Depresiunea Brasovului
II. POZIȚIA GEOGRAFICĂ și LIMITE BAZINULUI DÂMBOVICIOARA
II.1. Poziția Bazinului Dâmbovicioara
II. 2. Limitele Bazinului Dâmbovicioara
II.3. Istoricul cercetărilor
III. GEOLOGIA și EVOLUȚIA PALEOGEOGRAFICĂ
III.1. Date stratigrafice și litologice
III.2. Structura și tectonica
III.3. Individualizarea Bazinului Dâmbovicioara. Complexele structurale. Evoluția rețelei hidrografice.
IV. RELIEFUL
IV.1. Elemente morfografice și morfometrice
IV.1.2. Versanții
IV.1.3. Interfluviile
IV.1.4. Hipsometria
IV.1.5. Adâncimea și densitatea fragmentării reliefului
IV. 1.6. Declivitatea
IV.2. Tipuri și forme de relief
IV.2.1. Relieful structural
IV.2.1.1. Morfostructura majoră
IV. 2. 1. 2. Văile structurale
IV. 2 .1.3. Trăsăturile morfostructurale de ordin secundar
IV.2.2. Relieful petrografic
V.2.2.1. Relieful dezvoltat pe calcare
IV.2.2.2. Relieful dezvoltat pe conglomerate
IV.2.3. Relieful periglaciar
IV.2.3.1. Agenți și procese
IV.2.3.2. Forme de relief periglaciare
IV.2.4. Modelarea actuală a reliefului
IV.2.4.1. Factorii potențiali ai morfodinamicii actuale
IV. 2.4.2. Procesele de modelare actuală
V. CLIMA
V.1. Factorii genetici ai climei
V.1.2. Circulația generală a atmosferei
V.1.3. Factorii geografici locali
V.2. Temperatura aerului
V.2.1. temperatura medie anuală
V.2.2. Temperaturile medii anuale
V. 2.3. Temperatura medie zilnică
V.2.4. Inversiunile de temperatură
V.3. Precipitațiile atmosferice
V.3.1. Precipitațiile medii multianuale
V.3.2. Precipitațiile medii lunare
V.3.3. Precipitațiile torențiale
V.4. Vânturile
V.4.1. Direcția vântului
V.4.2. Viteza vântului
V.4.3. Vânturile locale
V.5. Stratul de zăpadă
V.5.1. Durata intervalului cu strat de zăpadă
V.5.2. Grosimea stratului de zăpadă.
VI. Elemente de hidrologie
VI.1. Apele subterane
VI.2. Apele de suprafață
VI.2.1. Rețeaua hidrografică
VI.2.1.1. caracteristici morfometrice
VI.2.1.2 Scurgerea Apei
VI.2.1.3. Chimismul apei râurilor
VI.2.2. Lacurile
VII. Elemente biogeografice
VII.1. Vegetația
VII.1.1. Etajul forestier
VII.1.1.1. Etajul pădurilor de fag
VII.1.1.2. Etajul pădurilor de molid
VII.1.2.2. Etajul alpin
VII.2. Fauna
VII.2.1. Fauna făgetelor
VII.2.2. Fauna pădurilor de rășinoase
VII. 2.3. Fauna alpină
VII. 2.4. Fauna acvatică
VIII. Solurile
VIII. 1. Factorii pedogenetici
VIII.!.1. Relieful- factor pedogenetic
VIII. 1.2. Roca- factor pedogenetic
VIII. 1.3. Clima-factor pedogenetic
VIII. 1.4. Apa-factor pedogenetic
VIII.1.5. Vegetația și fauna-factori pedogenetici
VIII. 1.6. Timpul ca durată de manifestare a factorilor
Pedogenetici
VIII. 1.7. Influența antropică în procesul de pedogeneză
VIII. 2. Sistematica și răspândirea solurilor
VIII. 2.1. Clasa Molisoluri
VIII. 2.1.1. Rendzine și soluri brune-eumezobazice
VIII.2.1.2. Roci compacte carbonatice la zi și rendzine
VIII.2.2. Clasa Cambisoluri
VIII.2.2.1. Soluri brune acide
VIII. 2.2.2. Soluri brune eumezobazice și soluri brune argiloiluviale
VIII. 2.2.3. Soluri brune acide și soluri brune-feriiluviale
VIII. 2.3. Clasa Spodosolului
=== 1geografie ===
I. INTRODUCERE
În extremitatea sud-vestică a Depresiunii Brașovului, acolo unde Carpații Curburii se leagă de cei Meridionali, se individualizează un ținut muntos cu o fizionomie deosebită, reprezentând o regiune de veche circulație transcarpatică. Este vorba de Munții Piatra Craiului cu partea învecinată, Culoarul Rucăr Bran, unități în care se încadrează Bazinul Dâmbovicioarei.
Dotată cu un potențial natural de excepție, în care se încadrează diverse și spectaculoase forme de relief, o climă variată datorită poziției și caracteristicilor reliefului, înzestrată cu o floră și o faună bogată și valoroasă (Munții Piatra Craiului sunt rezervație de floră și faună), zona are un farmec aparte, unic în țara noastră.
Așezările omenești, permanente și sezoniere completează fericit elementele cadrului natural înșirându-se pe firul văilor sau risipindu-se pe plaiurile înalte, sfidând parcă înălțimile. Străvechea populare și valorificare a resurselor naturale a generat o simbioză fericită între om și mediul natural prin apariția unor așezări temporare de tipul celor pastorale, forestiere, cinegetice și turistice, conturându-se astfel un veritabil model economic, agropastoral și turistic.
Pornind de la ceste considerente, am încercat, cu vie emoție și dragoste de față aceste locuri, să redau în rândurile acestei lucrări, o analiză cât mai complexă a elementelor naturale. Astfel, vor fi prezentate în principal aspecte referitoare la cadrul natural: relief (geneză, evoluție, tipuri și forme),climă, hidrografie, vegetație, faună, soluri, care, alături de poziția geografică favorabilă, au constituit suportul apariției și dezvoltării așezărilor omenești.
În elaborarea lucrării am folosit un amplu material bibliografic care se referă la zona în studiu, dar și sinteze. De asemenea, am folosit hărții topografice la scara 1 : 25000 și hărți geologice la scara1 : 50 000. Textul este sprijinit de o serie de hărți tematice și generale și de fotografii realizate pe teren în perioada iunie 1998 – aprilie 1999.
Odată cu realizarea lucrării de față, doresc să-mi exprim recunoștința față de întreg colectivul didactic al Facultății de Geografie din Universitatea din București pentru cunoștințele dobândite pe parcursul anilor de studii universitare, dar mai ales față de domnul profesor universitar doctor Mihai Geanana și asistent universitar Oprea Răzvan, care mi-au acordat sprijin științific și moral pentru redactarea în bune condiții a lucrării.
Alături de conținutul pur științific, lucrarea constituie și o invitație adresată atât turiștilor grăbiți, care din automobil percep prea puțin di farmecul acestor locuri, cât și iubitorilor de drumeție, de a pășii în universul acestui colț al Carpaților, cu imagini de neuitat, cu oameni ospitalieri și case frumoase, obiceiuri și tradiții seculare.
II. POZIȚIA GEOGRAFICĂ și LIMITE BAZINULUI DÂMBOVICIOARA
II.1. Poziția Bazinului Dâmbovicioara
Bazinul Dâmbovicioara este situat în partea centrală a României, iar raportat la coordonatele geografico-geodezice se grefează pe arealul cuprins între meridianul de 25011`27„si cel de 25016`04„longitudine estică și între latitudinile nordice 45025`04„si 45031`45„.
Alături de configurația generală a reliefului, poziția Bazinului Dâmbovicoara influențează circulația generală a maselor de aer. Zona în studiu se află sub influența maselor de aer sud-vestice (in sud) și nord-vestice (nord), nefiind afectată de circulația nordică și estică. Acest lucru se reflectă clar în trăsăturile hidrogeografice și biopedoclimatice.
În ansamblul Carpaților, Bazinul Dâmbovicioara într-o arie de interferență a Carpaților Meridionali și Carpaților Orientali, cea ce a ridicat probleme în privința încadrării în una dintre cele două diviziuni.
Astfel bazinul studiat aparține Carpațiilor Orientali dacă limita între aceștia și Carpații Meridionali este Valea Dâmboviței – Valea Bârsei (Culoarul Tămașului). Apartenența la Carpații Orientali are la bază în primul rând alcătuirea petrografică, dar și situația tectonică, adică vârsta desfășurării aranjamentului arhitectural major, pânza de Leaota – Bucegi – Piatra Mare fiind rezultatul tectonogenezelor mezocretacice (D. Patrulius, V Mutihac). La vest de Culoarul Tămașului, Munții Făgăraș și Iezer – Păpușa sunt alcătuiți din roci metamorfice (șisturi cristaline din seria de Leaota), iar la est apar la zi numai roci sedimentare (Munții Piatra Craiului, Culoarul Rucăr – Bran, Munții Bucegi și dincolo de Valea Prahovei).
Din punct de vedere geografic , Bazinul Dâmbovicioara, este inclus Carpaților Meridionali. Această idee este susținută de însuși peisajul geografic, peisajul Grupei Bucegi, fiind, evident, mult mai apropiat de cel al Carpaților Meridionali. Alături de peisaj, peisaj menționăm calitatea Văii Prahova de discontinuitate geografică, mai clară decât Valea Dâmboviței (V. Mihăilescu, 1932; Valeria Micalevich Velcea,1961; Valeria Micalevich Velcea, Al Savu,1982).
A existat și ideea menținerii Grupei Bucegi ca o grupă unitară (Tr Constantinescu, 1980), specificul acestei grupe fiind subliniat cu mult înainte prin definirea ca sector de tranziție în cadrul Carpaților Meridionali ( V. Mihăilescu, 1946; Valeria Micalevich Velcea,1961).
În concluzie, Bazinul Dâmbovicioara se încadrează între Carpații Meridionali, Munții Bucegi, Munții Leaota, Munții Piatra Craiului și Culoarul Rucăr – Bran constituind o grupă montană unitară: Grupa Bucegi.
În cadrul acestei grupe montane, bazinul în studiu se suprapune peste Munții Piatra Craiului(corespunde versantului sud – estic care reprezintă, care reprezintă flancul vestic al unui sinclinal suspendat ) și Culoarul Rucăr – Bran (cuprinde părți din Sectorul Giuvala și sectorul sudic Dâmbovițean).
Administrativ, face parte din Județul Argeș ocupând partea de nord – est a acestuia, iar în raport cu bazinul hidrografic al Argeșului, Bazinul Dâmbovicioara, este situat în sectorul superior fiind o subunitate de ordinul III, pe stânga acestui sistem hidrografic.
Din această poziție derivă o serie de caracteristici fizico – geografice, dar și unele aspecte legate de particularitățile economico – geografice, de modul de utilizare al terenurilor. Între aceste trăsături sunt: caracteristicile morfografice și morfografice ale reliefului, potențialul climatic al acestui areal (se încadrează ținutul climatic al munților cu altitudini de peste 1700 m și al celor cu altitudini mici și mijlocii 800 – 1700m ), caracteristicile vegetației, faunei, solurilor.
În raport cu centrele urbane existente în regiune Bazinul Dâmbovicioara se află între Câmpulung și Brașov, pe DN 73, care este ramificat din DN 7 (București – Pitești – Râmnicu Vâlcea – Sibiu) și care unește cele două orașe, trece prin Podul Dâmboviței și Fundata.
II. 2. Limitele Bazinului Dâmbovicioara
Bazinul hidrografic Dâmbovicioara are forma aproximativă a unui triunghi dreptunghic în care ipotenuza este dată de muchia cuestei între Podul Dâmboviței și Vârful Baciului și dispune de o suprafață 48 km2. Are o lungime de 13 km și o lățime de 6,7 km.
La N și E se învecinează cu Bazinul hidrografic al Oltului, iar în S și V cu alte bazine hidrografice care aparțin Bazinului Hidrografic al Dâmboviței, fiind delimitat de cumpene de ape ce oscilează altitudinal între 688 și 2238,1 m.
Cumpăna estică se desfășoară între Podu Dâmboviței și Vârful Baciului, pe direcția N – S. aceasta urmărește muchia cuestei din Podu Dâmboviței prin Plaiul Mic , Plaiul Mare , Culmea Pietricelei, Culmea Prepeleacului, Muntele Pietricica pe ªaua Funduri, dincolo de care se desfășoară Creasta Sudică a Pietrei Craiului cumpăna de ape corespunzând muchiei hog – backului cu altitudini de peste 2000 m(Vârful Fundurilor – 2018 m; Vârful Pietrei – 2098 m; Vârful Lespezi – 2142; Vârful Grindului – 2193 m; Vârful La Om 2238,1 m). cumpăna estică este bine individualizată, iar afluenții Dâmboviței și Dâmbovicioarei au direcții perpendiculară pe aceasta.
Cumpăna nordică și vestică se desfășoară între Vârful La Om și Pasul Giuvala. Acesta desparte bazinul Oltului de cel al Argeșului și se suprapune în NV liniei celor mai mari înălțimi ale flancului estic de sinclinal suspendat. În vest, urmărește culmile înguste dominate de vârfuri calcaroase (martori de eroziune de tipul “gâlmelor”) în alternanță cu înșeuări largi. Cumpăna are aspect sinuos (în special în vest) datorită numeroaselor captări hidrografice, Dâmbovicioara împingându-și afluenții prin eroziune regresivă până în apropierea cumpenei de ape (in înșeuări). Începând cu Vârful La Om, pe direcția NV – SE, cumpăna de ape coboară în înșeuarea “La Table” de unde urcă în Dealul Sasu, Muntele Coja, Poiana Frumoasă, Gâlma Pleșei, Răgoaza, Vârful Găveni și până în Pasul Giuvala.
Din Pasul Giuvala și până în Podu Dâmboviței se desfășoară cumpăna sud – vestică pe direcția NE – SV. Altitudinal acesta scade de la 1265 m (Pasul Giuvala), la 688 m(Podu Dâmboviței) și urmărește în prima parte alternanța de martori calcaroși de tipul “gâlmelor” și înșeuări (Pasul Giuvala –Vârful Bacârcea – Pasul Giuvala – Muntele Giuvala), iar apoi devine sinuoasă și greu de individualizat.
II.3. Istoricul cercetărilor
Având în vedere publicațiile existente, putem delimita două etape principale de cercetare:
Prima etapă, lucrări generale referitoare la relieful României sau Carpaților cu referiri la Piatra Craiului și Culoarul Rucăr – Bran. Aceste lucrări prezintă trăsăturile morfogenetice generale fiind menționate în primul rând caracterul de creastă al Pietrei Craiului și de discontinuitate al Culoarului Rucăr – Bran (Em. de Martonne – 1907, V. Mihăilescu – 1936, N. Orghidan – 1936, Monografia Geografică a R.P.R. – 1960).
Morfologia de creastă înaltă asociată altor particularități morfostructurale au atras atenția geografilor asupra a două mari probleme: glaciațiunea pleistocenă și suprafețele de nivelare. Piatra Craiului a fost dată ca exemplu de morfologie inadecvată instalării ghețarilor (Em. de Martonne – 1907). Referitor la suprafețele de nivelare s-au emis păreri diferite (Em. de Martonne – 1907, N. Orghidan, 1936).
Situat în spațiul de interferență dintre Carpații Orientali și Carpații Meridionali a ridicat problema încadrării sale într-una din cele două mari diviziuni (Em. de Martonne – 1907); S. Mehedinți (1935), G. Vâlsan (1935); V. Mihăilescu (1932).
Primele studii de esență referitoare la această zonă a urmărit morfologia, geneza și evoluția (N. Orghidan, 1936; V. Mihăilescu, 1946).
Referiri cu privire la geologie s-au făcut încă din secolul trecut (B. Haner, 1859; Gr. ªtefănescu, 1884, Fr. Herbich, 1888, Fr. Toula, 1897), dar studii sistematice au fost declanșate după 1900 de E. Jekelius (1916 – 1926) care a realizat și prima hartă geologică (publicată în 1938), iar după 1930 s-au detașat lucrările lui N. Oncescu (1935, 1938, 1939).
Etapa după 1960.
Lucrarea “Piatra Craiului. Considerații geomorfologice” (Valeria Micalevich Velcea,1961) reprezintă prima publicație consacrată în exclusivitate geomorfologiei. Dintre aspectele menționate aici menționăm: stabilirea limitelor, delimitarea celor trei unități morfografice (Piatra Craiului Mare, Piatra Mică, Pietricica,), tipurile de relief reprezentativ (structural, glaciar, periglaciar) etc. tot în această etapă sunt publicate lucrări generale despre relieful României sau Carpații românești, cu referiri și la Piatra Craiului și la Culoarul Rucăr – Bran, dar care se remarcă prin mediul mai profund de abordare a problemelor expuse. Cităm astfel sinteze geografice (I. Sârcu, 1971; P. Coteț,1973; Gr. Posea & Colab., 1974; AL. Roșu, 1980; Valeria Micalevich Velcea, Al. Savu, 1982; Valeria Micalevich Velcea,1987; Tratatul de Geografie, vol. III) și lucrări generale asupra carstului (M. Bleahu, T. Rusu, 1965; T. Naum, M. Grigore,1974; Gr. Posea & Colab., 1974; M. Bleahu & Colab., 1976; M. Bleahu, 1982; C. Goran, 1983) sau lucrări care se axează pe clima acestei zone.
Dintre aspectele ridicate în această etapă amintim:
Definirea Munților Piatra Craiului și Culoarul Rucăr – Bran ca două unități aparte sau includerea Munților Piatra Craiului în Culoarul Rucăr – Bran (V. Mihăilescu, 1963);
Geneza și evoluția rețelei hidrografice (T. Constantinescu, 1985, 1987, 1992).
Circulația apelor subterane (T. Constantinescu, 1977, I. Orășanu & Colab., 1984);
Particularitățile morfologice ale bazinului (T. Constantinescu, 1980, 1992, 1994);
Studierea topoclimatelor existente în Bazinul Dâmbovicioara.
Studiile geologice, întocmirea hărții la scara 1 : 50 000 și editarea acesteia (1971, 1974) ori publicații (D. Patrulius, 1963, 1966, 1969; Ileana Popescu, 1967; R. Dumitrescu, 1978; I. Popovici, 1978), au adus date noi, mai ales de natură stratigrafică și tectonică:
Prezența a două tipuri de conglomerate;
Precizări privind limitele, stratigrafia și tectonica;
Principalele etape în geneza și evoluția Sinclinalului Piatra Craiului.
Sintetizând, se poate afirma că cercetarea acestei zone a început în a doua etapă cu toate că din punct de vedere geologic există importante date și înainte de 1960.
III. GEOLOGIA și EVOLUȚIA PALEOGEOGRAFICĂ
III.1. Date stratigrafice și litologice
Din punct de vedere geologic, Bazinul Dâmbovicioara este inclusă în unitatea Leaota – Bucegi – Piatra Mare, unitate care circumscrie Munților Bucegi, Leaota, Postăvarul, Piatra Mare, Piatra Craiului și Culoarul Rucăr – Bran. Aceasta se încadrează în zona cristalino-mezozoică a Carpaților Orientali având rol de pânză ce ar putea fi denumită pânza Leaota – Bucegi – Piatra Mare. Din vest este încălecată de pânza Getică în lungul faliei Iezer-Păpușa (V. Mutihac, 1990).
Fundamentul cristalin este constituit din șisturi cristaline din seria de Leaota (Complexul Călușu – Tămășel) care au fost metamorfozate în ciclurile hercinice (I. Popovici, 1978).
Cuvertura mezozoică s-a depus în intervalul Jurasic inferior – Cretacic superior, aria în care se încadrează Bazinul Dâmbovicioara suferind mișcări de oscilare pe verticală și cunoscând succesiv mai multe faze de exondare și faze de submersie.
În Jurasicul inferior (Liasic – Dogger), peste șisturile cristaline se depun straturi relativ subțiri de gresii calcaroase și microconglomerate (Ileana Popescu, 1967).
Într-un al doilea ciclu (din Oxfordian și până în Tithonic) se depune marea stivă a calcarelor de Stranberg ce include calcare oolitice recifale, brecioase sau calcare în plăci. Aceste calcare aflorează pe ambele flancuri ale sinclinalui suspendat și în Culoarul Rucăr – Bran și deși aria lor este mult mai mică decât cea a conglomeratelor (43,8 % din suprafața Bazinul Dâmbovicioara), se impun în ansamblul peisajului ocupând zonele de altitudine maximă. Vârfuri cu altitudine peste 1700 m din Munții Piatra Craiului sunt exclusiv pe calcare ca și cele de + 1700 m din vestul Culoarului Rucăr – Bran sau de + 1300 m din partea centrală.
Deasupra calcarelor urmează depozite de vârstă Barremiană care sunt depuse insular în sudul bazinului, fiind constituite în principal din marnocalcare. Acestea aflorează pe Valea Dâmbovicioarei în amonte, dar în principal în aval de satul Dâmbovicioara. Raportat la suprafața bazinului, marnocalcarele ocupă aproximativ 41 % din suprafața acestuia.
Peste calcarele Tithonice și malnocalcarele bareniene s-au depus, transgresiv, conglomeratele Apțian superioare. Aceste conglomerate conțin elemente calcaroase și cristaline bine cimentate într-o matrice grezo-calcaroasă (Ileana Popescu, 1967). Referitor la poziția în cadrul Bazinul Dâmbovicioara, conglomeratele Apțian superioare aflorează doar în partea nordică a acestuia, iar în est în cadrul Culoarului Rucăr – Bran, lipsesc în totalitate, lucru pus pe seama ridicărilor din orogeneza austrică (in urma căreia au fost îndepărtate prin eroziunea datorită coborâri nivelului de bază). (T. Constantinescu, 1994).
Din Albian și până la finele Cretacicului (dar în principal în Vraconian, Cenomarian) s-au depus transgresiv straturi groase de conglomerate în care predomină elementele cristaline într-o matrice grezo-argiloasă (Ileana Popescu, 1967). Conglomeratele Vraconian-Cenomarian au acoperit în totalitate conglomeratele Apțian superior din zona axului de sinclinal și calcare din Culoarul Rucăr – Bran , dar eroziunea le-a îndepărtat de pe mari suprafețe. În faza actuală se găsesc numai în partea sudică și estică a Bazinului Dâmbovicioara (la sud de Valea Muierii la altitudini de peste 1400 m, iar în Culoarului Rucăr – Bran la altitudini de peste 1200m).
În lungul râurilor principale de bazinet s-au depus cele mai noi formațiuni sedimentare formate din pietrișuri și nisipuri, acestea ocupând o suprafață foarte mică.
Așadar, în cadrul Bazinului Dâmbovicioara se remarcă două tipuri principale de depozite mezozoice: calcarele și conglomeratele. Acestea ocupă împreună 95,9 % (46 Km2) din suprafața bazinului din care 43,8 % (21 Km2) revin calcarelor și 52,1 % (25 Km2) conglomeratelor. Calcarele, deși ocupă o suprafață mai mică se impun in peisaj altitudinile cele mai mari și prin formele de relief generate de acestea (chei, lapiesuri de stratificație, văi oarbe etc).
III.2. Structura și tectonica
Definit drept o mare depresiune cu structură în ansamblu sinclinală Culoarul Dâmbovicioara se remarcă prin trei aspecte structuralo-tectonice majore: suprafețe cvasiorizontale, cute și falii (D. Patrulius, 1969).
Punctele sunt reprezentate în Culoarul Dâmbovicioara de o serie de sinclinale (Piatra Craiului, Airnea, Fundata, Bran) și anticlinale (Valea Coacăza, Valea Ulmului, Valea Grădiștei). Dintre acestea, cel mai important pentru zona în studiu este sinclinalul suspendat Piatra Craiului, care prezintă o puternică asimetrie, având flancul vestic mult mai ridicat decât cel estic. Flancurile sinclinalului Piatra Craiului au caractere cuestiforme, dar în special cel vestic în nordul căruia stratele sunt redresate până la verticală (hog-back). În sud se remarcă Cuesta Pietricica, reversul acesteia putând fi considerat o suprafață cvasistructurală fragmentată de văi consecvente pe flancul estic al sinclinalului Piatra Craiului sunt caracteristice Cuestele secundare, caracterul structural fiind mai șters. Suprafețele cvasiorizontale sunt caracteristice sectorului Giuvala din Culoarul Rucăr-Bran.
Dintre aspectele tectonice specifice menționăm faliile . în cadrul Bazinului Dâmbovicioara se constată două grupe de faze:
Falii care traversează întregul sinclinal și care afectează întreaga pătură de sedimente mezozoice;
Falii care afectează numai flancul vestic de sinclinal și mai ales stiva de calcare.
O importanță deosebite au faliile din prima categorie; acestea având direcții vest-est și despărțind compartimente care au fost mai mult sau mai puțin înălțate tectonic. Astfel, de blocurile mai ridicate au fost îndepărtate conglomeratele în care râurile au săpat chei.
De asemenea faliile au influențat circulația subterană a apei și evoluția rețelei hidrografice din Bazinul Dâmbovicioarei.
Structura și litologia sunt doi factori pasivi ai reliefului, aceștia reprezentând suportul manifestării agenților externi prin diferite procese și rezultând forme de relief specifice.
III.3. Individualizarea Bazinului Dâmbovicioara. Complexele structurale. Evoluția rețelei hidrografice.
Individualizarea morfologică a bazinului este rezultanta cuplului tectonică-eroziune diferențială în cadrul mai multor etape care pot fi corelate cu marile complexe structurale (Borăscu, Râu ªes, Gornovița), dar nu și sincronizate (T. Constantinescu, 1985). Nu se poate vorbi mai ales în Piatra Craiului de suprafețe de nivelare tipice, ci de niveluri corespunzătoare complexelor menționate.
Etapa I (cretacic superior-eocen superior).
La sfârșitul cretacicului apele mării se retrag spre nord (spre Depresiunea Brașovului) zona evoluând subaerian. Acestea se prezintă sub forma unei suprafețe cu înclinarea generală vest-est. Prin urmare, paleorețeaua respectivă se prezintă asemenea direcției vest-est (sud vest-nord est), izvoarele găsindu-se pe masivele cristaline din vestul Culoarului mezozoic Dâmbovicioara, dar nu departe de acestea. Nivelul de bază spre care paleorețeaua se retrage corespunde actualei Depresiunii a Brașovului (care era acoperită cu apă) iar cea mai mare parte a paleorețelei era dezvoltată pe conglomerate vrano-cenomaniene.
Etapa a II-a (eocen superior-miocen inferior).
Procesul esențial al acestei etape este fragmentarea paleorețelei pe aliniamentul flancului estic de sinclinal (in urma ridicărilor generate de masa cristalină din vest – orogeneza pireniană), paleocuesta Coacăza fiind formă de relief predominantă în regiune. Râurile (Paleo-Coacăza, Paleo-ªirnia) își au acum obârșia pe reversul Paleocoestei Coacăza. Importantă pentru această etapă este și apariția grabenului Podu Dâmboviței care a determinat apariția unui nivel de bază foarte activ și a atras atât apele de suprafață cât și pe cele subterane.
În această etapă pot fi identificate trei faze de modelare a complexelor structurale: Borăscu II, Borăscu III, Râu ªes I.
Faza Borăscu II, este prima și cea mai îndelungată etapă de modelare (sfârșitul Cretacicului și până la sfârșitul Eocenului). O bună parte din acest timp a fost necesară pentru îndepărtarea conglomeratelor apțiene și vracono-cenomaniene, la calcare ajungându-se relativ târziu. Drept urmare, cele mai mari altitudini ale bazinului pot fi atribuite acestui ciclu modelator (+2150 m; între vârful La Om – 2238,1 m și vârful Pietrei – 2098 m) (N. Orghidan, 1936; G. Niculescu, 1965; E. Nedelcu, 1976; Valeria Velcea,1987).
Faza Borăscu II (oligocen). Include sectorul de creastă între vârful Pietrei – 2098 m și vârful Arsma – 1965 m, altitudinea medie fiind de +2000 m.
Faza Râu ªes I (Miocen inferior) corespunde suprafețelor cu altitudini actuale cuprinse între 1550 – 1800 m. sunt diferențe altimetrice între suprafețele calcaroase și cele conglomeratice, efect al eroziunii selective, diferențiindu-se astfel două niveluri: + 1750 și +1600 m.
Nivelul calcaros (+ 1750 m) include sectorul de creastă al Pietricicăi iar cel conglomeratic (+1600 m) poate fi urmărit pe interfluviile Vlădușca-Grindu, Grindu-Valea Lespezi, Valea Lespezi-Valea Căpățânelor, Valea Căpățânelor- Valea Steghii. Nivelul conglomeratic se pune în evidență printr-o ușoară ruptură de pantă și diminuarea declivității (T. Constantinescu, 1985).
Etapa a III-a (Miocen superior-Pliocen inferior).
Principala caracteristică a acestei etape este reprezentată prin cea de-a doua fragmentare a paleorețelei pe aliniamentul de flanc estic. Acest fenomen s-a produs în urma punerii la zi a calcarelor din flancul estic de sinclinal, acesta devenind linie de separare a apelor. După punerea la zi a calcarelor, paleorâurile (ªirna și Coacăza) se infiltrează în rocă, valea devenind oarbă și suspendată în aval. Râurile infiltrate în calcare și-au schimbat brusc direcțiile dirijindu-se invers decât la suprafață, spre axa de sinclinal, dar și pe direcțiile accidentelor tectonice. În același timp, bazinetul tectonic Podu Dâmboviței prezenta un nivel de bază scăzut, ceea ce a dus la apariția unui torent ce evolua regresiv de la nord spre sud(Torentul Dâmbovicioara). Totodată, bazinetul tectonic Podu Dâmboviței reprezenta și un punct de convergență pentru apele subterane. Valea Dâmbovicioarei nu s-a format printr-o eroziune regresivă clasică, fenomenul fiind mult mai complex. Torentul Dâmbovicioara avea un debit modest neavând surse de alimentare, pentru că la nord râurile păstrează încă direcția vest – est până la calcarele din flancul estic, unde se infiltrează. Prin înălțarea unor sectoare (din centrul și sudul Bazinului Dâmbovicioara )pe aliniamentele faliilor principale au fost aduse la zi calcarele din aceste compartimente. Aceste sectoare prezintă grote sau cursuri subterane (circulația subterană existând de când au fost puse la zi calcarele din flancul estic). În compartimentele neînălțate tectonic, valea era modelată în conglomerate și evolua regresiv.
Astfel, la sfârșitul acestei etape vom avea o alternanță de sectoare calcaroase înălțate, cu o bună circulație subterană a ape își sectoare pe conglomerate, cu văi oarbe.
Faza Râu ªes II (Miocen superior).
Și în această fază eroziune diferențială a generat două niveluri: 1350 – 1550 m pe calcare și 1250 – 1450 m pe conglomerate.
Nivelul calcaros (1350 – 1550 m) prezintă cea mai clară dezvoltare în zona “La Stâncă” de pe reversul cuestei Pietricica, dar și pe aliniamentul de eroziune care formează cumpăna nord – vestică a Bazinului Dâmbovicioara până în Vătarnița, Muntele Giuvala, Muntele Colților, Vârful Găveni (Gr. Posea,1998).
Nivelul conglomeratic (1250 – 1450) se păstrează sub forma unor martori de eroziune în nordul Bazinului Dâmbovicioara, pe dreapta Văii Seci a Pietrelor.
Faza Gornovița I (Pliocen).
Suprafețele modelate în această fază prezintă altitudini de 1100 – 1300 m.
Pe partea dreapta a Dâmbovicioarei suprafața Gornovița I se prezintă sub forma unor interfluvii prelungi, rotunjite sau plate. Reprezentative sunt interfluviile dintre Valea cu Apă și Valea Muierii (Culmea lui Cașotă – Plaiul Mare – Poiana Cuibul Uliului) sau Culmea Ulucelor, Culmea Pietricelei și Culmea Pădurichi. Nivelul Gornovița I se extinde pe partea dreaptă a Dâmbovicioarei, între aceasta și Valea Izvorului Sec.
Etapa a IV-a (Pliocen superior-Pliocen inferior) .
În această etapă, grotele din compartimentele calcaroase, înălțate sau prăbușite rezultând cheii care s-au unit cu văile oarbe izolate de pe conglomerate formând astfel Valea Dâmbovicioarei. Aceasta a evoluat apoi regresiv captând cursurile de apă care veneau de pe flancul vestic de sinclinal. Evoluția regresivă a Văii Dâmbovicioara, continuă și astăzi în sectorul de origine “La Table” – Joaca. Valea Coacăza situată la est de flancul estic al sinclinalului Piatra Craiului, a continuat să se adâncească până când au fost puse la zi șisturile cristaline. Aceasta au determinat râului să evolueze regresiv, iar cu ajutorul circulației subterane a reușit să traverseze bariera de calcare și să împingă spre vest cumpăna de ape. De asemenea, se produc captări și între afluenții Văii Izvorului Sec și Văii ªirnea și Răgoaza, cumpăna de ape fiind aici foarte sinuoasă.
In partea sudică a bazinului, de la confluența râului Dâmbovicioara cu Dâmbovița și până în apropierea satului Dâmbovicioara, de-o parte și de alta a Dâmbovicioarei, se remarcă umeri de vale la altitudinea de 1000 m, care au fost incluși complexului Gornovița II. (T. Constantinescu, 1985).
Așadar, individualizarea morfologică a Bazinului Dâmbovicioara reprezintă un complex geomorfologic complex și îndelungat începând la sfârșitul cretacicului și început în cuaternar.
IV. RELIEFUL
IV.1. Elemente morfografice și morfometrice
Morfologia și morfometria Bazinului Dâmbovicioara depind direct de structură și alcătuirea petrografică. Aceștia sunt factori pasivi care influențează aspectul interfluviilor, versanților și văilor sau gradul de adâncire.
IV.1.1. Sistemul de văi clasificat în concepția Horton-ªtrahler, este format din cinci ordine de mărime fiecare cu fizionomie și caractere mofrometrice și morfografice, specifice în funcție de gradul de evoluție și de influențele litologice și structurale.
Văile de ordin I sunt cele mai frecvente și cele mai recente. Acestea prezintă lungimi medii de 0,3 Km, în profil transversal sunt simetrice, în forma literei “V”, iar profilul longitudinal are o pantă mare și o desfășurare neconformă cu structura.
Văile de ordin II au lungimi medii de 0,5 Km profilul transversal simetric sau asimetric funcție de aliniamentele structurale și o îmbinare medie a profilului longitudinal.
Văile de ordinul III de pe partea dreaptă a râului Dâmbovicioara au medii mici și sunt dezvoltate în jurul unor zone de confluență condiționate de litologie (conglomerate) și falii, de unde se formează văi de ordin IV. Pe partea dreaptă a Dâmbovicioarei (in Bazinul Izvorului Sec), văile de ordinul III au lungimi mai mari (1,5 Km), acestea dezvoltându-se în exclusivitate pe calcare.
Văile de ordinul IV sunt afluenții principali ai Dâmbovicioarei (Valea Seacă a pietrelor, Valea cu Apă, Valea Muierii, Valea Ulucelor, Valea Izvorului Sec). Au lungimi medii mai mari (2,5 Km), iar în profil transversal se înregistrează treceri de la un profil evazat (când râul traversează o zonă cu conglomerate), la unul îngust cu aspect de cheie (in zonele cu calcare). În profil longitudinal, văile de ordin IV au o înclinare relativ mică și prezintă rupturi de pantă.
Cel mai mare ordin de mărime (V), îl are Valea Dâmbovicioara în aval de cabana Brusturet (confluența Văii cu Apă și Valea Seacă a Pietrelor). Ca și la văile de ordinul IV profilul transversal al Văii Dâmbovicioara este mai îngust acolo unde apar la zi calcarele (cheile Dâmbovicioara și cheile Brusturetului) și mai evazat în zonele cu conglomerate (sectoare de bazinet – Bazinetul Dâmbovicioara, Bazinetul Valea Rea).
IV.1.2. Versanții
În funcție de forma lor, versanții din cadrul bazinului hidrografic Dâmbovicioara se prezintă predominant convecși și drepți, iar din punct de vedere al pantei, de la moderat până la puternic înclinați.
În privința morfodinamicii versanților, se disting două sectoare: cel crionival, ce se suprapune etajului bioclimatic alpin și subalpin și cel fluvio-torențial din etajul pădurilor de molid și foioase.
În sectorul crionival, versanții sunt abrupți, afectați de procese periglaciare: criogene (gelivația, livație, solifluxiune) și gravitaționale (torenți de pietre, prăbușiri).
În sectorul fluvio-torențial unde modelarea versanților este încetinită din cauza protecției oferite de vegetația forestieră, se remarcă eroziunea torențială. Arealele recent defrișate și cele cu pajiști sunt afectate de spălare în suprafață.
IV.1.3. Interfluviile
Interfluviile de ordinul V se desfășoară în general pe direcția nord-sud și reprezintă cumpăna de ape dintre Bazinul Dâmbovicioara și Bazinul Dâmboviței sau Bazinul Turcului din Culoarul Rucăr-Bran. Aceste interfluvii sunt condiționate de structură, rezultând flancurile sinclinalului suspendat Piatra Craiului, dar și de petrografie, fiind dezvoltate în exclusivitate pe calcare. Interfluviile de ordinul V sunt ascuțite și au suferit modificări locale prin înaintările regresive ale unor afluenți ai râului Turcu (râul Coacăza). (T. Constantinescu, 1985).
Interfluviile de ordinul IV, se desfășoară între afluenții principali ai Dâmbovicioarei. Dispoziția acestora este conformă cu înclinarea flancului de sinclinal (NV-SE) pe partea dreaptă a Dâmbovicioarei. Pe partea stângă, interfluviul de ordinul IV s-a format în urma pătrunderii prin regresiune a râului Izvorul Sec peste flancul estic de sinclinal. Ulterior, acesta a suferit modificări datorită înaintării regresive a afluenților Dâmbovicioarei care aveau nivelul de bază mai coborât. Astfel, interfluviile de ordinul IV reflectă în principal influența structurii și au aspecte ascuțite, rotunjite sau este alcătuit din mai multe culmi secundare și vârfuri legate între ele prin înșeuări largi (cumpăna vestică a Bazinului Dâmbovicioara între Gâlma Pleșei și vârful Găvenii).
Interfluviile de ordinul III sunt condiționate atât de litologie dar și de structură. La fel și interfluviile de ordinul II și I, care au lungimi mici și orientări variabile în funcție de condițiile locale.
IV.1.4. Hipsometria
Hipsometric, cea mai mare parte a Bazinului Dâmbovicioara se încadrează dintre 1000 și 1400 m și cuprinde părți din Culoarul Rucăr-Bran (sectorul Giuvala), centrul și nord-estul bazinului (suprafețele de nivelare Gornovița și Râu ªes II). Sectorul vestic și nord-vestic al Bazinului Dâmbovicioarei, care corespunde flancului estic al sinclinalului suspendat Piatra Craiului are altitudinile cele mai mari (peste 1800 m).
Se remarcă o linie a marilor înălțimi (cumpăna vestică și nord-vestică) unde altitudinile cresc treptat din vârful Pietricica (1763,8 m), vârful Fundurilor (2018 m), vârful Pietrei (2098 m), vârful Lespezi (2142 m), vârful Grindului (2193 m), și până în vârful La Om (Piscul Baciului – 2238,1 m).
Altitudinile cele mai mici (sub 1000 m) sunt caracteristice sectorului inferior al Dâmbovicioarei (bazinetele tectono-erozive Dâmbovicioara și Podul Dâmboviței), iar altitudinea minimă de 735 m este marcată prin confluența Dâmbovicioara – Dâmbovița.
Altitudinea media este de 1486,5 m, iar fragmentarea maximă de 1503 m evidențiază un potențial morfodinamic ridicat.
IV.1.5. Adâncimea și densitatea fragmentării reliefului
Adâncimea fragmentării reliefului reflectă profunzimea până unde a ajuns eroziunea liniară a apelor curgătoare dar și intensitatea mișcărilor tectonice. Energii mari de relief se înregistrează în zona înălțimilor maxime sin vestul și nord-vestul Bazinului Dâmbovicioara (peste 500 m) și sunt rezultatul tectonicii. Valori mari ale adâncimi fragmentării reliefului generate de evoluția rețelei de văi și litologie se întâlnesc în zona cheilor de pe cursul Dâmbovicioarei. Cele mai mici valori ale energiei de relief (sub 200 m) sunt în depresiunile tectono-erozive Dâmbovicioara și Podu Dâmboviței sau în zonele interfluviale înalte unde suprafețele de nivelare au extindere mare (Pietricica, Ciocanu).
Densitatea fragmentării reliefului, relevă prin repartiția valorilor, o strânsă legătură cu evoluția generală a Bazinului Dâmbovicioara și cu unele diferențieri litologice.
Cele mai mari valori (peste 4 Km/ Km2) se întâlnesc în lungul Dâmbovicioarei și în lungul unor puncte de confluență condiționată de natura petrografică. Conglomeratele, mai puțin rezistente la eroziune, au permis dezvoltarea rețelei de văi și deci valori mari ale densități fragmentării reliefului.
În partea superioară a interfluviilor înalte și în special acolo unde suprafețele de nivelare au extensiune mare (Pietricica, Ciocanul, “La Stână”), sunt caracteristice valori mici ale densității fragmentării reliefului (sub 2 Km/ Km2).
Adâncimea și densitatea fragmentării reliefului oferă informații referitoare la morfodinamică ce prezintă implicații în modul de utilizare al terenurilor.
IV. 1.6. Declivitatea
Este dependentă de gradul de fragmentare al regiunii, de înălțarea mai accentuată a jumătății nordice, de desfășurarea principalelor litofaciesuri și structura geologică.
Pante mari (peste 350), sunt în partea de nord-vest a Bazinului Dâmbovicioara sau pe cursul râului Dâmbovicioara. Acolo unde apar la zi calcarele, pantele pot atinge chiar valori de 900. Aceste pante favorizează procesele gravitaționale (rostogoliri, prăbușiri) și formarea de grohotișuri.
Suprafețele slab înclinate (sub 100) sunt caracteristice bazinetelor depresionare și suprafețelor de eroziune. În mare parte aceste suprafețe sunt defrișate și acoperite cu pășuni (la altitudini mai mari) sau fânețe (la altitudini mai mici). Din punct de vedere morfodinamic, pantele puțin înclinate sunt caracterizate prin procese de nudație foarte slabe (șiroire difuză și eroziune în suprafață) și procese gravitaționale slabe de tipul solifluxiunilor.
Tranziția dintre aceste categorii de declivitate se face prin pante de 10 – 350 ,pante care favorizează eroziunea liniară (ravenări, torențialitate) și solifluxiunile. În general aceste suprafețe sunt bine împădurite.
IV.2. Tipuri și forme de relief
În cadrul Bazinului Dâmbovicioara se remarcă trei tipuri de relief: structural, carstic și periglaciar. Specificul este marcat, printre altele, de morfogeneză, care etalează caracterul poligenetic al formelor de relief.
IV.2.1. Relieful structural
Relieful structural este component dominant și coordonator în morfologia bazinului prin stratificația și poziția stratelor. Astfel, structura geologică este pusă în evidență prin două aspecte de fond.
Primul, se referă la faptul că aproximativ 75 % din suprafața Bazinului Dâmbovicioara reprezintă flancurile unui sinclinal suspendat (cu flancul vestic proeminent ca rezultat al tectonicii), unități morfostructurale în ansamblu, materializate morfologic prin hog-backuri (in nordul bazinului) și cueste (in sud). Restul de circa de 25 % reprezintă o suprafață cvasiorizontală cu altitudini de 1200 – 1300 m, intens tectonizată și pe care eroziunea a modelat martori de eroziune calcaroși de tipul “gâlmelor” (Culoarul Rucăr-Bran, Sectorul Giuvala).
Al doilea, la fel de concludent, este marcat prin “explozia” de forme structurale de dimensiuni mai mici modelate în cadrul unităților mai sus amintite (T. Constantinescu, 1994).
IV.2.1.1. Morfostructura majoră
Includem aici structurile monoclinale (hog-backurile și cuestele) și structurale cvasiorizontale.
