
la masă, care este ocupată (la fel ca și fundalul) de către „investiția” lor. Dorind să se
hrănească, bărbatul adresea ză întrebarea „Ce mâncăm ?”, răspunsul femeii venind sub forma
unui întreg meniu compus din unele produse achizi ționate de către aceștia: „Supă de
bastoane, ciulama de cremă de ghete, macaroane de șireturi și compot de mături !”162.
Morala din spatele celor prezentate fiind, în opinia noastră, că „du șmanii de clasă”
sunt atât de preocupa ți să eludeze legiile și prevederile statului, încât în cadrul activității lor
infracționale aceștia ajung să comită greșeli de -a dreptul hilare.
În ceea ce prive ște con textul istoric în cadrul căruia a fost realizată această caricatură (primii
ani de după instaurarea regimului comunist), putem presupune că este vorba de o reprezentare
caricaturală a încercărilor pe care persoanele care de țineau capital le făceau pentru a eluda o
posibilă reformă monetară (precum cea de la 15 august 1947163). Aceste demersuri se
constituiau în special din transformarea depozitelor monetare, a economiilor în produse de
larg consum, prin procurarea din comer ț.
159Ibidem.
160Ibidem.
161Ibidem.
162Ibidem.
163http://www.bnr.ro/Perioada -contemporana –1051.aspx#pc (Accesat la 10.05.2016).

75Dorința de informare a cetățeni lor din orice sursă în afara celor oficiale era privită cu
suspiciune de către regim și trebuia descurajată prin orice mijloace. O astfel de încercare
propagandistică, de a combate aceste a șa-zise „practici” o identificăm în cadrul numărului 27
din anul 19 50. Lucrarea este preluată din revista ungară de satiră „Ludas Matyi” (versiunea
maghiară a revistei sovietice „Krokodil”), și adaptată din punct de vedere al textului pentru a
descrie un a șa-zis eveniment petrecut în Republica Populară Română164.
Reprezenta rea fizică a personajelor con ține atât elemente vestimentare cât și accesorii
(„pipa”) specifice culturii maghiare, sau mai precis a claselor „privilegiate” din punctul de
vedere al regimului, din lumea rurală.
Caricatura ne pune în fa ța unei scene desfășurate cel mai probabil în mediul rural,
personajele fiind un bărbat și o femeie aflați la vârsta maturității. Acțiunea se desfășoară în
exterior, între cei doi „du șmani de clasă” existând un dialog al cărui conți nut îl putem
considera ca fiind hilar, situa ția prezentată fiind în mod intenționat exagerată pentru a scoate
în evidență trăsăturile negative ale acestei tipologii. Astfel, femeia a cărei expresie facială
denotă curiozitate se adresează
bărbatului, între bându-l: „Măi
Ștefane, n´ai vrea să te duci până
alături, la alde Nae Osânză ? Am
auzit că are ni ște svonuri grozave
!”. Bărbatul, având o pozi ție
relaxată a corpului (cu mâna
dreaptă în buzunar, fumând), îi
răspunde „Fugi d´aici ! Pentru
svonuri nu trebu ie să mă duc la
ei. Am eu singur destule !…”165.
Prin aceste replici
atribuite personajelor se
vehiculează în mod indirect
existența unei adevărate rețele de „svoniști”, aceștia apelând unii la ceilalți atât pentru
obținerea de informații („svonuri”) cât și pentru răspândirea celor pe care deja le dețin.
164Revista Urzica , an II, nr. 27/1950, p. 3.
165Ibidem.
Fig. 35

76În cadrul dialogului purtat între cei doi „svoni ști”, este menționat numele unui de -al
treilea „du șman de clasă”, și anume „Nae Osânză”166. Etimologia poreclei sau numelui de
familie a acestui personaj („Osânză”167), trimițând cititorul cu gândul la un indi vid
supraponderal cu o înfă țișare deloc prietenoasă. De altfel, Nae Osânză este redat în cadrul
caricaturii, în planul din spate în apropierea gardului168.
Alegerea termenului „osânză” pentru a denumi un „du șman de clasă” nu este întâmplătoare,
nu trebuie u itat faptul că o mare parte a reprezentărilor fizice ale „chiaburului” în cadrul
acestei publica ții, sunt realizate conform acestui registru al individului corpolent, greutatea
corporală mărită semnificând prosperitate în metalul colectiv al popula ției dinmediul rural în
perioada respectivă.
Una dintre principalele învinuiri care erau aduse celor considera ți ca făcând parte din
categoria „du șmanilor de clasă”, era aceea că aceste „elemente antirevoluționare” plănuiesc și
uneltesc în permanen ță la răsturnar ea regimului de „democra ție populară”. Odată cu
consolidarea regimului, când perspectiva unui conflict între „lagărul capitalist” și cel
„socialist” s -a diminuat considerabil, avem parte de un discurs propagandistic care ironiza
aceste a șteptări (prăbușire a regimului comunist din România în urma unui conflict) ale unei
categorii a popula ției.
În conformitate cu aceste convingeri ale regimului referitor la siguran ța propriei sale
existențe, avem demarat în cadrul publicației „Urzica” un demers propagandistic care viza
166Ibidem.
167OSẤNZĂ,osânze,s. f.1.Grăsime crudă de porc din regiunea abdominală. 2.P. ext. Grăsime depusă pe
diverse pă rți ale corpului omenesc. ♦Fig. Bunăstare, avere, bogă ție.–Din lat.absungia. (sursa:
https://dexonline.ro/definitie/os%C3%A2nz%C4%83 accesat la 12.05.2016).
Fig. 36

