Deprecierea Activelor

1. Aspecte generale privind standardul IAS 36

2. Identificarea pierderilor de valoare

3. Testul de depreciere

4. Contabilizarea deprecierii

5. Aprofundări și studii de caz

5.1 Reguli referitoare la măsurarea valorii recuperabile

5.1.1 Valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare

5.1.2 Valoarea de utilitate

5.2 Contabilizarea și evaluarea pierderilor de valoare ale unui activ izolat

5.3 Unitățile generatoare de trezorerie, fondul comercial și activele suport

5.4 Reluarea (diminuarea) unei pierderi de valoare

6.Consecințele aplicării standardului IAS 36 asupra situațiilor financiare

7.Revizurea standardului IAS 36, consecință a procesului de convergență între referențialul internațional și cel american

În loc de încheiere

Bibliografie

1. Aspecte generale privind standardul IAS 36

O multitudine de factori endogeni și exogeni face necesara cunoșterea de catre profesioniștii contabili a Standardelor Internaționale de Raportare Financiară (IFRS), într-o lume a globalizării si mondializări; ca angajați sau liber profesioniști, aceștia trebuie să sprijine managementul întreprinderilor în elaborarea unor politici contabile care să facă din contabilitate un element esential al conduceri.

Standardul IAS 36 tratează deprecierea activelor, cu excepția celor care sunt analizate de alte standarde (stocurile, contractele de construcții, impozitele, instrumentele financiare, imobilele de plasament, activele biologice, precum și activele definite și tratate în standardele de raportare financiară IFRS 4 și IFRS 5. Norma IAS 36 „Deprecierea activelor” nu se aplica acelor active pentru care exista norme in care este tratata si problema deprecieri lor. El inlocuieste cerintele pentru stabilirea caracterului de recuperabilitate al unui activ si pentru recunoasterea pierderilor din depreciere.

Intreprinderea dobândeste si utilizează active cu speranța obțineri de avantaje economice viitoare. Evaluarea initială a acestor avantaje se face de cele mai multe ori la un cost de achiziție sau la un cost de producție. Unele active ( de exemplu, stocurile) isi consuma avantajele dintr-o data, valoarea lor fiind trecută pe cheltuieli, in timp ce altele, precum imobilizările necorporale si corporale, îsi consumă avantajele economice treptat iar acest consum este reflectat in contabilitate prin cheltuieli cu amortizarea.

La un moment dat, putem constata ca avantajele economice asociate unui activ sunt substanțial mai mici decat cele estimate inițial. In această situație, întreprinderea nu mai poate reflecta in bilanț activul respectiv la valoarea contabilă neta, ci va trebui să țina seama de pierderea de valoare.

2. Identificarea pierderilor de valoare

Cazul general. IAS 36 solicită un test de depreciere sistematică. Un atare test trebuie să fie realizat dacă, și numai dacă, există indicii interne și/sau externe de pierdere de valoare a activelor, ceea ce entitatea trebuie să determine la fiecare închidere de exercițiu.

Indicii externe: declinul în valoarea de piață a activului; schimbări nefavorabile în mediul tehnologic, economic, juridic sau de piață al activelor; creșterea ratelor de actualizare utilizate; valoarea contabilă a activului net al entității, valoare care depășește capitalizarea sa bursieră etc.

Exemplu:

Intreprinderea Alfa deține la 31.12.N un echipament tehnologic achiziționat în exercițiul N-3 si pe care urmăreste să-l înlocuiasca în N+2 prin vânzare. Piața activă a acestor echipamente este afectată de o perioadă de recesiune, efectul fiind diminuarea semnificativă a prețurilor. Recesiunea prezintă un indiciu că, in situațiile financiare ale întreprinderii, valoarea netă contabilă a echipamentului ar putea fi mai mare decât valoarea recuperabilă a acestuia. Sau;

Intreprinderea deține un echipament tehnologic dat in funcțiune cu 10 ani in urmă. La acea dată se estimase o durată de utilizare de 20 de ani. Progresul tehnologic a dus la situația în care echipamentul respectiv aproape că nu se mai fabrica pe piață, aparând noi generații mult mai performante care duc la economii de costuri. Cele mai multe dintre firme concurente utilizează deja noile tehnologii. Există deci suficiente indicii că echipamentul întreprinderii s-ar fi putut deprecia.

Indicii interne: uzura morală și degradarea fizică a activului; performanța economică a unui activ mai puțin bună decât ce așteptată, în conformitate cu raportarea (reporting) internă; schimbările în utilizarea activului etc.

Exemplu privind existența uzurii morale sau fizice a activului:

Intreprinderea Alfa utilizează în procesul de producție echipamente tehnologice achiziționate in urmă cu 5 ani. Politica societatii este aceea de a le amortiza din momentul punerii lor in funcțiune. In urma inventarierii se constată că 3 dintre echipamente nu au fost date înca în funcțiune. Vechimea lor reprezintă un indiciu că s-ar putea ca aceste 3 echipamente să fi pierdut din valoare.

Exemplu privind schimbări semnificative cu efect negativ asupra întreprinderii, în masura sau maniera în care un activ este utilizat sau se asteaptă să fie utilizat:

Intreprinderea Alfa este condusă de o nouă echipă managerială care initiază un proiect de restucturare. Astfel, se decide ca o sectie de producție să-si schimbe profilul si să fabrice alte sortimente de produse. O parte din liniile tehnologice nu vor fi folosite deloc. Schimbările ce se asteaptă in utilizarea liniilor tehnologice, incepând cu anul următor, reprezintă un indiciu că acestea si-au pierdut din valoare.

Cazul particular al fondului comercial, al imobilizărilor necorporale cu durată de viață nedefinită și al imobilizărilor necorporale în curs. Independent de orice indiciu de pierdere de valoare, entitatea trebuie să practice anual testul de depreciere.

3. Testul de depreciere

Entitatea estimează valoarea recuperabilă a activului: valoarea cea mai mică dintre valoarea justă netă a activului și valoarea sa de utilitate. Valoarea justă netă este prețul de vânzare din care au fost deduse costurile de ieșire și rezultă dintr-o valoare de piață, dacă există o piață activă, sau din tranzacții recente, între părți care cad de acord, bine informate și care doresc să încheie tranzacția în cauză. Valoarea de utilitate se bazează pe estimarea fluxurilor de trezorerie viitoare actualizate (înaintea impozitării), care decurg din utilizarea continuă a activului și ca urmare a ieșirii sale la sfârșitul perioadei de utilitate.

IAS 36 oferă precizări asupra ipotezelor și calculelor de efectuat, referitoare la fluxurile de trezorerie.

Când este imposibil să se determine valoarea recuperabilă a unui activ, se convine să se identifice unitatea generatoare de trezorerie (UGT) la care el se atașează. O UGT este cel mai mic grup de active legate, care generează intrări de trezorerie ce sunt în mod evident independente de fluxurile de trezorerie provenind din alte active sau grupuri de active. Standardul prezintă numeroase exemple, în acest sens. Orice fond comercial (sau activ „comun”) trebuie să fie alocat, din momentul achiziției, unităților generatoare de trezorerie, pe o bază rațională și fiabilă. O UGT nu poate să depășească un sector, așa cum este ele determinat, conform standardului IAS 14.

4. Contabilizarea deprecierii

Atunci când valoarea recuperabilă a unui activ sau grup de active este mai mică decât valoarea contabilă, entitatea contabilizează diferența, în contul de profit și pierdere. Această diferență este o pierdere de valoare (impairment). În cazul în care pierderea de valoare este consecința unei reevaluări, ea trebuie să fie afectată cu prioritate, rezervei din reevaluare cuprinsă în capitalurile proprii. În consecință, pierderea (impairment) diminuează amortizările viitoare. Ea este reversibilă dacă, și numai dacă, o schimbare de estimare conduce la modificarea valorii recuperabile. Reluarea ulterioară nu trebuie să afecteze valoarea contabilă a activului, mai sus decât valoarea amortizabilă pe care ar fi avut-o fără depreciere (impairment). Deprecierea care afectează o UGT este imputată, cu prioritate, fondului comercial. Contrar altor active, deprecierea fondului comercial este ireversibilă.