Structurile monoclinale
A.1. Hog-backurile
Caracterul hog-back este definit de cei doi versanți cu pante care depășesc în majoritatea cazurilor 350 și de înclinarea mare a stratelor geologice, uneori până la verticală.
În cadrul bazinului hidrografic Dâmbovicioara sunt incluse: versantul sud-estic al hog-backului din Piatra Mare (dintre Valea Grindului și Valea în Apă) și versantul sud-vestic al hog-backului instalat pe flancul estic de sinclinal. Un rol important în peisaj îl are hog-backul dintre Valea Grind și Valea Steghea. Versantul estic al acestuia se caracterizează prin două sectoare morfolitologice: unul superior, calcaros, și unul inferior, conglomeratic.
Sectorul superior calcaros este format în cea mai mare parte din capetele stratelor de calcar care se materializează în relief prin cueste secundare, relief rezidual, brâne, hornuri etc. În sectorul conglomeratic, locul crestelor secundare, brânelor și hornurilor din partea superioară este luat de interfluvii și văi consecvente. Muchia hog-backului corespunde altitudinilor maxime din Bazinului Dâmbovicioara, se prezintă sub forma unei linii în zig-zag și este materializată printr-o alternanță de vârfuri și înșeuări mai mult sau mai puțin pronunțate (Valeria Micalevich Velcea, 1960). Ca subunități ale acestui hog-back menționăm: Hog-backul Grind – între Valea Grind și Valea Steghea. aici stratele prezintă o înclinare mare (60 0– 90 0), iar pantele se mențin peste 550.
Hog-backul Arsura – între ªaua Funduri și Sălăstruc, la sud de hog-backul Grind. Stratele geologice au înclinări mai mici, constituind subunitatea de trecere spre Cuesta Pietricica din sud. Hog-backul estic este mai slab individualizat fiind reprezentat de martorii de eroziune calcaroși. Stratele de calcar au înclinări mari, iar în Bazinului Dâmbovicioara se încadrează numai versantul estic al acestui hog-back pe care s-au instalat văi consecvente. Muchea hog-backului corespunde cumpenei nord-estice a Bazinului Dâmbovicioara și este materializată prin alternanța “gâlmelor” calcaroase cu înșeuările largi.
A.2. Cuestele
Partea central-vestică a Bazinului Dâmbovicioara reprezintă o cuestă, limita dintre aceasta și hog-backul din nord fiind marcată printr-o falie (T. Constantinescu, 1994).
Caracterul de cuestă este definit de morfostructura generală: un monoclin cu straturile înclinate de la est la vest sub un unghi de maxim 350 și versanții asimetrici cu pante peste 550, cel vestic (frontul) și sub 350 cel estic (reversul). În Bazinul hidrografic Dâmbovicioara se încadrează numai reversul cuestei Pietricica și deci ne vom referi numai la acesta.
Privit în ansamblu, reversul cuestei Pietricica poate fi caracterizat drept o suprafață cvasistructurală fragmentată de văi consecvente sau consecvent-subsecvente (T. Constantinescu, 1994). Se constată diferențe între partea nordică și sudică sau între sectorul superior și cel inferior. Între partea nordică și cea sudică sunt diferențe de altitudine (1800 m în nord – Vârful Arsura și 1300 m în sud – Sub Pietricică) sau în ceea ce privește unghiul de înclinare al statelor (mai mare în nord). Reversul, reprezintă continuarea sudică a versantului sud – estic al hog-backului Piatra Mare și deci, se păstrează și aici cele două sectoare morfolitologice (superior calcaros și inferior conglomeratic), contactul dintre ele făcându-se printr-o ruptură de pantă mai mult sau mai puțin pronunțată. Suprafețele superioare calcaroase apar mai unitare, iar în sectoarele unde declivitatea medie nu depășește 150 (La Sălătruc și La Stână), unitatea suprafețelor structurale este deteriorată doar de doline (T. Constantinescu, 1994).
Muchea cuestei reprezintă o parte din cumpăna vestică a Bazinul hidrografic Dâmbovicioara, își menține ca și în cazul hog-backului de la nord aspectul de linie în zig-zag, dar considerabil mai atenuată, iar vârfurile și înșeuările, atât de caracteristice în nord, aici sunt abia schițate, iar în sud dispar.
În cadrul Cuestei Pietricica se pot delimita două subunități:
Cuesta Sălătruc, în nord, se desfășoară între Valea Căprioarei (afluent al Văii cu Apă) și Valea Ursului (afluent al Văii Muieri). Stratele prezintă înclinări de 30 – 350, iar pantele de 20 – 250.
Cuesta Sănelor, la sud de aceasta, se caracterizează prin valori mai mici ale înclinării stratelor și declivității.
În amonte de cabana Brusturet, de o parte și de alta a Văii Seci a Pietrelor se află două șiruri de cueste formate din strate de conglomerate apțiene ce aparțin flancului estic șl sinclinalului suspendat Piatra Craiului (T. Constatinescu, 1994).
Șirul de cueste dezvoltat pe partea stângă a Văii Seci a Pietrelor este mai slab individualizată și apare în nord-estul bazinului Văii Seci a Pietrelor.
Acestea au reversul marcat de pante accentuate datorită eroziunii puternice exercitate de afluenții Văii Seci a Pietrelor în partea inferioară. Acești afluenți formează văi consecvente cu un profil longitudinal cu pantă mică în partea superioară și din ce în ce mai mare în partea inferioară(la confluența cu Văii Seci a Pietrelor), unde apar și praguri.
Frontul acestui șir de cueste apare la contactul dintre conglomeratele apțiene și calcarele tithonice, unde, prin eroziune diferențială s-au instalat văi subsecvente.
Versanții acestor văi subsecvente sunt reprezentați în vest de capetele stratelor de conglomerate (frontul cuestei), iar în est de versantul vestic al hog-backecului estic .
Șirul de cueste dezvoltat pe partea dreaptă a Văii Seci a Pietrelor este foarte bine individualizat și se extinde între acest râu și axul sinclinalului Pietriei Craiului.
Afluenții pe dreapta ai Văii Seci a Pietrelor formează în acest sector văi absecvente cu numeroase praguri în albie (Valea Steghea, Valea Grindu etc). Reversul acestui șir de cueste are pante mici și este slab fragmentat, iar frontul este reprezentat de versantul vestic al Văii Seci a Pietrelor
B. Structurile suborizontale
Structurile suborizontale sunt caracterizate prin orizontalitatea sau înclinarea foarte slabă a statelor geologice.
În cadrul Bazinului hidrografic Dâmbovicioara, astfel de structuri se întâlnesc în partea estică și sud-estică, mai precis în sectorul Giuvala al Culoarului Rucăr – Bran, la altitudini cuprinse între 1200 – 1300 m.
Structura suborizontală inițială a fost intens tectonizată, astfel încât după un sistem bine dezvoltat de falii, unele sectoare au suferit ridicări (D. Patrulius, 1969). Ulterior, în aceste sectoare înălțate (+1300 m), eroziunea a fost mai accentuată, iar conglomeratele vracono – cenomaniene au fost denudate. Au rezultat suprafețe structurale orizontale (poduri – Podul Giuvalei și Podul Găvenii) în care s-au adâncit văi simetrice și s-au pus în evidență martori de eroziune calcaroși de tipul “gâlmelor” (Vârful Bacârcea, Vârful Găvenii).
In sectoarele mai puțin înălțate conglomeratele vracono-cenomaniene nu au fost înlăturate. Văile sunt tot simetrice, dar au versanți mai puțin înclinați, iar martori de eroziune conglomeratici sunt mai puțin șterși, astfel încât suprafețele structurale sunt mult mai bine puse în evidență (Podu Ciocanu).
IV. 2. 1. 2. Văile structurale
Văile structurale sunt în strânsă legătură cu marile unități morfostructurale. Astfel, cele mai frecvente sunt văile consecvente, datorită bunei dezvoltări și a celor două flancuri ale sinclinalul suspendat Piatra Craiului. Aceste văi s-au dezvoltat pe fețele statelor geologice cu precădere pe partea dreaptă a Dâmbovicioarei (toate văile situate pe dreapta Dâmbovicioarei în amonte de valea Ulucilor, valea Peșterii, valea Muierii, Valea cu Apă, valea Steghea, valea Grindu) și pe stânga Văii Seci a Pietrei. Văile consecvente au profile transversale simetrice și sunt puțin adâncite, doar văile principale fiind adâncite mai mult în pătura de conglomerate.
Văile subsecvente se extind la baza crestelor având un versant abrupt (frontul cuestei) și unul lin. în cadrul Bazinului Dâmbovicioara, cel mai tipic sector de vale subsecventă este Valea Seacă a Pietrei între cabana Brusturet și “La Table”. Versantul drept este puternic înclinat (pante peste 550) format din capetele stratelor de conglomerate (este frontul unui șir de cueste), iar versantul stâng are pante mai mici .
Văile obsecvente sunt cele care curg în sens invers înclinării stratelor. Acestea se caracterizează prin simetrie și au un profil longitudinal cu multe praguri și chiar cascade rezultate din stratele dure pe care le retează. Văi obsecvente formează afluenții Văii Seci a Pietrei în sectorul cuestelor dintre axul sinclinalului Pietrei Craiului și Văii Seci a Pietrei sau Valea Dâmbovicioarei în sectoarele de chei (cheile Brusturetului și cheile Dâmbovicioarei.)
IV. 2 .1.3. Trăsăturile morfostructurale de ordin secundar
Pe fondul unităților morfostructurale majore, formele structurale de dimensiuni mai mici, “secundari”, cunosc o dezvoltare excesivă, unele dintre ele impunându-se clar în peisajul Bazinului Dâmbovicioara. Larga dezvoltare a lor este refluxul unui complex genetico-evolutiv definit în esență de structură, litologie și tectonică (T. Constantinescu, 1994).
In categoria formelor structurale de ordin secundar include: abrupturile structurale, cuestele secundare, polițele, brânele și cornișele structurale.
Abrupturile structurale
In unele lucrări, mai ales turistice, versantul sud-estic al Pietrei Craiului este numit abrut. în realitate, doar anumite porțiuni din cadru acestui versant sunt abrupturi.
In cadrul Bazinului Dâmbovicioarei sunt două categorii de abrupturi structurale: abrupturi pe fețele de strate și abrupturi instalate pe capetele de strat.
In partea de nord-vest a bazinului, între Valea Grindu și Valea Căprioara (afluent al Văii cu Apă), abrupturile sunt caracteristice părții superioare, între 1900 și 2200 m, prezența lor contribuind unui front al poziției stratelor (verticală sau aproape de verticală). Aceste abrupturi sunt instalate pe fețele de strat și se impun în relief datorită înălțimilor mari (peste 200 m.)
Sub altitudinea de 1600 m, unghiul de înclinare al stratelor se micșorează mult, iar abrupturile sunt formate pe capetele statelor de calcare. Acestea au înălțimi mai mici (20 – 50 m) și sunt localizate în sectoarele de chei din lungul Dâmbovicioarei (cheile Dâmbovicioarei, cheile Brusturetului, cheile Văii Seci a Pietrelor)
Cuestele secundare
Prezenta cuestelor secundare a fost semnalată prima dată de Valeria Velcea și Al. Savu (1982).
Cuestele tectono-erozive. Geneza lor este condiționată, așa cum arată și denumirea, de cauze tectonice și de eroziune diferențială care a scos în relief martori de eroziune cuestiformi.
Aceștia se întâlnesc pe reversul Cuestei Pietricica.
Cornișele, brânele și polițele structurale. Sunt caracteristice fronturilor de cuestă dar se găsesc și în cadrul cheilor.
Cornișele sunt reprezentate de capetele stratelor superioare dure care lasă în relief o punte avansată. Treptele înguste și alungite situate pe stratele mai dure din fronturile de cuestă sau din chei se numesc brâne iar când sub acestea se formează o surplombă, dată de un strat moale, rezultă o poliță.
Toate aceste forme structurale secundare au fost create de rezistența diferită a stratelor la dezagregare.
Pe lângă formele structurale prezentate, în cadrul bazinului Dâmbovicioara există și alte forme a căror modelare și morfologie sunt influențate de stratificație și poziția stratelor (ace, colți, muchii, lapiesuri de stratificație, văi oarbe etc).
În concluzie, trebuie subliniată trăsătura de componentă dominantă și coordonatoare a structurii în morfologia bazinului.
IV.2.2. Relieful petrografic
Relieful petrografic reprezintă totalitatea formelor de relief a căror geneză, evoluție și aspect exterior sunt condiționate predominant de natura rocilor pe care acestea se dezvoltă (M. Grigore, 1976).
Influența rocilor asupra reliefului se evidențiază prin proprietățile lor fizice și chimice, care răspund în mod cu totul specific față de eroziune. Astfel, rocile prezintă o serie de proprietăți: duritate, masivitate, omogenitate, permeabilitate, solubilitate.
În cadrul Bazinului Dâmbovicioara, conglomeratele și calcarele (care ocupa 46 Km2 din cei 48 Km2 ai bazinului) se deosebesc după aceste proprietăți prin formele de relief imprimate în peisaj. și conglomeratele se deosebesc între ele având în vedere anumite proprietăți fizico-chimice. Astfel, conglomeratul apțianului superior sunt constituite din elemente calcaroase și cristaline bine cimentate într-o matrice grezo-calcaroasă și cu o duritate mai mare comparativ cu conglomeratele vracono-cenomaniene formate din elemente cristaline prinse într-o matrice grezo-argiloasă (Ileana Popescu, 1967).
I
V.2.2.1. Relieful dezvoltat pe calcare
În cadrul Bazinului Dâmbovicioara, calcarele deși dețin doar 43,8 %, reprezintă elementul morfologic dominant în peisaj prin cele mai mari altitudini.
Calcarele condiționează formarea unui relief calcaros și a unui relief carstic (T. Naum, I. Preda, 1972).
Relieful calcaros rezultă în urma unei modelări determinată de proprietățile fizice ale rocii (in principal de masivitate și duritate), și se materializează prin forme pozitive care sunt rezultatul eroziunii (martori de eroziune de tipul “gâlmelor”, turnuri, colți, abrupturi, creste).
Relieful carstic. Este reprezentat de însușirile chimice ale calcarelor în funcție de care apele de suprafață și de adâncime acționează prin coroziune, dizolvând roca, și parțial prin eroziune. Așadar, formele carstice nu sunt doar rezultatul disoluției, ci al asocierii ei cu celelalte acțiuni modelatoare.
A.1.Exocarstul
Dintre formele exocarstice, în Bazinului Dâmbovicioara se întâlnesc trei tipuri principale: cheile, lapiesurile și dolinele, la care adăugăm văile carstice.
Cheile
Sunt văi cu profile transversale foarte înguste cu pereți abrupți și pe alocuri surplombați. Văile cu sectoare de chei sunt: Dâmbovicioara, cu trei sectoare de chei (Cheile Dâmbovicioarei, Cheile Brusturetului, cu două sub sectoare și Cheile Văi Seci), dar și din Valea Streghii, Valea Muierii, Valea Peșterii, cu sectoare foarte scurte de chei.
Alternanța calcarelor și conglomeratelor din lungul Dâmbovicioarei, pune în evidență compartimentele calcaroase înălțate (in care s-au format cheile) și compartimentele conglomeratice coborâte.
Cheile Dâmbovicioarei se desfășoară între bazinetul Podu Dâmboviței și confluența Dâmbovicioarei cu Valea Brătoaia pe o lungime de 3,8 Km (cel mai lung sector de chei din Bazinului Dâmbovicioarei). În cazul cheilor Dâmbovicioarei nu se poate vorbi de o epigenie tipică, întrucât stabilirea actualului traseu a fost influențată de drenajele subterane. Geneza lor este efectul asocierii acțiunii cursului de suprafață cu drenajul subteran (T. Constantinescu, 1985).
Din amonte de satul Dâmbovicioara și până în aval de Cabana Brusture se întind cheile Brusturetului separat în două subsectoare de bazinetul conglomeratic Valea Rea. Fiecare din aceste subsectoare are o lungime de 0,7 Km. În amonte de Cabana Brusturet, pe Valea Seacă a Pietrei sunt cheile Văi Seci cu o lungime de 0,7 Km.
Cheile Brusturetului și Văi Seci s-au format în același mod ca și Cheile Dâmbovicioarei, în partea inferioară a Cheilor Brusturetului observându-se foarte bine fosta galerie.
Lapiezurile
Sunt forme de ordin minor constituite dintr-o alternanță de excavații cu aspect de șanțuri superficiale late de câțiva centimetrii și adânci de câțiva decimetrii, și mici creste plate sau ascuțite (Gr. Posea, 1976).
Lapiesurile sunt forme exocarstice specifice bazinului, deosebindu-se două subtipuri principale: lapiesuri de stratificație și lapiesuri tipice.
Lapiesurile de stratificație. Acest subtip de lapiesuri este caracteristic nord-vestului Bazinului Dâmbovicioara (crestei sudice a Pietrei Craiului la altitudini peste 800 m), unde stratele au o înclinare mai mare de 600. Stratificația favorizează canalizarea apei pe discontinuități, acestea fiind treptat lărgite și transformate în lapiesuri. Dimensiunile acestora variază în funcție de stadiul de evoluție, ponderea cea mai mare având-o cele cu lungimi de 1 – 5 m, lățimi de 15 – 30 cm și adâncimi de 10 – 50 cm. Specificul acestor lapiesuri a fost semnalat pentru prima dată de Valeria Velcea (1961), iar ulterior au fost numite de unii autori “lapiesuri verticale”(T. Naum, M. Grigore,1974).
Lapiesurile tipice, sunt caracteristice reversului cuestei Pietricica și pe unele suprafețe din sectorul Giuvala al Culoarului Rucăr-Bran. Frecvent ele se găsesc colmatate parțial sau total, reprezentative fiind sectoarele “La Stâncă” (Pietricica), Culmea Pietricelei, Podu Găvenii, Podu Giuvala și Muntele Colților. Arealele cu lapiesuri la zi sunt rare, cea mai extinsă fiind pe reversul Cuestei Pietricica în zona “La Sălăstruc”, unde se poate vorbi chiar de un câmp de lapiesuri.
Dolinele
Sunt forme de negative al căror contur poate fi elipsoidal sau circular, cu diametre și adâncimi de ordinul metrilor sau zecilor de metri (Gr. Posea, 1976).
Pe reversul Cuestei Pietricica există o grupare de 18 doline în zona “La Lac”. Majoritatea sunt doline de prăbușire (de colaps), dintre ele doar patru având dimensiuni apreciabile (diametre de 15 – 20 m și adâncimi de 10 – 12 m). Circulația subterană din zonă, generatorul golurilor carstice prin prăbușirea cărora s-au format dolinele în discuție, este efectul infiltrației prin ponoare clare a pâraielor: Valea cu Prepeleac și Valea Ulucelor (T. Constantinescu, 1976). Dolinele de dizolvare au dimensiuni reduse și se întâlnesc în zonele “La Stână” și la “La Sălăstruc” din Pietricica sau pe “podurile” calcaroase din Culoarul Rucăr-Bran (Podul Giuvala și Podul Găvenii).
Văile și râurile carstice prezintă o serie de caractere geomorfologice și hidrografice specifice. Astfel, cursurile râurilor își prind apa într-un ponor situat în patul aluvial sau la baza versanților și reapar la zi sub forma izvoarelor carstice.
Văile seci (sohodolurile) se formează atunci când cursurile de apă sunt degradate progresiv prin apariția dolinelor. Aceste văi au apă numai în perioada ploioasă a anului, în perioada secetoasă devenind seci(Valea cu Prepeleac, Valea Ulucelor).
Văile oarbe se formează pe traseul unor foste albii de râuri cu ape permanente. Prin adâncire, fiind atins un punct de absorbție, sectorul de albie situat în aval de acest loc seacă în totalitate, iar cel din amonte își păstrează drenajul continuu. Este cazul Văii Seci a Pietrelor și Văii Izvorului Sec în aval de confluența cu Valea Ciocanului. Cu timpul, sectorul din amonte de sorb se va adânci în comparație cu cel din aval, racordul dintre ele realizându-se printr-o denivelare (treaptă antitetică). Valea cu Prepeleac și Valea Ulucelor au doar câte o treaptă antitetică de 4 – 6 m.
A.2. Endocarstul
În cadrul formelor endocarstice includem peșterile și ravenele. Acestea sunt rezultatul circulației apelor subterane în lungul numeroaselor falii care afectează stratele de calcare.
Peșterile.
Se formează acolo unde circulația intensă a unei cantități de apă în interiorul calcarelor creează prin disoluție spații mari sau goluri subterane cu înfățișări, configurație, complexitate morfologică și structurală (Gr. Posea, 1976).
În cadrul Bazinului Dâmbovicioara predomină peșterile foarte mici și mici1, ceea ce trădează un traseu subteran extrem de scurt al apelor de infiltrație, caracteristică impusă de morfostructură.
Majoritatea peșterilor sunt situate în sectoarele calcaroase din vecinătatea cursului inferior și mijlociu al Dâmbovicioarei.
Cele mai mari peșteri de aici sunt: Peștera din Valea Seacă (situată în Cheile Văii Seci); Peștera Dracilor – 12 m – și Peștera Ascunsă (din subsectorul nordic al Cheilor Brusturetului); Peștera Vacilor și Peștera din Valea Rea (cu lungimi de 20 și respectiv de 80 m situate în apropierea confluenței Văii Ulucelor cu Valea Dâmbovicioarei); Peștera Dâmbovicioara (cea mai lungă – 250 m, se află în subsectorul sudic al Cheilor Brusturetului, la circa 1 Km în amonte de satul Dâmbovicioara); iar în sud, în Cheile Dâmbovicioarei, Peștera din Sat (12 m) și Peștera Agățată.
Clasificarea peșterilor după lungime (C. Goran, 1990): foarte mici (<10 m); mici (10 – 50 m); mijlocii (50 – 500 m); mari (0,5 – 5 Km); gigantice (500 Km).
Dintre aceste peșteri, doar în Peștera Dâmbovicioara s-au dezvoltat concrețiuni (stalactite, stalagmite și coloane) care au fost distruse de oameni fiind o peșteră accesibilă și cunoscută de foarte mult timp. Lipsa concrețiunilor din celelalte peșteri este datorată lungimii foarte mici și apropierii de suprafața topografică (T. Constantinescu, 1994).
Un aspect specific este distrugerea peșterilor prin prăbușirea tavanului datorită apropierii de suprafață. Au rezultat astfel chei, rupturi de pantă, chiar contrapante și arcade.
Debitele mari ale principalelor izvoare carstice susțin existența unor peșteri cu dimensiuni considerabil mai mari decât cele cunoscute până în prezent (T. Constantinescu, 1990).
Avenele
Sunt peșteri dezvoltate pe verticală.
În partea vestică și nord-vestică a bazinului Dâmbovicioara, condițiile morfostructurale (poziția verticală a stratelor geologice) au favorizat circulația verticală și deci formarea avenelor și nu a peșterilor.
Se cunosc mai multe avene, dar, doar trei dintre acestea au adâncimi mai mari: avenul din Podul Vițeilor, Avenul din Grind și Avenul de sub Vârful Grind. Acestea s-au format prin infiltrarea unor cursuri de apă pe falii.
Avenul de sub Vârful Grind este situat în bazinul de recepție al Văii Cheii de sub vârful Grind la 2050 m altitudine absolută. Co o adâncime de 514 m, Avenul de sub Vârful Grind, reprezintă cel mai profund gol subteran din România și cel mai voluminos din Piatra Craiului. Avenul prezintă o verticalitate pronunțată în special până la –300 m, după care panta scade, dar rămâne mai mare de 450 (T. Constantinescu, 1990).
Avenul din Grind (-102 m) și Avenul din Podul Vițeilor sunt situate în bazinul Văii Steghea și sunt formate în conglomeratele Apțianului Superior, conglomerate alcătuite din elemente cristaline și calcaroase într-o matrice grezo-calcaroasă.
Procesul de colmatare poate fi total sau parțial, cu materiale rezultate în urma dezagregării prin îngheț-dezgheț. Aceste materiale se pot reașeza, dând astfel posibilitatea redeschiderii sau creșterii adâncimii avenelor.
Cu siguranță numărul golurilor subterane de tipul avenelor este mult mai mare deoarece morfostructura sa favorizează formarea acestora. Există și posibilitatea dezvoltării unor goluri subterane verticale fără deschidere spre suprafață (T. Constantinescu, 1994).
În concluzie, se impune încadrarea carstului de aici în ansamblul carstului din România. Gr. Posea și colaboratorii (1974) distinge două tipuri de peisaj carstic, unitatea în discuție înscriindu-se în “tipul carpatic, subtipul culmilor”.
IV.2.2.2. Relieful dezvoltat pe conglomerate
În cadrul Bazinului Dâmbovicioara, conglomeratele dețin 25 Km2 (52,1 % din suprafața bazinului), dar, în relief se impun calcarele prin cele mai mari altitudini. Conglomeratele corespund altitudinilor mai mici (sub 1800 m în Piatra Mare și sub 1200 m în Culoarul Rucăr-Bran și Pietricica din centrul și sudul Bazinului Dâmbovicioara).
Având în vedere proprietățile conglomeratelor (si în special duritatea), acestea se împart în două categorii: conglomeratele vracono-cenomaniene formate din elemente cristaline prinse într-o matrice grezo-argiloasă și conglomeratele Apțianului superior, constituite din elemente calcaroase și cristaline bine cimentate într-o matrice grezo-calcaroasă (Ileana Popescu, 1967).
Conglomeratele vracono-cenomaniene ocupă suprafețe mai coborâte (sub 1200 m) în sudul și estul Bazinului Dâmbovicioarei și Valea Izvorului Sec, în sectorul inferior al Văii cu Apă și la sud de Valea Muierii. Datorită cimentului grezo-argilos, aceste conglomerate au durități mici și deci sunt ușor erodate de agenții externi. Astfel, văile sunt mai adâncite și au profile transversale mai evazate, interfluviile sunt rotunjite, iar declivitatea este mică. Caracteristicile morfografice și morfometrice impuse de aceste roci dar și prezența unor soluri profunde, au favorizat locuirea, pădurile fiind înlocuite cu pășuni pe mari suprafețe între Valea Dâmbovicioara și Valea Izvorului Sec (satul Ciocanu).
În concluzie, conglomeratele vracono-cenomaniene nu se impun în relief prin anumite forme specifice ci influențează doar elementele morfografice și morfometrice (aspectul văilor și interfluviilor sau altitudinile, adâncimea și densitatea fragmentării reliefului).
Conglomeratele Apțianului superior ocupă suprafețe mai înalte din nordul Bazinului Dâmbovicioara, între1200 – 1800 m, urcând chiar până în creasta Pietrei Craiului (in ªaua Grind). Cimentul grezo-calcaros a făcut ca aceste conglomerate să fie mult mai dure în comparație cu cele vracono-cenomaniene și mult mai greu de erodat. Având în vedere caracteristicile morfografice și morfometrice, văile săpate în astfel de conglomerate au profile transversale mai puțin evazate, în unele sectoare obsecvente-au format chiar mici chei, interfluviile sunt rotunjite sau ascuțite, iar pantele au valori de 15–350, dar și peste 350 în nord-vest.
Omogenitatea conglomeratelor Apțianului superior nu a permis dezvoltarea unor forme de eroziune diferențială ci numai abrupturi sau mici sectoare de chei la formarea cărora și structura a avut un rol important.
În concluzie, subliniem faptul că petrografia și structura reprezintă elemente dominante și coordonatoare în morfologia bazinului hidrografic Dâmbovicioara.
IV.2.3. Relieful periglaciar
Prin periglaciar se înțelege sistemul morfoclimatic din regiunile reci descoperite permanent de gheață, situate deasupra limitei pădurii și în care se dezvoltă un ansamblu de forme și structuri create în special prin acțiunea complexă a gerului (M. Ielenicz, 1976).
Cu un secol în urmă, geograful francez Emm. De Martone (1899, 1907) și ulterior alții (Th. Krautner, 1929; G. Niculescu și colaboratorii, 1960; Valeria M. Velcea, 1960) au emis ipoteza imposibilității dezvoltării ghețarilor în Piatra Craiului datorită morfologiei nefavorabile (creastă). Astfel absența ghețarilor pleistoceni a făcut ca roca să fie supusă intens gelivației.
În holocen, procesele periglaciare afectează cele mai mari altitudini ale Bazinului Dâmbovicioara, procese favorizate în principal de condițiile climatice (număr mare de zile cu îngheț 200 zile/an la peste 1600 m și 273 zile/an la peste 2000 m) și alternanța fazelor cu îngheț și dezgheț (4 luni/an), geologice sau lipsa vegetației și solurilor.
IV.2.3.1. Agenți și procese
Formele de relief dezvoltate în regiunile periglaciare sunt rezultatul îmbinării acțiunii mai multor agenți dintre care cel mai important rol îl are apa în diferite stări de agregare. Aceștia provoacă o serie de procese ca: dezagregarea prin îngheț-dezgheț (prin înghețarea apei în fisurile și porii rocilor sau prin contracții termice), nivația etc.
Dezagregarea prin îngheț-dezgheț este procesul principal care generează forme periglaciare in Bazinului Dâmbovicioara. În zonele înalte calcaroase predomină dezagregarea prin înghețarea apei din fisuri. În acest fel, volumul fisurilor se mărește, iar la dezgheț, bucățile de rocă sunt îndepărtate datorită gravitației.
În zonele mai joase, eterogenitatea elementelor care intră in componența conglomeratelor a făcut ca aici să predomine dezagregarea prin contracții termice.
Dintre procesele nivale, avalanșele realizează acțiunea cea mai puternică si mai rapidă de modelare.
IV.2.3.2. Forme de relief periglaciare
Având in vedere morfologia de ansamblu a bazinului, aici sunt forme periglaciare reziduale si de versant (Valeria Velcea, 1973).
Forme periglaciare reziduale
Forme periglaciare reziduale se întâlnesc in cadrul cuestei sudice a Pietrei Craiului. Dintre acestea amintim: muchiile periglaciare, ace, colți etc.
Muchiile periglaciare sunt generate de procesele periglaciare pe fondul stratificației geologice, astfel de forme sunt: Creasta Pietrei Craiului, între vârful Piscul Baciului (La Om) si ªaua Fundurilor si crestele secundare cu lungimi mai mici care se dezvoltă perpendicular pe creasta secundară (Muchia Lungă).
Acele, colții, țancurile. Se dezvoltă pe muchiile periglaciare, având, deci, dimensiuni mai mici decât acestea. Morfologia lor trădează influența stratificației.
Formele de versant
Apare o gamă variată de forme, in funcție de procesul predominant. Includem aici: conurile de grohotiș, torenții de pietre, trenele de grohotiș, alunecările de soliflixiune, potecile de vite, blocurile glisante, culoarele de avalanșe, nișele nivale, potcoavele nivale etc.
Conurile de grohotiș fixat. La baza versantului estic al Pietrei Craiului, între Valea Steghii si Vâlceaua Găinii se întâlnește un aliniament de conuri de grohotiș fixat de vârstă pleistocenă, cea ce ne arată că in acel timp, modelarea periglaciară a fost mult mai intensă. În aceste conuri de grohotiș fixat, văile actuale s-au adâncit cu peste 50 m, iar pe ele s-au dezvoltat soluri profunde.
Torenții de pietre. Se impun ca forme caracteristice, fiind reprezentate de grohotișuri mobile care se deplasează in cadrul unor văii cu pantă mare. Torenții de pietre se întâlnesc in Piatra Craiului, peste limita pădurii. Aceștia au bazine de recepție in zona înaltă calcaroasă, canale de scurgere cu lungimi mari si conuri de grohotiș situate la limita superioară a pădurii.
Trene de grohotiș. Apar la baza abruptului calcaros dintre Valea Cheii de sub Grind si ªaua Funduri. Acumularea este determinată de diminuarea pantei versantului cu circa 5 – 100. Declivitatea rămâne totuși destul de mare pentru a favoriza deplasarea in aval a celei mai mari părți din gelifracte. Rămân in loc numai fragmentele de dimensiuni mici care formează o trenă de grohotiș cu lățimi de 5 – 10 m.
Alunecările de solifluxiune afectează solul si pătura de alterare de pe versanții cu o înclinare mai mică de 150. Ele se produc pe un ”pat” format din rocă, in timpul dezghețului. Alunecările de solifluxiune au o mare dezvoltare la altitudini mai mici (sub 1500 m) din Pietricica (La Stână), Plaiul Mare , Plaiul Mic, Ciocanul, Dealul Muierii etc.
Potecile de sunt cărări înguste, discontinue, care se desfășoară perpendicular pe pantă. Apar primăvara, in urma dezghețului, prin alunecări foarte reduse în stratul înierbat, accentuate în mod deosebit de circulația turmelor. Sunt foarte des întâlnite pe versantul estic conglomeratic al Pietrei Mari sau în zonele despădurite din Pietricica(Sălăștruc, La Stână).
Pe versanții cu înclinare mai mică din Piatra Mare și Pietricica se găsesc blocuri glisante. Datorită declivității mici, acestea nu se pot rostogoli, deplasarea făcându-se prin alunecări, la dezgheț.
Culoarele de avalanșă se formează pe versanții cu pante mari, în urma producerii repetate, pe aceleași trasee, a avalanșelor. Sunt lungi de mai multe sute metrii, iar la bază se termină cu acumulări de materiale cu formă semicirculară (potcoave nivale).
În concluzie, larga dezvoltare a reliefului periglaciar, faptul că acesta se impune ca tip de relief reprezentativ pentru Bazinul Dâmbovicioara, este o consecință a condițiilor favorabile(geologie, altitudini, lipsa vegetației și soluri etc).
IV.2.4. Modelarea actuală a reliefului
IV.2.4.1. Factorii potențiali ai morfodinamicii actuale
Orice suprafață de teren este supusă acțiunii de denudare, aceasta implicând un complex de factori naturali și antropici. Totalitatea acestora dau potențialul morfodinamic fără de care nu poate fi concepută acțiunea de modelare a reliefului. (N. Popescu, 1990). Astfel, potențialul morfodinamic include două categorii principale de factori: naturali și antropici. În cadrul bazinului Dâmbovicioara, factorul antropic se implică în modelarea reliefului în principal prin defrișări, pășunat sau amenajarea de drumuri. În Culoarul Rucăr-Bran rolul factorului antropic este mai mare, în comparație cu Piatra Craiului unde suprafețele defrișate sunt foarte mici, influența antropică făcându-se predominant prin pășunatul oilor. Modelarea actuală în bazinul Dâmbovicioara este condiționată de factorii naturali și anume: geologie, relief, climă, vegetație și soluri.
Factorul geologic (litologia și structura) reprezintă unul din cei mai importanți componenți. Acesta influențează în primul rând tipurile de procese actuale și într-o măsură mai mică intensitatea lor (N. Popescu, 1990). Infiltrarea în stiva calcaroasă a cca 90% din cantitatea de precipitații (I.Orășeanu și colaboratori, 1984), face din versanți calcaroși suprafețe cu deficit de umiditate și datorită pantelor mari, nu permit dezvoltarea solurilor și vegetației. Toate acestea, asociate climei favorizează manifestarea intensă a proceselor fizico-mecanice și deplasarea materialelor prin rostogoliri, prăbușiri, etc.
Relieful influențează atât intensitatea cât și tipurile de procese. (D. Bălteanu, 1983). Rol important au toți parametrii morfologici și morfometrici, dintre care se remarcă totuși pantele și hipsometria.
Torenții de pietre, prăbușirile și rostogolirile sunt favorizate de valoarea mare a pantelor, ca și avalanșele. Odată cu creșterea altitudinii se modifică și parametrii climatici (scad temperaturile și crește cantitatea de precipitații).
Clima influențează atât timpul cât și intensitatea proceselor actuale (N.Popescu, 1990).
Întregul bazin hidografic se încadrează în etajul climatului de munte, delimitat prin curba de nivel de 800m. (Geografia României, vol.I). astfel, peste 98% din suprafața bazinului se află la altitudini mai mari de 800m.
Dintre elementele climatici, temperatura aerului are rolul cel mai important în modelarea actuală. Temperaturile medii anuale scad odată cu creșterea altitudinii, de la 5-7oC în sudul și estul bazinului, la 4-5oC în vest și nord-vest, 2-4oC în zona de creastă. (Elena Teodoreanu, 1980) . lunile cu cele mai ridicate temperaturi sunt iulie și august. Între 1000 și 1500m cea mai caldă lună este iulie, iar peste 1500m, luna august. Durata medie a perioadei de îngheț se ridică la 160 zile/an între 1000 și 1500m, ea putând depăși 270 zile/an la peste 2000m altitudine. Lunile septembrie, octombrie și mai (când stratul de zăpadă este absent, iar temperaturile în timpul zilei sunt pozitive și noaptea sunt negative), sunt cele mai propice manifestării dezagregărilor prin îngheț-dezgheț.
Precipitațiile atmosferice influențează modelarea actuală prin cantitatea medie anuală, natura și regimul acestora.
Între 800 și 1200m cantitatea medie anuală de precipitații este de 900-1000mm, între 1200 și 1500m –1000 –1200mm, iar la peste 2000m, scade la 1100-1200mm.
Cea mai mare cantitate de precipitații se înregistrează în luna iunie (160-170mm), iar cea mai mică, de 50-60mm, în luna februarie. Mai mult de jumătate din cantitatea anuală de precipitații cade în doar patru luni (mai-august), când se înregistrează și cel mai mare număr de zile cu cantități maxime în 24 ore (ploi torențiale), fiind sezonul cu cea mai intensă acțiune torențială.
Numărul anual de zile cu strat de zăpadă variază în funcție de altitudine astfel: 100-120 zile până la 1200m, 120-140 zile între 1200-1500m, 140-160 zile între 1500-1800m, 160-180 zile între 1800-2100m și peste 180 zile la altitudini mai mari de 2100m. precipitații sub formă de zăpadă cad în intervalul noiembrie-aprilie, cu un maxim în lunile ianuarie și februarie, când se înregistrează cea mai mare grosime a stratului de zăpadă. (Elena Teodoreanu, 1980).
Clima se implică în modelarea actuală printr-un număr de elemente mult mai mare, dintre care: radiația solară, vântul, umezeala aerului, fenomene meteorologice deosebite (roua, bruma, viscolul, etc.), toate constituind un complex cu efecte mult mai slabe în comparație cu temperatura aerului și precipitațiile atmosferice.
Vegetația și solurile. Învelișul vegetal este bogat în piatra craiului unde suprafețele defrișate sunt restrânse. Pădurile și solurile dezvoltate sub acestea au un rol de tampon între rocă și agenții externi, acțiunea acestora fiind diminuată. În Culoarul Rucăr-Bran, unde s-au făcut intense defrișări, locul pădurilor fiind luat de fânețe și pășuni și peste limita pădurii în Piatra Craiului (>1700m), agenții externi acționează cu o mai mare eficiență.
Activitatea antropică și potențialul morfodinamic. Defrișarea constituie principala acțiune antropică care a dus la ruperea echilibrului versanților și la o morfodinamică activă. Defrișarea a început la mijlocul secolului al XVIII-lea pentru a se extinde suprafețele pentru pășunat din Culoarul Rucăr-Bran. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea defrișarea a fost cauzată de exploatarea lemnului.
Apariția și dezvoltarea așezărilor (Podul Dâmbovicioarei, Dâmbovicioara, Ciocanu, Fundata) a dus la defrișări, nivelări, amenajarea de drumuri, care au determinat o activizare a potențialului morfodinamic.
IV. 2.4.2. Procesele de modelare actuală
Evoluția actuală a reliefului se face sub impulsul unei game largi de procese generate de factori ca gravitația, dezagregarea sau dizolvarea, prin intermediul unor agenți dintre care un rol important îi revine apei.
Spălarea în suprafață se manifestă pe suprafețe mici în Bazinul Dâmbovicioara , cu intensitate diferită de la un sector la altul, în funcție de condițiile potențiale. O frecvență deosebită o are pe terenurile intens pășunate din Culoarul Rucăr-Bran (Muntele Colților, Gâlma Pleșei) sau Piatra Craiului (Brâul de sub Grival, Podul Vițeilor), în pădurile rărite (versantul stâng al Văii Seci a Pietrelor), pe versanții despăduriți recent prin tăiere în ras, în lungul drumurilor forestiere sau a celor care unesc satele Dâmbovicioara, Șirnea și Ciocanu Buștenilor. Pe versanții bine împăduriții, unde solul este protejat de litieră, indiferent de valoarea pantei, spălarea în suprafață este extrem de mică. Pe pantele cu pășuni și fânețe din Culoarul Rucăr-Bran, procesul se îmbină cu solifluxiunea, iar unde circulația vitelor este activă, ea se asociază cu șiroirea (Ciocanu). Manifestarea spălării în suprafață este dependentă de regimul precipitațiilor. Dacă în perioada decembrie-martie procesul se manifestă destul de redus, în aprilie-noiembrie cunoaște o intensitate deosebită, înregistrând mai multe momente de vârf: în aprilie (când cantitatea mare de apă din ploi coincide cu topirea zăpezii, iar vegetația ierboasă lipsește), mai-iunie (când ploile au un regim torențial agresiv) sau octombrie-noiembrie (când ploile sunt bogate).
Șiroirea. Se desfășoară frecvent pe versanții cu înclinare de peste 15%, despăduriți sau cu pădurea rară. Șiroirea se asociază pe pantele mai mici cu spălarea în suprafață, solifluxiunea și nivația, iar pe cele mai mari cu torenții. Formele rezultate sunt ravene și ogașe cu lungimi de câteva zeci de metrii, adâncimi de 0,3-1m și lățimi de până la 2m. intervalul aprilie-noiembrie constituie perioada propice procesului, mai ales în zilele cu precipitații cu caracter torențial. Șiroirea afectează suprafețe din Culoarul Rucăr-Bran, acolo unde se practică pășunatul intensiv, defrișarea în ras sau în lungul drumurilor și potecilor.
Torențialitatea
“Ponderea modelării torențiale este hotărâtoare pentru peisajul carpatic. Fondul creat de teren, complică structura drenajului de suprafață și creează un adevărat dezechilibru în evoluția proceselor. Astfel, modelarea torențială constituie elementul de bază în dinamica peisajului carpatic” (Valeria Velcea, 1973).
Manifestarea optimă a procesului este legată de lunile aprilie-mai, când topirea zăpezii coincide cu ploile de primăvară și iunie-august, în timpul averselor. În ceea ce privește lungimea intervalului de activitate, sunt unele deosebiri impuse de altitudine, geologice și gradul de împădurire. Agresivitatea torențială de primăvară, la peste 1600m, corespunde cu momentul îmbinării topirii zăpezii și căderii ploilor (a doua parte a lunii aprilie), pe când la înălțimi mai mici de 1600m, aceasta este exclusiv legată de ploi.
Un rol important îi revine geologiei (litologiei și structurii geologice). Calcarele influențează infiltrația apei în subteran, drept urmare, scurgerea de suprafață este minimă, respectiv sub 10% din cantitatea de precipitații căzută pe versant (I. Orășanu și colaboratori, 1984). Astfel, torențialitatea se manifestă numai în cazul ploilor torențială cu o durată mai mare. Pe de altă parte, conglomeratele favorizează torențialitatea, drept urmare acest proces se manifestă cu o intensitate mare.
În zonele calcaroase din Piatra Craiului și Culoarul Rucăr-Bran predomină eroziunea și transportul intens numai la viiturile mari, cu acumulări bogate în albie. În zonele conglomeratice, eroziunea liniară este activă, transportul bogat, iar la confluențe s-au format conuri proluviale.
Procesele crionivale
Suprafețele care depășesc 1600m altitudine, sunt supuse aproape 8 luni pe an proceselor de îngheț-dezgheț și nivației. Dintre acestea, 3 luni (XII-II) au o nuanță glacio-nivală (cele mai multe zile de îngheț, strat de zăpadă), lunile martie, aprilie și noiembrie dezagregarea prin îngheț-dezgheț are intensitate maximă, iar lunile octombrie și mai se caracterizează printr-o slăbire treptată a gelivației. La altitudini mai joase se reduc treptat intervalele glacio-nivale și gelivale în favoarea perioadei cu modelare predominant fluvio-torențială.