77discreditarea acelor persoane care sus țineau contrariul. Astfel, am identifica t un asemenea
exemplu în cadrul numărului 3 din 18 februarie 1954. Lucrarea (fig.36) semnată A. Poch se
intitulează „Svoni știi” și ne pune în fața a doi indivizi a căror reprezentare fizică și
vestimentară îi încadrează cu succes în categoria „du șmanului d e clasă169”.
Dialogul existent între ace ști doi „svoniști” este conceput într -o ușoară tentă
umoristică, expresia facială (foarte hotărâtă) a indivizilor contribuind într -o măsură
semnificativă la însă și discreditarea lor și prin aceasta a întregii tipologi i pe care o reprezintă.
Textul este deschis de către cel pe care îl putem numii ca fiind primul „svonist”, și care în
opinia noastră, bazându -ne pe expresia facială a personajelor, este cel din partea dreaptă a
caricaturii, acesta afirmând către celălalt: „Să știi că în cel mult două săptămâni se
întâmplă…”170. Evenimentul la care personajul face referire este, în opinia noastră,
declan șarea de către „lagărul capitalist” a acelui așa -zis război de eliberare de sub domina ția
comunistă a Europei de Est. Acest crez a fost prezent în cadrul mentalului colectiv al
poporului în primii ani de după instaurarea regimului comunist în România, mai mult decât
atât el fiind cultivat prin intermediul organelor de propagandă ale țărilor din Europa
Apuseană.
Răspunsul perso najului pe care îl numim, din ra țiuni științifice, ca fiind cel de -al
doilea „svonist”, este unul care simbolizează în acela și timp atât încredere cât și speranță
(ținând cont de profilul acestei tipologii a „dușmanului de clasă”), adresându -i celuilalt
întrebarea: „Crezi ?”171.
În locul unor argumente logice sau cel pu țin a unor presupuneri, răspunsul
„dușmanului de clasă” este conceput ca și o încununarea a acestui demers propagandistic, el
venind să scoată în eviden ță scopul, așa -zis adevărat, al afirma ției pe care acest individ a
făcut-o, acesta răspunzând pe un ton grav: „Ascultă domnule, eu spun asta ca să cred eu sau
dumneata ? Spun ca să creadă al ții !”172. Prin această afirma ție se arată caracterul profund
nociv al „svonului”, baza sa lipsită de adevă rși faptul că anumiți indivizi rău intenționați se
folosesc de acest mod de transmitere a informa ției pentru a dezinforma și alarma populația.
Un alt subiect abordat de către ma șinăria de propagandă a regimului comunist, prin
intermediul unuia dintre principalele sale canale, publica ția „Urzica”, a fost existența unei
legături între „svoni ști” și posturile de radio „imperialiste”. Această legătur ă se presupunea că
169A. Poch, „Svoni știi”, înRevista Urzica, an VI, nr. 3/1954, p. 4.
170Ibidem.
171Ibidem.
172Ibidem.

