Depozitarea Deseurilor Industriale In Vederea Conformarii cu Legislatia Europeana
BIBLIOGRAFIE
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. EVOLUȚIA SECTORULUI INDUSTRIAL ÎN ROMÂNIA
1.1 DINAMINA INDUSTRIALĂ
1.1.1 Evoluția principalelor ramuri industriale
1.1.2 Evoluția industriilor cu potențial mare de generare a deșeurilor
1.2 DINAMICA GENERĂRII DEȘEURILOR INDUSTRIALE ÎN ROMÂNIA
CAPITOLUL 2. CADRUL INSTITUȚIONAL ȘI LEGISLATIV ÎN DOMENIUL GESTIUNII DEȘEURILOR
2.1 CADRUL LEGISLATIV ÎN DOMENIUL GESTIUNII DEȘEURILOR
2.2 CAPACITATEA INSTITUȚIONALĂ
2.3 PLANURI ȘI PROGRAME DE MANAGEMENT AL DEȘEURILOR; PROGRESE ÎNREGISTRATE
CAPITOLUL 3. DEȘEURILE INDUSTRIALE ÎN CONTEXTUL ARMONIZĂRII LEGISLAȚIEI DE PROTECȚIA MEDIULUI DIN ROMÂNIA CU LEGISLAȚIA EUROPEANĂ; DEFINIȚII ȘI ARIE DE CUPRINDERE
CAPITOLUL 4. ELEMENTE DE IMPACT ASUPRA MEDIULUI AMBIANT
CAPITOLUL 5. CLASIFICAREA DEPOZITELOR DE DEȘEURI INDUSTRIALE CONFORM DIRECTIVEI 1999/31/EC
CAPITOLUL 6. DEȘEURI INDUSTRIALE GENERATE ÎN ROMÂNIA PE RAMURI INDUSTRIALE; TIPURI, CANTITĂȚI ȘI STRUCTURA ACESTORA
CAPITOLUL 7. MODALITAȚI DE DEPOZITARE A DEȘEURILOR INDUSTRIALE
7.1 DEPOZITELE INDUSTRIALE EXISTENTE
7.2 SITUAȚIA JURIDICĂ A DEPOZITELOR PENTRU DEȘEURI INDUSTRIALE
CAPITOLUL 8. EVALUAREA PONDERII PRINCIPALELOR TIPURI DE DEȘEURI INDUSTRIALE PERICULOASE
CAPITOLUL 9. ESTIMAREA STRUCTURII DEPOZITELOR INDUSTRIALE CARE SE SUPUN CERINȚELOR DIRECTIVEI IPPC
9.1 CADRUL LEGAL
9.2 DEPOZITE CARE SE SUPUN PREVEDERILOR DIRECTIVEI IPPC
CAPITOLUL 10. SITUAȚIA DEȘEURILOR/DEPOZITELOR DE DEȘEURI INDUSTRIALE CARE NU SE SUPUN DIRECTIVEI 1999/31 EC
10.1 DEȘEURILE DIN INDUSTRIA EXTRACTIVĂ
10.1.1 Cadrul legislativ
10.1.2 Date generale privind activitatea minieră în România
10.1.3 Deșeuri generate de industria extractivă și modul de depozitare
CAPITOLUL 11. ASUMAREA RESPONSABILITĂȚILOR PENTRU ÎNDEPLINIREA CERINȚELOR DE MEDIU PRIVIND DEPOZITAREA DEȘEURILOR INDUSTRIALE
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Problemele aderării României la UE au fost documentate în numeroase rapoarte și studii individuale precum și de analizele cuprinzătoare și pertinente din rapoartele de țară ale Comisiei UE în privința progreselor înregistrate în procesul de aderare. În acest context, a apărut cerința unor lucrări care să dea o privire de ansamblu a domeniului și să facă propuneri de soluții, nu numai de a aborda strict tehnic anumite probleme specifice.
Lucrarea intitulată “Depozitarea deșeurilor industriale in vederea conformării cu [NUME_REDACTAT]” are scopul de a face mai bine cunoscute factorii de decizie, eforturile și problemele extrem de dificile care trebuie rezolvate într-un timp foarte scurt.
Principalul obiectiv al acestei lucrari este de a oferi o perspectivă mai clară asupra problematicii privind “depozitarea deșeurilor industriale”.
Aceasta lucrare își propune să trateze următoarele subiecte:
cadrul instituțional și legislativ al gestiunii deșeurilor industriale;
definirea deșeurilor industriale în contextul armonizării legislației de protecția mediului din România cu [NUME_REDACTAT];
deșeurile industriale generate în România pe ramuri industriale; tipuri si cantități, structura acestora;
modalități de depozitare a deșeurilor industriale generate
elemente de impact asupra mediului a depozitelor de deșeuri industriale;
clasificarea depozitelor industriale existente;
estimarea structurii depozitelor industriale care se supun cerințelor Directivei IPPC;
situația depozitelor de deșeuri industriale care nu se supun;
evaluarea la nivel național a ponderii principalelor tipuri de deșeuri industriale periculoase;
asumarea responsabilităților pentru îndeplinirea cerințelor de mediu privind depozitarea deșeurilor industriale;
concluzii;
CAPITOLUL 1
EVOLUȚIA SECTORULUI INDUSTRIAL ÎN ROMÂNIA
Din anii '90 a început un lung și dureros proces de restructurare industrială care a influențat direct cantitatea de deșeuri industriale generate în România, precum și conținutul acestora. În acest capitol va fi analizată, pe scurt, evoluția producției industriale și corelația existentă cu volumul și cantitatea deșeurilor industriale generate.
[NUME_REDACTAT], ca și în celelalte țări foste socialiste, planificarea centrală a restricționat și denaturat serios funcția piețelor. Controlul costurilor și al prețurilor a asigurat profit pentru întreprinderile industriale deoarece nu exista riscul de a fi înlocuite de competitori mai puțin costisitori sau mai inovatori. Managementul ineficient și operarea activelor productive sub presiunea unor obiective irealizabile a condus la funcționarea cu întreruperi a producției și la gestiunea inadecvată a resurselor, contribuind la nivele de poluare excesive precum și la generarea unui volum impresionant de deșeuri industriale. Dezvoltarea susținută a industriilor grele combinată cu energia subvenționată intens și prețurile materialelor prime nejustificat de joase a condus la o eficiență foarte scăzută a utilizării energiei, folosirea extensivă a resurselor naturale și generarea unor cantități mari de deșeuri. Pentru a sprijini dezvoltarea industrială locală, a fost introdusă o protecție ridicată la importuri iar prețurile externe nu au avut influență asupra deciziilor economice. Sistemele financiare erau subdezvoltate fiind bazate pe o bancă centrală dominantă care, ca agent al guvernului, a alocat credite conform planurilor centrale.
Tranziția de la planificarea centrală la economia de piață a introdus reforme macroeconomice complexe care au generat schimbări pozitive ale structurii industriei cu consecințe directe în reducerea nivelului de deșeuri generate.
Reformele sectorului public au scăzut dominanța întreprinderilor publice și au redus intervenția statului în autonomia întreprinderilor publice; s-a început eliminarea monopolurilor mari ale statului și s-a promovat competiția care îmbunătățește practicile manageriale și folosirea resurselor;
Reformele monetare au urmărit introducerea unui control mai bun asupra masei monetare și s-a eliminat subvenționarea dobânzii; rezultatul a fost reducerea investițiilor industriale capital intensive, evaluarea mai realistă a resurselor și schimbări în structura economică pe termen lung ;
Reformele politicii fiscale au redus subvențiile și au eliminat controlul prețurilor, ceea ce a permis folosirea mai eficientă a resurselor și introducerea de practici productive cu poluare mai puțin intensă;
Reformele privind cursul de schimb au transformat politica protectoare a comerțului extern prin eliminarea supra-evaluării ratelor de schimb și reducerea restricțiilor comerciale; drept rezultat a crescut eficiența datorită concurenței și a avut loc reducerea poluării prin importul de tehnologii ecologice.
Nu toate efectele restructurării economice și ale schimbărilor macroeconomice din România sunt pozitive pentru mediul ambiant. Efectele măsurilor macro-economice asupra mediului ambiant depind foarte mult de coerența ajustării structurale. Influențe negative asupra mediului apar atunci când reformele nu sunt complet coordonate și când disfuncțiile mecanismului de piață nu sunt rezolvate corect – de exemplu, clarificarea drepturilor de proprietate ce privesc resursele naturale cum ar fi pădurile și resursele piscicole etc.
1.1 DINAMINA INDUSTRIALĂ
1.1.1 Evoluția principalelor ramuri industriale
Evoluția producției industriale din România a cunoscut mai multe etape. Dacă se analizează cum a evoluat valoarea producției, în valori constante, se pot identifica trei perioade distincte (vezi Figura 1-1):
în primă perioadă (1996 – 1998) a avut loc un declin accentuat al producției industriale;
în a doua perioadă (1999 – 2005), s-a înregistrat o ușoară revenire urmată de scăderea producției;
în a treia perioadă, (2005 – 2007) producția industrială reia un trend crescător.
Figura 1-1: Evoluția producției industriale în [NUME_REDACTAT] interesant de observat tendința industriei prelucrătoare de a urma îndeaproape tendința generală a industriei pe când producția din minerit, după ce a înregistrat o tendință clară de scădere, s-a stabilizat, din punct de vedere valoric. Pe de altă parte, industria energiei electrice, termice, gaze și apă arată o tendință constantă de creștere ușoară.
Industria extractivă a suferit cea mai mare reducere (de 60%) pe când industria prelucrătoare a înregistrat o reducere de doar 43%. Singura ramură care, așa cum am mai arătat, a înregistrat o creștere constantă este industria energiei electrice și termice (vezi Tabelul 1.1).
Din punctul de vedere al personalului, industria a pierdut 1,945 milioane locuri de muncă, din care 1,862 milioane locuri de muncă din industria prelucrătoare. Industria extractivă a pierdut 126 mii locuri de muncă pe când industria energiei electrice și termice a creat 43 mii noi locuri de muncă (vezi Tabelul 1.1).
Tabelul 1.1: Dinamica producției industriale și evoluția personalului angajat
1.1.2 Evoluția industriilor cu potențial mare de generare a deșeurilor
După cum vom vedea, câteva industrii sunt responsabile cu generarea celei mai mari părți de deșeuri industriale. Dintre acestea se numără: extracția și prepararea minereurilor, extracția și prepararea cărbunilor, producerea de energie, industria chimică, metalurgia etc.