Informații de furnizat

Solicitările de prezentare sunt numeroase și detaliate. În mod global și pentru fiecare sector primar, conform standardului IAS 14, ele se referă la:

– modificări de pierderi de valoare, însoțite de comentarii privind activele depreciate;

– mărimea fondului comercial afectat și a celui neafectat la unitățile generatoare de trezorerie;

– descrierea ipotezelor și metodelor reținute, precum și impactul unei schimbări eventuale.

5. Aprofundări și studii de caz

Deprecierea unui activ se manifestă atunci când valoarea recuperabilă a acestuia este inferioară valorii sale contabile.

Valoarea contabilă este valoarea la care un activ este contabilizat în bilanț, după deducerea sumei amortizărilor și sumei pierderilor de valoare, relative la acest bun, iar valoarea recuperabilă este valoarea cea mai mare dintre valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare în cauză și valoarea sa de utilitate.

Valoarea justă este valoarea care s-ar obține din vânzarea activului, într-o tranzacție, în condiții de concurență normală, între părți bine informate ce cad de acord.

Valoarea de utilitate este o valoare actualizată, obținută prin estimarea fluxurilor de trezorerie viitoare așteptate din utilizarea continuă a unui activ și din cesiunea sa la sfârșitul duratei sale de utilizare.

comparată cu

cea mai mare dintre

și

Exemplul 1

Se cunosc următoarele informații privind un activ:

O întreprindere trebuie să stabilească, la data fiecărui bilanț contabil, dacă există vreun indiciu potrivit căruia un activ poate fi depreciat. Dacă există un astfel de indiciu, întreprinderea trebuie să estimeze valoarea recuperabilă a activului.

Dintre aspectele ce trebuie luate în considerare pentru a aprecia existența de indicii privind deprecierea unui activ, pot fi enunțate următoarele:

a) în cursul exercițiului, valoarea de piață a unui activ s-a diminuat mai mult decât prin efectul așteptat al trecerii timpului sau prin utilizarea normală a activului.

b) în mediul tehnologic, economic sau juridic, sau al pieței în care operează întreprinderea (sau pe o piață a activului analizat) au survenit schimbări importante sau vor surveni într-un viitor apropiat.

Exemplul 2

Societatea Alfa deține o linie de producție dată în funcțiune în urmă cu 10 ani. La acea dată se estimase o durată de utilizare de 30 de ani. Inovații tehnologice recente au condus la lansarea pe piață a unui nou tip de linie de producție, care permite o reducere semnificativă a costurilor pe unitatea de produs.

Piața produselor pe care le realizează Alfa este foarte volatilă și, adesea, prețul reprezintă o bază a competiției pe această piață. Una dintre firmele concurente lui Alfa a anunțat că va construi o uzină în care va utiliza noua linie de producție.

Existența noii tehnologii și anunțul făcut de către societatea concurentă reprezintă indicii că linia de producție a societății Alfa s-ar fi putut deprecia.

c) ratele dobânzii sau alte rate de randament ale pieței au crescut în cursul exercițiului, fiind probabil ca astfel de creșteri să afecteze rata de actualizare folosită în calculul valorii de utilitate a unui activ și să diminueze în mod semnificativ valoarea sa recuperabilă.

d) valoarea contabilă a activului net al întreprinderii ce prezintă situațiile financiare este mai mare decât capitalizarea sa bursieră.

Exemplul 3

Societatea Alfa este cotată la bursa. Valoarea contabilă a activului său net este 10.000.000 $. Capitalizarea sa bursieră a scăzut la 9.000.000 $. Faptul că valoarea contabilă a activului net este mai mare decât capitalizarea bursieră reprezintă un indiciu că activele societății ar putea fi depreciate.

e) constatarea uzurii morale sau fizice a unui activ.

Exemplul 4

Societatea Alfa utilizează, în procesul de producție, numeroase utilaje și instalații. Pastfel de creșteri să afecteze rata de actualizare folosită în calculul valorii de utilitate a unui activ și să diminueze în mod semnificativ valoarea sa recuperabilă.

d) valoarea contabilă a activului net al întreprinderii ce prezintă situațiile financiare este mai mare decât capitalizarea sa bursieră.

Exemplul 3

Societatea Alfa este cotată la bursa. Valoarea contabilă a activului său net este 10.000.000 $. Capitalizarea sa bursieră a scăzut la 9.000.000 $. Faptul că valoarea contabilă a activului net este mai mare decât capitalizarea bursieră reprezintă un indiciu că activele societății ar putea fi depreciate.

e) constatarea uzurii morale sau fizice a unui activ.

Exemplul 4

Societatea Alfa utilizează, în procesul de producție, numeroase utilaje și instalații. Politica societății este aceea de amortiza utilajele și instalațiile începând cu data punerii lor în funcțiune. Un inventar recent a evidențiat faptul că 30% din utilajele și instalațiile deținute, deși au fost cumpărate în urmă cu 4 ani, nu au fost date încă în funcțiune.

Vechimea utilajelor și instalațiilor care nu au fost date încă în funcțiune reprezintă un indiciu că aceste active s-ar putea să fi pierdut din valoare.

f) în privința gradului sau modului de utilizare a unui activ, atât cum el este folosit cât și cum se așteaptă să fie folosit, au survenit schimbări importante, care au un efect negativ asupra întreprinderii, sau sunt susceptibile de a surveni într-un viitor apropiat; astfel de schimbări se pot referi la planuri privind abandonul sau restructurarea sectorului de activitate de care aparține activul în cauză sau la planuri de cesiune a acestuia înaintea datei prevăzute.

Exemplul 5

Societatea Alfa își desfășoară activitatea în domeniul transportului aerian de persoane. Ea a fost informată că licența sa pentru efectuarea transportului de persoane nu va fi reînnoită peste 2 luni, atunci când expiră actualul contract. În Consiliul de administrație s-a decis ca, după expirarea licenței, societatea să utilizeze aeronavele pe care le deține pentru efectuarea unor zboruri de agrement.

Schimbările ce se așteaptă în utilizarea aeronavelor, începând cu anul următor, reprezintă un indiciu că aceste aeronave s-ar putea să fi pierdut din valoare.

g) indicații relevate de sistemul intern de informare referitoare la faptul că performanța economică a unui activ este sau va fi inferioară celei așteptate.

În plus, valoarea recuperabilă a următoarelor active este măsurată cel puțin anual, indiferent că există sau nu indicii privind deprecierea lor:

– imobilizările necorporale cu o durată de utilitate nedeterminată;

– imobilizările necorporale, nedisponibil încă pentru a fi utilizate; și

– fondul comercial.

Testul de depreciere anual obligatoriu pentru aceste imobilizări necorporale poate să fie realizat la orice dată, cu condiția ca ea să fie aceeași, în fiecare an. Totuși, această dată poate să fie diferită pentru fiecare dintre imobilizările necorporale ale unei entități. Mai mult, o imobilizare necorporală trebuie să facă, obligatoriu, obiectul unui test de depreciere, cel mai târziu, la sfârșitul exercițiului în cursul căruia ea a fost achiziționată.

