Depresia la Adolescenti
Cuprins
Argument……………………………………………………..…………. 4
Introducere……………………………………………….…..………….. 5
Capitolul 1:
Adolescența o perioadă critică…………………………………..…………8
1.1.Particularități ale dezvoltării adolescentului…………………..……… 8
1.2.Conștiința de sine în adolescență……………………………………..10
1.3.Stima de sine – vector al personalității adolescentului…..……………15
1.4.Relația părinte-adolescent………………………………………….…19
1.5.Criza de originalitate la adolescenți…………………………………..21
1.6.Probleme ale inadaptării în perioada adolescenței……………………25
Capitolul 2 :
Depresia în perioada adolescenței…………………………………….. .. .29
2.1.Depresia-definiție……………………………………………………..29
2.1.1.Câteva considerații psihoterapeutice privind depresia………… …..34
2.2.Clasificarea tulburărilor depresive……………………………….. . …35
2.2.1.Depresia majoră……………………………………………………..35
2.2.2.Tulburarea distimica………………………………………………..41
2.2.3.Tulburarea depresivă fără altă specificație………………………….44
2.2.4.Tulburarile bipolare……………………………………………….. 45
2.2.5.Tulburarea ciclotimică…………………………………………….. 46
2.3.Atribuire și locus of control………………………………………… .56
2.4.Simptome depresive la adolescenți………………………………….. 59
2.4.1.Suicidul……………………………………………………………..59
2.4.2.Drogurile…………………………………………………………….60
2.4.3.Alcoolul……………………………………………………………..63
2.4.4.Anorexia și bulimia………………………………………………….66
2.5.Tratamentul depresiei în adolescență………………………………….72
Capitolul 3
Metodologia cercetării……………………………………………………..76
3.1.Stabilirea temei………………………………………………….…….76
3.2.Obiectivele și ipotezele lucrării………………………………………..76
3.3.Lotul de subiecți………………………………………………………..77
3.4.Instrumente aplicate……………………………………………….…..77
3.4.1.Chestionarul lui Beck………………………………………….……..77
3.4.2.Scala de depresie Hamilton…………………………………………..79
3.5.Rezultatele cercetării………………………………………….……… .83
Referinte bibliografice …………………………………………………….85
Anexa nr. 1…………………………………………………………………88
Anexa nr.2………………………………………………………………….91
Anexa nr.3………………………………………………………………….93
ARGUMENT
Unul din doi adolescenți din zilele noastre suferă de depresie, iar pe întreaga durată a vieții fiecare persoană trece cel puțin odată printr-o stare depresivă. Cercetările arată că depresia din timpul copilăriei este devastatoare pentru copii reprezentând una dintre cele mai traumatizante experiențe îndurate de un copil. Faptul acesta este îngrijorător, pentru că depresia determină o întreagă varietate de stări psihologice negative, intense: de la vinovăție sau scăderea încrederii în sine, până la panică, furie, ură, mânie și chiar comportamente criminale sau suicidare. Efectele psihologice ale depresiei sunt, în multe situații, mai puternice chiar decât cele cauzate de decesul unui părinte. Mulți dintre copii ajung să aibă chiar probleme de relaționare pe termen lung, tulburări de vorbire, astm sau migrene, în timp ce copiii care nu trec prin perioade depresive au în general o stare de sănătate mai bună, cu 30 până la 35%. Efectele negative ale depresiei pot avea urmări chiar și după ce trece perioada adolescenței, când aceștia devin adulți.
Punctul de plecare în elaborarea acestei lucrări a fost dorința de a surprinde modalitatea în care adolescenții sunt afectați de depresie. Am dorit să analizez problemele emoționale ale adolescenților urmărind cu precădere manifestarea depresiei.
Efectele depresiei sunt dezorganizatoare pentru adolescent, în sensul în care influențează calitatea adaptării ulterioare, deci trebuie acționat în consecință și luate măsuri de susținere psihologică a adolescentului în timpul unui asemenea eveniment pentru a-l ajuta pe acesta să depășească perioada aceasta depresivă cu efecte cât mai puțin traumatizante pentru el.
INTRODUCERE
Pubertatea și adolecența se caracterizează prin trecerea spre maturizare și integrare în societatea adultă, cu solicitările ei sociale, familiale, profesionale etc. Întreaga perioadă a adolescenței este legată de schimbări de mare intensitate și cu efecte vizibile în înfățișare, comportamente și relaționare internă cu lumea exterioară, inclusiv prin creșterea capacității de integrare în specificul vieții sociale. Pe acest teren se constituie ,,sinele“, imaginea și constiinta de sine – ca o componentă a ,,identității“ care, la rândul său, constituie nucleul personalității (Șchiopu și Verza, 1989).
Adolescența abundă în conflicte, fie împotriva societății, a normelor și valorilor stabilite de adulți, fie înlăuntrul propriilor motivări și nevoi. Unii autori vorbesc despre existența conflictelor dintre generații sau dintre diferitele grupe de vârstă.
N. Sillamy (1996) definește adolescenta ca fiind o perioadă de viață care se
situează între copilărie – pe care o continuă – și vârsta adultă. Este ,,perioada ingrată“, marcată de transformări corporale și psihice care încep către 12-13 ani și se termină spre 18-20 de ani. Limitele ei sunt imprecise, deoarece apariția și durata adolescenței variază după sex, după condițiile geografice și mediul social-economic. Pe plan psihologic, se deosebește prin maturarea instinctului sexual, prin întărirea preocupărilor profesionale și sociale, prin creșterea dorinței de libertate personală și independență, de plenitudine a vieții afective. Inteligența se diversifică, aptitudinile particulare se dezvoltă și se individualizează, crește puterea de abstractizare a gândirii. Adolescenții au nevoie să găsească, în afara familiei, structuri educative care să le permită să se dezvolte.
Tipul fundamental de activitate pentru această perioadă rămâne învățarea și instruirea teoretică și practică, inclusiv pregătirea pentru exercitarea unei activități perofesionale. Viitorul devine o problemă care alimentează căutări de sine și generează o mai activă dezvoltare a unor ocupații, curiozități și investigații latente U. Șchiopu și E. Verza (1989) consideră că adolescența începe după vârsta de 10 ani și durează până la 25 de ani, primii patru ani constituind pubertatea sau preadolescența. În această perioadă, copilul poate da dovadă de o mare atenție și curiozitate care se poate extinde prin explorare și la ceea ce se află în afara școlii și a familiei. În același timp, se poate dezvolta ,,influența de modelare imitativă“ între tineri, formele de interdependență dintre aceștia facilitând tot felul de contagiuni și imitații, adesea, aberante (elemente de modă, stil de viață, conduite etc.). De asemenea, adolescența se caracterizează prin axarea personalității pe achiziții de roluri dobândite și statuturi sociale legate de viața școlară, familială și grupul de prieteni. În acest context, se dezvoltă interese și aspirații, idealuri și expectanțe, dar și tentative de autocunoaștere și autodezvoltare.
Caracteristice pentru adolescent sunt tendințele tot mai largi de explorare,
cunoștințele școlare și noutățile informaționale creând cadrul integrării sociale largi în care acționează constiturea identității sociale reale, ceea ce contribuie la dezvoltarea sinelui social. Adolescența este perioada reconstituirii personalității și a principalelor sale caracteristici, este perioada în care se formează sentimentele de responsabilitate și de datorie – ca expresie a sinelui social. Perioada adolescenței este încărcată de o intensă maturizare pe toate planurile, inclusiv pe cel sexual, cu efecte în toate structurile personalității pe care le influențează. Imaginația, afectivitatea, interrelațiile de toate felurile încep să cuprindă identitatea sexuală socializată și integrarea ei în sinele corporal. De asemenea, în această perioadă, are loc o organizare a capacităților creative în foarte multe domenii. Identitatea se află într-un plin proces de constituire, în care se subdivide structura identității în subidentitatea familială, cea cultural-socială, cea ocupațională (a dexterităților și capacităților) și în cea axiologică care cuprinde universul valorilor. Subidentitatea familială se află într-o situație critică, sub influențele suidentității culturalsociale și axiologice (Șchiopu și Verza, 1989). În perioada pubertății și adolescenței, individul traversează o serie de transformări sub toate aspectele, iar în momentul în care acesta nu reusește ca, pe baza noului echipament bio-psiho-social pe care l-a dobândit, să treacă dintr-o dată de la statutul de copil la cel de adult, apare ,,criza“, adolescentul oscilând permanent între copilărie și maturitate, chiar dacă se orientează permanent spre lumea adultului.
A. Munteanu (1998) consideră că există câteva dominante care conferă
specificitate acestei etape de dezvoltare: aspirația individului la independență, interiorizarea activității mentale și individualizarea care se structurează odată cu desăvârșirea particularităților de sex și a impactului provocat de influențelor mediului. În adolescență, tipurile de relații se complică progresiv, copilul și, apoi, tânărul, integrându-se tot mai mult în generația sa (grupul social mai larg) prin exprimarea identității proprii și prin exprimarea identității față de adulți. În ceea ce privește formarea personalității, adolescentul se află pus în fața unei opoziții permanente între, pe de o parte, comportamentele impregnate de atitudini copilărești, cerințele de protecție, anxietatea specifică vârstelor mici în fața situațiilor mai complexe și solicitante și , pe de altă parte, atitudini și conduite noi formate sub impulsul cerințelor interne de autonomie sau impuse de societate. Încep să se contureze mai clar distanțele dintre ceea ce cere societatea de la tânăr și ceea ce poate el să ofere, precum și dintre ceea ce cere tânărul de la societate și viață și ceea ce i se poate oferi.
În perioada adolescenței, maturizarea este centrată pe identificarea resurselor personale și construirea propriei identități și independențe, începând cu detașarea de sub tutela parentală. Tânărul începe să își descopere atitudini, abilități, forțe fizice și spirituale, începe să-și construiască lumea interioară a aspirațiilor, intereselor și idealurilor. În aceste condiții, se dezvoltă atitudini, concepții despre lume și viață, au loc manifestări ale creativității și, implicit, apar structuri motivaționale puternice (Șchiopu și Verza, 1997).
Desprinderea de statutul de copil nu este resimțită cu oarecare tensiune doar de adolescent, ci și de părinți și educatori, obligați și ei să-și schimbe sistemul de comunicare și interrelaționare cu adolescenții.
CAPITOLUL 1 – ADOLESCENȚA O PERIOADĂ CRITICĂ
1.1. Particularități ale dezvoltării personalității adolescentului
Pubertatea și adolescența se caracterizează prin definitivarea și stabilizarea
structurilor de personalitate. În acest stadiu, psihismul dobândește un caracter caleidoscopic, ceea ce va furniza materia primă necesară restructurării personalității.
Procesul de consolidare și diferențiere a Eu-lui personal și a Eu-lui social cunoaște o autentică dezvoltare în adolescență. Pe acest fundament, diferitele aspecte ale personalității – începând cu cele psihice și continuând cu cele sociale vor căpăta noi valențe, ceea ce asigură continuitatea firească a dezvoltării personalității. La vârsta adolescenței, planul psihic suportă transformări și prefaceri profunde care, treptat vor conduce la cristalizarea și maturizarea celor mai multe dintre structurile psihice ale adolescentului. Deși traseele acestui proces sunt complicate, presărate cu numeroase bariere și dificultăți, deși procesul ca atare poate fi mai încet sau mai rapid, cu devansări spectaculoase, dar și cu întârzieri descurajante, la sfârșitul său, ne vom afla în fața unor structuri psihice bine închegate și cu un grad mare de mobilitate. Prefacerile psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile și trebuințele pe care acesta le poate resimți, atât cele specifice pubertății dar, acum, convertite sub alte forme, cât și nevoile specifice acestui nivel al dezvoltării ontogenetice.
ți, forțe fizice și spirituale, începe să-și construiască lumea interioară a aspirațiilor, intereselor și idealurilor. În aceste condiții, se dezvoltă atitudini, concepții despre lume și viață, au loc manifestări ale creativității și, implicit, apar structuri motivaționale puternice (Șchiopu și Verza, 1997).
Desprinderea de statutul de copil nu este resimțită cu oarecare tensiune doar de adolescent, ci și de părinți și educatori, obligați și ei să-și schimbe sistemul de comunicare și interrelaționare cu adolescenții.
CAPITOLUL 1 – ADOLESCENȚA O PERIOADĂ CRITICĂ
1.1. Particularități ale dezvoltării personalității adolescentului
Pubertatea și adolescența se caracterizează prin definitivarea și stabilizarea
structurilor de personalitate. În acest stadiu, psihismul dobândește un caracter caleidoscopic, ceea ce va furniza materia primă necesară restructurării personalității.
Procesul de consolidare și diferențiere a Eu-lui personal și a Eu-lui social cunoaște o autentică dezvoltare în adolescență. Pe acest fundament, diferitele aspecte ale personalității – începând cu cele psihice și continuând cu cele sociale vor căpăta noi valențe, ceea ce asigură continuitatea firească a dezvoltării personalității. La vârsta adolescenței, planul psihic suportă transformări și prefaceri profunde care, treptat vor conduce la cristalizarea și maturizarea celor mai multe dintre structurile psihice ale adolescentului. Deși traseele acestui proces sunt complicate, presărate cu numeroase bariere și dificultăți, deși procesul ca atare poate fi mai încet sau mai rapid, cu devansări spectaculoase, dar și cu întârzieri descurajante, la sfârșitul său, ne vom afla în fața unor structuri psihice bine închegate și cu un grad mare de mobilitate. Prefacerile psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile și trebuințele pe care acesta le poate resimți, atât cele specifice pubertății dar, acum, convertite sub alte forme, cât și nevoile specifice acestui nivel al dezvoltării ontogenetice.
Caracteristică pentru perioada adolescenței este evoluția accelerată a tuturor proceselor psihice. A. Munteanu (1998) analizează dezvoltarea psihică a adolescentului, pe plan senzorial, intelectual și reglatoriu. Astfel, în plan senzorial, câmpul vizual se stabilizează, culorile capătă semnificații mai precise (individul dobândește capacitatea de a denumi culorile și de a le asocia anumitor semnificații). La fete, pare a se intensifica sensibilitatea odorifică. Auzul, kinestezia și sensibilitatea tactilă capătă o nouă structurare, odată cu lărgirea mijloacelor de explorare a mediului, precum și cu cerințele din partea acestuia. Tactul (atingerea) capătă noi semnificații, atunci când este raportat la viața emoțional-sexuală. Din punct de vedere intelectual, asistăm la o maturizare a proceselor intelectuale, corelată cu maturizarea bazelor neuro-fiziologice. Gândirea se află în stadiul operațiilor formale, ceea ce, în opinia lui J. Piaget, semnifică ,,punctul terminus“ în evoluția ei și a inteligenței. În această perioadă, apare un nou tip de gândire: gândirea logică, dialectică, în care un rol predominant îl joacă inferențele de tip cauzal(raționamentele deductive). Altfel spus, gândirea individului evadează din concret, senzorial, din ,,aici și acum“, adolescentul fiind capabil de a rezolva cu dezinvoltură probleme complexe, unele ipotetice și putând planifica procesele gândirii. Tot în plan cognitiv, adolescentul dobândește câteva abilități noi: abilitatea de a face distincție între real și posibil, abilitatea utilizării simbolurilor secundare (acelea care pot desemna, la rândul lor, alte simboluri) etc. Se constată nevoia sistematizării cunoștințelor (schematismul gândirii), spiritul experimental, capacitatea tânărului de a utiliza strategiile euristice în rezolvarea unor probleme complexe. Memoria adolescentului se dezvoltă în mod specific. Se știe că memoria asigură consistența și coerența vieții psihice, precum și inserția pe dimensiunea temporală a existenței. Există mai multe tipuri de memorie, exprimând nivele calitative și cantitative diferite și intervenind în anumite tipuri de activități:voluntară/involuntară, mecanică/logică, de scurtă durată/de lungă durată, episodică (autobiografică)/semantică (abstractă) (Munteanu, 1998). În adolescență, însă, caracteristică este mai ales memoria de lungă durată, logică. În acest sens, L. S. Vâgotski a arătat că ,,adolescentul, pentru a-și aminti, trebuie să gândească“ (apud Munteanu, 1998).
U. Șchiopu și E. Verza (1989) consideră că adolescentul evocă mai ales evenimentele socio-culturale, iar mai târziu, acele fapte care îl proiectează într-o lumină favorabilă. Limbajul capătă caracteristicile unui sistem hipercomplex de autoreglare și autoperfecționare a vieții psihice de ansamblu, constatându-se că apartenența la o anumită clasă socială își pune amprenta, în mai mare măsură, asupra limbajului, începând cu vârsta de 15 ani. Adolescentul își formează, prin exersare, numeroși algoritmi verbali utili în luările de cuvânt în fața anumitor colective, în redarea unor situații etc. De asemenea, adolescentul manifestă, față de sine însuși, exigențe tot mai mari în exprimarea orală și scrisă, în discuțiile constructive și/sau contradictorii, în situațiile de informare sau de confesiune. Vorbirea devine mai nuanțată și mai plastică, adaptată la circumstanțe. Adolescentul acordă o mai mare atenție pentru sensul, semnificația și folosirea corectă a termenilor. Motivația și afectivitatea constituie ,,musculatura vieții psihice“ (Schiopu si Verza 1997) . Conform piramidei trebuințelor, propusă de A. Maslow (1954), există șapte tipuri de trebuințe organizate ierarhic, după cum urmează: trebuințe fiziologice, trebuințe de securitate, de dragoste și afiliere, trebuințe de stimă și statut, trebuințe de cunoaștere, trebuințe estetice și trebuințe care vizează autorealizarea propriului potențial. În adolescență, întregul set este prezent,dar primează trebuințele sinelui (de cunoaștere și estetice). În adolescența prelungită, pregnantă pare a fi trebuința de autorealizare. La adolescenți, motivația școlară capătă o funcție reglatoare a comportamentului. Astfel, interesul pentru activitatea școlară este fluctuant; nu de puține ori, apar perioade când adolescentului școala i se poate părea anostă, devitalizantă și, în compensație, se activează deschiderea sa culturală. Curiozitatea continuă să evolueze, apare și nevoia de a filosofa, ceea ce va contribui la schițarea unei prime concepții despre lume și viața individului (R. L. Thorndike; apud Șchiopu și Verza, 1989). În adolescență, viața afectivă se nuanțează, emotivitatea devine mai echilibrată, iar pe fondul dechiderii față de bine și frumos, apar sentimentele superioare (intelectuale, estetice, creatoare, morale).
1.2.Conștiința de sine în adolescență
Dincolo de multitudinea transformărilor ce inovează întreaga personalitate a adolescentului, există, după U. Șchiopu și E. Verza (1997), trei dominante care dau culoare și specificitate acestei vârste:
– cristalizarea conștiinței de sine;
-identitatea vocațională;
-debutul independenței.
Problema principală a pubertății și a adolescenței este aceea a identificării de sine (personale) sau a dezvoltării conștiinței de sine. Se intensifică dorința adolescentului de a fi unic, luând forma nevoii de singularizare, de izolare, tânărul fiind preocupat și absorbit aproape în exclusivitate de propria persoană, pentru ca, spre sfârșitul adolescenței, acesta să simtă nevoia din ce în ce mai acută de a se manifesta ca personalitate, ca subiect al unei activități socialmente recunoscută și utilă, valoroasă. Nevoia de a fi personalitate se manifestă, adeseori, prin tendința expresă a adolescentului de a fi original, cu cele două forme ale sale: creația, producerea a ceva nou, original și excentricitatea (din dorința de a ieși din comun, de a fi ca nimeni altul, adolescentul își poate întrece prietenii, atât în comportamente sociale dezirabile, cât și în comportamente deviante). Perioada pubertății și adolescenții pune problemele dezvoltării conștiinței de sine, datorită, pe de o parte, modificărilor care survin în sistemul general de cerințe față de puberi și adolescenți, iar pe de altă parte, datorită schimbărilor prin care poate trece personalitatea, cu structurile și substructurile sale. Astfel, are loc intensificarea percepției de sine prin câteva aspecte, dintre care ne putem referi la: propria imagine corporală, identificarea și conștientizarea Eu-lui, identificarea sensului, rolului și statutului sexual și, mai ales, a celui social. Percepția de sine și imaginea de sine devin critice, datorită schimbărilor siluetei, fizionomiei și ținutei. Imaginea corporală – mai puțin clar definita în copilărie – devine din ce în ce mai centrală, încorporându-se în conștiința de sine și începe să fie percepută ca atare. Fără ea, nu se poate organiza procesul de identificare.
Identificarea nu este un proces simplu și direct. Din experiența sa generală, copilul își poate construi deja o imagine despre sine conturată prin ochii celorlalți. El se poate considera puternic sau slab, cu o fizionomie plăcută sau nu. Această experiență poate influența imaginea de sine din timpul perioadei de creștere și dinspre finalul acesteia.
U. Șchiopu și E. Verza (1997) consideră că percepția de sine alimentează ideea de sine și, întrucât în pubertate și adolescență, percepția de sine se modifică și se corectează permanent, procesul de autoidentificare rămâne deschis.
W. James a fost primul filosof care a acordat o atenție deosebită dialecticii
dezvoltării conștiinței de sine, precum și ,,distanței“ dintre Eu și Sine. Personalitatea totală, al cărei nucleu devine Eu-l și Sine-le, este, prin aceasta, duală, fiind structurată din Eu, cel care cunoaște și este conștient de Sinele – cel care este cunoscut.
Sinele cuprinde trei elemente: sinele corporal-material, sinele social și sinele
spiritual. Sinele corporal-material se referă la corp, veșminte, familie, cămin, obiecte etc., deci la tot ceea ce posedă o persoană din punct de vedere material. A. Munteanu (1998) consideră că, pentru a se familiariza cu noua sa identitate anatomică, dialogurile adolescentului purtate cu persoana pe care o vede în fața sa atunci când se uită în oglindă sunt foarte frecvente, acesta putând oscila între satisfacție și critică violentă. Acest fapt poate justifica preocupările mai intense pentru modul de aranjare a părului sau pentru vestimentația purtată, pe care le au unii adolescenți. Tot ceea ce fac acești adolescenți este pentru a se remarca sau pentru a șoca. Și, pentru aceasta, în afara teribilismului vestimentar și/sau comportamental, gama de manifestări își subordonează și modalitățile de a ieși în evidență prin artă sau literatură, dar și prin acte deviante (fuga de acasă, furtul, violul etc.).
Sinele social constă în reputația și recunoașterea unei identități anume, considerația pe care o poate obține o persoană de la ceilalți, precum și conștientizarea statuturilor și rolurilor pe care aceasta le îndeplinește în prezent, sau a celor pe care le proiectează în viitor. În fine, a treia componentă a sinelui este sinele spiritual și se exprimă prin conștientizarea propriei activități, a propriilor tendințe și aptitudini. Este vorba despre teritoriul atât de fragil al emoțiilor, dorințelor, al actelor de voință. În toate accepțiunile și/sau elementele sale componente, sinele are o natură socială (Șchiopu și Verza, 1997).