78este una de informare, mai exact „elementele reac ționare” din țară se foloseau de informațiile
transmise de către aceste posturi de radio pentru a fabrica „svonuri”.
Această legătură între „du șmanii de clasă” din interior și exterior, e ste prezentată prin
intermediul unei caricaturi semnate de către graficianul Benedict Gănescu și publicată în
cadrul numărului 10 din 31 mai 1955, al revistei de satiră și umor „Urzica”173.
Lucrarea intitulată „Zvoni știi între ei”, ne prezintă trei indiviz i așezați la o masă și
care se află într -o discuție, elementele inedite în cadrul acestei reprezentări sunt aparatele de
radio, redate sub o formă fantomatică (transparentă) și poziționate în jurul capului fiecărui
personaj. Aceste aparate de radio nu sunt doar niște simple reprezentări ale unei inovații
tehnice, ele făcând trimitere la unele posturi de radio „imperialiste”, și anume „Vocea
Americii”, „Radio Ancara” și „Radio Londra”174. Toate aceste posturi de radio fiind
recepționate în diferite perioade d e existență ale regimului comunist în România.
Pentru a se asigura de corecta în țelegere a mesajului din spatele aceste lucrări, autorul
a inserat un subtitlu: „Mai multe voci care vorbesc aceea și limbă”175. Acest scurt text având,
în opinia noastră, un dublu în țeles, în primul rând este vorba despre limba în care sunt
realizate emisiunile la posturile de radio respective (limba română), iar în al doilea rând ar
173Benedict Gănescu, „Zvoni știi între ei”, în Revista Urzica , an VII, nr. 10/1955, p. 13.
174Ibidem.
175Ibidem.
Fig. 37

79putea fi vorba despre aceste „elemente reac ționare” care au același scop , dezinformarea.
Impactul profund negativ, din punctul de vedere al regimului, pe care aceste posturi
de radio îl aveau la adresa popula ției, trebuia înlăturat prin orice mijloace. Atâta timp cât
mijloacele tehnice de bruiere ale semnalului posturilor de radio nedorite, nu reu șeau să
oprească influxul de informa ție care ajungea la populație, o soluție adoptată de către regim a
fost aceea a combaterii active atât a posturilor cât și a ascultătorilor prin intermediul
propagandei.
O metodă propagandistică fo losită în cadrul publica ției „Urzica”, implica folosirea
caricaturii pentru ridiculizarea și stigmatizarea celor care foloseau aceste posturi de radio
pentru informare.
Un exemplu de punere în practică a acestei metode, îl întâlnim în cadrul numărului 23
din 31 decembrie 1956. Caricatura (fig.38) semnată de către V. Crivă ț, poartă titlul de
„Revelionul lor… ”și ne aduce în față două personaje a căror reprezentare din punct de vedere
fizic și vestimentar le încadrează în categoria „dușmanului de clasă”176.
Acțiunea prezentată în cadrul acestei caricaturi se desfășoară în ultima noapte a anului
respectiv, mai exact chiar în momentul zero (sugerat prin faptul că ceasul din fundal indică
ora 12:00). În conformitate cu obiceiul existent, de a face o urare
în primele clipe ale noului an, so ția, ridicând paharul îi urează:
„La mulți ani, bărbate !”. Răspunsul soțului, prin intermediul
căruia este realizată însă și esența acestui demers
propagandistic, vine în timp ce personajul este reprezentat
încercân d să seteze frecven ța potrivită, pentru a recepționa
postul de radio „imperialist”, astfel acesta afirmând: „Stai să
auzim întîi dacă se confirmă de dincolo !”177. Această afirma ție
are, în opinia noastră, un rol dublu, atât de a stârni
amuzamentul cititorul ui cât și de a transmite mesajul
propagandistic, care dorea să sugereze faptul că „du șmanii de
clasă” ascultă în mod orbe ște de „directivele” care vin pe calea
undelor, de la posturile radio de propagandă ale „puterilor
imperialiste”. Situa ția de față fiin d exagerată în mod voit,
pentru a scoate în eviden ță acest lucru.
176V. Crivăț, „Revelionul lor…”, în Revista Urzica, an. VIII, nr. 23/1956, p. 3.
177Ibidem.
Fig. 38