5.1 Reguli referitoare la măsurarea valorii recuperabile

În calculul valorii recuperabile a unui activ, nu este necesar totdeauna să se determine atât valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare cât și valoarea sa de utilitate. De exemplu:

– dacă una sau cealaltă dintre aceste valori este mai mare decât valoarea contabilă a activului, activul nu s-a depreciat și nu este necesar să se estimeze cealaltă valoare;

– valoarea recuperabilă a activului în cauză poate să fie determinată, prin referire la valoarea sa justă, diminuată cu cheltuielile de cesiune, chiar dacă administrația întreprinderii nu are intenția să cedeze acest bun;

– este posibil să se rețină o abordare practică ce constă în determinarea valorii juste nete, valoarea de utilitate ne mai fiind supusă calculului, dacă există motive să se considere că cea din urmă este mai mică decât valoarea justă netă (este, de exemplu, cazul activelor necurente destinate cedării).

5.1.1 Valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare

Valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare se determină cel mai ușor atunci când există un acord de vânzare irevocabil.

Dacă nu există un acord de vânzare irevocabil, dar există o piață activă pentru bunul respectiv, valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare este prețul de piață al activului, din care sunt deduse costurile cesiunii acestuia. Prețul de piață adecvat este, de obicei, prețul curent de cumpărare. Atunci când prețurile curente de cumpărare nu sunt disponibile, valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare se bazează pe prețul celei mai recente tranzacții, sub rezerva că circumstanțele economice nu s-au schimbat, în mod substanțial, între data tranzacției și data la care este efectuată estimarea.

Dacă nu există nici un acord de vânzare irevocabil, nici piață activă pentru bunul în cauză, valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare se bazează pe cele mai bune informații disponibile pentru a reflecta suma (diminuată cu mărimea costurilor de cesiune) pe care o întreprindere ar putea să o obțină la data închiderii exercițiului, prin vânzarea activului, cu ocazia unei tranzacții, în condiții de concurență normală, între părți bine informate și care cad de acord. Pentru a determina această valoare, întreprinderea ia în considerare rezultatul tranzacțiilor recente, realizate cu active similare, în același sector de activitate. Valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare nu reflectă o vânzare forțată, exceptând situația în care conducerea ar fi obligată să vândă imediat.

Costurile aferente ieșirii, altele decât cele care au fost deja recunoscute la datorii, sunt deduse pentru a determina valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare. În structura cheltuielilor de ieșire sunt incluse cheltuieli pentru acte, taxe de timbru și taxe similare legate de tranzacție, costuri de degajare a activului și costuri directe suplimentare pentru a aduce activul respectiv în stare de vânzare.

Exemplul 6

Societatea deține echipament tehnologic pe care intenționează să îl vândă. Pentru a stabili valoarea de piață a echipamentului tehnologic, s-a apelat la serviciile unui evaluator. Prețul de vânzare a fost estimat de către evaluator la 1.000.000 u.m. Pentru a vinde echipamentul, societatea trebuie să procedeze la dezinstalarea acestuia, ceea ce ar antrena cheltuieli de 10.000 u.m. De asemenea, ar fi necesare cheltuieli cu pregătirea echipamentului în vederea transportului (ambalare) de 4.000 u.m. și cheltuieli cu actele 2.000 u.m.

Valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare pentru echipament va fi:

Preț estimat de vânzare 1.000.000 u.m.

(-)Cheltuieli cu dezinstalarea 10.000 u.m.

(-)Cheltuieli cu ambalarea 4.000 u.m.

(-)Cheltuieli cu acte 2.000 u.m.

=valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare 984.000 u.m.

5.1.2. Valoarea de utilitate

Estimarea valorii de utilitate a unui activ include următoarele etape:

a) estimarea intrărilor și ieșirilor viitoare de trezorerie, generate de utilizarea continuă a activului și de ieșirea sa finală; și

b) aplicarea ratei adecvate de actualizare la aceste fluxuri viitoare de trezorerie.

Pentru estimarea fluxurilor viitoare de trezorerie necesare determinării valorii de utilitate, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

(i) proiectările de fluxuri de trezorerie trebuie să fie bazate pe ipoteze raționale și documentate, care reprezintă cea mai bună estimare a conducerii privind ansamblul condițiilor economice ce vor exista în timpul duratei rămase de utilitate a activului;

(ii) proiectările de fluxuri de trezorerie trebuie să fie bazate pe bugetele (previziunile) financiare cele mai recente aprobate de conducere; proiectările stabilite pe baza acestor bugete (previziuni) trebuie să acopere o perioadă a unei durate maxime de cinci ani, exceptând situația în care poate să fie justificată o perioadă mai lungă; și

(iii) proiectările de fluxuri de trezorerie, dincolo de perioada acoperită de cele mai recente bugete (previziuni), ca urmare a aplicării la valorile lor a unei rate de creștere stabilă sau descrescătoare, pentru anii viitori, exceptând situația în care poate să fie justificată o rată crescătoare; această rată de creștere nu trebuie să depășească rata medie de creștere pe termen lung, pentru produsele, sectoarele de activitate sau țara (țările) în care operează întreprinderea sau pentru piața în care este utilizat activul, exceptând situația în care poate să fie justificată o rată de creștere mai mare.

Estimările fluxurilor viitoare de trezorerie trebuie să includă:

(i) proiectările intrărilor viitoare de trezorerie, relative la utilizarea continuă a activului;

(ii) proiectările ieșirilor de trezorerie, în mod necesar angajate pentru a genera intrări de trezorerie relative la utilizarea continuă a activului (inclusiv ieșirile de trezorerie pentru a pregăti activul în vederea utilizării sale);

(iii) fluxurile nete de trezorerie care vor fi încasate (sau plătite), dacă este cazul, cu ocazia ieșirii activului, la sfârșitul duratei sale de utilitate.

Estimările fluxurilor viitoare de trezorerie și rata de actualizare reflectă ipoteze coerente, în privința creșterilor de prețuri generate de inflație. În consecință, dacă rata de actualizare cuprinde efectul creșterilor de prețuri generate de inflația generală, fluxurile de trezorerie sunt estimate în prețuri curente. Dacă rata de actualizare exclude efectul creșterilor de prețuri generate de inflația generală, fluxurile viitoare de trezorerie sunt exprimate în prețuri constante (dar conțin creșteri sau diminuări viitoare de prețuri specifice).

Fluxurile viitoare de trezorerie trebuie să fie estimate pentru un activ, ținând cont de starea lui actuală. Estimările fluxurilor viitoare de trezorerie nu trebuie să includă intrările sau ieșirile viitoare de trezorerie, apreciate că vor rezulta:

(i) dintr-o restructurare viitoare în care întreprinderea nu este încă angajată; sau

(ii) cheltuielile viitoare de investiții care vor ameliora sau crește nivelul de performanță a unui activ, față de nivelul său de performanță definit inițial.

Estimările fluxurilor viitoare de trezorerie nu trebuie să includă:

(i) intrările sau ieșirile de trezorerie care provin din activitățile de finanțare; sau

(ii) intrările sau ieșirile de trezorerie legate de impozitul asupra rezultatului.

Estimarea fluxurilor nete de trezorerie, de încasat sau de plătit, cu ocazia ieșirii unui activ la sfârșitul duratei sale de utilitate, trebuie să fie suma pe care o întreprindere se așteaptă să o obțină din ieșirea activului, cu ocazia unei tranzacții, în condiții de concurență normală între părți bine informate și care cad de acord, după deducerea costurilor estimate de ieșire.

Exemplul 7

La 31.12.N există indicii că un utilaj a pierdut din valoare. Informațiile disponibile privind utilajul respectiv sunt:

– costul de achiziție al utilajului 4.000.000 u.m.;

– pentru achiziția utilajului s-a făcut apel la un credit care generează cheltuieli anuale cu dobânzile de 20.000 u.m.;

– prețul de vânzare al unui produs realizat cu ajutorul utilajului: 1.000 u.m.;

– cost de producție pe unitatea de produs: 750 u.m.;

Se estimează că toate veniturile și cheltuielile vor crește cu 3% pe an datorită inflației.