Celivația este activă în lunile noiembrie, martie și aprilie, adică în lunile cu variații termice diurne și în zonele în care roca este la zi. Gelivația afectează în principal creasta calcaroasă Piatra craiului. Calcarele se încălzesc mai greu, dar păstrează mai mult timp căldura acumulată, încât amplitudinea termică, generatorul gelivației este mai redusă decât la alte roci. (E. Decu și colaboratori, 1978). Drept urmare, cantitatea grohotișurilor este mai mică, fapt infirmat însă aici. Rezultă deci, că în producerea gelifractelor intervin și alte acțiuni, respectiv carstificarea, ce favorizează procesul de dezagregare. (Tr. Constantinescu, 1980).
Pătrunderea apei pe planurile de stratificație și mărirea volumului prin îngheț, a dus la exercitarea unei puternice presiuni laterale, care, asociată cu disoluția, determină în final producerea gelifractelor. Așadar, procesul fizico-mecanic este favorizat de modelarea lapiezurilor de atratificație, care presupune lărgirea fisurilor pe planurile de stratificație și micșorarea rezistenței. În calcarele masive, procesul are nevoie de un timp considerabil mai îndelungat.
În Pietricica, unde unghiul de înclinare a straturilor este mai mic și stratificația este mai puțin evidentă, producerea gelifractelor este diminuată.
Ca urmare a cuplului îngheț-dezgheț apar alunecările de solifluxiune. Aceasta afectează solul și pătura de alterare de pe versanții cu o înclinare mai mică de 15oC. se produc în timpul dezghețului, primăvara sau iarna (în timpul încălzirilor bruște). Alunecările de solifluxiune au o mare dezvoltare în Pietricica (La Stână), Plaiul Mare, Plaiul Mic, Ciocanu, Dealul Muierii, etc.
Pe versanții despăduriți cu înclinare mai mare, primăvara, în urma dezghețului, se produc alunecări foarte reduse în stratul înierbat. Acestea se desfășoară perpendicular pe pantă și se numesc poteci de vite pentru că sunt accentuate de circulația turmelor.
Nivația. Acumularea și persistența zăpezii pe pantele slab înclinate și adăpostite fac ca aceste sectoare să fie supuse modelării nivale. Pe versanții abrupți din Piatra Craiului se produc avalanșe.
Dintre procesele nivale, în Bazinul Dâmbovicioara, avalanșele realizează acțiunea cea mai puternică și mai rapidă de modelare. Morfologie adecvată producerii avalanșelor prezintă versantul Pietrei Mari în sectorul dintre Valea Steghiii și Valea Cheii de sub Grind. Manifestarea avalanșelor este favorizată de morfologia văilor și a interfluviilor și de lipsa pădurii. Bazinele de recepție au deschidere largă spre canalul de scurgere, astfel că, odată declanșată, curgerea masei de zăpadă se continuă fără obstacole în față. Cele mai puternice avalanșe se produc în sectorul Grindului unde ajung până la limita superioară a pădurii. Un rol modelator important îl au avalanșele produse primăvara sau chiar toamna ca urmare a unor ninsori accidentale, după care urmează perioade cu temperaturi mai mari.
Prăbușiri, surpări și rostogoliri. Prăbușirile înregistrează o frecvență mare pe versanții abrupți, calcaroși, lipsiți de covor vegetal, aflați la peste 1600m, dar, în sectoarele de chei și sub 1600m. în Bazinul Dâmbovicioara prăbușirile au o pondere ridicată la altitudini mai mari de 1600m datorită morfologiei (Valeria Velcea, 1973), iar accelerarea procesului este favorizată de gelivație. Ca forme rezultate în urma acestor procese menționăm râurile de pietre și trenele de grohotiș de la baza abrupturilor calcaroase.
La altitudini mai mici, prăbușirile au caracter local, fiind axate pe versanții despăduriți cu pante mari (sub vârfurile Pietricica, Bocărcea, Găvenii, Muntele Coja, etc.) sau în sectoarele de chei (Cheile Dâmbovicioarei, Brusturului, Văii Seci).
Pe versanții despăduriți mai puțin înclinați și acoperiți cu gelifracte, se produc rostogoliri. Aceste procese sunt caracteristice versanților conglomeratici din Piatra Mare, la care se adaugă și versanții calcaroși din Pietricica și Culoarul Rucăr-Bran.
La baza versanților din sectorul superior al Văii Seci a Pietrelor, primăvara, când ploile corespund cu topirea zăpezii sau vara la ploile torențiale, se produc surpări. Surpări mai mici se produc și la baza versanților Văii Dâmbovicioara sau Văii Izvorului Sec.
Dizolvarea. Procesul de dizolvare este legat de calcare, iar acestea ocupă 48,3% din suprafața Bazinului Dâmbovicioara. Intensitatea sa este diferită de la un sector la altul în funcție de tipul și gradul de acoperire cu vegetație, de regimul precipitaților.
Dizolvarea se realizează în lungul fisurilor și planurilor de stratificație rezultând lapiezuri și doline. Așa cum am mai arătat, gelivația este evident favorizată de dizolvare prin modelarea lapiezurilor.
Modelarea antropică. Intervenția omului a dus la modificări semnificative în structura peisajului natural. Caracteristice sunt cele provocate prin defrișare, extinderea așezărilor, amenajarea de drumuri, unele lucrări cu caracter hidroameliorativ, etc. Toate acestea au dus la realizarea unor mutații profunde în desfășurarea proceselor naturale, la apariția unor peisaje antropice specifice. Astfel, se conturează un peisaj în care configurația de detaliu a reliefului a suferit schimbări. Pe suprafețe foarte mari din Culoarul Rucăr-Bran pădurea a fost înlocuită cu pășuni și fânețe, extinderea drumurilor forestiere a determinat efectuarea de lucrări de secționare a versanților și consolidări ale malurilor. Ca urmare, o serie de procese, au cunoscut în aceste sectoare un ritm de desfășurare alert.
Repartiția teritorială a proceselor actuale
Procesele de modelare actuale se manifestă diferențiat în funcție de perioada de acțiune și altitudine. Astfel, la peste 1600m se poate separa un etaj superior cu condiții favorabile îndeosebi proceselor crionivale (etajul crionival) în zona înaltă, calcaroasă, modelarea actuală se face numai sub acțiunea gelivației (în care un rol important are și dizolvarea). Mai jos (între 1600 și 1800m ), în zona conglomeratică, predomină acțiunea de transport (râuri de pietre, rostogoliri) și nivația (avalanșe).
În partea caldă a anului, în acest etaj superior se manifestă spălarea în suprafață, șiroirea și torențialitatea (mai ales în sectoarele defrișate).
În ansamblu, etajul poate fi definit ca un spațiu de eroziune și transport.
La altitudini mai mici de 1600m se află etajul fluvio-torențial aici modelarea se face în principal prin procese ca: spălare în suprafață, șiroire și torențialitate, prezența covorului vegetal diminuând procesele crionivale. Acestea se manifestă numai local, acolo unde roca apare la zi (în sectoarele de chei).
Contactul între etajul crionival și fluvio-torențial se face printr-un subetaj de tranziție (între 1400 și 1600m), unde, alături de gelivație și nivație un rol important au și modelarea prin spălare în suprafață șiroire și torențialitate.
Datorită prezenței calcalerol pe mari suprafețe, atât în etajul fluvio-torențial cât și în etajul crionival, dizolvarea are un rol important.
V. CLIMA
Datorită desfășurării pe o amplitudine hipsometrică mare (1503m, între 753m-Podu Dâmbovicioarei și 2238m- Vârful La Om), Bazinul Dâmbovicioara se caracterizează printr-o mare eterogenitate a elementelor climatice (a temperat, precipitat, etc.). ca urmare a acestui fapt, în cercetarea elementelor climatice s-au folosit date de la stația meteorologică Fundata (1371m) și postul pluviometric Podu Dâmbovicioara (740m), cât și de la stațiile: Rucăr (695m) și vârful Omu (2505m), stații care sunt situate la altitudini apropiate extremelor altitudinale din bazinul Dâmbovicioara.
Perioada comună stabilită pentru toate stațiile meteorologice a fost 1950-1970, aceste date fiind completate cu informații provenite din lucrările generale sau de climă care acoperă această zonă.
V.1. Factorii genetici ai climei
Factorii genetici ai climei sunt: radiația solară, circulația atmosferică generală, factorii geografici locali și activitatea antropică.
V,1.1 factorii radiativi includ toate fluxurile de energie radiantă care străbat atmosfera și ajung la suprafața terestră.
Radiația solară directă este dependentă de unghiul de înălțime al Soarelui și de transparența atmosferei. Astfel, valorile medii ale radiației solare directe înregistrate pe suprafețe orizontale în interiorul bazinului Dâmbovicioara sunt de 0,70cal/cm2/min. La altitudini mai mari de 2000m, radiația solară directă poate depăși la amiază, în timpul zilelor de vară, chiar valori de 1,5cal/cm2/min.
Radiația solară difuză este influențată direct de transparența atmosferei și are valori medii de 0,02-0,03cal/cm2min.
Radiația reflectată are valori foarte mici toamna, după încheierea ciclului vegetal și înainte de apariția stratului de zăpadă (0,1cal/cm2/min) și valori mari iarna (0,20cal/cm2/min), datorită stratului de zăpadă care are un albedou ridicat.
Bilanțul radiativ este condiționat de caracteristicile fizice ale suprafeței active care determină potențialul energiei preluate și al energiei cedate atmosferei, ca și de starea atmosferei. Bilanțul radiativ se menține negativ până înainte de răsăritul Soarelui, când atinge cele mai scăzute valori, după care devine pozitiv.
V.1.2. Circulația generală a atmosferei
În această zonă predomină circulația vestică și nord-vestică în toate cele 12 luni ale anului, cu precipitații bogate, ierni mai blânde, iar în perioada caldă gradul de instabilitate termică este mai pronunțat, aversele de ploaie fiind însoțite de puternice descărcări electrice.
V.1.3. Factorii geografici locali
Factorii radiativi și circulația generală a atmosferei generează trăsăturile generale ale climatului, dar ceea ce conferă o puternică individualitate zonei sunt factorii geografici locali (relieful și vegetația)
Relieful
Creasta Piatra Craiului introduce perturbări destul de însemnate în circulația maselor de aer, prin caracterul său de barieră orografică. (Elena Teodoreanu, 1980). Aceasta se interpune în calea maselor de aer vestice și nord-vestice, mase de aer umede care se descarcă șa “escaladarea” versantului vestic, trecând pe versantul estic sărăcite în precipitații.
Expoziția versanților față de circulația generală a atmosferei, determin[ o distribuție neuniformă a precipitaților pe plan local. Astfel, versanții cu expoziție vestică și nord-vestică primesc o cantitate mai mare de precipitații (cu cca 100mm mai mult pentru aceeași altitudine). De asemenea, expunerea versanților față de radiația solară determină o distribuție neuniformă a cantității de energie, cele mai mari contraste apărând între versanții cu expoziție sudică și cei cu expoziție nordică.
Variații importante ale elementelor climatice introduce relieful și prin altitudine. Diferența mare de altitudine (1503m), introduce etajarea climatică pe verticală.
Vegetația generează particularități climatice și topoclimatice diferite, în funcție de gradul de împădurire, de speciile caracteristice, densitatea lor, înălțimea coronamentului, stadiul de vegetație, etc.
Principala caracteristică a vegetației o constituie cea de-a doua suprafață activă care se formează la limita superioară a acesteia, la nivelul căreia au loc procese diferite de transformare a radiației solare.
Dintre toate categoriile de formații vegetale, pădurea, care ocupă peste 60% din bazinul Dâmbovicioara, prezintă cele mai pronunțate particularități topoclimatice în regim termic moderat, umezeala mare a aerului, strat de zăpadă uniform, predominarea calmului în interior. Prin rolul său de obstacol în calea maselor de aer, pădurea contribuie la creșterea turbulenței, la mărirea umezelii aerului, la reducerea contrastelor termice, etc. (Geografia României, vol. I, 1983).
Alte caracteristici climatice locale sunt introduse și de învelișul de sol, dar și de modificările antropice.
De relief din cadrul bazinului Dâmbovicioara, care, prin poziția și altitudinea lor introduc modificări locale.
V.2. Temperatura aerului
V.2.1. temperatura medie anuală
Repartiția spațială a valorilor temperaturii medii anuale în bazinul Dâmbovicioara este dictată de variația altitudinală. Temperaturile medii anuale cele mai ridicate (5-7oC), se înregistrează în sud-estul Pietrei Craiului și în cea mai mare parte din sectorul bazinului care corespunde Culoarul Rucăr-Bran (cu excepția “gâlmelor” calcaroase din jurul localității Fundata și de pe flancul estic al sinclinatului suspendat), la altitudini mai mici de 1300m (peste 50% din suprafața bazinului Dâmbovicioara). Suprafețele cuprinse între 1300 și 1600m se caracterizează prin temperaturi de 4-5oC (nord-estul bazinului și “gâlmele” calcaroase din jurul localității Fundata). Temperaturi de 2-4oC caracterizează abruptul sud-vestic al Pietrei Craiului între 1600 și 2000m. la altitudini mai mari de 2000m, temperaturile medii anuale scad sub 2oC, dar sunt pozitive.
Gradienții termici sunt mai reduși în partea sudică a bazinului, și anume de 0,4oC/100m și cresc treptat spre abruptul Pietrei Craiului (0,6oC/100m).
V.2.2. Temperaturile medii anuale
Variația temperaturii aerului cu altitudinea este diferită în funcție de anotimp, între luna cea mai rece și luna cea mai caldă existând diferențe nu numai în valorile lunare, dar și în distribuția lor spațială.
În luna ianuarie, temperaturile variază între –4oC (la Podu Dâmbovicioara) și <-8oC (la altitudini >2000m). la altitudini mai mici gradienții sunt foarte reduși ceea ce evidențiază inversiuni intense și persistente în bazinetele Dâmbovicioara și Podu Dâmbovicioara. Gradienții termici sunt relativ mari la altitudini mai mari (cu puțin mai reduși decât cei anuali), ceea ce indică o stratificare normală a aerului. (Elena Teodoreanu, 1980).
Temperatura lunii iulie considerată ca luna cea mai caldă a anului, prezintă o distribuție spațială mult mai variată decât cea a lunii ianuarie, altitudinea fiind factorul hotărâtor în această repartiție. Creasta Pietrei Craiului, prin altitudinile mari introduce diferențieri nete raportat la Culoarul Rucăr-Bran. la altitudini >de 2000m, temperatura medie a lunii iulie este de 9-10oC, iar în Culoar ajunge la 16oC la Podu Dâmbovicioara.
În ceea ce privește lunile de tranziție, temperaturile medii lunare devin pozitive în cursul lunii martie-aprilie în regiunea centrală și începutul lunii mai în partea înaltă a Pietrei Craiului. Toamna, temperaturile devin negative din octombrie în partea superioară a bazinului și de la sfârșitul lunii noiembrie, la altitudini mai mici de 1300m.
Trecerea de la sezonul rece la cel cald se face în lunile martie și aprilie, iar de la anotimpul cald la cel rece, în lunile septembrie și octombrie, când temperatura variază cu 5-6oC de la o lună la alta. Totuși nu există o simetrie deplină între anotimpul de primăvară și cel de toamnă. La toate stațiile meteorologice se observă că toamna este mai caldă decât primăvara, lucru cu atât mai clar cu cât altitudinea crește. Muntele întârzie încălzirea de primăvară, consumată pentru topirea zăpezilor mai mari. Totodată sunt întârziate și răcirile de toamnă, anotimp în care pot surveni perioade de timp mai senine, mai calde și mai uscate decât vara chiar. (Elena Teodoreanu, 1980).
Un rol important în peisaj îl are trecerea prin diferite praguri termice. Pragul termic de 0oC este cel mai important dintre toate, stabilind momentul trecerii valorilor medii negative la cele pozitive și invers. Înghețul și dezghețul sunt procese fizice însemnate pentru începutul și sfârșitul sezonului de vegetație sau pentru modelarea actuală a reliefului prin dezagregarea mecanică a rocilor. Durata intervalului cu îngheț este variabilă în funcție de altitudine și scade de la 273 zile în părțile înalte ale Pietrei Craiului la 160 zile în Culoar. În această perioadă (X-V în partea înaltă și Xi-III în partea joasă) este modelarea crionivală cu intensitate deosebită în zonele unde stratul de sol este subțire sau nu s-a format deloc. (Creasta Piatra Craiului, zonele de chei, etc.). în perioada fără îngheț (V-X în partea înaltă sau III-XI în partea joasă) predominantă este modelarea fluvio-torențială.
V. 2.3. Temperatura medie zilnică
Variația anuală a temperaturilor medii zilnice nu corespunde exact curbei temperaturilor lunare. Încălzirea de la iarnă la vară, precum și răcirea corespunzătoare nu se produc uniform ci prin oscilații cu abateri pozitive sau negative ce ajung la 3oC față de media zilnică. Variația termică este mai mare în lunile reci față de cele calde și în părțile inferioare față de cele mai înalte ale bazinului. Astfel, în partea înaltă temperaturile pot coborî noaptea sub –20oC și urca ziua chiar peste 10oC (Elena Teodoreanu, 1980).
Acest lucru are o importanță deosebită în modelarea reliefului regiunii, variațiile mari de temperatură în timp scurt provocând dezagregarea mecanică a rocilor prin dilatare și contractare. Fenomenul de dezagregare este cu atât mai pregnant cu cât variațiile se produc în jurul valorii de 0oC, asociindu-se cu înghețul și dezghețul.
V.2.4. Inversiunile de temperatură
Aerul mai rece și mai greu de la înălțime coboară în timpul nopții în depresiunile închise de pe Dâmbovicioara (Dâmbovicioara și Podul Dâmbovicioarei) provocând inversiunile de temperatură. Masele reci pătrunse în depresiuni se sedimentează și, prin radiație nocturnă se răcesc și mai mult, inversiune putând dura chiar câteva zile în șir (Elena Teodoreanu, Elena Mihai, 1971). Diferența de temperatură între partea inferioară și partea superioară a bazinului, poate ajunge în timpul unei inversiuni la aproximativ 100C.
Fenomenele caracteristice care însoțesc inversiunile sunt: cețuri de vale, brume timpurii și târzii, îngheț la sol, etc.
În concluzie, temperatura aerului în Bazinul Dâmbovicioara , prin diferitele sale variații este expresia cea mai clară a climatului montan. Relieful își spune aici cuvântul, în primul rând prin gradientul termic vertical sau prin inversiunile de temperatură.
V.3. Precipitațiile atmosferice
Precipitațiile reprezintă un element meteorologic mult mai instabil decât temperaturile. Deși se supun și acestea legilor legate de altitudine, abaterile sunt mai numeroase decât la temperaturi, iar variația în timp și spațiu, dependentă de circulația atmosferică și de formațiile barice dominante, este cu atât mai mare cu cât condițiile locale sunt mai diferite.
V.3.1. Precipitațiile medii multianuale
Așa cum am mai spus, cantitățile medii multianuale de precipitații sunt repartizate în funcție de altitudine, dar la altitudini mai mari se înregistrează abateri importante. Astfel, se observă o creștere a precipitațiilor cu altitudinea de la aproximativ 900mm la Podu Dâmbovicioara , la 1200-1300mm la 1700m. la altitudini mai mari de 1700m, precipitațiile medii multianuale scad sub 1200mm. Acest fenomen își are explicația în procesul de formare a precipitațiilor prin ascensiunea maselor de aer umed pe pantele Munților Piatra Craiului. Întâlnind o temperatură mai scăzută vaporii de apă condensează și precipită. Deasupra acestui nivel, temperaturile scăzute creează noi condiții de formare a precipitațiilor, dar aerul mai puțin umed eliberează mai puține cantități.
O altă trăsătură specifică distribuției precipitațiilor în Bazinul Dâmbovicioara este diferențierea între jumătatea sudică și cea nordică pe de o parte, și între versanții cu expoziție vestică și cei cu expoziție estică pe de altă parte. Există o deosebire remarcabilă între cantitățile de precipitații înregistrate pe versanții vestici în comparație cu cei estici. Prin altitudini mari, Creasta Piatra Craiului este o importantă barieră orografică în calea maselor de aer vestice și nord vestice care se descarcă de precipitații pe versantul vestic și trec pe versantul estic sărăcite în vapori de apă. Rol de barieră orografică în calea maselor de aer vestice și nord vestice joacă și șirul gâlmelor calcaroase din estul Culoarul Rucăr-Bran, pe versantul vestic al acestora înregistrându-se cantități mai mari de precipitații. În bazinul Dâmbovicioara , cantități mai mari de precipitații aduc și masele de aer din sud-est. acestea se eliberează de precipitații în jumătatea sudică a Culoarul Rucăr-Bran (Elena Teodoreanu, 1980)
V.3.2. Precipitațiile medii lunare
Analiza valorilor lunare medii reflectă o periodicitate în mersul lunar al precipitațiilor, într-o curbă de formă aproximativ regulată. Se înregistrează astfel un maxim pronunțat în luna iunie și un minim în februarie-martie (la altitudini mai mici ) sau în noiembrie (la altitudini mai mari). Se observă un al II-lea maxim pentru stațiile din Culoar, maxim secundar care se înregistrează toamna și anume în octombrie mai mult sau mai puțin pronunțat față de minimul secundar din septembrie. La altitudini mari, diferitele pulsații sunt mai reduse și mai frecvente datorită circulației de altitudine care imprimă un caracter mult mai uniform variației anuale.
Anotimpual, cele mai mari cantități de precipitații cad în sezonul cald și mult mai reduse în sezonul rece. În ianuarie, regimul anticiclonic sau norii stratiformi determină precipitații reduse, în timp ce în luna iunie, ploile advective și mai ales convective însumează cantități mari. Nivelul de condensare maxim este iarna în jur de 2200m, iar vara scade la 1600m întrucât în acest anotimp masele de aer au o cantitate de vapori de apă mai mare și temperatura de condensare se atinge mai repede. Al doilea maxim din luna octombrie pentru stațiile din Culoar se datorează circulației sud-estice cu mase de aer bogate în precipitații. (Elena Teodoreanu, 1980).
Apariția acestor maxime de precipitații în perioada caldă a anului are o importanță deosebită în peisajul bazinului Dâmbovicioara în special în modelarea actuală a reliefului prin torențialitate și dizolvare, dar și asupra celorlalte elemente ale peisajului.
V.3.3. Precipitațiile torențiale reflectă marea instabilitate a ploilor.
Este posibil ca o cantitate de precipitații înregistrată în timp de numai câteva ore să depășească cantitatea medie pentru acea lună. Aceste precipitații au caracter de aversă și se produc pe suprafețe relativ restrânse. Efectul lor poate fi rapid (inundații, surpări, torențialitate, etc.), spre deosebire de ploile reduse cantitativ și cu intensitate mică ce îmbibă solul cu apă, având o acțiune treptată și mai îndelungată.
În bazinul Dâmbovicioara , maxima absolută s-a înregistrat la Fundata la data de 19 iunie 1924, și anume de 306mm, ceea ce reprezintă una din cantitățile cele mai mari consemnate în arhiva Institutului Național de Meteorologie și Hidrologie.
Acțiunea picăturilor de ploaie asupra solului este diferită, în funcție de timpul în care se produce. În sezonul rece, aici sunt predominante ploile cu cantități moderate de apă căzute într-un interval de timp îndelungat, din nori de tip Stratus, caracteristici depresiunilor barice și fronturilor calde de proveniență vestică. (Elena Teodoreanu, 1980). Cantitățile de precipitații lunare, ca și maximele în 24 de ore nu sunt mari. Sunt așa numitele ploi “mocănești” care, dacă temperatura nu este așa de coborâtă ca să se transforme în zăpadă, cad cu picături mărunte și fine zile întregi, infiltrându-se până la adâncimi mai mari, dacă solul permite acest lucru. În “podurile” de lângă Fundata (Podul Găvenii, Podul Giuvala), substratul calcaros și pantele domoale produc stagnări de apă în doline, mlăștiniri, și chiar ochiuri de apă, unele din ele prezente până târziu în vară.
În sezonul cald, odată cu instalarea timpului frumos anticiclonal, se dezvoltă și mișcările ascendente care produc ploi mai ales spre miezul zilei. Se adaugă la acestea mișcările advective care aduc un aer tropical umed, precum și ploile de relief. În aceste condiții, ploile de vară au în special caracter de aversă, iar aici se produc destul de frecvent.
Aceste ploi în care cantitățile destul de mari de precipitații (10-30mm) cad în intervale scurte de timp (5-30min), au un rol important în modelarea actuală a reliefului. Pantele cu înclinare mai mare și defrișate sunt afectate de pluviodenudare, șiroiri, torențialitate, care produc eroziuni în suprafață, ravene, ogașe sau organisme torențiale. De asemenea, se produce o creștere bruscă a debitelor râurilor, care au văi înguste, fără terase, determinând inundații la Dâmbovicioara și Podu Dâmbovicioara
Concluzionând putem spune că regimul pluviometric, spre deosebire de regimul termic, nu este supus integral legii de variație cu altitudine. Ploile, element climatic dinamic și instabil, se datoresc unor clauze multiple cu caracter general (circulația generală a maselor de aer) sau local (relieful prin altitudini, orientarea versanților, existența unor depresiuni închise, etc.).
V.4. Vânturile
Vântul este cel mai instabil element meteorologic din clima unei regiuni. Creasta Piatra Craiului, orientată diferit față de mișcările generale ale maselor de aer, este un factor de bază în dirijarea curenților locali.
V.4.1. Direcția vântului
În atmosfera liberă, la latitudinea României, sunt caracteristice vânturile de vest (E. Cristodor și colaboratori, 1968). Astfel, la altitudini mari, unde circulația generală nu este perturbată de anumite bariere orografice, predomină vânturile din vest. În comparație cu acestea, la altitudini mai mici, relieful provoacă o redistribuire a curenților de aer în funcție de orientarea culmilor muntoase și a deschiderilor culoarului.
În partea sudică a bazinului Dâmbovicioara , predominante sunt vânturile din NV și N-NE, fapt datorat canalizării curenților de aer între Munții Iezer-Păpușa și Piatra Craiului (în Culoarul Tămașului) sau în Culoarul Rucăr- Bran. Circulația din S și SV este puțin prezentă în această parte a bazinului datorită culmei Pleașa Posadei, curenții care trec prin acest “prag” afectând doar partea înaltă a Culoarul Rucăr-Bran (gâlmele calcaroase cu altitudini mai mari de 1200m).
În partea centrală și nordică a bazinului Dâmbovicioara , predomină vânturile din direcția NE și SV datorită orientării curenților de aer în lungul Culoarul Rucăr-Bran. La stația meteorologică Fundata, frecvența direcției vânturilor principale înregistrează valori care depășesc 30% (33,1% pentru direcția NE și 31,3% pentru direcția SV).
V.4.2. Viteza vântului reprezintă un parametru variabil în funcție de circulația generală atmosferică, de condițiile locale de adăpost sau expoziție în fața vântului, de momentul din an, când se face observația, etc. (Elena Teodoreanu, 1980),
Valorile vitezei vântului sunt dependente de altitudine în sensul că, cu cât altitudinea este mai mare și munții sunt mai degajați și mai expuși vântului, cu atât viteza înregistrată este mai mare. Astfel, la altitudini mai mari, vânturile au viteze de 8,5-11,5m/s scăzând la altitudini mai mici la
1-4m/s.
Viteze ale vânturilor mai mari se înregistrează iarna (până la 30m/s la altitudini mari și până la 10m/s în sudul bazinului).
V.4.3. Vânturile locale
Caracteristicile locale ale circulației atmosferice capătă în multe locuri trăsături mai distincte, vântul bătând cu o frecvență mai mare pe anumite direcții ceea ce le face să capete denumiri locale. Așa este “Pietrarul”, care se simte în partea nordică a bazinului, un vânt puternic cu caracter de foehn provenit din Piatra Craiului.
Variațiile orare ale direcției vântului sunt cunoscute sub numele de brizele de munte-vale și reprezintă o manifestare importantă a circulației locale.
V.5. Stratul de zăpadă
V.5.1. Durata intervalului cu strat de zăpadă. Din totalul zilelor cu precipitații un procent care crește direct proporțional cu altitudinea îl reprezintă precipitațiile sub formă solidă.
Numărul anual cel mai redus de zile cu strat de zăpadă se înregistrează în partea sudică a bazinului Dâmbovicioara (sub 80), în timp ce la altitudini mai mari crește la 120 zile (1300m ), 160 zile (2000m) sau la peste 160 zile la altitudini mai mari de 2000m.
În cursul anului numărul mediu cel mai mare de zile cu strat de zăpadă se întâlnește în luna ianuarie.
Zăpada este prezentă sub forma unui strat compact care acoperă suprafața topografică cu grosimi variabile aproximativ din luna noiembrie și durează până în luna martie sau chiar aprilie. Din mai și până în septembrie stratul de zăpadă este inexistent, dar, pe Creasta Piatra Craiului, chiar în lunile de vară sunt cazuri când zăpada se așterne chiar pentru o zi.
Pe văile înguste, umbrite, în special în anii reci, zăpada proaspătă poate cădea peste stratul vechi și dens care nu s-a mai topit. Desigur nu se poate vorbi însă de un strat continuu de la un an la altul.
V.5.2. Grosimea stratului de zăpadă.
Acest parametru este de asemenea în legătură directă cu altitudinea. Aici intervine și factorul local, ca și posibilitățile aerosinoptice de depunere a zăpezii. În condiții de timp liniștit, zăpada se așterne relativ uniform, în special pe pantele cu înclinare mai redusă caracteristice Culoarul Rucăr-Bran. Pe pantele abrupte ale Crestei Piatra Craiului și cheilor (Dâmbovicioara , Brusturetului, Văii Seci), zăpada se depune mai greu și în strat discontinuu.
În sudul bazinului Dâmbovicioara , grosime cea mai mare a stratului de zăpadă este măsurată în ultima parte a lunii ianuarie și atinge 46cm la Podu Dâmbovicioara . La altitudini maxime ale Culoarul Rucăr-Bran (Fundata), stratul de zăpadă depășește 50cm la sfârșitul lunii februarie și timp de două luni și jumătate stratul de zăpadă este mai mare de 30cm. În porțiunile mai adăpostite și la altitudini mai mari, stratul de zăpadă depășește chiar 80cm pe suprafețele slab înclinate.
Durata și grosimea stratului de zăpadă au importanță deosebită în modelarea reliefului sau în practicarea turismului în această zonă. Pantele mari din Piatra Craiului favorizează producerea de avalanșe, în sectorul Valea Steghi-Valea Cheii de sub Grind, culoarele de avalanșă având dezvoltări mari. De la mijlocul lunii noiembrie și până la sfârșitul lunii martie se instalează un strat de zăpadă de peste 10 cm, iar pantele mai puțin înclinate favorizează practicarea sporturilor de iarnă.
V.6. Dintre fenomenele meteorologice deosebite, un rol important au ceața și viscolul.
Ceața este un fenomen caracteristic atât sezonului rece , cât și celui cald, dar cu durată și intensitate diferite în funcție de altitudine, condiții sinoptice și geneză. La altitudini mai mari, ceața are intensitate mai mare, iar maximul se prezintă vara și ziua datorită naturii ei convective și orografice. Funcția turistică și cea de transport au avut de suferit în această zonă de pe urma ceții.
Viscolul apare atunci când căderile masive de zăpadă sunt însoțitew de vânt puternic care spulberă zăpada de pe pantele expuse și de pe vârfuri și o depune în straturi mari în părțile adăpostite.
Viscolul se produce în ianuarie, februarie (la altitudini mici) plus martie, la altitudini mai mari și are o intensitate mai mare cu cât altitudinea este mai mare și obstacolele sunt mai reduse (Elena Teodoreanu, 1980).
În concluzie, bazinul Dâmbovicioara se include unei regiuni cu pronunțată individualitate climatică.
Din punctul de vedere al elementelor climatice se diferențiază clar cele două unități de relief (M. Piatra Craiului și Culoarul Rucăr-Bran), cu implicații în peisaj (în modelarea reliefului, în etajarea vegetației și solurilor sau în activitățile antropice).
VI. Elemente de hidrologie
Poziția geografică a României în zona climatului temperat continental și prezența Munților Piatra Craiului (barieră orografică) și a Culoarul Rucăr-Bran (zonă de discontinuitate), sunt factori importanți în determinarea configurației rețelei hidrografice și a valorii principalilor parametrii hidrologici.
Apele (subterane și de suprafață) sunt în strânsă dependență cu structura geologică și litologia, cu unitățile geomorfologice și în special cu regimul climatic.
Cantitățile apreciabile de precipitații care caracterizează zona, precum și natura geologică și geomorfologică au favorizat formarea atât a unei rețele hidrografice de suprafață cu o densitate apreciabilă, cât și a unei circulații subterane (în special în calcare).
VI.1. Apele subterane
Apele freatice sunt din bazinul Dâmbovicioara de două feluri: apele freatice din conglomerate și apele freatice din calcare.
Apele freatice din conglomerate circulă rapid și se acumulează în scoarța de alterare și în fisuri.
Pantele mari ale reliefului asigură un drenaj intens al apelor freatice de pe interfluvii și versanți, fiind cantonate mai ales în scoarța de alterare. Conglomeratele apțiene și vracono-cenomaniene, prin gradul mare de fisurare, oferă posibilități bune de acumulare a apei.
Un loc aparte îl ocupă apele freatice din calcare. Sinclinadul suspendat Piatra Craiului cu flancul vestic puternic înălțat și faliile care afectează stiva de calcare, reprezintă elementele de fond care indică direcția generală de scurgere a apelor subterane. Fundamentul cristalin al Munților Piatra Craiului și Culoarului Rucăr-Bran prezintă o ridicare în partea centrală a acestora, aproximativ pe aliniamentul Vf. Grind-“La Table”-Fundata. De la aceasta coboară treptat atât spre nord cât și spre sud, individualizându-se clar două bazine hidrocarstice: bazinul hidrocarstic Zărnești (în nord) și bazinul hidrocarstic Dâmbovicioara (în sud) (Tr. Constantinescu, 1984).
În regiunile calcaroase nu există o concordanță între bazinele hidrografice și cele hidrocarstice, fapt ce se constată și aici. Bazinul hidrocarstic Dâmbovicioara ocupă o suprafață mai mare decât bazinul hidrografic Dâmbovicioara , acesta extinzându-se spre vest și peste Creastă și adunând apele de pe versantul vestic al Pietrei Craiului. (Tr. Constantinescu, 1984).
Bazinul hidrocarstic Dâmbovicioara ocupă jumătatea sudică, iar hidrografic corespunde bazinelor Dâmbovicioara și Dâmbovița. Principalele direcții de drenaj sunt raportate la axul sinclinalului Piatra Craiului și sunt:
V-E, direcție impusă de structura monoclinală a flancului vestic către axul de sinclinal;
E-V, tot către axul sinclinalului dar din partea estică a acestuia;
N-S, în zona axului sinclinal apele subterane se scurg spre sud, în lungul acestuia.
Pe acest fond, faliile au favorizat descărcarea parțială a apelor subterane prin izvoare carstice, remarcându-se astfel două grupuri mai importante: "Gâlgoaiele“ și Izvoarele din Valea Rea.
Izvoarele carstice Gâlgoaele prezintă cea mai importantă descărcare din bazinul hidrocarstic Dâmbovicioara .Se află la 935m altitudine absolută și au un debit mediu de 300l/s (I. Orășeanu și colaboratori).
Sunt patru izvoare, dintre care cel principal are un debit mediu de 250l/s. În amonte de acestea în Cheile Brusturetului cu calcare puternic tectonizate, pe o distanță de 300m, apar mai multe izvoare carstice mici, având debite cuprinse între 1 și 25l/s, majoritatea fiind temporare. Bilanțul hidrologic indică faptul că debitul de 300l/s este inferior debitului apelor subterane ce se dirijează spre aceste izvoare. Rezultă că o parte din aceste ape depășesc aliniamentul acestor izvoare spre Cheia de Jos a Dâmboviței. (Tr. Constantinescu, 1984).
Izvoarele din Valea Rea (Izvoarele din Plai). Este vorba de două izvoare carstice: unul permanent, cu debit mediu de 50l/s, iar celălalt temporar, funcționând pe principiul preaplinului.
Ele sunt situate în versantul drept al Văii Dâmbovicioara la 895m, respectiv 894m altitudine absolută (3,5 și 2,5m altitudine relativă). Apa acestor izvoare provine din bazinul hidrografic al Văii Peștera, bazin care are o suprafață de 2,3 Km2 (Tr. Constantinescu, 1976). Individualizarea acestui bazin secundar este un reflex al particularităților hectono-structuale, reprezentând un compartiment calcaros ridicat, cu înclinare generală SV-NE, similară monoclinului. Prezența acestui compartiment a generat ponoare la contactul calcare-conglomerate și implicit o circulație subterană pe direcția monoclinului, către Valea Dâmbovicioara .
Izvoarelor carstice “Gâlgoaiele” și Izvoarele din Valea Rea li se adaugă izvoarele carstice din Cheia de Jos a Dâmboviței, care deși se află în afara limitelor bazinului Dâmbovicioara , sunt alimentate cu ape infiltrate pe suprafața acestuia.
VI.2. Apele de suprafață
VI.2.1. Rețeaua hidrografică
Ca subunitate a rețelei hidrografice a României, râul Dâmbovicioara este un afluent de ordinul IV în cadrul acesteia, adică afluent direct al Dâmboviței care se varsă în argeș, prin ale cărui ape ajunge în final în Dunăre (colector de gradul I pentru aproape întreaga rețea hidrografică a țării).
În cadrul bazinului Dâmboviței, bazinul Dâmbovicioara este situat în sectorul superior, pe partea stângă, fiind primul afluent mai important al Dâmboviței.
VI.2.1.1. caracteristici morfometrice
Configurația rețelei hidrografice și modul ei de organizare sunt condiționate în principal de tectonică și litologie, precum și de factorii fizico-gepgrafici. (Geografia româniei, vol. I).
Specifică bazinului hidrografic Dâmbovicioara este rețeaua rectangulară, cu confluențe sub un unghi cuprins între 65 și 900.
Dâmbovicioara își adună apele de pe o suprafață de 48 Km2 și este de origine carpatică avându-și obârșia pe versantul estic al M. Piatra Craiului, sub vârful Piscul Baciului. (pe versantul Hog-Backului Grindu), la altitudinea de 2100m. Valea Dâmbovicioara poartă denumiri diferite în funcție de zonele traversate. În sectorul superior se numește Valea Cheii de sub Grind, este o vale consecventă fiind instalată pe reversul Hog-backului Grindu și cu profil transversal evazat. Între acest sector și Cabana Busturet, se numește Valea Seacă a Pietrelor și este o vale subsecventă sculptată în flancul estic al sinclinalului suspendat. între Cabana Busturet și localitatea Dâmbovicioara poartă denumirea de Valea Busturetului și se caracterizează printr-o succesiune de chei și bazinete generate de alternanța calcarelor și conglomeratelor. În avale de localitatea Dâmbovicioara și până la confluența cu Dâmbovița, Dâmbovicioara formează cel mai lung sector de chei. Lunca este în general slab dezvoltată, ea apare numai în bazinetele de confluență instalate pe conglomerate (bazinul Dâmbovicioara )
Datorită în principal tectonicii, afluenții pe dreapta ai Dâmbovicioarei au suprafețe bazinale și lungimi mai mari în comparație cu afluenții de pe partea stângă.
De pe partea dreaptă, în sectorul superior, Dâmbovicioara primește Steghea, cu izvoarele și reversul Hog-backului Grindu sub vârful Fundurilor. Râul Steghea se infiltrează în conglomerate la confluența cu Valea Seacă a Pietrelor.
La aproximativ 2 Km în avale, în imediata apropiere a Cabanei Brusturet, primește Valea cu Apă, unul dintre cei mai importanți afluenți. Această vale se dezvoltă pe conglomerate, apele nu se mai infiltrează decât în cea mai mică măsură, astfel, încât râul și-a săpat văi adânci. Valea cu Apă își are obârșia pe reversul Hog-backului Arsura, iar principalii afluenți ai săi sunt: Copilul și Urzicarul.
Valea Muierii confluează cu Dâmbovicioara în cheile Brusturelui, își are obârșia sub vârful Pietricica și se dezvoltă pe reversul cuestei cu același nume.
În avale de bazinetul Valea Rea, Dâmbovicioara primește pe partea dreaptă numai afluenți cu caracter intermitent, cu lungimi mici și înclinări mari ale pantei de scurgere. (V. Brătoaia, V. Ancu, V Popa). Dintre aceștia, se detașează ca mărime Pârâul Ulucelor, care, în ciuda faptului că are un bazin de recepție destul de mare , se dezvoltă pe calcare, ceea ce a făcut să aibă caracter temporar (are ape numai primăvara, atunci când ploile coincid cu topirea zăpezilor).
De pe partea stângă, Dâmbovicioara primește afluenți cu lungimi mici și cu caracter intermitent, instalați pe flancul estic al sinclinalului suspendat (Valea Rea). Dintre afluenții primiți pe partea stângă, se remarcă Valea Izvorului Sec, un râu care a reușit să străpungă bariera calcaroasă a flancului estic de sinclinal extinzându-și bazinul mult în Culoarul Rucăr-Bran. râul Izvorul Sec traversează atât zone conglomeratice cât și zone calcaroase, unde se infiltrează, în avale formându-se văile seci.
După sistemul Horton-Strahler, Dâmbovicioara este un râu de ordinul V, cu patru afluenți de ordinul IV (Valea cu Apă, Valea Muierii, Valea Ulcelelor, Valea Izvorului Sec).
Din punctul de vedere al densității rețelei hidrografice, cele mai mici valori se înregistrează pe suprafețele calcaroase. În zonele conglomeratice se înregistrează cele mai mari valori ale densității rețelei hidrografice și în special în jurul unor puncte de confluență din cadrul Văii cu Apă și Văii Muierii.
Caracteristicile principale ale profilului longitudinii al Dâmbovicioara sunt legate de structura tectonică și de rezistența rocilor. Tectonica a generat valorile cele mai mari ale fantei profilului longitudinal în sectorul superior. În sectorul mijlociu și inferior, înclinările mai mari ale fantei profilului longitudinal sunt datorate rezistenței calcarelor la eroziune. (în Cheile Văii Seci, Cheile Busturetului, Cheile Dâmbovicioara). Același lucru se poate spune și despre profilurile longitudinale ale principalilor afluenți ai Dâmbovicioarei. Au fante mari, în sectoarele superioare datorită tectonicii și datorită prezenței calcarelor, în sectoarele mijlocii și inferioare.
VI.2.1.2 Scurgerea Apei
Scurgerea apei râurilor este variată în timp de evoluția factorilor climatici și în spațiu, de condițiile de relief, rocă, sol, vegetație.
Principalele caracteristici ale scurgerii sunt determinate de variațiile anotimpuale care sunt în strânsă legătură cu elementele climatice și în special cu precipitațiile.
Iarna, cantitatea de precipitații cade sub formă de zăpadă și rămâne stocată la suprafața solului. Temperaturile negative conservă stratul de zăpadă (aproximativ 80zile/an, în sudul bazinului Dâmbovicioara și peste 160 zile/an, la altitudini mai mari de 2000m), provoacă înghețul pe râuri scoțând din circuit o mare cantitate de apă. Ca urmare, în acest interval se produc apele mici de iarnă, scurgerea medie specifică atingând cele mai mici valori. Când temperatura coboară sub 00C pe Dâmbovicioara și pe afluenții acestuia apar așa numitele fenomene de iarnă: gheață la mal și pod de gheață. Primele astfel de fenomene de iarnă, respectiv gheață la mal, apar, în medie, la începutul lunii noiembrie și dispar la sfârșitul lunii martie-începutul lunii aprilie. În perioada rece, alimentarea râurilor este subterană la sfârșitul primăverii, când topirea intensă a stratului de zăpadă se suprapune cu creșterea cantităților de precipitații.