803.5.Misticismul
Caracterul ateu al doctrinei comuniste și implicit al regimului instaurat în România, a
impus din punct de vedere propagandistic nevoia desfă șurării unei ample campanii pe ntru
combaterea practicilor considerate ca fiind „mistice”. În cadrul acestui demers al combaterii
practicilor care nu au un fundament ra țional, se înscrie și publicația de satiră și umor
„Urzica”.
Trebuie precizat totu și faptul că erau incriminate pract iciși credințe condamnate în
general și de către cultele creștine, în această categorie nefiind incluse bisericile creștine sau
alte culte existente în Republica Populară Română în acea perioadă de timp. Singurul cult
oficial care era incriminat în mod in direct, era Biserica Catolică din Italia, liderul acesteia
Papa (este vorba despre Papa Pius al XII -lea) fiind reprezentat ca și un agent al
„imperialismului” american, fiind în foarte multe cazuri asociat cu simboluri ale monedei
naționale a S.U.A. (dolar ul)și cu firma producătoare de băuturi răcoritoare „Coca -Cola”.
Atacurile la adresa acestor practici, realizate prin intermediul revistei „Urzica”, se
înscriu în registrul mai larg al luptei pentru reducerea și eliminarea oricăror influențe externe
asupraindividului, cu excep ția, bineînțeles a celor ale Partidului.
3.5.1 . Reprezentare fizică
Persoanele reprezentate ca făcând parte din această tipologie a „du șmanului de clasă”,
sunt, în toate cazurile identificate de către noi, persoane mature, prin aceasta dorindu -se la fel
cași în cazul celorlalte tipologii prezentate în cadrul acestui studi u, crearea unei legături între
existența și perpetuarea acestor practici și credințe, și fostul regim „burghezo -moșieresc” în
care ace știa și-au petrecut o mare parte a vie ții.
3.5.2.Reprezentări caricaturale
O lucrare care este, în opinia noastră, reprezentativă pentru modul în care regimul
comunist se raporta la această „problemă” a îngrădirii și eliminării acestor practici și credințe,
o găsim în cadrul numărului 49 din 1951.
Lucrarea (fig.39), denumită în mod sugestiv „Grandoare și decadență” a fost realizată
de către Gh. Chiriac, și prezintă o comparație între situația de care se bucura o practicantă a
„magiei” (denumită în general „vrăjitoare” sau „ghicitoare”) în trecut, cel mai probabil în

81perioada regi mului „burghezo -moșieresc”, și situația în care aceasta se află în cadrul
regimului de „democra ție populară”178.
În ceea ce prive ște reprezentarea fizică a acestui personaj, putem afirma că avem parte
de o imagine roman țată a „vrăjitoarei” sau „ghicitoarei”, inspirată mai mult din literatură și
cinematografie decât din via ța reală. Persoana reprezentată în cadrul ace stei caricaturi este
una matură, iar vestimenta ția ei este formată dintr -o robă (obiect vestimentar specific celor
care activează în domeniul „magiei”).
Paralela în timp este realizată în
cadrul acestei lucrări prin prezentarea
situației așa-zis actuale î n prim plan, iar a
celei trecute în planul secundar, aceasta
fiind redată în cadrul unui tablou aflat în
partea stângă a lucrării.
Situația personajului în cadrul
regimului comunist ( și prin aceasta a
tuturor celor care erau încadra ți în această
tipolog ie) este prezentată ca fiind una
foarte dificilă, plină de lipsuri, fiind exact
opusul celei de dinainte.
Situația comică prezentată în
cadrul acestei lucrări, are rolul de a scoate
în eviden ță paralela între „grandoarea”
trecutului și prezentul „decanden t”.
Astfel, dacă în trecut bufni ța avea un rol
simbolic, fiind un animal folosit în cadrul
unor practici „mistice”, în prezentul comunist aceasta î și pierde utilitatea inițială, urmând a fi
sacrificată și gătită. Prin pregătirea pentru sacrificare a bufniț ei se dore ște, în opinia noastră,
scoaterea în eviden ță atât a situației materiale dramatice în care personajul a ajuns cât și a
incapacită ții de adaptare a acestuia la noile realității existente.
O altă categorie de credin țe considerate ca fiind iraționa le de către regim și combătute
în cadrul publica ției „Urzica” sunt cele ale superstițiilor. Rațiunea din spatele acestui demers
izvorând însă și din ideologia marxist -leninistă, în cadrul căreia nu se admite existen ța nici
178Gh. Chiriac, „Grandoare și decadență”, în Revista Urzica , an. III, nr. 49/1951, p. 9.
Fig. 39