În industria extractivă, pe perioada analizată, situația se prezintă diferit pe cele trei mari componente:
în domeniul extracției și preparării cărbunelui, producția valorică a scăzut cu doar 19% dar a pierdut 55% din personal;
în domeniul extracției petrolului și gazelor naturale, producția valorică din anul 2007 este doar 25% din cea a anului 1996;
alte activități miniere care cuprind extracția minereurilor feroase și neferoase au înregistrat scăderi ale producției de 34%.
În industria prelucrătoare, se pot identifica următoarele evoluții:
prelucrarea țițeiului, cocsifierea cărbunelui și tratarea combustibililor nucleari și-a redus foarte puțin producția valorică (scădere cu 3%);
industria chimică și a fibrelor sintetice și artificiale si-a redus producția la jumătate și a pierdut 38% din personal;
industria de prelucrare a cauciucului și a maselor plastice și-a diminuat producția la 41% din cea avută în anul 1996 și a pierdut 63% din personal;
industria metalurgică, în anul 2007, practic și-a menținut valoarea producției avută în anul 1996, dar aceasta s-a realizat cu un număr de personal mult redus față de cel avut anterior (55%).
Analizele privind evoluția valorică a producției industriale și a personalului trebuie completate și cu analiza producției fizice deoarece aceasta are implicații directe și cele mai importante asupra volumului și cantității de deșeuri generate.
Dacă analizăm evoluția principalelor produse industriale, cu potențial mare de generare a deșeurilor, observăm o evoluție oscilantă în cazul cărbunelui extras iar la alte produse se constată o tendință clară de scădere și stabilizare la un nivel mai scăzut (vezi Figura 1-2).
Principalul minereu extras în România, din punctul de vedere al cantității este cărbunele. Cantitatea de cărbune extras a scăzut cu peste 45% în perioada 1989-1991, după care a urmat o redresare. Cantitatea maximă de cărbune a fost extrasă în anul 1996 (44,77 milioane tone), după care a scăzut la un minim de 24,5 milioane de tone în anul 1999, iar apoi a început să crească.
Figura 1-2: Evoluția producției fizice a unor produse industriale care generează cantități mari de deșeuri
În cazul prelucrării țițeiului, scăderea cantităților a fost semnificativă și constantă. De la 30 milioane tone în anul 1989 s-a ajuns la puțin peste 10 milioane tone în anul 2001.
Pentru produse industriale a căror fabricație implică generarea unor cantități mari de deșeuri, cum ar fi cărbunele cocsificabil, fonta brută și oțelul brut, producția fizică a avut o tendință generală de scădere. La aceste produse se constată o tendință de stabilizare a producției la niveluri de aproximativ 30% din cel înregistrat în anului 1989.
Din punct de vedere teoretic, volumul deșeurilor industriale generate depinde în mod direct de volumul producției fizice (mai puțin de valoarea acesteia). După cum vom vedea, cantitățile de deșeuri industriale ce apar raportate în diverse publicații și studii nu se corelează foarte bine cu volumul fizic al producției industriale din România.
1.2 DINAMICA GENERĂRII DEȘEURILOR INDUSTRIALE ÎN ROMÂNIA
Evoluția cantității de deșeuri industriale generate în România nu este ușor de calculat sau analizat. Se pot menționa mai multe cauze dintre care cele mai importante sunt: lipsa unor date statistice viabile, existența mai multor surse de date, definițiile și clasificările s-au schimbat în decursul timpului etc. De aceea se va face o analiză a principalelor surse de date pentru a identifica tendințele și cantitățile de deșeuri generate.
1. [NUME_REDACTAT] deșeurilor industriale și periculoase în țările candidate, prezintă o evoluție descendentă a cantităților de deșeuri industriale (vezi Tabelul 1.2). Astfel de la aproape 342 milioane de tone de deșeuri industriale, în anul 2001, se ajunge la 44,4 milioane de tone în anul 2006 sau o scădere de 297 milioane de tone (87%). Cea mai importantă pondere o avea industria minieră care, în perioada 2001-2006, și-a redus cantitatea de deșeuri generate cu 289 milioane tone adică cu 93%. Aceste valori par puțin plauzibile dacă avem în vedere, spre exemplu, cantitatea de cărbune extras care a fost de 43,98 milioane tone în anul 2001 și de 30,1 milioane tone în anul 2006. O scădere a producției de cărbune de 31,5% (cărbunele are și ponderea cea mai mare în totalul minereurilor extrase), nu explică scăderea cu 93% a deșeurilor industriale generate chiar dacă se are în vedere și diminuarea semnificativă a volumului altor minereuri extrase.
Tabelul 1.2: Evoluția cantităților de deșeuri industriale generate în [NUME_REDACTAT] lucrării menționate, deșeurile industriale periculoase generate au scăzut de la 5710 mii tone la 897 mii tone, în perioada 2001-2006. Și această cifră ridică unele semne de întrebare deoarece este extrem de greu de redus deșeurile industriale periculoase cu 84% fără a face investiții semnificative. Este posibil ca închiderea unor capacități industriale să fie explicația acestei evoluții.
2. [NUME_REDACTAT] Înconjurător în România, editată de [NUME_REDACTAT] de Statistică cuprinde o secțiune referitoare la deșeuri. Ediția din anul 2001 a lucrării [NUME_REDACTAT] în România prezintă următoarele valori privind deșeurile industriale: 69 milioane tone deșeuri industriale generate în anul 1999 (vezi Tabelul 1.3). Valoarea totală de 69 milioane de tone este apropiată de valoarea din studiul anterior (71,8 milioane tone). Singura discrepanță este la deșeurile provenite de la termocentrale care sunt mai mari ca valoare în raportul [NUME_REDACTAT] de Statistică. De fapt doar la această categorie există posibilitatea unei comparații.
Tabelul 1.3: Cantitatea de deșeuri industriale generate în [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT] în România 2001, pag. 72, editată de [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] anul 2002 a fost publicată o nouă ediție a lucrării [NUME_REDACTAT] în România. În această nouă versiune nu mai sunt date detalii cu privire la structura deșeurilor industriale ci este doar menționată cantitatea de deșeuri industriale generate în anul 2000. Această valoare este tot de 69 milioane tone, identică cu cea din anul 1999.
3. Raportul privind [NUME_REDACTAT] în România, în anul 2001 a fost elaborat în conformitate cu dispozițiile art. 65, lit. j) din Legea nr.137/1995 privind protecția mediului republicată, și a avut ca scop informarea autorităților publice, a factorilor de decizie politică și economică și a populației cu privire la o serie de aspecte ale stării mediului care au o semnificație majoră din punct de vedere economic, social și ecologic. În acest raport se menționează că datele care au stat la baza raportului sunt rezultatul investigațiilor și studiilor realizate în cadrul sistemului național de monitorizare integrată a stării mediului, la care au participat un număr mare de instituții specializate, aflate în sfera de coordonare a [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].
[NUME_REDACTAT] opt al raportului este analizată situația privind deșeurile industriale. Raportul arată că, în cursul anului 2001, cantitatea de deșeuri generate de industrie, agricultură și construcții a fost de 65,6 milioane tone, ceea ce înseamnă o scădere cu 18,6 milioane tone față de 2003. Practic nu este dată o cifră exactă a cantității de deșeuri industriale deoarece valoarea de 65,6 milioane tone cuprinde, în afară de industrie două alte ramuri: agricultura și construcțiile.
Raportul menționează activitățile economice în cadrul cărora s-au generat cele mai mari cantități de deșeuri în anul 2005 (vezi Tabelul 1.4). Deși nu este menționată o valoare totală, din adunarea valorilor expuse în raportul MAPM, rezultă 49,2 milioane de tone deșeuri industriale, cu 20 de milioane de tone mai puțin față de cantitățile generate în anul 2003 sau 2006 (potrivit [NUME_REDACTAT] de Statistică). Pe ramuri industriale, valorile din anul 2005 sunt apropiate de cele din raportul [NUME_REDACTAT] de Statistică pentru anul 2003.
Tabelul 1.4: Cantitatea de deșeuri industriale generate în România, în anul 2005, pe activități
Sursa: Raport privind [NUME_REDACTAT] în România, în anul 2001, www.mappm.ro
Scăderea cantității de deșeuri industriale în anul 2005 (- 20 milioane de tone) este extrem de surprinzătoare dacă ținem seama că, față de anul 2004, cantitatea de cărbune extras a crescut cu 3,8 milioane tone, cantitatea de minereu de fier a crescut de la 116 mii tone la 221 mii tone, cantitatea de zinc în concentrate a crescut de la 27,4 mii tone la 46,6 mii tone, cantitatea de minereu de cupru și concentrate a crescut de la 16 mii tone la 289 mii tone. Această dinamică ascendentă a industriei extractive ar fi trebuit să genereze mai multe deșeuri, nu mai puține.
Potrivit acestor cifre se poate trage concluzia că, începând cu anul 2005, a avut loc o stagnare și chiar o reducere a cantității totale de deșeuri industriale generate pe fondul unei relansări notabile a producției industriale.
4. [NUME_REDACTAT] Națională de Gestionare a Deșeurilor (SNGD) a fost elaborat de [NUME_REDACTAT], Pădurilor, Apelor și Mediului, în conformitate cu responsabilitățile ce îi revin ca urmare a transpunerii legislației europene în domeniul gestionării deșeurilor și conform prevederilor Ordonanței de Urgență a Guvernului 78/2000 privind regimul deșeurilor, modificată și aprobată prin Legea 426/2001. [NUME_REDACTAT] de Gestionare a Deșeurilor are ca scop crearea cadrului necesar pentru dezvoltarea și implementarea unui sistem integrat de gestionare a deșeurilor, eficient din punct de vedere ecologic și economic.
Prevederile SNGD se aplică pentru toate tipurile de deșeuri definite conform Ordonanței de Urgență a Guvernului 78/2000 privind regimul deșeurilor, modificată și aprobată prin Legea 426/2001. Strategia a luat în considerare deșeurile de producție definite ca totalitatea deșeurilor generate din activitățile industriale (cu excepția celor din minerit, radioactive etc.); pot fi deșeuri de producție nepericuloase și deșeuri de producție periculoase.