În luna mai se înregistrează cele mai mari debite lunare – viiturile de primăvară. În acest timp se realizează între 40 și 50% din volumul scurgerii medii anuale. În ceea ce privește alimentarea râurilor aceasta este nivo-pluvială și în proporție foarte mică subteran. Viiturile de primăvară generate de topirea zăpezii și creșterea cantităților de precipitații au importanță deosebită în modelarea reliefului prin torențialitate. Debitele lichide mari atrag după sine și un debit solid însemnat.
La sfârșitul verii, ca urmare a creșterii evapotranspirației și scăderea precipitațiilor, se produce o epuizare a rezervelor de ape subterane, fenomen reflectat în scurgere prin apariția apelor mici de vară . Pe fondul acestor ape mici de vară, apar viiturile în urma ploilor torențiale. Astfel, într-un timp relativ scurt, se produc creșteri ale debitelor, producându-se inundații. Ca și debitele mari de primăvară și acestea au importanță mare în modelarea reliefului prin torențialitate. Alimentarea râurilor este de natură pluvio-nivală în partea înaltă a bazinului și pluvială în partea joasă. Scurgerea medie în această parte a anului are valoarea de circa 30% din scurgerea medie anuală.
Toamna, deși evaporația începe să scadă și apare al II-lea maxim pluviometric (în octombrie), rezervele subterane sunt epuizate și nerefăcute, încât în prima parte a acestui anotimp sunt specifice apele mici de toamnă. Alimentarea râurilor este de natură pluvială sau subterană, iar în acest anotimp scurgerea medie este de 155 din scurgerea medie anuală.
Relieful influențează scurgerea în principal prin altitudini, dar și prin declivitate. Altitudinea are un rol esențial în diferențierea spațială a scurgerii prin etajarea elementelor climatice (scăderea temperaturilor și creșterea cantității de precipitații odată cu creșterea altitudinilor) sau prin rolul de barieră orografică jucat de anumite unități înalte (Creasta Piatra Craiului).
Importante variații azonale ale scurgerii râurilor sunt imprimate și de alcătuirea geologică. Calcarele, care sunt favorabile infiltrării apelor, influențează scurgerea râurilor prin scăderea debitelor sau chiar infiltrarea apelor în totalitate. Râul Izvorul Sec se infiltrează în totalitate la traversarea unei zone calcaroase și reapare în aval. La fel și Râul Steghea sau Pârâul Uncelor.
VI.2.1.3. Chimismul apei râurilor
Chimismul apei râurilor este determinat de compoziția chimică a rocilor, de elementele climatice (precipitații, evapotranspirație, etc.), hidrologice, etc. datorită unei suprafețe mari ocupate de calcare în cadrul bazinului Dâmbovicioara , în apa râurilor predominanți sunt carbonații.
La confluența Dâmbovicioarei cu Dâmbovița se evidențiază clar apele Dâmbovicioarei mai deschise la culoare datorită cantităților mari de carbonați.
Activitățile antropice nu modifică chimismul apei râurilor deoarece pe Dâmbovicioara se găsește doar satul Dâmbovicioara , sat turistic în care nu găsim nici un fel de activitate industrială.
VI.2.2. Lacurile
Lacurile din cadrul bazinului hidrografic Dâmbovicioara sunt situate în dolinele din “Podurile de lângă Fundata (Podul Găvenii, Podul Giuvala)”.
În urma topirii zăpezilor și a ploilor de primăvară sau a ploilor “mocănești” de toamnă, în dolinele din aceste poduri se formează ochiuri de apă prezente uneori până târziu în vară.
VII. Elemente biogeografice
VII.1. Vegetația
Conformarea actuală a vegetației care se întâlnește în cadrul bazinului Dâmbovicioara , este rezultatul unor frământări geologice și climatice îndelungate. Perindarea diferitelor climate a determinat etajarea actuală a vegetației din zonele montane în general.
În bazinul Dâmbovicioara , la altitudini mai mici se distinge un etaj al pădurilor de fag, la altitudini mai mari, în pădurile de fag apar rășinoasele- bradul (Abies alba) și molidul (Picea excelsa)- formând pădurile de amestec, iar mai sus urmează molidișurile care încheie etajul forestier în jur de 1600m, cu variații altitudinale în funcție de condițiile locale (pe interfluvii limita superioară a pădurii coboară chiar până la 1400m, iar pe văi urcă până la 1800m). după etajul forestier urmează etajul alpin care începe prin rariști de molidișuri, deasupra cărora se dezvoltă pajiștile alpine.
Atât în etajul forestier cât și în etajul alpin, vegetația este întreruptă de mari câmpuri de bolovănișuri.
VII.1.1. Etajul forestier
VII.1.1.1. Etajul pădurilor de fag
Pădurile de fag formează în general un brâu bine dezvoltat cuprins între 800 și 1300m și înrămează ca un etaj bine individualizat altitudinile mai mari ocupate de pădurile de molid și de vegetația etajului alpin. Exemplare de fag sunt prezente ți în etajul pădurilor de amestec, dar între 800 și 1300m, fagul formează păduri masive. Limita superioară a pădurilor de fag variază în funcție de condițiile climatice și edafice locale, astfel încât pe interfluvii trece de 1300m.
În bazinul Dâmbovicioara , în compoziția stratului arborescent al acestor păduri, alături de fag participă carpenul (Carpinus betulus), fiind frecvent la altitudini mai mici. În pădurile de fag se mai remarcă paltinul de munte (Acer pseudoplatranus), frasinul (Fraxinus excelsior), care poate atinge altitudini mai mari sau ulmul (Ulmus montana). Alte specii foioase care însoțesc pădurile de fag sunt: cireșul (Prunus avium), gorunul (Quercus petraea), teiul (Telia parviflora, Telia cordata), mărul pădureț (Malus silvestris) și arțarul de câmp (Acer platanoides). Dintre subarbuștii pădurilor de fag, amintim: alunul (Corylus avellana) și păducelul (Crataegus monogyna).
În etajul fagului, de-a lungul râului Dâmbovicioara, se întâlnesc exemplare de arin alb (Alnus incana). Bordura de arin alb este întreruptă de pâlcuri alcătuite din fag, iar mai sus, chiar de exemplare de molid. Vegetația ierboasă (mai ales pe locurile unde s-a putut depozita aluviuni cu pietriș sau nisip), este deosebit de bogată și luxuriant dezvoltată. Sunt frecvente pâlcurile alcătuite din uriașele frunze ale captalanului (Petasises hybridus, Petasites Kablikianus) cu parazitul lor, lupoaia albă sau iarba cucului (Orobanche alba), însoțite și de unele specii hidrofile.
Stratul ierbos al pădurilor de fag prezintă variații mari în funcție de substratul geologic, tipul solului și înclinarea pantei. Pe locurile slab înclinate din apropierea pâraielor, stratul ierbos al pădurii este format mai cu seamă din specii hidrofile. În stratul ierbos sunt frecvente speciile: ochiul boului (Chrysanthemum rotundifolium), endemism carpatic, asmatuiul sălbatic (Chaerphyllum cicutaria), gălbenușii (Ciepis paludosa), urzica moartă (Lamium aupreum), etc.
Pe suprafețele înclinate până la 25-30o și pe soluri reavene se dezvoltă o vegetație ierboasă formată din specii ca: vinarița (Asperula odorata), măcrișul iepurelui (Oxalis acetorella), mierea ursului (Pulmonaria molissima, Pulmonaria cubra) și altele. Pe alocuri gramineele: obsiga (Bracypodium silvaticum), orzul pădureț (Elymus europaeus) și firuța (Poa nemoralis) sunt mai frecvente, primul atingând chiar valori de abundență-dominantă relativ mari.
Pe unele pante puternic înclinate (peste 30o), stratul arborescent este foarte bine dezvoltat, având coronamentul închegat. În aceste păduri stratul ierbos este slab dezvoltat fiind reprezentat numai prin unele exemplare răzlețe de măcrișul iepurelui (Oxalis acetosella), iarba șarpelui (Veronica latfolia), omag (Aconitum moldovicum) și silnic (Glecoma hederacea).
Pe solurile calcaroase scheletice se dezvoltă făgete mai puțin productive, cu coronement mai puțin închegat și specii calcofile în stratul lor ierbos, cum sunt: Cephalanthera subra (căpșunica), Symphytum tuberosum (brusturul negru), Aconithum anthora (omagul galben).
La altitudini mai mari de 900m și mai ales pe pantele nordice puternic înclinate și pe sol scheletic, în pădurile de fag apar sporadic exemplare de molid (Picea excelsa), care peste 1000-1100m, se înmulțesc din ce în ce mai mult, formând în cele din urmă, la altitudini de 1300-1400m, păduri amestecate de fag cu rășinoase. În aceste păduri domină fagul (Fagus silvatica), împreună cu molidul (Picea excelsa), dar este prezent, mai ales la altitudini mai mici de 1350m și bradul (Abies alba). În stratul arborescent mai participă uneori și scomșul (Sorbus aucuparia), paltinul de câmp (Acer platanoides) și paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), iar în stratul arbustiv se întâlnește caprifoiul (Lonicera nigra)agrișul (Ribes canina). Datorită închegării masive a coronamentului și în consecință a umbririi puternice, stratul ierbos este puțin dezvoltat. Acest strat este compus mai ales din specii sciofile, care s-au adaptat la condiții de umbră, ca de exemplu: măcrișul iepurelui (Oxalis acetosella), fereguța (Phegopteris dryopteris), mierea ursului (Pulmonaria officinalis, Pulmonaria mollisima). Este destul de bine dezvoltat stratul muscinal, fiind compus din numeroase specii.
Din punctul de vedere al stratului ierbos și al celui muscinal, aceste păduri sunt mai apropiate de făgete decât de molidișuri reprezentând forme de trecere de la făgete pure la molidișuri.
În locul pădurilor de fag și de amestec care au fost defrișate, s-au dezvoltat pășuni și fânețe. Astfel s-au format poieni cu pajiști productive. În aceste pajiști domină păiușul roșu (Festuca subra) și iarba vântului (Agrostis tenuis), însoțite de multe mezofile montane dintre care cităm: aglavocul (Centaurea austriaca), ghințura sau limba cucului (Gentiana praecox), viorele (Viola declinata), ochiul boului (Chrysanthemum leucanthemum), etc.
VII.1.1.2. Etajul pădurilor de molid
La altitudini de peste 1400m, numărul zilelor cu temperatura medie de 100C scade la 120 pe an, iar numărul zilelor cu temperatura medie anuală de 50C este de aproximativ 200 pe an. Odată cu altitudinea crește și cantitatea de precipitații.
Aceste condiții limitează concurența fagului și a bradului și favorizează dezvoltarea molidului. Molidul are anumite însușiri ecologice formate și stabilizate ca un rezultat al adaptărilor la condițiile pedo-climatice montane. Aceste adaptări îi asigură avantaje mari față de alte specii lemnoase. Atât lemnul cât și frunzele aciculare ale molidului sunt rezistente la ger. Frunzele de molid au capacitatea de a asimila la temperaturi scăzute și în același timp, îi asigură rezistență la secetă. Molidul suportă bine cantitatea mare a precipitațiilor de vară, nefiind chiar exigent la umiditatea permanentă a solului și suportă bine umiditatea atmosferică scăzută și insolația puternică (caracteristici ale climatului continental). Poate crește pe soluri acide scheletice, stâncoase, dar sistemul radicular îl face sensibil la acțiunea vânturilor fiind ușor de doborât.
În concluzie, zonele cu soluri scheletice sau semischeletice, pantele ferite de vânturi, cu temperaturi scăzute sau cu schimbări mari de temperatură, dar cu cel puțin trei luni (90-120 zile/an) cu temperatura medie de 100C și cu precipitații abundente în timpul verii, sunt perfecte pentru pădurile de molid.
În bazinul hidrografic Dâmbovicioara , aceste condiții se realizează în general între 1400 și 1600m altitudine, dar și în afara acestor limite se pot realiza condiții locale în care molidul se dezvoltă viguros. Deci, în ceea ce privește limita superioară, molidul urcă în formă de pâlcuri închegate până la 1800m, iar sub formă de exemplare unice pipernicite poate urca până la altitudini foarte mari – 1900-1950m.
Pădurile de molid alcătuiesc un brâu continuu, intercalat deasupra pădurilor de fag sau amestec.
Molidișurile montane se dezvoltă în regiunile în care se realizează condiții optime de vegetație pentru molid, ceea ce în bazinul Dâmbovicioara corespunde altitudinilor cuprinse între 1400 și 1550m, dar în bazinul Valea cu Apă urcă și peste 1600m.
În cadrul acestor păduri de molid sunt frecvente și unele specii cu frunze căzătoare care au o gamă foarte largă de adaptabilitate ecologică. Mesteacănul (Betula verrucosa) urcă până la 1500m, scorusul de munte (Sorbus aucuparia) urcă și mai sus, plopul tremurător (Populus termula) până la 1450m și chiar paltinul de munte (Acer pseudoplatanus).
Stratul arbustiv al molidișurilor montane este, în general, slab dezvoltat și este compus din exemplare de soc roșu sau soc de munte (Sambucus sacemona), spicul de iova sau salcie (Salix silesiaca), caprifoi (Lonicera nigra) și din puieți de molid, mesteacăn, plopi tremurători, etc.
În cadrul molidișurilor montane din bazinul Dâmbovicioara se pot distinge diferite tipuri. La altitudini mai mici, cel mai frecvent este tipul cu Oxalis acetosella (măcrișul iepurelui). În stratul ierbos, alături de Oxalis acetosella, care uneori este foarte abundentă, se întâlnesc specii de ferigi (Athyrium filix-femina, Phegopteris polypodioides, Polipodium Vulgare, Polystichum lonchitis), coaca cocoșului (Polygonatum varticillatum), clopoței (Campanula abietina), vulturica (Hieracium transsilvanicum), etc.
Frunzele aciculare căzute ce alcătuiesc litiera pădurilor de molid, prin descompunerea lor contribuie la acidifierea solului cu un pH de 4-5, ceea ce favorizează dezvoltarea în stratul ierbos a speciilor oligotrofe ca: Veronica officinalis, Campanula abietina, etc.
Atât pe versantul drept al Dâmbovicioara , dar mai ales pe cel stâng, pădurile de molid sunt întrerupte de porțiuni ierboase care s-au dezvoltat în urma defrișărilor, iar pășunarea continuă nu a permis refacerea lor. În astfel de zone s-au instalat stâne, iar pășunile sunt dominate de păiușul roșu (Festuca subra), iar în locurile umede iarba bălții (Deschampsia caespitosa), însoțită de specii de Avenastru adsurgens.
Molidișurile de limită se găsesc în bazinul Dâmbovicioara la altitudini de peste 1550m, către limita superioară a etajului forestier. Aceste molidișuri sunt specifice versanților puternic înclinați, cu soluri superficiale, scheletice. Aproape pe toți versanții din interiorul molidișurilor de limită apar suprafețe cu grohotișuri și zone stâncoase unde molidul nu reușește să constituie starea de masiv, iar concurența cu alte specii se manifestă foarte slab. Speciile vegetale din aceste zone sunt condiționate și de procesele geomorfologice actuale (avalanșe, grohotișuri mobile).
Dintre speciile ierboase ce însoțesc arborii pădurii de limită și care în zona de întrepătrundere cu etajul alpin devin extrem de variate, menționăm: iarba ciutei (Doronicum austriacum), susaiul de munte (Cicerbita alpina), ochiul boului (Chrysanthema rotundifolium), trestioara (Calamagrostis arundinacea), etc.
Substratul geologic calcaros, în cazul vegetației forestiere din etajul fagului și al molidului, se afirmă în special prin prezența unor specii calcofile în stratul ierbos al pădurilor. Stratul arborescent are un oarecare efect de egalare a condițiilor ecologice și astfel substratul geologic specific nu are o influență categoric determinantă asupra compoziției arboretului. Mai mult, litiera, în special cea a rășinoaselor, contribuie la acidifierea solului chiar pe calcare. Cu totul altfel se manifestă acțiunea substratului calcaros în regiunile situate deasupra limitei superioare a pădurilor.
Din punct de vedere ecologic, calcarul în general reprezintă un substrat care generează condiții pedoclimatice specifice. Solurile formate pe calcare fac parte din grupa sendzinelor și au culori brune închise sau chiar negre. Aceste soluri scheletice sau semischeletice captează, absorb și înmagazinează radiațiile calorice solare. Astfel pe stâncăriile calcaroase sunt condiții de luminozitate intensă și temperaturi relativ ridicate care determină realizarea unor stațiuni ecologice călduroase, cu troficitate ridicată. De aceea calcarele adăpostesc o mulțime de specii sudice termofile și favorizează prosperarea la altitudini neobișnuite a unor specii din regiunile colinare sau chiar din câmpie. De exemplu, ovasciorul (Archenatherum elatius) sau Leontodon asper – specie termofilă, prezentă și în pajiștile din stepă reprezentată aici prin varietatea “subciliatus”.
VII.1.2.2. Etajul alpin
La altitudini mai mari de 1600m, deasupra etajului forestier se desfășoară etajul alpin.
Între 1600 și 1800m în cadrul etajului alpin se dezvoltă asociația de Nardus stricta, Agristis supestris, Fistuca supina, alături de care se întâlnesc Potentilla ternata, Geum monotanum, Soldanella pussilla, Pulsatila alba, Poa media, Primula minima, Hieracium alpinum, Silene alpina, etc. stâncăriile calcaroase situate la altitudini mai mari de 1800m (Creasta Pietrei Craiului), sunt împodobite cu plante viu colorate care, împreună cu gramineele din acest etaj formează pajiști pestrițe de stâncării, asociații specifice calcarelor.
Pe stâncăriile abrupte și umbrite s-a dezvoltat o subasociație numită Sesterietum rigidae, care, din punct de vedere floristic se caracterizează prin prezența speciilor: Aspelenium viride (procitoc), Androsace lactea (laptele stâncilor), Saxifraga aizodes, și arbuștilor pitici:Dryas octopetala (argințica), etc.
În partea vestică a bazinului Dâmbovicioara , în Pietricica, pajiștile sunt dominate de păiușuri (Festuca versicolor, Festuca Saxatilis și Festuca pachyphylla) care se dezvoltă de obicei în condițiile similare, dar pe pante mai puțin înclinate și pe locuri cu sol mai bine dezvoltat.
Pajiștile de păiuș roșu (Festuca rubra) sunt caracteristice suprafețelor mai puțin înclinate și reprezintă baza pășunatului din acești munți. Asociația se caracterizează prin specii endemice ca: Cerastium lerchenfeldianum, specii daco-balcanice ca: Viola dacica, Viola declinata, Alyssum repens, Poa media; balcanice: Ppotentilla ternata, Gentiana praecox și prin prezența și uneori abundența mare a speciilor rezistente la pășunat: Alchemilla hybrida, Alchemilla vulgaris (crețișoara), Taraxaom alpinum (păpădia), etc.
Grohotișul calcaros mobil acoperă suprafețe pe versantul estic al Pietrei Craiului. Majoritatea plantelor adaptate la condițiile specifice grohotișului calcaros au un sistem radicular slab dezvoltat, în schimb au capacitatea de a lăstării deosebit de viguros. Astfel, ele pot suporta acoperirea cu sfărâmături și se pot deplasa împreună cu grohotișul.
Vegetația este formată din următoarele specii: macul galben de munte (Papaver pyrenaicum), fereguța (Cyatopteris regia, găscarița (Arabis alpina), etc.
În unele porțiuni, procesul de fixare a grohotișurilor fiind într-o fază mai înaintată, acoperirea cu vegetație ajunge până la 70%. În aceste fitogenoze se instalează și o serie de graminee ca: Sesleria rigida, Festuca saxtalis, Trisetum fuscum, Festuca subra, Primula elatrior, etc.
În porțiunile inferioare ale scurgerilor de grohotișuri semifixate, i se dezvoltă fitogenoze dominate de Dryas octopetala (argințica). Acest subarbust pitic, prin lăstari bogat ramificați, contribuie la fixarea grohotișului. În pâlcurile dominate de Dryas, întâlnim și alte specii caracteristice grohotișurilor ca: fereguța (Cystopteris regia), cruciulița (Senecio rupester), Saxifraga aizoides, laptele stâncilor (Androsace lactea), omagul (Aconitum hosteanum). Apar aici și specii caracteristice pajiștilor de stâncării calcaroase ca: ochelărița (Biscutella levigata), cornuț (Cerastium alpinum), rogozul (Carex supenvirens), rotunjori (Homogyne alpina), etc. Tufărișurile pitice de argințică au un rol important în desăvârșirea procesului de fixare a grohotișului. În zonele înalte dintre stâncării se realizează condiții pedo-climatice . Panta este relativ mare și astfel, aceste locuri sunt mi puțin pășunate. Condițiile de umiditate sunt de asemenea favorabile, deoarece stratul de zăpadă este mai gros decât pe stâncăriile învecinate și se topește mai târziu.
Astfel, aici, pe grohotișul fixat se dezvoltă cu timpul un sol relativ gros, bogat în substanțe nutritive, având și umiditate suficientă. Aici întâlnim specii ca: Lilium jankae (un crin galben-auriu), Centaurea axilaris (albăstrița), Laserpitium alpinum (cimionul capului), Leontopodium alpinum (floarea de colț), Dianthus callizonus (garofița Pietrei Craiului), etc.
VII.2. Fauna
VII.2.1. Fauna făgetelor
Fauna făgetelor este foarte bogată, aproape toate grupele mai importante fiind bine reprezentate. Mamiferele sunt reprezentate prin: Ursus actos (ursul), Canis lupus (lupul), Vulpes vulpes (vulpea), Sus scrofa (mistrețul), Capreolus capreolus (căprioara), Lepus emopeanus (iepurele), Martes Martes (jderul de pădure), Martes foina (jderul de piatră), Linx linx (râsul).
Întâlnim aici și o mulțime de rozătoare dintre care menționăm: șoarecele gulerat (Apodemus tauricus), veverița (Sciurus vulgaris), parsul (Glis glis), parsul cu coadă stufoasă (Dryomys vitedula), parsul de alun (Muscardinus avellonarius) și în locuri mai umede șoarecele scurmător (Clethrionomys glarealus). Aceste specii sunt frecvente în toate pădurile din Carpați dar și în regiunile colinare, însă în pădurile de fag ele au o densitate foarte mare.
Pentru avifauna făgetelor este caracteristică ierunca (Tetrastes bonasia). Această specie trăiește în pădurile de foioase din Carpați dar este mai frecventă în pădurile de fag. De aceea, etajul fagului, din punct de vedere ornitologic este considerat ca un subetaj specific, numit subetajul ieruncii. Limita superioară coincide cu cea inferioară a subetajului gotcanului. Dintre speciile frecvente în subetajul ieruncii, sunt: Milvus milvus (gaia), Scolopax rusticola (sitarul), Pyrrhula pyrrhula (mugurar), Scrinus erinus.
Pe lângă firul apelor sunt frecvente speciile: Motacilla cinerea, Tringa hypoleucos și Cinclus cinclus.
De asemenea și nevertebratele sunt bine reprezentate în biocenozele pădurilor de fag.
VII.2.2. Fauna pădurilor de rășinoase
Mamiferele nu au reprezentanți tipici în pădurile de rășinoase. Ursul, lupul și râsul, mai frecvente în aceste păduri trăiesc și în făgete. În schimb păsările sunt bine reprezentate în pădurile de rășinoase. O mare parte a speciilor trăiesc în pădurile de conifere mai ales în timpul verii, cuibărind aici. În timpul iernii părăsesc pădurile de conifere trecând în etajele inferioare. De exemplu, ochiu-boului (Troglodytes troglodytes), cu largă adaptabilitate la condițiile ecologice, coboară toamna în tufișurile din jurul satelor, iar vara cuibărește în etajul pădurilor de rășinoase, sub stânci sau sub trunchiurile arborilor.
O altă specie caracteristică acestui etaj, este cocoșul de munte (Tetrao urogallus), o pasăre de taiga care trăiește permanent în aceste păduri. În ultimii ani a fost mult rărită, de aceea femela a fost declarată monument al naturii. Alte specii din acest etaj sunt: minunița sau cucuveaua încălțată (Aegolius fenereus), corbul (Corvux corax), care adesea trece și în etajul alpin inferior, forfecuța gălbuie (Loxia curviorostea), gaița de munte, pițigoiul de brădet, pițigoiul cu capul negru, pițigoiul crestat, ciocănitoarea cu trei degete, scatiul, brumărița de pădure, mierla gulerată, etc.
Reprezentantul reptilelor este vipera comună (Vipera berus), aceasta trăind la altitudini mai mici dar și Coronella austriaca, Anguis fragilis. Șopârla de munte (Lacerta vivipara), care trăiește și în etajul alpin inferior, se găsește și în pădurile de conifere.
Dintre amfibieni, salamandra (Salamandra salamandra) trăiește și în locurile mai umede din etajul fagului, iar broasca brună (Rana temporaria) și tritonul de munte (Triturus alpestris) trec și în etajul alpin inferior.
Nevertebratele, de asemenea sunt bine reprezentate prin toate grupele mai importante. Dintre gasteropode menționăm: Vitrea diaphano, Retinella pura, Oxychilus galben, Ena montana, Enconulus trochiformis, etc. Resturile de arbori putreziți, pernele de mușchi și licheni oferă condiții prielnice dezvoltării și înmulțirii acestor gasteropode. Litiera pădurilor de molid adăpostește numeroase izopode, miriapode, diferite caleoptere, diptere și gasteropode cu cochilia mică.
În etajul pădurilor sunt frecvente poienile utilizate ca pășuni și fânețe. În aceste poieni, stratul ierbos creează condiții favorabile pentru diferite insecte din grupa caleopterelor, lepidopterelor, himenopterelor și în special pentru diferite gasteropode. Acestea din urmă, în timpul iernii se adăpostesc în litiera pădurii.
VII. 2.3. Fauna alpină
Condițiile vitrege din etajul alpin au determinat adaptări specifice nu numai la plante, ci și la animale. Din cauza temperaturilor scăzute, a verilor scurte, unele specii de păsări care în zonele joase cuibăresc de 2-3 ori, cuibăresc aici o singură dată. Animalele euriterme ca reptilele sunt reprezentate prin specii ca: șopârla de munte (Lacerta vivipara) și vipera comună (Vipera berus).
Aceste animale sunt ovivipare, oviviparia constituind o adaptare deosebit de eficientă în combaterea acțiunii temperaturilor scăzute. Închiderea culorii se observă nu numai la inflorescența unor specii de graminee, ci și în cazul tegumentului unor vertebrate și în special al unor artropode. Fenomenul se numește melanism. Vipera comună este reprezentată prin forma ei melanică vipera neagră (Vipera berus puster), iar șopârla de munte și tritonul au culoarea aproape neagră. Sunt deosebit de frecvente formele melanice ale unor insecte (care au culori metalice închise-violet, negru, albastru) și a multor fluturi (Leptidoptere). Ca și în cazul plantelor, culoarea închisă favorizează captarea și absorbția radiaților calorice solare.
Vântul puternic ce bate în zona alpină reprezintă de asemenea un factor selectiv pentru insecte. În aceste condiții nu se pot menține decât speciile foarte bune zburătoare. Păsările insectivore din această zonă căutându-și hrana mai mult pe sol, nu sunt zburătoare foarte bune, însă răpitoarele sunt capabile de zboruri îndelungate planate.
Din punct de vedere ornitologic etajul alpin este caracterizat etajul brumăriței (Runella collaris), care este sărac în specii, ceea ce este o consecință firească a condițiilor aspre din această zonă. sPeciile caracteristice acestui etaj sunt: vulturul pleșuv brun (Aegypius monachus), vulturul pleșuv sur (Gyps fulvus), zăganul (Gypaetus barbatus), acvila de stâncă (Aquila christaetos), corbul (Corvus corax), etc. Dintre nevertebrate sunt bine reprezentate Gasteropodele și mai ales specii cu cochilia mică.
VII. 2.4. Fauna acvatică
Fauna apelor curgătoare este variabilă în funcție de altitudine și compoziția vegetației din jur.
Ihtiofauna este repartizată în: zona păstrăvului, zona lipanului și zona scobarului.
Zona păstrăvului cuprinde peștii din biotopurile pâraielor și râurilor mici afluenți ai râului Dâmbovicioara .Această ihtiofaună cuprinde un număr redus de specii dintre care cea mai importantă este Salmo trutta fario (păstrăvul), la care se adaugă Zglăvoaca (Cottus gobio), ciocanul (Endontomyzon danfordi), etc.
În râul Dâmbovicioara întâlnim și specii ca: lipanul și moioaga sau amfibieni ca buhaiul de baltă, broasca de lac, broasca râioasă, salamandra și Rana temporaria.
VIII. Solurile
Alături de formele de relief, roca și clima, solul, cu proprietățile sale fizico-chimice, constituie un element principal al peisajului geografic.
La formarea solului participă următorii factori pedogenetici (considerați în același timp și factori ): relieful, roca de solidificare (materialul pasental), clima, activitatea biologică, apa și timpul. Din această cauză solul apare ca o rezultantă foarte complexă a acțiunii factorilor menționați.
VIII. 1. Factorii pedogenetici
Cunoscând importanța factorilor pedogenetici în desfășurarea procesului de solidificare, în cele ce urmează se vor analiza pe rând, în ordine subordonării cauzale, principalii factori de formare care determină schimbările cantitative și calitative ale învelișului de sol din bazinul Dâmbovicioara
VIII.!.1. Relieful- factor pedogenetic
Relieful reprezintă unul din factorii principali în procesul de formare și evoluție a solurilor de aici, intervenind direct, dar și indirect prin influența pe care o exercită asupra celorlalți factori pedogenetici. Această influență se manifestă în principal asupra climei și vegetației (N.Florea și colab., 1960).
Relieful, prin morfografie și morfometrie, determină fie rămânerea pe loc, fie deplasarea produselor dezagregării, alterării și ulterior ale solidificării. Aceasta duce la formarea unor diferite tipuri de scoarțe de alterare și apoi de soluri.
Larga extindere a versanților puternic înclinați a favorizat îndepărtarea intensă prin eroziune a materialului mineral și organic, în timp ce pe suprafețele mai puțin înclinate s-au putut acumula produsele dezagregării și alterării. Din această cauză, pe treimea mijlocie a versanților înclinați și mai ales pe cea superioară, din profilul solului materialul fin este continuu îndepărtat. Solurile se îmbogățesc rezidual în material grosier, iar unde acestea s-au format pe calcare, devin scheletice.
Treimea inferioară a versanților se caracterizează prin prezența materialelor deluvio-coluviale, deoarece în această parte au fost deplasate gravitațional produsele alterării și dezagregării.
Pe suprafețele mai puțin înclinate, produsele dezagregării și alterării (atât minerale cât și organice) rămân pe loc, fiind favorizată formarea solurilor cu orizonturi genetice bine dezvoltate și cu o grosime morfologică mai mare.
VIII. 1.2. Roca- factor pedogenetic
Fiind o parte a litosferei (stratul superior afânat al acesteia), solul conține multe elemente moștenite au rezultate prin transformarea rocii parentale. Prezența acestor elemente mai mult sau mai puțin modificate în masa solului, se găsește în strânsă legătură cu natura substratului litologic din bazinul Dâmbovicioara. În funcție de natura rocilor, procesele fizico-chimice se desfășoară diferențiat. Predomină dizolvarea și dezagregarea fizică cu formarea de elemente mari pe calcare și alterarea chimică pe rocile mai puțin rezistente la acțiunea agenților externi.
În zonele înalte ale Pietrei Craiului, roca se găsește la suprafață fiind în contact permanent cu agenții externi. Astfel, sunt favorizate procesele de dezagregare care își pun amprenta în peisaj prin larga răspândire a gelifractelor de diferite mărimi (câmpuri de grohotiș, trene de grohotiș, râuri de pietre). În aceste condiții, solurile care se pot forma sunt în general slab evoluate, sunt soluri excesiv scheletice și cu conținut scăzut în substanțe nutritive.
În cadrul etajului forestier, rocile de fundament, de cele mai multe ori, sunt acoperite cu depozite de suprafață de diferite origini și grosimi și au conținut de schelet variat (depozite detritice de pantă, depozite coluviale, etc.). Cantitatea de material fin crește în părțile mijlocii și mai ales inferioare ale etajului forestier, către partea superioară a etajului pădurilor de molid, având o largă răspândire depozitele bolovănoase, cu un conținut redus de material fin. Rezultă deci, că materialul parental al solurilor evoluate sub vegetație forestieră este mai bine stabilizat, conține mai mult material fin, deci dau soluri cu grosimi morfologice mai mari. Solurile acestor regiuni sunt mai profunde și au un conținut crescut de substanțe nutritive.
În legătură cu influența rocii asupra procesului de solificare, în bazinul Dâmbovicioara se pot evidenția două situații distincte:
peste limita superioară a pădurii (1600m), solurile sunt scheletice și au volum edafic foarte redus. De multe ori depozitele de suprafață sunt lipsite de material fin;
sub altitudinea de 1600m, în zona forestieră, deși solurile rămân scheletice, crește apreciabil volumul edafic și implicit conținutul în substanțe nutritive.
VIII. 1.3. Clima-factor pedogenetic
Condiționată de elementele reliefului (altitudine, gradul de înclinare a pantelor, expoziția versanților), clima joacă un rol important în geneza și evoluția solului.
În general, odată cu creșterea altitudinii cresc cantitățile de precipitații și scad temperaturile. Se poate afirma că în bazinul Dâmbovicioara predomină net regimurile hidrice de tip percolativ și intens percolativ care au favorizat levigarea intensă a produselor de alterare.
În raport direct cu variația altitudinală a acestor elemente climatice se manifestă și tipurile de regim hidrotermic care influențează desfășurarea principalelor procese pedogenetice: dezagregarea și alterarea rocilor, transformarea substanței organice, migrarea constituenților organo-minerali și formarea orizonturilor solului.
VIII. 1.4. Apa-factor pedogenetic
Apa freatică influențează formarea solului, diversele lui însușiri și mai ales fertilitatea. În scoarța de alterare, apa provoacă dezagregări (prin îngheț-dezgheț) și dizolvări, înlesnește reacțiile chimice participând la procesul de alterare a părții minerale a solului.
Prezența apei freatice la mică adâncime determină formarea de soluri în care procesele sunt dominate sau puternic influențate de acțiunea factorului apă. Astfel, se poate forma în diferite părți ale solului (în funcție de adâncimea la care se află nivelul freatic) un orizont gleizat.
VIII.1.5. Vegetația și fauna-factori pedogenetici
Influența și rolul factorului biotic în procesul de pedogeneză sunt legate de climă. Între sol, climă și vegetație există o strânsă interdependență.
Sub formația vegetală ierbacee, principala sursă de substanțe organice pe baza cărora se formează humusul din sol, o constituie rădăcinile. Aceasta se datorează faptului că resturile organice aeriene intervin în mică măsură în procesele pedogenetice datorită faptului că acestea sunt îndepărtate de către om (fânețele) sau animale (pășunile).
Resturile organice încorporate anual în sol sub formă de rădăcini ale ierburilor sunt distribuite pe un strat profund. Cantitatea de resturi organice ce ajunge anual în sol depinde de condițiile naturale, dar și de compoziția pajiștilor fiind în general mai mare în cazul asociaților de plante ierboase anuale și mai mică în cazul asociaților în care predomină ierburile perene.
La solurile de sub pajiștile alpine formate în condiții de temperaturi scăzute și umiditate mare, în care activitatea microflorei este foarte slabă, se constată o acumulare lentă a substanțelor organice, în cazul solului predominând substanțele minerale.
În comparație cu vegetația ierboasă, sub păduri, sursa de bază a resturilor organice care participă la formarea humusului este constituită din frunzele care cad anual pe suprafață solului. Rădăcinile arborilor nu participă decât în mică măsură la formarea humusului. Cantitatea de resturi organice ajunse anual pe suprafața solului, variază în funcție de speciile dominante, de densitatea arborilor sau de condițiile climatice ale zonei, fiind de regulă mai mare sub pădurile de foioase și mai mică sub cele de conifere. (N. Florea, 1968).
Spre deosebire de foioase, coniferele (și mai ales molidul și pinul) determină acidifierea solului deoarece resturile lor organice, sărace în baze, dau forme puternic acide de humus. Se consideră că molidul este specia care favorizează cel mai intens acidifierea solului, datorită sistemului său radicular superficial și conținutului scăzut de substanțe organice azotate și de baze în resturile sale. Dintre conifere, bradul are acțiunea cea mai redusă de acidifiere a solului, iar pinul reprezintă din acest punct de vedere o situație intermediară (N. Florea, 1968).
Acțiunea animalelor asupra solului este multiplă. Ea se exprimă prin afânarea mecanică a solului, formarea diferitelor cavități, cuiburi sau canale, amestecarea materialelor diferitelor orizonturi și crearea unei structuri specifice solului (structura zoomorfă). Lumea animală are și o mare influență asupra materiei organice din sol. Astfel, râmele și viermii hidrofili au un rol important în prelucrarea materiei organice și în formarea humusului.
VIII. 1.6. Timpul ca durată de manifestare a factorilor
Pedogenetici
Procesul complex de formare a solurilor actuale nu s-a produs brusc, ci a avut o desfășurare îndelungată. Deci timpul este o altă condiție a realizării complete a tipului de sol. Pentru ca factorii pedogenetici să poată realiza toate procesele fizico-chimice și bio-chimice al căror rezultat final este tipul de sol bine definit morfologic, este necesară acțiunea lor îndelungată. Timpul este considerat a fi condiția ca cumulările cantitative să se producă în măsura necesară realizării salturilor calitative.
Concluzionând, putem că de durata manifestării factorilor pedogenetici depind în mare măsură însușirile solului.
În ceea ce privește vârsta absolută a solurilor, aceasta depinde într-o anumită măsură de vârsta teritoriului în care se găsesc, fără a se constata o corespondență strictă între vârsta solurilor și cea a unităților de relief în care acestea s-au format.
VIII. 1.7. Influența antropică în procesul de pedogeneză
Influența omului asupra evoluției solului s-a manifestat în cadrul bazinului Dâmbovicioara prin înlăturarea formațiunilor vegetale native (pădurea) și înlocuirea lor cu pajiști. Aici sunt însemnate suprafețe defrișate pe partea stângă a Dâmbovicioarei, în Culoarul Rucăr-Bran.
Defrișarea pădurii și instalarea pajiștii atrage după sine atât dezvoltarea procesului de înțelenire secundară, cât și modificări însemnate în recepționarea și redistribuirea luminii, căldurii și umezelii în învelișul de sol. Drept urmare, în solurile de sub pajiște se constată profunde modificări morfologice și fizico-chimice față de solurile de același tip de sub pădure. Astfel, are loc nu numai o puternică intensificare a procesului bioacumulativ, dar, ca rezultat al schimbărilor ce intervin în regimul hidrotermic al solului, sunt intensificate sau încetinite procesele de pseudogleizare, activitate biologică, etc.
VIII. 2. Sistematica și răspândirea solurilor
Marea varietate a condițiilor geomorfologice, litologice și bioclimatice din cadrul bazinului Dâmbovicioara , a determinat și o diversitate a tipurilor de sol.
Având în vedere alcătuirea morfogenetică a profilelor de sol și desfășurarea anumitor procese pedogenetice ce sunt determinate în primul rând de condițiile fizico-geografice, solurile din bazinul Dâmbovicioara sunt încadrate în mai multe clase care cuprind la rândul lor mai multe tipuri:
A. MOLISOLURI
rendzine și soluri brune-eumezobazice;
roci compacte carbonatice la zi și rendzine;
B. CAMBISOLURI
soluri brune-acide;
soluri brune- eumezobazice și soluri brune-argiloiluviale;
soluri brune-acide și soluri brune feriiluviale;
C. SPODOSOLURI
– soluri brune-feriiluviale și podzoluri.
VIII. 2.1. Clasa Molisoluri
Clasa molisoluri cuprinde solurile al căror orizont de diagnostic este A.
VIII. 2.1.1. Rendzine și soluri brune-eumezobazice
Rendzinele sunt soluri molice cu orizon Am, format pe seama alterării calcarului din substrat. Au orizont AR care, cel puțin în partea suopereioară are crome cu valori mai mici decât 3,5. Prezintă ca orizont de diagnostic orizontul Rrz situat în primii 150cm.
În cadrul bazinului Dâmbovicioara , aceste soluri se întâlnesc în SE și E (pe “gâlmele” calcaroase cu altitudini mai mari de 1200m din Culoarul Rucăr-Bran) sau în V, în Munții Piatra craiului, la altitudini mai mari de 1500m (pe reversul Cuestei Pietricica, iar în Piatra Mare, o fâșie situată aproximativ între curbele de nivel de 1500 și 1800m).
În ceea ce privește climatul caracteristic acestor tipuri de soluri, temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 3-4oC, iar precipitațiile au valori medii anuale de aproximativ 1000mm, regimul hidric fiind de tipul intens percolativ.
Rendzinele se dezvoltă sub pajiști secundare și alpine, dar apar și în partea superioară a etajului molidișurilor. Sub pădurile de molid, resturile organice sărace în baze dau forme acide de humus și pe lângă rendzime apar și solurile brune-eumezobazice.
Din punct de vedere morfologic, rendzimele au următoarele caracteristici:
– orizontul Am- are grosimi de 20-30cm, culori închise, brune-negricioase, textură luto-argiloasă și structură glomerulară sau granulară. Poate conține cantități variate de schelet;
– orizontul AR – este de tranziție, are conținut moderat sau ridicat de schelet calcaros;
orizontul Rrz, roca mamă, situat în primii 150cm, fiind alcătuit din roci dure calcaroase.
VIII.2.1.2. Roci compacte carbonatice la zi și rendzine
Aceste soluri sunt caracteristice Munților Piatra Craiului, la altitudini mai mari de 1800m. apar insular acolo unde panta a permis formarea solului, au formula de profil asemănătoare rendzinei tipice, dar cu orizontul Rry situat în primii 50cm. Se numesc și rendzine litice, au volum edafic foarte mic, drenaj intern și lateral excesiv și rezerve neînsemnate de apă accesibilă pentru vegetație.
VIII.2.2. Clasa Cambisoluri
Solurile care aparțin acestei clase au ca orizont de diagnostic Bv (B cambic).
VIII.2.2.1. Soluri brune acide
Solurile brune acide sunt soluri cambice oligobazice, slab diferențiate textural și având culori mai mari sau egale cu 3,5.
În bazinul Dâmbovicioara , aceste soluri apar pe suprafețele cu înclinare mică din Culoarul Rucăr-Bran (văile superioare ale Ciocanului și Șendroaiei) sau pe “podurile” din Piatra Craiului (Podul Vițeilor, Stâna Grind, “La Table”).
Materialul parental pe care s-au format solurile brune acide este reprezentat de conglomeratele apțiene și vranco-cenomeniene sub păduri de conifere, fag sau pășunile secundare de pe locul fostelor păduri de fag.
Evoluând în condiții de climat răcoros și umed, sub păduri de foioase și rășinoase, cu litieră bogată în lignine, ceruri, rășini și substanțe tanante greu de descompus, la suprafața solurilor brune acide se acumulează un orizont organic (O), de tip mull-moder sau moder.
Datorită prezenței aluminiului liber (Al+++), argila coloidală precipită pe locul formării, ceea ce face ca solurile brune acide (ca și solurile brune eumezobazice) să fie diferențiate textural de profil.
Solul brun acid are următoarea succesiune de orizonturi:
O-Ao-Bv-C.
– orizontul O – cu grosimi de 3-4cm, este de obicei de tip mull-moder sau moder;
– orizontul Ao – cu grosimi de 10-12cm, de culoare brună-cenușie sau brună-gălbuie, moderat sau intens humifer și structură slab exprimată. În unele cazuri orizontul superior poate fi intens humifer avnd caracter de A umbric (Au);
– orizontul Bv – prezintă grosimi de 20-60cm și nuanțe brune-gălbui, sărac în humus, structură slab dezvoltată și cu conținut variat de schelet grosier;
– orizontul C – roca mamă.