În anul N, s-au vândut 2.000 bucăți de produs, dar societatea estimează că volumul vânzărilor va crește cu 5% pe an.

În anul N+2, utilajul va face obiectul unei revizii prin care se dorește menținerea acestuia la nivelul performanțelor estimate inițial. Cheltuielile estimate cu revizia: 15.000 u.m. De asemenea, în anul N+3, se va proceda la o reparație capitală prin care să se mărească performanțele utilajului. Cheltuielile cu reparațiile sunt estimate la 25.000 u.m.

Utilajul va fi vândut la sfârșitul exercițiului N+6. Valoarea reziduală a utilajului este estimată la 30.000 u.m.

În anul N+1:

Venitul net pe unitatea de produs = (1.000 – 750) x (1,03) = 257,5 u.m.

Volumul produselor vândute = 2.000 x 1,05 = 2.100 u.m.

Comentarii:

– Venitul net pe unitatea de produs a fost majorat anual cu 3%.

– Volumul a fost majorat anual cu 5%. În lipsa unor informații suplimentare, rata de creștere în anul al șaselea, a fost considerată nulă.

– Cheltuielile cu reparațiile capitale, care vizează să mărească performanțele utilajului, nu afectează estimările privind fluxurile viitoare de trezorerie aferente utilajului.

– Costurile finanțării nu afectează estimările privind fluxurile viitoare de trezorerie aferente utilajului.

Rata (sau ratele) de actualizare trebuie să fie rata (ratele) înaintea impozitării care reflectă aprecierile actuale ale pieței valorii–timp a banilor și ale riscurilor specifice activului. Rata (ratele) de actualizare nu trebuie să reflecte riscurile pentru care estimările fluxurilor viitoare de trezorerie au fost ajustate.

O rată care reflectă aprecierile actuale ale pieței valorii–timp a banilor și riscurile specifice activului este rata de randament pe care ar pretinde-o investitorii dacă ar avea de ales un plasament ce ar genera fluxuri de trezorerie a căror mărime, scadență și profil de riscuri ar fi echivalente cu cele pe care întreprinderea se așteaptă să le obțină de la activ. Această rată este estimată plecând de la rata implicită în tranzacțiile actuale ale pieței pentru activele similare sau plecând de la costul mediu ponderat al capitalului unei întreprinderi cotate, care dețin un activ unic (sau un portofoliu de active) similar(e) în termeni de potențial de serviciu și de riscuri, cu cel (cele) al(ale) activului examinat.

Atunci când o întreprindere nu poate să obțină direct de pe piață o rată specifică unui activ, ea utilizează expresii de înlocuire, pentru a estima rata de actualizare. Ca punct de plecare, întreprinderea poate să țină cont de următoarele rate:

– costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii, determinat cu ajutorul unor tehnici precum "Capital Asset Pricing Model: CAPM";

– rata marginală de împrumut a întreprinderii (incremental borrowing rate); și

– alte rate de împrumut definite de piață.

Aceste rate sunt ajustate:

– pentru a reflecta modul în care piața ar aprecia riscurile specifice asociate fluxurilor de trezorerie proiectate; și

– pentru a exclude riscurile care nu sunt pertinente pentru fluxurile de trezorerie proiectate.

Se are în vedere luarea în considerare a riscului de țară, a riscului de curs, a riscului de preț și a riscului de fluxuri de trezorerie.

5.2 Contabilizarea și evaluarea pierderilor de valoare ale unui activ izolat

Valoarea contabilă a unui activ trebuie să fie adusă la valoarea sa recuperabilă, dacă, și numai dacă, valoarea recuperabilă a acestui activ este mai mică decât valoarea sa contabilă. Această reducere este o pierdere de valoare.

O pierdere de valoare trebuie să fie imediat înscrisă în contul de profit și pierdere (la cheltuieli), exceptând situația în care activul este contabilizat la mărimea sa reevaluată.

Exemplul 8

Societatea deține un utilaj achiziționat la începutul exercițiului N, la un cost de 1.200.000 u.m. Durata de utilitate a fost estimată în momentul achiziției la 20.000 de ore de funcționare. În cursul exercițiului N, utilajul a funcționat 2.000 de ore. Managerii estimează că, în fiecare dintre următorii 4 ani, utilajul va funcționa câte 4500 de ore. Numărul de produse realizate va fi de 8 bucăți pe oră.

La sfârșitul exercițiului N, există indicii că utilajul s-a depreciat.

Fluxurile de trezorerie nete, pe care le va obține întreprinderea din vânzarea unui produs, sunt estimate la 30 u.m./buc. Rata la care se actualizează fluxurile de trezorerie este de 10%.

Presupunem că există o piață activă pe care utilajul poate fi tranzacționat. Valoarea justă ar fi de 1.020.000 u.m., iar cheltuielile determinate de ieșire ar fi de 20.000 u.m.

Amortizarea calculată pentru exercițiul N: 1.200.000×2.000/20.000 = 120.000 u.m.

Valoarea contabilă netă: 1.200.000 – 120.000 = 1.080.000 u.m.

Valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare: 1.020.000 – 20.000 = 1.000.000 u.m.

Valoarea de utilitate = (4.500x 8 x 30)/1,1 + (4500 x 8 x 30)/1,12 + (4500 x 8 x 30)/1,13 + (4500 x 8 x 30)/1,14 = 1.031.660 u.m.

Valoarea recuperabilă = maximum (1.000.000; 1.031.660) = 1.031.660 u.m.

Pierderea de valoare = 1.080.000 – 1.031.660 = 48.340 u.m.

O pierdere de valoare a unui activ reevaluat este contabilizată prin deducere din rezerva din reevaluare corespunzătoare activului respectiv, în măsura în care pierderea de valoare nu depășește mărimea rezervei din reevaluare relativă la acel activ.

După contabilizarea pierderii de valoare, cheltuielile cu amortizarea trebuie să fie ajustate pentru exercițiile viitoare, pentru ca valoarea contabilă revizuită a activului, minus valoarea sa reziduală (dacă este cazul), să poată fi repartizată, în mod sistematic, pe durata sa reziduală de utilitate.

5.3 Unitățile generatoare de trezorerie, fondul comercial și activele suport

Atunci când există un indiciu că un activ a putut pierde din valoare, trebuie să fie estimată valoarea recuperabilă a activului izolat. Dacă acest lucru nu este posibil, întreprinderea trebuie să determine valoarea recuperabilă a unității generatoare de trezorerie de care aparține activul.

Valoarea recuperabilă a unui activ izolat nu poate să fie determinată:

– dacă valoarea de utilitate a activului nu poate să fie estimată ca fiind apropiată de valoarea sa justă diminuată cu cheltuielile de vânzare (de exemplu, când fluxurile viitoare de trezorerie generate de utilizarea continuă a activului nu pot să fie estimate ca neglijabile); și

– dacă activul nu generează intrări de trezorerie, prin utilizarea sa continuă, care să fie foarte independente de intrările de trezorerie ale altor active.

În aceste cazuri, valoarea de utilitate și, ca atare, valoarea recuperabilă nu pot să fie estimate decât pentru unitatea generatoare de trezorerie a activului.

Exemplul 9

O întreprindere minieră posedă o linie ferată proprie, pentru activitățile sale de exploatare minieră. Această cale ferată nu ar putea fi vândută decât la valoarea ei reziduală; ea nu generează intrări de trezorerie, prin utilizarea continuă, care să fie independente de intrările de trezorerie generate de celelalte active ale minei.