Din analizele cele arătate se pot trage două concluzii importante:
există o divergență considerabilă între volumul fizic al producției industriale și cantitatea de deșeuri industriale generată;
cantitățile de deșeuri industriale raportate variază semnificativ de la un studiu la altul și de la an la altul fiind dificilă determinarea valorilor reale.
Unele din motive acestei situații sunt următoarele:
au avut loc modificări în activitățile firmelor industriale cu efecte directe asupra cantităților de deșeuri industriale generate;
s-a schimbat metodologia de raportare (înregistrarea sau neînregistrarea ca deșeu a sterilului de la extragerea minereurilor) precum și modificarea periodică a chestionarelor de anchetă în vederea îmbunătățirii acestora (mai ales în 2000 și 2002).;
s-a schimbat modul de evaluare a cantităților raportate de către fiecare generator (cântărire sau estimare volumetrică);
calificarea redusă a generatorilor de deșeuri în activitatea de colectare și raportare a datelor;
controlul insuficient, din partea autorităților locale de protecția mediului, privind îndeplinirea obligațiilor legale de colectare și raportare a datelor de către generatorii de deșeuri;
CAPITOLUL 2
CADRUL INSTITUȚIONAL ȘI LEGISLATIV ÎN DOMENIUL GESTIUNII DEȘEURILOR
2.1 CADRUL LEGISLATIV ÎN DOMENIUL GESTIUNII DEȘEURILOR
[NUME_REDACTAT], în ultimii ani, a avut loc o transformare totală a cadrului legislative de gestiune a deșeurilor. Spre deosebire de alte țări membre ale UE care și-au adaptat cadrul legislativ în perioade de peste 20 de ani, România a trebuit să facă acest lucru într-o perioadă extrem de scurtă.
Practic principalele directive ale UE privind deșeurile au fost transpuse aproape în totalitate în perioada 2000 – 2003. Începând cu anul 2004 România are un cadru legislativ de gestiune a deșeurilor modern și adaptat acquis-ului comunitar. Tabelul de mai jos ilustrează progresele făcute:
Sursa: R A P O R T asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la [NUME_REDACTAT] în perioada septembrie 2002 – iunie 2003., – GUVERNUL ROMÂNIEI., Iunie 2003
Cerințele specifice de autorizare a depozitelor de deșeuri, prevăzute în Normativul tehnic, completează actele normative deja adoptate, referitoare la evaluarea impactului de mediu și emiterea acordului de mediu.
2.2 CAPACITATEA INSTITUȚIONALĂ
La momentul actual, autoritatea centrală care coordonează activitatea de gestiune a deșeurilor este [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] (MMGA).
În conformitate cu prevederile Hotărârii de Guvern nr. 408/2004 privind organizarea și funcționarea MMGA (M.Of. nr. 285/31.03.2004), acest minister este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridica, in subordinea [NUME_REDACTAT]. MMGA aplică strategia și [NUME_REDACTAT], în vederea promovării politicilor în domeniile mediului și gospodăririi apelor. MMGA realizează politica în domeniul mediului și gospodăririi apelor , la nivel național, elaborează strategia și reglementările specifice de dezvoltare și armonizare a acestor activități în cadrul politicii generale guvernamentale și coordonează aplicarea strategiei Guvernului în domeniile respective, îndeplinind rol de autoritate de stat, de sinteza, coordonare și control în aceste domenii.
În structura MMGA, [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] este ajutat în activitatea sa de trei secretari de stat, și un secretar general. Cei trei secretari de stat coordonează activitatea în domeniile:
protecția mediului;
gospodărirea apelor;
integrare europeană și relații internaționale.
Alte instituții cu responsabilități în domeniul gestiunii deșeurilor
[NUME_REDACTAT] și Comerțului are următoarele structuri care se ocupă de problema gestiunii deșeurilor:
[NUME_REDACTAT] pentru de [NUME_REDACTAT] Refolosibile;
[NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT];
[NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] Periculoase;
[NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT].
2.3 PLANURI ȘI PROGRAME DE MANAGEMENT AL DEȘEURILOR; PROGRESE ÎNREGISTRATE
În conformitate cu prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului 78/2000, aprobată și completată prin Legea 426/2001, autoritatea competentă în domeniul gestionării deșeurilor este [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Printre alte autorități publice centrale cu atribuții pentru gestionarea deșeurilor se numără și [NUME_REDACTAT] și Resurselor care are următoarele responsabilități principale în ceea ce privește deșeurile industriale:
elaborează strategii și programe sectoriale de gestionare a deșeurilor industriale;
participă la elaborarea reglementărilor specifice pentru gestionarea diferitelor tipuri de deșeuri industriale;
coordonează și supraveghează activitatea de reciclare a deșeurilor industriale.
Actul normativ menționat anterior prevede și obligativitatea elaborării [NUME_REDACTAT] de Gestionare a Deșeurilor, pe baza planurilor județene. La rândul lor, planurile județene se întocmesc pe baza informațiilor și a planurilor specifice elaborate de consiliile locale (pentru deșeurile municipale) și agenții economici generatori de deșeuri (pentru deșeurile de producție).
În acest cadru legal a fost elaborat [NUME_REDACTAT] de Gestionare a Deșeurilor – plan național de etapă, aprobat apoi prin Hotărârea de Guvern 123/2003.
Acest plan național descrie situația existentă privind generarea și gestionarea deșeurilor pe baza datelor și informațiilor colectate și prelucrate în perioada 1995-2000 și conține prevederi importante pentru gestiunea deșeurilor de producție (implicit deșeuri industriale).
Aceste prevederi sunt următoarele:
identifică principalele probleme existente în domeniul gestionării deșeurilor de producție;
prognozează o creștere a cantităților deșeurilor de producție generate, aproximativ până în anul 2010; apoi este de așteptat o scădere a cantităților specifice generate, ca urmare a introducerii tehnologiilor curate și a practicilor de gestionare care pun accentul pe evitarea generării deșeurilor și minimizarea cantităților generate;
indică activitățile de reciclare a deșeurilor de producție ce se vor dezvolta și utilizarea instrumentelor economice pentru crearea și susținerea pieței de materii prime secundare;
identifică obiective strategice generale pentru gestionarea deșeurilor și obiective strategice specifice anumitor fluxuri de deșeuri (deșeuri de la producerea energiei termice, uleiuri uzate și deșeuri de combustibili lichizi, nămoluri de la epurarea apelor uzate industriale etc.).
[NUME_REDACTAT] de Acțiune pentru [NUME_REDACTAT], actualizat în anul 2003, conține o serie de prevederi privind gestiunea deșeurilor. Printre acestea se numără:
obiective privind gestionarea deșeurilor;
acțiuni preconizate pentru gestionarea deșeurilor;
proiecte prioritare care, în domeniul deșeurilor industriale, vizează în principal reabilitarea instalațiilor de tratare și eliminare existente, construirea instalațiilor zonale, creșterea gradului de recuperare materială și energetică a deșeurilor, aplicarea celor mai bune tehnici disponibile.
La momentul actual sunt în curs de elaborare alte două documente în domeniul gestionării deșeurilor, în cadrul unui grup de lucru coordonat de MMGA și cu asistență tehnică din partea guvernului german în cadrul proiectului PHARE RO 2001 “Proiect de înfrățire instituțională pentru sprijinirea în continuare a României pentru transpunerea și implementarea legislației în domeniul gestionării deșeurilor”:
[NUME_REDACTAT] de Gestionare a Deșeurilor;
[NUME_REDACTAT] de Gestionare a Deșeurilor.
Cele două documente menționate au fost supuse dezbaterii publice la sfârșitul lunii martie 2004 și, după înglobarea observațiilor și comentariilor, vor fi aprobate prin Hotărâre de Guvern.
În domeniul gestionării deșeurilor industriale, proiectele [NUME_REDACTAT], respectiv al [NUME_REDACTAT] de Gestionare a Deșeurilor conțin următoarele elemente:
principiile care stau la baza activităților de gestionare a deșeurilor industriale;
opțiunile de gestionare a deșeurilor industriale;
obiective strategice generale și specifice;
activități necesare în scopul îndeplinirii obiectivelor.
Se poate menționa că sunt în curs de elaborare, tot în cadrul proiectului PHARE RO 2001 “Proiect de înfrățire instituțională pentru sprijinirea în continuare a României pentru transpunerea și implementarea legislației în domeniul gestionării deșeurilor”, Ghidul pentru elaborarea planurilor județene de gestionare a deșeurilor și Ghidul pentru elaborarea planurilor regionale de gestiune a deșeurilor.
În paralel, a început activitatea de elaborare a unui [NUME_REDACTAT] de gestiune a deșeurilor pentru Regiunea de [NUME_REDACTAT].
Inventarul instalațiilor de incinerare și coincinerare a fost finalizat, identificându-se societățile comerciale care își incinerează propriile deșeuri și cele care au ca obiect de activitate incinerarea deșeurilor și societățile care sunt autorizate să coincinereze.
Pentru implementarea Directivei 75/439/CEE privind uleiurile uzate, amendată de Directiva 87/101/EEC și de Directiva 91/692/CEE s-au pus bazele unui sistem de colectare a uleiurilor uzate în vederea valorificării acestora, monitorizat de fiecare APM. Pe baza raportărilor transmise de câtre APM-uri a fost analizata cantitatea de uleiuri colectate și valorificate și a fost alcătuită lista națională a agenților economici colectori valorificatori de uleiuri uzate.
Conform prevederilor HG nr. 173/2000 (MO nr. 131/28.03.2000) ce transpune Directiva 96/59/CE privind eliminarea bifenililor și trifenililor policlorurati (PCB și PCT) a fost aprobat inventarul național al echipamentelor și materialelor ce conțin PCB/PCT; de asemenea, agenții economici au întocmit și au transmis APM-urilor planurile de eliminare a echipamentelor și materialelor contaminate cu PCB.
În anul 2002, au avut loc consultări cu reprezentanți ai importatorilor de baterii portabile în vederea stabilirii modului de implementare a Directivei 91/157/CEE privind bateriile și acumulatorii care conțin anumite substanțe periculoase. De asemenea, a fost alcătuită și transmisă către APM-uri lista națională a agenților economici colectori și valorificatori și a fost întocmită, pe baza raportărilor transmise de către inspectorate, situația bateriilor și acumulatorilor uzați pentru autovehicule.