82unor interferen țe (cu excepția cel or ale Partidului) între „omul nou” și activitatea sa
lucrativă.
În conformitate cu acest demers propagandistic, am identificat în cadrul numărului 6
din 9 aprilie 1954, o reprezentare caricaturală care este, în opinia noastră, sugestivă pentru
modul în care regimul dorea să portretizeze posibilele efecte negative pe care încrederea în
astfel de practici le poate avea asupra individului179.
Lucrarea intitulată „Supersti țiosul”(fig.40) , a fost realizată de către graficianul Fred
Ghenădescu șine pune în fa ță două personaje aflate, după cum se poate observa, într -o
situație nefericită. Acțiunea prezentată desfășurându -se sub o ploaie abundentă, întreg
peisajul natural fiind redat în această tentă a naturii dezlăn țuite. Personajul din partea stâ ngă a
lucrării, vizibil mirat de situa ția
în care se află celălalt personaj,
care încearcă să î și repare
atelajul, dore ște să afle motivul
pentru care acesta a pornit la
drum pe o astfel de vreme,
adresându -i întrebarea: „Bine,
măi omule, de ce n -ai plecat ieri
că era vremea frumoasă ?”180.
Răspunsul personajului
reprezentat în partea dreaptă a
lucrării, este conceput atât pentru
a stârmi umorul cât și pentru a
demonstra ira ționalitatea unor
astfel de credin țe, individul
vizibil mirat răspunzând: „Să plec m arți, ca să pățesc cine știe ce pe drum !?”181. Prin această
replică, autorul sublinind rolul deosebit de important pe care aceste convingeri (în acest caz
ziua de mar ți văzută ca fiind plină de ghinion), le au în cadrul mentalului unei părți a
populației, a cestea regăsindu -se în planificarea oricărei activită ții.
Problema practicilor mistice, în cazul de fa ță a superstițiilor, nu era una care să fie
specifică doar unor anumite categorii socio -profesionale, ea fiind una generalizată, astfel prin
179Fred Ghenădescu, „Supersti țiosul”, în Revista Urzica , an. VI, nr. 6/1954, p. 5
180Ibidem.
181Ibidem.
Fig. 40

83intermediul publica ției „Urzica” avem ocazia să observăm prezența unor asemenea credințe și
în cadrul nivelurilor de jos ale administra ției de stat (și indirect prin aceasta ale Partidului).
O reprezentare caricaturală în cadrul căreia este redată această situație, a fost realizată
de către acela și grafician ca și în cazul precedent, Fred Ghenădescu, fiind publicată în cadrul
numărului 12 apărut la 31 iulie 1954182.
Lucrarea (fig.41) , intitulată „Inaugurare”, are ac țiunea plasată, după cum bine
sugerează șititlul, în momentul inaugurării unei biblioteci, alegerea acestui tip de institu ție de
cultură nefiind una întâmplătoare, lectura fiind considerată, și în cadrul regimului comunist,
ca fiind principalul mijloc de luptă împotriva supersti țiilor și de ridic are culturală a
maselor183.
Un element care trebuie remarcat în cadrul acestei caricaturi este diversitatea socială a
celor prezen ți (țărăni reprezentați în costum popular, muncitori în salopetă, intelectuali
îmbrăcați formal), aceasta fiind în strânsă legăt ură cu ideologia marxist -leninistă, în cadrul
căreia este stipulat și încurajat accesul la educație și cultură a tuturor claselor sociale (cu
excepția, bineînțeles, a celor considerați ca fiind „dușmani de clasă” și prin aceasta
„nedemni”).
Sala în cadrul căreia se desfă șoară festivitatea de inaugurare a bibliotecii, este
182Fred Ghenădescu, „Inaugurare”, în Revista Urzica , anVI, nr. 12/1954, p. 6.
183Ibidem.
Fig. 41

84dominată de către o pancardă a șezată în spatele podiumului și inscripționată cu un slogan
propagandistic, și anume: „Să luptăm împotriva supersti țiilor”184. Acest slogan fiind r ealizat
în conformitate cu rolul pe care o institu ție de cultură (în cazul de față, o bibliotecă), se
considera că îl avea de îndeplinit.
Situația umoristică este creată în cadrul acestei caricaturi prin alăturarea acestor
elemente folosite la combaterea c redințelor supranaturale (cărțiile și biblioteca în sine,
precum și sloganul afișat în spatele sălii), cu replica celui, care cel mai probabil era
responsabil de inaugurare și care afirmă faptul că: „… Această bibliotecă va contribui la
risipirea ne științei, va înlătura supersti țiile și, ca s -o pornim cu dreptul, o vom deschide mîine,
pentru că azi e mar ți.”185. Această paralelă exagerată între contextul în care este plasat
personajul și replica acestuia are rolul, în opinia noastră, de a sublinia faptul că există chiar și
în rândul factorilor decizionali, persoane care nu doar că au astfel de convingeri, dar chiar
mai mult decât atât se lasă influen țate de acestea în desfășurarea activitățiilor.
184Ibidem.
185Ibidem.