Valoarea recuperabilă a liniei ferate ce aparține întreprinderii nu poate să fie estimată, deoarece valoarea de utilitate a acesteia nu poate să fie determinată și este probabil ca ea să fie diferită de valoarea reziduală. Ca atare, întreprinderea estimează valoarea recuperabilă a unității generatoare de trezorerie de care aparține linia ferată, adică mina în ansamblul său.

Identificarea unității generatoare de trezorerie a unui activ implică prezența judecății profesionale. Dacă valoarea recuperabilă nu poate să fie determinată pentru un activ izolat, o întreprindere identifică cea mai mică grupare de active care, prin utilizarea lor continuă, să genereze intrări de trezorerie foarte independente.

Pentru a identifica dacă intrările de trezorerie ale unui activ (sau ale unui grup de active) sunt foarte independente de intrările de trezorerie ale altor active (sau grupuri de active), o întreprindere ia în considerare diferiți factori, inclusiv maniera în care conducerea gestionează activitățile întreprinderii (ca de exemplu, pe linii de produse, pe sectoare de activitate, instalare individuală, pe districte, pe regiuni sau oricare altă structură) sau modul în care ea decide în materie de urmărire sau de ieșire a activelor și activităților întreprinderii.

Exemplul 10

Societatea X prestează servicii de curierat pentru guvern. Prin contract, guvernul impune societății să presteze servicii atât pe plan extern cât și pe plan intern. Activitatea pe plan intern generează pierderi.

Deși fluxurile de trezorerie generate pe plan extern pot fi identificate în mod distinct, activitatea societății trebuie analizată ca un întreg, deoarece guvernul nu îi lasă opțiunea de a renunța la prestarea serviciilor pe plan intern.

Dacă există o piață activă pentru producția care rezultă din utilizarea unui activ sau a unui grup de active, acest activ sau acest grup de active trebuie să fie identificat ca o unitate generatoare de trezorerie, chiar dacă, total sau parțial, producția este folosită intern. În acest caz, cea mai bună estimare, realizabilă de conducere, asupra prețurilor viitoare de piață pentru producția în cauză, trebuie să fie utilizată:

– pentru determinarea valorii de utilitate a acestei unități generatoare de trezorerie, cu ocazia estimării intrărilor viitoare de trezorerie legate de utilizarea internă a producției; și

– pentru determinarea valorii de utilitate a celorlalte unități generatoare de trezorerie ale întreprinderii care prezintă situațiile financiare, cu ocazia estimării ieșirilor viitoare de trezorerie legate de utilizarea internă a producției.

Exemplul 11

Societatea Alfa deține o parcare cu 2.000 de locuri. Parcarea a fost construită în urmă cu zece ani pentru a fi folosită de către angajații societății. În urma unui proces de restructurare prin care a scăzut numărul angajaților, 1200 de locuri de parcare au fost închiriate, pe o perioadă de 8 ani, unei alte societăți.

La data punerii în funcțiune, parcarea reprezenta un activ destinat a fi utilizat de către întreprindere. Ca urmare, nu ar fi adecvată determinarea valorii de utilitate a parcării pe baza previziunilor privind valoarea de piață a chiriilor. Altfel spus, nu se poate considera că parcarea generează fluxuri de trezorerie independente de fluxurile de trezorerie generate de societatea Alfa ca întreg: unitatea generatoare de trezorerie din care face parte parcarea este chiar societatea Alfa.

Valoarea recuperabilă a unei unități generatoare de trezorerie este valoarea cea mai mare dintre valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare și valoarea de utilitate a unității generatoare de trezorerie.

Valoarea contabilă a unei unități generatoare de trezorerie trebuie să fie determinată în mod coerent cu maniera în care este determinată valoarea sa recuperabilă.

Valoarea contabilă a unei unități generatoare de trezorerie:

– include doar valoarea contabilă a activelor care pot să fie direct atribuibile sau afectate pe o bază rațională, coerentă și permanentă la unitatea generatoare de trezorerie și care vor genera intrările viitoare de trezorerie estimate cu ocazia determinării valorii de utilitate a unității generatoare de trezorerie: și

– nu include valoarea contabilă a oricărei datorii contabilizate, exceptând situația în care valoarea recuperabilă a unității generatoare de trezorerie nu poate să fie determinată fără a lua în considerare această datorie.

Pentru determinarea valorii recuperabile a unei unități generatoare de trezorerie poate să fie necesar să se ia în considerare unele datorii contabilizate. Acest fapt poate să se producă dacă cesiunea unei unități generatoare de trezorerie ar impune cumpărătorului preluarea datoriei. Într-o asemenea situație, valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare pentru o unitate generatoare de trezorerie este prețul de vânzare estimat al ansamblului activelor ce compun unitatea respectivă împreună cu datoriile, din care sunt deduse costurile de ieșire.

Exemplul 12

Există indicii că un utilaj petrolier a pierdut din valoare. Valoarea contabilă netă: 20.000 u.m. Utilajul nu produce fluxuri de trezorerie independente de alte active, motiv pentru care trebuie determinată unitatea generatoare de trezorerie de care aparține. Din această unitate generatoare de trezorerie mai fac parte un teren cu valoarea contabilă netă de 80.000 u.m. și o instalație cu valoarea contabilă de 120.000 u.m. Deoarece societatea este obligată ca, la sfârșitul perioadei de utilizare, să îndepărteze utilajul și să restaureze vegetația, s-a constituit un provizion pentru riscuri și cheltuieli în valoare de 4.000 u.m.

Valoarea contabilă a unității generatoare de trezorerie este:

20.000 + 80.000 + 120.000 – 4.000 = 216.000 u.m.

În vederea efectuării testului de depreciere, fondul comercial trebuie alocat, de la data achiziției, unităților generatoare de trezorerie care se așteaptă să beneficieze de sinergia operației de grupare. Fiecare unitate generatoare de trezorerie căreia i-a fost alocat fondul comercial trebuie: (i) să reprezinte cel mai mic nivel al entității la care fondul comercial este monitorizat pentru scopuri interne de management; și (ii) să nu fie mai mare decât un sector, așa cum este el definit de IAS 14.

O unitate generatoare de trezorerie căreia i-a fost alocat un fond comercial trebuie să fie testată anual, indiferent că există sau nu indicii de depreciere, prin compararea valorii contabile (fond comercial inclus) cu valoarea sa recuperabilă.

Activele suport sunt alte active decât fondul comercial, care contribuie la fluxurile de trezorerie viitoare, atât ale unității generatoare de trezorerie examinate cât și ale altor unități generatoare de trezorerie. Exemple de active suport: clădirea în care se află sediul societății, echipamentele informatice sau un centru de cercetare.

Pentru a testa deprecierea unei unități generatoare de trezorerie, o întreprindere trebuie să identifice toate activele suport legate de unitatea de trezorerie examinată. Dacă o parte din valoarea contabilă a activului suport:

– poate fi alocată pe o baza rezonabilă și permanentă acestei unități, întreprinderea trebuie să compare valoarea contabilă a unității (inclusiv partea din valoarea contabilă a activului suport alocat) cu valoarea recuperabilă a acesteia;

– nu poate fi alocată pe o baza rezonabilă și permanentă acestei unități, întreprinderea trebuie: (i) să compare valoarea contabilă (exclusiv activul suport) cu valoarea recuperabilă și să recunoască orice depreciere constatată; (ii) să identifice cel mai mic grup de unități generatoare de trezorerie care includ unitatea analizată, grup căruia îi poate fi alocată pe o baza rezonabilă și permanentă o parte din valoarea contabilă a activului suport; și (iii) să compare valoarea contabilă a grupului de unități generatoare de trezorerie (inclusiv partea din valoarea contabilă a activului suport alocat) cu valoarea recuperabilă a acestuia și să recunoască orice depreciere constatată.