Adolescența este însoțită de separarea planului real-obiectiv al lumii și vieții de planul subiectiv, ca spațiu al conștiinței și al reprezentării lumii. Departajarea subiectivobiectiv este condiționată parțial de însușiri de personalitate dinamice, ca expresivitatea, dinamismul, expansiunea personalității etc., precum și de cunoștințele achiziționate de tânăr. În fine, se dezvoltă discret și identitatea sexuală, care poate fi influențată intens de modelele parentale și materiale, fiind la început integrată difuz în subidentitatea familiei. În acest sens, băieții care au un model parental cu masculinitate redusă, prezintă dificultăți de identificare, în timp ce băieții care au un model parental puternic conturat sunt mai siguri pe ei, mai încrezători, protectivi și mai relaxați. În cazul adolescentelor, situația este mai complicată, deoarece, pe plan social, rolul feminin este el însuși într-o schimbare continuă, existând o mare diversitate de modele feminine: tradiționale, de tranziție, moderne etc. În genere, tinerele fete cu identificare feminină tradițională sunt mai conflictuale decât cele care se identifică altfel cu rolurile specific feminine (Șchiopu și Verza, 1997).
Procesul formării conștiinței de sine, precum și a autoconștiinței, se ajustează și prin raportare la indivizii din aceeași generație (pairs).
Rezumând, dezvoltarea și stabilirea identității personale se nuclearizează, între 11 și 13 ani, în căutarea de sine (conflictul puberal), în perioada dintre 14 și 16 ani, prin afirmarea de sine (conflict de afirmare) și se constituie subidentitatea culturală, între 17 și 20 de ani, când se realizează pregătirea profesională (conflictele de rol și status), organizându-se subidentitatea profesională (aspirativă) și, între 20 și 24 de ani, integrarea profesională, prin stadii de practică și experiență profesională (conflicte de integrare socioprofesională) Identitatea vocațională desemnează abilitatea persoanei de a-și cunoaște calitățile și defectele, pe baza cărora poate decide asupra profesiunii pe care o poate îmbrățișa în viitor. A. Munteanu (1998) consideră că, după vârsta de 14 -15 ani, când se stabilizează dimensiunile personalității, adolescentul se refugiază în interiorul său pentru a-și diseca fiecare gest și fiecare trăire și a le supune unei analize critice. Această explorare interioară îl ajută nu numai să-și îmbogățească imaginea de sine, prin inventarierea calităților și defectelor sale, dar îi și inoculează apetitul pentru investigarea problemelor ontologice majore.
U. Șchiopu și E. Verza (1997) sunt de părere că, de la 14 ani, problema orientării profesionale capătă un loc aparte în cadrul preocupărilor adolescentului, acesta angajânduse în eforturi din ce în ce mai intense de calificare, ceea ce îi poate oferi prilejul de a dobândi o experiență importantă. Interesele și alegerea profesională trec prin 3 stadii (Ginzberg, 1951; apud Șchiopu, 1997): 1) stadiul fantezist, care acoperă întreaga copilărie până la aproximativ 11 ani și se caracterizează prin tot felul de preferințe (pompier, bucătar, șofer, pilot etc.); 2) stadiul planurilor neconcordante (între 11 și 16 ani, adolescentul își construiește planuri de alegere bazate pe interese, care nu sunt întotdeauna în acord cu aptitudinile) și 3) stadiul planurilor realiste (în care alegerea se particularizează, începându-se pregătirea profesională mai profundă care va duce la conturarea subidentității profesionale și social-culturale încărcate nu numai de roluri și statute desiderative, ci și de cunoștințe, aptitudini și abilități adecvate).
O altă dimensiune a dobândirii identității personale este aceea a câștigării
independenței. Descoperind fondul său bogat de resurse, adolescentul se crede îndreptățit nu numai să le fructifice, ci și să aspire la independență. Întrucât există trei feluri de independență (material-economică, emoțională și de mentalitate/valori), dobândirea acesteia pare a fi condiționată de ce anume se consideră în societate că înseamnă independența. Pubertatea și adolescența aduc doar o independență pe plan valoric, întrucât, în pofida atitudinilor frecvente de bravare, dependența materială și afectivă a puberului și/sau adolescentului față de familie rămâne activă un timp încă îndelungat. Datorită orientării preponderente spre viitor a adolescentului, asistăm la cristalizarea unui ideal, ceea ce se realizează prin identificarea cu persoane renumite și valori consacrate. Idealul, în adolescență, are câteva caracteristici distinctive: refuzarea șabloanelor, asumarea conștientă de către individ și importanța în reconstrucția personalității (Munteanu, 1998). De asemenea, în jurul vârstei de 14-15 ani, se explicitează tipul temperamental căruia aparține adolescentul și se diversifică/consolidează structurile de caracter. Pentru a se descrie acest proces, s-a introdus noțiunea de acceptori morali – formațiuni psihice bipolare, rod al educației, care sintetizează concepția despre lume și viață a individului sau, altfel spus, sunt norme morale asimilate în mod ierarhic în structura personalității (Șchiopu și Verza, 1989).
În adolescență, mai ales după 15 – 16 ani, se nuanțează responsabilitatea, adică adolescentul își asumă sarcini dificile, străduindu-se să facă față situațiilor neplăcute. În adolescența prelungită, se constată grija persoanei față de climatul moral al locului său de muncă. Pubertatea și adolescența oferă și spațiul adecvat pentru dezvoltarea aptitudinilor speciale (literare, artistice, științifice, sportive etc.) care vor alimenta o gamă amplă de interese și aspirații.
1.3.Stima de sine-vector al personalității adolescentului
Dificultățile pe care un individ le poate întâmpina în viața școlară sau profesională reflectă, adesea, o lipsă de motivare sau de implicare față de anumite sarcini cerute. Ori, interesul reușitei școlare sau profesionale depinde, în mare parte, de imaginea pe care o persoană o are despre sine. Sentimentele pozitive și valorificarea imaginii de sine sunt factori importanți pentru motivarea activității. În copilărie, indivizii își formează o imagine despre ei înșiși fondată pe modul în care sunt tratați de către persoanele care joacă un rol important în viața lor: părinți, profesori, prieteni, colegi de școală etc. Această apreciere pozitivă sau negativă despre imaginea de sine constituie stima de sine.
S. Coopersmith (1984) definește stima de sine ca fiind un ansamblu de atitudini și opinii pe care indivizii le pun în joc, în raporturile lor cu lumea exterioară. Încrederea în reușita personală, mobilizarea în vederea atingerii unor obiective, resimțirea mai mult sau mai puțin a unui eșec, ameliorarea performanțelor prin valorificarea experiențelor anterioare sunt atitudini legate strict de stima de sine. Cu alte cuvinte, stima de sine cuprinde o dispoziție mentală care pregătește individul pentru a reacționa conform cu așteptările sale de succes, acceptarea și determinarea personală.
Stima de sine este expresia unei aprobări sau dezaprobări privind sinele însuși. Ea ne indică în ce măsură un individ se crede capabil și important. Este o experiență subiectivă care se traduce la fel de bine atât verbal, cât și prin comportamente semnificative. Anumiți autori consideră că, spre mijlocul copilăriei, individul își formează o imagine despre el care rămâne relativ constantă în cursul vieții. Această apreciere a sinelui va fi afectată, în decursul evenimentelor vieții, dar, se pare că își regăsește nivelul obișnuit, atunci când condițiile mediului se normalizează. S-a demonstrat că aprecierile despre sine rezistă relativ bine schimbărilor, nevoia de coerență și stabilitate fiind mai puternice.
Atitudinile privind sinele, ca și toate celelalte atitudini pot fi sau nu conștiente. Ele poartă anumite conotații afective pozitive sau negative strâns legate de procesele cognitive și motivaționale.
Stima de sine are un rol esențial în realizarea echilibrului nostru psihologic: atunci când are un nivel ridicat și o anumită stabilitate, ea conduce la acțiuni eficiente, ne poate ajuta să facem față dificultăților, să obținem performanțe bune și foarte bune în activitatea desfășurată și să întreținem relații bune cu cei din jur; în cazul în care stima de sine este instabilă și are un nivel scăzut, efectele constau în inadaptare, frustrare, eficiență scăzută în acțiuni. Persoanele cu un nivel scăzut al acestei variabile de personalitate au sentimentul că nu se cunosc prea bine, vorbesc despre ele mai degrabă într-o manieră neutră, nesigură, ambiguă, au o părere despre propria persoană care depinde de circumstanțe și interlocutori; însă, pot avea o bună capacitate de adaptare la interlocutori și un simț al nuanței. Amână luările de decizii, sunt adesea neliniștite de consecințele posibile ale alegerilor lor, sunt influențate de anturaj în luarea deciziilor, sunt uneori ezitante sau convenționale în luarea deciziilor. Astfel de persoane reacționează emoțional la eșec, se simt respinse dacă sunt criticate în domeniile în care se consideră competent, se justifică după obținerea unui eșec, caută informațiile negative despre ele, manifestă anxietate puternică în fața evaluării de către ceilalți; au o bună motivație de a nu eșua și capacitate de a asculta criticile.
Persoanele cu un nivel ridicat al stimei de sine au păreri clare și stabile despre ele însele, întrucât acestea nu depind prea mult de context, vorbesc despre ele însele într-un mod tranșant, coerent, pozitiv; riscă să facă exces de certitudini și simplificări; acționează eficient dificultăților, pot fi inovatoare, însă, uneori, sunt prea sensibile la interesele lor pe termen scurt. Eșecul nu lasă urme emoționale durabile asupra unor astfel de persoane, pot rezista la criticile asupra punctelor lor sensibile, nu se simt obligate la justificarea unui eșec și nici nu se simt respinse dacă sunt criticate, însă se poate întâmpla să nu țină cont de critică. Persoanele reacționează diferit, în funcție de nivelul stimei de sine și în fața succesului, și în ceea ce privește alegerile importante în viață. Astfel, cele cu o stimă de sine scăzută nu au o atitudine realistă în fața succesului, neapreciindu-se la justa lor valoare și, de cele mai multe ori, atribuie succesul factorilor externi și nu propriilor lor resurse; reușita le poate produce teama de a nu mai fi la înălțime în viitor (bucurie anxioasă), adică teama de eșec; în fața acestor temeri, multe dintre ele sunt prudente, nu-și asumă riscuri, preferă să fie mediocre, progresează lent. Dimpotrivă, la persoanele cu o înaltă stimă de sine, reușita le confirmă imaginea stimei de sine, le provoacă emoții pozitive și motivație crescută; ele sunt, însă, dependente de recompense. Astfel de persoane își asumă riscuri, caută să își depășească limitele, se simt stimulate de noi experiențe, au un progres rapid și raționează în funcție de succese.
În orice activitate întreprindem, căutăm să satisfacem două trebuințe indispensabile stimei de sine: necesitatea de a fi iubit (apreciat, dorit, simpatizat) și necesitatea de a fi competent (performant, abil, înzestrat). Aceste trebuințe se cer a fi satisfăcute permanent, întrucât stima de sine reprezintă o dimensiune mobilă și foarte importantă a personalității umane. La un nivel ridicat al stimei de sine se poate ajunge prin iubire și educație, inițial, din partea părinților, apoi, din partea prietenilor, colegilor, a tuturor persoanelor semnificative, pentru un individ, de-a lungul vieții sale. Se pune problema de la ce vârstă putem vorbi despre existența stimei de sine.
Științific, începuturile stimei de sine sunt corelate cu apariția conștiinței de sine a cărei componentă este; copiii, abia la 8 ani, au o reprezentare psihică globală despre ei înșiși, care poate fi evaluată științific. Însă, și înainte de această vârstă, întâlnim elemente care stau la baza constituirii stimei de sine. Astfel conceptul de stimă de sine este strâns legat de ideea de acceptare socială (măsura în care un individ este plăcut de grupul din care face parte) care apare la copiii de 3-4 ani, dar și de dorința de valorizare a propriei persoane – întâlnită la copii de 5-8 ani. Experiențele acumulate în timpul copilăriei pun bazele stimei de sine, prin maniera în care copilul este învățat să facă față succesului și eșecului, prin modul în care este susținut de părinții săi, prin tipul de relații pe care le stabilește și cultivă cu cei din jur. Astfel, o bună rezistență la eșec, performanțele școlare, bunele relații cu copii de aceeași vârstă, conștientizarea domeniilor de competență reprezintă factori care conduc la constituirea unui nivel ridicat al stimei de sine.
În universul existenței unui copil, există patru surse de judecăți semnificative (surse ale stimei de sine): părinții, profesorii (școala), colegii și prietenii apropiați. La copiii mici, cea mai mare influență o exercită părinții; pe parcursul dezvoltării, importantă devine și părerea prietenilor, în ceea ce privește aspectul fizic, aptitudinile sportive și popularitatea; părerea părinților rămâne importantă în domeniul conformismului comportamental și în cel al reușitei școlare. Aprobarea parentală este importantă și în adolescență, această importanță diminuându-se abia atunci când tânărul părăsește familia. Susținerea parentală, în formarea unei bune stime de sine, este foarte importantă, deoarece copilul se hrănește cu dragostea primită de la părinții săi. De asemenea, școlarizarea și modul în care copilul percepe schimbarea din momentul începutului școlarizării, influențează atât nivelul, cât și stabilitatea stimei de sine. Copilul trebuie pregătit să fie competent social, să se simtă în largul său în cadrul grupurilor, să se afirme fără agresivitate sau lăudăroșenie, să reușească în sarcinile cerute de societate, să fie dorit, acceptat, aprobat și admirat de cei din jurul său. Și, pentru ca această pregătire să se realizeze, este necesară susținerea parentală care poate fi de două tipuri: necondiționată sau condiționată (de comportamentul copilului). Susținerea necondiționată pare a influența nivelul stimei de sine (cu cât copilul este mai iubit, cu atât stima de sine este mai înaltă), pe când susținerea condiționată pare a influența stabilitatea stimei de sine (în cazul în care copilul este iubit, cu cât acesta va fi mai educat, cu atât stima de sine va fi mai stabilă).
Numeroase cercetări de laborator și de teren întăresc opinia clinicienilor asupra importanței stimei de sine în viața persoanlă și în raporturile sociale. Studii asupra motivației sugerează că voința de a ajunge la un statut social mai elevat sau o puternică recunoaștere socială provin din dorința de a păstra o imagine pozitivă de sine. Lucrări experimentale au arătat că persoanele care au un nivel scăzut al stimei de sine sunt mai puțin capabile de a rezista opiniilor altora și sunt mai puțin apte de a percepe tentativele de influențare sau de intimidare. Dimpotrivă, persoanele cu o înaltă stimă de sine își fac o idee pozitivă despre capacitatea și individualitatea lor.
S-a demonstrat, de asemenea, că persoanele creative au o înaltă stimă de sine, având convingerea că își pot impune propriul model; stima de sine pare a fi un element fundamental al creativității. Persoanele care au un nivel de stimă ridicat sunt mai susceptibile decât altele de a-și asuma un rol activ în grupurile sociale, de a se exprima liber și eficace.
Coopersmith (1984) consideră că, cu cât un individ este eliberat de îndoieli și ambivalențe, cu atât acesta rezistă mai bine amenințărilor, este degajat de tulburări minore de personalitate; astfel, cel care are o înaltă stimă de sine poate să-și atingă scopurile pe care și le-a fixat.
1.4. Relația părinte – adolescent
Părinților le este uneori greu să creadă în capacitatea tinerilor lor de a acționa în mod independent. În realitate, adolescenții sunt foarte rar expansivi în prezența lor și comunică foarte dificil cu ei. Această dificultate de a comunica provine din faptul că în toată această perioadă tinerii acumulează noi capacități mintale și își doresc să se desprindă de căminul oferit de părinți, să se afirme și să devină autonomi(Bandiu,A 2000). În pofida aerului independent, adolescentul are nevoie de dragoste, înțelegere și respect. Toate aceste necesități sunt, însă, ascunse și de aceea este necesară o deosebită atenție la maniera în care se comunică cu adolescentul. Pentru ca adolescentul să-și dezvolte respectul de sine, ambii părinți trebuie să-l accepte așa cum este, cu forțele și limitele personale. Acest lucru nu împiedică pe părinții să aibă așteptări, numai că așteptările trebuie să se țină cont de personalitatea care se dezvoltă în fiecare zi sub ochii lor. Tânărul încearcă continuu să se definească, o face uneori într-un mod neașteptat, dar întotdeauna plin de energie și exuberanță. Adolescenții simt nevoia de a păstra o distanță fizică între ei și părinți lor, deoarece pubertatea imprimă și caracterul sexual raporturilor dintre oameni și deschide calea fantasmelor oedipiene. Din acest moment, micile drăgălășenii de familie pot apărea oricând sunt împreună, dar niciodată de față cu prietenii, de aceea părinții trebuie să găsească noi mijloace de a-și exprima afecțiunea pentru copilul lor, deși le este greu să depășească acest moment și să renunțe la anumite forme de intimitate cu copiii(Bandiu,A 2000).
Pentru un adolescent este foarte important să cunoască trecutul familiei sale, indiferent în ce fel de familie trăiește, tradițională, monoparentală sau recompusă. Este regretabil că, uneori, adolescenții sunt rupți de trecutul lor doar pentru că părinții se simt vinovați de unele alegeri personale sau pentru ca nu reușesc să găsească explicații ale acestor alegeri. Adolescentul trebuie să-și înțeleagă trecutul, înainte de a-și construi viitorul. Pentru a crea legături între membri unei familii, aceștia trebuie să desfășoare împreună cât mai multe lucruri.
Adolescența reprezintă o cotitură în dezvoltarea unui individ, domeniul intereselor sale de până atunci amplificându-se și deplasându-se spre alte zone de interes. Până la această vârstă adolescentul nu dovedea preocupări pentru rolul pe care-l putea juca în societate, la adolescent remarcându-se apariția conștiinței sociale, moment în care el devine conștient că este membru al unei colectivități. Din acest moment se străduiește să câștige stima colegilor, profesorilor, a părinților și fraților mai mari și devine extrem de sensibil la influența lor. Adolescentul se definește prin comparație cu ceilalți membri ai societății pe care o frecventează; capătă sentimentul responsabilității, al datoriei și de obicei, include învățătura între sensurile vieții. Este momentul în care adolescentul își alege un idol, devine conștient de personalitatea altuia dar și de propria personalitate; apar hobby-urile precum filatelia, muzica, electronica, cinematograf, sport, Internet, valoarea morală și estetică a acestor preocupări începând să depășească interesul pur intelectual(Germain D. 2006).
Adolescența este perioada în care apare preocuparea pentru tinerii de sex opus, având ca suprem țel dorința de a plăcea. În acest scop se modifică interesul pentru îmbrăcăminte, coafură și, în general, pentru felul în care arată. Ei trebuie să se adapteze noii imagini a siluetei lor și, de obicei, nu sunt satisfăcuți de felul cum arată. Unii adolescenți devin brusc hiperindependenți și din acest motiv intră în conflict cu școala și părinții. Alternează perioade în care se cred omnipotenți, cu perioade în care se îndoiesc de calitățile și posibilitățile lor, mai ales, când compararea cu performanțele grupului îi plasează în inferioritate. Adolescenții sunt intransigenți, emit judecăți aspre despre părinți și profesori, idolatrizează vedete ale vieții sportive și muzicale, cărora ar dori să le reediteze succesul. Afirmarea cu orice preț în fața grupului constituie o preocupare de seamă a adolescentului. Caracteristica acestei perioade de dezvoltare este scăderea comunicării cu membrii familiei și crearea de relații în medii extrafamiliale, când adolescentul se desparte psihologic de familie și își stabilește propria identitate, preferând compania colegilor și prietenilor în locul familiei. Inițial, cel mai bun prieten față de care își testează ideile și competențele este de același sex, față de acesta își manifestă atașamentul îmbrăcându-se la fel, imitându-i gesturile, preluând din preocupările lui. In acest timp părinții se obișnuiesc greu cu noul tip de relații ale adolescenților, au senzația de frustrare și se simt marginalizați de către proprii adolescenți.
1.5.Criza de originalitate la adolescenți
Criza de originalitate se referă la ansamblul conduitelor adolescentului, prin care el caută să armonizeze aspirațiile, atitudinile, conștiința de sine, cu condițiile concrete ale vieții în care trăiește. Ca atare, această "criză" se referă mai ales la ceea ce îi este specific adolescentului, la modul în care evoluează dezvoltarea personalitații sale. "Criza de originalitate" este o stare aparte, repetată un timp, prin care se valorizează independența, aptitudinile prezumtive de adult, intrarea în acest rol, atragerea atenției asupra faptului că rolul i se cuvine și că trebuie acceptat. Criza de originalitate sparge atmosfera calmă a familiei și dependența fără interogații a adolescentului față de adulții din anturajul său. Conduita opozantă a adolescentului este adeseori absurdă și disproporționată față de coordonatele situației în care se exprimă. Treptat, acest caracter se atenuează, mai ales datorită faptului că i se recunoaște un nou statut în familie și este acceptată mai larg mainifestarea independenței și a libertății pentru care s-a luptat. Criza de originalitate a adolescentului are o contribuție latentă la mutațiile culturale și sociale care au loc în zilele noastre. Pentru a înțelege semnificația ei, luăm în considerare doar trei domenii în care se exprimă această contribuție (Bejat M.1971): în domenii privind creația artistică, literară și artizanală, în domeniul tehnicii, adolescenții dau dovadă de o îndemânare naturală, de inițiativă, pricepere și inventivitate, în domeniul marilor competiții sportive, tineretul aduce o contribuție de prestigiu nou, social.