În perioada 2003-2004, a fost realizată identificarea și clasificarea preliminară a depozitelor de deșeuri municipale și industriale care intră sub incidenta prevederilor Directivei 1999/31/CE privind depozitarea deșeurilor, urmând sa fie identificate depozitele care sunt exceptate de la anumite prevederi ale Directivei (așezări izolate). Astfel, la nivel național, din cele 265 de depozite municipale identificate:
3 depozite de deșeuri municipale (clasa b) sunt conforme cu prevederile Directivei 1999/31/EC;
11 depozite de deșeuri municipale (clasa b) vor deveni conforme în totalitate cu prevederile Directivei 1999/31/EC până la sfârșitul anului 2006;
251 de depozite de deșeuri municipale nu sunt și nu se pot conforma cu prevederile Directivei 1999/31/EC și se vor închide etapizat, odată cu asigurarea capacităților de depozitare conforme.
De asemenea, s-a realizat inventarierea instalațiilor de incinerare/coincinerare, pentru implementarea cerințelor Directivei 2000/76/CE privind incinerarea deșeurilor.
Pentru centralizarea datelor raportate de agenții economici care introduc pe piață ambalaje și produse ambalate, a fost realizată o bază de date atât la nivelul Agențiilor de Protecției a Mediului județene cât și la nivelul [NUME_REDACTAT], Pădurilor, Apelor și Mediului. Pentru implementarea Directivei 94/62/CE privind ambalajele și deșeurile de ambalaje a fost estimata valoarea de 242,9 milioane Euro.
CAPITOLUL 3
DEȘEURILE INDUSTRIALE ÎN CONTEXTUL ARMONIZĂRII LEGISLAȚIEI DE PROTECȚIA MEDIULUI DIN ROMÂNIA CU LEGISLAȚIA EUROPEANĂ; DEFINIȚII ȘI ARIE DE CUPRINDERE
După cum am văzut, nevoia de a defini și delimita clar noțiunea de deșeu industrial este extrem de importantă pentru România. Cu toate acestea noțiunea de deșeu industrial nu este explicit definită în [NUME_REDACTAT] sau Națională. HG 162/2002 transpune Directiva 1999/31/EC definind diversele tipuri de deșeuri în articolul 6 și Anexa 1:
deșeurile periculoase – sunt deșeurile definite în Anexa nr. I C, I D și I E la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 426/2001 și care îndeplinesc condițiile prevăzute în Anexa nr. 3; deșeurile periculoase include atât deșeuri periculoase rezultate din activități de producție cât și din activități casnice.
deșeurile municipale – deșeuri menajere și alte deșeuri care, prin natură sau compoziție, sunt similare cu deșeurile menajere și care sunt generate pe raza localităților;
deșeurile nepericuloase de orice altă origine, sunt deșeurile care îndeplinesc criteriile de acceptare a deșeurilor la depozitul pentru deșeuri nepericuloase stabilite în anexa nr. 3 și care nu sunt incluse în categoria deșeurilor periculoase conform lit. j) (Anexa 1 menționată mai sus);
deșeurile periculoase stabile, nereactive, cum sunt cele solidificate, vitrificate, care la levigare au o comportare echivalentă cu a celor menționate la lit. b) și care îndeplinesc criteriile relevante de acceptare stabilite în anexa nr. 3; aceste deșeuri periculoase nu se depozitează în celule destinate deșeurilor biodegradabile nepericuloase, ci în celule separate.
deșeurile inerte sunt, conform Anexei 1, „deșeurile care nu suferă nici o transformare semnificativă fizică, chimică sau biologică, nu se dizolvă, nu ard ori nu reacționează în nici un fel fizic sau chimic, nu sunt biodegradabile și nu afectează materialele cu care vin în contact într-un mod care să poată duce la poluarea mediului sau să dăuneze sănătății omului. Levigabilitatea totală și conținutul de poluanți ai deșeurilor, ca și ecotoxicitatea levigatului trebuie să fie nesemnificative și, în special, să nu pericliteze calitatea apei de suprafață și/sau subterane”.
Hotărârea de guvern nr. 856 din 16 august 2002 privind evidența gestiunii deșeurilor și pentru aprobarea listei cuprinzând deșeurile, inclusiv deșeurile periculoase, stabilește categoriile de deșeuri generate de diverse activități. [NUME_REDACTAT].8 deșeurile periculoase sunt definite ca fiind „deșeurile clasificate ca periculoase – deșeurile marcate cu asterisc (*)” care „prezintă una sau mai multe dintre proprietățile periculoase din anexa nr. IE la Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 78/2000, aprobată de Legea nr. 426/2001.”
Principalele ramuri industriale considerate de „Anuarul statistic” al României drept generatoare de deșeuri industriale sunt următoarele:
industria extractiva;
industria prelucrătoare;
energie electrică și termică, gaze și apă;
producția, transportul și distribuția energiei electrice și termice, gaze și apă caldă;
gospodărirea resurselor de apă, captarea, tratarea și distribuția apei.
Deșeurile generate de aceste ramuri industriale, care nu sunt de natura deșeurilor municipale, pot fi considerate deșeuri industriale. Încadrarea deșeurilor industriale față de celelalte tipuri de deșeuri este schematic prezentată în Figura
3-1.
Figura 3-1: Schema clasificării deșeurilor după principalele activități generatoare de deșeuri
Lista publicată în Hotărârea de Guvern nr. 856 din 16 august 2002 privind evidența gestiunii deșeurilor și pentru aprobarea listei cuprinzând deșeurile, inclusiv deșeurile periculoase clasifică deșeurile în 20 de categorii de deșeuri între care deșeurile industriale pot fi identificate ca făcând parte din categoriile 01, 03-12, și parțial 02, 13-15, 19
Procesul industrial este definit în lucrarea „CAEN REV.1, prezentare, interpretare, principii de utilizare”ca fiind „un proces de transformare (fizic, chimic, manual sau de orice natura) utilizat în fabricarea de noi produse (fie ele bunuri de consum, intermediare sau de investiții), în prelucrarea produselor uzate sau pentru furnizarea de servicii industriale, așa cum sunt ele definite în secțiunea C (Industria extractivă), D (Industria prelucrătoare), E (Producția și distribuția electricității, a gazului și a apei) și F (Construcții)”. Din termenii acestei definiții, ar rezulta încadrarea deșeurilor provenite din construcții în categoria deșeurilor industriale.
O clasificare clară a tipurilor de deșeuri industriale, după activitatea generatoare, nu există în [NUME_REDACTAT]. Astfel încât deșeurile reciclabile provenite din utilizarea bunurilor și servicii sunt definite de Legea nr. 465/2001 pentru aprobarea „OUG nr. 16/2001 privind gestionarea deșeurilor industrial reciclabile” ca fiind „deșeuri industriale reciclabile” deși ele nu provin dintr-o activitate industrială (deșeuri metalice feroase și neferoase, deșeuri de hârtie, carton, sticlă, mase plastice, cauciuc, textile). În acest caz, termenul “industrial” se referă la faptul că deșeurile respective pot fi folosite drept sursă de materii prime pentru industrie.
Legislația românească, prin O.U. 78/2000 introduce noțiunile de „deșeuri periculoase” și „deșeuri de producție” fără a le defini pe acestea din urmă. Potrivit legislației UE, în Directiva 75/442/EEC amendată de Directiva 91/156/EEC (transpuse de L426/2002//OU 78/2000) nu apare noțiunea de deșeu de producție.
[NUME_REDACTAT] 3-2: Aria de cuprindere a categoriei “deseuri industriale” si celelalte tipuri de deseuri
Încadrarea categoriei deșeurilor industriale față de celelalte categorii de deșeuri este sugerată de schema din Figura 3-2; această schemă ține seama de criteriile de la clasificare a depozitelor de deșeuri conform HG 162/2002 care transpune Directiva 1999/31/EC: periculoase (P), nepericuloase (NP) și inerte (I).
În accepțiunea lucrării „CAEN REV.1, prezentare, interpretare, principii de utilizare”, producția este o „activitate care are drept rezultat un produs”, termenul nefiind „exclusive pentru sectorul agricol, extractiv sau de prelucrare, el este folosit, de asemenea, și pentru sectorul serviciilor”. În acest context și deșeurile provenite din servicii ar putea fi considerate ca fiind deșeuri de producție.
Deșeurile industriale sunt reprezentate de deșeurile de producție mai puțin cele rezultate din agricultura, horticultură, acvacultură, silvicultură, vânătoare și pescuit (parțial categoria 02 din LISTĂ). În contextul acestei lucrări deșeurile industriale vor fi definite ca fiind deșeurile de producție rezultate dintr-o activitate industrială cu excepția celor prevăzute în Art.3 (2) Directiva 1999/31/EC (Art. 3, HG 162/2002).
Pentru deșeurile care nu prezintă pericol pentru mediu, sunt exceptate următoarele activități de la această directivă:
împrăștierea pe sol, în scopul ameliorării calității sau fertilizării, a nămolurilor de la stațiile de epurare orășenești, a nămolurilor de dragare sau a altor tipuri de nămoluri similare;
folosirea unor deșeuri inerte la lucrări de reamenajare/restaurare, umplere sau pentru construcții în depozite de deșeuri;
depunerea nămolurilor de dragare nepericuloase în lungul apelor din care au fost extrase sau în albia râurilor;
depozitarea solului necontaminat sau a deșeurilor inerte rezultate în urma activităților de prospectare și extracție, a tratării și stocării resurselor minerale, precum și a celor din exploatarea carierelor.
Managementul deșeurilor din industria minieră urmează a fi reglementat la nivel european de o nouă directivă aflată în acest moment sub formă de propunere.
CAPITOLUL 4
ELEMENTE DE IMPACT ASUPRA MEDIULUI AMBIANT
Impactul depozitelor de deșeuri industriale asupra mediului ambiant constă în principal în eliberarea în mediu unor substanțe chimice toxice existente în deșeuri sau formate în timpul depozitării, a prafului și pulberilor rezultate din activitățile desfășurate în amplasamentul depozitului.
[NUME_REDACTAT] 1999/31/EC deșeurile care urmează a fi depozitate trebuie să fie în prealabil tratate (Art.6(a)) pentru reducerea cantității sau a pericolului prezentat de acestea față de sănătatea populației sau a mediului. Chiar și în aceste condiții există totuși un potențial risc de contaminare a mediului ca urmare a eliberării de compuși toxici în aer, prin gazelle degajate în procesele de tratare din apropierea depozitului sau chiar din depozit, sau în sol și ape (subterane și de suprafață) prin levigatul format în depozite ca urmare a contactului dintre deșeuri și apa din precipitații.