Deprecierea constatată pentru o unitate generatoare de trezorerie trebuie să fie alocată pentru a reduce valoarea contabilă a activelor unității respective în următoarea ordine:

– mai întâi, pentru a reduce valoarea contabilă a fondului comercial alocat unității generatoare de trezorerie;

– apoi, celorlalte active ale unității, în funcție de ponderea fiecărui activ în total unitate generatoare de trezorerie.

Cu ocazia repartizării unei pierderi de valoare, valoarea contabilă a unui activ nu trebuie să fie adusă la un nivel inferior celei mai mari valori dintre:

– prețul net de vânzare (dacă poate să fie determinat);

– valoarea sa de utilitate (dacă poate să fie determinată); și

– zero.

5.4 Reluarea (diminuarea) unei pierderi de valoare

La fiecare închidere de exercițiu, o întreprindere trebuie să aprecieze dacă există un indiciu care să arate că o pierdere de valoare contabilizată pentru un activ, în cursul exercițiilor anterioare, poate nu mai există sau s-a diminuat. Dacă există un astfel de indiciu, întreprinderea trebuie să estimeze valoarea recuperabilă a acestui activ.

Pentru a aprecia dacă există un indiciu care să arate că poate nu mai există sau s-a diminuat o pierdere de valoare contabilizată pentru un activ, în cursul exercițiilor anterioare, o întreprindere trebuie să ia în considerare, cel puțin, următoarele indicii:

– în cursul exercițiului, valoarea de piață a unui activ a crescut în mod semnificativ;

– schimbări semnificative, ce au un efect favorabil asupra întreprinderii, au survenit în cursul exercițiului sau vor surveni într-un viitor apropiat, în mediul tehnologic, economic sau juridic sau al pieței în care aceasta operează sau pe piața în care se vinde / se cumpără activul în cauză;

– ratele dobânzii pe piață sau alte rate de randament ale pieței s-au diminuat în cursul exercițiilor și este probabil ca astfel de diminuări să afecteze rata de actualizare utilizată în calculul valorii de utilitate a activului și să majoreze, în mod semnificativ, valoarea recuperabilă a activului.

– schimbări importante, ce au un efect favorabil asupra întreprinderii, au survenit în cursul exercițiului sau sunt susceptibile să survină într-un viitor apropiat, în gradul sau modul de utilizare a unui activ, așa cum este el utilizat sau cum se așteaptă să fie utilizat; schimbările includ investițiile angajate în cursul exercițiului, pentru a ameliora un activ sau a ameliora nivelul său de performanță, dincolo de nivelul de performanță definit inițial, sau un angajament de a abandona sau de a restructura activitatea de care aparține activul;

– indicații, care provin din sistemul intern de informare, arată că performanța economică a activului este sau va fi mai bună decât cea așteptată.

O pierdere de valoare contabilizată pentru un activ, în cursul exercițiilor anterioare, trebuie să fie reluată (diminuată) dacă, și numai dacă, a avut loc o schimbare în estimările utilizate pentru determinarea valorii recuperabile a activului, de la ultima contabilizare a unei pierderi de valoare. Într-un astfel de caz, valoarea contabilă a activului trebuie să fie majorată la nivelul valorii sale recuperabile. Această creștere este o reluare (diminuare) a pierderii de valoare.

În cazul unui activ izolat, valoarea sa contabila, majorată ca urmare a reluării (diminuării) unei pierderi de valoare, nu trebuie să fie mai mare decât valoarea contabilă care ar fi fost determinată (din care se deduc amortizările), dacă, în cursul exercițiilor anterioare, nici o pierdere de valoare nu ar fi fost contabilizată pentru activul respectiv.

Reluarea (diminuarea) unei pierderi de valoare a unui activ trebuie să fie contabilizată imediat la venituri, în contul de profit și pierdere, exceptând situația în care activul ar fi fost contabilizat la o mărime reevaluată, conform unei alte norme internaționale. Orice reluare (diminuare) a unei pierderi de valoare a unui activ reevaluat trebuie să fie tratată ca o reevaluare pozitivă.

Exemplul 13

La 31.12.N-2, societatea a constatat o pierdere de 150.000 u.m. pentru un utilaj cu valoarea contabilă de 600.000 u.m. Durata de utilitate rămasă la acea dată era de 10 ani.

La 31.12.N-2 se înregistrează pierderea de 150.000 u.m.:

În urma acestei înregistrări, valoarea contabilă a utilajului devine:

600.000 – 150.000 = 450.000 u.m.

La 31.12.N, există indicii că pierderea de valoare a utilajului s-a diminuat.

Analiza situației la 31.12.N:

– amortizarea aferentă exercițiilor N-1 și N:

2 ani x 450.000 u.m. / 10 ani = 90.000 u.m.

– valoarea contabilă netă a utilajului la 31.12.N:

450.000 – 90.000 = 360.000 u.m.

– amortizarea anuală a utilajului, dacă acesta nu ar fi fost anterior depreciat:

600.000 u.m. / 10 ani = 60.000 u.m.

– valoarea contabilă netă pe care ar fi avut-o utilajul dacă nu ar fi fost anterior depreciat:

600.000 – 2×60.000 = 480.000 u.m.

Cazul 1: Presupunem că, la 31.12.N, valoarea recuperabilă a utilajului este 432.000 u.m.

Diminuarea pierderii cu 72.000 u.m. va majora valoarea contabilă a utilajului la 432.000 u.m. (egală cu valoarea recuperabilă), care este mai mică decât valoarea pe care ar fi avut-o utilajul dacă anterior nu ar fi fost depreciat (480.000 u.m.).

Cazul 2: Presupunem că, la 31.12.N, valoarea recuperabilă a utilajului este 510.000 u.m.

Dacă societatea ar relua integral pierderea (150.000 u.m.), valoarea contabilă a utilajului ar deveni 510.000 u.m., ceea ce ar reprezenta o valoare mai mare decât cea pe care ar fi avut-o acesta dacă nu ar fi fost anterior depreciat (480.000 u.m.). Ca urmare, pierderea maximă ce poate fi reluată este 120.000 u.m.

Reluarea (diminuarea) unei pierderi de valoare pentru o unitate generatoare de trezorerie trebuie să fie repartizată, pentru a majora valoarea contabilă a altor active ale unității decât fondul comercial, la nivelul proratei valorii contabile a fiecăruia dintre activele unității. Deprecierea recunoscută pentru fondul comercial nu poate fi reluată în exercițiile următoare.

Exemplul 15

M are trei UGT: A, B și C. Nu există fond comercial. Valorile contabile nete la sfârșitul exercițiului N sunt: 500 u.m., 750 u.m. și 1.000 u.m. De asemenea, M are o clădire în care se află sediul societății cu valoare contabilă netă de 750 u.m. și un centru de cercetare cu valoare contabilă netă de 250 u.m.

Clădirea se alocă unităților generatoare de trezorerie în funcție de valoarea contabilă. Valoarea contabilă a centrului de cercetare nu poate fi alocată pe o bază rațională unei unități generatoare de trezorerie.

Durata rămasă: 10 ani pentru A, 20 de ani pentru B și C. Metoda de amortizare lineară.

Valoarea recuperabilă: 995 u.m., pentru A, 820 u.m., pentru B, 1.355 u.m., pentru C, și 3.600 u.m., pentru M.

Alocarea clădirii unităților generatoare de trezorerie A, B și C:

Pentru fiecare dintre unitățile generatoare de trezorerie A, B și C se compară valoarea contabilă (activ suport inclus) cu valoarea recuperabilă.