În centrul preschibărilor ce caracterizează adolescența, se află constituirea conștiinței de sine și a eului, stabilizarea relativă a trăsăturilor de caracter,forma sa de exprimare fiind opozabilitatea relativă față de starea imatură și starea adultă tutelară. Aceasta se exprimă printr-o atitudine critică și un oacrecare grad de nonconformism, prin trăirea intensă a sentimentelor de independență interioară. Concomitent are loc sesizarea conturării capacităților de creație și de exprimare și integrarea în generație cu sarcinile ei sociale, prin idealuri și forme foarte diverse de intercorelări și convergențe de atitudini față de alte vârste cu alt statut social(Bejat M.,1971). Criza de originalitate se exprimă așadar ca o formă specială a contribuției adolescenților, fiind un produs al dezvoltării biopsihosociale. Se referă mai ales la căutarea și exprimarea pe multiple planuri a unicității personalității, a disponibilităților ei. Exprimă aspirațiile focaizate spre originalitate, creație, chiar dacă acestea rămân la forme nestructurate și uneori doar la forme de opozabilitate în viața curentă. În acest din urmă caz, criza de originalitate se exprimă în domeniul atitudinilor și al aspirației de a trăi o formulă cu totul deosebită de viață. Așadar, putem afirma că există o criză de originalitate a adolescenței, criză ce echivalează cu conturarea capacităților, aptitudinilor creatoare și cu angajarea lor socială. Criza de originalitatea echivalează și cu dezvoltarea pe planul intern a potențialului de aptitudini, ca și a acelor forțe intime interne psihice care ajută tânărul să se identifice cu idealurile pentru care merită să lupte, găsindu-și astfel identitatea, trăind sentimentul de apartenență și de integrare în viață, în idealurile și prospecțiunile de construcție ale vieții sociale și ale progresului.Criza de originalitate a adolescenței se poate considera ca o căutare febrilă a modului de exprimare, prin construcții de modele conportamentale și atitudinale, prin adopatrea unui stil de a reacționa, stil ce vrea să se afirme ca fiind al conștiinței de sine. De aceea, criza de originalitate echivalează cu sondarea de către tânăr a resurselor interne, a rolurilor posibile de viață, un fel de debut și rezumat al formelor de existență și viață posibile, înțelese și visate.Originalitatea adolescenților cuprinde laturi pozitive și negative. Ca expresie pozitivă se manifestă căutarea necamuflată, critică și fără ocolișuri a adevărurilor, răspunsurilor, înțelegerea nenumăratelor probleme legate de lume și viață, idealuri umane, practici și moravuri, gusturi și semnificații ale fenomenelor, situațiilor și relațiilor interumane. Aspectele negative se manifestă mai ales în stilul ușor brutal și nerăbdător, categoric și egoist al acestor căutări. Tot negativ apare și caracterul opozant, necondiționat de vreo autoritate recunoascută complet în aceste căutări. Ele se fac sub semnul construcției interioare, al cerințelor de coerență, al concepției despre lume și viață, ca și al profundei dorințe a adolescentului de a constitui un punct de vedere al său care să fie acceptat ca atare, ca fiind concordant cu morala cea mai corectă și cu spiritul cel mai drept, cu respectarea cerinței de adevăr (Cosmovici A.,1996). Criza de originalitate reprezintă unul din momentele cele mai dificile din viața omului. Ea creează și generează un larg cadru caleidoscopic prospectiv pentru mulți ani de zile. Parcurgând această criză, tânărul cunoaște tensiunea și gustul propriei vocații, se integrează în condițiile unor roluri care, chiar pasagere, au o mare influență formativă pentru că sunt legate de idealurile ce i se formează între timp. Adolescentul "joacă la scenă deschisă" aceste roluri și concomitent se formează fire tot mai multe de legături și înțelesuri privind lumea și viața. Există și un efect de socializare și de inserție în contemporaneitate prin aceste roluri. Căutarea originalității, intuirea acesteia ca un prețios însemn de libertate interioară creează adolescentului trăiri cu totul deosebite. Aceste trăiri obiectivează relația duală dintre ceea ce dorește să fie tânărul și ceea ce dorește să fie considerat. Pe acest teren se naște dorința de autodepășire, dar și amărăciunea situației de autonemulțumire, devalorizarea, supravalorizarea, etc. De la un adolescent la altul, criza de originalitate se manifestă și durează diferit. Durata ei nu poate fi în genere prevăzută. Este de cele mai multe ori declanșată de evenimente cu caracter mai uternic stresant, de o decepție sau o umilire, de o întâlnire cu o întâmplare încarcată de relații poluante și mizerie din punct de vedere moral. În aceste cazuri, la care se poate adăuga cel de însumare a unor insatisfacții sau decepții mărunte, criza poate să se manifeste ca opozabilitate care se generalizează, ca o rupere de rolul de espectativă și admitere a ceea ce i s-a ănfățișat în cazul considerat.
La fete, criza de originalitate este mai timpurie. Deși are unele apropieri, în timp, de debutul pubertății, criza de originalitate nu este declanșată de aceasta decât în foarte rare cazuri. Ea poate să se manifeste și prin aceea că adolescentul își conferă un rol deosebit în societate cum ar fi cel de poet, ziarist, de actor, de critic de artă, de om de societate, de sportiv de performanță, etc. Și în aceste cazuri, criza de originalitate se manifestă prin atitudini și prin comportament. Mai ales în ultimul caz citat, tânărul începe prin a-și însuși însemnele exterioare ale rolului. Criza de originalitate se poate exprima și prin conduite, soluții, producții ostentative ce apar ca expresii ale antitezei creatoare față de aceea ce este consacrat, acceptat în ordinea obișnuințelor, a conduitelor înscăunate și socotite de toată lumea conforme cu necesitățile. De asemenea, poate apărea prin contrapuneri și opoziții față de tehnicile și modurile de exprimare tradiționale și mai mult sau mai puțin consolidate în artă și producție. Se consideră adesea că adolescentul calcă aceste norme și conveninețe numai din dorința expresă de opozabilitate, care se exprimă și pe acest teren.Se pare că fiecare generație consideră într-un fel, că cel puțin aspectele cele mai semnificative ale vieții sociale încep odată cu ea. Chiar ideea de continuitate este privită ca o descoperire personală sau poate de generație, ca o bogăție psihică și de identificare ce-i aparține. Faptul că tinerii au încă o pregătire mozaicată, nu întotdeauna completă, ca și faptul că simt nevoia puternică de a aduce coerență în domeniile pe care le pargurg, face ca uneori să fie descoperite (la modul psihologic) soluții și modalități de exprimare vechi și uitate pe care ei le trăiesc intens ca fiind descoperiri epocale. Adolescenții descoperă lumea și caracteristicile ei mai ascunse (Schiopu U.,1979). Această trăire este puternică și inedită pentru ei și de aceea o consideră universal valabilă. Desigur, există întotdeauna în astfel de condiții, pe lângă bună credință, și note și aporturi personale, cu rădăcini evidente în rolul acestor tipuri de "descoperiri". Probleme complicate pun crizele în care se exprimă tendințe delicvente, care constituie și ele o formă de opozabilitate ce poate să se manifeste în adolescență. Deseori în acest din urmă caz sunt implicate forme de imitație și de integrare a adolescentului în mici grupuri sau "bande de veterani" delicvenți sau tineri certați cu școala, familia, activitatea ordonată. Aceștia pot trăi din mici expediente, împrumuturi mărunte ce nu se restituie niciodată, însușirea unor sume de bani de buzunar din sertarele de acasă sau din buzunarele prietenilor sau ale celor ce sunt neglijenți în aglomerație. Există și pericolul unei crize puternice cu tendințe maladive psihopatice. Toți tinerii trec prin forme mai puțin sau mai mult evidente de criză de originalitate. Se consideră că la aproximativ un sfert din adolescenți, criza este mai puțin sesizabilă, iar la 1-2% din cazuri ia aspecte foarte dramatice sau, dimpotrivă, insesizabile. Cele două extreme necesită o atenție deosebită. Tinerii la care criza de originalitate nu se manifestă sunt în genere mai defavorizați, deoarece se pare că împrejurările nu i-au pus în situația de a trăi condiția mai complexă, demiurgică ce este specifică în cazul crizei de originalitate, condiție ce face ca personalitatea să se contureze și să-și organizeze obiectivele, interesele, dorința de a îmbunătăți lumea și viața, de a dori fericirea și plenitudinea spirituală, legate de această regăsire.
1.6 Probleme ale inadaptării în perioada adolescenței
Când conflictele și frustrările îmbracă forme acute și când acestea se prelungesc în timp, pot apărea tulburări comportamentale (abandon școlar, furt, minciună, violență etc), tulburări emoționale (depresie, anxietate). Pe fondul acestor distorsiuni psihice pot apărea premisele delincvenței juvenile care pot duce tânărul până în pragul crimei, consumului de droguri, furtului etc. Tot din aceste motive suicidul pare să caracterizeze o anumită categorie a tinerilor de această vârstă. Dramele nerezolvate, marile nerealizări ale vârstei sunt factorii cei mai importanți care creează premisele suicidului. Considerat un fenomen grav, suicidul nu poate fi tratat decât terapeutizând tânărul de la primele semne (tristețe, apatie, izolare). O altă problemă a adolescenților rămâne abuzul sexual cu toate consecințele ce decurg din acest fenomen. Adolescentul se constituie pe sine prin continue căutări și diferențieri față de alții, proces nelipsit de tensiuni și conflicte. Personalitatea adolescentină nu evoluează linear, ci cu oscilații, cu perioade de inegalitate și chiar dizarmonii din care se pot dezvolta structuri pozitive sau negative. Planul psihic suportă la vârsta adolescenței prefaceri profunde. Este vorba de acele transformări care vor conduce treptat la cristalizarea și stabilizarea celor mai multe dintre structurile psihice ale adolescentului.
Deși traseele pe care evoluează acest proces sunt sinuoase, complicate, presărate cu numeroase bariere și dificultăți, deși procesul ca atare poate fi mai calm sau mai năvalnic, cu devansări spectaculoase, dar și cu întârzieri descurajante, la sfârșitul acestui proces ne vom afla în fața prezenței unor structuri psihice bine închegate și cu un grad mare de mobilitate. Acum au loc dramaticele confruntări dintre comportamentele împreunate de atitudinile copilărești și cele solicitate de noile cadre sociale în care acționează adolescentului și cărora el trebuie să le facă față, dintre aspirațiile sale mărețe și posibilitățile încă limitate de care dispune pentru traducerea lor în fapt, din ceea ce dorește societatea de la el și ceea ce dă el sau poate să dea, dintre ceea ce cere el de la viață și ceea ce îi poate oferi viața. Totodată, prefacerile psihice la care este supus sunt generate de nevoile și trebuințele pe care el le resimte, atât de nevoile apărute încă în pubertate, dar convertite acum sub alte forme, cât și de noile nevoi apărute la acest nivel al dezvoltării. Nevoia de a ști a școlarului mic, convertită în nevoia de creație a puberului, devine și mai acută la adolescent, luând forma creației cu valoare socială, nu doar subiectivă. Nevoia de a fi afectuos se amplifică, luând la început forma unui nou egocentrism afectiv, pentru ca pe parcurs, acesta să lase locul unei "reciprocități" afective; are loc o senzualizare a individului, reapare agitația instinctuală, se instituie nevoia de a i se împărtăși sentimentele. Nevoia de grupare se "sparge",se destramă pentru a lăsa loc nevoii de prietenii efective, nevoia unui cerc intim de prieteni. Relațiile dintre sexe sunt foarte strânse, mai mult platonice, romantice, cu mare încărcătură de reverie și fantezie; au loc furtuni afective, "ruperi" spectaculoase și dramatice de prietenie.
Nevoia de distracție a puberului se continuă și în adolescență, dar distracțiile se intelectualizează, sunt trecute prin filtrul personalității; alegerea distracțiilor este electivă în funcție de propriile preferințe. Aspectele de ordin cultural, estetic trec pe prim plan. Nevoia de independență și autodeterminare a puberului se convertește în nevoia de desăvârșire, autodepășire, autoeducare a adolescentului care "dispune" într-o mai mare măsură de sine. Nevoia de imitație a școlarului mic convertită în nevoia de a fi personal, a puberului, suportă noi metamorfozări în adolescență. La început , dorința adolescentului de a fi unic se exacerbează mult luând forma nevoii de singularizare, de izolare, tânărul fiind preocupat și absorbit aproape în exclusivitate de propria persoană, pentru ca spre sfârșitul adolescenței să ia forma nevoii de a se manifesta ca personalitate, ca subiect al unei activități socialmente recunoscută și utilă, valoroasă. Nevoia de a fi personalitate se manifestă adeseori prin tendința expresă a adolescentului spre originalitate, cele două forme ale sale: creația, producerea a ceva nou, original, și excentricitatea. Din dorința de a ieși din comun, de a fi ca nimeni altul, adolescentul își întrece prietenii în comportamente sociale și deviante.
Impulsionat de aceste nevoi, adolescentul își elaborează instrumentarul psihic necesar satisfacerii lor. Astfel, nevoia de cunoaștere și de creație poate fi satisfăcută datorită faptului că în această etapă inteligența generală a copilului se apropie de încheiere. Se consolidează structurile gândirii logico-formale, capacitatea de interpretare și evaluare, de planificare, de anticipare, de predicții, spiritul critic și autocritic. Gustul excesiv pentru raționament, accesul la noțiunea de lege, reactivarea curiozității orientală spre explicarea rațională, cauzală a fenomenelor și relațiilor dintre ele, vor conduce spre abordarea mai amplă, filozofică a realității, la apariția atitudinilor itice față de valori. Ca urmare, se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii, dar și unele instrumente ale activității intelectuale (capacitatea de argumentare și contraargumentare, de demonstrare, de elaborare a unor ipoteze etc.). La această vârstă se dezvoltă mult debitul verbal, fluența verbală, flexibilitatea verbală. Se adoptă un mod propriu de iscălitură, se elaborează algoritmi și stereotipii verbale ce servesc în soluționarea diferitelor situații (ca introduceri într-o conversație, ca modalități de încheiere a convorbirilor etc.).
Un factor important care determină atitudinea competitivă și rebelă a adolescenților este modul în care mintea umană percepe lumea și înțelege noțiuni precum "adevărul" și "realitatea". La fel cum corpul se dezvoltă în pubertate, mintea se dezvoltă în adolescență. Adolescentul nu mai acceptă viziunea îngustă și simplistă asupra lumii caracteristică copilăriei. El devine conștient că are la dispoziție mai multe alternative. Ideile părinților cu privire la stilul de viață și moralitate, modul de viață al familiei, modul de abordare locală a educației și asistenței sociale, politicile guvernului, chiar și ideile despre poluare și conservarea mediului nu sunt singurele alternative posibile. Adolescentul își dă seama că există perspective contradictorii, iar pentru unele dintre ele merită să lupți. Această căutare îi determină pe adolescenți să-și pună întrebări care par să nu aibă răspuns. Ce este adevărul? Cine sunt eu? Ce este realitatea? Filosofi și oameni de știință au discutat aceste probleme timp de secole și deși nu există răspunsuri, punerea acestor întrebări îi ajută pe adolescenți să-și construiască o imagine proprie asupra lumii și a modului cum funcționează. Treptat încep să-și dezvolte atitudinile, relațiile și un cod moral și comportamental personal care îi fac diferiți.
S-a spus că adolescența este o perioadă confuză și conflictuală, la fel ca atitudinea societății față de ea. În unele țări există serviciu militar obligatoriu, astfel încât tinerii antrenați pentru a deveni soldați se văd deseori puși în situația de a ucide înainte de a avea drept de vot. De asemenea, multe țări permit tinerilor să se căsătorească și să aibă copii la o vârstă la care nu au dreptul la permis de conducere sau să se înscrie la o bibliotecă. Unele societăți interzic relațiile homosexuale între bărbații tineri, dar nu și pe cele dintre femei. Unii experți susțin că atâta timp cât societatea ia decizii arbitrare cu privire la tratarea unor persoane adulte sau nu, nu e de mirarea că adolescenții sunt derutați cu privire la cest subiect. Nu numai că așteaptă de la ei să facă față unor probleme de ordin fizic, hormonal, emoțional sau spiritual, dar sunt totodată expuși unei societăți inconsistente în cerințele pe care le emite și care se află într-o continuă schimbare, lăsând în urmă vechile valori și adoptând altele noi.
În cele din urmă, adolescentul este supus unei adevărate încercări. Este timpul să se gândească ce fel de persoană își dorește să fie, cum ar vrea să fie lumea și societatea în care trăiește. Foarte mulți oameni își petrec viața încercând să-și atingă scopurile, iar adolescența este doar primul pas spre împlinirea lor.
CAPITOLUL 2 – DEPRESIA ÎN PERIOADA ADOLESCENȚEI
2.1.Depresia – definiție
Orice slăbire trecătoare sau durabilă a stării de dispoziție afectivă sau a tonusului psihic este considerată o depresie.
Depresia este o tulburare a dispoziției care determină copilul și adolescentul să se simtă trist sau să fie irascibil o perioadă lungă de timp. O persoană tânără care este deprimată nu se mai bucură la școală, la joacă și în compania prietenilor și poate fi lipsită de energie sau poate avea alte simptome. Ca și la adult, simptomele depresiei variază de la ușoare la severe și de la o persoană la alta. Depresia poate dura o perioadă lungă de timp și poate avea o evoluție ciclică, cu perioade de boală urmate de perioade fără semne de boală. Depresia cronică, forma medie denumită și distimie, apare atunci când un copil se simte înfrânt cea mai mare parte a timpului, timp de un an sau mai mult. Atât forma medie cât și forma gravă a depresiei poate fi tratată cu eficiență.
Până de curând se credea că numai adulții suferă de depresie în timp ce copiii și adolescenții nu. Acum se știe că până și copiii mici pot avea forme grave de depresie ce necesită tratament pentru vindecare. Oricum, simptomele depresiei la copil și adolescent sunt greu de recunoscut. Simptomele variază de la plictiseală la dureri abdominale și pot fi confundate cu simptome ale altor afecțiuni. Mulți copii și adolescenți care suferă de depresie nu primesc tratament adecvat pentru că simptomatologia nu este recunoscută. Variații ale stării sufletești și schimbări emoționale cauzate de depresie pot trece neobservate, considerate neimportante sau atribuite creșterii normale. www.sfatulmedicului.ro
Considerată altădată drept o problemă specifică vârstei adulte, depresia a devenit astăzi o stare obișnuită pentru mulți adolescenți – și preadolescenți. Cercetătorii și specialiștii recunosc acum faptul că depresia apare frecvent la copii și la adolescenți. (Evans, Reinhart & Succop, 1980; French & Berbin, 1979)
Multă vreme, s-a considerat că un copil nu poate fi depresiv, din singurul motiv că evoluția sa nu este încă încheiată. Din aceleași motive, se credea că depresia este rară în adolescență, mai ales pentru că exista ideea potrivit căreia criza adolescentină este unica răspunzătoare pentru o trăire dureroasă care constituie aspectul ei original, fiind totodată și un factor de maturizare. Pe scurt, era „normal” ca adolescentul „să nu se simta bine în propria-i piele”.
Depresiile copilului și adolescentului au început să fie recunoscute de aproximativ treizeci de ani încoace. Astfel, adolescenții secolului nostru se confruntă cu o serie de circumstanțe dificile care țin de situația de acasă și de cea de la școală, care se suprapun peste particularitățile vârstei, cu dificultățile inerente de maturizare și de dezvoltare a identității și cu o serie de probleme comunitare cum ar fi creșterea consumului de droguri, lipsa perspectivei de obținere a unui loc de muncă, etc.
Astfel, orice slăbire trecătoare sau durabilă a stării de dispoziție afectivă sau a tonusului psihic este considerată depresie. Depresia poate fi psihică, somatică sau psihosomatică (A. Porot, apud Enachescu, 2005). Depresia nu este în mod obligatoriu o stare patologică, ci este în primul rând o stare de dispoziție afectivă a omului, fie în raport cu circumstanțele cotidiene, fie în raport cu variațiile ciclice ale naturii persoanei sale.
Conform DSM-IV- TR, 2000, elementul esențial al episodului depresiv major îl constituie o perioadă de cel putin 2 săptămâni în cursul căreia există, fie dispoziție depresivă, fie pierderea interesului sau plăcerii pentru aproape toate activitățile. La copii și adolescenți, dispoziția poate fi mai curând iritabilă sau capricioasă decât tristă sau abătută. Acest tablou clinic trebuie să fie diferențiat de patternul de iritabilitate al „copilului răsfățat” când este frustrat. Simptomele de nucleu ale unui episod depresiv major sunt aceleași la copii și adolescenți, deși există date care sugerează că proeminenta simptomelor caracteristice se schimbă cu etatea.
Diagnoza precisă a depresiei în copilărie e realizată greu datorită simptomelor larg divergente din această categorie. Simptomele clinice sunt în funcție de domenii și adesea sunt diferite de figura clinica a adulților depresivi. Unii cercetători susțin că procesul depresiv se manifesta în trei feluri:
1. Fantezia – temele depresive sunt demonstrate în visele unor jocuri spontane sau sunt smulse prin testele proiective. Fantezia este prezentă la aproape toți copiii diagnosticați cu reacții depresive.
2. Expresiile verbale – depresia este evidentă în vorbirea fără speranță, suicid, a fi fără valoare, neiubit, inatractiv.
3. Dispoziție și comportament – semnele observate includ retardare psihomotrică, tristețe, plâns, tulburări de somn. Depresia mascată se evidențiază prin hiperactivitate, agresivitate, eșec școlar, delicvență și simptome psihosomatice.
Această ultimă categorie e caracterizată printr-o mică stabilitate din partea copilului. Prima linie de apărare este dezvoltarea fanteziei depresive care îi permite copilului să proiecteze sau să nege viața prin fantezie. Reacții depresive acute sunt marcate de expresiile verbale ale depresiei precum și starea și schimbările de dispoziție și de comportament sunt mai frecvente în reacțiile depresive cronice. La acest nivel, defensivele precedente împotriva depresiei au eșuat permițănd astfel dispoziției și comportamentului să iasă la suprafață. De-a lungul infantilității procesul de maturare care promovează sensul speranței și al împlinirii și abilității de substituire a obiectului dragostei, servește la contracararea procesului depresiv.
De-a lungul preșcolarității și mai departe, viața fantezistă bogată, testarea imatură a realității, abilitatea de a substitui obiectul dragostei permite accesul la conținutul simptomelor depresive prin nivelul fanteziei. După cum un copil se îndreapta spre adolescență și tânărul adult, simptomele depresive sunt exprimate prin înțelesuri verbale, și dispoziții iar schimbările comportamentale sunt notate. Testarea mai matură a realității și verbalizarea sentimentelor contracarează folosirea vieții fanteziste și alte defensive primitive folosite în perioada anterioară. Astfel, frecvența depresiei deschise în viața adultului e mai mare decât în stagiile anterioare de viață (chiar și în viața adultului depresia nu are loc în situațiile în care negarea sau alte mecanisme primitive operează).
Prin urmare depresia asociază:
Modificări comportamentale: diminuare a energiei și a voinței, pierdere a interesului, tulburări de vigilență, în mare parte, oboseală, tulburări ale apetitului, insomnie, pierdere a energiei, eventual atac de panică;
Modificări afective: tristețe sau indiferență afectivă, anxietate;
Modificări cognitive: tulburări ale atenției și ale concentrării, ale ideației și performanțelor intelectuale, incapacitate de a face față;
Modificări ale gândirii: impresie de pierdere a interesului în ochii celorlalți și devalorizare de sine;
Modificări psihodinamice: pierderea speranței, dezgust de viață, idei suicidare;
Tulburări ale caracterului: iritabilitate, crize nejustificate de furie, intoleranță la frustrare, aparută recent;
Modificări somatice: motrice, endocrine, cardiovasculare etc.
Ansamblul se caracterizează prin dificultăți de comunicare cu semenii. Dacă înainte se credea că semnele clinice variază în mod considerabil în funcție de vârstă, cercetările moderne insistă asupra existenței unui fascicul de simptome invariante care asociază: dezinteres, tristețe, inhibiție intelectuală, abordare negativă a existenței, tulburări ale somnului, idei de suicid, trecere la actul suicidar. Dincolo de acest numitor comun invariant, modalitățile de expresie ale depresiei copilului și adolescentului dobândesc o mare diversitate în modul lor de apariție: refuz scolar, inhibiție și fobii, delicvență sau comportamente de opoziție, tulburări alimentare, adicții. Depresia copilului e mai puțin recognoscibilă ca atare, deși, din punct de vedere simptomatic, este mai evidentă; iar cea a adolescentului este trăită într-un mod mai conștient, simbolizată, fiind mai degrabă atipică. De exemplu, ea se exprimă prin sentiment de respingere, o intensă reactivitate la evenimente atunci când acestea sunt pozitive, o reacție care constă în a mânca mult fără să existe o adevarată foame, etc. Depresiile copilului și ale adolescentului nu sunt, în ciuda a tot și chiar în zilele noastre, recunoscute ca atare.