85Concluzii
Modul de reprezentare precum șiatacurile la adresa „du șmanului de clasă” din
interior, realizate în cadrul publica ției de satiră și umor „Urzica” nu trebuie privite și
analizate separat de celelalte activită ți de această natură existente în cadrul altor publicații sau
producții audio-vizuale ale regimului, ci întreaga activitate propagandistă desfă șurată de către
această revistă trebuie inclusă în contextul mai larg al activită țiilor întregului aparat de
propagandă.
Importanța deosebit de mare pe care acest tip de propagandă, prin satir ă, a avut-o în
cadrul aparatului de propagandă al regimului comunist din România poate fi demonstrată, în
opinia noastră, cu ajutorul următoarelor argumente, în primul rând prin faptul că au fost
recrutați pentru a lucra la revistă cei mai buni graficieni, inclusiv persoane care s -au făcut
remarcate prin caricaturile lor politice încă din perioada interbelică (Ion Anestin, Aurel
Jiquidi etc.) sau care erau deja arti ști plastici foarte cunoscuți (cum este cazul lui Iosif Iser),
unora dintre ace ști graficieni fiindu-le iertate anumite „păcate politice” trecute, iar adeziunea
lor la noul regim fiind răsplătită foarte bine din punct de vedere financiar. Al doilea argument
pe care îl aducem în sus ținerea celor afirmate de către noi este unul de ordin tehnic, mai exact
prin calitatea foarte bună a hârtiei folosite la tipărirea publica ției într-o perioadă în care statul
român se confrunta cu grave probleme economice (criza financiară, Sovromurile, începuturile
procesului de înarmare etc.). Iar nu în ultimul rând, pr in faptul că însă și înființarea revistei a
fost o sarcină de partid primită de către unul dintre cei mai de încredere oameni de cultură ai
comuni știilor, și anume de către dramaturgul Aurel Baranga.
Revista „Urzica” ca și mijloc oficial de propagandă al r egimului comunist respecta
îndeaproape ideologia marxist -leninstă (cu adăugirile ei staliniste), în perioada studiată fiind
identificate și analizate în cadrul acestui studiu, o serie de tipologii ale „dușmanului de clasă”
a căror fundament este fără doar și poate unul doctrinar.
Din punct de vedere al intensită ții activității propagandistice de combatere a
„dușmanului de clasă”, putem afirma că din materialul cercetat și analizat în cadrul acestui
studiu, reiese în mod clar suprapunerea reprezentărilor c aricaturale peste perioadele de
represiune și de relaxare prin care trece țara în perioada regimului lui Gheorghe Gheorghiu –
Dej. Astfel, am identificat în cadrul publica țieiurmătoarele perioade: între anii 1949 –1952
perioadă de maximă represiune, atacur ile la adresa „du șmanului de clasă” sunt caracterizate
printr-o frecven ță crescută, mesajul propagandistic fiind transmis în foarte multe cazuri într –
un mod care îndemna la violen ță (de văzut tipologia „chiaburului demonizat”). Începând cu

86mijlocul anului 1953 și continuând până în toamna anului 1956, avem de -a face cu o perioadă
de scădere în intensitate a represiunii reflectată și în paginile publicației, intensitatea
atacurilor la adresa „du șmanului de clasă” scăzând considerabil, iar în cadrul mesajulu i
propagandistic transmis nu mai este prezentă dezumanizarea adversarului, accentul fiind pus,
cel puțin din punct de vedere teoretic, pe „îngrădirea și eliminarea în timp” a acestuia prin
mijloace non -violente. Discursul la adresa „du șmanului de clasă” se schimbă din nou
începând cu toamna anului 1956, când după evenimentele din Ungaria se declan șează un nou
val de represiune intensă în Republica Populară Română. De această dată mediul de
provenien ță a majorității personajelor reprezentate în diferite lucr ări grafice se schimbă,
tipologiile „du șmanului de clasă” din mediul urban (în speță ale „reacționarului”) fiind mult
mai prezente decât cele din mediul rural. În opinia noastră două cauze sunt responsabile
pentru această mutare, în primul rând din cauza f aptului că ecoul „Revolu ției Maghiare” s -a
făcut sim țit cu precădere în mediul urban, în cercurile de intelectuali și studenți, iar în al
doilea rând din cauza faptului că în mediul rural situa ția era mult mai stabilizată, efectele
dramatice ale încercăril or de colectivizare întreprinse de către regim în primii săi ani, au
cauzat o reducere a activită ții propagandistice în paginile revistei „Urzica” în această
perioadă de timp. Această a doua perioadă de represiune intensă se încheie, cel pu țin în
cadrul nu merelor cercetate de către noi, la sfâr șitul anului 1958 și începutul anului 1959,
discursul propagandistic evoluând în această perioadă de la atacarea „du șmanului de clasă” la
criticarea într -o formă caricaturală a defectelor, viciilor și exceselor existe nte în societate.