VIII. 2.2.2. Soluri brune eumezobazice și soluri brune argiloiluviale
Solurile brune eumezobazice sunt soluri cambice cu orizontul Bv care prezintă nuanțe gălbui.
Aceste tipuri de soluri s-au format pe conglomerate și marnocalcare sub păduri de fag.
Solurile brune eumezobazice sunt soluri biologic active, cu humificare de tipul muleului slab acid în care acizii fulvici sunt parțial neutralizați de ionii de calciu și magneziu, iar acizii humici bruni favorizează apariția complexelor argiloferihumice stabile, care contribuie la formarea unei bune structuri a orizonturilor superioare.
Argilizarea este activă prin precipitarea pe loc a argilei formate, din care cauză acestea sunt slab diferențiate textural pe profil. Migrarea coloizilor argiloși fiind frânată, se creează condițiile apariției orizontului cambic (Bv9.
În general, solurile brune eumezobazice sunt soluri profunde, bine structurate și afânate, permeabile și cu aerisire normală, având următoarea succesiune de orizonturi: Ao-Bv-C.
– Ao, orizont cu grosimi de 12-15cm, uneori mai gros, de culoare brună-gălbuie, moderat humifer, cu o structură glomerulară sau granulară stabilă, afânat, permeabil și bine străbătut de rădăcini;
– Bv, cu grosimi cuprinse între 20-45cm, de culori gălbui și bine structurat. Deși mai compact decât orizontul superior, orizontul Bv este în general permeabil, bine aerisit și străbătut de rădăcini pe toată grosimea lui;
– C, roca mamă, reprezentată de marnocalcare și conglomerate.
Alături de solurile brune eumezobazice, apar solurile brun argiloiluviale , în profilul cărora apare orizontul Bt, un orizont compact format prin migrarea argilei pe profil. Dacă aceste soluri se formează pe calcare sau marnocalcare, în baza profilului apare un orizont de acumulare a carbonaților (Cca).
Solurile brune eumezobazice și brune argilioluviale se întâlnesc pe suprafețe restrânse lângă localitatea Dâmbovicioara (((Dealul Ciocanului9.
VIII. 2.2.3. Soluri brune acide și soluri brune-feriiluviale
Asociațile de soluri brune acide și brune feriiluviale fac trecerea dintre cambisoluri și spadosoluri. Aceste asociații de soluri ocupă suprafețe importante în cadrul bazinului Dâmbovicioara, în partea centrală, pe dreapta râului Dâmbovicioara, începând cu altitudinea de 1000m și până la 1300-1400m.
Solurile brune acide sunt predominante și au fost deja caracterizate mai sus, astfel încât ne vom ocupa în continuare de solurile brune feriiluviale.
Solurile brune feriiluviale sunt soluri spodice fără orizont eluvial, având drept orizont de diagnostic orizontul spodic Bs, de nuanțe ruginii.
Relieful pe care evoluează aceste soluri este caracterizat prin pante cu înclinări mari, sub păduri de fag, păduri de amestec sau molid.
Solurile brune feriiluviale au următoarea succesiune de orizonturi: O-Au-Bs-C.
– orizontul O are grosimi de 3-5cm și este de tip moder sau moder cu humus brut;
– orizontul Au (Aou) are grosimi de 10-12cm și culoarea brună închisă. Are textură și structură slab exprimată;
– orizontul Bs (uneori Bhs), are grosimi variabile (20-50cm), culori gălbui-ruginii (Bs) sau brun ruginii (Bhs) datorită acumulărilor de hidroxizi de fier și aluminiu, respectiv a humusului, componente migrate din orizonturile superioare. Textura este, de obicei, mijlocie, structura slab exprimată și poate avea un conținut variabil de schelet în funcție de natura materialului parental;
– orizontul C este format din conglomerate.
VIII. 2.3. Clasa Spodosolului
Această clasă cuprinde solurile care au drept orizont de diagnostic orizontul B spodic (Bs sau Bhs).
Asociațile de soluri din cadrul bazinului Dâmbovicioara care fac parte din clasa spodosolurilor sunt: solurile brune feriiluviale și podozolurile.
În cadrul acestei asociații, solurile brune feriiluviale se întâlnesc la altitudini mai mici, (la contactul cu asociația de soluri brune eumezobazice și brune feriiluviale, făcând trecerea între spodosoluri și cambisoluri), iar podozolurile se găsesc la altitudini mai mari.
Deoarece solurile brune feriiluviale au fost cercetate anterior, ne vom referi numai la podozoluri.
Podozolurile sunt soluri spodice cu orizont eluvial, având ca orizont de diagnostic orizontul Bhs sau Bs. Acestea se formează în condiții de climat rece și umed (temperaturi medii anuale de 2-3oC și precipitații de peste 1000mm).
Vegetația naturală sub care s-au format podozolurile este reprezentată prin păduri de rășinoase (spre limita lor superioară – molidișuri de limită).
Procesul pedogenetic specific acestui tip de sol este podzolirea, constând în degradarea rețelei cristaline a argilei și migrarea diferențiată pe profil a produselor de dezagregare.
Datorită litierei cu conținut ridicat de lignină, rășini, ceruri și substanțe tanante, în condițiile unui climat rece și umed și a unei activități biologice slabe, are loc acumularea la suprafața podzolurilor a unui orizont organic O de humus brut, puternic acid și cu conținut ridicat de acizi fulvici agresivi. În aceste condiții are loc debazificarea treptată a argilei și chiar desfacerea ei în componentele de bază: silice și hidroxizi de fier și aluminiu. Datorită regimului hidric percolativ, produsele de degradare sunt antrenate în mod diferențiat pe profilul solului și precipitarea lor într-un orizont humicoferiiluvial (Bhs9.
În cazul podzolurilor humificarea este slabă, acumulându-se de la un an la altul un orizont organic O de humus brut, puternic acid.
Podzolurile tipice au următoarea succesiune de orizonturi:
O-Au(Aou)-Es-Bhs-C.
– orizontul organic O, are grosimi de 5-10cm;
– orizontul Au(Aou), în general scurt (10-15cm), intens humifer, are culori închise, negricioase și este nestructurat;
– orizontul Es, cu grosimi de 20-25cm, nuanțe cenușii deschise, textură ușoară;
-orizontul Bhs, are grosimi cuprinse între 20 și 40 cm, prezintă nuanțe brune închise ruginii, este moderat până la intens humifer, textura ușoară și nestructurat. Poate conține un procent variat de schelet în partea inferioară a profilului.
– materialul parental poate fi alcătuit din roci compacte sau depozite dezagregate.
=== ASTA_ION ===
I. INTRODUCERE
În extremitatea sud-vesticã a Depresiunii Braºovului, acolo unde Carpaþii Curburii se leagã de cei Meridionali, se individualizeazã un þinut muntos cu o fizionomie deosebitã, reprezentând o regiune de veche circulaþie transcarpaticã. Este vorba de Munþii Piatra Craiului cu partea învecinatã, Culoarul Rucãr Bran, unitãþi în care se încadreazã Bazinul Dâmbovicioarei.
Dotatã cu un potenþial natural de excepþie, în care se încadreazã diverse ºi spectaculoase forme de relief, o climã variatã datoritã poziþiei ºi caracteristicilor reliefului, înzestratã cu o florã ºi o faunã bogatã ºi valoroasã (Munþii Piatra Craiului sunt rezervaþie de florã ºi faunã), zona are un farmec aparte, unic în þara noastrã.
Aºezãrile omeneºti, permanente ºi sezoniere completeazã fericit elementele cadrului natural înºirându-se pe firul vãilor sau risipindu-se pe plaiurile înalte, sfidând parcã înãlþimile. Strãvechea populare ºi valorificare a resurselor naturale a generat o simbiozã fericitã între om ºi mediul natural prin apariþia unor aºezãri temporare de tipul celor pastorale, forestiere, cinegetice ºi turistice, conturându-se astfel un veritabil model economic, agropastoral ºi turistic.
Pornind de la ceste considerente, am încercat, cu vie emoþie ºi dragoste de faþã aceste locuri, sã redau în rândurile acestei lucrãri, o analizã cât mai complexã a elementelor naturale. Astfel, vor fi prezentate în principal aspecte referitoare la cadrul natural: relief (genezã, evoluþie, tipuri ºi forme),climã, hidrografie, vegetaþie, faunã, soluri, care, alãturi de poziþia geograficã favorabilã, au constituit suportul apariþiei ºi dezvoltãrii aºezãrilor omeneºti.
În elaborarea lucrãrii am folosit un amplu material bibliografic care se referã la zona în studiu, dar ºi sinteze. De asemenea, am folosit hãrþii topografice la scara 1 : 25000 ºi hãrþi geologice la scara1 : 50 000. Textul este sprijinit de o serie de hãrþi tematice ºi generale ºi de fotografii realizate pe teren în perioada iunie 1998 – aprilie 1999.
Odatã cu realizarea lucrãrii de faþã, doresc sã-mi exprim recunoºtinþa faþã de întreg colectivul didactic al Facultãþii de Geografie din Universitatea din Bucureºti pentru cunoºtinþele dobândite pe parcursul anilor de studii universitare, dar mai ales faþã de domnul profesor universitar doctor Mihai Geanana ºi asistent universitar Oprea Rãzvan, care mi-au acordat sprijin ºtiinþific ºi moral pentru redactarea în bune condiþii a lucrãrii.
Alãturi de conþinutul pur ºtiinþific, lucrarea constituie ºi o invitaþie adresatã atât turiºtilor grãbiþi, care din automobil percep prea puþin di farmecul acestor locuri, cât ºi iubitorilor de drumeþie, de a pãºii în universul acestui colþ al Carpaþilor, cu imagini de neuitat, cu oameni ospitalieri ºi case frumoase, obiceiuri ºi tradiþii seculare.
II. POZIÞIA GEOGRAFICÃ ºi LIMITE BAZINULUI DÂMBOVICIOARA
II.1. Poziþia Bazinului Dâmbovicioara
Bazinul Dâmbovicioara este situat în partea centralã a României, iar raportat la coordonatele geografico-geodezice se grefeazã pe arealul cuprins între meridianul de 25011`27„si cel de 25016`04„longitudine esticã ºi între latitudinile nordice 45025`04„si 45031`45„.
Alãturi de configuraþia generalã a reliefului, poziþia Bazinului Dâmbovicoara influenþeazã circulaþia generalã a maselor de aer. Zona în studiu se aflã sub influenþa maselor de aer sud-vestice (in sud) ºi nord-vestice (nord), nefiind afectatã de circulaþia nordicã ºi esticã. Acest lucru se reflectã clar în trãsãturile hidrogeografice ºi biopedoclimatice.
În ansamblul Carpaþilor, Bazinul Dâmbovicioara într-o arie de interferenþã a Carpaþilor Meridionali ºi Carpaþilor Orientali, cea ce a ridicat probleme în privinþa încadrãrii în una dintre cele douã diviziuni.
Astfel bazinul studiat aparþine Carpaþiilor Orientali dacã limita între aceºtia ºi Carpaþii Meridionali este Valea Dâmboviþei – Valea Bârsei (Culoarul Tãmaºului). Apartenenþa la Carpaþii Orientali are la bazã în primul rând alcãtuirea petrograficã, dar ºi situaþia tectonicã, adicã vârsta desfãºurãrii aranjamentului arhitectural major, pânza de Leaota – Bucegi – Piatra Mare fiind rezultatul tectonogenezelor mezocretacice (D. Patrulius, V Mutihac). La vest de Culoarul Tãmaºului, Munþii Fãgãraº ºi Iezer – Pãpuºa sunt alcãtuiþi din roci metamorfice (ºisturi cristaline din seria de Leaota), iar la est apar la zi numai roci sedimentare (Munþii Piatra Craiului, Culoarul Rucãr – Bran, Munþii Bucegi ºi dincolo de Valea Prahovei).
Din punct de vedere geografic , Bazinul Dâmbovicioara, este inclus Carpaþilor Meridionali. Aceastã idee este susþinutã de însuºi peisajul geografic, peisajul Grupei Bucegi, fiind, evident, mult mai apropiat de cel al Carpaþilor Meridionali. Alaturi de peisaj, peisaj menþionãm calitatea Vãii Prahova de discontinuitate geograficã, mai clarã decât Valea Dâmboviþei (V. Mihãilescu, 1932; Valeria Micalevich Velcea,1961; Valeria Micalevich Velcea, Al Savu,1982).
A existat ºi ideea menþinerii Grupei Bucegi ca o grupã unitarã (Tr Constantinescu, 1980), specificul acestei grupe fiind subliniat cu mult înainte prin definirea ca sector de tranziþie în cadrul Carpaþilor Meridionali ( V. Mihãilescu, 1946; Valeria Micalevich Velcea,1961).
În concluzie, Bazinul Dâmbovicioara se încadreazã între Carpaþii Meridionali, Munþii Bucegi, Munþii Leaota, Munþii Piatra Craiului ºi Culoarul Rucãr – Bran constituind o grupã montanã unitarã: Grupa Bucegi.
În cadrul acestei grupe montane, bazinul în studiu se suprapune peste Munþii Piatra Craiului(corespunde versantului sud – estic care reprezintã, care reprezintã flancul vestic al unui sinclinal suspendat ) ºi Culoarul Rucãr – Bran (cuprinde pãrþi din Sectorul Giuvala ºi sectorul sudic Dâmboviþean).
Administrativ, face parte din Judeþul Argeº ocupând partea de nord – est a acestuia, iar în raport cu bazinul hidrografic al Argeºului, Bazinul Dâmbovicioara, este situat în sectorul superior fiind o subunitate de ordinul III, pe stânga acestui sistem hidrografic.
Din aceastã poziþie derivã o serie de caracteristici fizico – geografice, dar ºi unele aspecte legate de particularitățile economico – geografice, de modul de utilizare al terenurilor. Între aceste trãsãturi sunt: caracteristicile morfografice ºi morfografice ale reliefului, potenþialul climatic al acestui areal (se încadreazã þinutul climatic al munþilor cu altitudini de peste 1700 m ºi al celor cu altitudini mici ºi mijlocii 800 – 1700m ), caracteristicile vegetaþiei, faunei, solurilor.
În raport cu centrele urbane existente în regiune Bazinul Dâmbovicioara se aflã între Câmpulung ºi Braºov, pe DN 73, care este ramificat din DN 7 (Bucureºti – Piteºti – Râmnicu Vâlcea – Sibiu) ºi care uneºte cele douã oraºe, trece prin Podul Dâmboviþei ºi Fundata.
II. 2. Limitele Bazinului Dâmbovicioara
Bazinul hidrografic Dâmbovicioara are forma aproximativã a unui triunghi dreptunghic în care ipotenuza este datã de muchia cuestei între Podul Dâmboviþei ºi Vârful Baciului ºi dispune de o suprafaþã 48 km2. Are o lungime de 13 km ºi o lãþime de 6,7 km.
La N ºi E se învecineazã cu Bazinul hidrografic al Oltului, iar în S ºi V cu alte bazine hidrografice care aparþin Bazinului Hidrografic al Dâmboviþei, fiind delimitat de cumpene de ape ce oscileazã altitudinal între 688 ºi 2238,1 m.
Cumpãna esticã se desfãºoarã între Podu Dâmboviþei ºi Vârful Baciului, pe direcþia N – S. aceasta urmãreºte muchia cuestei din Podu Dâmboviþei prin Plaiul Mic , Plaiul Mare , Culmea Pietricelei, Culmea Prepeleacului, Muntele Pietricica pe ªaua Funduri, dincolo de care se desfãºoarã Creasta Sudicã a Pietrei Craiului cumpãna de ape corespunzând muchiei ho – backului cu altitudini de peste 2000 m(Vârful Fundurilor – 2018 m; Vârful Pietrei – 2098 m; Vârful Lespezi – 2142; Vârful Grindului – 2193 m; Vârful La Om 2238,1 m). cumpãna esticã este bine individualizatã, iar afuenþii Dâmboviþei ºi Dâmbovicioarei au direcþii perpendicularã pe aceasta.
Cumpãna nordicã ºi vesticã se desfãºoarã între Vârful La Om ºi Pasul Giuvala. Acesta desparte bazinul Oltului de cel al Argeºului ºi se suprapune în Nvliniei celor mai mari înãlþimi ale flancului estic de sinclinal suspendat. În vest, urmãreºte culmile înguste dominate de vãrfuri calcaroase (martori de eroziune de tipul “gâlmelor”) în alternanþã cu înºeuãri largi. Cumpãna are aspect sinuos (în special în vest) datoritã numeroaselor captãri hidrografice, Dâmbovicioara împingându-ºi afluenþii prin eroziune regresivã pânã în apropierea cumpenei de ape (in înºeuãri). Începând cu Vârful La Om, pe direcþiia NV – SE, cumpãna de ape coboarãin înºeuarea “La Table” de unde urcã în Dealul Sasu, Muntele Coja, Poiana Frumoasã, Gâlma Pleºei, Rãgoaza, Vârful Gãveni ºi pânã în Pasul Giuvala.
Din Pasul Giuvala ºi pânã în Podu Dâmboviþei se desfãºoarã cumpãna sud – vesticã pe direcþiia NE – SV. Altitudinal acesta scade de la 1265 m (Pasul Giuvala), la 688 m(Podu Dâmboviþei) ºi urmãreºtein prima parte alternanþa de martori calcaroºI de tipul “gâlmelor” ºi înºeuãri (Pasul Giuvala –Vârful Bacârcea – Pasul Giuvala – Muntele Giuvala), iar apoi devine sinuoasã ºi greu de individualizat.
II.3. Istoricul cercetãrilor
Având în vedere publicaþiile existente, putem delimita douã etape principale de cercetare:
Prima etapã, lucrãri generale referitoare la relieful României sau Carpaþilor cu referiri la Piatra Craiului ºi Culoarul Rucãr – Bran. Aceste lucrãri prezintã trãsãturile morfogenetice generale fiind menþionate în primul rând caracterul de creastã al Pietrei Craiului ºi de discontinuitate al Culoarului Rucãr – Bran (Em. de Martonne – 1907, V. Mihãilescu – 1936, N. Orghidan – 1936, Monografia Geograficã a R.P.R. – 1960).
Morfologia de creastã înaltã asociatã altor particularitãþi morfostructurale au atras atenþia geografilor asupra a douã mari probleme: glaciaþiunea pleistocenã ºi suprafeþele de nivelare. Piatra Craiului a fost datã ca exemplu de morfologie inadecvatã instalãrii gheþarilor (Em. de Martonne – 1907). Referitor la suprafeþele de nivelare s-au emis pãreri diferite (Em. de Martonne – 1907, N. Orghidan, 1936).
Situat în spaþiul de interferenþã dintre Carpaþii Orientali ºi Carpaþii Meridionali a ridicat problema încadrãrii sale într-una din cele douã mari diviziuni (Em. de Martonne – 1907); S. Mehedinþi (1935), G. Vâlsan (1935); V. Mihãilescu (1932).
Primele studii de esenþã referitoare la aceastã zonã a urmãrit morfologia, geneza ºi evoluþia (N. Orghidan, 1936; V. Mihãilescu, 1946).
Referiri cu privire la geologie s-au fãcut încã din secolul trecut (B. Haner, 1859; Gr. ªtefãnescu, 1884, Fr. Herbich, 1888, Fr. Toula, 1897), dar studii sistematice au fost declanºate dupã 1900 de E. Jekelius (1916 – 1926) care a realizat ºi prima hartã geologicã (publicatã în 1938), iar dupã 1930 s-au detaºat lucrãrile lui N. Oncescu (1935, 1938, 1939).
Etapa dupã 1960.
Lucrarea “Piatra Craiului. Consideraþii geomorfologice” (Valeria Micalevich Velcea,1961) reprezintã prima publicaþie consacratã în exclusivitate geomorfologiei. Dintre aspectele menþionate aici menþionãm: stabilirea limitelor, delimitarea celor trei unitãþi morfografice (Piatra Craiului Mare, Piatra Micã, Pietricica,), tipurile de relief reprezentativ (structural, glaciar, periglaciar) etc. tot în aceastã etapã sunt publicate lucrãri generale despre relieful României sau Carpaþii româneºti, cu referiri ºi la Piatra Craiului ºi la Culoarul Rucãr – Bran, dar care se remarcã prin mediul mai profund de abordare a problemelor expuse. Citãm astfel sinteze geografice (I. Sârcu, 1971; P. Coteþ,1973; Gr. Posea & Colab., 1974; AL. Roºu, 1980; Valeria Micalevich Velcea, Al. Savu, 1982; Valeria Micalevich Velcea,1987; Tratatul de Geografie, vol. III) ºi lucrãri generale asupra carstului (M. Bleahu, T. Rusu, 1965; T. Naum, M. Grigore,1974; Gr. Posea & Colab., 1974; M. Bleahu & Colab., 1976; M. Bleahu, 1982; C. Goran, 1983) sau lucrãri care se axeazã pe clima acestei zone.
Dintre aspectele ridicate în aceastã etapã amintim:
Definirea Munþilor Piatra Craiului ºi Culoarul Rucãr – Bran ca douã unitãþi aparte sau includerea Munþilor Piatra Craiului în Culoarul Rucãr – Bran (V. Mihãilescu, 1963);
Geneza ºi evoluþia reþelei hidrografice (T. Constantinescu, 1985, 1987, 1992).
Circulaþia apelor subterane (T. Constantinescu, 1977, I. Orãºanu & Colab., 1984);
Particularitãþile morfologice ale bazinului (T. Constantinescu, 1980, 1992, 1994);
Studierea topoclimatelor existente în Bazinul Dâmbovicioara.
Studiile geologice, întocmirea hãrþii la scara 1 : 50 000 ºi editarea acesteia (1971, 1974) ori publicaþii (D. Patrulius, 1963, 1966, 1969; Ileana Popescu, 1967; R. Dumitrescu, 1978; I. Popovici, 1978), au adus date noi, mai ales de naturã stratigraficã ºi tectonicã:
Prezenþa a douã tipuri de conglomerate;
Precizãri privind limitele, stratigrafia ºi tectonica;
Principalele etape în geneza ºi evoluþia Sinclinalului Piatra Craiului.
Sintetizând, se poate afirma cã cercetarea acestei zone a început în a doua etapã cu toate cã din punct de vedere geologic existã importante date ºi înainte de 1960.
III. GEOLOGIA ºi EVOLUÞIA PALEOGEOGRAFICÃ
III.1. Date stratigrafice ºi litologice
Din punct de vedere geologic, Bazinul Dâmbovicioara este inclusã în unitatea Leaota – Bucegi – Piatra Mare, unitate care circumscrie Munþilor Bucegi, Leaota, Postãvarul, Piatra Mare, Piatra Craiului ºi Culoarul Rucãr – Bran. Aceasta se încadreazã în zona cristalino-mezozoicã a Carpaþilor Orientali având rol de pânzã ce ar putea fi denumitã pânza Leaota – Bucegi – Piatra Mare. Din vest este încãlecatã de pânza Geticã în lungul faliei Iezer-Pãpuºa (V. Mutihac, 1990).
Fundamentul cristalin este ciâonstituit din ºisturi cristaline din seria de Leaota (Complexul Cãluºu – Tãmãºel) care au fost metamorfozate în ciclurile hercinice (I. Popovici, 1978).
Cuvertura mezozoicã s-a depus în intervalul Jurasic inferior – Cretacic superior, aria în care se încadreazã Bazinul Dâmbovicioara suferind miºcãri de oscilare pe verticalãsi cunoscând succesiv mai multe faze de exondare ºi faze de submersie.
În Jurasicul inferior (Liasic – Dogger), peste ºisturile cristaline se depun straturi relativ subþiri de gresii calcaroase ºi microconglomerate (Ileana Popescu, 1967).
Într-un al doilea ciclu (din Oxfordian ºi pânã în Tithonic) se depune marea stivã a calcarelor de Stranberg ce include calcare oolitice recifale, brecioase sau calcare în plãci. Aceste calcare afloreazã pe ambele flancuri ale sinclinalu;lui suspendat ºi în Culoarul Rucãr – Bran ºi deºI aria lor este mult mai micã decât cea a conglomeratelor (43,8 % din suprafaþa Bazinul Dâmbovicioara), se impun în ansamblul peisajului ocupând zonele de altitudine maximã. Vârfuri cu altitudine peste 1700 m din Munþii Piatra Craiului sunt exclusiv pe calcare ca ºi cele de + 1700 m din vestul Culoarului Rucãr – Bran sau de + 1300 m din partea centralã.
Deasupra calcarelor urmeazã depozite de vârstã Barremianã care sunt depuse insular în sudul bazinului, fiind constituite în principal din marnocalcare. Acestea afloreazã pe Valea Dâmbovicioarei în amonte, dar în principal în aval de satul Dâmbovicioara. Raportat la suprafaþa bazinului, marnocalcarele ocupã aproximati 41 % din suprafaþa acestuia.
Peste calcarele Tithonice ºi malnocalcarele bareniene s-au depus, transgresiv, conglomeratele Apþian superioare. Aceste conglomerate conþin elemente calcaroase ºi cristaline bine cimentate într-o matrice grezo-calcaroasã (Ileana Popescu, 1967). Referitor la poziþia în cadrul Bazinul Dâmbovicioara, conglomeratele Apþian superioare afloreazã doar în partea nordicã a acestuia, iar în est în cadrul Culoarului Rucãr – Bran, lipsesc în totalitate, lucru pus pe seama ridicãrilor din orogeneza austricã (in urma cãreia au fost îndepãrtate prin eroziunea datoritã coborâri nivelului de bazã). (T. Constantinescu, 1994).
Din Albian ºi pânã la finele Cretacicului (dar în principal în Vraconian, Cenomarian) s-au depus transgresiv straturi groase de conglomerate în care predominã elementele cristaline într-o matrice grezo-argiloasã (Ileana Popescu, 1967). Conglomeratele Vraconian-Cenomarian au acoperit în totalitate conglomeratele Apþian superior din zona axului de sinclinal ºi calcare din Culoarul Rucãr – Bran , dar eroziunea le-a îndepãrtat de pe mari suprafeþe. În faza actualã se gãsesc numai în partea sudicã ºi esticã a Bazinului Dâmbovicioara (la sud de Valea Muierii la altitudini de peste 1400 m, iar în Culoarului Rucãr – Bran la altitudini de peste1200 m).
În lungul râurilor principale de bazinet s-au depus cele mai noi formaþiuni sedimentare formate din pietriºuri ºi nisipuri, acestea ocupând o suprafaþã foarte micã.
Aºadar, în cadrul Bazinului Dâmbovicioara se remarcã douã tipuri principale de depozite mezozoice: calcarele ºi conglomeratele. Acestea ocupã împreunã 95,9 % (46 Km2) din suprafaþa bazinului din care 43,8 % (21 Km2) revin calcarelor ºi 52,1 % (25 Km2) conglomeratelor. Calcarele, deºI ocupã o suprafaþã mai micã se impun ibn peisaj altitudinile cele mai mari ºi prin formele de relief generate de acestea (chei, lapiesuri de stratificaþie, vãi oarbe etc).
III.2. Structura ºi tectonica
Definit drept o mare depresiune cu structurã în ansamblu sinclinalã Culoarul Dâmbovicioara se remarcã prin trei aspecte structuralo-tectonice majore: suprafeþe cvasiorizontale, cute ºi falii (D. Patrulius, 1969).
Punctele sunt reprezentate în Culoarul Dâmbovicioara de o serie de sinclinale (Piatra Craiului, ªirnea, Fundata, Bran) ºi anticlinale (Valea Coacãza, Valea Ulmului, Valea Grãdiºtei). Dimtre acestea, cel mai important pentru zona în studiu este sinclinalul suspendat Piatra Craiului, care prezintã o puternicã asimetrie, având flancul vestic mult mai ridicat decât cel estic. Flancurile sinclinalului Piatra Craiului au caractere cuestiforme, dar în special cel vestic în nordul cãruia stratele sunt redresate pânã la verticalã (hog-back). În sud se remarcã Cuesta Pietricica, reversul acesteia putând fi considerat o suprafaþã cvasistructuralã fragmentatã de vãi consecvente pe flancul estic al sinclinalului Piatra Craiului sunt caracteristice Cuestele secundare, caracterul structural fiind mai ºters. Suprafeþele cvasiorizontale sunt caracteristice sectorului Giuvala din Culoarul Rucãr-Bran.
Dintre aspectele tectonice specifice menþionãm faliile . în cadrul Bazinului Dâmbovicioara se constatã douã grupe de faze:
Falii care tranverseazã întregul sinclinal ºi care afecteazã întreaga pãturã de sedimente mezozoice;
Falii care afecteazã numai flancul vestic de sinclinal ºi mai ales stiva de calcare.
O importanþã deosebite au faliile din prima categorie; acestea având direcþii vest-est ºi despãrþind compartimente care au fost mai mult sau mai puþin înãlþate tectonic. Astfel, de blocurile mai ridicate au fost îndepãrtate conglomeratele în care râurile au sãpat chei.
De asemenea faliile au influenþat circulaþia subteranã a apei ºi evoluþia reþelei hidrografice din Bazinul Dâmbovicioarei.
Structura ºi litologia sunt doi factori pasivi ai reliefului, aceºtia reprezentând suportul manifestãrii agenþilor externi prin diferite procese ºi rezultând forme de relief specifice.
III.3. Individualizarea Bazinului Dâmbovicioara. Complexele structurale. Evoluþia reþelei hidrografice.
Individualizarea morfologicã a bazinului este rezultanta cuplului tectonicã-eroziune diferenþialã în cadrul mai multor etape care pot fi corelate cu marile complexe structurale (Borãscu, Râu ªes, Gornoviþa), dar nu ºi sincronizate (T. Constantinescu, 1985). Nu se poate vorbi mai ales în Piatra Craiului de suprafeþe de nivelare tipice, ci de niveluri corespunzãtoare complexelor menþionate.
Etapa I (cretacic superior-eocen superior).
La sfârºitul cretacicului apele mãrii se retrag spre nord (spre Depresiunea Braºovului) zona evoluând subaerian. Acestea se prezintã sub forma unei suprafeþe cu înclinarea generalã vest-est. Prin urmare, paleoreþeaua respectivã se prezintã asemenea direcþiei vest-est (sud vest-nord est), izvoarele gãsindu-se pe masivele cristaline dinvestul Culoarului mezozoic Dâmbovicioara, dar nu departe de acestea. Nivelul de bazã spre care paleoreþeaua se retrage corespunde actualei Depresiunii a Braºovului (care era acoperitã cu apã) iar cea mai mare parte a paleoreþelei era dezvoltatã pe conglomerate vrano-cenomaniene.
Etapa a II-a (eocen superior-miocen inferior).
Procesul esenþial al acestei etape este fragmentarea paleoreþelei pe aliniamentul flancului estic de sinclinal (in urma ridicãrilor generate de masa cristalinã din vest – orogeneza pirenianã), paleocuesta Coacãza fiind formã de relief prdominantã în regiune. Râurile (Paleo-Coacãza, Paleo-ªirnia) îºI au acum obârºia pe reversul Paleocoestei Coacãza. Importantã pentru aceastã etapã este ºi apariþia grabenului Podu Dâmboviþei care a determinat apariþia unui nivel de bazã foarte activ ºi a atras atât apele de suprafaþã cât ºi pe cele subterane.
În aceastã etapã pot fi identificate trei faze de modelare a complexelor structurale: Borãscu II, Borãscu III, Râu ªes I.
Faza Borãscu II, este prima ºi cea mai îndelungatã etapã de modelare (sfârºitul Cretacicului ºi pânã la sfârºitul Eocenului). O bunã parte din acest timp a fost necesarã pentru îndepãrtarea conglomeratelor apþiene ºi vracono-cenomaniene, la calcare ajungându-se relativ târziu. Drept urmare, cele mai mari altitudini ale bazinului pot fi atribuite acestui ciclu modelator (+2150 m; între vârful La Om – 2238,1 m ºi vârful Pietrei – 2098 m) (N. Orghidan, 1936; G. Niculescu, 1965; E. Nedelcu, 1976; Valeria Velcea,1987).
Faza Borãscu II (oligocen). Include sectorul de creastã între vârful Pietrei – 2098 m ºi vârful Arsma – 1965 m, altitudinea medie fiind de +2000 m.
Faza Râu ªes I (Miocen inferior) corespunde suprafeþelor cu altitudini actuale cuprinse între 1550 – 1800 m. sunt diferenþe altimetrice între suprafeþele calcaroase ºi cele conglomeratice, efect al eroziunii selective, diferenþiindu-se astfel douã niveluri: + 1750 ºi +1600 m.
Nivelul calcaros (+ 1750 m) include sectorul de creastã al Pietricicãi iar cel conglomeratic (+1600 m) poate fi urmãrit pe interfluviile Vlãduºca-Grindu, Grindu-Valea Lespezi, Valea Lespezi-Valea Cãpãþânelor, Valea Cãpãþânelor- Valea Steghii. Nivelul conglomeratic se pune în evidenþã printr-o uºoarã rupturã de pantã ºi diminuarea declivitãþii (T. Constantinescu, 1985).
Etapa a III-a (Miocen superior-Pliocen inferior).
Principala caracteristicã a acestei etape este reprezentatã prin cea de-a doua fragmentare a paleoreþelei pe aliniamentul de flanc estic. Acest fenomen s-a produs în urma punerii la zi a calcarelor din flancul estic de sinclinal, acesta devenind linie de separare a apelor. Dupã punerea la zi a calcarelor, paleorâurile (ªirna ºi Coacãza) se infiltreazãin rocã, valea devenind oarbã ºi suspendatã în aval. Râurile infiltrate în calcare ºi-au schimbat brusc direcþiile dirijindu-se invers decât la suprafaþã, spre axa de sinclinal, dar ºi pe direcþiile accidentelor tectonice. În acelaºI timp, bazinetul tectonic Podu Dâmboviþei prezenta un nivel de bazã scãzut, ceea ce a dus la apariþia unui torent ce evolua regresiv de la nord spre sud(Torentul Dâmbovicioara). Totodatã, bazinetul tectonic Podu Dâmboviþei reprezenta ºi un punct de convergenþãpentru apele subterane. Valea Dâmbovicioarei nu s-a format printr-o eroziune regresivã clasicã, fenomenul fiind mult mai complex. Torentul Dâmbovicioara avea un debit modest neavând surse de alimentare, pentru cã la nord râurile pãstreazã încã direcþia vest – est pânã la calcarele din flancul estic, unde se infiltreazã. Prin înãlþarea unor sectoare (din centrul ºi sudul Bazinului Dâmbovicioara )pe aliniamentele faliilor principale au fost aduse la zi calcarele din aceste compartimente. Aceste sectoare prezintã grote sau cursuri subterane (circulaþia subteranã existând de când au fost puse la zi calcarele din flancul estic). În compartimentele neânãlþate tectonic, valea era modelatã în conglomerate ºi evolua regresiv.
Astfel, la sfrºitul acestei etape vom avea o alternanþã de sectoare calcaroase înãþate, cu o bunã circulaþie subteranã a apeisi sectoare pe conglomerate, cu vãi oarbe.
Faza Râu ªes II (Miocen superior).
Si în aceastã fazã eroziune diferenþialã a generat douã niveluri: 1350 – 1550 m pe calcare ºi 1250 – 1450 m pe conglomerate.
Nivelul calcaros (1350 – 1550 m) prezintã cea mai clarã dezvoltare în zona “La Stâncã” de pe reversul cuestei Pietricica, dar ºi pe aliniamentul de eroziune care formeazã cumpãna nord – vesticã a Bazinului Dâmbovicioara pânãin Vãtarniþa, Muntele Giuvala, Muntele Colþilor, Vârful Gãveni (Gr. Posea,1998).
Nivelul conglomeratic (1250 – 1450) se pãstreazã sub forma unor martori de eroziune în nordul Bazinului Dâmbovicioara, pe dreapta Vãii Seci a Pietrelor.
Faza Gornoviþa I (Pliocen).
Suprafeþele modelate în aceastã fazã prezintã altitudini de 1100 – 1300 m.
Pe partea dreapta a Dâmbovicioarei suprafaþa Gornoviþa I se prezintþ sub forma unor interfluvii prelungi, rotunjite sau plate. Reprezentative sunt interfluvile dintre Valea cu Apã ºi Valea Muierii (Culmea lui Caºotã – Plaiul Mare – Poiana Cuibul Uliului) sau Culmea Ulucelor, Culmea Pietricelei ºi Culmea Pãdurichi. Nivelul Gornoviþa I se extinde pe partea dreaptã a Dâmbovicioarei, între aceasta ºi Valea Izvorului Sec.
Etapa a IV-a (Pliocen superior-Pliocen inferior) .
În aceastã etapã, grotele din compartimentele calcaroase, înãlþate sau prãbuºite rezultând cheii care s-au unit cu vãiile oarbe izolate de pe conglomerate formând astfel Valea Dâmbovicioarei. Aceasta a evoluat apoi regresiv captând cursurile de apã care veneau de pe flancul vestic de sinclinal. Evoluþia regresivã a Vãii Dâmbovicioara, continuã ºi astãzi în sectorul de origine “La Table” – Joaca. Valea Coacãza situatã la est de flancul estic al sinclinalului Piatra Craiului, a continuat sã se adânceascã pânã când au fost puse la zi ºisturile cristaline. Aceasta au determinat râului sã evolueze regresiv, iar cu ajutorul circulaþiei subterane a reuºit sã traverseze bariera de calcare ºi sã împingã spre vest cumpãna de ape. De asemenea, se produc captãri ºi între afluenþii Vãii Izvorului Sec ºi Vãii ªirnea ºi Rãgoaza, cumpãna de ape fiind aici foarte sinuoasã.
In partea sudicã a bazinului, de la confluenþa râului Dâmbovicioara cu Dâmboviþa ºi pânã în apropierea satului Dâmbovicioara, de-o parte ºi de alta a Dâmbovicioarei, se remarcã umeri de vale la altitudinea de 1000 m, care au fost incluºI complexului Gornoviþa II. (T. Constantinescu, 1985).
Aºadar, individualizarea morfologicã a Bazinului Dâmbovicioara reprezintã un complex geomorfologic complex ºi îndelungat începând la sfârºitul cretacicului ºi început în cuaternar.
IV. RELEFUL
IV.1. Elemente morfografice ºi morfometrice
Morfologia ºi morfometria Bazinului Dâmbovicioara depind direct de structurã ºi alcãtuirea petrograficã. Aceºtia sunt factori pasivi care influenþeazã aspectul interfluviilor, versanþilor ºi vãilor sau gradul de adâncire.
IV.1.1. Sistemul de vãi clasificat în concepþia Horton-ªtrahler, este format din cinci ordine de mãrime fiecare cu fizionomie ºi caractere mofrometrice ºi morfografice, specifice în funcþie de gradul de evoluþie ºi de influenþele litologice ºi structurale.
Vãile de ordin I sunt cele mai frecvente ºi cele mai recente. Acestea prezintã lungimi medii de 0,3 Km, în profil transversal sunt simetrice, în forma literei “V”, iar profilul longitudinal are o pantã mare ºi o desfãºurare neconformã cu structura.
Vãile de ordin II au lungimi medii de 0,5 Km profilul transversal simetric sau asimetric funcþie de aliniamentele structurale ºi o îmbinare medie a profilului longitudinal.
Vãile de ordinul III de pe partea dreaptã a râului Dâmbovicioara au medii mici ºi sunt dezvoltate în jurul unor zone de confluenþã condiþuonate de litologie (conglomerate) ºi falii, de unde se formeazã vãi de ordin IV. Pe partea dreaptã a Dâmbovicioarei (in Bazinul Izvorului Sec), vãile de ordinul III au lungimi mai mari (1,5 Km), acestea dezvoltându-se în excusivitate pe calcare.
Vãile de ordinul IV sunt afluenþii principali ai Dâmbovicioarei (Valea Seacã a pietrelor, Valea cu Apã, Valea Muierii, Valea Ulucelor, Valea Izvorului Sec). Au lungimi medii mai mari (2,5 Km), iar în profil transversal se înregistreazã treceri de la un profil evazat (când râul traverseazã o zonã cu conglomerate), la unul îngust cu aspect de cheie (in zonele cu calcare). În profil longitudinal, vãile de ordin IV au o ânclinare relativ micã ºi prezintã rupturi de pantã.
Cel mai mare ordin de mãrime (V), îl are Valea Dâmbovicioara în aval de cabana Brusturet (confluenþa Vãii cu Apã ºi Valea Seacã a Pietrelor). Ca ºi la vãile de ordinul IV profilul transversal al Vãii Dâmbovicioara este mai îngust acolo unde apar la zi calcarele (cheile Dâmbovicioara ºi cheile Brusturetului) ºi mai evazat în zonele cu conglomerate (sectoare de bazinet – Bazinetul Dâmbovicioara, Bazinetul Valea Rea).
IV.1.2. Versanþii
În funcþie de forma lor, versanþii din cadrul bazinului hidrografic Dâmbovicioara se prezintã predominant convecºI ºi drepþi, iar din punct de vedere al pantei, de la moderat pânã la puternic înclinaþi.
În privinþa morfodinamicii versanþilor, se disting douã sectoare: cel crionival, ce se suprapune etajului bioclimatic alpin ºi subalpin ºi cel fluvio-torenþial din etajul pãdurilor de molid ºi foioase.
În sectorul crionival, versanþii sunt abrupþi, afectaþi de procese periglaciare: criogene (gelivaþia, livaþie, solifluxiune) ºi gravitaþionale (torenþi de pietre, prãbuºiri).
În sectorul fluvio-torenþial unde modelarea versanþilor este încetinitã din cauza protecþiei oferite de vegetaþia forestierã, se remarcã eroziunea torenþialã. Arealele recent defriºate ºi cele cu pajiºti sunt afectate de spãlare în suprafaþã.
IV.1.3. Interfluviile
Interfluviile de ordinul V se desfãºoarã în general pe direcþia nord-sud ºi reprezintã cumpãna de ape dintre Bazinul Dâmbovicioara ºi Bazinul Dâmboviþei sau Bazinul Turcului din Culoarul Rucãr-Bran. Aceste interfluvii sunt condiþionate de structurã, rezultând flancurile sinclinalului suspendat Piatra Craiului, dar ºi de petrografie, fiind dezvoltate în exclusivitate pe calcare. Interfluviile de ordinul V sunt ascuþite ºi au suferit modificãri locale prin înaintãrile regresive ale unor afluenþi ai râului Turcu (râul Coacãza). (T. Constantinescu, 1985).
Interfluviile de ordinul IV, se desfãºoarã între afluenþii principali ai Dâmbovicioarei. Dispoziþia acestora este conformã cu înclinarea flancului de sinclinal (NV-SE) pe partea dreaptã a Dâmbovicioarei. Pe partea stângã, interfluviul de ordinul IV s-a format în urma pãtrunderii prin regresiune a râului Izvorul Sec peste flancul estic de sinclinal. Ulterior, acesta a suferit modificãri datoritã inaintãrii regresive a afluenþilor Dâmbovicioarei care vaeau nivelul de bazã mai coborât. Astfel, interfluviile de ordinul IV reflectã în principal influenþa structurii ºi au aspecte ascuþite, rotunjite sau este alcãtuit din mai multe culmi secundare ºi vârfuri legate între ele prin înºeuãri largi (cumpãna vesticã a Bazinului Dâmbovicioara între Gâlma Pleºei ºi vârful Gãvenii).
Interfluviile de ordinul III sunt condiþionate atât de litologie dar ºi de structurã. La fel ºi interfluviile de ordinul II ºi I, care au lungimi mici ºi orientãri variabile în funcþie de condiþiile locale.
IV.1.4. Hipsometria
Hipsometric, cea mai mare parte a Bazinului Dâmbovicioara se încadreazã dintre 1000 ºi 1400 m ºi cuprinde pãrþi din Culoarul Rucãr-Bran (sectorul Giuvala), centrul ºi nord-estul bazinului (suprafeþele de nivelare Gornoviþa ºi Râu ªes II). Sectorul vestic ºi nord-vestic al Bazinului Dâmbovicioarei, care corespunde flancului estic al sinclinalului suspendat Piatra Craiului are altiotudinile cele mai mari (peste 1800 m).