Depresia copilului între 6 și 12 ani este relativ rară. Aceasta se caracterizează prin: o atitudine de absență, un chip grav, o raritate a expresiei, o retragere. Acesta este cel mai clasic și mai comprehensibil tablou. La rândul lor, părinții exprimă aproape aceleași lucruri: simt că nu mai reușesc să-l fac să simtă nici o plăcere, ca nu mai este el însuși.
Tulburările de caracter și de comportament maschează adesea o stare depresivă a copilului. El este: agitat, supărăcios, de foarte multe ori nemulțumit, recalcitrant, iritabil.
Studierea factorilor de risc ai depresiei infantile arată că există multiple cauze, dar cei mai importanți factori de risc sunt cei de ordin social, de mediu, somatici și genetici. Ne referim aici la echilibrul familial al copilului care va avea o importanță decisivă asupra armoniei sale afective; școala care la rândul ei, poate să fie un factor de risc, dacă rolul educativ se confundă cu presiunea pedagogică, atunci când are tendința să accentueze eșecurile; un nivel socio-economic defavorizat, acesta intervenind în mod indirect ca factor de risc, pentru că se afla la originea unei stări de neliniște parentală față de cotidian, a unor dificultăți de relaționare, dar și pentru că, în acest caz, părinții prezintă adesea o scazută stima de sine, iar tot acest climat se răsfrânge, bineînțeles, asupra copilului și poate favoriza apariția unei depresii.
Depresia – stare patologică ce se caracterizează printr-o stare de spirit tristă și îndurerată, asociată cu o reducere a activitatății psihomotorii.
De ce apare această boală? De multe ori există un eveniment declanșator (boală, moarte, despărțire, o stare prelungită de stres, concediere, pierderea unui proces, aflarea unei vești rele, nașterea unui copil, oboseală acumulată) dar există multe cazuri când această boală apare și se instalează din senin. E o stare sufletească patologică de tristețe asociată cu neliniște, descurajare, mâhnire, scăderea stimei de sine.
Câteva semnalmente ale acestei boli: sentimente de inutilitate sau de vinovăție; scăderea concentrării, a capacității de a gândi și de a lua decizii; gânduri persistente de moarte și sinucidere; dispoziție depresivă: tristețe permanentă, anxietate, pesimism; pierderea interesului sau a plăcerii; modificare semnificativă a apetitului și a greutății corporale; tulburări de somn; agitația sau lentoarea psihomotorie; oboseală sau lipsă de energie. Depresia se poate manifesta și prin modificări fizice: dureri persistente de gât, spate, articulații, senzația neplăcută a unei apăsări în regiunea pieptului sau senzația de nod în gât, dureri de stomac, constipație, diaree sau crampe abdominale.
Depresia la femei. Statistic, depresia e prezentă într-un procent dublu la femei față de bărbați. Mulți factori hormonali pot contribui la rata depresiei la femei: schimbări menstruale, graviditate, avort, menopauza. Femeile fac față și la alte stresuri, cum ar fi: responsabilități la serviciu și acasă, mame singure, au grijă de copii și de părinți în vârstă.
Depresia la bărbați. Deși depresia e mai puțin prezentă la bărbați decât la femei, aceștia admit mai greu că suferă de depresie și chiar doctorii o suspectează mai puțin, totuși, rata suicidului este de 4 ori mai mare la bărbați. Depresia bărbaților e adesea mascată de alcool și droguri. Se manifestă prin iritabilitate, furie și descurajare.
Depresia la bătrâni. Există ideea greșită că e normal ca bătrânii să se simtă deprimați. Dimpotrivă, mulți oameni în vârstă unt mulțumiți de viața lor. Uneori totuși, când depresia se manifestă poate să nu fie luată în considerare. Studiile au arătat că depresia la vârste înaintate poate fi tratată cu psihoterapie.
2.1.1.Câteva considerații psihoterapeutice privind depresia:
Printre cei mai influenți pioneri ai terapiei cognitive se numără Beck și Ellis care au susținut punctul de vedere conform căruia majoritatea tulburărilor psihice au la bază modele cognitive.
Teoria lui Beck (1972) definește depresia în termeni cognitivi. Conform acestei abordări, termenul de cogniție se referă la o serie întreagă de mecanisme care stau la baza proceselor gândirii.
Ellis (1962) consideră credințele iraționale ca reprezentând sursa tulburărilor în plan emoțional și comportamental.
Pe măsură ce terapia progresează și simptomele pacienților scad sau se diminuează esența terapiei se schimbă pe modificarea falselor presupuneri. Schimbarea acestor presupuneri eronate sau disfuncționale are un efect direct asupra abilității pacientului de a dezvolta o viitoare depresie. Fiecare pacient are un set unic, individual de reguli personale.
Pacientul și terapeutul lucrează împreună, pentru identificarea convingerilor disfuncționale. Pacineții beneficiază de recunoașterea și corectarea credințelor de „autoînfrângere” (self – defeat). Unora dintre pacienți li se poate spune că problemele din prezent se datorează în principal faptului că în trecut s-au bazat pe alții ca să gândească pentru ei. Prin recunoașterea testarea și corectarea acestor credințe greșite, pacienții învață să gândească singuri. (Dobson, 2001).
Copiii și adolescenții cu depresie au frecvent și alte tulburări precum anxietate, tulburări de comportament asemănătoare cu hiperexcitabilitatea (hiperactivitate), cu deficit de atenție, tulburări de alimentație și ale procesului de învățat precum și serioase tulburări de comportament (comportament dezordonat). Aceste manifestări pot apărea înainte de a fi diagnosticată depresia la copil.
În trecut se considera că depresia este "toată în minte" și că o persoană cu depresie este capabilă să se însănătoșească de la sine. La ora actuală se știe că depresia este o afecțiune care necesită tratament și nu este un viciu sau o slăbiciune. Anii copilăriei și adolescenței pot fi dificili pentru copiii cu depresie și membrii familiei, în special atunci când boala nu este tratată. Netratată, depresia severă poate să dureze un an sau chiar mai mult. Depresia severă sau prelungită poate genera probleme precum dificultate în împrietenirea cu alte persoane și menținerea prieteniei, dificultăți la școală, consumul de droguri, comportament suicidar și alte probleme care se pot prelungi și la maturitate. Trebuie apelat la ajutor de specialitate dacă părinții constată prezența comportamentului depresiv la copil. www.sfatulmedicului.ro
2.2. Clasificarea tulburărilor depresive:
2.2.1. Depresia majoră – se manifestă prin combinarea mai multor simptome care se intersectează cu abilitatea de a munci, de a studia, de a dormi, de a mânca și de a simți plăcere față de diverse activități. Un asemenea episod de „infirmitate psihică” se poate produce de câteva ori de-a lungul vieții.
Tulburarea depresivă majoră se caracterizează printr-o evoluție clinică care cuprinde unul sau mai multe episoade depresive majore, fără a avea un istoric de episoade maniacale, mixte sau hipomaniacale.
Episoadele de tulburarea depresivă majoră apar ca urmare deseori a unui stresor psihosocial sever cum ar fi moartea unei ființe iubite sau divorțul. Studiile demonstrează că unele evenimente psihosociale (stresorii) pot juca un rol mai important în declanșarea primului sau celui de-al doilea episod de tulburare depresivă majoră și un rol redus în apariția episoadelor următoare.
Prin definiție, episodul depresiv major nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unui drog de abuz (de ex., în contextul intoxicației alcoolice sau al abstinenței de cocaină), efectelor adverse ale unor medicamente sau tratamente (de ex. steroizii) ori expunerii la un toxic. La fel, episodul nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei condiții medicale generale (criteriul D). De asemenea, dacă simptomele încep în decurs de 2 luni de la pierderea unei ființe iubite și nu persistă peste aceste 2 luni, ele sunt în general considerate a rezulta din doliu, cu excepția cazului cînd sunt asociate cu o deteriorare funcțională marcată sau includ preocupări morbide referitoare la inutilitate, ideație suicidară, simptome psihotice sau lentoare psihotorie (criteriul E).
Dispoziția, într-un episod depresiv major este descrisă adesea de către persoana respectivă ca aceasta fiind depresivă, tristă, disperată, descurajată sau ca „fără chef" (criteriul Al). în unele cazuri, tristețea poate fi negată la început, dar poate fi provocată de interviu (de ex., atrăgând atenția persoanei respective că arată ca și cum ar fi pe punctul de a începe să plângă). La unii indivizi care se plâng că se simt „fără vervă", că nu mai au sentimente ori că sunt anxioși, prezența dispoziției depresive poate fi dedusă din expresia facială a persoanei și din conduită.
Unii indivizi pun accentul mai curând pe acuzele somatice (de ex., pe disconfortul somatic) decât pe descrierea sentimentelor de tristețe. Mulți indivizi relatează sau manifestă o stare de iritabilitate crescută (de ex., stare coleroasă persistentă, tendința de a răspunde la diverse evenimente prin accese de furie ori prin blamarea altora, sau printr-un sentiment exagerat de frustrare pentru chestiuni minore).
Pierderea interesului sau plăcerii este aproape totdeauna prezentă într-un grad oarecare. Indivizii pot relata că se simt mai puțin interesați de hobby-uri, „nu-mi mai pasă de nimic acum", nu mai simt nici o plăcere pentru activități considerate anterior ca distractive (criteriul A2). Membrii familiei notează adesea retragerea socială sau neglijarea activităților plăcute (de ex., un jucător avid de golf altădată, n-a mai jucat de mult timp; un copil căruia îi făcea plăcere să joace soccer (fotbal american) își găsește scuze pentru a nu-1 mai practica). La unii indivizi există o reducere semnificativă de la nivelul anterior a interesului sau dorinței sexuale.
Apetitul este de regulă redus, mulți indivizi simțind că ei se forțează să mănânce. Alți indivizi, în special cei întâlniți în unități ambulatorii, pot avea un apetit crescut și pot dori compulsiv anumite alimente (de ex., dulciuri sau alți hidrați de carbon). Când modificările de apetit sunt severe (în orice direcție), poate fi observată fie o pierdere, fie o luare în greutate, sau, Ia copii, poate fi notată incapacitatea de a lua în greutate plusul așteptat (criteriul A3).
Cea mai comună perturbare a somnului, asociată cu un episod depresiv, major este insomnia (criteriul A4). Indivizii au de regulă o insomnie mediană (adică, se deșteaptă din somn în cursul nopții și apoi au dificultăți în a readormi) sau o insomnie terminală (adică, se deșteaptă din somn prea din timp și nu mai pot readormi). Insomnia inițială (adică, dificultatea de a adormi) poate, de asemenea, apărea. Mai rar, indivizii prezintă hipersomnie, sub forma unor episoade prelungite de somn noaptea sau a unei creșteri a duratei somnului diurn. Uneori motivul pentru care individul solicită tratament îl constituie somnul perturbat.
Modificările psihomotorii includ agitația (adică, incapacitatea" de a sta liniștit, mersul de colo până colo, frântul mâinilor ori pișcarea sau frecarea tegumentelor, vestimentelor sau altor obiecte sau lentoarea (de ex., lentoare în vorbire, gândire sau în mișcările corpului), creșterea pauzelor înainte de a răspunde, vorbirea redusă ca volum, modulație, cantitate sau varietate a conținutului ori mutism (criteriul A5).
Agitația psihomotorie sau lentoarea trebuie să fie suficient de severe pentru a putea fi observate și de către alții și să nu reprezinte numai impresii personale.
Energia scăzută, extenuarea și fatigabilitatea sunt frecvente (criteriul A6). O persoană poate- acuza fatigabilitate susținută fără a depune vreo activitate fizică.
Chiar și cele mai mici sarcini par a necesita un efort considerabil. Eficiența cu care sunt efectuate sarcinile poate fi redusă. De exemplu, un individ se poate plânge că spălatul, și îmbrăcatul dimineața sunt epuizante și-i iau de doua ori mai mult timp decât în mod uzual.
Sentimentul de inutilitate sau de culpă asociat cu un episod depresiv major poate include aprecieri negative asupra propriei valori care nu corespund realității ori preocupări referitoare la culpabilitate sau ruminații în legătură cu erori minore în trecut (criteriul A7). Astfel de indivizi interpretează adesea în mod eronat evenimente cotidiene neutre sau banale ca probă a defectelor personale și au un sentiment exagerat de .responsabilitate față de evenimentele nefavorabile.
De exemplu, un agent imobiliar se autocondamnă pentru eșecul de a face vânzări, chiar când piața a scăzut în general și nici alți agenți imobiliari nu sunt capabili să facă vânzări. Sentimentul de inutilitate sau de culpă poate fi de proporții delirante (de ex., un individ care este convins că el, personal, este răspunzător de mizeria lumii). Autoblarnarea pentru faptul de a fi suferind și pentru a nu fi reușit să satisfacă responsabilitățile profesionale sau interpersonale ca rezultat al depresiei
este foarte frecventă și nu este considerată suficientă pentru a satisface acest criteriu, cu excepția cazului când este delirantă.
Mulți indivizi acuză deteriorarea capacității de a gândi, de a se concentra ori de a lua decizii (criteriul A8). Ei pot apărea ca fiind ușor de distras sau se plâng de dificultăți de memorie. Cei care în plan intelectual necesită continuitate școlară sau profesională sunt adesea incapabili să funcționeze corespunzător chiar când au probleme ușoare de concentrare (de ex., un programator de computer care nu mai poate efectua de mult timp sarcini complicate, dar pe care le realiza anterior). La copii, o scădere precipitată a notelor poate reflecta o concentrare redusă. La indivizii în etate cu episod depresiv major, dificultățile mnezice pot fi acuza principală și pot fi luate în mod eronat drept semne de demență („pseudodemență"). Când episodul depresiv major este tratat cu succes, problemele de memorie dispar complet. însă, la Episodul Depresiv Major unii indivizi, în special la persoanele în etate, un episod depresiv major poate fi uneori tabloul clinic inițial al unei demențe ireversibile.
Frecvent, există gânduri de moarte, ideație suicidară ori tentative de suicid (criteriul A9). Aceste gânduri merg de la convingerea că alții ar fi mai bine situați dacă persoana respectivă ar fi moartă, la idei tranzitorii, dar recurente de comitere a suicidului, până la anumite planuri reale de cum să comită suicidul. Frecvența, intensitatea și letalitatea acestor idei poate fi foarte variabilă. Indivizii suicidari mai puțin severi pot relata idei de suicid tranzitorii (de 1-2 minute), recurente (odată sau de două ori pe săptămână). Indivizii suicidari mai severi pot să-și fi procurat materiale (de ex., o funie sau o armă) pentru a fi utilizate în tentativa de suicid și pot avea stabilit locul și momentul când vor fi singuri pentru a-și putea realiza suicidul.
Deși aceste comportamente sunt asociate statistic cu tentative de suicid și pot fi utile în identificarea unui grup cu risc mare, multe studii au arătat că nu este posibil să se prevadă cu certitudine când sau dacă un individ cu depresie va încerca să se sinucidă. Motivațiile pentru suicid pot include dorința de a se retrage din fața unor obstacole percepute ca insurmontabile ori dorința intensă de a termina cu o stare emoțională dureroasă, torturantă, care este percepută de persoană a fi interminabilă. (Romila, A., 2000, pp. 349-351 )
Simptome:
dispoziție depresivă în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, indicată prin relatare subiectivă (de exemplu: se simte trist sau vidat emoțional), ori observație făcută de alții (de exemplu: pare înlăcrimat). La copii și la adolescenți dispoziția poate fi iritabilă.
diminuarea marcată a interesului sau plăcerii pentru toate sau aproape toate activitățile.
pierderea semnificativă în greutate ori creșterea în greutate (de exemplu o modificare de mai mult de 5 % din greutatea corpului într-o lună) ori creșterea sau scăderea apetitului în fiecare zi.
insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi.
agitație sau lentoare psihomotrice.
fatigabilitate sau lipsă de energie aproape în fiecare zi.
sentiment de inutilitate sau culpă excesivă ori inadecvată.
diminuaea capacității de a gândi sau de a se concentra ori indecizie aproape în fiecare zi.
gânduri recurente de moarte (nu doar teama de moarte), ideație suicidară recurentă fără un plan anume ori o tentativă de suicid sau un plan anume pentru comiterea suicidului. (Romila, A., 2000, p. 354 )
Criteriile de diagnostic pentru Episodul Depresiv Major :
A. Cinci (sau mai multe) dintre următoarele simptome au fost prezente în cursul aceleiași perioade de 2 săptămâni, și reprezintă o modificare de la nivelul anterior de funcționare; cel puțin unul dintre simptome este, fie (1) dispoziție depresivă, fie (2) pierderea interesului sau plăcerii:
(1) dispoziție depresivă cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, indicată fie prin relatare personală (de ex., se simte trist sau inutil), ori observație făcută de alții (de ex., pare înlăcrimat).
(2) diminuare marcată a interesului sau plăcerii pentru toate sau aproape toate activitățile, cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi (după cum este indicat, fie prin relatare personală, fie prin observații făcute de alții;
(3) pierdere semnificativă în greutate, deși nu ține dietă, ori luare în greutate (de ex., o modificare de mai mult de 5% din greutatea corpului într-o lună) ori scădere sau ereștere a apetitului aproape în fiecare zi.
(3) insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi;
(4) agitație sau lentoare psihomotorie aproape în fiecare zi (observabilă de către alții, nu numai senzațiile subiective de neliniște sau de lentoare);
(5) fatigabilitate sau lipsă de energie aproape în fiecare zi;
(6) sentimente de inutilitate sau de culpă excesivă ori inadecvată (care poate fi delirantă) aproape în fiecare zi (nu numai autoreproș sau culpabilizare în legătură cu faptul de a fi suferind);
(8) diminuarea capacității de a gândi sau de a se concentra ori indecizie aproape în fiecare zi (fie prin relatare personală, fie observată de alții);
(9) gânduri recurente de moarte (nu doar teama de moarte), ideație suicidară recurentă fără un plan anume, ori o tentativă de suicid sau un plan anume pentru comiterea suicidului.
B. Simptomele nu satisfac criteriile pentru un episod mixt.
C. Simptomele cauzează o detresă sau o deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, profesional ori în alte domenii importante de funcționare.
D. Simptomeie nu se datorează efectelor fizioiogice directe ale unei substanțe (de ex., un drog de abuz, un medicament) ori ale unei condiții generale medicale (de ex., hipotiroidism).
E. Simptomele nu sunt explicate mai bine de doliu, adică, după pierderea unei ființe iubite, simptomele persistă mai mult de 2 luni ori sunt caracterizate printr-o deteriorare funcțională semnificativă, preocupare morbidă de inutilitate, ideație suicidară, simptome psihotice sau lentoare psihomotorie. (Romila, A., 2000, p. 356)
2.2.2. TULBURAREA DISTIMICĂ.
Termenul de distimie a fost introdus în DSM – III, care încearcă să cuprindă un grup heterogen de tulburări, care înainte au fost cunoscute sub denumirea de nevroză depresivă.
Distimia – este un tip de depresie mai puțin sever ce implică simptome cronice care nu produc „infirmități psihice” extrem de serioase, dar care împiedică persoana în cauză să nu funcționeze cum trebuie sau să nu se simtă bine.
Elementul esențial al tulburării distimice îl constituie – dispoziția depresivă cronică, survenind în cea mai mare parte a zilei, mai multe zile da decât nu, timp de cel puțin 2 ani.
Prezența în timp ce este depresiv a 2 (sau mai multe) din următoarele: apetit redus sau mâncat excesiv; insomnie sau hipersomnie; energie scăzută sau fatigabilitate; stimă de sine scăzută; capacitate de concentrare redusă, sentiment de disperare, pesimism, furie excesivă.
În cursul perioadei de 2 ani (1 an pentru copii sau adolescenți) persoanele nu au fost niciodată fără simptomele de la criteriile de mai sus timp de mai mult de 2 luni, odată.
Nu a existat nici un episod maniacal, un episod mixt sau un episod hipomaniacal.
Elemente de diagnostic:
Elementul esențial al tulburării distimice îl constituie dispoziția depresivă cronică, survenind cea mai mare parte a zilei, mai multe zile da decât nu, timp de cel puțin 2 ani (criteriul A). Indivizii cu tulburare distimică își descriu dispoziția ca tristă ori „abătută". La copii, dispoziția poate fi mai curând iritabilă decât depresivă, iar durata minimă cerută este de numai 1 an. în cursul perioadelor de dispoziție depresivă, cel puțin două dintre următoarele simptome adiționale sunt prezente: apetit redus sau mâncat excesiv, insomnie sau hipersomnie, energie scăzută sau fatigabilitate, stimă de sine scăzută, concentrare redusă sau dificultate în a lua decizii și sentimentul de disperare (criteriul B). Indivizii pot remarca prezența notabilă a unui interes scăzut și a autocriticii, văzându-se adesea pe ei înșiși ca neinteresanți sau incapabili. Pentru că aceste simptome au devenit atât de mult o parte a experienței cotidiene a individului (de ex., „eu totdeauna am fost astfel", „adică, exact cum sunt"), ele nu sunt relatate adesea decât dacă este întrebat în mod direct despre ele de către examinator.
În cursul perioadei de 2 ani (1 an pentru copii și adolescenți) nici un fel de intervale fără simptome să nu dureze mai mult de 2 luni (criteriul C). Diagnosticul de tulburare distimică poate fi pus, numai dacă perioada inițială de 2 ani de simptome distimice este fără episoade depresive majore (criteriul D). Dacă simptomele depresive cronice includ un simptom depresiv major în cursul acestor primi 2 ani, atunci diagnosticul este cel de tulburare depresivă majoră cronică (dacă sunt satisfăcute integral criteriile pentru un episod depresiv major) ori de tulburare depresivă majoră, în remisiune parțială (dacă actualmente nu sunt satisfăcute integral criteriile pentru un episod depresiv major). După primii 2 ani de tulburare distimică, episoadele depresive majore pot fi suprapuse peste tulburarea distimică.
În astfel de cazuri (de „dublă depresie"), se diagnostichează, atât tulburarea depresivă majoră, cât și tulburarea distimică. îndată ce persoana revine la linia de bază distimică (adică, criteriile pentru episodul depresiv major nu mai sunt satisfăcute, dar simptomele distimice persistă), se diagnostichează numai tulburarea distimică.
Diagnosticul de tulburare distimică nu este pus dacă individul a avut cândva un episod maniacal, un episod mixt ori un episod hipomaniacal, ori dacă au fost satisfăcute vreodată.criteriile pentru tulburarea ciclotimică (criteriul E). Un diagnostic separat de tulburare distimică nu este pus dacă simptomele depresive survin exclusiv în cursul unei tulburări psihotice cronice, cum ar fi schizofrenia sau tulburarea delirantă (criteriul F), în care caz ele sunt considerate ca elemente asociate ale acestor tulburări(criteriul G). Simptomele trebuie să cauzeze o detresă sau deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, profesional (sau școlar) ori în alte domenii importante de funcționare (criteriul H). (Romila, A., 2000, p. 377)
Simptome:
Stima de sine și încredere scăzută sau sentimente de inadecvare;
Pesimism, disperare și lipsă de speranță;
Pierderea generalizată a interesului sau plăcerii
Retragere socială;
Oboseală cronică, fatigabilitate;
Sentimente de vinovație, de iritabilitate și furie excesivă;
Eficiență în activitate scăzută;
Dificultăți în concentrarea atenției voluntare;
Deficit mnezic de fixare-evocare;
Bradipsihie.