La nivel mondial, depozitele sunt amplasate în interiorul unei stații complexe de tratare și depozitare, care deservește mai mulți generatori, unde exista diverse instalații de tratare care pot emite la rândul lor în mediu alți contaminanți.
Din depozitele de deșeuri au loc scăpări de gaze și compuși volatili în atmosferă ca urmare a:
manipulării deșeurilor;
apariției unor fisuri în sistemul de acoperire;
difuziei prin membranele de acoperire;
dizolvării în levigatul care părăsește depozitul pentru tratare;
volatilizării înaintea închiderii;
evacuării gazelor prin sistemul de ventilare.
În cazul co-depozitării deșeurilor industriale și a celor municipale, ca urmare a apariției incendiilor datorită unei operări defectuoase a depozitului, pot fi generate cantității foarte mari de „dioxine” (dibenzodioxine policlorurate) și „furani” (dibenzofurani policlorurați) care depășesc cu mult cantitățile ce s-ar putea forma pe toată durata de viață a unui incinerator de deșeuri în condițiile unei exploatări normale. De asemenea în aceste incendii se formează și cantități mari de NOx, pulberi, compuși de ardere incompletă.
Scăpări de compuși volatili se pot produce și ca urmare a tratării și stocării deșeurilor înaintea depozitării, operații ce au loc, în general, în spații aflate în vecinătatea depozitelor.
Levigatul format în depozite este de multe ori tratat în incinta amplasamentului depozitului pentru reducerea conținutului în compuși organici prin procese biologice. Ca urmare acestor procese în atmosferă sunt eliminați compuși volatili existenți inițial sau formați în timpul proceselor de tratare.
Multe din activitățile care se desfășoară în apropierea unui depozit elimină în atmosferă pulberi; astfel de activități sunt: transportul și manipularea, depozitele deschise, operațiile de tratare a solului contaminat, bazinele de tratare a deșeurilor.
Drumurile neasfaltate de acces la depozit generează mari cantități de praf care pot să depășească 1kg/km/vehicul. De asemenea încărcarea și descărcarea solului necontaminat necesar acoperirilor sau solului contaminat tratat în amplasament conduc la eliminarea unor mari cantități de praf în aer. Estimarea cantităților de praf ridicate de la suprafața amplasamentelor ca urmare a antrenării de către vânt (eroziune) se face cunoscând date privind caracteristicile solului și vântului pentru zona respectiva.
Prin contactul apei din precipitații cu deșeurile din depozit se formează levigatul care este evacuat din depozit și supus unui proces de tratare. În cazul apariției unor fisuri în izolația cu care este prevăzut fundul depozitului, levigatul se poate infiltra în până la contaminarea acviferului.
Apele meteorice care se colectează de pe întregul amplasament (stația de tratare-depozitare) sunt epurate separat de levigat. Aceste ape pot constitui o sursa importantă de contaminare a apelor de suprafața din apropiere și a apelor subterane în cazul în care colectarea este defectuoasă.
Zgomotul produs de echipamentele care deservesc depozitul și de autovehiculele care asigură transportul deșeurilor reprezintă un factor disturbator de mare impact asupra vecinătăților depozitului, iar traficul propriu-zis al autovehiculelor conduce la o uzură excesivă a drumurilor publice de acces.
În condițiile unor depozite exclusive de deșeuri industriale, apariția păsărilor, paraziților sau insectelor este puțin probabilă, acestea apărând mai ales în cazul co-depozitării în depozitele de deșeuri municipale.
Datorită activităților complexe ce se desfășoară într-un depozit de deșeuri, în cazul unei exploatări incorecte apar elemente suplimentare de risc legate de formarea de aerosoli, izbucnirea incendiilor, exploziilor, apariția alunecărilor de teren.
Conform OU 244/1999 un baraj este definit ca fiind „baraj – orice lucrare hidrotehnică având o structură existentă sau propusă, care este capabilă să asigure acumularea, permanentă sau nepermanentă, de apă, de deșeuri industriale lichide sau solide depuse subacvatic (din industria chimică, industria energetică și din iazurile de decantare din industria minieră), a căror rupere poate produce pierderea necontrolată a conținutului acumulat, cu efecte negative deosebit de importante asupra mediului social, economic și/sau natural” (Legea 466/2001 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 244/2000 privind siguranța barajelor). În această categorie sunt incluse și barajele și digurile care realizează depozite de deșeuri industriale.
Aceeași ordonanță clasifică barajele în una dintre următoarele categorii de importanță:
A: baraj de importanță excepțională;
B: baraj de importanță deosebită;
C: baraj de importanță normală;
D: baraj de importanță redusă.
Barajele și digurile realizează depozite pentru deșeurile aflate sub formă lichidă sau semisolidă (nămoluri, șlamuri, suspensii). Proiectarea lor (bataluri, iazuri de decantare) trebuie realizată astfel încât, în primul rând, să asigure siguranța în exploatare chiar și în condiții critice care ar putea produce pierderea necontrolată a conținutului acumulat. În acest sens trebuie alese condițiile de realizare a fundației (materialele de construcție – rocă, sediment; grad de compactare etc.). Construcțiile neadecvate pot conduce la:
poluarea apelor subterane datorită infiltrațiilor;
infiltrațiile prin pereții barajului (digului);
surparea pereților.
Pentru evitarea acestor accidente, barajul trebuie să îndeplinească anumite condiții de rezistență și stabilitate la solicitări statice și dinamice, inclusiv la cele seismice. În exploatarea barajelor trebuie să se reducă infiltrarea apei, să se colecteze infiltrațiile prin baraj și prin straturile de permeabilitate joasă de la fundul depozitelor și să se evite supraîncărcarea lor.
Pe lângă formele de impact și de risc menționate mai sus mai pot fi considerate și: modificările de peisaj și disconfortul vizual cauzate de depozitele de deșeuri, modificarea fertilității solurilor, modificarea compoziției biocenozelor în zonele învecinate, generarea de gaze cu efect de seră, scoaterea din circuitul natural sau economic a unor terenuri.
Multe din practicile actuale de colectare, transport, tratare și depozitare a deșeurilor și neaplicarea principiilor sistemului de gestiune integrată a acestora, dar și existența „depozitelor istorice” de deșeuri industriale, au un impact negativ asupra mediului și asupra sănătății populației, deșeurile industriale reprezentând prin conținutul lor surse de risc deosebit de grav pentru floră și faună, afectând calitatea factorilor de mediu.
În scopul reducerii impactului depozitelor de deșeuri asupra mediului și sănătății umane, HG 162/2002 prevede în Anexa 2 „Cerințe generale pentru toate clasele de depozite de deșeuri” acestea incluzând: criteriile de care se ține cont la alegerea amplasamentului depozitului, cerințele constructive care să conducă la reducerea impactului asupra mediului (ape subterane, sol, ape de suprafață, aer), cerințele generale de control și protecția factorilor de mediu.
Punctul 2.6 al Anexei 2 prevede obligativitatea încadrării în peisaj a depozitului prin amenajări pentru reducerea impactului vizual realizate, printre altele, prin realizarea unei perdele vegetale de protecție și prin „înierbarea cu plante ierboase – graminee – și plantarea unor specii rezistente la poluanți pe suprafețele acoperite ale depozitului care au ajuns la cota finală”.
CAPITOLUL 5
CLASIFICAREA DEPOZITELOR DE DEȘEURI INDUSTRIALE CONFORM DIRECTIVEI 1999/31/EC
[NUME_REDACTAT].2(g) al Directivei 1999/31/EC „depozitul” este definit ca fiind un amplasament unde sunt depozitate deșeurile pe sau în sol incluzând amplasamentele din incinta unității producătoare a deșeurilor și pe cele permanente (peste 1 an vechime) care sunt utilizate pentru stocarea temporară. Se exclud instalațiile la care deșeurile sunt descărcate pentru a permite pregătirea pentru transportul ulterior în scopul recuperării, tratării sau eliminării finale în altă parte, stocarea înainte de recuperare sau tratare (mai puțin de 3 ani) sau înainte de depozitarea finală (mai puțin de 1 an). Directiva 1999/31/EC impune țărilor membre să ia măsuri împotriva depozitării ilegale și necontrolate a deșeurilor.
Depozitele de deșeuri pot fi clasificate conform Directivei 1999/31/EC în:
depozite de deșeuri periculoase;
depozite de deșeuri nepericuloase;
depozite de deșeuri inerte.
Conform directivei 1999/31/EC Art.6 (transpus în Art. 7(1) HG 162/2002) numai deșeurile care au fost în prealabil tratate pot fi eliminate prin depozitare. Acest articol reprezintă prevederea cea mai importantă a directivei, reprezentând forța motrice a reducerii cantităților de deșeuri eliminate prin depozitare finală.
Responsabilitatea deșeurilor industriale aparține producătorului putând fi transferată către un operator de deșeuri. În acest sens depozitele pot fi amplasate „in situ” în apropierea instalațiilor generatoare de deșeuri, in proprietatea producătorului, sau „ex situ”, depozit ca făcând parte sau nu într-o stație centrală de tratare și depozitare deșeuri (SCTDD) care să deservească mai mulți producători de deșeuri, proprietatea depozitului aparținând unui operator specializat. O stație centrală (centru) de tratare și depozitare a deșeurilor industriale este un amplasament complex care include instalații diverse de tratare și eliminare a deșeurilor. Figura 5-1 prezintă o schemă de principiu a principalelor instalații și activități dintr-o astfel de stație.
Pretratarea deșeurilor în scopul reducerii volumului, reactivității și a altor proprietăți care ar putea periclita transportul către SCTDD se realizează, de obicei, de către producător (generatorul de deșeuri).
Mărimea unui depozit depinde, în principal, de cantitățile de deșeuri produse și de timpul de funcționare alocat. Producerea unor cantități mici de deșeuri va face ca producătorul să aleagă varianta de depozitare „ex-situ”. În cazul în care nu există SCTDD (cazul României) producătorul va fi obligat să își construiască un depozit propriu, pentru care costurile de amplasare, construire, operare, închidere și postînchidere s-ar putea să depășească capabilitatea financiară a acestuia.