Deprecierea constatată se alocă între activele unității generatoare de trezorerie și clădirea care reprezintă activ suport:

Cel mai mic grup de unități generatoare de trezorerie căruia îi poate fi alocat centrul de cercetare este societatea M. Pentru M se efectuează un test de depreciere:

Pentru grupul de unități generatoare de trezorerie M nu se constată o depreciere. Ca urmare, singura depreciere recunoscută este cea constatată în primul pas al testului (211 u.m.).

6.Consecințele aplicării standardului IAS 36 asupra situațiilor financiare

Deprecierea activelor reprezintă instrumentul privilegiat de manipulare a conturilor deoarece estimarea pierderii de valoare a unui activ reprezintă, în mare parte, o problemă subiectivă. Această subiectivitate se manifestă în primul rând în alegerea activelor supuse unui test de depreciere. În conformitate cu IAS 36, este necesar să ne interogăm asupra necesității unei eventuale deprecieri, în cazul în care există indicii privind o posibilă pierdere de valoare. Imprecizia criteriilor permite destul de ușor întreprinderii să aleagă ce activ fac sau nu obiectul testării.

O dată activele alese, se pune problema estimării valorii recuperabile. Pentru a limita subiectivitatea inerentă oricărei evaluări, IAS 36 precizează că un activ trebuie să fie depreciat dacă și numai dacă valoarea sa contabilă este superioară fluxurilor obținute fie din continuarea exploatării activului, fie din cedarea imediată. Dacă raționamentul este ireproșabil din punct de vedere teoretic, aplicarea sa practică este departe de a fi ușoară.

Principala dificultate provine din imposibilitatea de a măsura rentabilitatea fiecărui activ al întreprinderii. Cum să evaluăm un activ, ca de exemplu un calculator, care nu generează fluxuri de trezorerie identificabile în mod direct? IAS 36 precizează că trebuie raționat la nivel de unitate generatoare de trezorerie căreia îi aparține activul. Rămâne de identificat această unitate generatoare de trezorerie. În fapt, pot fi considerate unități generatoare de trezorerie doar subdiviziunile ale căror produse fac obiectul facturărilor către terți. Altfel spus, este vorba, cel mai adesea, de filiale sau de departamente specializate.

Acestea fiind spuse, cu cât unitatea generatoare de trezorerie cuprinde mai multe echipamente, cu atât ne îndepărtăm de obiectivul inițial de a măsura pierderea de valoare a unui activ particular. Active noi și altele depășite moral pot coexista perfect în sânul unei unități generatoare de trezorerie, astfel încât valoarea recuperabilă a ansamblului să apară ca fiind superioară valorii contabile deși unele active care compun unitatea ar merita să fie depreciate. Deprecierea constatată depinde deci, parțial, de nivelul de agregare a activelor în sânul unității generatoare de trezorerie.

Existența mai multor unități generatoare de trezorerie pune, de asemenea, problema repartizării fondului comercial între acestea. Să ne imaginăm, de exemplu, că serviciul după vânzare al unei întreprinderi a fost desemnat ca unitate generatoare de trezorerie. Cum să determinăm ce parte din fondul comercial este datorată calității serviciului după vânzare? În lipsa unui răspuns obiectiv, ne putem teme că unele întreprinderi se vor aventura să repartizeze fondul comercial între unitățile generatoare de trezorerie pe o bază mai mult sau mai puțin rațională.

Repartizarea activelor între unitățile generatoare de trezorerie nu rezolvă problema activelor care sunt utilizate de mai multe unități generatoare de trezorerie și care, în consecință, nu pot fi afectate unei singure UGT.

În rezumat, IASB a încercat să reducă posibilitățile de manipulare a rezultatelor prin stabilirea condițiilor și modalităților de depreciere a activelor. Din păcate, principiile reținute sunt prea complexe pentru a furniza răspunsuri cu adevărat operaționale.

Este deci probabil ca majoritatea întreprinderilor să profite de libertatea acordată de standard și să se mulțumească, la fel ca în trecut, să deprecieze doar activele a căror valoare de piață apare ca inferioară valorii contabile. Bine înțeles că nu putem fi siguri că această abatere de la IFRS afectează calitatea informației contabile. În orice caz, amploarea acestei excepții este limitată prin faptul că, prin câmpul său de aplicare, IAS 36 nu se aplică tuturor activelor.

7.Revizurea standardului IAS 36, consecință a procesului de convergență între referențialul internațional și cel american

În iunie 2002, IASB a înscris în programul său oficial de lucru un vast proiect privind convergența mondială a standardelor contabile, fără să se definească precis aria de acțiune și calendarul. Totuși, din analiza lui rezultă decizii ulterioare ale Consiliului, conform cărora acest proiect comportă, actualmente, mai multe secții, din care numai unele au trebuit să intre în vigoare, pentru scadența europeană din 2005:

a) convergența standardelor internaționale (IFRS) și a referențialului contabil american (US GAAP): acest model comportă două faze, dintre care numai o parte a concluziilor a intrat în vigoare pentru scadența europeană din 2005;

b) alte proiecte de convergență: concluziile acestor proiecte nu au trebuit să intre în vigoare, decât după 2005.

Proiectul „Convergența IFRS și US GAAP” – faza 1: convergența referențial internațional – referențial american este realizată prin două faze, fiecare dintre ele comportând mai multe secții.

Acest proiect constituie un avans semnificativ către convergența standardelor de nivel mondial și ar putea să faciliteze, la termen, acceptarea de către Comisia americană de valori mobiliare (SEC) de situații financiare întocmite, conform standardelor IFRS, de societățile europene ce doresc să se coteze pe piața americană, fără a face apel la un tablou de corespondențe cu US GAAP.

Faza 1, pentru care numai o parte din concluzii au trebuit să intre în vigoare, cel mai târziu la scadența europeană din 2005, acoperea următoarele trei teme:

– divergențele care rezultă din propunerile IASB, în cadrul proiectului „Ameliorările standardelor existente”: aceste divergențe au fost rezolvate, de fiecare dată când a fost posibil, în cursul deliberărilor finale ale organismului internațional, înaintea publicării, la 18 decembrie 2003, a standardelor revizuite definitiv, acoperite de proiectul de ameliorări; aceste standarde revizuite au intrat în vigoare, la scadența europeană din 2005;

– divergențele care rezultă din publicarea standardului american FAS 144, referitoare la activele pe termen lung destinate a fi cedate și la activitățile abandonate: această secție a proiectului de convergență a dat naștere la publicarea de către IASB, mai întâi a expozeului-sondaj ED 4, apropiat de standardul american; se știe că standardul definitiv IFRS 5 (ce înlocuiește standardul IAS 35) a trebuit să intre în vigoare, pentru scadența europeană din 2005;

– divergențele în materie de provizioane pentru riscuri și cheltuieli (proiect de convergență între standardul IAS 37 „Provizioane, datorii eventuale și active eventuale” și standardul american FAS 146 „Contabilizarea costurilor asociate ieșirii sau abandonurilor de activități”): concluziile referitoare la această temă nu ar trebui să intre în vigoare decât după 2005, cu excepția opțiunii pentru o aplicare anticipată.

Faza 2, pentru care concluziile trebuie să intre în vigoare, după 2005, o aplicare anticipată putând, totuși, să fie autorizată în unele cazuri. Temele vizate sunt în principal următoarele:

– stocuri (subactivitatea și pierderile din producție);

– politicile contabile, schimbările de estimări și corectările de erori;

– impozitele amânate: aplicarea abordării diferențelor temporare;

– contractele de construcții (complemente practice, în așteptarea definitivării proiectului pe termen lung, referitor la luarea în cont a veniturilor);

– asocierile în participație: definiri și metoda consolidării proporționale;

– cercetare și dezvoltare;

– situații financiare intermediare.