2.2.3. TULBURAREA DEPRESIVĂ FĂRĂ ALTĂ SPECIFICAȚIE.
Categoria de tulburare depresivă fără altă specificație include tulburările cu elemente depresive care nu satisfac criteriile pentru tulburarea depresivă majoră, tulburarea distimică, tulburarea de adaptare cu dispoziție depresivă ori tulburarea de adaptare cu dispoziție mixtă, depresivă și anxioasă. Uneori simptomele depresive se pot prezenta ca parte a unei tulburări anxioase fără altă specificație.
Exemplele de tulburare depresivă fără altă specificație includ:
1. Tulburarea disforică premenstruală: în cele mai multe cicluri menstruale din cursul ultimului an, simptome (de ex., dispoziție depresivă marcată, anxietate marcată, labilitate afectivă marcată, scăderea interesului pentru diverse activități) survenind de regulă în ultima săptămână a fazei luteale (și care se remit în decurs de câteva zile de la debutul menstruației). Aceste simptome trebuie să fie suficient de severe pentru a interfera în mod semnificativ cu serviciul, școala ori cu activitățile uzuale, și să fie complet absente timp de cel puțin o săptămână după menstruații.
2. Tulburarea depresivă minoră: episoade de simptome depresive cu o durată de cel puțin 2 săptămâni, dar cu mai puțin de cinci iterni ceruți pentru tulburarea depresivă majoră.
3. Tulburarea depresivă scurtă recurentă: episoade depresive durând de la 2 zile până la 2 săptămâni, survenind cel puțin odată pe lună, timp de 12 luni (neasociată cu ciclul menstrual)
4. Tulburarea depresivă postpsihotică a schizofreniei: un episod depresiv major care survine în cursul fazei reziduale a schizofreniei.
5. Un episod depresiv major suprapus peste tulburarea delirantă, tulburarea psihotică fără altă specificație ori faza activă a schizofreniei.
6. Situațiile în care clinicianul a ajuns la concluzia că este prezentă o tulburare depresivă, dar este incapabil să precizeze dacă aceasta este primară, datorată unei condiții medicale.generale ori indusă de o substanță. (Romila, A., 2000, pp. 381-382)
Antidepresive: – Imipramine (DCI) – Antideprin
Amitriptilina (DCI)- antidepresiv cu acțiune și pe componenta anxioasă
Doxepine (DCI) -antidepresiv triciclic, sedativ, anxiolitic, anticolinergic
Nortryptilline (DCI) – antidepresiv triciclic cu proprietăți sedative, anxiolitice și anticolinergice periferic și central
Maprotiline (DCI) – antidepresiv tetraciclic, cu proprietăți anxiolitice, sedative și anticolinergice slabe
Mianserin (DCI) – antidepresiv tetraciclic cu efect intens și relativ rapid – (efecte terapeutice dupa cateva zile), ce are și proprietăți anxiolitice
Trimipramine (DCI) – antidepresiv triciclic cu efect anxiolitic, sedativ și anticolinergic, analgezic
2.2.4. TULBURĂRILE BIPOLARE
Boala afectivă bipolară, cunoscută în psihiatrie sub numele de psihoza maniaco-depresivă este cea mai dramatică formă de manifestare a tulburărilor afective.
În 1889 Kraepelin separa psihoza maniaco-depresivă de celelalte psihoze.
Psihoza maniaco-depresivă face parte din grupul bolilor psihice în care pe primul loc se situează tulburările ciclice ale afectivității manifestate la același bolnav sub forma unor faze maniacale sau depresive, urmate de regulă de interfazic, de echilibrarea timiei.
Tulburarea bipolară constă în alternarea a cel puțin un episod de tip maniacal sau hipomaniacal cu o durată minimă de o săptămână cu un episod major depresiv, cu o durată minimă de cel putin 2 săptămâni.
1. Tulburarea bipolară I se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade maniacale sau mixte, acompaniate de regulă de episoade depresive majore.
2. Tulburarea bipolara II se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade depresive acompaniate de cel puțin un episod hipomaniacal.
3. Tulburarea bipolară fără nici o altă specificație se referă la tulburările cu elemente bipolare care nu satisfac criteriile penru nici una din tulburările bipolare specifice.
Pacienții cu boala bipolară diferă de cei cu alte forme de depresie, prin modul lor de a oscila între depresie și manie, separate prin perioade normale. Există și anumite stări mixte care amestecă elementele depresive cu elementele de excitație, dar acestea apar de obicei când dispoziția se inversează. Durata în timp a acestui ciclu variază de la o persoană la alta. În timpul episodului maniacal pot fi regăsite următoarele elemente: idei delirante de grandoare care sunt în concordanță cu dispoziția, idei de persecuție, urmărire, prejudiciu, halucinații, comportament catatonic, sentimente de depersonalizare. În cadrul episodului depresiv pot apărea tulburări asociate: anxietate, tulburări fobice, expresivitate caracteristică, constipație, ideație delirantă mai amplă.
Criteriile de diagnostic pentru tulburarea bipolară I, episod maniacal unic:
A. Prezența numai a unui singur episod maniacal și nici un fel de episoade depresive în trecut.
B. Episodul maniacal nu este explicat mai bine de tulburarea schizoafectivă și nu este suprapus peste schizofrenie, tulburarea schizofreniformă, tulburarea psihotică fără altă specificație. (Romila, A., 2000, p. 388)
2.2.5. TULBURAREA CICLOTIMICĂ
Termenul ciclotimie provine din greaca veche, rezultând din alăturarea sintagmelor kyklos (ciclu) si thymos (spirit). Noțiunea ca atare desemnează alternarea stărilor de dispoziție afectivă ale subiectului, care trece rapid de la tristețe la euforie si invers.
Ea este definită în DSM IV ca o tulburare de dispoziție în care pacientul prezintă numeroase episoade de hipomanie care îndeplinesc toate criteriile pentru manie cu excepția funcționării defectuoase, alternând cu episoade depresive care nu îndeplinesc criteriile pentru tulburare depresivă majoră. Aceste episoade apar la un interval de cel puțin un an.
Faza depresivă: Dispoziție depresivă a cărei manifestare esențială este scăderea sau pierderea interesului față de toate aspectele existenței care îl interesau anterior.
Cel puțin trei simptome din următoarele:
1. reducerea elanului vital
2. sentiment de inadecvare
3. scăderea eficienței și creativității în plan profesional și școlar
4. somn redus, superficial sau hipersomnie
5. retragerea socială
6. scăderea activității sexuale
7. neîncredere
Elemente de diagnostic:
Elementul esențial al tulburării ciclotimice îl constituie o perturbare afectivă fluctuantă, cronică, implicând numeroase perioade de simptome hipomaniacale și numeroase perioade de simptome depresive (criteriul A).
Simptomele hipomaniacale sunt insuficiente ca număr, severitate, pervasivitate sau durată pentru a satisface criteriile complete pentru un episod maniacal, iar simptomele depresive sunt, de asemenea, insuficiente ca număr, severitate, pervasivitate sau durată pentru a satisface criteriile complete pentru un episod depresiv major.Nu este necesar însă ca nici una dintre perioadele de simptome hipomaniacale să satisfacă fie criteriul de durată, fie criteriul pragului de simptom pentru un episod hipomaniacai. În cursul perioadei de 2 ani (1 an pentru copii și adolescenți), nici un interval fără simptome nu durează mai mult de 2 luni, criteriul B.
Diagnosticul de tulburare ciclotimică se pune numai dacă în perioada inițială de 2 ani de simptome ciclotimice nu sunt prezente episoade depresive majore, maniacale sau mixte (criteriul C). După cei 2 ani inițiali ai tulburării ciclotimice, episoade maniacale sau mixte pot fi suprapuse peste tulburarea ciclotimică, în care caz sunt diagnosticate atât tulburarea ciclotimică, cât și tulburarea bipolară II. Diagnosticul nu este pus dacă patternul de oscilații afective este explicat mai bine de tulburarea schizoafectivă sau este suprapus peste o tulburare psihotică, de ex., peste schizofrenie sau tulburarea schizofreniformă, tulburarea delirantă sau tulburarea psihotică fără altă specificație (criteriul D) în care caz simptomele afective sunt considerate a fi elemente asociate ale tulburării psihotice.
De asemenea, tulburarea afectivă nu trebuie să se datoreze efectelor fiziologice directe ale unei substanțe (de ex., un drog de abuz, un medicament) ori unei condiții medicale generale (de ex., hipertiroidismul) (criteriul E). Deși unii oameni pot funcționa extrem de bine în cursul unor perioade de hipomanie, în general trebuie să existe o detresă sau deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, profesional ori în alte domenii importante de funcționare ca rezultat al perturbării afective (criteriul F). Deteriorarea poate apare ca rezultat al unor perioade prelungite de modificări afective ciclice, adesea imprevizibile (de ex., persoana poate fi considerată ca fiind temperamentală, capricioasă, imprevizibilă, inconstantă, în care nu poți avea încredere). (Romila, A., 2000, p. 398 )
Personalitatea ciclotimică:
Acest tip de personalitate este considerat un temperament prezent la oamenii dotați și creativi. La aceste persoane alternează starea de vioiciune, energie și optimism cu tristețea și pesimismul schimbările ritmice ale dispoziției sunt regulate și nu sunt declanșate de factori externi.
Comportamentul ciclotimic este constituit în primul rând din alternarea a două secvențe: în starea de euforie, subiectul se dovedește hiperactiv, spiritual, imun la oboseală, are randament bun si poate dezvolta excese sexuale si alcoolice; în faza depresivă, subiectul se lasă dominat de tristețe, capacitatea de efort i se diminuează dramatic, eficiența activităților întreprinse frizează derizoriul și starea lui dominantă de spirit este resemnarea.
Criteriile diagnostice:
A. Timp de cel puțin 2 ani, prezența a numeroase perioade de simptome hipomaniacale și a numeroase perioade de simptome depresive care nu satisfac criteriile pentru un episod depresiv major.
La copii și la adolescenți, durata trebuie să fie de cel puțin 1 an.
B. în cursul perioadei de 2 ani de mai sus (1 an pentru copii si adolescenți) persoana nu s-a aflat fără simptomele de la criteriul A pentru mai mult de 2 luni odată.
C. Nici un episod depresiv major, episod maniacal ori episod mixt nu a fost prezent în cursul primilor 2 ani ai perturbării.
D. Simptomele de la criteriul A nu sunt explicate mai bine de tulburarea schizoafectivă și nu sunt suprapuse peste schizofrenie, tulburarea schizofreniformă, tulburarea delirantă ori tulburarea psihotică fără altă specificație.
E. Simptomele nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanțe (de ex., un drog de abuz, un medicament) ori ale unei condiții medicale generale(deex.,hipertiroidismul)
F. Simptomele cauzează o deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, profesional ori în alte domenii importante de activitate. (Romila, A., 2000, p. 400 )
Elementul esențial al acestui tip de tulburare îl constituie o perturbare persistentă și notabilă a dispoziției care este considerată a se datora efectelor fiziologice directe ale unei condiții medicale generale. În cazul în care simtomele depresive apar în cursul unei demențe de tip Alzheimer ori demențe vasculare, se pune numai diagnosticul de demență Alzheimer ori demență vasculară cu subtipul “cu dispoziție depresivă”; nu se pune separat diagnosticul de tulburare afectivă datorată unei condiții medicale generale. De multe ori este dificil de stabilit dacă anumite simtome (ex: pierderea în greutate sau fatigabilitatea) reprezintă o tulburare afectivă ori sunt manifestarea directă a unei condiții medicale generale (ex: cancer, diabet)
Elemente de diagnostic:
Elementul esențial al tulburării afective datorate unei condiții medicale generale îl constituie o perturbare persistentă și proeminentă a dispoziției, considerată a fi datorată efectelor fiziologice directe ale unei condiții medicale generale.
Perturbarea afectivă poate implica dispoziția depresivă, scăderea considerabilă a interesului și plăcerii ori dispoziția crescută, expansivă sau iritabilă (criteriul A).
Deși tabloul clinic al perturbării afective poate fi asemănător cu cel al episodului depresiv major, maniacal, mixt sau hipomaniacal, nu este necesar să fie satisfăcute criteriile complete pentru nici unul dintre aceste episoade; tipul de simptome predominante poate fi indicat prin utilizarea unuia dintre următoarele subtipuri: cu elemente depresive, cu episod similar episodului depresiv major, cu elemente maniacale ori cu elemente mixte. Din istoric, examenul somatic ori datele de laborator, trebuie să fie evident faptul că perturbarea este consecința fiziologică directă a unei condiții medicale generale (criteriul B). Perturbarea afectivă nu este explicată mai bine de o altă tulburare mentală (de ex., tulburarea de adaptare cu dispoziție depresivă care survine ca răspuns la stresul psihosocial al faptului de a avea condiția medicală generală) (criteriul C). De asemenea, diagnosticul nu se pune dacă perturbarea afectivă survine numai în cursul unui delirium (criteriul D).
Perturbarea afectivă trebuie să cauzeze o detresă sau deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcționare (criteriul E). în unele cazuri, individul poate fi capabil să mai funcționeze încă, dar numai cu un efort considerabil crescut.
În precizarea faptului, dacă tulburarea afectivă este datorată unei condiții medicale generale, clinicianul trebuie să stabilească mai întâi prezența unei condiții medicale generale. Apoi, clinicianul trebuie să stabilească faptul că tulburarea afectivă este în relație etiologică cu condiția medicală generală printr-uri mecanism fiziologic. O evaluare atentă și cuprinzătoare a numeroși factori este necesară pentru a face această precizare. Deși nu există criterii infailibile pentru a stabili dacă relația dintre perturbarea afectivă și condiția medicală generală este una etiologică, câteva considerente oferă o oarecare ghidare în acest domeniu. Un prim considerent este acela al prezenței unei asocieri temporale între debutul, exacerbarea sau remisiunea condiției medicale generale și cele ale perturbării afective. Un al doilea considerent îl constituie prezența unor elemente care sunt atipice pentru tulburările afective primare (de ex., etatea la debut și evoluția atipică sau absența istoricului familial). Datele din literatură care sugerează că poate exista o asociere directă între condiția medicală generală în chestiune și apariția simptomelor afective pot oferi un context util în evaluarea unei anumite situații. În afară de aceasta,, clinicianul trebuie să aprecieze, de asemenea, dacă perturbarea nu este explicată mai bine de o tulburare afectivă primară, de o tulburare afectivă indusă de o substanță ori de alte tulburări mentale primare (de ex., tulburarea de adaptare).
Contrar tulburării depresive majore, tulburarea afectivă datorată unei condiții medicale generale, cu elemente depresive, pare a fi distribuită aproape egal la cele două sexe. Tulburarea afectivă datorată unei condiții medicale generale crește riscul de tentativă de suicid și de suicid complet. Ratele de suicid diferă în funcție de condiția medicală generală, de condițiile cronice, incurabile și dureroase (de ex, cancer, leziuni medulare spinale, ulcer peptic, maladie Huntington, sindromul imunodeficienței căpătate (SIDA), maladie renală în stadiul final, traumatism cranian) care comportă cel mai mare risc de suicid. (Romila, A., 2000, pp. 401-402 )
Tulburarea afectivă indusă de o substanță.
Elementul esențial al tulburării afective induse de o substanță îl constituie o perturbare afectivă persistentă și proeminentă (criteriul A) considerată a fi datorată efectelor fiziologice directe ale unei substanțe (de ex., un drog de abuz, un medicament, alt tratament somatic pentru depresie ori expunerea la un toxic) (criteriul B). în funcție de natura substanței și de contextul în care apar simptomele (adică, în cursul intoxicației ori abstinenței), perturbarea poate comporta dispoziție depresivă, diminuarea notabilă a interesului sau plăcerii, ori dispoziție crescută, expansivă sau iritabilă. Deși tabloul clinic al perturbării afective poate fi asemănător cu cel al unui episod depresiv major, maniacal, mixt "sau hipomaniacal, nu sunt satisfăcute criteriile complete pentru nici unul dintre aceste episoade. Tipul de simptom predominant poate fi indicat prin utilizarea unuia dintre următoarele subtipuri: cu elemente depresive, cu elemente maniacale, cu elemente mixte.
Perturbarea nu trebuie să fie explicată mai bine de o tulburare afectivă care nu este indusă de o substanță (criteriul C). Diagnosticul nu este pus dacă perturbarea afectivă survine numai în cursul unui delirium (criteriul D). Simptomele trebuie să cauzeze o detresă sau deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcționare (criteriul E). în unele cazuri, individul încă mai poate fi capabil să funcționeze, dar numai cu efort
considerabil crescut. Acest diagnostic nu trebuie pus în locul unui diagnostic de intoxicație cu o substanță sau al celui de abstinență de o substanță decât atunci când simptomele afective sunt în.exces față de cele asociate de regulă cu sindromul de intoxicație sau de abstinență și când simptomele afective sunt suficient de severe pentru a justifica o atenție clinică separată.
O tulburare afectivă indusă de o substanță se distinge de o tulburare afectivă primară prin luarea în considerație a debutului, evoluției și altor factori. Pentru drogurile de abuz trebuie să fie evidentă din istoric, examenul somatic sau datele de laborator, intoxicația sau abstinența. Tulburările afective induse de o substanță survin numai în asociere cu stările de intoxicație sau de abstinență, în timp ce tulburările afective primare pot precede debutul uzului unei substanțe ori pot surveni în cursul perioadelor de abstinență prelungită. Deoarece starea de abstinență pentru unele substanțe poate fi relativ prelungită, debutul simptomelor afective poate avea loc în până la 4 săptămâni după încetarea uzului de substanță.
Un alt considerent îl constituie prezența de elemente care sunt atipice pentru tulburările afective primare (de ex., etatea la debut sau evoluția atipică). De exemplu, debutul unui episod maniacal după etatea de 45 de ani poate sugera etiologie indusă de o substanță. Din contra, factorii care sugerează că simptomele afective sunt explicate mai bine de către o tulburare afectivă primară includ persistența simptoinelor afective pentru o perioadă substanțială de timp (adică, aproximativ o lună), după terminarea intoxicației cu o substanță ori a abstinenței acute de o substanță; apariția de simptome afective care sunt considerabil în exces față de ceea ce ar fi de așteptat, dat fiind tipul sau cantitatea de substanță utilizată ori durata de uz și, în fine, un istoric de episoade recurente de tulburare afectivă primară anterioare.
Unele medicamente (de ex., stimulantele, steroizii, l-dopa, antidepresivele) sau unele tratamente somatice pentru depresie (de ex., terapia electroconvulsivantă sau fototerapia) pot induce perturbări afective similare maniei. Judecata clinică este esențială în a stabili faptul, daca tratamentul este realmentecauzal ori este vorba de o tulburare afectivă primară care s-a întâmplat să aibă debutul în perioada în care persoana a primit acest tratament. De exemplu, simptomele maniacale care apar la o persoană în timp ce aceasta ia litiu, nu vor fi diagnosticate ca tulburare afectivă indusă de o substanță, deoarece nu este posibil ca litiul să inducă episoade similare celor maniacale. Pe de altă parte, un episod depresiv, care apare în cursul primelor cîteva săptămâni de la începutul tratamentului cu alfa-metildopa (un agent antihipertensiv) la o persoană fără istoric de tulburare afectivă, va fi indicat pentru diagnosticul de tulburare afectivă indusă de alfametildopa, cu elemente depresive, în unele cazuri, o condiție prezentă anterior (de ex., tulburarea depresivă majoră recurentă) poate reapare în timp ce persoana ia în mod casual un medicament care are capacitatea de a cauza simptome depresive (de ex., 1—dopa, pilule anticoncepționale). în astfel de cazuri, clinicianul trebuie să aprecieze dacă medicamentul este factorul cauzal în această situație particulară. Pentru o discuție mai detaliată a tulburărilor în legătură cu o substanță. (Romila, A., 2000, pp. 405-406)
Tulburarea depresivă fără altă specificație
Modelul reformulat al neajutorării învățate propus de Abramson, Seligman și Teasdale (1978) constituie modelul cognitiv-social primar al depresiei. Modelul original al neajutorării învățate (Seligman, 1967, 1975, 1979) arăta că expectanțele unui individ referitoare la independența răspunsului rezultat (incontrolabilitate) precipită reacțiile depresive în contactul cu un eveniment negativ. In timp ce numeroase cercetări examinau aceste propuneri așa cum Peterson și Seligman (1984) le notau ulterior, a devenit clar că explicațiile teoretice ale complexității coceptuale erau solicitate pentru a face bilanțul variabilității prezente în caracteristicile tulburărilor depresive. Legând corpul extins al cercetărilor referitoare la atribuiri, Abramson și colab. (1978) arătau că stabilitatea, specificitatea și internalitatea atribuirilor evenimentului limitează neajutorarea indusă și a reacțiilor depresive. De exemplu, pentru evenimentele negative, atribuirile reduc nivelul stimei de sine, atribuirile stabile afectează cronicitatea depresiei și atribuirile globale influențează extinderea deficitelor psihologice și comportamentele rezultate din reacția depresivă.
Deși cercetarea susține în general ideea unei tendințe de a face atribuiri interne, stabile și globale pentru evenimente negative și care sunt asociate cu depresia, o problemă critică a modelului este legată de disputa țesută în jurul atribuirilor și dacă reprezintă un factor cauzal în depresie sau este dimpotrivă, o post-invazie deci o consecință a depresiei. In general, cercetările relevante pentru această problemă au fost echivoce – cu partizanii susținând validitatea predictivă a modelului (Peterson și Seligman, 1984) și cu oponenții argumentând împotriva validării lui (Barnett și Gotlib, 1988). Alternativ, unele cercetări au sugerat că modelele cognitive de genul modelului reformulat al neajutorării nu a fost niciodata testat adecvat si prin urmare, concluziile privind validitatea lui sunt premature (Abramson, Alloy și Metalsky, 1988).