Depozitele propriu-zise care aparțin unor SCTDD sunt deservite de secții/zone anexe ca: secția de recepție, zona de stocare, laborator, utilități, infrastructură de transport vehicule, administrație. În incinta SCTDD pot să existe diverse alte instalații pentru eliminarea sau tratarea deșeurilor: incinerator de deșeuri periculoase și/sau medical, stație de compostare, instalație de prelucrare uleiuri uzate, instalație de separare emulsii hidrocarburi petroliere-apă etc.
Figura 5-1: Schemă de principiu a unei stații centrale (centru) de tratare și depozitare a deșeurilor industriale
Proprietarul depozitului poate fi chiar generatorul de deșeuri, cazul fiind frecvent întâlnit atunci când depozitul deservește exclusiv o unitate industrială și este amplasat în apropierea acesteia.
Într-un depozit de deșeuri industriale pot fi eliminate un singur tip de deșeu sau mai multe tipuri. Încadrarea depozitelor într-o anumită clasă se va face și după acest criteriu.
Utilizarea deșeurilor inerte sau nepericuloase pentru amenajarea și construirea depozitului este considerată ca fiind operație de recuperare și nu de depozitare conform Directivei 75/442/EEC. Anumite tipuri de deșeuri pot fi folosite la construcția depozitelor în amestec cu alte materiale (cenuși, zguri etc.).
Depozitele trebuie să respecte cerințele generale din Anexa 2 a Directivei 1999/31/EC legate de: amplasare; controlul calității apelor de suprafață și gestionarea levigatului; protecția solului și a apelor subterane (impermeabilizare); controlul gazelor; stabilitate; sisteme (împrejmuiri) de siguranță.
Directiva 1999/31/EC stabilește criteriile și procedurile preliminare de acceptare a deșeurilor în cele trei tipuri de depozite. [NUME_REDACTAT] 2000/532/EC (transpusă de H.G. 856/2002) stabilește lista deșeurilor inclusiv a celor periculoase conform cu Art.1(a) al Directivei 75/442/EEC. Aceasta stă la baza stabilirii criteriilor de acceptare a deșeurilor în depozite.
Pentru majoritatea depozitelor de deșeuri industriale existente în România nu poate fi realizată o încadrarea strictă și corectă în categoriile de depozite descrise de Directiva 1999/31/EC, acestea nerespectând cerințele Directivei 1999/31/EC respectiv HG 162/2002 atât din punct de vedere constructiv, cât și a deșeurilor acceptate în depozit. Multe din depozitele industriale conțin amestecuri de deșeuri periculoase și/sau nepericuloase și/sau inerte, fiind operate în condiții necorespunzătoare. Depozitele care conțin preponderent deșeuri nepericuloase sau inerte, dar în care au fost depozitate și deșeuri periculoase, în cazul în care acestea nu sunt supuse procedurii de închidere, trebuie înregistrate ca fiind depozite de deșeuri periculoase și considerate în consecință la solicitarea acordului și autorizației de mediu.
Datele privind depozitele de deșeuri industriale obținute de la agenții economici sunt incomplete, raportarea făcându-se în pe baza unor tabele de raportare periodice necorelate cu Directiva 1999/31/EC. Terminologia folosită de HG 856/2002 nu este corelată cu cea folosită de legea 426/2001 //OU nr. 78/2000. [NUME_REDACTAT].1 din HG 856/2002 „agenții economici care generează deșeuri au obligația să țină o evidență a gestiunii acestora”. Conform anexei 1, Capitolul II, în tabelul pe care agentul economic trebuie să îl completeze în legătură cu „stocarea provizorie, tratarea și transportul deșeurilor” sunt enumerate modalitățile de tratare, iar destinația deșeurilor care urmează a fi depozitate putând fi:
DO – depozitul de gunoi al orașului/comunei
HP – halda proprie
HC – halda industrială comună
În aceasta recentă reglementare, apar termeni care nu sunt corelați cu definițiile depozitelor din directiva 1999/31/EC (HG 162/2002). Prelucrarea informațiilor furnizate prin completarea tabelelor de raportare nu oferă date pertinente privind clasele de depozite așa cum sunt ele stabilite de Directiva 1999/31/EC.
Modificările privind clasificarea și încadrarea depozitelor apărute ca urmare a noilor reglementări au condus la apariția unor situații neclare. Astfel, lucrarea „[NUME_REDACTAT] în România în 2002”, elaborată de [NUME_REDACTAT] Pădurilor și Mediului în 2003, prezintă două seturi de date pentru descrierea situației depozitelor industriale, folosind un tip de încadrare a acestora (vezi Tabelul 5.1) care nu este conform cu [NUME_REDACTAT]. Această situație a apărut probabil ca urmare atât a cerințelor de raportare ale HG 856/2002 cât și a vechilor denumiri utilizate pentru încadrarea depozitelor ale deșeurilor.
Tabelul 5.1: Situația depozitelor de deșeuri industriale în [NUME_REDACTAT] mai mari depozite de deșeuri industriale sunt deținute de marile termocentrale, fostele și actualele mari combinate ale industriei chimice anorganice și industriei metalurgice (vezi Tabelul 5.2).
Tabelul 5.2. Principalele depozite de deșeuri industriale
Sursa: MAPM, „[NUME_REDACTAT] în România
DP – deșeuri periculoase
DNP – deșeuri nepericuloase
DI – deșeuri inerte
Pentru facilitarea raportărilor generatorului de deșeuri cât și pentru încadrarea corectă de către autoritățile competente a depozitelor de deșeuri industriale existente în România, este necesară o corelare a terminologiei utilizate în legislația deșeurilor și însușirea acesteia de către agenții economici.
CAPITOLUL 6
DEȘEURI INDUSTRIALE GENERATE ÎN ROMÂNIA PE RAMURI INDUSTRIALE; TIPURI, CANTITĂȚI ȘI STRUCTURA ACESTORA
Tipurile și cantitățile de deșeuri generate de agenții economici, precum și modul de gestionare a acestora sunt înregistrate în Baza de date pentru deșeuri, a cărei actualizare anuală se realizează de către ICIM București sub coordonarea MMGA – [NUME_REDACTAT] Deșeurilor și [NUME_REDACTAT] Periculoase.
Clasificarea deșeurilor s-a realizat în conformitate cu [NUME_REDACTAT] de Deșeuri; prin Hotărârea de Guvern 856/2002, a fost introdusă Lista deșeurilor, inclusiv a deșeurilor periculoase, prin care se modifică modul de identificare a deșeurilor periculoase.
Prin HG 856/2002 s-a introdus obligația agenților economici de a ține evidența gestiunii deșeurilor pe care le generează și de a transmite anual datele centralizate către autoritățile teritoriale pentru protecția mediului. Pentru anul 2002, a fost raportată o cantitate totală de 372,4 milioane tone deșeuri de producție din industrie și agricultură, din care 344,5 milioane tone reprezintă deșeuri din activități miniere (în cea mai mare parte deșeuri/steril de la excavarea minereurilor nemetaliferesi metalifere) (vezi Figura 6-1).
Figura 6-1: Structura deșeurilor de producție
Sursa: [NUME_REDACTAT] Naționale de Gestionare a [NUME_REDACTAT] de producție sunt generate în cadrul tuturor ramurilor de activitate, și anume: agricultură și silvicultură; industrie extractivă; industrie energetică; industrie prelucrătoare; construcții; comerț; transport și depozitare.
Din totalul deșeurilor de producție generate, constituie deșeuri industriale cele generate din următoarele activități economice:
industrie extractivă;
industrie energetică;
industrie prelucrătoare (alimentară, textilă și confecții, pielărie și încălțăminte, prelucrarea lemnului, celuloză și hârtie, chimică și petrochimică, cauciuc și mase plastice, alte produse minerale nemetalice, metalurgică, construcții metalice, mașini și echipamente, mijloace de transport, mobilier, recuperarea deșeurilor);
construcții.
Potrivit acestei clasificări, rezultă că din totalul cantității de deșeuri de producție generate, pot fi considerate deșeuri industriale numai 368 milioane tone (Figura 6-2), din care:
344,5 milioane tone deșeuri din industria extractivă;
11,4 milioane tone deșeuri din industria prelucrătoare;
11,7 milioane tone deșeuri din industria energetică;
0,4 milioane tone deșeuri din activitățile de construcții.
Figura 6-2: Structura deșeurilor industriale
Sursa: Studiu privind gestionarea deșeurilor la nivel județean și național, ICIM [NUME_REDACTAT] industriale în cadrul cărora au fost generate cele mai mari cantități de deșeuri industriale, cu excepția activităților miniere, sunt următoarele:
Din totalul cantității de deșeuri de producție generate, inclusiv deșeuri din activități miniere, circa 2,5 milioane tone reprezintă deșeuri periculoase. Având în vedere că din agricultură și din activități comerciale și de transport sunt generate cantități foarte mici de deșeuri periculoase, se poate considera că întreaga cantitatea de deșeuri de producție periculoase reprezintă deșeuri industriale periculoase.
La momentul actual, depozitarea reprezintă principala metodă de eliminare a deșeurilor industriale.
Din totalul cantității de deșeuri de producție generate (exclusiv deșeuri din activități miniere), aproximativ 69 % a fost eliminată / depozitată, după cum urmează:
deșeurile generate din industria prelucrătoare sunt depozitate în proporție de circa 38 %;
deșeurile generate din industria energetică sunt depozitate practic în totalitate.
Trebuie menționat că, potrivit datelor statistice disponibile la nivel european, cantitățile relative de deșeuri industriale generate în România (Kg/locuitor) nu sunt semnificativ mai mari decât în țările din [NUME_REDACTAT] și de Est26. Spre exemplu, pentru România sunt raportate 1979 Kg deșeuri/loc ceea ce nu este foarte departe de valoare de 3204 kg/loc.
Din punct de vedere geografic, depozitele de deșeuri industriale sunt localizate în apropierea zonelor industriale, a carierelor, minelor etc. (vezi Figura 6-3). Spre exemplu, cele mai importante cantități de deșeuri de producție generate (cantități mai mari de un milion de tone cu excepția deșeurilor din activități miniere) au fost înregistrate în județele Galați, Gorj, Arad, Timiș, Hunedoara, Vâlcea, Mureș, Dolj. În aceste județe, deșeurile industriale generate au reprezentat mai mult de 50 % din total28.
Figura 6-3: Distribuția geografică a principalelor depozite de deșeuri industriale în [NUME_REDACTAT]: Studiul privind Strategia pentru [NUME_REDACTAT] Periculoase în România
CAPITOLUL 7
MODALITAȚI DE DEPOZITARE A DEȘEURILOR INDUSTRIALE
7.1 DEPOZITELE INDUSTRIALE EXISTENTE
Depozitarea reprezintă metoda cea mai utilizată pentru eliminarea deșeurilor industriale în România.