Se remarcã o linie a marilor înãlþimi (cumpãna vesticã ºi nord-vesticã) unde altitudinile cresc treptat din vârful Pietricica (1763,8 m), vârful Fundurilor (2018 m), vârful Pietrei (2098 m), vârful Lespezi (2142 m), vârful Grindului (2193 m), ºi pânã în vârful La Om (Piscul Baciului – 2238,1 m).
Altitudinile cele mai mici (sub 1000 m) sunt caracteristice sectorului inferior al Dâmbovicioarei (bazinetele tectono-erozive Dâmbovicioara ºi Podul Dâmboviþei), iar altitudinea minimã de 735 m este marcatã prin confluenþa Dâmbovicioara – Dâmboviþa.
Altitudinea media este de 1486,5 m, iar fragmentarea maximã de 1503 m evidenþiazã un potenþial morfodinamic ridicat.
IV.1.5. Adâncimea ºi densitatea fragmentãrii reliefului
Adâncimea fragmentãrii reliefului reflectã profunzimea pânã unde a ajuns eroziunea liniarã a apelor curgãtoare dar ºi intensitatea miºcpãrilor tectonice. Energii mari de relief se înregistreazã în zona înãlþimilor maxime sin vestul ºi nord-vestul Bazinului Dâmbovicioara (peste 500 m) ºi sunt rezultatul tectonicii. Valori mari ale adâncimi fragmentãrii reliefului generate de evoluþia reþelei de vãi ºi litologie se întâlnesc în zona cheilor de pe cursul Dâmbovicioarei. Cele mai mici valori ale energiei de relief (sub 200 m) sunt în depresiunile tectono-erozive Dâmbovicioara ºi Podu Dâmboviþei sau în zonele interfluviale înalte unde suprafeþele de nivelare au extindere mare (Pietricica, Ciocanu).
Densitatea fragmentãrii reliefului, relevã prin repartiþia valorilor, o strânsã legãturã cu evoluþia generalã a Bazinului Dâmbovicioara ºi cu unele diferenþieri litologice.
Cele mai mari valori (peste 4 Km/ Km2) se întâlnesc în lungul Dâmbovicioarei ºi în lungul unor puncte de confluenþã condiþionatã de natura petrograficã. Conglomeratele, mai puþin rezistente la eroziune, au permis dezvoltarea reþelei de vãi ºi deci valori mari ale densitãþi fragmentãrii reliefului.
În partea superioarã a intervluviilor înalte ºi în special acolo unde suprafeþele de nivelare au extensiune mare (Pietricica, Ciocanul, “La Stânã”), sunt caracteristice valori mici ale densitãþii fragmentãrii reliefului (sub 2 Km/ Km2).
Adâncimea ºi densitatea fragmentãrii reliefului oferã informaþii referitoare la morfodinamicã ce prezintã implicaþii în modul de utilizare al terenurilor.
IV. 1.6. Declivitatea
Este depentã de gradul de fragmentare al regiunii, de înãlþarea mai accentuatã a jumãtãtii nordice, de desfãºurarea principalelor litofaciesuri ºi structura geologicã.
Pante mari (peste 350), sunt în partea de nord-vest a Bazinului Dâmbovicioara sau pe cursul râului Dâmbovicioara. Acolo unde apar la zi calcarele, pantele pot atinge chiar valori de 900. Aceste pante favorizeazã procesele gravitaþionale (rostogoliri, prãbuºiri) ºi formarea de grohotiºuri.
Suprafeþele slab înclinate (sub 100) sunt caracteristice bazinetelor depresionare ºi suprafeþelor de eroziune. În mare parte aceste suprafeþe sunt defriºate ºi acoperite cu pãºiuni (la altitudini mai mari) sau fâneþe (la altitudini mai mici). Din punct de vedere morfodinamic, pantele puþin înclinate sunt caracterizate prin procese de denudaþie foarte slabe (ºiroire difuzã ºi eroziune în suprafaþã) ºi procese gravitaþionale slabe de tipul solifluxiunilor.
Tranziþia dintre aceste categorii de declivitate se face prin pante de 10 – 350 ,pante care favorizeazã eroziunea liniarã (ravenãri, torenþialitate) ºi solifluxiunile. În general aceste suprafeþe sunt bine împãdurite.
IV.2. Tipuri ºi forme de relief
În cadrul Bazinului Dâmbovicioara se remarcã trei tipuri de relief: structural, carstic ºi periglaciar. Specificul este marcat, printre altele, de morfogenezã, care etaleazã caracterul poligenetic al formelor de relief.
IV.2.1. Relieful structural
Relieful structural este component dominant ºi coordonator în morfolo9gia bazinului prin stratificaþia ºi poziþia stratelor. Astfel, structura geologicã este pusã în evidenþã prin douã aspecte de fond.
Primul, se referã la faptul cã aproximativ 75 % din suprafaþa Bazinului Dâmbovicioara reprezintã flancurile unui sinclinal suspendat (cu flancul vestic proeminent ca rezultat al tectonicii), unitãþi morfostructurale în ansamblu, materializate morfologic prin hog-backuri (in nordul bazinului) ºi cueste (in sud). Restul de circa de 25 % reprezintã o suprafaþã cvasiorizontalã cu altitudini de 1200 – 1300 m, intens tectonizatã ºi pe care eroziunea a modelat martori de eroziune calcaroºI de tipul “gâlmelor” (Culoarul Rucãr-Bran, Sectorul Giuvala).
Al doilea, la fel de concludent, este marcat prin “explozia” de forme structurale de dimensiuni mai mici modelate în cadrul unitãþilor mai sus amintite (T. Constantinescu, 1994).
IV.2.1.1. Morfostructura majorã
Includem aici structurile monoclinale (hog-backurile ºi cuestele) ºi structurale cvasiorizontale.
Structurile monoclinale
A.1. Hog-backurile
Caracterul hog-back este definit de cei doi versanþi cu pante care depãºesc în majoritatea cazurilor 350 ºi de înclinarea mare a stratelor geologice, uneori pânã la verticalã.
În cadrul bazinului hidrografic Dâmbovicioara sunt incluse: versantul sud-estic al hog-backului din Piatra Mare (dintre Valea Grindului ºi Valea în Apã) ºi versantul sud-vestic al hog-backului instalat pe flancul estic de sinclinal. Un rol important în peisaj îl are hog-backul dintre Valea Grind ºi Valea Steghea. Versantul estic al acestuia se caracterizeazã prin douã sectoare morfolitologice: unul superior, calcaros, ºi unul inferior, conglomeratic.
Sectorul superior calcaros este format în cea mai mare parte din capetele stratelor de calcar care se materializeazã în relief prin cueste secundare, relief rezidual, brâne, hornuri etc. În sectorul conglomeratic, locul crestelor secundare, brânelor ºi hornurilor din partea superioarã este luat de interfluvii ºi vãi consecvente. Muchia hog-backului corespunde altitudinilor maxime din Bazinului Dâmbovicioara, se prezintã sub forma unei linii în zig-zag ºi este materializatã printr-o alternanþã de vârfuri ºi înºeuãri mai mult sau mai puþin pronunþate (Valeria Micalevich Velcea, 1960). Ca subunitãþi ale acestui hog-back menþionãm: Hog-backul Grind – între Valea Grind ºi Valea Steghea. Aaici stratele prezintã o înclinare mare (60 0– 90 0), iar pantele se menþin peste 550.
Hog-backul Arsura – între ªaua Funduri ºi Sãlãstruc, la sud de hog-backul Grind. Stratele geologice au înclinãri mai mici, constituind subunitatea de trecere spre Cuesta Pietricica din sud. Hog-backul estic este mai slab individualizat fiind reprezentat de martorii de eroziune calcaroºi. Stratele de calcar au înclinãri mari, iar în Bazinului Dâmbovicioara se încadreazã numai versantul estic al acestui hog-back pe care s-au instalat vãi consecvente. Muchea hog-backului corespunde cumpenei nord-estice a Bazinului Dâmbovicioara ºi este materializatã prin alternanþa “gâlmelor” calcaroase cu înºeuãrile largi.
A.2. Cuestele
Partea central-vesticã a Bazinului Dâmbovicioara reprezintã o cuestã, limita dintre aceasta ºi hog-backul din nord fiind marcatã printr-o falie (T. Constantinescu, 1994).
Caracterul de cuestã este definit de morfostructura generalã: un monoclin cu straturile înclinate de la est la vest sub un unghi de maxim 350 ºi versanþii asimetrici cu pante peste 550, cel vestic (frontul) ºi sub 350 cel estic (reversul). În Bazinul hidrografic Dâmbovicioara se încadreazã numai reversul cuestei Pietricica ºi deci ne vom referi numai la acesta.
Privit în ansamblu, reversul cuestei Pietricica poate fi caracterizat drept o suprafaþã cvasistructuralã fragmentatã de vãi consecvente sau consecvent-subsecvente (T. Constantinescu, 1994). Se constatã diferenþe între partea nordicã ºi sudicã sau între sectorul superior ºi cel inferior. Între partea nordicã ºi cea sudicã sunt diferenþe de altitudine (1800 m în nord – Vârful Arsura ºi 1300 m în sud – Sub Pietricicã) sau în ceea ce priveºte unghiul de înclinare al statelor (mai mare în nord). Reversul, reprezintã continuarea sudicã a versantului sud – estic al hog-backului Piatra Mare ºi deci, se pãstreazã ºi aici cele douã sectoare morfolitologice (superior calcaros ºi inferior conglomeratic), contactul dintre ele fãcându-se printr-o rupturã de pantã mai mult sau mai puþin pronunþatã. Suprafeþele superioare calcaroase apar mai unitare, iar în sectoarele unde declivitatea medie nu depãºeºte 150 (La Sãlãtruc ºi La Stânã), unitatea suprafeþelor stucturale este deterioratã doar de doline (T. Constantinescu, 1994).
Muchea cuestei reprezintã o parte din cumpãna vesticã a Bazinul hidrografic Dâmbovicioara, îºi menþine ca ºi în cazul hog-backului de la nord aspectul de linie în zig-zag, dar considerabil mai atenuatã, iar vârfurile ºi înºeuãrile, atât de caracteristice în nord, aici sunt abia schiþate, iar în sud dispar.
În cadrul Cuestei Pietricica se pot delimita douã subunitãþi:
Cuesta Sãlãtruc, în nord, se desfãºoarã între Valea Cãprioarei (afluent al Vãii cu Apã) ºi Valra Ursului (afluent al Vãii Muieri). Stratele prezintã înclinãri de 30 – 350, iar pantele de 20 – 250.
Cuesta Sãnelor, la sud de aceasta, se caracterizeazã prin valori mai mici ale înclinãrii stratelor ºi declivitãþii.
În amonte de cabana Brusturet, de o parte ºi de alta a Vãii Seci aPietrelor se aflã douã siruri de cueste formate din strate de conglomerate apþiene ce aparþin flancului estic sl sinclinalului suspendat Piatra Craiului (T. Constatinescu, 1994).
Sirul de cueste dezvoltat pe partea stângã a Vãii Seci a Pietrelor este mai slab individualizatã ºi apare în nord-estulbazinului Vãii Seci a Pietrelor.
Acestea au reversul marcat de pante accentuate datoritã eroziunii puternice exercitate de afluenþii Vãii Seci a Pietrelorîn partea inferioarã. Aceºti afluenþi formeazã vãi consecvente cu un profil longitudinal cu pantã micã în partea superioarã ºi din ce în ce mai mare în partea inferioarã(la confluenþa cu Vãii Seci a Pietrelor), unde apar ºi praguri.
Frontul acestui ºir de cueste apare la contactul dintre conglomeratele apþiene ºi calcarele tithonice, unde, prin eroziune diferenþialãs-au instalatvãi subsecvente.
Versanþii acestor vãi subsecvente sunt reprezentaþi în vest de capetele stratelor de conglomerate (frontul cuestei), iar în est de versantul vestic al hog-backecului estic .
Sirul de cueste dezvotat pe partea dreaptã a Vãii Seci a Pietrelor este foarte bine individualizat ºi se extinde între acest râu ºi axul sinclinalului Pietriei Craiului.
Afluenþii pe dreapta ai Vãii Seci a Pietrelor formeazã în acest sector vãi absecvemte cu numeroase praguri în albie (Valea Steghea, Valea Grindu etc). Reversul acestui ºir de cueste are pante mici ºi este slab fragmentat, iar frontul este reprezentatde versantul vestic al Vãii Seci a Pietrelor
B. Stucturile suborizontale
Structurile suborizontale sunt caracterizate prin orizontalitatea sau înclinarea foarte slabã a statelor geologice.
În cadrul Bazinului hidrografic Dâmbovicioara, astfel de stucturi se întâlnesc în partea esticã ºi sud-esticã,mai precis în sectorul Giuvala al Culoarului Rucãr – Bran, la altitudini cuprinse între 1200 – 1300 m.
Sructura suborizontalã iniþialã a fost intens tectonizatã, astfel încât dupã un sistem bine dezvoltat de falii, unele sectoare au suferit ridicãri (D. Patrulius, 1969). Ulterior, în aceste sectoare înãlþate (+1300 m), eroziunea a fost mai accentuatã, iar conglomeratele vracono – cenomaniene au fost denudate. Au rezultat suprafeþe structurale orizontale (poduri – Podul Giuvalei ºi Podul Gãvenii) în care s-au adâncit vãi simetrice ºi s-au pus în evidenþã martori de eroziune calcaroºi de tipul “gãlmelor” (Vârful Bacârcea, Vârful Gãvenii).
In sectoarele mai puþin înãlþate conglomeratele vracono-cenomaniene nu au fost înlãturate. Vãile sunt tot simetrice, dar au versanþi mai puþin înclinaþi, iar martori de eroziune conglomeratici sunt mai puþin ºterºi, astfel încât suprafeþele structurale sunt mult mai bine puse în evidenþã (Podu Ciocanu).
IV. 2. 1. 2. Vãile structurale
Vãile structurale sunt în strânsã legãturã cu marile unitãþi morfostructurale. Astfel, cele mai frecvente sunt vãile consecvente, datoritã bunei dezoltãri ºi a celor douã flancuri ale sinclinalul suspendat Piatra Craiului. Aceste vãi s-au dezvoltat pe feþele statelor geologicecu precãdere pe partea dreaptã a Dâmbovicioarei (toate vãile situate pe dreapta Dâmbovicioarei în amonte de valea Ulucilor, valea Peºterii, valea Muierii, Valea cu Apã, valea Steghea, valea Grindu) ºi pe stânga Vãii Seci a Pietrei. Vãile consecvente au profile transversale simetrice ºi sunt puþin adâncite, doar vãile principale fiind adâncite mai mult în pãtura de conglomerate.
Vãile subsecvente se extind la baza crestelor având un versant abrupt (frontul cuestei) ºi unul lin. în cadrul Bazinului Dâmbovicioara, cel mai tipic sector de vale subsecventã este Valea Seacã a Pietrei între cabana Brusturet ºi “La Table”. Versantul drept este puternic înclinat (pante peste 550) format din capetele stratelor de conglomerate (este frontul unui ºir de cueste), iar versantul stâng are pante mai mici .
Vãile obsecvente sunt cele care curg în sens invers înclinãrii stratelor. Acestea se caracterizeazã prin simetrie ºi au un profil longitudinal cu multe praguri ºi chiar cascade rezultate din stratele dure pe care le reteazã. Vãi obsecvente formaezã afluenþii Vãii Seci a Pietrei în sectorul cuestelor dintre axul sinclinalului Pietrei Craiului ºi Vãii Seci a Pietrei sau Valea Dâmbovicioarei în sectoarele de chei (cheile Brusturetului ºi cheile Dâmbovicioarei.)
IV. 2 .1.3. Trãsãturile morfostructurale de ordin secundar
Pe fondul unitãþilor morfostructurale majore, formele structurale de dimensiuni mai mici, “secundari”, cunosc o dezvoltare excesivã, unele dintre ele impunându-seclar în peisajul Bazinului Dâmbovicioara. Larga dezvoltare a lor este refluxul unui complex genetico-evolutiv definit în esenþã de structurã, litologie ºi tectonicã (T. Constantinescu, 1994).
In categoria formelor stucturale de ordin secundar include: abrupturile structurale, cuestele secundare, poliþele, brânele ºi corniºele stucturale.
Abrupturile structurale
In unele lucrãri, mai ales turistice, versantul sud-estic al Pietrei Craiului este numit abrut. în realitate, doar anumite porþiuni din cadru acestui versant sunt abrupturi.
In cadrul Bazinului Dâmbovicioarei sunt douã categorii de abrupturi structurale: abrupturi pe feþele de strate ºi abrupturi instalate pe capetele de strat.
In partea de nord-vest a bazinului, între Valea Grindu ºi Valea Cãprioara (afluent al Vãii cu Apã), abrupturile sunt caracteristice pãrþii superioare, între 1900 ºi 2200 m, prezenþa lor contribund unui front al poziþiei stratelor (verticalã sau sproape de verticalã). Aceste abruptri sunt instalate pe feþele de strat ºi se impun în relief datoritã înãlþimilor mari (peste 200 m.)
Sub altitudinea de 1600 m, unghiul de înclinare al stratelor se micºoreazã mult, iar abrupturile sunt formate pe capetele statelor de calcare. Acestea au înãlþimi mai mici (20 – 50 m) ºi sunt localizate în sectoarele de chei din lungul Dâmbovicioarei (cheile Dâmbovicioarei, cheile Brusturetului, cheile Vãii Seci a Pietrelor)
Cuestele secundare
Prezenta cuestelor secundare a fost semnalatã prima datã de Valeria Velcea ºi Al. Savu (1982).
Cuestele tectono-erozive. Geneza lor este condiþionatã, aºa cum aratã ºi denumirea, de cauze tectonice ºi de eroziune diferenþialã care a scos în relief martori de eroziune cuestiformi.
Aceºtia se întâlnesc pe reversul Cuestei Pietricica.
Corniºele, brânele ºi poliþele structurale. Sunt caracteristice fronturilor de cuestã dar se gãsesc ºi în cadrul cheilor.
Corniºele sunt reprezentate de capetele stratelor superioare dure care lasã în relief o punte avansatã. Treptele înguste ºi alungite situate pe stratele mai dure din fronturrile de cuestã sau din chei se numesc brâne iar când sub acestea se formeazã o surplombã, datã de un strat moale, rezultã o poliþã.
Toate aceste forme structurale secundare au fost create de rezistenþa diferitã a stratelor la dezagregare.
Pe lângã formele structurale prezentate, în cadrul bazinului Dâmbocioara existã ºi alte forme a cãror modelare ºi morfologie sunt influenþate de stratificaþie ºi poziþia stratelor (ace, colþi, muchii, lapiesuri de stratificaþie, vãi oarbe etc).
În concluzie, trebuie subliniatã trãsãtura de componentã dominantã ºi coordonatoare a structurii în morfologia bazinului.
IV.2.2. Relieful petrografic
Relieful petrografic reprezintã totalitatea formelor de relief a cãror genezã, evoluþie ºi aspect exterior sunt condiþionate predominant de natura rocilor pe care acestea se dezvoltã (M. Grigore, 1976).
Influenþa rocilor asupra reliefului se evidenþiazã prin proprietãþile lor fizice ºi chimice, care rãspund în mod cu totul specific faþã de eroziune. Astfel, rocile prezintã o serie de proãrietãþi: duritate, masivitate, omogenitate, permeabilitate, solubilitate.
În cadrul Bazinului Dâmbovicioara, conglomeratele ºi calcarele (care ocupa 46 Km2 din cei 48 Km2 ai bazinului) se deosebesc dupã aceste proprietãþi prin formele de relief imprimate în peisaj. ºi conglomeratele se deosebesc între ele având în vedere anumite proprietãþi fizico-chimice. Astfel, conglomeratul apþianului superior sunt constituite din elemente calcaroase ºi cristaline bine cimentate într-o matrice grezo-calcaroasã ºi cu o duritate mai mare comparativ cu conglomeratele vracono-cenomaniene formate din elemente cristaline prinse într-o matrice grezo-argiloasã (Ileana Popescu, 1967).
IV.2.2.1. Relieful dezvoltat pe calcare
În cadrul Bazinului Dâmbovicioara, calcarele deºI deþin doar 43,8 %, reprezintã elementul morfologic dominant în peisaj prin cele mai mari altitudini.
Calcarele condiþioneazã formarea unui relief calcaros ºi a unui relief carstic (T. Naum, I. Preda, 1972).
Relieful calcaros rezultã în urma unei modelãri determinatã de proprietãþile fizice ale rocii (in principal de masivitate ºi duritate), ºi se materializeazã prin forme pozitive care sunt rezultatul eroziunii (martori de eroziune de tipul “gâlmelor”, turnuri, colþi, abrupturi, creste).
Relieful carstic. Este reprezentat de însuºirile chimice ale calcarelor în funcþie de care apele de suprafaþã ºi de adâncime acþioneazã prin coroziune, dizolvând roca, ºi parþial prin eroziune. Aºadar, formele carstice nu sunt doar rezultatul disoluþiei, ci al asocierii ei cu celelalte acþiuni modelatoare.
A.1.Exocarstul
Dintre formele exocarstice, în Bazinului Dâmbovicioara se întâlnesc trei tipuri principale: cheile, lapiesurile ºi dolinele, la care adãugãm vãile carstice.
Cheile
Sunt vãi cu profile transversale foarte înguste cu pereþi abrupþi ºi pe alocuri surplombaþi. Vãile cu sectoare de chei sunt: Dâmbovicioara, cu trei sectoare de chei (Cheile Dâmbovicioarei, Cheile Brusturetului, cu douã sub sectoare ºi Cheile Vãi Seci), dar ºi din Valea Streghii, Valea Muierii, Valea Peºterii, cu sectoare foarte scurte de chei.
Alternanþa calcarelor ºi conglomeratelor din lungul Dâmbovicioarei, pune în evidenþã compartimentele calcaroase înãlþate (in care s-au format cheile) ºi compartimentele conglomeratice coborâte.
Cheile Dâmbovicioarei se desfãºoarã între bazinetul Podu Dâmboviþei ºi confluenþa Dâmbovicioarei cu Valea Brãtoaia pe o lungime de 3,8 Km (cel mai lung sector de chei din Bazinului Dâmbovicioarei). În cazul cheilor Dâmbovicioarei nu se poate vorbi de o epigenie tipicã, întrcât stabilirea actualului traseu a fost influenþatã de drenajele subterane. Geneza lor este efectul asocierii acþiunii cursului de suprafaþã cu drenajul subteran (T. Constantinescu, 1985).
Din amonte de satul Dâmbovicioara ºi pânã în aval de Cabana Bruture se întind cheile Brusturetului separat în douã subsectoare de bazinetul conglomeratic Valea Rea. Fiecare din aceste subsectoare are o lungime de 0,7 Km. În amonte de Cabana Brusturet, pe Valea Seacã a Pietrei sunt cheile Vãi Seci cu o lungime de 0,7 Km.
Cheile Brusturetului ºi Vãi Seci s-au format în acelaºI mod ca ºi Cheile Dâmbovicioarei, în partea inferioarã a Cheilor Brusturetului observându-se foarte bine fosta galerie.
Lapiezurile
Sunt forme de ordin minor constituite dintr-o alternanþã de excavaþii cu aspect de ºanþuri superficiale late de câþiva centimetrii ºi adânci de câþiva decimetrii, ºi mici creste plate sau ascuþite (Gr. Posea, 1976).
Lapiesurile sunt forme exocarstice specifice bazinului, deosebindu-se douã subtipuri principale: lapiessuri de stratificaþie ºi lapiesuri tipice.
Lapiesurile de stratificaþie. Acest subtip de lapiesuri este caracteristic nord-vestului Bazinului Dâmbovicioara (crestei sudice a Pietrei Craiului la altitudini peste 800 m), unde stratele au o înclinare mai mare de 600. Stratificaþia favorizeazã canalizarea apei pe discontinuitãþi, acestea fiind treptat lãrgite ºi transformate în lapiesuri. Dimensiunile acestora variazã în funcþie de stadiul de evoluþie, ponderea cea mai mare având-o cele cu lungimi de 1 – 5 m, lãþimi de 15 – 30 cm ºi adâncimi de 10 – 50 cm. Specificul acestor lapiesuri a fost semnalat pentru prima datã de Valeria Velcea (1961), iar ulterior au fost numite de unii autori “lapiesuri verticale”(T. Naum, M. Grigore,1974).
Lapiesurile tipice, sunt caracteristice reversului cuestei Pietricica ºi pe unele suprafeþe din sectorul Giuvala al Culoarului Rucãr-Bran. Frecvent ele se gãsesc colmatate parþial sau total, reprezentative fiind sectoarele “La Stâncã” (Pietricica), Culmea Pietricelei, Podu Gãvenii, Podu Giuvala ºi Muntele Colþilor. Arealele cu lapiesuri la zi sunt rare, cea mai extinsã fiind pe reversul Cuestei Pietricica în zona “La Sãlãstruc”, unde se poate vorbi chiar de un câmp de lapiesuri.
Dolinele
Sunt forme de negative al cãror contur poate fi elipsoidal sau circular, cu diametre ºi adâncimi de ordinul metrilor sau zecilor de metri (Gr. Posea, 1976).
Pe reversul Cuestei Pietricica existã o grupare de 18 doline în zona “La Lac”. Majoritatea sunt doline de prãbuºire (de colaps), dintre ele doar patru având dimensiuni apreciabile (diametre de 15 – 20 m ºi adâncimi de 10 – 12 m). Circulaþia subteranã din zonã, generatorul golurilor carstice prin prãbuºirea cãrora s-au format dolinele în discuþie, este efectul infiltraþiei prin ponoare clare a pâraielor: Valea cu Prepeleac ºi Valea Ulucelor (T. Constantinescu, 1976). Dolinele de dizolvare au dimensiuni reduse ºi se întâlnesc în zonele “La Stânã” ºi la“La Sãlãstruc” din Pietricica sau pe “podurile” calcaroase din Culoarul Rucãr-Bran (Podul Giuvala ºi Podul Gãvenii).
Vãile ºi râurile carstice prezintã o serie de caractere geomorfologice ºi hidrografice specifice. Asfel, cursurile râurilor îºi prind apa într-un ponor situat în patul aluvial sau la baza versanþilor ºi reapar la zi sub forma izvoarelor carstice.
Vãile seci (sohodolurile) se formeazã atunci când cusurile de apã sunt degradate progrsiv prin apariþia dolinelor. Aceste vãi au apã numai în perioada ploioasã a anului, în perioada secetoasã devenind seci(Valea cu Prepeleac, Valea Ulucelor).
Vãile oarbe se formeazã pe traseul unor foste albii de râuri cu ape permanente. Prin adâncire, fiind atins un punct de absorbþie, sectorul de albie situat în aval de acest loc seacã în totalitate, iar cel din amonte îºI pãstreazã drenajul continuu. Este cazul Vãii Seci a Pietrelor ºi Vãii Izvorului Sec în aval de confluenþa cu Valea Ciocanului. Cu timpul, sectorul din amonte de sorb se va adânci în comparaþie cu cel din aval, racordul dintre ele realizându-se printr-o denivelare (treaptã antiteticã). Valea cu Prepeleac ºi Valea Ulucelor au doar câte o treaptã antiteticã de 4 – 6 m.
A.2. Endocarstul
În cadrul formelor endocarstice includem peºterile ºi ravenele. Acestea sunt rezultatul circulaþiei apelor subterane în lungul numeroaselor falii care afecteazã stratele de calcare.
Peºterile.
Se formeazã acolo unde circulaþia intensã a unei cantitãþi de apã în interiorul calcarelor creazã prin disoluþie spaþii mari sau goluri subterane cu înfãþiºãri, configuraþie, complexitate morfologicã ºi structuralã (Gr. Posea, 1976).
În cadrul Bazinului Dâmbovicioara predominã peºterile foarte mici ºi mici1, cea ce trãdeazã un traseu subteran extrem de scurt al apelor de infiltraþie, caracteristicã impusã de morfostructurã.
Majoritatea peºterilor sunt situate în sectoarele calcaroase din vecinãtatea cursului inferior ºi mijlociu al Dâmbovicioarei.
Cele mai mari peºteri de aici sunt: Peºtera din Valea Seacã (situatã în Cheile Vãii Seci); Peºtera Dracilor – 12 m – ºi Peºtera Ascunsã (din subsectorul nordic al Cheilor Brusturetului); Peºtera Vacilor ºi Peºtera din Valea Rea (cu lungimi de 20 ºi respectiv de 80 m situate în apropierea confluenþei Vãii Ulucelor cu Valea Dâmbovicioarei); Peºtera Dâmbovicioara (cea mai lungã – 250 m, se aflã în subsectorul sudic al Cheilor Brusturetului, la circa 1 Km în amonte de satul Dâmbovicioara); iar în sud, în Cheile Dâmbovicioarei, Peºtera din Sat (12 m) ºi Peºtera Agãþatã.
Clasificarea peºterilor dupã lungime (C. Goran, 1990): foarte mici (<10 m); mici (10 – 50 m); mijlocii (50 – 500 m); mari (0,5 – 5 Km); gigantice (500 Km).
Dintre aceste peºteri, doar în Peºtera Dâmbovicioara s-au dezvoltat concreþiuni (stalactite, stalagmite ºi coloane) care au fost distruse de oameni fiind o peterã accesibilã ºi cunoscutã de foarte mult timp. Lipsa concreþiunilor din celelalte peºteri este datoratã lungimii foarte mici ºi apropierii de suprafaþa topograficã (T. Constantinescu, 1994).
Un aspect specific este distrugerea peºterilor prin prãbuºirea tavanului datoritã apropierii de suprafaþã. Au rezultat astfel chei, rupturi de pantã, chiar contrapante ºi arcade.
Debitele mari ale principalelor izvoare carstice susþin existenþa unor peºteri cu dimensiuni considerabil mai mari decât cele cunoscute pânã în prezent (T. Constantinescu, 1990).
Avenele
Sunt peºteri dezvoltate pe verticalã.
În partea vesticã ºi nord-vesticã a bazinului Dâmbovicioara, condiþiile morfostructurale (poziþia verticalã a stratelor geologice) au favorizat circulaþia verticalã ºi deci formarea avenelor ºi nu a peºterilor.
Se cunosc mai multe avene, dar, doar trei dintre acestea au adâncimi mai mari: avenul din Podul Viþeilor, Avenul din Grind ºi Avenul de sub Vârful Grind. Acestea s-au format prin înfiltrarea unor cursuri de apã pe falii.
Avenul de sub Vârful Grind este situat în bazinul de recepþie al Vãii Cheii de sub vârful Grind la 2050 m altitudine absolutã. Co o adâncime de 514 m, Avenul de sub Vârful Grind, reprezintã cel mai profund gol subteran din România ºi cel mai voluminos din Piatra Craiului. Avenul prezintã o verticalitate pronunþatã în special pânã la –300 m, dupã care panta scade, dar rãmâne mai mare de 450 (T. Constantinescu, 1990).
Avenul din Grind (-102 m) ºi Avenul din Podul Viþeilor sunt situate în bazinul Vãii Steghea ºi sunt formate în conglomeratele Apþianului Superior, conglomerate alcãtuite din elemente cristaline ºi calcaroase într-o matrice grezo-calcaroasã.
Procesul de colmatare poate fi total sau parþial, cu materiale rezultate în yrma dezagregãrii prin îngheþ-dezgheþ. Aceste materiale se pot reaºeza, dând astfel posibilitatea redeschiderii sau creºterii adâncimii avenelor.
Cu siguranþã numãrul golurilorsubterane de tipul avenelor este mult mai mare deoarece morfostructura sa favorizeazã formarea acestora. Existã ºi posibilitatea dezvoltãrii unor goluri subterane verticale fãrã deschidere spre suprafaþã (T. Constantinescu, 1994).
În concluzie, se impune încadrarea carstului de aici în ansamblul carstului din România. Gr. Posea ºi colaboratorii (1974) distinge douã tipuri de peisaj carstic, unitatea în discuþie înscriindu-se în “tipul carpatic, subtipul culmilor”.
IV.2.2.2. Relieful dezvoltat pe conglomerate
În cadrul Bazinului Dâmbovicioara, conglomeratele deþin 25 Km2 (52,1 % din suprafaþa bazinului), dar, în relief se impun calcarele prin cele mai mari altitudini. Conglomeratele corespund altitudinilor mai mici (sub 1800 m în Piatra Mare ºi sub 1200 m în Culoarul Rucãr-Bran ºi Pietricica din centrul ºi sudul Bazinului Dâmbovicioara).
Având în vedere proprietãþile conglomeratelor (si în special duritatea), acestea se împart în douã categorii: conglomeratele vracono-cenomaniene formate din elemente cristaline prinse într-o matrice grezo-argiloasã ºi conglomeratele Apþianului superior, constituite din elemente calcaroase ºi cristaline bine cimentate într-o matrice grezo-calcaroasã (Ileana Popescu, 1967).
Conglomeratele vracono-cenomaniene ocupã suprafeþe mai coborâte (sub 1200 m) în sudul ºi estul Bazinului Dâmbovicioarei ºi Valea Izvorului Sec, în sectorul inferior al Vãii cu Apã ºi la sud de Valea Muierii. Datoritã cimentului grezo-argilos, aceste conglomerate au duritãþi mici ºi deci sunt uºor erodate de agenþii externi. Astfel, vãile sunt mai adâncite ºi au profile transversale mai evazate, interfluviile sunt rotunjite, iar declivitatea este micã. Caracteristicile morfografice ºi morfometrice impuse de aceste roci dar ºi prezenþa unor soluri profunde, au favorizat locuirea, pãdurile fiind înlocuite cu pãºuni pe mari suprafeþe între Valea Dâmbovicioara ºi Valea Izvorului Sec (satul Ciocanu).
În concluzie, conglomeratele vracono-cenomaniene nu se impun în relief prin anumite forme specifice ci influenþeazã doar elementele morfografice ºi morfometrice (aspectul vãilor ºi interfluviilor sau altitudinile, adâncimea ºi densitatea fragmentãrii reliefului).
Conglomeratele Apþianului superior ocupã suprafeþe mai înalte din nordul Bazinului Dâmbovicioara, între1200 – 1800 m, urcând chiar pânã în creasta Pietrei Craiului (in ªaua Grind). Cimentul grezo-calcaros a fãcut ca aceste conglomerate sã fie mult mai dure în comparaþie cu cele vracono-cenomaniene ºi mult mai greu de erodat. Având în vedere caracteristicile morfografice ºi morfometrice, vãile sãpate în astfel de conglomerate au profile transversale mai puþin evazate, în unele sectoare obsecventes-au format chiar mici chei, interfluviile sunt rotunjite sau ascuþite, iar pantele au valori de 15–350, dar ºi peste 350 în nord-vest.
Omogenitatea conglomeratelor Apþianului superior nu a permis dezvoltarea unor forme de eroziune diferenþialã ci numai abrupturi sau mici sectoare de chei la formarea cãrora ºi structura a avut un rol important.
În concluzie, subliniem faptul cã petrografia ºi structura reprezintã elemente dominante ºi coordonatoare în morfologia bazinului hidrografic Dâmbovicioara.
IV.2.3. Relieful periglaciar
Prin periglaciar se înþelege sistemul morfoclimatic din regiunile reci descoperite permanent de gheaþã, situate deasupra limitei pãdurii ºi în care se dezvoltã un ansamblu de forme ºi structuri create în special prin acþiunea complexã a gerului (M. Ielenicz, 1976).
Cu un secol în urmã, geograful francez Emm. De Martone (1899, 1907) ºi ulterior alþii (Th. Krautner, 1929; G. Niculescu ºi colaboratorii, 1960; Valeria M. Velcea, 1960) au emis ipoteza imposibilitãþii dezvoltãrii gheþarilor în Piatra Craiului datoritã morfologiei nefavorabile (creastã). Astfel absenþa gheþarilor pleistoceni a fãcut ca roca sã fie supusã intens gelivaþiei.
În holocen, procesele periglaciare afecteazã cele mai mari altitudini ale Bazinului Dâmbovicioara, procese favorizate în principal de condiþiile climatice (numãr mare de zile cu îngheþ 200 zile/an la peste 1600 m ºi 273 zile/an la peste 2000 m) ºi alternanþa fazelor cu îngheþ ºi dezgheþ (4 luni/an), geologice sau lipsa vegetaþiei ºi solurilor.
IV.2.3.1. Agenþi ºi procese
Formele de relief dezvoltate în regiunile periglaciare sunt rezultatul îmbinãrii acþiunii mai multor agenþi dintre care cel mai important rol îl are apa în diferite stãri de agregare. Aceºtia provoacã o serie de procese ca: dezagregarea prin îngheþ-dezgheþ (prin îngheþarea apei în fisurile ºi porii rocilor sau prin contracþii termice), nivaþia etc.
Dezagregarea prin îngheþ-dezgheþ este procesul principal care genereazã forme periglaciare in Bazinului Dâmbovicioara. În zonele înalte calcaroase predominã dezagregarea prin îngheþarea apei din fisuri. În acest fel, volumul fisurilor se mãreºte, iar la dezgheþ, bucãþile de rocã sunt indepãrtate datoritã gravitaþiei.
În zonele mai joase, eterogenitatea elementelor care intrã in componenþa conglomeratelor a fãcut ca aici sã predomine dezagregarea prin contracþii termice.
Dintre procesele nivale, avalanºele realizeazã acþiunea cea mai puternicã si mai rapidã de modelare.
IV.2.3.2. Forme de relief periglaciare
Având in vedere morfologia de ansamblu a bazinului, aici sunt forme periglaciare reziduale si de versant (Valeria Velcea, 1973).
Forme periglaciare reziduale
Forme periglaciare reziduale se întâlnesc in cadrul cuestei sudice a Pietrei Craiului. Dintre acestea amintim: muchiile periglaciare, ace, colþi etc.
Muchiile periglaciare sunt generate de procesele periglaciare pe fondul stratificaþiei geologice, astfel de forme sunt: Creasta Pietrei Craiului, între vârful Piscul Baciului (La Om) si ªaua Fundurilor si crestele secundare cu lungimi mai mici care se dezvoltã perpendicular pe creasta secundarã (Muchia Lungã).
Acele, colþii, þancurile. Se dezvoltãpe muchiile periglaciare, având, deci, dimensiuni mai mici decât acestea. Morfologia lor trãdeazã influenþa stratificaþiei.
Formele de versant
Apare o gamã variatã de forme, in funcþie de procesul predominant. Includem aici: conurile de grohotiº, torenþii de pietre, trenele de grohotiº, alunecãrile de soliflixiune, potecile de vite, blocurile glisante, culoarele de avalanºe, niºele nivale, potcoavele nivale etc.
Conurile de grohotiº fixat. La baza versantului estic al Pietrei Craiului, între Valea Steghii si Vâlceaua Gãinii se întâlneºte un aliniament de conuri de grohotiº fixat de vârstî pleistocenã, cea ce ne aratã cã in acel timp, modelarea periglaciarã a fost mult mai intensã. În aceste conuri de grohotiº fixat, vãile actuale s-au adâncit cu peste 50 m, iar pe ele s-au dezvoltat soluri profunde.
Torenþii de pietre. Se inpun ca forme caracreristice, fiind reprezentate de grohotiºuri mobile care se deplaseazã in cadrul unor vãii cu pantã mare. Torenþii de pietre se întâlnesc in Piatra Craiului, peste limita pãdurii. Aceºtia au bazine de recepþie in zona înaltã calcaroasã, canale de scurgere cu lungimi mari si conuri de grohotiº situate la limita superioarã a pãdurii.
Trene de grohotiº. Apar la baza abruptului calcaros dintre Valea Cheiide sub Grind si ªaua Funduri. Acumularea este determinatã de diminuarea pantei versantului cu circa 5 – 100. Declivitatea rãmâne totuºI destul de mare pentru a favoriza deplasarea in aval a celei mai mari pãrþi din gelifracte. Rãmân in loc numai numai fragmentele de dimensiuni mici care formeazã o trenã de grohotiº cu lãþimi de 5 – 10 m.
Alunecãrile de solifluxiune afecteazã solul si pãtura de alterare de pe versanþii cu o înclinare mai micã de 150. Ele se produc pe un ”pat” format din rocã, in timpul dezgheþului. Alunecãrile de solifluxiune au o mare dezvoltare la altitudini mai mici (sub 1500 m) din Pietricica (La Stânã), Plaiul Mare , Plaiul Mic, Ciocanul, Dealul Muierii etc.
Potecile de sunt cãrãri înguste, discontinue, care se desfãºoarã perpendicular pe pantã. Apar primãvarea, in urma dezgheþului, prin alunecãri foarte reduse în stratul înierbat, accentuate în mod deosebit de circulaþia turmelor. Sunt foarte des întâlnite pe versantul estic conglomeratic al Pietrei Mari sau în zonele despãdurite din Pietricica(Sãlãºtruc, La Stânã).
Pe versanþii cu înclinare mai micã dinPiatra Mare ºi Pietricica se gãsesc blocuri glisante. Datoritã declivitãþii mici, acestea nu se pot rostogoli, deplasarea fãcându-se prin alunecãri, la dezgheþ.
Culoarele de avalanºã se formeazã pe versanþii cu pante mari, în urma producerii repetate, pe aceleaºI trasee, a avalanºelor. Sunt lungi de mai multe sute metrii, iar la bazã se terminã cu acumulãri de materiale cu formã semicircularã (potcoave nivale).
În concluzie, larga dezvoltare a reliefului periglaciar, faptul cã acesta se impune ca tip de relief reprezentativ pentru Bazinul Dâmbovicioara, este o consecinþã a condiþiilor favorabile(geologie, altitudini, lipsa vegetaþiei ºi soluri etc).
=== grafgeog1 ===
TEMPERATURILE MEDII LUNARE
(1950-1970)
=== ll ===
IV. Modelarea actuală a reliefului
IV.2.4.1. Factorii potențiali ai morfodinamicii actuale
Orice suprafață de teren este supusă acțiunii de denudare, aceasta implicând un complex de factori naturali și antropici. Totalitatea acestora dau potențialul morfodinamic fără de care nu poate fi concepută acțiunea de modelare a reliefului. (N. Popescu, 1990). Astfel, potențialul morfodinamic include două categorii principale de factori: naturali și antropici. În cadrul bazinului Dâmbovicioara, factorul antropic se implică în modelarea reliefului în principal prin defrișări, pășunat sau amenajarea de drumuri. În Culoarul Rucăr-Bran rolul factorului antropic este mai mare, în comparație cu Piatra Craiului unde suprafețele defrișate sunt foarte mici, influența antropică făcându-se predominant prin pășunatul oilor. Modelarea actuală în bazinul Dâmbovicioara este condiționată de factorii naturali și anume: geologie, relief, climă, vegetație și soluri.
Factorul geologic (litologia și structura) reprezintă unul din cei mai importanți componenți. Acesta influențează în primul rând tipurile de procese actuale și într-o măsură mai mică intensitatea lor (N. Popescu, 1990). Infiltrarea în stiva calcaroasă a cca 90% din cantitatea de precipitații (I.Orășeanu și colaboratori, 1984), face din versanți calcaroși suprafețe cu deficit de umiditate și datorită pantelor mari, nu permit dezvoltarea solurilor și vegetației. Toate acestea, asociate climei favorizează manifestarea intensă a proceselor fizico-mecanice și deplasarea materialelor prin rostogoliri, prăbușiri, etc.
Relieful influențează atât intensitatea cât și tipurile de procese. (D. Bălteanu, 1983). Rol important au toți parametrii morfologici și morfometrici, dintre care se remarcă totuși pantele și hipsometria.
Torenții de pietre, prăbușirile și rostogolirile sunt favorizate de valoarea mare a pantelor, ca și avalanșele. Odată cu creșterea altitudinii se modifică și parametrii climatici (scad temperaturile și crește cantitatea de precipitații).
Clima influențează atât timpul cât și intensitatea proceselor actuale (N.Popescu, 1990).
Întregul bazin hidografic se încadrează în etajul climatului de munte, delimitat prin curba de nivel de 800m. (Geografia României, vol.I). astfel, peste 98% din suprafața bazinului se află la altitudini mai mari de 800m.