În completare unii cercetători au remarcat ca relația dintre atribuirile negative și depresie nu este întotdeauna consistentă (Peterson și Villanova, 1988) și că prin urmare condițiile neajutorării pot fi suficiente, dar nu necesare ca factori ai depresiei (Seligman, 1979). Ca și consecință, unele studii au evidențiat un subset al ”neajutorări“ al tulburărilor depresive pentru care atribuirile sunt de primă importanță (Seligman, 1979). Abramson, Alloy și Metalsky (1988) au sugerat existența unui subtip de cogniții negative ale depresiei în care variabilele cognitive sunt factorii cauzali primari; în 1989 Abramson, Metalski și Alloy au revizuit recent modelul reformulat atribuțional al depresiei și au propus depresia “fără speranță” sau deznădejdea ca un subtip distinct, cu baze teoretice cognitive. Ideea centrală a acestei teorii după Abramson (1989) depresia “fără speranță” apare atunci când individul prezintă: a) expectanțe negative referitoare la apariția rezultatelor valorizante (așteptarea unui rezultat negativ) și b) expectanța neputinței de a schimba probabilitatea de apariție a acestor rezultate (expectanța neajutorării). Totuși, datele nu justifică un asemenea subtip, indiferent de modul în care problemele teoretice și empirice relevante ale modelului (neajutorării învățate și a variantelor sale revizuite) sunt rezolvate, este clar că modelul este unul dintre cele mai stimulative și provocatoare din teoria și cercetarea cognitivă asupra depresiei.
Atribuiri cauzale: un aspect important al modelului reformulat al neajutorării este că indivizii care se orientează spre stiluri justificatorii specifice atât pentru evenimente pozitive cât și pentru cele negative sunt supuși unui risc mai mare pentru depresie. Ca și alte ipoteze ale vulnerabilității, cercetările care au evaluat această propunere au fost echivoce întrucât deși unele cercetări au raportat date care o susțin (Peterson și Seligman, 1984), altele au demonstrat că datele nu sunt în mod necesar suportive. Studiile lui Peterson și Seligman (1984), de exemplu, nu au reușit să aducă dovezile necesare pentru vulnerabilitatea atribuțională.
Există de asemenea dezacord în legatură cu modul în care perceperea cauzelor evenimentelor negative va avea implicații importante personal în rezolvarea dificultăților rezultate. Mai mult, o diversitate de cogniții în legatură cu evenimente negative, incluzând autoeficacitatea, concepția despre sine, amenințarea percepută și semnificația evenimentului, vor influența de asemenea probabilitatea unor reacții depresive ulterioare. Atribuirile evenimentelor interacționează cu acești factori cognitivi într-o manieră complexă pentru a determina depresia.
Grupuri de comparație. In timp ce grupurile de control normale sunt un aspect necesar, cercetătorii recunosc utilitatea grupurilor de comparație psihopatologice. Deși aceste grupuri nu sunt esențiale pentru toate studiile cognitive psihopatologice, pentru examinarea specificității cognitive ele sunt esențiale. Strategia tipică în această privință este examinarea variabilei cognitive dependente atât într-un grup de indivizi depresivi cât și într-un grup de comparație format din subiecți nondepresivi dar care manifestă alte tulburări. Este evident că această procedură, este aptă să furnizeze date atât asupra factorilor specifici care diferențiază diverse tulburări cât și asupra factorilor comuni care par să caracterizeze multe tulburări și în acest sens, oferă o imagine mai cuprinzătoare a depresiei în special și a tulburărilor în general.
2.3.Atribuire și locus of control
„Atribuirea trimite la procesele care permit să se dea un sens unui eveniment oarecare, să i se stabilească originea în analiza relațiilor interpersonale. Heider pleacă de la ideea conform căreia indivizii posedă o psihologie naivă permițându-le să dezvolte o viziune coerentă asupra mediului lor.” (Neculau, A, 1996, p. 82)
Heider fiind un pionier în acest domeniu, definește atribuirea ca fiind un proces prin care omul intuiește realitatea, o poate prezice și stăpâni, el afirmând că, comportamentul uman ar fi coordonat de relațiile de cauzalitate pe care noi le stabilim cu diferite evenimente, elemente sau persoane care se află în câmpul nostru psihologic, astfel atribuirea evenimentelor unor surse cauzale este extrem de importantă pentru noi în stabilirea imaginii noastre asupra mediului social. Atribuirea este un fapt cotidian care determină înțelegerea și reacțiile noastre la mediu, ea realizându-se în termeni de cauze impersonale și personale, cauzele personale se realizează în termeni de intenție, intenția fiind factorul central al cauzalității personale. (Doise, Deschamp, Mugny, 1996)
Evenimentele și conduitele se datorează unor forțe care provin ori de la persoane, ori de la mediu, cănd provin de la persoane vorbim de cauzalitate internă sau de factori dispoziționali, iar când provin din mediu vorbim de factori distinctivi. S-a format concepția conform căreia atribuirile pe care le face un individ vor avea consecințe asupra comportamentului său viitor.
Oamenii fac anticipări în legătură cu factorii capabili să determine ceea ce li se va întâmpla lor sau celorlalți. În 1966, Julian Rotter a sistematizat o clasificare binară a acestor anticipări. Rotter le-a numit pe primele credințe într-un control intern, iar pe celelalte credințe într-un control extern. Convingerea că este suficient să te apuci serios de treabă pentru ca lucrurile să meargă bine, este o credință internă. Convingerea că nu poți reuși dacă nu te ajută norocul, este o credință externă.
Un aspect major al teoriei lui Rotter este credința noastră despre sursa controlului întăririlor. Există diferențe individuale în perceperea unui stimul ca fiind întăritor sau nu. Cercetările lui Rotter au arătat că unii oameni consideră că întăririle sunt dependente de propriul comportment, în timp ce alți cred că întăririle sunt controlate de factori externi.
Persoanele cu locus of control intern cred că întăririle pe care le primesc sunt în funcție de propriile comportamente și atribute. Aceste persoane simt că au un control puternic asupra propriei vieți și se vor comporta ca atare: au performanțe mai bune, sunt mai puțin inflențabile, valorizează abilitățile și realizările personale. Sunt gata să-și asume răspunderea pentru acțiunile lor într-o măsură mai mare decât cei cu locus of control extern. Au o sănătate mentală mai bună si sunt mai puțin anxioși.
Cele cu locus of control extern consideră că primirea întăririlor este controlată de alte persoane, de soartă, sau de noroc și se simt fără putere în fața acestor forțe externe. Ele cred că abilitățile sau comportamentul lor nu va induce diferențe în întăririle pe care le vor primi și nu văd rostul în a contribui cu mai mult efort pentru a-și îmbunătăți situația. Au o credința scăzută în posibilitatea de control a propriei vieți în prezent sau în viitor. Locus of control este o formă de expectanță generalizată. O altă formă este încrederea interpersonală, expectanța individului că se poate baza pe promisiunea orală sau scrisă a unui alt individ sau grup.
Persoanele cu nivele ridicate de încredere interpersonală mint, trișează sau fură mai puțin, respectând într-o măsură mai mare drepturile celorlalți și oferindu-le a doua șansă când e nevoie. Aceste persoane beneficieză și de alte avantaje; de obicei sunt mai fericiți, nu au conflicte interpersonale si prietenia lor este căutată. ( Bonchiș și colab., 2006)
Fie că este vorba de evenimente foarte de dorit, cum ar fi reușita la examen, a-ți face prieteni, fie că este vorba de evenimente mai curând supărătoare, cum ar fi ratarea unui examen, a rămâne șomer, a suferi eșecuri sentimentale, Rotter in 1966 le numea întăriri. Anticipările au fost, clasate în două categorii și au fost numite credințe intr-un control intern vs extern al întăririlor. (Neculau, A, 1996)
Credințele interne trimit la caracteristici și comportament propriu iar credințele externe la noroc, destin, hazard, dificultățile sarcinii sau la intervenția unei alte persoane ori a divinității.
În cultura noastră, atunci când un subiect percepe o întărire ca nefiind în totalitate determinată de o anumită acțiune din partea sa, această întărire este percepută ca rezultat al șansei, al hazardului, destinului sau ca acțiune a altor persoane foarte puternice, chiar imprevizibilă, din marea complexitate a forțelor înconjurătoare.
“Atunci când individul percepe întărirea în acest fel, spunem că este vorba de o credință într-un control extern.” (Rotter, 1966, apud Neculau, A., 1996, p. 89)
În aceste situații, când individul interpretează un comportament sau eveniment în acest fel vorbim despre o credință într-un control extern, după Rotter iar după teoria atribuirii este vorba de o atribuire de cauzalitate externă. Externaliștii se evidențiază printr-o neliniște și îngrijorare sporită, toleranță mai mică față de ceilalți, agresivitate crescută, popularitate scăzută. Aceștia au o înclinație mai mare spre minciuna și spre săvârșirea unor fapte imorale. (Krasiko, V. G., 2007)
“Dacă persoana consideră că evenimentul depinde de propriul comportament sau de caracteristicile sale personale relativ stabile, spunem că este vorba de o credință într-un control intern”. (Rotter, 1966, apud Neculau, A., 1996, p. 89)
În numeroase studii a fost stabilit faptul că internaliștii au mai multă încredere în sine, sunt mai liniștiți și mai binevoitori, sunt mai populari, sunt caracterizați printr-o toleranța mai mare, concentrare pentru un anumit scop, independență mai mare, agresivitate mai mică, o atitudine binevoitoare față de cei din jur. (Krasiko, V. G., 2007)
2.4.Simptome depresive la adolescenti
2.4.1.Suicidul
Suicidul în rândul adolescenților denotă prezența unei neliniști importante, este un strigăt de suferință, de disperare și de cerere de ajutor. Explicația acestui fenomen nu se poate găsi într-un factor precipitant ci în istoria tânărului, într-o viață problematică, în conflicte anterioare. Cu siguranță în viața unui tânăr care ajunge să se sinucidă a avut loc o escaladare a problemelor care au început când acesta era foarte mic, problemele au crescut și s-au acumulat odată cu trecerea anilor, iar apoi au atins un punct culminant în perioada de adolescență. Adolescența este o perioadă de vârstă susceptibilă de a provoca un comportament suicidar. În această perioadă au loc schimbări intense în plan social, familial, fizic și afectiv. Comportamentul suicidar este ales numai după ce o serie de alte comportamente au fost încercate dar au eșuat și atunci sinuciderea este percepută ca singura variantă posibilă. Tentativa de suicid a adolescentului arată dorința de schimbare, de a pune capăt unei situații în care se află. Suicidul este o constrângere și o revanșă împotriva sentimentului de neputință de a schimba o situație problematică. Obiectivul este deseori de a-și schimba viața și nu de a-i pune capăt. Tânărul suicidar se percepe adeseori ca rău, pasiv, vinovat. El are o stimă de sine scăzută, se simte nedorit, nu a descoperit încă valoarea sa în raport cu normele sociale stabilite și cu presiunile exercitate asupra sa. Acesta nu își găsește locul, nu are un scop, nu se implică în activități, are frecvent slabe rezultate scolare, este impulsiv, nu are loc în comunitatea sa ceea ce produce un sentiment de alienare și în consecință el nu va mai fi atras de societate, nu-și va mai dori să-și continue viața. Deși mulți factori sunt asociați cu suicidul adolescenților, problemele familiale sunt de cele mai multe ori evocate de adolescenții suicidari. Climatul familial este perturbat chiar dacă există sau nu o separare a părinților. În familiile acestor adolescenți găsim trăsături comune, ca: prezența conflictelor parentale și conjugale, abuzuri fizice sau psihice, un climat de violență, alcolismul unuia sau al ambilor părinți, indiferența față de tânăr, lipsa de maturitate a mamei, dificultăți de comunicare sau chiar lipsa acesteia, neînțelegerea, lipsa susținerii, nerecunoașterea individualității tânărului, atitudini negative sau neglijente ale părinților, lipsa implicării emoționale, abandonul sau rejecția tânărului, și altele. La nivelul controlului parental, un control excevsiv poate descuraja independența și realizarea de sine. Adolescentul dominat poate să se simtă neputincios în a schimba ceea ce nu poate tolera. La polul opus, inconsistența sau lipsa controlului se traduc în indiferența părinților față de tânăr cu consecința unui sentiment de neglijare, cu apariția carențelor afective și educative, care sunt deseori specifice tinerilor suicidari. Adolescentul poate suferi și o influență a celor din anturajul său care au avut tentative de suicid sau chiar s-au sinucis, astfel producându-se o scădere a nivelului de inhibiție în fața gestului suicidar. Pierderea unei persoane iubite este unul dintre evenimentele cel mai dificil de suportat, indiferent de vârstă. Majoritatea adolescenților trăiesc la un moment dat un moment dificil în relația lor de iubire. Putem observa că tinerii suicidari se angajează foarte intens în relația lor de dragoste iar ruptura, despărțirea lasă urme foarte profunde. Durerea este intensă și devine insuportabilă iar tânărul are impresia că nu-și va mai reveni, că suferința sa nu se va mai sfârși. Unii adolescenți suicidari sunt singuri, trăiesc sentimentul că sunt rejectați de grup, dar nu toți adolescenții suicidari sunt în mod necesar izolați de social. Mulți dintre ei au un grup de prieteni chiar dacă uneori trăiesc dificultăți relaționale cu aceștia. Totodată, ei nu sunt receptivi la susținerea pe care le-o poate oferi anturajul și uneori preferă să-și petreacă timpul singuri. Ei cred că nimeni nu le poate oferi ajutorul de care au nevoie. În concluzie adolescentul suicidar trăiește o izolare asociată cu mari dezavantaje afective.
2.4.2. Drogurile
“Drogul este definit ca orice substanță ilicită sau licită care, consumată fie din motive medicale, fie din alte motive, dă fenomene de dependență, adică necesită creștera progresivă a dozei consumate și face foarte dificilă întreruperea acestui consum” (Racanu,2004,19)
“Dependența de droguri reprezintă comportamentul care conduce la utilizarea obligatorie a drogului, caracterizată prin necesitatea stringentă de a consuma drogul, asigurarea furnizării și dorința de a reîncepe consumul” (Sandu,2002,10).
Drogurile constituie o problemă majoră cu care se confruntă tânăra generație.Părinții și profesorii sunt total nepregătiți pentru a face față acestei situații.De aceea, asaltul traficanților de droguri asupra locurilor fecventate de tineri, asupra liceelor și campusurilor universitare devine foarte greu de controlat. Pentru prevenirea acestei situații este necesară informarea populației.Câteva din aceste posibilități sunt:
-învățarea :este recomandabil să se cunoască cât mai multe informații despre droguri.Pentru a avea un impact mai puternic se recomandă ca procesul de învățare să se facă împreună cu adolescenții și apoi să se comenteze informațiile.
-comunicarea:dacă anturajul, cel adult, se interesează și este preocupat în mod real de grijile, temerile și bucuriile adolescenților se creează premisele unei comunicări sincere și bazate pe încredere.Această comunicare trebuie să țină cont și de dorința de intimitate a tinerilor, deci nu este recomandabilă forțarea unor răspunsuri.
– cunoașterea :dacă sunt cunoscute calitățile și defectele tinerilor de către persoanele din anturaj, aceștia pot fi sprijiniți când întâmpină greutăți și nu vor mai fi nevoiți să apeleze la surogate de fericire.Cunoașterea anturajului tânărului este, de asemenea importantă, pentru că se pot afla informații despre valorile covârstnicilor și se mai poate verifica comportamentul adolescentului în afara casei.
– atenția :orice indiciu care poate sugera un consum de droguri trebuie luat în considerare.
Principalii indici care pot sugera un consum de droguri sunt (Băban, 2003):
-schimbarea bruscă a comportamentului ;
-scăderea memoriei ;
-pierderea gradată a interesului față de familie, prieteni, școală, sport, pasiuni;
-schimbarea prietenilor și încercarea de ascundere a lor
-ochii injectați, pupile dilatate sau concentrate, coordonare deficitară a mișcărilor oculare ;
-acte de furt, minciuni ;
-vorbire rapidă sau încetinită ;
-lipsa inexplicabilă a banilor sau a obiectelor de valoare din casă;
-irascibilitate sau agresiune ;
-treceri fără motiv de la bucurie la tristete ;
-pierderea sau creșterea apetitului
-stări de somnolență și apatie necaracteristice sau neoboseală sau insomnie
-ascultarea unor melodii care încurajează consumul de droguri ;
-mirosuri sau pete neobișnuite pe piele sau pe îmbrăcăminte,urme de înțepături ;
-deținerea de prafuri, capsule, fiole, seringi, ace, etc. ;
-asumarea de comportamente de risc :conducerea autovehiculelor, relații sexuale neprotejate
-probleme cu legea.
Efectele grave ale consumului de droguri includ (Băban,2003) :
– accidente de mașină – consumul de droguri este una dintre principalele cauze ale accidentelor de mașină în care sunt implicați adolescenții și tinerii;
– violență și delicvență – adolescenții care consumă droguri sunt predispuși la acte de violență;
-comportamente sexuale de risc – riscul pentru sarcini nedorite, infectarea cu boli cu transmitere sexuală, inclusiv HIV/SIDA este foarte mare;
– costuri emoționale – consumul de droguri scade stima de sine, crește riscul de apariție a depresiei și a agresivității, creează probleme cu prietenii, școala sau părinții;
– suicidul – în multe cazuri consumul de droguri duce la suicid.
Tinerii din România care încearcă să consume droguri, utilizează, în primul rând, drogurile experimentale, recreaționale (marijuana, hașiș, extasy, LSD, alcool etilic + medicamente), cel mai des marijuana și hașiș. Tendința de consum a produselor de cannabis este stabilă (8,9–9%), dar utilizarea LSD-lui este în creștere (0,2–1,8–2,4%), în rândul persoanelor care au afirmat că consumă droguri.Tendința prezentată cu privire la substanțele narcotice consumate în România este întărită și de concluziile raportului EMCDDA, 2002, privind țările candidate, conform cărora consumul experimental, recreațional de droguri devine, în mod tot mai evident o parte integrantă a culturii tinerilor din țările candidate (Degi, 2002).
2.4.3.Alcoolul
Problema toxicomaniei apare mai ales în adolescență când tinerii trec printr-o perioadă de criză, în urma căruia trebuie să poată fi capabili să-și formeze competențe și să-și asume responsabilități specifice adulților.Uneori, adolescenții,văd viața adultă ca fiind plictisitoare, rutinieră. Tot ce fac părinții lor este stereotip, determinat de anumite reguli.Toate aceste cerințe pot părea ca fiind prea greu de îndeplinit; să fii adult nu merită efortul.De aceea, pot să apeleze la consumul de alcool ce le oferă posibilitatea de a experimenta ineditul.Însă, din păcate, acest drum nu le aduce decât izolare de familie, de școală.În acest caz, dorința de a fi original și curiozitatea nu aduc nimic constructiv pentru maturizarea adolescentului.
Factorii de risc pentru consumul de alcool la adolescenți sunt :
-factorii individuali :trebuie consemnate aici suferințele somatice sau psihice cum ar fi tulburările somnului sau ale alimentației sau depresia, tulburări de comportament precum fuga sau furturile.
-factorii familiali :se regăsesc aici separarea familială, obiceiurile de consum ale părinților, tensiunea existentă între părinți și copii sau decesul unuia dintre părinți.
-factorii de mediu :in afara emigrării, trebuie amintite șomajul și mizeria socială sau economică. Totuși, toate fenomenele care conduc la excluderea și marginalizarea tânărului au un efect favorizant și incitant asupra consumului adictiv de produse.Cea mai importantă, de departe este excluderea și ruptura de școla.
Acești factori pot acționa individual sau cumulat, prezența mai multor
factori de risc constituie un risc suplimentar.
Alcoolul este considerat un drog de tranziție. S-a constatat că mulți tineri încep prin a consuma alcool și continuă prin consumarea drogurilor ilegale. Dependența de alcool este întâlnită la un număr din ce în ce mai mare de adolescenți.Este vârsta la care vor să experimenteze, să-și satisfacă curiozitatea, să dobândească admirația celor din anturajul lor.La aceste cauze se adaugă conflictele cu părinții și exemplul idolilor; de asemenea publicitatea producătorilor de alcool, ce exploatează dorința de independență și rebeliune a copiilor prin asocierea alcoolului cu libertatea.Presiunea grupului din care tânărul face parte nu este de neglijat.De aceea, acesta trebuie făcut să înțeleagă că o persoană puternică are întotdeauna curajul să spună „nu” și niciodată nu-și va găsi refugiul în băutură.O persoană puternică este capabilă să asculte opiniile celorlalți să ia propriile decizii, în timp ce o persoană slabă cedează presiunii celor din jur, ajungând să ignore realitatea, și în cazuri extreme să-și creeze propriul univers.
Datorită factorilor care pot să determine consumul de băuturi alcoolice la tineri s-a creat un cadru legislativ care să-i protejeze pe tineri prin interzicerea comercializării băuturilor alcoolice în incinta unităților de învățământ (Abraham și colaboratorii, 2004).
Prevenirea consumului de alcool de către tineri se poate face mai ales prin măsuri instructiv-educative cum ar fi : introducerea lecțiilor referitoare la alcoolism în programa școlară, furnizarea unor informații despre efectele consumului de alcool prin pliante, broșuri, organizarea unor prezentări, etc. și publicitate negativă a alcoolului.
Înițierea comportamentului de a consuma alcool se realizează prin învățare socială – copiii și adolescenții învață privind la cei maturi, că a consuma alcool este ceva plăcut, oamenii care beau sunt veseli, se simt bine.Alcoolul devine deci un risc major pentru că poate fi încurajat de anturaj și perceput ca o modalitate prin care pot să fie cosiderați maturi.Consumul de alcool devine deci un comportament format pe baza învățării sociale.
Învățarea socială a consumului de alcool presupune următoarele dimensiuni (Băban,2003) :
-învățarea acestui comportament se realizează prin observarea comportamentelor unor persoane importante pentru copil sau adolescent, cum ar fi membrii familiei, prieteni, celebrități;
– învățarea socială presupune și formarea unor atitudini pozitive față de efectele alcoolului; adolescenții învață că a consuma alcool face parte dintr-un proces natural în urma căruia devii mai „sociabil” și mai „matur”; adolescenții continuă să consume alcool mai ales datorită
– influenței grupului. În această etapă se consolidează comportamentul lor de consum de alcool. Ca și consecințe ale acestora, adolescenții tind să considere că relațiile sociale sunt facilitate și favorizate de acest comportament prin faptul că alcoolul îi determină să devină mai volubili și mai lipsiți de inhibiții.Un alt mecanism al consumului de alcool este utilizarea acestuia pentru rezolvarea situațiilor de criză pentru care tânărul nu și-a dezvoltat abilitățile necesare.
Există numeroase efecte ale consumului de alcool asupra tinerilor. Dintre
acestea amintim (Băban,2003):
-accidentele de circulație în care sunt implicați tinerii aflați sub influența băuturilor alcoolice.De aceea trebuie informați tinerii să nu conducă sub influența alcoolului, să refuze să intre într-o mașină a cărui conducător a consumat alcool și să insiste să conducă mașina cineva care nu a consumat alcool.
-consumul de alcool crește riscul de raporturi sexuale neprotejate.Consecințele pot fi uneori dezastruoase pentru că există riscul contaminării cu virusul HIV sau cu alte boli cu transmitere sexuală.De asemenea, apare și riscul apariției unei sarcini.
-consumul de alcool poate accentua comportamentele agresive.O persoană
care a consumat alcool poate să interpreteze greșit o remarcă sau un gest al interlocutorului ceea ce poate duce la agresiuni fizice.