În funcție de caracteristicile deșeurilor, depozitarea se realizează în două moduri principale:
deșeurile industriale nepericuloase sunt eliminate, de obicei, pe bază de contract, la depozitele de deșeuri municipale, aflate în gestionarea administrației publice locale;
deșeurile industriale periculoase sau cele care nu sunt acceptate pe depozitele municipale sunt eliminate în depozite proprii agenților economici generatori.
În funcție de natura deșeurilor depozitate, depozitele de deșeuri industriale au fost clasificate, până la transpunerea Directivei 1999/31/EC, după cum urmează:
halde de steril minier – suprafețe de teren pe care este depus materialul rezultat de la excavarea minereurilor nemetalifere și metalifere;
halde de zgură și cenușă – suprafețe de teren pe care este depus materialul rezultat din procese termice (arderea cărbunilor în centralele termo-electrice, procese metalurgice);
bataluri – suprafețe de teren excavate în care sunt depuse, în general, deșeuri lichide; termenul este folosit atât pentru deșeurile periculoase generate din activitățile de rafinare a petrolului și prelucrare a produselor petroliere, cât și pentru nămoluri, deșeuri din industria chimică, deșeuri generate din activitățile de creștere a animalelor;
iazuri de decantare – suprafețe de teren excavate în care sunt depuse deșeuri lichide cu un conținut ridicat de suspensii, în vederea sedimentării acestora; termenul este folosit atât pentru deșeurile semilichide din activități miniere, cât și pentru deșeuri lichide generate în industria chimică, industria alimentară etc.;
paturi de uscare – reprezintă instalațiile aferente unei stații de epurare a apelor uzate industriale unde este depus nămolul și unde are loc deshidratarea naturală a acestuia;
depozite industriale simple – reprezintă suprafețele de teren amenajate la suprafața solului pentru depunerea deșeurilor solide;
depozite subterane – amenajare subterană pentru depozitarea deșeurilor.
Pentru anul 2002, au fost înregistrate ca fiind în funcțiune 687 depozite pentru deșeuri industriale. Dintre acestea, mai mult de 50 % reprezintă haldele de steril minier, batalurile și depozitele industriale simple (vezi Figura 7-1).
Figura 7-1: Structura depozitelor de deșeuri industriale în funcție de tipul acestora
Sursa: Studiu privind gestionarea deșeurilor la nivel județean și național, ICIM [NUME_REDACTAT] totală ocupată de depozitele de deșeuri industriale a fost estimată la circa 10300 ha, din care aproximativ 50 % reprezintă suprafețele ocupate de haldele de steril minier (vezi Figura 7-2).
Figura 7-2: Structura suprafețelor depozitelor de deșeuri industriale în funcție de tipul acestora
Sursa: Studiu privind gestionarea deșeurilor la nivel județean și național, ICIM [NUME_REDACTAT] afară de haldele de steril minier, cele mai mari suprafețe de teren sunt ocupate de haldele de zgură și cenușă aferente centralelor termice și electrice (Ișalnița, Turceni, Mintia) și industriei metalurgice (Hunedoara, Galați) și de depozitele de deșeuri industriale din procese chimice (Govora, Tr. Măgurele, Tg. Mureș). Aceste depozite ocupă 30% din suprafața totală ocupată de depozitele de deșeuri industriale.
Conform informațiilor existente în cadrul MAPAM, cele mai multe dintre depozitele de deșeuri industriale existente nu sunt dotate cu amenajările, instalațiile și echipamentele necesare pentru conformare cu cerințele UE. Dintre tipurile de depozite enumerate, haldele de zgură și cenușă aferente centralelor termice și electrice dispun de cele mai multe amenajări pentru protecția mediului – impermeabilizare cu argilă, sistem de colectare a levigatului, diguri pentru stabilitate, foraje pentru urmărirea calității apei subterane.
Directiva 1999/31/EC, respectiv HG 162/2002 privind depozitarea deșeurilor, definește depozitul ca fiind un amplasament pentru eliminarea finală a deșeurilor prin depozitare pe sol sau în subteran și prevede că nu sunt acceptate într-un depozit deșeurile lichide, explozive, deșeurile periculoase netratate etc. De asemenea, depozitarea subterană este definită ca fiind modul de depozitare permanentă a deșeurilor într-o cavitate geologică adâncă, precum minele de sare.
Conform acestor prevederi, batalurile, iazurile de decantare (altele decât cele aferente industriei extractive) și paturile de uscare nu pot fi considerate depozite de deșeuri în accepțiunea UE. Aceste tipuri de spații pentru eliminarea deșeurilor industriale vor trebui să fie închise o dată cu accesul României în UE, iar pentru deșeurile respective va trebui să se găsească o altă metodă de gestionare.
Depozitele subterane înregistrate în România nu corespund definiției din legislația UE, ci sunt de fapt construcții subterane utilizate în principal pentru stocarea anumitor tipuri de deșeuri pentru care generatorul nu a găsit altă metodă de recuperare sau eliminare.
La începutul anului 2004, MMGA a actualizat inventarul depozitelor de deșeuri industriale care se supun prevederilor Directivei 1999/31/EC privind depozitarea deșeurilor, în vederea finalizării planului de implementare pentru această directivă. În urma analizării informațiilor primite de la autoritățile locale pentru protecția mediului s-a constatat faptul că o parte dintre suprafețele înregistrate ca “depozite de deșeuri industriale” erau de fapt alte tipuri de amenajări pentru stocarea deșeurilor în vederea recuperării sau eliminării (exemplu: platforme betonate, rezervoare etc.).
Actualizarea și analizarea inventarului nu a cuprins și informații referitoare la depozitele de deșeuri care nu se supun prevederilor Directivei 1999/31/EC – halde de steril și iazuri de decantare pentru deșeurile generate din industria extractivă.
Astfel, a fost înregistrat un număr de 169 de depozite pentru deșeuri industriale care se supun prevederilor Directivei 1999/31/EC, din care:
66 depozite pentru deșeuri solide;
52 halde de zgură și cenușă;
40 bataluri (altele decât cele pentru deșeuri din industria extractivă);
11 iazuri de decantare (altele decât cele pentru deșeuri din industria extractivă).
Cele 169 de depozite înregistrate ocupă o suprafață de circa 2765 ha.
După cum s-a menționat în capitolele anterioare, Directiva 1999/31/EC clasifică depozitele de deșeuri în:
depozite pentru deșeuri periculoase – clasa “a”;
depozite pentru deșeuri nepericuloase – clasa “b”;
depozite pentru deșeuri inerte – clasa “c”.
Clasificarea depozitelor existente pentru deșeuri industriale, în acord cu prevederile Directivei 1999/31/EC, s-a realizat în funcție de:
tipul de activitate a unității economice căreia îi aparține depozitul;
tipul și cantitatea deșeurilor depozitate.
Proporția cea mai mare, atât ca număr (108), cât și ca suprafață (2384 ha) o reprezintă depozitele pentru deșeuri nepericuloase – clasa “b”.
Figura 7-3: Repartiția numărului depozitelor de deșeuri industriale în funcție de tipul deșeurilor depozitate
Sursa: Studiu suport pentru completarea planului de implementare a Directivei 1999/31/EC cu informații referitoare la depozitele de deșeuri industriale inerte și periculoase, ICIM București
7.2 SITUAȚIA JURIDICĂ A DEPOZITELOR PENTRU DEȘEURI INDUSTRIALE
Toate depozitele industriale inventariate, aflate în funcțiune, sunt în proprietatea agentului economic generator de deșeuri.
Trebuie menționat faptul că în afară de depozitele în funcțiune inventariate pentru anul 2002, există un număr de depozite considerate “închise”, care nu mai sunt utilizate fie pentru că au capacitatea epuizată, fie pentru că generatorul de deșeuri în proprietatea căruia se află și-a încetat activitatea. În marea majoritate a cazurilor, închiderea acestor depozite nu s-a realizat în conformitate cu normele europene și naționale în vigoare.
Închiderea unor depozite de deșeuri industriale, potrivit cu cerințele legale europene și naționale, este o activitate ce necesită fonduri financiare relativ mari. Unitățile economice viabile vor fi obligate să investească astfel încât să rezolve problemele depozitelor de deșeuri neconforme cu cerințele UE. În multe cazuri situația se va complica deoarece răspunderea pentru unele depozite este incertă:
unele depozite de deșeuri industriale au aparținut și au fost utilizate de unități economice la care statul este acționar majoritar și în prezent și-au încetat activitatea;
serie de depozite de deșeuri industriale, cu capacitatea epuizată, au fost utilizate de unități economice care ulterior s-au privatizat, dar noul proprietar nu a preluat și obligațiile legate de depozitul de deșeuri;
depozitul a fost abandonat și/sau a avut loc falimentul proprietarului.
Cazurile menționate anterior sunt reprezentate, de cele mai multe ori, de depozite de dimensiuni destul de mari și care conțin diferite tipuri de deșeuri (inclusiv periculoase).
Clarificarea situației juridice a acestor tipuri de depozite, precum și închiderea lor conform cu cerințele UE va fi, cel mai probabil, o acțiune care va necesita atât implicarea, cât și un sprijin financiar din partea statului.
În ceea ce privește numărul și suprafața depozitelor de deșeuri industriale existente în România, sunt de remarcat următoarele:
datele furnizate de diferite surse sunt relativ neuniforme și indică variația mare, de la un an la altul a situației existente la nivel de țară; cum este puțin probabil ca depozitele să se închidă sau să se deschidă cu o frecvență atât de mare, cauza pare a fi modul de raportare și colectare a datelor;
agenții economici nu cunosc în suficientă măsură legislația existentă și, în multe cazuri, nu dețin informații clare în legătură cu depozitele de deșeuri pe care le gestionează;
lipsa resurselor financiare, precum și personalul insuficient existent în cadrul autorităților de mediu județene și centrale nu permit verificarea periodică a informațiilor furnizate de agenții economici, astfel încât datele centralizate să reflecte cu o eroare cât mai mică situația existentă la nivel național.