Prin cotarea întreprinderilor europene pe piețele financiare americane, cotare acceptată și de semnalul pozitiv primit de referențialul contabil internațional pe aceste piețe, investitorii își vor găsi plasament al capitalurilor lor, cu speranța unor performanțe deosebite. În mod firesc, situațiile financiare întocmite în standarde internaționale și acceptate de comisia americană de valori mobiliare (SEC) au trebuit să fie trecute prin filtrul convergenței. Un exemplu tip în acest sens este cazul grupărilor de întreprinderi.

Prin elaborarea standardelor FAS 141 „Grupări de întreprinderi” și FAS 142 „Fondul comercial și alte active necorporale”, adoptate de FASB la 29 iunie 2001, se revoluționa această practică, ca urmare a acceptării ca singură metodă de grupare achiziția și mai ales prin schimbarea regimului de depreciere a fondului comercial, prin trecerea de la sistemul de amortizare la sistemul aplicării unui test de depreciere a cărui consecință era provizionarea acestui activ necorporal, făcându-se apel la o metodă flexibilă utilizată anual. Ca urmare, organismul internațional de normalizare, IASB, a fost determinat să regândească o atare problemă.

Standardul IAS 22 fusese supus mai multor perfecționări. Înainte de trecerea la referențialul bazat pe IFRS, acest standard prezenta următoarele elemente de conținut. În cadrul lui, se acceptau două metode semnificativ diferite de contabilizare a grupărilor de întreprinderi: punerea în comun de interese sau uniunea de interese (the uniting of interests) și metoda achiziției (the acquisition). În timp, s-a demonstrat de către analiștii financiari și de către alți utilizatori ai situațiilor financiare că utilizarea a două metode de contabilizare diferite, pentru tranzacții în mare parte similare, afectează comparabilitatea datelor de natură financiară. Mai mult, unii specialiști au putut constata că diferențierea metodelor de contabilizare, pentru astfel de tranzacții, în vederea obținerii unui rezultat „dorit”, poate deschide calea cosmetizării imaginii întreprinderii. În plus, IAS 22 oferea două posibilități pentru aplicarea metodei achiziției: activele și datoriile identificabile puteau fi evaluate inițial, utilizându-se fie tratamentul contabil de bază, fie un tratament alternativ acceptat.

Prin tratamentul contabil de bază, activele și datoriile identificabile recunoscute erau evaluate inițial ca sumă a valorilor juste, în limita participației obținute de cumpărător, și a valorilor contabile precedente achiziției, în limita participației minoritarilor. Prin utilizarea tratamentului contabil alternativ, activele și datoriile identificabile recunoscute erau evaluate inițial la valoarea lor justă, la data achiziției. Este evident că, în condițiile în care tranzacții similare se contabilizează prin metode alternative, utilizarea informațiilor va fi afectată atât prin lipsa de comparabilitate cât și prin cea de credibilitate.

În locul standardului IAS 22, devenit desuet, organismul internațional elaborează și impune întreprinderilor europene trecute la sistemul IFRS să aplice standardul internațional de raportare financiară 3, croit după gândirea americană, deci trecut prin filtrul convergenței.

Dintre numeroasele modificări aduse în standardul nou, să reținem în această fază a cunoașterii următoarele două:

(i) Metoda contabilă

În conformitate cu IFRS 3, toate grupările de întreprinderi care intră sub incidența sa vor fi contabilizate folosindu-se metoda achiziției.

(ii) Contabilizarea ulterioară a fondului comercial

În acord cu IFRS 3, fondul comercial achiziționat în urma unei grupări de întreprinderi va fi evaluat, după recunoașterea inițială, la nivelul costului, diminuat cu pierderile acumulate în urma deprecierii. În consecință, fondul comercial nu se amortizează, ci se va verifica anual sau de câte ori există semnale că el a suportat o pierdere prin depreciere. Este cunoscut că, în conformitate cu IAS 22, fondul comercial trebuia amortizat sistematic, pe parcursul duratei sale de viață utile. IAS 22 prevedea, de asemenea, prezumția criticabilă conform căreia durată de viață utilă a fondului comercial nu putea depăși 20 de ani de la data recunoașterii inițiale. Din cele de mai sus rezultă că întreprinderile dispuneau de o mare flexibilitate astfel încât își permiteau să amortizeze fondul comercial pe durata care le convenea cel mai mult, fapt ce conducea spre practicarea de fenomene de contabilitate creativă. Astfel, entitățile care aveau o situație financiară ce denota o stare de sănătate, erau tentate să rețină durate de amortizare scurte, pentru a se debarasa cât mai repede de această sursă de cheltuieli (amortizări) viitoare. În cazul opus, entitățile cu o performanță nesemnificativă sau chiar cu rezultate nefavorabile preferau să aleagă, mai degrabă, durate lungi, pentru a repartiza amortizările pe o perioadă cât mai extinsă. Apariția standardului IFRS 3 și tratamentul special pe care acest standard îl acordă fondului comercial au făcut necesară revizuirea standardului IAS 36.

Cu toate modificările aduse, se poate constata că atât convergența cât și normalizarea, se supun adesea unui proces iterativ. În acest sens, IASB a lansat un proiect de perfecționare a tratamentului privind grupările de întreprinderi, pentru care s-au așteptat comentarii până în toamna anului 2005. De aici, pot apărea noi consecințe asupra standardului IAS 36.

În loc de încheiere

Oricare ar fi sectoarele de activitate ale unei întreprinderi, universul concurențial, pozitia strategică sau funcția exercitată, toate întreprinerile trebuie să comunice pentru a fi competitive și pentru a se face cunoscute.

Performanța și valoarea întreprinderi reprezintă tandemul ideal pentru un management eficient si modern al companiilor. A masura performanța înseamnă a aprecia valoarea, iar a cunoaste valoarea înseamna „a traduce„ performanța.

Diversitatea de accepțiuni ale conceptului de performantă demonstrează că acesta este definit diferit de utilizatorii informațiilor financiare in funcție de interesele lor.

O informație de calitate este premisa unei decizii de calitate. Dar, între informația contabilă, care este prin vocația ei constatativă, si decizie, există un pasaj obligatoriu – analiza financiară.

Standardul Internațional de Contabilitate 36 „Deprecierea activelor”este unul dintre cele mai provocatoare și dificile discursuri normative ale contabilității. Aplicarea sa dă extensie principiului prudenței și se înscrie în concepția de mentenanță a activelor.

Înainte de apariția unui standard pentru tratamentul deprecierii, aproape fiecare standard referitor la tratamentul diverselor active avea prevederi specifice privind cazurile de depreciere. Acest Standard („IAS 36”) dorește să aplice și să trateze unitar deprecierea activelor (chiar dacă nu încă omogen, tinand cont ca mai exista active care nu cad sub incidența IAS 36 ).

Ias 36 are rolul de a stabili reguli unitare privind determinarea deprecierii pentru o mare parte din activele întreprinderii, precum și de a suplini golurile sau neclaritățile pe care standardele specifice diferitelor active le aveau.

IAS 36 combină cerințele pentru identificarea, evaluarea, recunoașterea și reluarea unei pierderi din depreciere într-un singur Standard, pentru a se asigura de consegvența acestor cerințe, și, de asemenea, detaliază cerințele și recomandările existente in Standardele Internaționale de Contabilitate, pentru a obține o sigurantă rezonabilă că întreprinderile au identificat, recunoscut si evaluat într-un mod similar pierderile din depreciere.

Fară a fi lipsită de limite si critici, lucrarea de fată imi ofera posibilitatea de a spune: „coborați in adancurile conținutului IAS 36 ”Deprecierea activelor”, iar daca nu simțiți un junghi intelectual și necesitatea de a rupe cercul comun al regulilor demult învățate, pentru a fi constructivi, atunci nu vă ramâne decât sansa de a repeta fara răgaz ceea ce ați început”.

BIBLIOGRAFIE