Prevenirea consumului de alcool are ca și componente (Băban,2003) :
-informații privind consecințele sociale și de sănătate de scurtă și de lungă durată ale consumului de alcool;
– formarea unor valori și atitudini pozitive față de un stil de viață sănătos;
– discutarea și analizarea rolului influenței grupului, a familiei și a
mass-mediei în formarea și menținerea atitudinilor față de alcool;
– discutarea modului în care alcoolul poate diminua performanțele școlare,
profesionale;
– dezvoltarea deprinderilor de asertivitate și de a face față presiunii grupului;
– dezvoltarea abilităților de luare a deciziilor, de gândire critică și de management al stresului;
-desfășurarea activităților de recreere sănătoase, cum sunt sportul, muzica,
artele plastice, voluntariatul.
2.4.4.Anorexia si bulimia
Adolescenții adeseori experimentează noi idei alimentare – devenind vegetarieni, de exemplu, sau încercând dieta unei celebrități la modă. Faptul este cât se poate de puțin nociv și poate chiar să aducă beneficii, dacă adolescentul tău are o pasiune pentru alimentația sănătoasă. Pe de altă parte însă, unii tineri – în special, dar nu exclusiv, fetele – folosesc alimentele și alimentația pentru a înfrunta sentimente și emoții dificile pentru ei, în perioada de creștere. Poate că trec printr-o perioadă grea la școală sau în cadrul relației cu prietenii și familia. Tulburările de alimentație nu țin numai de scăderea în greutate, ci și de sentimente și de control.
Cele mai frecvente tulburări de alimentație sunt anorexia si bulimia. Anorexia a fost descrisa de Morton in 1689, iar bulimia a fost stabilita ca entitate nosologica de catre Russell, in 1979. Trasatura comuna a acestor tulburari este preocuparea excesiva pentru forma si greutatea corpului.
Anorexia se caracterizează prin înfometare autoimpusă și refuzul de a menține o greutate la valoarea minimă a normalului corespunzatoare vârstei și înălțimii, asociată cu o teamă intensă de a nu lua un greutate . Vârsta medie la debutul anorexiei este de 15 – 17 ani. Anorexia pe termen lung sau formele grave pot duce la înfometare, alterarea importantă a stării de sănătate și chiar la deces. Anorexia poate deveni o boala cronică, chiar dacă este posibilă recuperarea completa cu un tratament adecvat.
Cauzele anorexiei nu sunt pe deplin înțelese. Se poate dezvolta printr-o combinație de factori declanșatori: biologici, psihologici și sociali.Chiar dacă nu s-a demonstrat, persoanele cu anorexie prezintă un nivel crescut de serotonină, un neurotransmițător, care poate duce la apariția unor manifestări comportamentale anorexice ca și retragerea socială și reducerea apetitului alimentar. Nu este clar dacă cel mai mare nivel al serotoninei este prezent înainte sau după debutul înfometării. Anorexia adesea debutează cu începerea unei diete normale în scopul de a pierde câteva kilograme dar această dietă este depășită când persoana devine obsedată de dietă și își limiteaza aportul de alimente mai mult decât este sănătos. Cu timpul, persoana își restricționează cantitatea și tipurile de alimente. Restricția de alimente nu se limitează de obicei numai la dietă ci și la nevoia de a controla ceva în viață; aceste persoane găsind un sens al puterii când își controlează setea și foamea. Anorexicii devin retrași social și își pierd interesul pentru lumea din exterior. Pe măsură ce boala avansează, apar manifestări comportamentale iraționale, ca și:
-impunerea de reguli alimentare ;
-crearea de ritualuri alimentare :mestecarea alimentelor de cateva ori
-pierderea senzației de foame
-efectuarea de exerciții fizice în mod execesiv.
Debutul anorexiei la adolescenți poate fi brusc, deși au existat indicii ale prezenței unei tulburări alimentare, care însă nu au trecut neobservate: -tânărul nu reușește să se maturizeze din punct de vedere psihosocial, nu reușește să-și facă prieteni și se izolează. Nu face față așteptărilor părinților, este rănit de criticile acestora, crede că este prea gras / grasă și că trebuie să slăbească pentru a-i fi recunoscută valoarea. În ceea ce privește familia, adolescentul anorexic nediagnosticat este un copil model, care muncește foarte mult la școală și are note bune. Pentru familie, atitudinea compulsivă în legătură cu mâncarea și greutatea apare ca o schimbare bruscă. În stadiul inițial al anorexiei la adolescenți sunt deja prezente simptome fizice legate de greutatea corporală, restricții alimentare, întreruperea menstruației și abuzul de exerciții fizice. Adolescenții de obicei adoptă o conduită alimentară conform propriilor reguli, consumând doar anumite alimente în anumite ore. Sunt eliminate toate mâncărurile cu valoare energetică sau care conțin grăsimi și sare. În plus, tânărul poate folosi metode suplimentare pentru a elimina mâncarea consumată – voma autoindusă, laxative, diuretice. Episoadele de mâncat excesiv pot fi urmate de vărsături autoinduse, apoi de perioade de post negru. În faza initială a bolii semi-înfometarea nu afectează vizibil organismul, în afara scăderii în greutate. Este important ca familia să recunoască simptomele aceastei tulburări de alimentație încă din faza incipientă și să se adreseze medicilor. Eșuarea identificării afecțiunii sau a reușitei tratamentului în stadiul inițial duce la deteriorarea fizică și psihică.
În stadiul critic, adolescenții afectați de anorexia nervoasă sunt profund marcați psihic, percepția anormală a propriului corp și fobiile în legătură cu obezitatea fiind accentuate. Tânărul prezintă anomalii cardiace și electrolitice – semne care indică faptul că malnutriția le pune viața în pericol. Adolescenții cu această tulburare alimentară sunt apatici, însă devin brusc irascibili, datorită foamei. Sunt preocupați de planificarea unui meniu, gătesc pentru alții și sunt foarte preocupați de calorii și conținutul de grăsime, însă au "cunoștințe" și păreri eronate în legătură cu acestea. Simptomele anorexiei în stadiu avansat sunt:
– absența depozitelor adipoase.
– scăderea masei muculare.
– înfățișare scheletică.
-stări de leșin.
-amenoree sau întârzierea menarhei.
-aritmii cardiace.
-piele foarte uscată, colorarea pielii în gălbui.
– păr fără strălucire, casant, inclusiv alopecie.
– constipație.
– prezența firelor de par fine pe corp – lanugo.
– degradarea unghiilor.
-vârfurile degetelor și lobul urechii sunt albăstrui.
– senzații de căldură extremă sau de frig – corpul nu își poate regla temperatura.
– urinări nocturne frecvente.
– deces. Riscul de deces este determinat de durata și intensitatea malnutriției, pierderii în greutate și obiceiului de provocare a vărsăturilor.
În stadiul terminal extrem de auto-înfometare viața bolnavilor este puternic amenințată: dezechilibre electrolitice – deshidratare și edem, aritmii cardiace severe și diaree cu sângerări – indiciu al leziunilor intestinale. Adolescenții în acest stadiu necesită spitalizare și îngrijire medicală permanentă, urmată după vindecare de psihoterapie. Recuperarea durează mai multi ani. Cauzele anorexiei la adolescenți includ vârsta, maturizarea creierului, nivelul de stres și factorii familiali și sociali, însă mai mult de jumătate din cazurile de anorexie nervoasă sunt puse pe seama factorilor genetici. Adolescenții afectați de această boală sunt adesea perfecționiști și au așteptări nerealiste, ce duc la apariția stresului, scăderea stimei de sine, pierderea controlului și, în cele din urmă restrictionarea alimentației ca mijloc de a recăpăta controlul.
Toate persoanele care sufera de anorexie necesită tratament. Obiectivele tratamentului sunt de a restabili o greutate normală și un comportament alimentar adecvat și de a trata afecțiunile somatice și psihice asociate cu malnutriția, ca de exemplu osteporoza osteoporoza sau depresia. Corectarea percepțiilor, atitudinilor și comportamentelor anormale corelate cu tulburările de alimentare reprezintă o parte a tratamentului extins. Ideal, tratamentul este furnizat de către o echipă care cuprinde psihiatrul, medicul de familie și nutriționistul.
Bulimia constă în episoade repetate de consum alimentar excesiv urmate de comportamente compensatorii precum : vărsături autoprovocate, diete restrictive, abuz de laxative, diuretice sau exerciții fizice intense. Termenul de bulimie a fost introdus în DSM-III-R în 1987.
Adolescenții care suferă de bulimie au adesea o greutate foarte apropiată de cea normală, deși mănâncă cantități excesive de alimente. Pentru a elimina efectele supraalimentării, tânărul își induce stări de vomă sau își administrează laxative puternice. Adolescenții bulimici au deseori o imagine distorsionată despre propriul corp, însă își impun reduceri în greutate mai putin severe decât tinerii care suferă de anorexie. Bulimia apare deseori la adolescenții obezi sau după episoade de anorexie și de obicei în jurul vârstei de 18 – 20 ani.
Bulimia este de 2 tipuri: în primul caz adolescentul își provoacă stări de vomă, își administrează laxative, diuretice și clisme, iar în cel de-al doilea caz, dupa abuzul alimentar, tânărul urmează o dietă restrictivă sau face mișcare fizică în exces.
Diagnosticul de bulimie include episoade frecvente de mâncat necontrolat, compulsiv și haotic, urmate de inducerea frecventă a stărilor de vomă, consumul excesiv de diuretice și laxative, post, clisme sau / și diete restrictive. Cu timpul, stările de vomă devin un reflex automat. Pentru stabilirea diagnosticului, aceste episoade trebuie să se repete cel puțin de 2 ori pe săptămână, timp de 3 luni; adolescentul își evaluează în mod greșit forma corpului și greutatea.
Adolescenții care suferă de acest tip de tulburare alimentară au un nivel foarte scăzut al stimei de sine și se consideră urâți și grași. Adesea pacienții spun că mânancatul excesiv le "amorțesc" stările de depresie sau anxietate, însă aceste sentimente reapar și sunt urmate de un nou episod de mâncat compulsiv. Bulimicii mănâncă în secret, iar teama de a nu fi descoperiți duce la izolare socială.
Cauzele bulimiei la adolescenți sunt diverse, însă nu exacte. Există și o predispoziție genetică pentru această tulburare alimentară, însă factorii de mediu pot fi la fel de importanți în declanșarea bolii. Aceste cauze externe includ presiunea societății, atitudinea familiei sau influența media, bulimia fiind doar un simptom al stărilor psihice negative. Adolescenții sunt mai predispuși la apariția bulimiei deoarece se confruntă cel mai des cu scăderea stimei de sine și gânduri negative cu privire la propria imagine, grija pentru greutatea corporală, stări de depresie și sentimentul de vină pentru propriul comportament.
Simptomele bulimiei la adolescenți includ:
– buze crăpate
-eroziunea smalțului (provocată de acidul gastric)
– iritații în gât
– inflamația esofagului
– calusuri la nivelul mâinilor (datorită contactului cu dinții în timpul provocării vărsăturilor)
– inflamația glandelor salivare
– capilare sparte la nivelul fetei (cauzate de efortul în timpul vărsăturilor)
– sângerări rectale (provocate de laxative)
– fluctuații în greutatea corporală
– deshidratare
– afecțiuni renale
– rupturi în tractul gastrointestinal superior.
Adolescenții bulimici mănâncă ân secret, evită restaurantele sau întalnirile sociale la care se mănâncă, merge la baie imediat după masă, folosește pastile de slăbit, se teme tot timpul să nu fie gras, indiferent de greutatea corporală, vorbește tot timpul despre mâncare și greutate, urmează deseori diete stricte. Starea sa psihica este foarte schimbătoare, oscilând între extreme.
Datorită faptului că poate fi ascunsă mai usor, bulimia este considerată a fi o tulburare alimentară mai putin gravă decât anorexia. Efectele negative evidente apar mai târziu, însă 10% dintre pacienți mor de inaniție, atac de cord și alte afecțiuni medicale sau se sinucid .
Tratamentul bulimiei la adolescenți constă în psihoterapie și terapie nutrițională. Psihoterapia are rolul de a elibera adolescentul de sentimentul de vină, a-l ajuta să-și recapete respectul de sine și să facă față stărilor de anxietate. Totodată pacientul bulimic are nevoie de o reeducare nutrițională. Puteți ajuta tânărul să recapete un comportament alimentar adecvat în felul următor:
– porția la o masă trebuie să aibă dimensiuni medii;
– luați masa în familie și evitați locurile asociate cu mâncatul compulsiv – ex. locații fast-food;
– îndrumați-l pe tânăr să mănânce încet și să lase din mână furculița / lingura în timp ce mestecă;
– evitați întreruperile și distragerile în timpul mesei;
– planificați o activitate imediat după servirea mesei.
2.5.Tratamentul depresiei în adolescență
Dupǎ un întreg proces de definire, clasificare, diagnosticare și evaluare a acestui flagel social (depresia), oamenii de științǎ au descoperit diverse modalitǎți de ameliorare și/sau chiar vindecare ale indivizilor ce prezintǎ simptomele specifice depresiei.
Pe plan somatic, o modalitate de vindecare este tratamentul medicamentos bazat pe antidepresive. În trecut, electroșocul reprezenta instrumentul de bazǎ, însǎ acum el este utilizat doar pentru cazuri de depresie deosebit de grave, rezistente la antidepresori. Medicamentele folosite sunt împǎrțite în douǎ mari grupe: inhibitorii monoaminooxidazei și derivații triciclici. Inhibitorii monoaminooxidazei (IMAO) sunt eficienți, dar prezintǎ și dezavantaje: sunt dificil de administrat, necesitând o supraveghere deosebitǎ și asocierea lor cu alte medicamente poate fi extrem de periculoasǎ. Derivații triciclici sunt pe bazǎ de imipraminǎ utilizatǎ pentru prima datǎ de R. Kuhn în 1957. Clomipramina și amitriptilina, care pot fi administrate pe cale intravenoasǎ la începutul tratamentului au inaugurat o lungǎ serie de medicamente antidepresive care acționeazǎ în general prin inhibarea recaptǎrii neuromediatorilor intrasinaptici și fac sǎ vireze dispoziția depresivǎ dupǎ 12-15 zile de tratament. Activitatea lor paralizeazǎ net nervul vag și antreneazǎ fenomene secundare, uneori dezagreabile: uscǎciunea gurii, midriazǎ, cu dificultatea acomodǎrii vizuale, riscuri de creștere a tensiunii intraoculare sau provocarea unei retenții vezicale; tahicardie și tulburǎri tensionale în primele zile de prescripție. Provoacǎ o dezinhibare adesea mai precoce decât modificarea stǎrii timice, ceea ce poate facilita o trecere la actul suicidar. Din aceste motive este necesar ca asemenea tratamente sǎ se facǎ sub supravegherea constantǎ a anturajului și, în cazurile grave, cu risc de suicid, în mediul spitalicesc. Când bolnavul este anxios și siucidar, este necesar sǎ se asocieze medicamente sedative și anxiolitice (levopromazina sau benzodiazepine), suspectând totuși riscuri de dependențǎ. Trebuie de asemenea sǎ se prescrie corectori de hipotensiune (clorohidratul de heptaminol) și corectori de efecte anticolinergice (anetoltritiona, ezerina). Acest tratament va fi diminuat progresiv dupǎ virajul de dispoziție, prevenindu-se o posibilǎ recidivǎ a depresiei. Mulți specialiști îl prescriu luni în șir cu doze slabe asociind produse normotimice (litiu și valpromida) care s-au dovedit eficiente în prevenirea de noi accese.
Antidepresivele obisnuite nu sunt tolerate de catre adolescenti, din cauza reactiilor adverse ale acestor medicamente. Ceea ce se doreste este ca adolescentii care iau medicatie antidepresiva sa fie atent monitorizati, in special in primele saptamani de tratament. Efectele secundare posibile ale antidepresivelor sunt inrautatirea depresiei, gandire sau comportament suicidar, sau schimbari neobisnuite ale comportamentului, ca de exemplu insomnie, agitatie sau izolare sociala.
În afarǎ de tratamentul medicamentos, necesare și utile sunt psihoterapiile. Una dintre acestea este terapia cognitiv-comportamentalǎ care a fost dezvoltatǎ de Beck, psihanalist ca formație, care a cercetat îndeosebi depresia și a descoperit o serie de factori care nu aveau legătură cu psihanaliza și tehnicile ei, ci cu un anumit tip de gândire a pacientului. Schimbând gândurile pacientului, se constată o ameliorare afectivă și comportamentală.
Ideea fundamentală este aceea că starea psihică și gândurile pot forma un cerc vicios. De exemplu în cadrul depresiei deprimarea conduce la gânduri sumbre și la amintiri. Aceste gânduri triste fac individul să se simtă deprimat (psihic), iar această deprimare face ca gândurile sale să fie chiar mai sumbre. Terapia cognitiv-comportamentală abordează acest cerc vicios analizând gândurile. În terapia cognitivă metodele sunt de a:
– clarifica exact care este gândul (nu îl lasă să fie doar o convingere vagă);
– caută dovezi pentru și împotriva afirmației din cadrul gândului;
– caută alte perspective;
– trage o concluzie.
Terapia cognitivă a lui A.T. Beck își are izvorul în terapia depresiei, dar ea trebuie înțeleasă mai întâi printr-o suită de alte tulburări psihice și pleacă de la sisteme de evaluare negativă bazate pe diferite erori de apreciere.
Întrucât aceste sisteme sunt mai mult iraționale, sunt supuse la trei analize:
– logică
-empirică
-pragmatică
Aceste analize sunt urmate de o terapie combinată.Într-o primă fază de terapie cognitivă-comportamentală se exersează mobilizarea activității și se încearcă a stăpâni unele sarcini. Cât timp terapeutul le precizează limitele, el explică „gândurile automate” ca de exemplu acelea care presupun că individul aflat la terapie se simte lipsit de valoare. Obiectivul fazei terapiei cognitive este o reatribuire, evaluarea pozitivă a triadei: viitor, mediu, propria persoană.
„Explicația modelului cognitiv furnizează o bază pentru tehnicile de utilizat, dar subliniază îndeosebi necesitatea unei colaborări, între terapeut și client.” (A. Beck, apud V. Perciun, 2001, p. 33).
Această terapie, în mod concret, conține două dimensiuni aplicative: terapii cognitiv-comporatamentale și terapii rațional-emotive . Terapia cognitiv-comportamentală se centrează pe problemele prezente, fără a respinge trecutul însă, în concepția ei, problemele psihice apar în mare măsură datorită unor distorsiuni ale realității și a unor modalități ilogice de gândire. Acestea, la rândul lor, au la bază presupuneri si premise eronate, învățate și ele pe parcursul dezvoltării pacientului.Terapeutul ajută clientul să-și clarifice distorsiunile din gândire și să învețe modalități mai realiste și mai raționale pentru trăirile sale. Modalitatea de depășire a acestor situații constă în a-și corecta interpretările greșite fie prin recunoașterea raționamentului său eronat, fie prin acumularea de noi informații despre respectiva situație, care pot adera mai mult la realitate și la logică, fiind astfel mai ușor acceptate. Chiar în viața curentă acceptăm ușor, necritic gânduri automate care provoacă boală dacă găsesc un teren prielnic.
Clientul înțelege mai ușor cum boala sa este legată de învățarea anterioară și că se poate corecta, că stă în forța sa să-și modifice concepțiile greșite. Începem să ne formăm sistemul de convingeri încă din copilărie. Acestea se lovesc de diverse situații în funcție de care situația este acceptată sau respinsă. Prin convingerile pe care și le formează, omul filtrează realitatea de zi cu zi. Ele nu lasă să treacă prin filtru decât acele lucruri care se potrivesc cu convingerile sale.Problemele psihice pot apărea din cauza unor procese obișnuite: învățarea greșită, deducție incorectă, o discriminare inadecvată între realitate și imaginație etc. Prin corectarea acestor concepții greșite, prin învățarea modalităților adaptative, prin discriminări corespunzătoare și prin antrenament, clientul își depășește dificultățile psihice.
Modelul ABC elaborat de Beck este o strategie folosită în terapia cognitiv-comportamentală pentru a-l învăța pe client care este relația între gânduri, emoții și comportament:
A (activating events-eveniment activator)poate fi de tip situație externă (eveniment de viață) sau internă / subiectivă (emoții, comportamente, aspecte biologice , psihofiziologice);
B (beliefs)-cognițiile persoanei, sistemul de credințe iraționale, ce se interpun între evenimentul activator și consecințele activ emoționale. Cognițiile persoanei nu sunt doar declanșate de evenimentul activator, ci ele mediază modul de percepere și reprezentare a acestora în mintea noastră;
C (consequences)-consecințele procesării cognitive; sistemele de credințe iraționale sunt răspunsurile interne la evenimente și dau naștere gândurilor sentimentelor, comportamentelor pesimiste;
D -modificarea credințelor: terapeutul îl ajută pe pacient să își modifice sistemul de credințe iraționale;
E (effective)-rezultatul:punerea la punct a unei concepții mai raționale despre lume.
Terapia cognitiv-comportamentală este destinată să trateze simptome precum: depresia, anxietatea, fobiile, obsesiile, tulburările de alimentație și sexuale.Aceasta este mai eficenta când se asociazǎ cu terapiile sugestive: relaxare, hipnozǎ, antrenament mintal.
CAPITOLUL 3:Metodologia cercetării
3.1.Stabilirea temei
Adolescența este perioada adecvată cercetării diferențelor de gen în stările depresive, aceasta fiind vîrsta intensificării simptomelor depresive, vîrsta emergenței diferențelor de gen în depresie și vîrsta intensificării procesului de identificare cu rolul de gen.
Divergența dintre importanța definirii specificului diferențelor de gen în stările depresive în țara noastră, pe de o parte, și tratarea contradictorie și echivocă a acestei probleme în literatura de specialitate, pe de altă parte, determină actualitatea temei și generează problema cercetării: identificarea specificului diferențelor de gen în stările depresive la adolescenți.
3.2.Obiectivele și ipotezele lucrării
Obiectivul lucrării de față îl constituie complexitatea și specificul diferențelor de gen în stările depresive la adolescenți și delimitarea factorilor psihosociali ce determină vulnerabilitatea pentru depresie specifică fiecărui sex la vîrsta adolescentină și definirea vulnerabilității feminine și a vulnerabilității masculine pentru depresie la această vîrstă.
Ipotezele:
1. Diferențele de gen în stările depresive la adolescenți prezintă o preponderență feminină.
2. Subiecții de gen masculin prezintă atitudine refractară față de solicitarea asistenței psihologice în comparație cu subiecții de gen feminin.
3.3.Lotul de subiecți
Eșantionul va fi format din 60 de adolescenți elevi ai Liceului Toma N.Socolescu din Ploiești, 30 dintre aceștia de sex masulin si 30 de sex feminin cu vârste cuprinse între 15-18 ani. Întregul eșantion de adolescenți este constituit pe baza de voluntariat . Subiecții au fost supuși unei faze de testare în care le-au fost aplicate următoarele instrumente: Chestionarul pentru depresie Beck (varianta scurtă), Chestionarul pentru depresie Hamilton și un scurt interviu referitor la atitudinea lor fata de solicitarea seviciului psihologic.