Dintre elementele climatici, temperatura aerului are rolul cel mai important în modelarea actuală. Temperaturile medii anuale scad odată cu creșterea altitudinii, de la 5-7oC în sudul și estul bazinului, la 4-5oC în vest și nord-vest, 2-4oC în zona de creastă. (Elena Teodoreanu, 1980) . lunile cu cele mai ridicate temperaturi sunt iulie și august. Între 1000 și 1500m cea mai caldă lună este iulie, iar peste 1500m, luna august. Durata medie a perioadei de îngheț se ridică la 160 zile/an între 1000 și 1500m, ea putând depăși 270 zile/an la peste 2000m altitudine. Lunile septembrie, octombrie și mai (când stratul de zăpadă este absent, iar temperaturile în timpul zilei sunt pozitive și noaptea sunt negative), sunt cele mai propice manifestării dezagregărilor prin îngheț-dezgheț.
Precipitațiile atmosferice influențează modelarea actuală prin cantitatea medie anuală, natura și regimul acestora.
Între 800 și 1200m cantitatea medie anuală de precipitații este de 900-1000mm, între 1200 și 1500m –1000 –1200mm, iar la peste 2000m, scade la 1100-1200mm.
Cea mai mare cantitate de precipitații se înregistrează în luna iunie (160-170mm), iar cea mai mică, de 50-60mm, în luna februarie. Mai mult de jumătate din cantitatea anuală de precipitații cade în doar patru luni (mai-august), când se înregistrează și cel mai mare număr de zile cu cantități maxime în 24 ore (ploi torențiale), fiind sezonul cu cea mai intensă acțiune torențială.
Numărul anual de zile cu strat de zăpadă variază în funcție de altitudine astfel: 100-120 zile până la 1200m, 120-140 zile între 1200-1500m, 140-160 zile între 1500-1800m, 160-180 zile între 1800-2100m și peste 180 zile la altitudini mai mari de 2100m. precipitații sub formă de zăpadă cad în intervalul noiembrie-aprilie, cu un maxim în lunile ianuarie și februarie, când se înregistrează cea mai mare grosime a stratului de zăpadă. (Elena Teodoreanu, 1980).
Clima se implică în modelarea actuală printr-un număr de elemente mult mai mare, dintre care: radiația solară, vântul, umezeala aerului, fenomene meteorologice deosebite (roua, bruma, viscolul, etc.), toate constituind un complex cu efecte mult mai slabe în comparație cu temperatura aerului și precipitațiile atmosferice.
Vegetația și solurile. Învelișul vegetal este bogat în piatra craiului unde suprafețele defrișate sunt restrânse. Pădurile și solurile dezvoltate sub acestea au un rol de tampon între rocă și agenții externi, acțiunea acestora fiind diminuată. În Culoarul Rucăr-Bran, unde s-au făcut intense defrișări, locul pădurilor fiind luat de fânețe și pășuni și peste limita pădurii în Piatra Craiului (>1700m), agenții externi acționează cu o mai mare eficiență.
Activitatea antropică și potențialul morfodinamic. Defrișarea constituie principala acțiune antropică care a dus la ruperea echilibrului versanților și la o morfodinamică activă. Defrișarea a început la mijlocul secolului al XVIII-lea pentru a se extinde suprafețele pentru pășunat din Culoarul Rucăr-Bran. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea defrișarea a fost cauzată de exploatarea lemnului.
Apariția și dezvoltarea așezărilor (Podul Dâmbovicioarei, Dâmbovicioara, Ciocanu, Fundata) a dus la defrișări, nivelări, amenajarea de drumuri, care au determinat o activizare a potențialului morfodinamic.
IV. 2.4.2. Procesele de modelare actuală
Evoluția actuală a reliefului se face sub impulsul unei game largi de procese generate de factori ca gravitația, dezagregarea sau dizolvarea, prin intermediul unor agenți dintre care un rol important îi revine apei.
Spălarea în suprafață se manifestă pe suprafețe mici în Bazinul Dâmbovicioara , cu intensitate diferită de la un sector la altul, în funcție de condițiile potențiale. O frecvență deosebită o are pe terenurile intens pășunate din Culoarul Rucăr-Bran (Muntele Colților, Gâlma Pleșei) sau Piatra Craiului (Brâul de sub Grival, Podul Vițeilor), în pădurile rărite (versantul stâng al Văii Seci a Pietrelor), pe versanții despăduriți recent prin tăiere în ras, în lungul drumurilor forestiere sau a celor care unesc satele Dâmbovicioara, Șirnea și Ciocanu Buștenilor. Pe versanții bine împăduriții, unde solul este protejat de litieră, indiferent de valoarea pantei, spălarea în suprafață este extrem de mică. Pe pantele cu pășuni și fânețe din Culoarul Rucăr-Bran, procesul se îmbină cu solifluxiunea, iar unde circulația vitelor este activă, ea se asociază cu șiroirea (Ciocanu). Manifestarea spălării în suprafață este dependentă de regimul precipitațiilor. Dacă în perioada decembrie-martie procesul se manifestă destul de redus, în aprilie-noiembrie cunoaște o intensitate deosebită, înregistrând mai multe momente de vârf: în aprilie (când cantitatea mare de apă din ploi coincide cu topirea zăpezii, iar vegetația ierboasă lipsește), mai-iunie (când ploile au un regim torențial agresiv) sau octombrie-noiembrie (când ploile sunt bogate).
Șiroirea. Se desfășoară frecvent pe versanții cu înclinare de peste 15%, despăduriți sau cu pădurea rară. Șiroirea se asociază pe pantele mai mici cu spălarea în suprafață, solifluxiunea și nivația, iar pe cele mai mari cu torenții. Formele rezultate sunt ravene și ogașe cu lungimi de câteva zeci de metrii, adâncimi de 0,3-1m și lățimi de până la 2m. intervalul aprilie-noiembrie constituie perioada propice procesului, mai ales în zilele cu precipitații cu caracter torențial. Șiroirea afectează suprafețe din Culoarul Rucăr-Bran, acolo unde se practică pășunatul intensiv, defrișarea în ras sau în lungul drumurilor și potecilor.
Torențialitatea
“Ponderea modelării torențiale este hotărâtoare pentru peisajul carpatic. Fondul creat de teren, complică structura drenajului de suprafață și creează un adevărat dezechilibru în evoluția proceselor. Astfel, modelarea torențială constituie elementul de bază în dinamica peisajului carpatic” (Valeria Velcea, 1973).
Manifestarea optimă a procesului este legată de lunile aprilie-mai, când topirea zăpezii coincide cu ploile de primăvară și iunie-august, în timpul averselor. În ceea ce privește lungimea intervalului de activitate, sunt unele deosebiri impuse de altitudine, geologice și gradul de împădurire. Agresivitatea torențială de primăvară, la peste 1600m, corespunde cu momentul îmbinării topirii zăpezii și căderii ploilor (a doua parte a lunii aprilie), pe când la înălțimi mai mici de 1600m, aceasta este exclusiv legată de ploi.
Un rol important îi revine geologiei (litologiei și structurii geologice). Calcarele influențează infiltrația apei în subteran, drept urmare, scurgerea de suprafață este minimă, respectiv sub 10% din cantitatea de precipitații căzută pe versant (I. Orășanu și colaboratori, 1984). Astfel, torențialitatea se manifestă numai în cazul ploilor torențială cu o durată mai mare. Pe de altă parte, conglomeratele favorizează torențialitatea, drept urmare acest proces se manifestă cu o intensitate mare.
În zonele calcaroase din Piatra Craiului și Culoarul Rucăr-Bran predomină eroziunea și transportul intens numai la viiturile mari, cu acumulări bogate în albie. În zonele conglomeratice, eroziunea liniară este activă, transportul bogat, iar la confluențe s-au format conuri proluviale.
Procesele crionivale
Suprafețele care depășesc 1600m altitudine, sunt supuse aproape 8 luni pe an proceselor de îngheț-dezgheț și nivației. Dintre acestea, 3 luni (XII-II) au o nuanță glacio-nivală (cele mai multe zile de îngheț, strat de zăpadă), lunile martie, aprilie și noiembrie dezagregarea prin îngheț-dezgheț are intensitate maximă, iar lunile octombrie și mai se caracterizează printr-o slăbire treptată a gelivației. La altitudini mai joase se reduc treptat intervalele glacio-nivale și gelivale în favoarea perioadei cu modelare predominant fluvio-torențială.
Celivația este activă în lunile noiembrie, martie și aprilie, adică în lunile cu variații termice diurne și în zonele în care roca este la zi. Gelivația afectează în principal creasta calcaroasă Piatra craiului. Calcarele se încălzesc mai greu, dar păstrează mai mult timp căldura acumulată, încât amplitudinea termică, generatorul gelivației este mai redusă decât la alte roci. (E. Decu și colaboratori, 1978). Drept urmare, cantitatea grohotișurilor este mai mică, fapt infirmat însă aici. Rezultă deci, că în producerea gelifractelor intervin și alte acțiuni, respectiv carstificarea, ce favorizează procesul de dezagregare. (Tr. Constantinescu, 1980).
Pătrunderea apei pe planurile de stratificație și mărirea volumului prin îngheț, a dus la exercitarea unei puternice presiuni laterale, care, asociată cu disoluția, determină în final producerea gelifractelor. Așadar, procesul fizico-mecanic este favorizat de modelarea lapiezurilor de atratificație, care presupune lărgirea fisurilor pe planurile de stratificație și micșorarea rezistenței. În calcarele masive, procesul are nevoie de un timp considerabil mai îndelungat.
În Pietricica, unde unghiul de înclinare a straturilor este mai mic și stratificația este mai puțin evidentă, producerea gelifractelor este diminuată.
Ca urmare a cuplului îngheț-dezgheț apar alunecările de solifluxiune. Aceasta afectează solul și pătura de alterare de pe versanții cu o înclinare mai mică de 15oC. se produc în timpul dezghețului, primăvara sau iarna (în timpul încălzirilor bruște). Alunecările de solifluxiune au o mare dezvoltare în Pietricica (La Stână), Plaiul Mare, Plaiul Mic, Ciocanu, Dealul Muierii, etc.
Pe versanții despăduriți cu înclinare mai mare, primăvara, în urma dezghețului, se produc alunecări foarte reduse în stratul înierbat. Acestea se desfășoară perpendicular pe pantă și se numesc poteci de vite pentru că sunt accentuate de circulația turmelor.
Nivația. Acumularea și persistența zăpezii pe pantele slab înclinate și adăpostite fac ca aceste sectoare să fie supuse modelării nivale. Pe versanții abrupți din Piatra Craiului se produc avalanșe.
Dintre procesele nivale, în Bazinul Dâmbovicioara, avalanșele realizează acțiunea cea mai puternică și mai rapidă de modelare. Morfologie adecvată producerii avalanșelor prezintă versantul Pietrei Mari în sectorul dintre Valea Steghiii și Valea Cheii de sub Grind. Manifestarea avalanșelor este favorizată de morfologia văilor și a interfluviilor și de lipsa pădurii. Bazinele de recepție au deschidere largă spre canalul de scurgere, astfel că, odată declanșată, curgerea masei de zăpadă se continuă fără obstacole în față. Cele mai puternice avalanșe se produc în sectorul Grindului unde ajung până la limita superioară a pădurii. Un rol modelator important îl au avalanșele produse primăvara sau chiar toamna ca urmare a unor ninsori accidentale, după care urmează perioade cu temperaturi mai mari.
Prăbușiri, surpări și rostogoliri. Prăbușirile înregistrează o frecvență mare pe versanții abrupți, calcaroși, lipsiți de covor vegetal, aflați la peste 1600m, dar, în sectoarele de chei și sub 1600m. în Bazinul Dâmbovicioara prăbușirile au o pondere ridicată la altitudini mai mari de 1600m datorită morfologiei (Valeria Velcea, 1973), iar accelerarea procesului este favorizată de gelivație. Ca forme rezultate în urma acestor procese menționăm râurile de pietre și trenele de grohotiș de la baza abrupturilor calcaroase.
La altitudini mai mici, prăbușirile au caracter local, fiind axate pe versanții despăduriți cu pante mari (sub vârfurile Pietricica, Bocărcea, Găvenii, Muntele Coja, etc.) sau în sectoarele de chei (Cheile Dâmbovicioarei, Brusturului, Văii Seci).
Pe versanții despăduriți mai puțin înclinați și acoperiți cu gelifracte, se produc rostogoliri. Aceste procese sunt caracteristice versanților conglomeratici din Piatra Mare, la care se adaugă și versanții calcaroși din Pietricica și Culoarul Rucăr-Bran.
La baza versanților din sectorul superior al Văii Seci a Pietrelor, primăvara, când ploile corespund cu topirea zăpezii sau vara la ploile torențiale, se produc surpări. Surpări mai mici se produc și la baza versanților Văii Dâmbovicioara sau Văii Izvorului Sec.
Dizolvarea. Procesul de dizolvare este legat de calcare, iar acestea ocupă 48,3% din suprafața Bazinului Dâmbovicioara. Intensitatea sa este diferită de la un sector la altul în funcție de tipul și gradul de acoperire cu vegetație, de regimul precipitaților.
Dizolvarea se realizează în lungul fisurilor și planurilor de stratificație rezultând lapiezuri și doline. Așa cum am mai arătat, gelivația este evident favorizată de dizolvare prin modelarea lapiezurilor.
Modelarea antropică. Intervenția omului a dus la modificări semnificative în structura peisajului natural. Caracteristice sunt cele provocate prin defrișare, extinderea așezărilor, amenajarea de drumuri, unele lucrări cu caracter hidroameliorativ, etc. Toate acestea au dus la realizarea unor mutații profunde în desfășurarea proceselor naturale, la apariția unor peisaje antropice specifice. Astfel, se conturează un peisaj în care configurația de detaliu a reliefului a suferit schimbări. Pe suprafețe foarte mari din Culoarul Rucăr-Bran pădurea a fost înlocuită cu pășuni și fânețe, extinderea drumurilor forestiere a determinat efectuarea de lucrări de secționare a versanților și consolidări ale malurilor. Ca urmare, o serie de procese, au cunoscut în aceste sectoare un ritm de desfășurare alert.
Repartiția teritorială a proceselor actuale
Procesele de modelare actuale se manifestă diferențiat în funcție de perioada de acțiune și altitudine. Astfel, la peste 1600m se poate separa un etaj superior cu condiții favorabile îndeosebi proceselor crionivale (etajul crionival) în zona înaltă, calcaroasă, modelarea actuală se face numai sub acțiunea gelivației (în care un rol important are și dizolvarea). Mai jos (între 1600 și 1800m ), în zona conglomeratică, predomină acțiunea de transport (râuri de pietre, rostogoliri) și nivația (avalanșe).
În partea caldă a anului, în acest etaj superior se manifestă spălarea în suprafață, șiroirea și torențialitatea (mai ales în sectoarele defrișate).
În ansamblu, etajul poate fi definit ca un spațiu de eroziune și transport.
La altitudini mai mici de 1600m se află etajul fluvio-torențial aici modelarea se face în principal prin procese ca: spălare în suprafață, șiroire și torențialitate, prezența covorului vegetal diminuând procesele crionivale. Acestea se manifestă numai local, acolo unde roca apare la zi (în sectoarele de chei).
Contactul între etajul crionival și fluvio-torențial se face printr-un subetaj de tranziție (între 1400 și 1600m), unde, alături de gelivație și nivație un rol important au și modelarea prin spălare în suprafață șiroire și torențialitate.
Datorită prezenței calcalerol pe mari suprafețe, atât în etajul fluvio-torențial cât și în etajul crionival, dizolvarea are un rol important.
V. CLIMA
Datorită desfășurării pe o amplitudine hipsometrică mare (1503m, între 753m-Podu Dâmbovicioarei și 2238m- Vârfu La Om), Bazinul Dâmbovicioara se caracterizează printr-o mare eterogenitate a elementelor climatice (a temperat, precipitat, etc.). ca urmare a acestui fapt, în cercetarea elementelor climatice s-au folosit date de la stația meteorologică Fundata (1371m) și postul pluviometric Podu Dâmbovicioara (740m), cât și de la stațiile: Rucăr (695m) și vârful Omu (2505m), stații care sunt situate la altitudini apropiate extremelor altitudinale din bazinul Dâmbovicioara.
Perioada comună stabilită pentru toate stațiile meteorologice a fost 1950-1970, aceste date fiind completate cu informații provenite din lucrările generale sau de climă care acoperă această zonă.
V.1. Factorii genetici ai climei
Factorii genetici ai climei sunt: radiația solară, circulația atmosferică generală, factorii geografici locali și activitatea antropică.
V,1.1 factorii radiativi includ toate fluxurile de energie radiantă care străbat atmosfera și ajung la suprafața terestră.
Radiația solară directă este dependentă de unghiul de înălțime al Soarelui și de transparența atmosferei. Astfel, valorile medii ale radiației solare directe înregistrate pe suprafețe orizontale în interiorul bazinului Dâmbovicioara sunt de 0,70cal/cm2/min. La altitudini mai mari de 2000m, radiația solară directă poate depăși la amiază, în timpul zilelor de vară, chiar valori de 1,5cal/cm2/min.
Radiația solară difuză este influențată direct de transparența atmosferei și are valori medii de 0,02-0,03cal/cm2min.
Radiația reflectată are valori foarte mici toamna, după încheierea ciclului vegetal și înainte de apariția stratului de zăpadă (0,1cal/cm2/min) și valori mari iarna (0,20cal/cm2/min), datorită stratului de zăpadă care are un albedou ridicat.
Bilanțul radiativ este condiționat de caracteristicile fizice ale suprafeței active care determină potențialul energiei preluate și al energiei cedate atmosferei, ca și de starea atmosferei. Bilanțul radiativ se menține negativ până înainte de răsăritul Soarelui, când atinge cele mai scăzute valori, după care devine pozitiv.
V.1.2. Circulația generală a atmosferei
În această zonă predomină circulația vestică și nord-vestică în toate cele 12 luni ale anului, cu precipitații bogate, ierni mai blânde, iar în perioada caldă gradul de instabilitate termică este mai pronunțat, aversele de ploaie fiind însoțite de puternice descărcări electrice.
V.1.3. Factorii geografici locali
Factorii radiativi și circulația generală a atmosferei generează trăsăturile generale ale climatului, dar ceea ce conferă o puternică individualitate zonei sunt factorii geografici locali (relieful și vegetația)
Relieful
Creasta Piatra Craiului introduce perturbări destul de însemnate în circulația maselor de aer, prin caracterul său de barieră orografică. (Elena Teodoreanu, 1980). Aceasta se interpune în calea maselor de aer vestice și nord-vestice, mase de aer umede care se descarcă șa “escaladarea” versantului vestic, trecând pe versantul estic sărăcite în precipitații.
Expoziția versanților față de circulația generală a atmosferei, determin[ o distribuție neuniformă a precipitaților pe plan local. Astfel, versanții cu expoziție vestică și nord-vestică primesc o cantitate mai mare de precipitații (cu cca 100mm mai mult pentru aceeași altitudine). De asemenea, expunerea versanților față de radiația solară determină o distribuție neuniformă a cantității de energie, cele mai mari contraste apărând între versanții cu expoziție sudică și cei cu expoziție nordică.
Variații importante ale elementelor climatice introduce relieful și prin altitudine. Diferența mare de altitudine (1503m), introduce etajarea climatică pe verticală.
Vegetația generează particularități climatice și topoclimatice diferite, în funcție de gradul de împădurire, de speciile caracteristice, densitatea lor, înălțimea coronamentului, stadiul de vegetație, etc.
Principala caracteristică a vegetației o constituie cea de-a doua suprafață activă care se formează la limita superioară a acesteia, la nivelul căreia au loc procese diferite de transformare a radiației solare.
Dintre toate categoriile de formații vegetale, pădurea, care ocupă peste 60% din bazinul Dâmbovicioara, prezintă cele mai pronunțate particularități topoclimatice în regim termic moderat, umezeala mare a aerului, strat de zăpadă uniform, predominarea calmului în interior. Prin rolul său de obstacol în calea maselor de aer, pădurea contribuie la creșterea turbulenței, la mărirea umezelii aerului, la reducerea contrastelor termice, etc. (Geografia României, vol. I, 1983).
Alte caracteristici climatice locale sunt introduse și de învelișul de sol, dar și de modificările antropice.
De relief din cadrul bazinului Dâmbovicioara, care, prin poziția și altitudinea lor introduc modificări locale.
V.2.Temperatura aerului
V.2.1. temperatura medie anuală
Repartiția spațială a valorilor temperaturii medii anuale în bazinul Dâmbovicioara este dictată de variația altitudinală. Temperaturile medii anuale cele mai ridicate (5-7oC), se înregistrează în sud-estul Pietrei Craiului și în cea mai mare parte din sectorul bazinului care corespunde Culoarul Rucăr-Bran (cu excepția “gâlmelor” calcaroase din jurul localității Fundata și de pe flancul estic al sinclinatului suspendat), la altitudini mai mici de 1300m (peste 50% din suprafața bazinului Dâmbovicioara). Suprafețele cuprinse între 1300 și 1600m se caracterizează prin temperaturi de 4-5oC (nord-estul bazinului și “gâlmele” calcaroase din jurul localității Fundata). Temperaturi de 2-4oC caracterizează abruptul sud-vestic al Pietrei Craiului între 1600 și 2000m. la altitudini mai mari de 2000m, temperaturile medii anuale scad sub 2oC, dar sunt pozitive.
Gradienții termici sunt mai reduși în partea sudică a bazinului, și anume de 0,4oC/100m și cresc treptat spre abruptul Pietrei Craiului (0,6oC/100m).
V.2.2. Temperaturile medii anuale
Variația temperaturii aerului cu altitudinea este diferită în funcție de anotimp, între luna cea mai rece și luna cea mai caldă existând diferențe nu numai în valorile lunare, dar și în distribuția lor spațială.
În luna ianuarie, temperaturile variază între –4oC (la Podu Dâmbovicioara) și <-8oC (la altitudini >2000m). la altitudini mai mici gradienții sunt foarte reduși ceea ce evidențiază inversiuni intense și persistente în bazinetele Dâmbovicioara și Podu Dâmbovicioara. Gradienții termici sunt relativ mari la altitudini mai mari (cu puțin mai reduși decât cei anuali), ceea ce indică o stratificare normală a aerului. (Elena Teodoreanu, 1980).
Temperatura lunii iulie considerată ca luna cea mai caldă a anului, prezintă o distribuție spațială mult mai variată decât cea a lunii ianuarie, altitudinea fiind factorul hotărâtor în această repartiție. Creasta Pietrei Craiului, prin altitudinile mari introduce diferențieri nete raportat la Culoarul Rucăr-Bran. la altitudini >de 2000m, temperatura medie a lunii iulie este de 9-10oC, iar în Culoar ajunge la 16oC la Podu Dâmbovicioara.
În ceea ce privește lunile de tranziție, temperaturile medii lunare devin pozitive în cursul lunii martie-aprilie în regiunea centrală și începutul lunii mai în partea înaltă a Pietrei Craiului. Toamna, temperaturile devin negative din octombrie în partea superioară a bazinului și de la sfârșitul lunii noiembrie, la altitudini mai mici de 1300m.
Trecerea de la sezonul rece la cel cald se face în lunile martie și aprilie, iar de la anotimpul cald la cel rece, în lunile septembrie și octombrie, când temperatura variază cu 5-6oC de la o lună la alta. Totuși nu există o simetrie deplină între anotimpul de primăvară și cel de toamnă. La toate stațiile meteorologice se observă că toamna este mai caldă decât primăvara, lucru cu atât mai clar cu cât altitudinea crește. Muntele întârzie încălzirea de primăvară, consumată pentru topirea zăpezilor mai mari. Totodată sunt întârziate și răcirile de toamnă, anotimp în care pot surveni perioade de timp mai senine, mai calde și mai uscate decât vara chiar. (Elena Teodoreanu, 1980).
Un rol important în peisaj îl are trecerea prin diferite praguri termice. Pragul termic de 0oC este cel mai important dintre toate, stabilind momentul trecerii valorilor medii negative la cele pozitive și invers. Înghețul și dezghețul sunt procese fizice însemnate pentru începutul și sfârșitul sezonului de vegetație sau pentru modelarea actuală a reliefului prin dezagregarea mecanică a rocilor. Durata intervalului cu îngheț este variabilă în funcție de altitudine și scade de la 273 zile în părțile înalte ale Pietrei Craiului la 160 zile în Culoar. În această perioadă (X-V în partea înaltă și Xi-III în partea joasă) este modelarea crionivală cu intensitate deosebită în zonele unde stratul de sol este subțire sau nu s-a format deloc. (Creasta Piatra Craiului, zonele de chei, etc.). în perioada fără îngheț (V-X în partea înaltă sau III-XI în partea joasă) predominantă este modelarea fluvio-torențială.
V. 2.3. Temperatura medie zilnică
Variația anuală a temperaturilor medii zilnice nu corespunde exact curbei temperaturilor lunare. Încălzirea de la iarnă la vară, precum și răcirea corespunzătoare nu se produc uniform ci prin oscilații cu abateri pozitive sau negative ce ajung la 3oC față de media zilnică. Variația termică este mai mare în lunile reci față de cele calde și în părțile inferioare față de cele mai înalte ale bazinului. Astfel, în partea înaltă temperaturile pot coborî noaptea sub –20oC și urca ziua chiar peste 10oC (Elena Teodoreanu, 1980).
Acest lucru are o importanță deosebită în modelarea reliefului regiunii, variațiile mari de temperatură în timp scurt provocând dezagregarea mecanică a rocilor prin dilatare și contractare. Fenomenul de dezagregare este cu atât mai pregnant cu cât variațiile se produc în jurul valorii de 0oC, asociindu-se cu înghețul și dezghețul.
V.2.4. Inversiunile de temperatură
Aerul mai rece și mai greu de la înălțime coboară în timpul nopții în depresiunile închise de pe Dâmbovicioara (Dâmbovicioara și Podul Dâmbovicioarei) provocând inversiunile de temperatură. Masele reci pătrunse în depresiuni se sedimentează și, prin radiație nocturnă se răcesc și mai mult, inversiune putând dura chiar câteva zile în șir (Elena Teodoreanu, Elena Mihai, 1971). Diferența de temperatură între partea inferioară și partea superioară a bazinului, poate ajunge în timpul unei inversiuni la aproximativ 100C.
Fenomenele caracteristice care însoțesc inversiunile sunt: cețuri de vale, brume timpurii și târzii, îngheț la sol, etc.
În concluzie, temperatura aerului în Bazinul Dâmbovicioara , prin diferitele sale variații este expresia cea mai clară a climatului montan. Relieful își spune aici cuvântul, în primul rând prin gradientul termic vertical sau prin inversiunile de temperatură.
V.3. Precipitațiile atmosferice
Precipitațiile reprezintă un element meteorologic mult mai instabil decât temperaturile. Deși se supun și acestea legilor legate de altitudine, abaterile sunt mai numeroase decât la temperaturi, iar variația în timp și spațiu, dependentă de circulația atmosferică și de formațiile barice dominante, este cu atât mai mare cu cât condițiile locale sunt mai diferite.
V.3.1. Precipitațiile medii multianuale
Așa cum am mai spus, cantitățile medii multianuale de precipitații sunt repartizate în funcție de altitudine, dar la altitudini mai mari se înregistrează abateri importante. Astfel, se observă o creștere a precipitațiilor cu altitudinea de la aproximativ 900mm la Podu Dâmbovicioara , la 1200-1300mm la 1700m. la altitudini mai mari de 1700m, precipitațiile medii multianuale scad sub 1200mm. Acest fenomen își are explicația în procesul de formare a precipitațiilor prin ascensiunea maselor de aer umed pe pantele Munților Piatra Craiului. Întâlnind o temperatură mai scăzută vaporii de apă condensează și precipită. Deasupra acestui nivel, temperaturile scăzute creează noi condiții de formare a precipitațiilor, dar aerul mai puțin umed eliberează mai puține cantități.
O altă trăsătură specifică distribuției precipitațiilor în Bazinul Dâmbovicioara este diferențierea între jumătatea sudică și cea nordică pe de o parte, și între versanții cu expoziție vestică și cei cu expoziție estică pe de altă parte. Există o deosebire remarcabilă între cantitățile de precipitații înregistrate pe versanții vestici în comparație cu cei estici. Prin altitudini mari, Creasta Piatra Craiului este o importantă barieră orografică în calea maselor de aer vestice și nord vestice care se descarcă de precipitații pe versantul vestic și trec pe versantul estic sărăcite în vapori de apă. Rol de barieră orografică în calea maselor de aer vestice și nord vestice joacă și șirul gâlmelor calcaroase din estul Culoarul Rucăr-Bran, pe versantul vestic al acestora înregistrându-se cantități mai mari de precipitații. În bazinul Dâmbovicioara , cantități mai mari de precipitații aduc și masele de aer din sud-est. acestea se eliberează de precipitații în jumătatea sudică a Culoarul Rucăr-Bran (Elena Teodoreanu, 1980)
V.3.2. Precipitațiile medii lunare
Analiza valorilor lunare medii reflectă o periodicitate în mersul lunar al precipitațiilor, într-o curbă de formă aproximativ regulată. Se înregistrează astfel un maxim pronunțat în luna iunie și un minim în februarie-martie (la altitudini mai mici ) sau în noiembrie (la altitudini mai mari). Se observă un al II-lea maxim pentru stațiile din Culoar, maxim secundar care se înregistrează toamna și anume în octombrie mai mult sau mai puțin pronunțat față de minimul secundar din septembrie. La altitudini mari, diferitele pulsații sunt mai reduse și mai frecvente datorită circulației de altitudine care imprimă un caracter mult mai uniform variației anuale.
Anotimpual, cele mai mari cantități de precipitații cad în sezonul cald și mult mai reduse în sezonul rece. În ianuarie, regimul anticiclonic sau norii stratiformi determină precipitații reduse, în timp ce în luna iunie, ploile advective și mai ales convective însumează cantități mari. Nivelul de condensare maxim este iarna în jur de 2200m, iar vara scade la 1600m întrucât în acest anotimp masele de aer au o cantitate de vapori de apă mai mare și temperatura de condensare se atinge mai repede. Al doilea maxim din luna octombrie pentru stațiile din Culoar se datorează circulației sud-estice cu mase de aer bogate în precipitații. (Elena Teodoreanu, 1980).
Apariția acestor maxime de precipitații în perioada caldă a anului are o importanță deosebită în peisajul bazinului Dâmbovicioara în special în modelarea actuală a reliefului prin torențialitate și dizolvare, dar și asupra celorlalte elemente ale peisajului.
V.3.3. Precipitațiile torențiale reflectă marea instabilitate a ploilor.
Este posibil ca o cantitate de precipitații înregistrată în timp de numai câteva ore să depășească cantitatea medie pentru acea lună. Aceste precipitații au caracter de aversă și se produc pe suprafețe relativ restrânse. Efectul lor poate fi rapid (inundații, surpări, torențialitate, etc.), spre deosebire de ploile reduse cantitativ și cu intensitate mică ce îmbibă solul cu apă, având o acțiune treptată și mai îndelungată.
În bazinul Dâmbovicioara , maxima absolută s-a înregistrat la Fundata la data de 19 iunie 1924, și anume de 306mm, ceea ce reprezintă una din cantitățile cele mai mari consemnate în arhiva Institutului Național de Meteorologie și Hidrologie.
Acțiunea picăturilor de ploaie asupra solului este diferită, în funcție de timpul în care se produce. În sezonul rece, aici sunt predominante ploile cu cantități moderate de apă căzute într-un interval de timp îndelungat, din nori de tip Stratus, caracteristici depresiunilor barice și fronturilor calde de proveniență vestică. (Elena Teodoreanu, 1980). Cantitățile de precipitații lunare, ca și maximele în 24 de ore nu sunt mari. Sunt așa numitele ploi “mocănești” care, dacă temperatura nu este așa de coborâtă ca să se transforme în zăpadă, cad cu picături mărunte și fine zile întregi, infiltrându-se până la adâncimi mai mari, dacă solul permite acest lucru. În “podurile” de lângă Fundata (Podul Găvenii, Podul Giuvala), substratul calcaros și pantele domoale produc stagnări de apă în doline, mlăștiniri, și chiar ochiuri de apă, unele din ele prezente până târziu în vară.
În sezonul cald, odată cu instalarea timpului frumos anticiclonal, se dezvoltă și mișcările ascendente care produc ploi mai ales spre miezul zilei. Se adaugă la acestea mișcările advective care aduc un aer tropical umed, precum și ploile de relief. În aceste condiții, ploile de vară au în special caracter de aversă, iar aici se produc destul de frecvent.
Aceste ploi în care cantitățile destul de mari de precipitații (10-30mm) cad în intervale scurte de timp (5-30min), au un rol important în modelarea actuală a reliefului. Pantele cu înclinare mai mare și defrișate sunt afectate de pluviodenudare, șiroiri, torențialitate, care produc eroziuni în suprafață, ravene, ogașe sau organisme torențiale. De asemenea, se produce o creștere bruscă a debitelor râurilor, care au văi înguste, fără terase, determinând inundații la Dâmbovicioara și Podu Dâmbovicioara
Concluzionând putem spune că regimul pluviometric, spre deosebire de regimul termic, nu este supus integral legii de variație cu altitudine. Ploile, element climatic dinamic și instabil, se datoresc unor clauze multiple cu caracter general (circulația generală a maselor de aer) sau local (relieful prin altitudini, orientarea versanților, existența unor depresiuni închise, etc.).
V.4. Vânturile
Vântul este cel mai instabil element meteorologic din clima unei regiuni. Creasta Piatra Craiului, orientată diferit față de mișcările generale ale maselor de aer, este un factor de bază în dirijarea curenților locali.
V.4.1. Direcția vântului
În atmosfera liberă, la latitudinea României, sunt caracteristice vânturile de vest (E. Cristodor și colaboratori, 1968). Astfel, la altitudini mari, unde circulația generală nu este perturbată de anumite bariere orografice, predomină vânturile din vest. În comparație cu acestea, la altitudini mai mici, relieful provoacă o redistribuire a curenților de aer în funcție de orientarea culmilor muntoase și a deschiderilor culoarului.
În partea sudică a bazinului Dâmbovicioara , predominante sunt vânturile din NV și N-NE, fapt datorat canalizării curenților de aer între Munții Iezer-Păpușa și Piatra Craiului (în Culoarul Tămașului) sau în Culoarul Rucăr- Bran. Circulația din S și SV este puțin prezentă în această parte a bazinului datorită culmei Pleașa Posadei, curenții care trec prin acest “prag” afectând doar partea înaltă a Culoarul Rucăr-Bran (gâlmele calcaroase cu altitudini mai mari de 1200m).
În partea centrală și nordică a bazinului Dâmbovicioara , predomină vânturile din direcția NE și SV datorită orientării curenților de aer în lungul Culoarul Rucăr-Bran. La stația meteorologică Fundata, frecvența direcției vânturilor principale înregistrează valori care depășesc 30% (33,1% pentru direcția NE și 31,3% pentru direcția SV).
V.4.2. Viteza vântului reprezintă un parametru variabil în funcție de circulația generală atmosferică, de condițiile locale de adăpost sau expoziție în fața vântului, de momentul din an, când se face observația, etc. (Elena Teodoreanu, 1980),
Valorile vitezei vântului sunt dependente de altitudine în sensul că, cu cât altitudinea este mai mare și munții sunt mai degajați și mai expuși vântului, cu atât viteza înregistrată este mai mare. Astfel, la altitudini mai mari, vânturile au viteze de 8,5-11,5m/s scăzând la altitudini mai mici la
1-4m/s.
Viteze ale vânturilor mai mari se înregistrează iarna (până la 30m/s la altitudini mari și până la 10m/s în sudul bazinului).
V.4.3. Vânturile locale
Caracteristicile locale ale circulației atmosferice capătă în multe locuri trăsături mai distincte, vântul bătând cu o frecvență mai mare pe anumite direcții ceea ce le face să capete denumiri locale. Așa este “Pietrarul”, care se simte în partea nordică a bazinului, un vânt puternic cu caracter de foehn provenit din Piatra Craiului.
Variațiile orare ale direcției vântului sunt cunoscute sub numele de brizele de munte-vale și reprezintă o manifestare importantă a circulației locale.
V.5. Stratul de zăpadă
V.5.1. Durata intervalului cu strat de zăpadă. Din totalul zilelor cu precipitații un procent care crește direct proporțional cu altitudinea îl reprezintă precipitațiile sub formă solidă.
Numărul anual cel mai redus de zile cu strat de zăpadă se înregistrează în partea sudică a bazinului Dâmbovicioara (sub 80), în timp ce la altitudini mai mari crește la 120 zile (1300m ), 160 zile (2000m) sau la peste 160 zile la altitudini mai mari de 2000m.
În cursul anului numărul mediu cel mai mare de zile cu strat de zăpadă se întâlnește în luna ianuarie.
Zăpada este prezentă sub forma unui strat compact care acoperă suprafața topografică cu grosimi variabile aproximativ din luna noiembrie și durează până în luna martie sau chiar aprilie. Din mai și până în septembrie stratul de zăpadă este inexistent, dar, pe Creasta Piatra Craiului, chiar în lunile de vară sunt cazuri când zăpada se așterne chiar pentru o zi.
Pe văile înguste, umbrite, în special în anii reci, zăpada proaspătă poate cădea peste stratul vechi și dens care nu s-a mai topit. Desigur nu se poate vorbi însă de un strat continuu de la un an la altul.
V.5.2. Grosimea stratului de zăpadă.
Acest parametru este de asemenea în legătură directă cu altitudinea. Aici intervine și factorul local, ca și posibilitățile aerosinoptice de depunere a zăpezii. În condiții de timp liniștit, zăpada se așterne relativ uniform, în special pe pantele cu înclinare mai redusă caracteristice Culoarul Rucăr-Bran. Pe pantele abrupte ale Crestei Piatra Craiului și cheilor (Dâmbovicioara , Brusturetului, Văii Seci), zăpada se depune mai greu și în strat discontinuu.
În sudul bazinului Dâmbovicioara , grosime cea mai mare a stratului de zăpadă este măsurată în ultima parte a lunii ianuarie și atinge 46cm la Podu Dâmbovicioara . La altitudini maxime ale Culoarul Rucăr-Bran (Fundata), stratul de zăpadă depășește 50cm la sfârșitul lunii februarie și timp de două luni și jumătate stratul de zăpadă este mai mare de 30cm. În porțiunile mai adăpostite și la altitudini mai mari, stratul de zăpadă depășește chiar 80cm pe suprafețele slab înclinate.
Durata și grosimea stratului de zăpadă au importanță deosebită în modelarea reliefului sau în practicarea turismului în această zonă. Pantele mari din Piatra Craiului favorizează producerea de avalanșe, în sectorul Valea Steghi-Valea Cheii de sub Grind, culoarele de avalanșă având dezvoltări mari. De la mijlocul lunii noiembrie și până la sfârșitul lunii martie se instalează un strat de zăpadă de peste 10 cm, iar pantele mai puțin înclinate favorizează practicarea sporturilor de iarnă.
V.6. Dintre fenomenele meteorologice deosebite, un rol important au ceața și viscolul.
Ceața este un fenomen caracteristic atât sezonului rece , cât și celui cald, dar cu durată și intensitate diferite în funcție de altitudine, condiții sinoptice și geneză. La altitudini mai mari, ceața are intensitate mai mare, iar maximul se prezintă vara și ziua datorită naturii ei convective și orografice. Funcția turistică și cea de transport au avut de suferit în această zonă de pe urma ceții.
Viscolul apare atunci când căderile masive de zăpadă sunt însoțitew de vânt puternic care spulberă zăpada de pe pantele expuse și de pe vârfuri și o depune în straturi mari în părțile adăpostite.
Viscolul se produce în ianuarie, februarie (la altitudini mici) plus martie, la altitudini mai mari și are o intensitate mai mare cu cât altitudinea este mai mare și obstacolele sunt mai reduse (Elena Teodoreanu, 1980).
În concluzie, bazinul Dâmbovicioara se include unei regiuni cu pronunțată individualitate climatică.
Din punctul de vedere al elementelor climatice se diferențiază clar cele două unități de relief (M. Piatra Craiului și Culoarul Rucăr-Bran), cu implicații în peisaj (în modelarea reliefului, în etajarea vegetației și solurilor sau în activitățile antropice).
VI. Elemente de hidrologie
Poziția geografică a României în zona climatului temperat continental și prezența Munților Piatra Craiului (barieră orografică) și a Culoarul Rucăr-Bran (zonă de discontinuitate), sunt factori importanți în determinarea configurației rețelei hidrografice și a valorii principalilor parametrii hidrologici.
Apele (subterane și de suprafață) sunt în strânsă dependență cu structura geologică și litologia, cu unitățile geomorfologice și în special cu regimul climatic.
Cantitățile apreciabile de precipitații care caracterizează zona, precum și natura geologică și geomorfologică au favorizat formarea atât a unei rețele hidrografice de suprafață cu o densitate apreciabilă, cât și a unei circulații subterane (în special în calcare).
VI.1. Apele subterane
Apele freatice sunt din bazinul Dâmbovicioara de două feluri: apele freatice din conglomerate și apele freatice din calcare.
Apele freatice din conglomerate circulă rapid și se acumulează în scoarța de alterare și în fisuri.
Pantele mari ale reliefului asigură un drenaj intens al apelor freatice de pe interfluvii și versanți, fiind cantonate mai ales în scoarța de alterare. Conglomeratele apțiene și vracono-cenomaniene, prin gradul mare de fisurare, oferă posibilități bune de acumulare a apei.
Un loc aparte îl ocupă apele freatice din calcare. Sinclinadul suspendat Piatra Craiului cu flancul vestic puternic înălțat și faliile care afectează stiva de calcare, reprezintă elementele de fond care indică direcția generală de scurgere a apelor subterane. Fundamentul cristalin al Munților Piatra Craiului și Culoarului Rucăr-Bran prezintă o ridicare în partea centrală a acestora, aproximativ pe aliniamentul Vf. Grind-“La Table”-Fundata. De la aceasta coboară treptat atât spre nord cât și spre sud, individualizându-se clar două bazine hidrocarstice: bazinul hidrocarstic Zărnești (în nord) și bazinul hidrocarstic Dâmbovicioara (în sud) (Tr. Constantinescu, 1984).
În regiunile calcaroase nu există o concordanță între bazinele hidrografice și cele hidrocarstice, fapt ce se constată și aici. Bazinul hidrocarstic Dâmbovicioara ocupă o suprafață mai mare decât bazinul hidrografic Dâmbovicioara , acesta extinzându-se spre vest și peste Creastă și adunând apele de pe versantul vestic al Pietrei Craiului. (Tr. Constantinescu, 1984).
Bazinul hidrocarstic Dâmbovicioara ocupă jumătatea sudică, iar hidrografic corespunde bazinelor Dâmbovicioara și Dâmbovița. Principalele direcții de drenaj sunt raportate la axul sinclinalului Piatra Craiului și sunt:
V-E, direcție impusă de structura monoclinală a flancului vestic către axul de sinclinal;
E-V, tot către axul sinclinalului dar din partea estică a acestuia;
N-S, în zona axului sinclinal apele subterane se scurg spre sud, în lungul acestuia.
Pe acest fond, faliile au favorizat descărcarea parțială a apelor subterane prin izvoare carstice, remarcându-se astfel două grupuri mai importante: "Gâlgoaiele“ și Izvoarele din Valea Rea.
Izvoarele carstice Gâlgoaele prezintă cea mai importantă descărcare din bazinul hidrocarstic Dâmbovicioara .Se află la 935m altitudine absolută și au un debit mediu de 300l/s (I. Orășeanu și colaboratori).
Sunt patru izvoare, dintre care cel principal are un debit mediu de 250l/s. În amonte de acestea în Cheile Brusturetului cu calcare puternic tectonizate, pe o distanță de 300m, apar mai multe izvoare carstice mici, având debite cuprinse între 1 și 25l/s, majoritatea fiind temporare. Bilanțul hidrologic indică faptul că debitul de 300l/s este inferior debitului apelor subterane ce se dirijează spre aceste izvoare. Rezultă că o parte din aceste ape depășesc aliniamentul acestor izvoare spre Cheia de Jos a Dâmboviței. (Tr. Constantinescu, 1984).