87Bibliografie
1. Surse edite:
1.1. Lucrări generale:
ArendtHannah,Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucure ști, 2006.
Courtois Stéphane (coord.), Dicționarul comunismului , Editura Polirom, Ia și, 2008.
Dej-Gheorghiu Gh. ,Articole și cuvântări, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1951 .
Hentea Călin,Propagandă fără frontiere , Editura Nemira, Bucure ști, 2002.
Oprescu Gh., Grafica românească în secolul al XIX -lea. Volumul II, Fundația Regele Mihai I,
Bucure ști, 1945.
1.2. Studii și articole:
Auerbach Rik, „Chiaburul, femeile”, înRevista Urzica , an II, nr. 41, 1950, p. 7.
Bejinaru Silviu Caius, „Imaginea partizanului anticomunist în discursul public comunist și
postcomunist ”, înImaginea în istorie. Tipologii în societatea de ieri și de azi , Editura
Argonaut, Cluj -Napoca, 2014 , p. 570.
Bosomitu Ștefan, „Planificare –implementare –control. Apari ția și dezvoltarea aparatului de
propagandă comunist în România. 1944 -1950”, în Structuri de partid și destat în timpul
regimului comunist. Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în
România, Volumul III, 2008, Editura Polirom, Ia și, 2008, pp. 20 –32.
Calafeteanu F., „Fostul mo șier”, înRevista Urzica , an III, nr. 49, 1951, p. 9.
Chiciudean Gabriela, „Repere teoretice privind mecanismul puterii în imaginarul social ”, în
Studia Universitatis „Petru Maior”. Philologia , nr.18/2015, Editura Universită ții „Petru
Maior”, Târgu Mure ș, 2015, pp. 76 –78.
Chiriac Gh., „Grandoare și decaden ță”, înRevista Urzica , an. III, nr. 49, 1951, p. 9.
Cobar , Nell „Reflec țiile lor”, în Revista Urzica , an I, nr. 22 -23,1949, p. 9.
CobarNell,„Ideal pierdut în noaptea unei lumii, ce nu mai este”, în Revista Urzica , an II, nr.
24,1950, p. 13.
Cobar Nell, „Furie”, în Revista Urzica , an II, nr. 41, 1950, p. 11.
CorbuNeac șu, „Între foști”, în Revista Urzica , an V, nr. 97, 1953, p. 6.
CrivățV., „Revelionul lor…”, în Revista Urzica ,an. VIII, nr. 23, 1956, p. 3.

88Damadian Cik, „Între chiaburi”, în Revista Urzica , an II, nr. 25, 1950, p. 11.
Dumitriu Iordan, în Revista Urzica , an II, nr. 30, 1950, p. 9.
Faludi, „Trafican ții de medicamente”, în Revista Urzica , an I, nr. 6, 1949, p. 6.
GănescuBenedict , „Centenarul lui Eminescu”, în Revista Urzica , anII, nr. 24, 1950, p. 10.
Gănescu Benedict, „La o circumscrip ție electorală altădată”, în Revista Urzica , an V, nr. 99,
1953, p. 6.
Gănescu Benedict, „Zvoni știi între ei”, în Revista Urzica , an VII, nr. 10, 1955, p. 13.
Ghenădescu Fred, „Supersti țiosul”, în Revista Urzica , an.VI, nr. 6, 1954, p. 5
Ghenădescu Fred, „Inaugurare”, în Revista Urzica , an VI, nr. 12, 1954, p. 6.
Gheorghe C., „Țăranii muncitori”, în Revista Urzica , an VII, nr. 6, 1955, p. 4.
Gopo-PopescuI., „Casele speculantului și locuințele muncitorești”, în Revista Urzica , an IV,
nr. 79,1952, p. 14.
IserIosif, „Congresul de unificare a tineretului”, în Revista Urzica , an I, nr. 6, 1949, p. 2.
LeruH., înRevista Urzica , anVII, nr. 9, 1955, p. 5.
LucaciAdrian, „Chiaburul”, în Revista Urzica , an I, nr. 13, 1949, p. 12.
Lucaci Adrian, „ Șoapta chiaburului”, în Revista Urzica , an II, nr. 39, 1950, p. 4.
Lucaci Adrian, „Muncitorii șantierelor navale „Gheorghe Gheorghiu -Dej” din Budapesta au
chemat la întrecere socialistă pe muncitorii din uzinele „Matyas Rakosi” din Bucure ști”, în
Revista Urzica , an IV, nr. 79, 1952, p. 8.
Lucaci A., „Avia ția civilă participă la transportarea semin țelor la locul de destinație”, în
Revista Urzica , an VI, nr. 7, 1954, p. 11.
Matyi Ludas, în Revista Urzica , an II, nr. 27, 1950, p. 3.
Munteanu Eva, „Lipitorile satului”, în Revista Urzica , an I, nr. 13, 1949, p. 2.
Munteanu Val, „Chiaburii”, în Revista Urzica , an II, nr. 27, 1950, p. 5.
Munteanu Val, „Ciuperci otrăvitoare”, în Revista Urzica , an II, nr. 29, 1950, p. 3.
PaukerAna, „23 August ”, înScânteia Organ Central al Partidului Muncitoresc Român , an
XVIII, nr. 1510, 1949, pp. 1 –7.
Pehowski Marian, „Krokodil” Magazine: Laughter in the Soviet Union ”, lucrare prezentată în
cadrul „The Annual Meeting of the Association for Education in Journalism” 31 iulie –4
august, 1976 , p. 7.
Pethö Alexandru, „Chiaburul”, în Revista Ur zica, an II, nr. 30, 1950, p. 10.
Poch A., „Svoni știi”, înRevista Urzica , an VI, nr. 3, 1954, p. 4.
Poch A., „Cîntec vechi, Cîntec nou”, în Revista Urzica ,an VI, nr. 13, 1954, pp. 4 –5.
PopescuG. I. , „Între chiaburi”, în Revista Urzica , an VII, nr. 10, 1955, p. 4.