3.4.Instrumente utilizate
3.4.1.Chestionarul de depresie Beck (21 itemi)
Domeniul de aplicare : Pentru autori, nota globală a acestui chestionar indică profunzimea subiectivă a depresiei care dă o estimare cantitativă a intensității simptomatologiei subiective a depresiei .
Utilizare / aplicare: Se cere subiectului să completeze chestionarul încercuind numărul ce corespunde propoziției alese . El poate încercui într-o serie mai multe numere , dacă acele propoziții sunt în acord cu ceea ce simte (îi convin).
Autor : A. T. BECK & Colab, pentru autori, nota globală a acestui chestionar indică „profunzimea subiectivă a depresiei”, care dă o estimare cantitativă a intensității simptomatologiei subiective a depresiei.
Itemii sunt grupați în jurul a trei factori: subapreciere, alterarea imaginii de sine; pesimism-ideație suicidară; scăderea vitalității. Proprietățile psihometrice ale B.D.I. au fost găsite ca fiind valide pentru studenți, consistența internă este α=.82
Se cere subiectului să completeze chestionarul, încercuind numărul care corespunde propoziției alese. El poate încercui într-o serie mai multe numere, dacă acele propoziții sunt în acord cu ceea ce simte.
Beck, propunea ca scorurile mai mici de 10 (respectiv 9) ca indicator al disforiei; între 10 și 18 indicând depresie ușoara; 19-29 depresie moderată spre severă; 30-63 puncte indicator al depresiei severe.
Scorurile variază între 0 și 63, ceea ce permite încadrarea subiectului în una din categoriile prezentate anterior. Sarcina subiectului era de a încercui una din categoriile prezentate anterior. Sarcina subiectului era de a încercui una din cele 4 variante. (0, 1, 2, 3) sau mai multe care corespund cu ceea ce simte.
Cotarea:
Aceleași reguli ca la forma scurtă. Pentru fiecare item încercuit se ia valoarea din dreptul său . La sfârșit se adună toate valorile obținute și se caută semnificația lor în tabel:
Date normative :
Media unui lot de 79 subiecți depresivi = 27,01
Raportarea valorilor date de A.T. Beck în funcție de severitatea depresiei , analizată d.p.d.v. clinic psihiatric :
Interval : 0 – 63
Validare :
Studiul Francez a fost realizat pe 79 bolnavi deprimați (nu e dată nici o altă precizare din partea autorilor ). Cum scorurile depresiei de involuție erau ușor superioare celor pentru depresia psihogenă , diferențele în grupul studiat nu sunt semnificative .
3.4.2.Scala de depresie Hamilton
Starea depresivă (tristețe, deznădejde, lipsă de interes)
0 – lipsește
1 – pesimism, tristețe, deznădejde
2 – Accese de plâns ocazionale
3 – accese de plâns frecvente
4 – pacientul dezvoltă aceste stări numai în timpul comunicării (verbale și non-verbale)
Sentimente de vinovăție
0 – lipsesc
1 – autoreproș, are acea senzație că a dezamăgit anumite persoane
2 – idei de vină sau meditație asupra greșelilor din trecut sau a acțiunilor imorale
3 – boala actuală este pedeapsa
4 – aude voci acuzatoare sau denunțăoare sau / și are halucinații vizuale înspăimântătoare. Iluzii de vină.
Ideea de “suicid”
1 – lipsește
2 – simte că viața nu trebuie trăită
3 – își dorește să fie mort sau orice gând despre o posibilă idee de suicid
4 – tentative de suicid
Insomnie (seara devreme)
0 – nu există nici o dificultate de a adormi
1 – se plânge de dificultăți de a adormi
2 – se plânge de dificultăți de a adormi în timpul nopții
Insomnie (mijlocul nopții)
0 – nu există dificultăți de a adormi
1 – pacientul se plânge de neliniște și de deranj în timpul nopții
2 – plimbări în timpul nopții (fiecare sculare din pat primește 2 puncte, în afară de satisfacerea nevoilor organice)
Insomnie (dimineața)
0 – nu există dificultăți
1 – se trezește dimineața devreme, dar se culcă la loc
2 – nu mai poate dormi odată sculat din pat
Muncă și activități
0 – nu există dificultăți
1 – sentimente și gânduri de incapacitate asociate cu activități ca: munca și hobby-uri
2 – pierderea interesului în activități (munca și hobby-uri) declarate de pacient sau observate indirect prin: neatenție, indecizie (pacientul simte că trebuie să se apuce de o activitate / muncă)
3 – scădere a timpului actual folosit pentru activități sau scădere a productivității în muncă (în cazul spitalizării, acest scor se acordă dacă pacientul își petrece mai puțin de 3 ore/zi în activități – munca în interiorul spitalului sau hobby-uri, fără să desfășoare munca de gardă)
4 – oprirea din muncă datorită bolii în curs (în cazul spitalizării, acest scor se acordă dacă pacientul nu se angajează în nici o activitate în afara de munca de gardă sau pacientul nu reușește să desfășoare munca de gardă neasistat)
Retardare (scădere a ritmului ideativ și a ritmului vorbirii, afectarea abilității de concentrare, activitate motorie scăzută)
0 – ritm de vorbire și ideativ normal
1 – o ușoară încetinire în timpul interviului
2 – încetinire evidentă în timpul interviului
3 – interviu dificil
4 – interviu imposibil
Agitație
0 – nu există
1 – lipsa de nervozitate
2 – se joacă cu mâinile, părul, neliniște evidentă
3 – se mișcă mereu, nu poate sta liniștit
4 – își frânge mâinile, își mănâncă unghiile, se trage de păr, este grabit
Ancietate la nivel psihic (psihic anxios)
tensiune și iritabilitate subiectivă, pierderea concentrării
manifestă îngrijorare în probleme minore
teamă
frica exprimată fără a fi întrebat
sentiment de panică
sentiment de nerăbdare
0 – lipsesc
1 – slabe
2 – moderate
3 – severe
4 – reduc pacientul la neputință
Anxietate la nivel somatic: simptome patologice ce însoțesc anxietatea cum ar fi: la nivel gastro-intestinal: gura uscată, indigestie, diaree, crampe, stare de vomă; la nivel cardio-vascular: palpitații, dureri de cap; la nivel respirator: hiperventilație, oftături, suspine, frecvența urinării, transpirații, amețeli, vedere încețoșată, țiuit în urechi
0 – lipsesc
1 – slabe
2 – moderate
3 – severe
4 – reduc pacientul la neputință
Simptome somatice: gastro-intestinale
0 – nu apar
1 – pierderea apetitului dar mănâncă fără insistența personalului
2 – dificultăți în hrănire fără îndemnurile personalului
Simptome somatice generale
0 – nu apar
1 – senzție de greutate în membre, spate sau cap, dureri de spate, de cap, musculare, pierderea energiei
2 – orice simptom evident primește acest scor
Simptome genitale: pierderea libidoului, tulburări de menstruație
0 – nu apar
1 – slabe
2 – severe
Hipocondrie
0 – lipsește
1 – se retrage (fizic) de la sine
2 – preocupare pentru starea de sănătate
3 – convingerea puternică a existenței unei boli fizice
4 – iluzii hipocondriace
Pierderea greutății
0 – nici o pierdere în greutate
1 – pierdere probabilă de greutate asociată bolii prezente
2 – pierdere sigură de greutate (părerea pacientului)
Autoanaliă:
0 – conștientizează starea depresivă și boala
1 – conștientizează boala, dar o atribuie mânărurilor proaste, suprasolicitării, nevoii de odihnă etc.
2 – neagă că ar fi bolnav
Interpretarea reazultatelor:
0-7:depresie normală
8-17:depresie slabă
18-25:depresie moderată
peste 26 depresie severă
3.5.Rezultatele cercetării
Din numărul total de subiecți de gen feminin (n=30) 52% au manifestat simptomatologie depresivă, din numărul total de subiecți de sex masculin(n=30) doar 48% au manifestat simptomatologie depresivă. Astfel în urma comparării rezultatelor au fost atestate diferențe de gen în tendințele depresive la adolescenți.
Figură 1:Diferențe de gen în tendințe depresive
Pentru o analiză mai aprofundată a diferențelor de gen referitoare la stările depresive, am comparat subiecții de sex feminin și subiecții de sex masculin în funcție de patru nivele de intensitate a depresiei (conform Scalei de Depresie Hamiltom): depresie normala, depresie slaba, depresie moderata si depresie severa.Din numărul total de subiecți de sex feminin (n=30) incluși în cercetare,52 % au prezentat simptomatologie depresivă, dintre care 3.2%-depresie severa,10.6%-depresie moderata ,26.3%-depresie slaba si 11.9%-depresie normala.
Din numărul total de subiecti de gen masculin (n=30), 48% au raportat simptomatologie depresiva,dintre care 2.3%-depresie severa,9.7%-depresie moderata,25.7%-depresie slaba si 10.3% depresie normala.(tabelul 1)
Frecvențele relative, în funcție de sex, ale variabilei “depresie” pentru întregul
Esantion n=60
Tabelul 1
În contextul problematicii exteriorizării simptomelor depresive și atitudinii față de căutarea suportului social sunt edificatoare și răspunsurile subiecților la întrebările ce scot în evidență atitudinea lor față de asistența psihologică.Subiectii de gen feminin s-au aratat a fi mult mai refractari fata de solicitarea suportului psihologic in comparatie cu subiectii de gen masculin.(tabelul 2)
Diferențele de gen în atitudinea adolescenților față de apelarea la serviciul
Psihologic
Tabelul 2
CONCLUZII:
În urma realizării experimentului s-au conturat urmatoarele concluzii:
Majoritatea adolescenților de ambele sexe prezintă simptomatologie depresivă slabă, normală sau moderată, doar 3.2% din subiecții de gen feminin și 2.3% din subiecții de gen masculin prezintă depresie severă.
Diferențele de gen se manifestă atît în tendințele depresive (incidența stărilor depresive), cît și în ceea ce ține de intensitatea stărilor depresive (preponderența subiecților de sex feminin în cazul simptomatologiei severe și moderate).
Subiectii de sex feminin sunt mult mai refractari în ceea ce privește solicitarea asistentei psihologice.
BIBLIOGRAFIE
1.Abraham P.l, Roncov A. L., Cărăușu C. (2004). Drogurile: aspecte
juridice și psihosociale, Timișoara : Editura Mirton
2.Abramson, L., Alloy, L., and Metalsky, G. (1988). The cognitive diathesis-stress theories of depression: Toward an adequate evaluation of the theories validities. In Alloy, L.B., Cognitive processes in depression. New York> Guilford Press
3.Abramson, L.Y., Seligman, M.E.P., and Teasdale, J.D. (1978) Learned helplessness in humans: Critique and reformulation. Journal of Abnormal Psychology.
4.Allport, G. W. (1991) Structura și dezvoltarea personalității (trad.), Editura Didactică și Pedagogică, București.
5.Banciu D., Rădulescu S., Voicu M. (1987). Adolescenții și familia
Socializare morală și integrare socială, București : Editura Științifică și Enciclopedică
6.Bandiu,A Dan,Radulescu Sorin M., Voicu Marin-2000,Adolescentii si familia,Bucuresti,Editura Stiintifica si Enciclopedica,pag 39).
7.Barnett, A.P., and Gotlib, H.I. (1988). Psychosocial Functioning and Depression; Distinguishing Among Antecedents, Concomitans, and Consequences. Psychological Bulletin, Vol. 104, No. 1,
8.Băban A. (2003). Consiliere educațională.Ghid metodologic pentru orele de dirigenție și consiliere, Cluj-Napoca : Psychological network
9.Bejat,M.,Talent,inteligenta si creativitate,Bucuresti,Ed.Stiintifica,1971
10.Chelcea, S. (1998) Dicționar de psihosociologie, Editura Institutului Național de Informație, București.
11.Coopersmith, S. (1984) Inventaire d’estime de soi. Manuel, Édition du Centre de PsychologieAppliquée, Paris.
12. Cosmovici A. (1996). Psihologie generală, Iași :Editura Polirom
13..Crăciun, A. (1998) Stima de sine – vector al schimbărilor adaptative. În Anuarul Universității ,,Petre Andrei”. Tom VIII – Științe Socio-Umane, Fundația Academică ”Petre Andrei”, Iași.
14. Degi L. Csaba (2004). Evoluția consumului de droguri între 1995 și 2002 în România, Calitatea vieții, XV, nr. 1–2, 2004.
15.Doise, W., Deschamps, J.C. și Mugny, J.C., (1999) Psihologie sociala experimentalǎ, Editura Polirom, Iași
16.Edwards G. (2006) . Drogurile – o tentație ucigașă, Pitești : Editura
Paralela 45
17. Ferreol G. (coord.) (2000). Adolescenții și toxicomania, Iași : Editura
Polirom
18.Germain Duclos,Laporte Dnielle,Ross Jaques-2006,Increderea in sine a adolescentului,Editura House of Guidespag
19. Krâsiko, V., G., (2007) Psihologia socială, Editura EuroPress Group, București,
20.Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale.Ediția a
patra.Text revizuit (DSM – IV – TR™ ) , București : Asociația Psihiatrilor liberi din
România
21. Munteanu, A. (1998) Psihologia copilului și adolescentului, Editura Augusta, Timișoara.
22.Peterson, C., and Seligman, M.E.P. (1984). Causal explanations as risk factor for depression: Theory and evidence. Psychological Review.
23.Peterson, C., and Villanova, P. (1988). An Expanded Attributional Style Questonnaire. Journal of Abnormal Psychology, 97Seligman, M.E.P. (1975). Helplessness: On depression, development, and death. San Francisco:Freeman.
24.Romila, A., (2000), Diagnostic and statistical manual of mental disorders fourth edition text revision, Editura American Psychiatric Association, Washington D.C. și Londra, Anglia.
25..Sandu Florin, “Stop drogurilor”, Editura, Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, , 2002
26. Seligman, M.E.P. (1967). Helplessness. W.H. Freedman and Company, New York
27.Seligman, M.E.P., Abramson, L.Y., Semmel, A., and von Baeyer, C. (1979).
Depressive Attributional Style. Journal of Abnormal Psychology, Vol. 88, No.
28..Sillamy, N. (1996) Dictionar de psihologie (trad.), Editura Univers Enciclopedic, București.
29.Șchiopu, U., Verza, E. (1989) Adolescenț, personalitate și limbaj, Editura Albatros, București.
30.Șchiopu, U., Verza, E. (1997) Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, Editura Didactică și Pedagogică, București.
31..Șchiopu, U. (coord.) (1997) Dicționar de psihologie, Editura Babel, București.
ANEXE
Anexa nr. 1
CHESTIONARUL BECK
Chestionarul cuprinde 21 întrebări care vizează aspecte importante din viața adolescentului și sondează starea de oboseală fizică și psihică, frecvența oboselii, cauzele oboselii și consecințele asupra sănătății fizice și psihice, forme de manifestare ale depresiei.
1. 0. Nu sunt trist.
1.Sunt trist sau am o dispoziție apăsătoare. 2. Sunt trist tot timpul si nu pot scapa de tristete.
3. Sunt atat de trist si nefericit incit nu mai pot suporta.
2. 0. Viitorul nu mă sperie în mod deosebit.
1. Viitorul mă sperie.
2a. Simt ca nu pot să aștept nimic de la viitor.
2b. Cred că viitorul meu este fără speranță și că situația mea nu se poate schimba.
3. 0. Nu simt că aș fi eșuat.
1. Am impresia că am mai multe nereușite decât alții.
2a. Am impresia că am mai acumulat foarte puține lucruri valabile/având o oarecare semnificație
2b. Făcând un bilanț al vieții mele, îmi văd șirul eșecurilor.
4. Ca om consider că am eșuat total.
4. 0. Lucrurile mă mulțumesc la fel de mult ca altădată.
1a. Sunt nemulțumit cea mai mare parte din timp.
1b. Nu știu să profit în mod adecvat de circumstanțe.
2. Ca să fiu sincer, nimic nu mă mai mulțumește.
3. Sunt nemulțumit sau indiferent față de toate.
5. 0. Nu mă învinovățesc în mod deosebit.
1.Mă simt rău sau indignat o buna parte din timp.
2a. Mă simt vinovat.
2b. Aproape întotdeauna mă învinovățesc pentru ceva.
3. Tot timpul mă învinovățesc și am impresia ca nimic nu merge.
6. 0. Nu mă simt vinovat în mod deosebit.
1. Simt că poate am meritat o pedeapsă.
2. Simt că mi-am meritat pedeapsa.
3. Aș vrea să fiu pedepsit.
7. 0. Nu m-am dezamăgit pe mine însumi.
1a. Sunt dezamăgit de mine.
1b. Nu mă plac (nu mă iubesc).
2. Propria persoană mă dezgustă.
3. Mă urăsc.
8. 0. Nu simt că aș fi mai rău decât oricare altul.
1. Mă judec pentru greșelile și slăbiciunile mele.
2a. Întotdeauna mă acuz pentru greșelile mele.
3. Mă acuz pentru toate relele care s-au întâmplat. (am sentimentul de a fi comis foarte multe fapte grave)
9. 0. Nici nu mă gândesc să-mi fac vreun rău.
1. Mă gândesc câteodată la sinucidere, dar nu pot să o fac.
2a. Cred că moartea mă va elibera.
2b. Am planuri precise pentru a mă sinucide.
3. Am impresia că familia mea va fi liberă dacă eu voi fi mort.
10. 0. Nu plâng mai mult decât de obicei.
1. În ultimul timp plâng, mai mult decât de obicei.
2. În ultimul timp plâng, tot timpul.
3. Cândva, puteam să plâng, dar acum nu mai pot, nici dacă aș vrea.
11. 0. Nu sunt mai irascibil decât de obicei.
1. Nu mă supăr mai repede sau nu devin iritat mai repede decât de obicei.
2. În ultimul timp, sunt mereu iritat.
12. 0. Interesul meu față de alții nu a scăzut.
1. Acum ceilalți mă interesează mai puțin decât înainte.
2. Interesul meu față de ceilalți a scăzut simțitor.
3. Mi-am pierdut tot interesul față de ceilalți și ei îmi sunt total indiferenți.
13. 0. Mă decid la fel de repede ca altădată.
1. În ultimul timp îmi amân deciziile.
2. Față de altădată, mă decid foarte greu.
3. Nu mai pot lua decizii în nimic.
14. 0. Nu cred că arăt mai rău decât înainte.
1. Mă tem că arăt bătrân sau urât.
2. Simt că m-am schimbat în rău și sunt mai puțin atrăgător.
3. Cred că sunt urât.
15. 0. Lucrez la fel de bine ca și altădată.
1a. Este un efort deosebit pentru mine să mă apuc de ceva.
1b. Nu mai lucrez la fel de bine ca altădată.
2. Este un efort foarte mare pentru mine să fac orice.
3. Nu mă simt în stare să fac nimic.
16. 0. Dorm la fel de bine ca altădată.
1. Nu dorm la fel d ebine ca altădată (dimineața mă trezesc mai obosit decât altădată).
2. Mă trezesc cu 2-3 ore mai repede decăt de obicei și readorm greu.
3. Ma trezesc cu mai multe ore mai repede decăt de obicei și nu mai pot să readorm.
17. 0. Nu obosesc mai repede ca înainte.
1. Obsesc mai repede decât înainte.
2. Aproape orice fac, mă obosește.
3. Sunt mult prea obosit ca să mai fac ceva.
18. 0. Mănânc la fel de bine ca înainte.
1. Nu mai am așa poftă de mâncare ca înainte.
2. În ultimul timp, mi-a scăzut simțitor pofta de mâncare.
3. Nu mai am deloc poftă de mâncare.
19. 0. Nu am slăbit mai mult decăt altădată.
1. Am slăbit mai mult de 2 kg în ultimele 2 luni.
2. Am slăbit mai mult de 4-5 kg în ultimele 2 luni.
3.Am slăbit mai mult de 7-8 kg în ultimele 2 luni
20. 0. Nu mă preocupă sănătatea mai mult decât de obicei.
1. Mă îngrijorez din cauza problemelor cu stomacul sau a durerilor.
2. Sunt foarte îngrijorat din cauza durerilor mele medicale și mi-e foarte greu să mă gândesc la altceva.
3. Sunt atât de îngrijorat de problemele mele medicale încât nu mă pot gândi la nimic altceva.
21. 0. Nu am observat nici o schimbare importantă în ceea ce privește apetitul meu sexual.
1. Sexul mă preocupă mai mult decât înainte.
2.În ultimul timp sexul mă preocupă mai puțin decât înainte.
3. Mi-am pierdut cu totul apetitul sexual.
Anexa nr 2
Scala de evaluare a depresiei a lui Hamilton
Citiți cu atenție următoarele afirmații și alegeți doar un răspuns, care vi se potrivește la momentul actual:
Dispoziție anxioasă: – îngrijorare 1
– anticiparea răului 2
– înspăimântat 3
– înfricoșat 4
Tensiune: – senzație de tensiune 1
– încordare 2
– fatigabilitate 3
– nerelaxat, tremor, plâns tacil 4
Fobii: – întuneric 1
– oameni străini 2
– de a fi singur 3
– animale, trafic, aglomerație 4
Insomnie – dificultăți de adormire 1
– somn fragmentat 2
– somn neodihnitor 3
– fatigabilitate matinală, coșmaruri 4
Funcții intelectuale: – atenție bună 1
– ușoară hipoprosexie 2
– memorie bună 3
– hipomnezie 4
Depresie: – pierderea interesului și
a plăcerii pt. activitate 1
– depresie 2
– insomnie de trezire 3
– oscilații diurne 4
Simptome somatice: – dureri, crispare, rigiditate 1
(musculare) – mioclonii 2
– voce instabilă 3
– creșterea tonusului muscular 4
Simptome somatice: – țiut 1
(senzoriale) – vedere tulbure 2
– valuri de căldură și frig 3
– senzație de slăbiciune 4
Simptome – tahicardie, palpitații 1
cardio-vasculare: – dureri în piept, aritmii 2
– pulsații ale vaselor 3
– senzație de leșin 4
Simptome respiratorii: – presiune sau constricție în piept 1
– senzație de ștrangulare, nod în gât 2
– dispnee 3
– oftat 4
Simptome – dificultăți de înghițire 1
gastrointestinale: – dureri abdominale 2
– senzație de arsură 3
– greață, vomă 4
Simptome genito-urinare: – micțiuni frecvente 1
– amenoree, menoragii 2
– frigiditate, impotență 3
– pierderea libidoului 4
Simptome autonome: – gura uscată, palpare, eritem 1
– transpirații, amețeli 2
– cefalee de tensiune 3
– înghițit frecvent 4
Comportament – agitat, neliniștit 1
examinare – mișcări stereotipe 2
– tremor al mâinilor 3
– facies încordat, încruntat 4
Anexa nr.3
Interviu
. Considerați că este necesară și benefică adresarea la psiholog atunci cînd sînteți în situații de stres sau deprimat?
În caz de stres sau depresie ați apela la serviciile psihologului?
I-ați putea vorbi specialistului despre problemele dvs.?
Cînd sînteți deprimat sau stresat, împărtășiți cuiva(părinților, profesorilor, prietenilor, psihologului, altcuiva)gîndurile și sentimentele dvs.?
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Depresia la Adolescenti (ID: 164225)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.