Izvoarele din Valea Rea (Izvoarele din Plai). Este vorba de două izvoare carstice: unul permanent, cu debit mediu de 50l/s, iar celălalt temporar, funcționând pe principiul preaplinului.
Ele sunt situate în versantul drept al Văii Dâmbovicioara la 895m, respectiv 894m altitudine absolută (3,5 și 2,5m altitudine relativă). Apa acestor izvoare provine din bazinul hidrografic al Văii Peștera, bazin care are o suprafață de 2,3 Km2 (Tr. Constantinescu, 1976). Individualizarea acestui bazin secundar este un reflex al particularităților hectono-structuale, reprezentând un compartiment calcaros ridicat, cu înclinare generală SV-NE, similară monoclinului. Prezența acestui compartiment a generat ponoare la contactul calcare-conglomerate și implicit o circulație subterană pe direcția monoclinului, către Valea Dâmbovicioara .
Izvoarelor carstice “Gâlgoaiele” și Izvoarele din Valea Rea li se adaugă izvoarele carstice din Cheia de Jos a Dâmboviței, care deși se află în afara limitelor bazinului Dâmbovicioara , sunt alimentate cu ape infiltrate pe suprafața acestuia.
VI.2. Apele de suprafață
VI.2.1. Rețeaua hidrografică
Ca subunitate a rețelei hidrografice a României, râul Dâmbovicioara este un afluent de ordinul IV în cadrul acesteia, adică afluent direct al Dâmboviței care se varsă în argeș, prin ale cărui ape ajunge în final în Dunăre (colector de gradul I pentru aproape întreaga rețea hidrografică a țării).
În cadrul bazinului Dâmboviței, bazinul Dâmbovicioara este situat în sectorul superior, pe partea stângă, fiind primul afluent mai important al Dâmboviței.
VI.2.1.1. caracteristici morfometrice
Configurația rețelei hidrografice și modul ei de organizare sunt condiționate în principal de tectonică și litologie, precum și de factorii fizico-gepgrafici. (Geografia româniei, vol. I).
Specifică bazinului hidrografic Dâmbovicioara este rețeaua rectangulară, cu confluențe sub un unghi cuprins între 65 și 900.
Dâmbovicioara își adună apele de pe o suprafață de 48 Km2 și este de origine carpatică avându-și obârșia pe versantul estic al M. Piatra Craiului, sub vârful Piscul Baciului. (pe versantul Hog-Backului Grindu), la altitudinea de 2100m. Valea Dâmbovicioara poartă denumiri diferite în funcție de zonele traversate. În sectorul superior se numește Valea Cheii de sub Grind, este o vale consecventă fiind instalată pe reversul Hog-backului Grindu și cu profil transversal evazat. Între acest sector și Cabana Busturet, se numește Valea Seacă a Pietrelor și este o vale subsecventă sculptată în flancul estic al sinclinalului suspendat. între Cabana Busturet și localitatea Dâmbovicioara poartă denumirea de Valea Busturetului și se caracterizează printr-o succesiune de chei și bazinete generate de alternanța calcalerol și conglomeratelor. În avale de localitatea Dâmbovicioara și până la confluența cu Dâmbovița, Dâmbovicioara formează cel mai lung sector de chei. Lunca este în general slab dezvoltată, ea apare numai în bazinetele de confluență instalate pe conglomerate (bazinul Dâmbovicioara )
Datorită în principal tectonicii, afluenții pe dreapta ai Dâmbovicioarei au suprafețe bazinale și lungimi mai mari în comparație cu afluențiii de pe partea stângă.
De pe partea dreaptă, în sectorul superior, Dâmbovicioara primește Steghea, cu izvoarele și reversul Hog-backului Grindu sub vârful Fundurilor. Râul Steghea se infiltrează în conglomerate la confluența cu Valea Seacă a Pietrelor.
La aproximativ 2 Km în avale, în imediata apropiere a Cabanei Brusturet, primește Valea cu Apă, unul dintre cei mai importanți afluenți.această vale se dezvoltă pe conglomerate, apele nu se mai infiltrează decât în cea mai mică măsură, astfel, încât râul și-a săpat văi adânci. Valea cu Apă își are obârșia pe reversul Hog-backului Arsura, iar principalii afluenți ai săi sunt: Copilul și Urzicarul.
Valea Muierii confluează cu Dâmbovicioara în cheile Brusturelui, își are obârșia sub vârful Pietricica și se dezvoltă pe reversul cuestei cu același nume.
În avale de bazinetul Valea Rea, Dâmbovicioara primește pe partea dreaptă numai afluenți cu caracter intermitent, cu lungimi mici și înclinări mari ale pantei de scurgere. (V. Brătoaia, V. Ancu, V Popa). Dintre aceștia, se detașează ca mărime Pârâul Ulucelor, care, în ciuda rfaptului că are un bazin de recepție destul de mare , se dezvoltă pe calcare, ceea ce a făcut să aibă caracter temporar (are ape numai primăvara, atunci când ploile coincid cu topirea zăpezilor).
De pe partea stângă, Dâmbovicioara primește afluenți cu lungimi mici și cu caracter intermitent, instalați pe flancul estic al sinclinalului suspendat (Valea Rea). Dintre afluenții primiți pe partea stângă, se remarcă Valea Izvorului Sec, un râu care a reușit să străpungă bariera calcaroasă a flancului estic de sinclinal extinzându-și bazinul mult în Cul. R-B. râul Izvorul Sec traversează atât zone conglomeratice cât și zone calcaroase, undee se infiltrează, în avale formându-se văile seci.
După sistemul Horton-Strahler, Dâmbovicioara este un râu de ordinul V, cu patru afluenți de ordinul IV (Valea cu Apă, Valea Muierii, Valea Ulcelelor, Valea Izvorului Sec).
Din punctul dee vedere al densității rețelei hidrografice, cele mai mici valori se înregistrează pe suprafețele calcaroase. În zonele conglomeratice se înregistrează cele mai mari valori ale densității rețelei hidrografice și în special în jurul unor puncte de confluență din cadrul Văii cu Apă și Văii Muierii.
Caracteristicile principale ale profilului longitudinii al Dâmbovicioara sunt legate de structura tectonică și de rezistența rocilor. Tectonica a generat valorile cele mai mari ale fantei profilului longitudinal în sectorul superior. În sectorul mijlociu și inferior, înclinările mai mari ale fantei profilului longitudinal sunt datorate rezistenței calcarelor la eroziune. (în Cheile Văii Seci, Cheile Busturetului, Cheile Dâmbovicioara). Același lucru se poate spune și despre profilurile longitudinale ale principalilor afluenți ai Dâmbovicioarei. Au fante mari, în sectoarele superioare datorită tectonicii și datorită prezenței calcarelor, în sectoarele mijlocii și inferioare.
VI.2.1.2 Scurgerea Apei
Scurgerea apei râurilor este variată în timp de evoluția factorilor climatici și în spațiu, de condițiile de relief, rocă, sol, vegetație.
Principalele caracteristici ale scurgerii sunt determinate de variațiile anotimpuale care sunt în strânsă legătură cu elementele climatice și în special cu precipitațiile.
Iarna, cantitatea de precipitații cade sub formă de zăpadă și rămâne stocată la suprafața solului. Temperaturile negative conservă stratul de zăpadă (aproximativ 80zile/an, în sudul bazinului Dâmbovicioara și peste 160 zile/an, la altitudini mai mari de 2000m), provoacă înghețul pe râuri scoțând din circuit o mare cantitate de apă. Ca urmare, în acest interval se produc apele mici de iarnă, scurgerea medie specifică atingând cele mai mici valori. Când temperatura coboară sub 00C pe Dâmbovicioara și pe afluenții acestuia apar așa numitele fenomene de iarnă: gheață la mal și pod de gheață. Primele astfel de fenomene de iarnă, respectiv gheață la mal, apar, în medie, la începutul lunii noiembrie și dispar la sfârșitul lunii martie-începutul lunii aprilie. În perioada rece, alimentarea râurilor este subterană la sfârșitul primăverii, când topirea intensă a stratului de zăpadă se suprapune cu creșterea cantităților de precipitații.
În luna mai se înregistrează cele mai mari debite lunare – viiturile de primăvară. În acest timp se realizează între 40 și 50% din volumul scurgerii medii anuale. În ceea ce privește alimentarea râurilor aceasta este nivo-pluvială și în proporție foarte mică subteran. Viiturile de primăvară generate de topirea zăpezii și creșterea cantităților de precipitații au importanță deosebită în modelarea reliefului prin torențialitate. Debitele lichide mari atrag după sine și un debit solid însemnat.
La sfârșitul verii, ca urmare a creșterii evapotranspirației și scăderea precipitațiilor, se produce o epuizare a rezervelor de ape subterane, fenomen reflectat în scurgere prin apariția apelor mici de vară . Pe fondul acestor ape mici de vară, apar viiturile în urma ploilor torențiale. Astfel, într-un timp relativ scurt, se produc creșteri ale debitelor, producându-se inundații. Ca și debitele mari de primăvară și acestea au importanță mare în modelarea reliefului prin torențialitate. Alimentarea râurilor este de natură pluvio-nivală în partea înaltă a bazinului și pluvială în partea joasă. Scurgerea medie în această parte a anului are valoarea de circa 30% din scurgerea medie anuală.
Toamna, deși evaporația începe să scadă și apare al II-lea maxim pluviometric (în octombrie), rezervele subterane sunt epuizate și nerefăcute, încât în prima parte a acestui anotimp sunt specifice apele mici de toamnă. Alimentarea râurilor este de natură pluvială sau subterană, iar în acest anotimp scurgerea medie este de 155 din scurgerea medie anuală.
Relieful influențează scurgerea în principal prin altitudini, dar și prin declivitate. Altitudinea are un rol esențial în diferențierea spațială a scurgerii prin etajarea elementelor climatice (scăderea temperaturilor și creșterea cantității de precipitații odată cu creșterea altitudinilor) sau prin rolul de barieră orografică jucat de anumite unități înalte (Creasta Piatra Craiului).
Importante variații azonale ale scurgerii râurilor sunt imprimate și de alcătuirea geologică. Calcarele, care sunt favorabile infiltrării apelor, influențează scurgerea râurilor prin scăderea debitelor sau chiar infiltrarea apelor în totalitate. Râul Izvorul Sec se infiltrează în totalitate la traversarea unei zone calcaroase și reapare în aval. La fel și Râul Steghea sau Pârâul Uncelor.
VI.2.1.3. Chimismul apei râurilor
Chimismul apei râurilor este determinat de compoziția chimică a rocilor, de elementele climatice (precipitații, evapotranspirație, etc.), hidrologice, etc. datorită unei suprafețe mari ocupate de calcare în cadrul bazinului Dâmbovicioara , în apa râurilor predominanți sunt carbonații.
La confluența Dâmbovicioarei cu Dâmbovița se evidențiază clar apele Dâmbovicioarei mai deschise la culoare datorită cantităților mari de carbonați.
Activitățile antropice nu modifică chimismul apei râurilor deoarece pe Dâmbovicioara se găsește doar satul Dâmbovicioara , sat turistic în care nu găsim nici un fel de activitate industrială.
VI.2.2. Lacurile
Lacurile din cadrul bazinului hidrografic Dâmbovicioara sunt situate în dolinele din “Podurile de lângă Fundata (Podul Găvenii, Podul Giuvala)”.
În urma topirii zăpezilor și a ploilor de primăvară sau a ploilor “mocănești” de toamnă, în dolinele din aceste poduri se formează ochiuri de apă prezente uneori până târziu în vară.
VII. Elemente biogeografice
VII.1. Vegetația
Conformarea actuală a vegetației care se întâlnește în cadrul bazinului Dâmbovicioara , este rezultatul unor frământări geologice și climatice îndelungate. Perindarea diferitelor climate a determinat etajarea actuală a vegetației din zonele montane în general.
În bazinul Dâmbovicioara , la altitudini mai mici se distinge un etaj al pădurilor de fag, la altitudini mai mari, în pădurile de fag apar rășinoasele- bradul (Abies alba) și molidul (Picea excelsa)- formând pădurile de amestec, iar mai sus urmează molidișurile care încheie etajul forestier în jur de 1600m, cu variații altitudinale în funcție de condițiile locale (pe interfluvii limita superioară a pădurii coboară chiar până la 1400m, iar pe văi urcă până la 1800m). după etajul forestier urmează etajul alpin care începe prin rariști de molidișuri, deasupra cărora se dezvoltă pajiștile alpine.
Atât în etajul forestier cât și în etajul alpin, vegetația este întreruptă de mari câmpuri de bolovănișuri.
VII.1.1. Etajul forestier
VII.1.1.1. Etajul pădurilolr de fag
Pădurile de fag formează în general un brâu bine dezvoltat cuprins între 800 și 1300m și înrămează ca un etaj bine individualizat altitudinile mai mari ocupate de pădurile de molid și de vegetația etajului alpin. Exemplare de fag sunt prezente ți în etajul pădurilor de amestec, dar între 800 și 1300m, fagul formează păduri masive. Limita superioară a pădurilor de fag variază în funcție de condițiile climatice și edafice locale, astfel încât pe interfluvii trece de 1300m.
În bazinul Dâmbovicioara , în compoziția stratului arborescent al acestor păduri, alături de fag participă carpenul (Carpinus betulus), fiind frecvent la altitudini mai mici. În pădurile de fag se mai remarcă paltinul de munte (Acer pseudoplatranus), frasinul (Fraxinus excelsior), care poate atinge altitudini mai mari sau ulmul (Ulmus montana). Alte specii foioase care însoțesc pădurile de fag sunt: cireșul (Prunus avium), gorunul (Quercus petraea), teiul (Telia parviflora, Telia cordata), mărul pădureț (Malus silvestris) și arțarul de câmp (Acer platanoides). Dintre subarbuștii pădurilor de fag, amintim: alunul (Corylus avellana) și păducelul (Crataegus monogyna).
În etajul fagului, de-a lungul râului Dâmbovicioara, se întâlnesc exemplare de arin alb (Alnus incana). Bordura de arin alb este întreruptă de pâlcuri alcătuite din fag, iar mai sus, chiar de exe,plare de molid. Vegetația ierboasă (mai ales pe locurile unde sâa putut depozita aluviuni cu pietriș sau nisip), este deosebit de bogată și luxuriant dezvoltată. Sunt frecvente pâlcurile alcătuite din uriașele frunze ale captalanului (Petasises hybridus, Petasites Kablikianus) cu parazitul lor, lupoaia albă sau iarba cucului (Orobanche alba), însoțite și de unele specii hidrofile.
Stratul ierbos al pădurilor de fag prezintă variații mari în funcție de substratul geologic, tipul solului și înclinarea pantei. Pe locurile slab înclinate din apropierea pâraielor, stratul ierbos al pădurii este format mai cu seamă din specii hidrofile. În stratul ierbos sunt frecvente speciile: ochiul boului (Chrysanthemum rotundifolium), endemism carpatic, asmatuiul sălbatic (Chaerphyllum cicutaria), gălbenușii (Ciepis paludosa), urzica moartă (Lamium aupreum), etc.
Pe suprafețele înclinate până la 25-30o și pe soluri reavene se dezvoltă o vegetație ierboasă formată din specii ca: vinarița (Asperula odorata), măcrișul iepurelui (Oxalis acetorella), mierea ursului (Pulmonaria molissima, Pulmonaria cubra) și altele. Pe alocuri gramineele: obsiga (Bracypodium silvaticum), orzul pădureț (Elymus europaeus) și firuța (Poa nemoralis) sunt mai frecvente, primul atingând chiar valori de abundență-dominantă relativ mari.
Pe unele pante puternic înclinate (peste 30o), stratul arborescent este foarte bine dezvoltat, având coronamentul închegat. În aceste păduri stratul ierbos este slab dezvoltat fiind reprezentat numai prin unele exemplare răzlețe de măcrișul iepurelui (Oxalis acetosella), iarba șarpelui (Veronica latfolia), omag (Aconitum moldovicum) și silnic (Glecoma hederacea).
Pe solurile calcaroase scheletice se dezvoltă făgete mai puțin productive, cu coronement mai puțin închegat și specii calcofile în stratul lor ierbos, cum sunt: Cephalanthera subra (căpșunica), Symphytum tuberosum (brusturul negru), Aconithum anthora (omagul galben).
La altitudini mai mari de 900m și mai ales pe pantele nordice puternic înclinate și pe sol scheletic, în pădurile de fag apar sporadic exemplare de molid (Picea excelsa), care peste 1000-1100m, se înmulțesc din ce în ce mai mult, formând în cele din urmă, la altitudini de 1300-1400m, păduri amestecate de fag cu rășinoase. În aceste păduri domină fagul (Fagus silvatica), împreună cu molidul (Picea excelsa), dar este prezent, mai ales la altitudini mai mici de 1350m și bradul (Abies alba). În stratul arborescent mai participă uneori și scomșul (Sorbus aucuparia), paltinul de câmp (Acer platanoides) și paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), iar în stratul arbustiv se întâlnește caprifoiul (Lonicera nigra)agrișul (Ribes canina). Datorită închegării masive a coronamentului și în consecință a umbririi puternice, stratul ierbos este puțin dezvoltat. Acest strat este compus mai ales din specii sciofile, care s-au adaptat la condiții de umbră, ca de exemplu: măcrișul iepurelui (Oxalis acetosella), fereguța (Phegopteris dryopteris), mierea ursului (Pulmonaria officinalis, Pulmonaria mollisima). Este destul de bine dezvoltat stratul muscinal, fiind compus din numeroase specii.
Din punctul de vedere al stratului ierbos și al celui muscinal, aceste păduri sunt mai apropiate de făgete decât de molidișuri reprez6entând forme de trecere de la făgete pure la molidișuri.
În locul pădurilor de fag și de amestec care au fost defrișate, s-au dezvoltat pășuni și fânețe. Astfel s-au format poieni cu pajiști productive. În aceste pajiști domină păiușul roșu (Festuca subra) și iarba vântului (Agrostis tenuis), însoțite de multe mezofile montane dintre care cităm: aglavocul (Centaurea austriaca), ghințura sau limba cucului (Gentiana praecox), viorele (Viola declinata), ochiul boului (Chrysanthemum leucanthemum), etc.
VII.1.1.2. Etajul pădurilor de molid
La altitudini de peste 1400m, numărul zilelor cu temperatura medie de 100C scade la 120 pe an, iar numărul zilelor cu temperatura medie anuală de 50C este de aproximativ 200 pe an. Odată cu altitudinea crește și cantitatea de precipitații.
Aceste condiții limitează concurența fagului și a bradului și favorizează dezvoltarea molidului. Molidul are anumite însușiri ecologice formate și stabilizate ca un rezultat al adaptărilor la condițiile pedo-climatice montane. Aceste adaptări îi asigură avantaje mari față de alte specii lemnoase. Atât lemnul cât și frunzele aciculare ale molidului sunt rezistente la ger. Frunzele de molid au capacitatea de a asimila la temperaturi scăzute și în același timp, îi asigură rezistență la secetă. Molidul suportă bine cantitatea mare a precipitațiilor de vară, nefiind chiar exigent la umiditatea permanentă a solului și suportă bine umiditatea atmosferică scăzută și insolația puternică (caracteristici ale climatului continental). Poate crește pe soluri acide scheletice, stâncoase, dar sistemul radicular îl face sensibil la acțiunea vânturilor fiind ușor de doborât.
În concluzie, zonele cu soluri scheletice sau semischeletice, pantele ferite de vânturi, cu temperaturi scăzute sau cu schimbări mari de temperatură, dar cu cel puțin trei luni (90-120 zile/an) cu temperatura medie de 100C și cu precipitații abundente în timpul verii, sunt perfecte pentru pădurile de molid.
În bazinul hidrografic Dâmbovicioara , aceste condiții se realizează în general între 1400 și 1600m altitudine, dar și în afara acestor limite se pot realiza condiții locale în care molidul se dezvoltă viguros. Deci, în ceea ce privește limita superioară, molidul urcă în formă de pâlcuri închegate până la 1800m, iar sub formă de exemplare unice pipernicite poate urca până la altitudini foarte mari – 1900-1950m.
Pădurile de molid alcătuiesc un brâu continuu, intercalat deasupra pădurilor de fag sau amestec.
Molidișurile montane se dezvoltă în regiunile în care se realizează condiții optime de vegetație pentru molid, ceea ce în bazinul Dâmbovicioara corespunde altitudinilor cuprinse între 1400 și 1550m, dar în bazinul Valea cu Apă urcă și peste 1600m.
În cadrul acestor păduri de molid sunt frecvente și unele specii cu frunze căzătoare care au o gamă foarte largă de adaptabilitate ecologică. Mesteacănul (Betula verrucosa) urcă până la 1500m, scorusul de munte (Sorbus aucuparia) urcă și mai sus, plopul tremurător (Populus termula) până la 1450m și chiar paltinul de munte (Acer pseudoplatanus).
Stratul arbustiv al molidișurilor montane este, în general, slab dezvoltat și este compus din exemplare de soc roșu sau soc de munte (Sambucus sacemona), spicul de iova sau salcie (Salix silesiaca), caprifoi (Lonicera nigra) și din puieți de molid, mesteacăn, plopi tremurători, etc.
În cadrul molidișurilor montane din bazinul Dâmbovicioara se pot distinge diferite tipuri. La altitudini mai mici, cel mai frecvent este tipul cu Oxalis acetosella (măcrișul iepurelui). În stratul ierbos, alături de Oxalis acetosella, care uneori este foarte abundentă, se întâlnesc specii de ferigi (Athyrium filix-femina, Phegopteris polypodioides, Polipodium Vulgare, Polystichum lonchitis), coaca cocoșului (Polygonatum varticillatum), clopoței (Campanula abietina), vulturica (Hieracium transsilvanicum), etc.
Frunzele aciculare căzute ce alcătuiesc litiera pădurilor de molid, prin descompunerea lor contribuie la acidifierea solului cu un pH de 4-5, ceea ce favorizează dezvoltarea în stratul ierbos a speciilor oligotrofe ca: Veronica officinalis, Campanula abietina, etc.
Atât pe versantul drept al Dâmbovicioara , dar mai ales pe cel stâng, pădurile de molid sunt întrerupte de porțiuni ierboase care s-au dezvoltat în urma defrișărilor, iar pășunarea continuă nu a permis refacerea lor. În astfel de zone s-au instalat stâne, iar pășunile sunt dominate de păiușul roșu (Festuca subra), iar în locurile umede iarba bălții (Deschampsia caespitosa), însoțită de specii de Avenastru adsurgens.
Molidișurile de limită se găsesc în bazinul Dâmbovicioara la altitudini de peste 1550m, către limita superioară a etajului forestier. Aceste molidișuri sunt specifice versanților puternic înclinați, cu soluri superficiale, scheletice. Aproape pe toți versanții din interiorul molidișurilor de limită apar suprafețe cu grohotișuri și zone stâncoase unde molidul nu reușește să constituie starea de masiv, iar concurența cu alte specii se manifestă foarte slab. Speciile vegetale din aceste zone sunt condiționate și fde procesele geomorfologice actuale (avalanșe, grohotișuri mobile).
Dintre speciile ierboase ce însoțesc arborii pădurii de limită și care în zona de întrepătrundere cu etajul alpin devin extrem de variate, menționăm: iarba ciutei (Doronicum austriacum), susaiul de munte (Cicerbita alpina), ochiul boului (Chrysanthema rotundifolium), trestioara (Calamagrostis arundinacea), etc.
Substratul geologic calcaros, în cazul vegetației forestiere din etajul fagului și al molidului, se afirmă în special prin prezența unor specii calcofile în stratul ierbos al pădurilor. Stratul arborescent are un oarecare efect de egalare a condițiilor ecologice și astfel substratul geologic specific nu are o influență categoric determinantă asupra compoziției arboretului. Mai mult, litiera, în special cea a rășinoaselor, contribuie la acidifierea solului chiar pe calcare. Cu totul altfel se manifestă acțiunea substratului calcaros în regiunile situate deasupra limitei superioare a pădurilor.
Din punct de vedere ecologic, calcarul în general reprezintă un substrat care generează condiții pedoclimatice specifice. Solurile formate pe calcare fac parte din grupa sendzinelor și au culori brune închise sau chiar negre. Aceste soluri scheletice sau semischeletice captează, absorb și înmagazinează radiațiile calorice solare. Astfel pe stâncăriile calcaroase sunt condiții de luminozitate intensă și temperaturi relativ ridicate care determină realizarea unor stațiuni ecologice călduroase, cu troficitate ridicată. De aceea calcarele adăpostesc o mulțime de specii sudice termofile și favorizează prosperarea la altitudini neobișnuite a unor specii din regiunile colinare sau chiar din câmpie. De exemplu, ovasciorul (Archenatherum elatius) sau Leontodon asper – specie termofilă, prezentă și în pajiștile din stepă reprezentată aici prin varietatea “subciliatus”.
VIII.2.2. Etajul alpin
La altitudini mai mari de 1600m, deasupra etajului forestier se desfășoară etajul alpin.
Între 1600 și 1800m în cadrul etajului alpin se dezvoltă asociația de Nardus stricta, Agristis supestris, Fistuca supina, alături de care se întâlnesc Potentilla ternata, Geum monotanum, Soldanella pussilla, Pulsatila alba, Poa media, Primula minima, Hieracium alpinum, Silene alpina, etc. stâncăriile calcaroase situate la altitudini mai mari de 1800m (Creasta Pietrei Craiului), sunt împodobite cu plante viu colorate care, împreună cu gramineele din acest etaj formează pajiști pestrițe de stâncării, asociații specifice calcarelor.
Pe stâncăriile abrupte și umbrite s-a dezvoltat o subasociație numită Sesterietum rigidae, care, din punct de vedere floristic se caracterizează prin prezența speciilor: Aspelenium viride (procitoc), Androsace lactea (laptele stâncilor), Saxifraga aizodes, și arbuștilor pitici:Dryas octopetala (argințica), etc.
În partea vestică a bazinului Dâmbovicioara , în Pietricica, pajiștile sunt dominate de păiușuri (Festuca versicolor, Festuca Saxatilis și Festuca pachyphylla) care se dezvoltă de obicei în condițiile similare, dar pe pante mai puțin înclinate și pe locuri cu sol mai bine dezvoltat.
Pajiștile de păiuș roșu (Festuca rubra) sunt caracteristice suprafețelor mai puțin înclinate și reprezintă baza pășunatului din acești munți. Asociația se caracterizează prin specii endemice ca: Cerastium lerchenfeldianum, specii daco-balcanice ca: Viola dacica, Viola declinata, Alyssum repens, Poa media; balcanice: Ppotentilla ternata, Gentiana praecox și prin prezența și uneori abundența mare a speciilor rezistente la pășunat: Alchemilla hybrida, Alchemilla vulgaris (crețișoara), Taraxaom alpinum (păpădia), etc.
Grohotișul calcaros mobil acoperă suprafețe pe versantul estic al Pietrei Craiului. Majoritatea plantelor adaptate la condițiile specifice grohotișului calcaros au un sistem radicular slab dezvoltat, în schimb au capacitatea de a lăstării deosebit de viguros. Astfel, ele pot suporta acoperirea cu sfărâmături și se pot deplasa împreună cu grohotișul.
Vegetația este formată din următoarele specii: macul galben de munte (Papaver pyrenaicum), fereguța (Cyatopteris regia9, găscarița (Arabis alpina), etc.
În unele porțiuni, procesul de fixare a grohotișurilor fiind într-o fază mai înaintată, acoperirea cu vegetație ajunge până la 70%. În aceste fitogenoze se instalează și o serie de graminee ca: Sesleria rigida, Festuca saxtalis, Trisetum fuscum, Festuca subra, Primula elatrior, etc.
În porțiunile inferioare ale scurgerilor de grohotișuri semifixate,l se dezvoltă fitogenoze dominate de Dryas octopetala (argințica). Acest subarbust pitic, prin lăstari bogat ramificați, contribuie la fixarea grohotișului. În pâlcurile dominate de Dryas, întâlnim și alte specii caracteristice grohotișurilor ca: fereguța (Cystopteris regia), cruciulița (Senecio rupester), Saxifraga aizoides, laptele stâncilor (Androsace lactea), omagul (Aconitum hosteanum). Apar aici și specii caracteristice pajiștilor de stâncării calcaroase ca: ochelărița (Biscutella levigata), cornuț (Cerastium alpinum), rogozul (Carex supenvirens), rotunjori (Homogyne alpina), etc. Tufărișurile pitice de argințică au un rol important în desăvârșirea procesului de fixare a grohotișului. În zonele înalte dintre stâncării se realizează condiții pedo-climatice . Panta este relativ mare și astfel, aceste locuri sunt mi puțin pășunate. Condițiile de umiditate sunt de asemenea favorabile, deoarece stratul de zăpadă este mai gros decât pe stâncăriile învecinate și se topește mai târziu.
Astfel, aici, pe grohotișul fixat se dezvoltă cu timpul un sol relativ gros, bogat în substanțe nutritive, având și umiditate suficientă. Aici întâlnim specii ca: Lilium jankae (un crin galben-auriu), Centaurea axilaris (albăstrița), Laserpitium alpinum (cimionul capului), Leontopodium alpinum (floarea de colț), Dianthus callizonus (garofița Pietrei Craiului), etc.
VII.2. Fauna
VII.2.1. Fauna făgetelor
Fauna făgetelor este foarte bogată, aproape toate grupele mai importante fiind bine reprezentate. Mamiferele sunt reprezentate prin: Ursus actos (ursul), Canis lupus (lupul), Vulpes vulpes (vulpea), Sus scrofa (mistrețul), Capreolus capreolus (căprioara), Lepus emopeanus (iepurele), Martes Martes (jderul de pădure), Martes foina (jderul de piatră), Linx linx (râsul).
Întâlnim aici și o mulțime de rozătoare dintre care menționăm: șoarecele gulerat (Apodemus tauricus), veverița (Sciurus vulgaris), parsul (Glis glis), parsul cu coadă stufoasă (Dryomys vitedula), parsul de alun (Muscardinus avellonarius) și în locuri mai umede șoarecele scurmător (Clethrionomys glarealus). Aceste specii sunt frecvente în toate pădurile din carpați dar și în regiunile colinare, însă în pădurile de fag ele au o densitate foarte mare.
Pentru avifauna făgetelor este caracteristică ierunca (Tetrastes bonasia). Această specie trăiește în pădurile de foioase din Carpați dar este mai frecventă în pădurile de fag. De aceea, etajul fagului, din punct de vedere ornitologic este considerat ca un subetaj specific, numit subetajul ieruncii. Limita superioară coincide cu cea inferioară a subetajului gotcanului. Dintre speciile frecvente în subetajul ieruncii, sunt: Milvus milvus (gaia), Scolopax rusticola (sitarul), Pyrrhula pyrrhula (mugurar), Scrinus erinus.
Pe lângă firul apelor sunt frecvente speciile: Motacilla cinerea, Tringa hypoleucos și Cinclus cinclus.
De asemenea și nevertebratele sunt bine reprezentate în biocenozele pădurilor de fag.
VII.2.2. Fauna pădurilor de rășinoase
Mamiferele nu au reprezentanți tipici în pădurile de rășinoase. Ursul, lupul și râsul, mai frecvente în aceste păduri trăiesc și în făgete. În schimb păsările sunt bine reprezentate în pădurile de rășinoase. O mare parte a speciilor trăiesc în pădurile de conifere mai ales în timpul verii, cuibărind aici. În timpul iernii părăsesc pădurile de conifere trecând în etajele inferioare. De exemplu, ochiu-boului (Troglodytes troglodytes), cu largă adaptabilitate la condițiile ecologice, coboară toamna în tufișurile din jurul satelor, iar vara cuibărește în etajul pădurilor de rășinoase, sub stânci sau sub trunchiurile arborilor.
O altă specie caracteristică acestui etaj, este cocoșul de munte (Tetrao urogallus), o pasăre de taiga care trăiește permanent în aceste păduri. În ultimii ani a fost mult rărită, de aceea femela a fost declarată monument al naturii. Alte specii din acest etaj sunt: minunița sau cucuveaua încălțată (Aegolius fenereus), corbul (Corvux corax), care adesea trece și în etajul alpin inferior, forfecuța gălbuie (Loxia curviorostea), gaița de munte, pițigoiul de brădet, pițigoiul cu capul negru, pițigoiul crestat, ciocănitoarea cu trei degete, scatiul, brumărița de pădure, mierla gulerată, etc.
Reprezentantul reptilelor este vipera comună (Vipera berus), aceasta trăind la altitudini mai mici dar și Coronella austriaca, Anguis fragilis. Șopârla de munte (Lacerta vivipara), care trăiește și în etajul alpin inferior, se găsește și în pădurile de conifere.
Dintre amfibieni, salamandra (Salamandra salamandra) trăiește și în locurile mai umede din etajul fagului, iar broasca brună (Rana temporaria) și tritonul de munte (Triturus alpestris) trec și în etajul alpin inferior.
Nevertebratele, de asemenea sunt bine reprezentate prin toate grupele mai importante. Dintre gasteropode menționăm: Vitrea diaphano, Retinella pura, Oxychilus galben, Ena montana, Enconulus trochiformis, etc. Resturile de arbori putreziți, pernele de mușchi și licheni oferă condiții prielnice dezvoltării și înmulțirii acestor gasteropode. Litiera pădurilor de molid adăpostește numeroase izopode, miriapode, diferite caleoptere, diptere și gasteropode cu cochilia mică.
În etajul pădurilor sunt frecvente poienile utilizate ca pășuni și fânețe. În aceste poieni, stratul ierbos creează condiții favorabile pentru diferite insecte din grupa caleopterelor, lepidopterelor, himenopterelor și în special pentru diferite gasteropode. Acestea din urmă, în timpul iernii se adăpostesc în litiera pădurii.
VII. 2.3. Fauna alpină
Condițiile vitrege din etajul alpin au determinat adaptări specifice nu numai la plante, ci și la animale. Din cauza temperaturilor scăzute, a verilor scurte, unele specii de păsări care în zonele joase cuibăresc de 2-3 ori, cuibăresc aici o singură dată. Animalele euriterme ca reptilele sunt reprezentate prin specii ca: șopârla de munte (Lacerta vivipara) și vipera comună (Vipera berus).
Aceste animale sunt ovivipare, oviviparia constituind o adaptare deosebit de eficientă în combaterea acțiunii temperaturilor scăzute. Închiderea culorii se observă nu numai la inflorescența unor specii de graminee, ci și în cazul tegumentului unor vertebrate și în special al unor artropode. Fenomenul se numește melanism. Vipera comună este reprezentată prin forma ei melanică vipera neagră (Vipera berus puster), iar șopârla de munte și tritonul au culoarea aproape neagră. Sunt deosebit de frecvente formele melanice ale unor insecte (care au culori metalice închise-violet, negru, albastru) și a multor fluturi (Leptidoptere). Ca și în cazul plantelor, culoarea închisă favorizează captarea și absorbția radiaților calorice solare.
Vântul puternic ce bate în zona alpină reprezintă de asemenea un factor selectiv pentru insecte. În aceste condiții nu se pot menține decât speciile foarte bune zburătoare. Păsările insectivore din această zonă căutându-și hrana mai mult pe sol, nu sunt zburătoare foarte bune, însă răpitoarele sunt capabile de zboruri îndelungate planate.
Din punct de vedere ornitologic etajul alpin este caracterizat etajul brumăriței (Runella collaris), care este sărac în specii, ceea ce este o consecință firească a condițiilor aspre din această zonă. sPeciile caracteristice acestui etaj sunt: vulturul pleșuv brun (Aegypius monachus), vulturul pleșuv sur (Gyps fulvus), zăganul (Gypaetus barbatus), acvila de stâncă (Aquila christaetos), corbul (Corvus corax), etc. Dintre nevertebrate sunt bine reprezentate Gasteropodele și mai ales specii cu cochilia mică.
VII. 2.4. Fauna acvatică
Fauna apelor curgătoare este variabilă în funcție de altitudine și compoziția vegetației din jur.
Ihtiofauna este repartizată în: zona păstrăvului, zona lipanului și zona scobarului.
Zona păstrăvului cuprinde peștii din biotopurile pâraielor și râurilor mici afluenți ai râului Dâmbovicioara .Această ihtiofaună cuprinde un număr redus de specii dintre care cea mai importantă este Salmo trutta fario (păstrăvul), la care se adaugă Zglăvoaca (Cottus gobio), ciocanul (Endontomyzon danfordi), etc.
În râul Dâmbovicioara întâlnim și specii ca: lipanul și moioaga sau amfibieni ca buhaiul de baltă, broasca de lac, broasca râioasă, salamandra și Rana temporaria.
VIII. Solurile
Alături de formele de relief, roca și clima, solul, cu proprietățile sale fizico-chimice, constituie un element principal al peisajului geografic.
La formarea solului participă următurii factori pedogenetici (considerați în același timp și factori ): relieful, roca de solidificare (materialul pasental), clima, activitatea biologică, apa și timpul. Din această cauză solul apare ca o rezultantă foarte complexă a acțiunii factorilor menționați.
VIII. 1. Factorii pedogenetici
Cunoscând importanța factorilor pedogenetici în desfășurarea procesului de solidificare, în cele ce urmează se vor analiza pe rând, în ordine subordonării cauzale, principalii factori de formare care determină schimbările cantitative și calitative ale învelișului de sol din bazinul Dâmbovicioara
VIII.!.1. Relieful- factor pedogenetic
Relieful reprezintă unul din factorii principali în procesul de formare și evoluție a solurilor de aici, intervenind direct, datr și indirect prin influența pe care o exercită asupra celorlalți factori pedogenetici. Această influență se manifestă în principal asupra climei și vegetației (N.Florea și colab., 1960).
Relieful, prin morfografie și morfometrie, determină fie rămânerea pe loc, fie deplasarea produselor dezagregării, alterării și ulterior ale solidificării. Aceasta duce la formarea unor diferite tipuri de scoarțe de alterare și apoi de soluri.
Larga extindere a versanților puternic înclinați a favorizat îndepărtarea intensă prin eroziune a materialului mineral și organic, în timp ce pe suprafețele mai puțin înclinate s-au putut acumula produsele dezagregării și alterării. Din această cauză, pe treimea mijlocie a versanților înclinați și mai ales pe cea superioară, din profilul solului materialul fin este continuu îndepărtat. Solurile se îmbogățesc rezidual în material grosier, iar unde acestea s-au format pe calcare, devin scheletice.
Treimea inferioară a versanților se caracterizează pein prezența materialelor deluvio-coluviale, deoarece în această parte au fost deplasate gravitațional produsele alterării și dezagregării.
Pe suprafețele mai puțin înclinate, produsele dezagregării și alterării (atât minerale cât și organice) rămân pe loc, fiind favorizată formarea solurilor cu orizonturi genetice bine dezvoltate și cu o grosime morfologică mai mare.
VIII. 1.2. Roca- factor pedogenetic
Fiind o parte a litosferei (stratul superior afânat al acesteia), solul conține multe elemente moștenite au rezultate prin transformarea ocii parentale. Prezența acestor elemente mai mult sau mai puțin modificate în masa solului, se găsește în strânsă legătură cu natura substratului litologic din bazinul Dâmbovicioara. În funcție de natura rocilor, procesele fizicoâchimice se desfășoară diferențiat. Predomină dizolvarea și dezagregarea fizică cu formarea de elemente mari pe calcare și alterarea chimică pe rocile mai puțin rezistente la acțiunea agenților externi.
În zonele înalte ale Pietrei Craiului, roca se găsește la suprafață fiind în contact permanent cu agenții externi. Astfel, sunt favorizate procesele de dezagregare care își pun amprenta în peisaj prin larga răspândire a gelifractelor de diferite mărimi (câmpuri de grohotiș, trene de grohotiș, râuri de pietre). În aceste condiții, solurile care se pot forma sunt în general slab evoluate, sunt soluri excesiv scheletice și cu conținut scăzut în substanțe nutritive.
În cadrul etajului forestier, rocile de fundament, de cele mai multe ori, sunt acoperite cu depozite de suprafață de diferite origini și grosimi și au conținut de schelet variat (depozite detritice de pantă, depozite coluviale, etc.). Cantitatea de material fin crește în părțile mijlocii și mai ales inferioare ale etajului forestier, către partea superioară a etajului pădurilor de molid, având o largă răspândire depozitele bolovănoase, cu un conținut redus de material fin. Rezultă deci, că materialul parental al solurilor evoluate sub vegetație forestieră este mai bine stabilizat, conține mai mult material fin, deci dau soluri cu grosimi morfologice mai mari. Solurile acestor regiuni sunt mai profunde și au un conținut crescut de substanțe nutritive.
În legătură cu influența rocii asupra procesului de solificare, în bazinul Dâmbovicioara se pot evidenția două situații distinste:
peste limita superioară a pădurii (1600m), solurile sunt scheletice și au volum edafic foarte redus. De multe ori depozitele de suprafață sunt lipsite de material fin;
sub altitudinea de 1600m, în zona forestieră, deși solurile rămân scheletice, crește apreciabil volumul edafic și implicit conținutul în substanțe nutritive.
VIII. 1.3. Clima-factor pedogenetic
Condiționată de elementele reliefului (altitudine, gradul de înclinare a pantelor, expoziția versanților), clima joacă un rol important în geneza și evoluția solului.
În general, odată cu creșterea altitudinii cresc cantitățile de precipitații și scad temperaturile. Se poate afirma că în bazinul Dâmbovicioara predomină net regimurile hidrice de tip percolativ și intens percolativ care au favorizat levigarea intensă a produselor de alterare.
În raport direct cu variația altitudinală a acestor elemente climatice se manifestă și tipurile de regim hidrotermic care influențează desfășurarea principalelor procese pedogenetice: dezagregarea și alterarea rocilor, transformarea substanței organice, migrarea constituenților organo-minerali și formarea orizonturilor solului.
VIII. 1.4. Apa-factor pedogenetic
Apa freatică influențează formarea solului, diversele lui însușiri și mai ales fertilitatea. În scoarța de alterare, apa provoacă dezagregări (prin îngheț-dezgheț) și dizolvări, înlesnește reacțiile chimice participând la procesul de alterare a părții minerale a solului.
Prezența apei freatice la mică adâncime determină formarea de soluri în care procesele sunt dominate sau puternic influențate de acțiunea factorului apă. Astfel, se poate forma în diferite părți ale solului (în funcție de adâncimea la care se află nivelul freatic) un orizont gleizat.
VIII.1.5. Vegetația și fauna-factori pedogenetici
Influența și rolul factorului biotic în procesul de pedogeneză sunt legate de climă. Între sol, climă și vegetație există o strânsă interdependență.
Sub formația vegetală ierbacee, principala sursă de substanțe organice pe baza cărora se formează humusul din sol, o constituie rădăcinile. Aceasta se datorează faptului că resturile organice aeriene intervin în mică măsură în procesele pedogenetice datorită faptului că acestea sunt îndepărtate de către om (fânețele) sau animale (pășunile).
Resturile organice încorporate anual în sol sub formă de rădăcini ale ierburilor sunt distribuite pe un strat profund. Cantitatea de resturi organice ce ajunge anual în sol depinde de condițiile naturale, dar și de compoziția pajiștilor fiind în general mai mare în cazul asociaților de plante ierboase anuale și mai mică în cazul asociaților în care predomină ierburile perene.
La solurile de sub pajiștile alpine formate în condiții de temperaturi scăzute și umiditate mare, în care activitatea microflorei este foarte slabă, se constată o acumulare lentă a substanțelor organice, în cazul solului predominând substanțele minerale.
În comparație cu vegetația ierboasă, sub păduri, sursa de bază a resturilor organice care participă la formarea humusului este constituită din frunzele care cad anual pe suprafață solului. Rădăcinile arborilor nu participă decât în mică măsură la formarea humusului.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Depresiunea Brasovului (ID: 168369)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.