89PreutuCristina, „Dimensiunea simbolică a propagandistului în regimul comunist din
România ”, înSfera Politicii , nr. 1 (173), 2013, pp. 105 –107.
Timoc V., „Premiul II la concursul Urzicii lei 3000”, în Revista Urzica , an I,nr. 9,1949, p. 2.
TimocV., înRevista Urzica , an II, nr. 29,1950, p. 10.
TimocV., înRevista Urzica , an II, nr. 42, 1950, p. 5.
Valeriu, în Revista Urzica , an V, nr. 99, 1953, p. 14.
VasiliuV., înRevista Urzica ,an II, nr. 43, 1950, p. 3.
Verbaciu, „Deputa ții noștri contribue zi de zi la noi realizări puse în slujba poporului
muncitor”, în Revista Urzica , an IV, nr. 87, 1952, p. 3.
Voinescu G., Felea A., „Dramele vocii americii”, în Revista Urzica , an I, nr. 22 -23,1949, p.
2.
Zamfira Andreea,„Reflecții asupra impactului construcției simbolice a socialului și
politicului prin propaganda comunistă în România ”, înRevista de Științe Politice , nr.
27/2010, Editura Universitaria Craiova, Craiova, 2010 , p. 84.
ZarubaJ., „Reacționarii”, în Revista Urzica , an III, nr. 49,1951, p. 2.
1.3. Surse web:
Definiția termenului „cultura vizuală”,
http://www.artspace.ro/ro/dictionar -arta/cultura+vizuala.html (Accesat 19.12.2015) .
Istoria monedei în perioada contemporană,
http://www.bnr.ro/Perioada -contemporana –1051.aspx#pc (Accesat la 10.05.2016).
Constituția Republicii Populare Române din anul 1948,
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1574 (Accesat la 10.04.2016).
Constituția Republicii Populare Române d in anul 1952,
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1454 (Accesat 25.01.2016) .
Imaginarul social (colectiv),
https://centruldecultura.wordpress.com/2013/08/18/despre -imaginarul -social-colectiv/
(Accesat 25.11.2015).
Ordinul 100 din 1950,
http://www.cnsas.ro/documente/legislatie/Ordinul%20nr.%20100%20din%201950.pdf
(Accesat 24.12.2015).
Definiția termenului „propagandă”,

90https://dexonline.ro/definitie/propagand%C4%83 (Accesat 5.01.2016) .
Decretul nr. 58/1952 pentru colectarea produselor agricole vegetale pe anul 1952 ,
http://lege5.ro/Gratuit/g42tknbx/decretul -nr-58-1952-pentru-colectarea -produselor -agricole-
vegetale-pe-anul-1952(Accesat la 17.04.2016).
Definiția termenului „lupta de clasă”,
https://www.marxists.org/romana/dictionar/l/Lupta_de_clasa.htm (Accesat 28.12.2015) .
Definiția termenului „reactionnaire”,
http://www.toupie.org/Dictionnaire/Reactionnaire.htm (Accesat la 10.04.2016) .
2. Documente oficiale:
Rezoluția Ședinței Plenare a Comitetului Central al P.M.R. din 3 –5 Martie 1949, Editura
Partidului Muncitoresc Român, 1949 .
„Buletinul oficial al Republicii Populare Române”, 8 septembrie 1950, nr. 77, pp. 858 –859.