CAPITOLUL 8
EVALUAREA PONDERII PRINCIPALELOR TIPURI DE DEȘEURI INDUSTRIALE PERICULOASE
Deșeurile periculoase sunt definite conform Ordonanței de Urgență 78/2000 privind regimul deșeurilor, aprobată și completată prin Legea 426/2001. De asemenea, tipurile de deșeuri considerate periculoase sunt enumerate în cadrul HG 856/2002 privind evidența gestiunii deșeurilor și pentru aprobarea Listei deșeurilor, inclusiv a deșeurilor periculoase.
Potrivit datelor disponibile, în anul 2002 a fost generată o cantitate de aproximativ 2,5 milioane tone deșeuri periculoase (vezi Figura 8-1). Având în vedere că din agricultură și din activități comerciale și de transport sunt generate cantități foarte mici de deșeuri periculoase, se poate considera că întreaga cantitatea de deșeuri de producție periculoase reprezintă deșeuri industriale periculoase. Creșterea față de anii anteriori, când s-a înregistrat o tendință descendentă de generare a deșeurilor periculoase (0,9 milioane tone în anul 2000 -vezi și Tabelul 1.2) se datorează apariției Listei deșeurilor, care a înlocuit [NUME_REDACTAT] și care a introdus un tip nou de deșeu periculos generat din activitățile miniere pentru care, în anul 2002, au fost înregistrate circa 1,9 milioane tone. Prin diferență, rezultă că din industria energetică și din industria prelucrătoare au fost generate în anul 2002 circa 600 mii tone deșeuri periculoase.
Figura 8-1: Structura cantităților de deșeuri industriale periculoase
Sursa: Studiu privind gestionarea deșeurilor la nivel județean și național, ICIM [NUME_REDACTAT] excepția industriei extractive, activitățile industriale (cu excepția industriei extractive) care generează cele mai mari cantități de deșeuri industriale periculoase sunt:
industria chimică și petrochimică (inclusiv rafinarea petrolului);
industria metalurgică;
industria constructoare de mașini;
industria echipamentelor electrice și electronice.
Tipurile de deșeuri industriale periculoase care sunt generate în cantitățile cele mai mari, cu excepția deșeurilor din industria extractivă, sunt:
deșeuri din industria chimică anorganică;
deșeuri de la rafinarea petrolului, din industria petrochimică și de la epurarea apelor uzate cu conținut de produse petroliere;
deșeuri din industria chimică organică;
deșeuri din industria metalurgică;
deșeuri de la epurarea apelor uzate cu conținut de metale grele și / sau cianuri.
Cantitatea de deșeuri industriale periculoase generată în România a scăzut continuu în ultimii ani, acest fapt datorându-se în primul rând încetării activității unor mari unități economice.
În perioada 2002 – 2003, MAPAM a beneficiat de sprijin financiar din partea Agenției de [NUME_REDACTAT] a Japoniei, pentru derularea Studiului privind [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] Periculoase în România. Studiul a avut ca rezultat principal elaborarea, de către o echipă de experți români și străini, a Strategiei și Planului de Acțiune privind [NUME_REDACTAT] Periculoase în România.
Cantitatea de deșeuri industriale periculoase generate în România în anul 2002 este de circa 1,2 milioane tone, din care 48 % reprezintă deșeurile petroliere (de la rafinarea petrolului și de la utilizarea uleiurilor industriale și de motor). Această valoare este de două ori mai mare față de cantitatea efectiv înregistrată, dar este recomandabil să fie utilizată ca ipoteză de lucru pentru dezvoltarea sistemului de gestionare a deșeurilor periculoase pe termen scurt (2007 – 2010), ținând cont de următoarele aspecte:
privatizarea marilor unități economice va conduce la revigorarea activității industriale, implicit la creșterea cantităților de deșeuri periculoase generate;
activitățile de îmbunătățire a tehnologiilor, care să conducă la reducerea cantităților de deșeuri periculoase generate nu vor putea fi realizate decât într-o perioadă de timp relativ lungă.
Din punct de vedere al distribuției regionale, în anul 2002, generarea deșeurilor periculoase a fost relativ uniformă situându-se între o valoare minimă de 9 % în Regiunea 4 Sud-vest și o valoare maximă de 16 % în Regiunea 7 Centru (vezi Figura 8-2).
Figura 8-2: Distribuția regională a cantităților de deșeuri industriale periculoase Sursa: Studiu privind [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] Periculoase în [NUME_REDACTAT] în vedere impactul asupra mediului și riscurile pe termen lung pe care le implică depozitarea deșeurilor periculoase, este evident faptul că obiectivul principal trebuie să fie aplicarea altor metode de recuperare / eliminare a deșeurilor periculoase.
Potrivit studiilor efectuate de către producătorii de ciment, două categorii mari de deșeuri pot fi co-procesate în cuptoarele de ciment:
deșeuri cu potențial energetic ce pot fi utilizate pentru substituirea parțială a combustibililor tradiționali – deșeuri petroliere (inclusiv uleiuri uzate), compuși organici din industria chimică și industria produselor farmaceutice, șlamuri și nămoluri de la epurarea apelor uzate industriale, lemn și hârtie contaminate cu substanțe periculoase, materiale plastice, deșeuri solidificate în urma stocării etc.;
deșeuri cu conținut mineralogic similar materiilor prime tradiționale (calcar, gips, argilă) sau produselor intermediare (clincher)-zgură și cenușă de la termocentrale și din metalurgie și siderurgie, nisipuri uzate etc.
Având în vedere situația concretă din România, metoda de tratare / recuperare cea mai eficientă pare a fi co-incinerarea în cuptoare de ciment, aplicabilă pentru mai mult de 50 % din deșeurile periculoase generate. Acest lucru presupune crearea cadrului legislativ, fain administrativ, instituțional și financiar necesar pentru:
dezvoltarea sistemului de colectare, transport și tratare a deșeurilor periculoase astfel încât acestea să poată fi recuperate material și / sau energetic în cuptoarele de ciment;
modificarea / îmbunătățirea tehnologiilor de fabricare a cimentului și materialelor de construcție, astfel încât această industrie să poată co-procesa deșeurile periculoase, asigurându-se, în același timp, standardele necesare pentru protecția mediului.
Dezvoltarea unui sistem eficient de gestionare a deșeurilor periculoase cuprinde următoarele etape principale:
instruirea unităților economice generatoare în scopul îmbunătățirii sistemului de raportare a datelor (încadrarea corectă a tipurilor de deșeuri generate conform cu HG 856/2002);
crearea cadrului legislativ, administrativ, instituțional și financiar pentru dezvoltarea unei rețele de colectare, transport și tratare a deșeurilor periculoase;
procesarea cu recuperare materială și / sau energetică;
asigurarea capacităților de incinerare conforme cu cerințele UE, pentru acele tipuri de deșeuri periculoase care nu pot fi co-incinerate (exemplu: deșeuri cu conținut de PCB);
asigurarea capacităților de depozitare conforme cu cerințele UE, pentru acele tipuri de deșeuri periculoase pentru care nu există o altă metodă fezabilă de tratare / recuperare sau tratare / eliminare.
Va fi necesară asigurarea capacităților de depozitare pentru următoarele tipuri de deșeuri periculoase: a) deșeuri cu conținut de azbest și b) deșeuri cu conținut de substanțe chimice anorganice (deșeuri lichide cu acizi, baze, metale, cianuri, halogeni etc.).
De asemenea, stabilirea amplasamentului / amplasamentelor pentru depozitele de deșeuri industriale periculoase va fi posibilă numai după evaluarea exactă și corelarea următoarelor informații la nivel regional și național:
tipurile și cantitățile de deșeuri periculoase generate;
tehnicile de tratare / recuperare existente sau care pot fi dezvoltate.
Realizarea acestor etape necesită atât implicarea unităților economice, cât și o coordonare din partea autorităților (economice și de mediu), deoarece asigurarea capacităților de tratare / depozitare la nivelul cerințelor UE nu poate fi abordată decât la nivel zonal sau regional.
CAPITOLUL 9
ESTIMAREA STRUCTURII DEPOZITELOR INDUSTRIALE CARE SE SUPUN CERINȚELOR DIRECTIVEI IPPC
În acest capitol se va analiza situația depozitelor de deșeuri industriale care se vor supune cerințelor Directivei IPPC. Această directivă a fost transpusă prin Ordonanța de Urgență nr. 34 din 21 martie 2002 și aprobată prin Legea nr. 645/2002.
9.1 CADRUL LEGAL
În vederea realizării cadrului legal pentru implementarea prevederilor directivei IPPC, au fost emise mai multe acte normative complementare.
Una dintre cele mai importante reglementări secundare este Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor, apelor si mediului nr. 818/2003 ce creează cadrul legal pentru autorizarea instalațiilor aflate sub incidența Directivei IPPC.
[NUME_REDACTAT] IPPC, instalațiile de eliminare a deșeurilor care intră sub incidența sa sunt cele menționate în Anexa 1 a directivei la Categoria 5. Gestiunea deșeurilor, cu următoarele sub-componente:
5.1. Instalații pentru eliminarea sau recuperarea deșeurilor periculoase, așa cum au fost definite în lista menționată în Articolul 1 (4) al Directivei 91/689/EEC, și în Anexa IIA și IIB (operațiile R1, R5, R6, R8 și R9) ale Directivei 75/442/EEC și Directiva 75/439/EEC din 19 iunie 1975 privind eliminarea uleiurilor uzate, cu o capacitate mai mare de 10 t/zi;
5.2. Instalații pentru incinerarea deșeurilor municipale așa cum au fort definite de Directiva 89/369/EEC din 8 iunie 1989 privind reducerea poluării aerului provocate de incineratoarele de deșeuri municipale (5), cu o capacitate mai mare de 3 t/h;
5.3. Instalații pentru eliminarea deșeurilor nepericuloase, așa cum au fost definite în Anexa IIA a Directivei 75/442/EEC la paragrafele D8 și D9, cu o capacitate mai mare de 50 t/zi;
5.4. Depozite de deșeuri, care primesc mai mult de 10 t/zi sau cu o capacitate totală mai mare de 25.000 t, cu excepția depozitelor controlate de deșeuri inerte.
[NUME_REDACTAT] de Urgență 34/2002, care a transpus directiva IPPC, activitățile industriale echivalente celor din Directiva IPPC sunt următoarele:
5.1. Instalații pentru depozitarea sau recuperarea deșeurilor periculoase, cu o capacitate mai mare de 10 t/zi;
5.2. Instalații pentru incinerarea deșeurilor municipale, cu o capacitate mai mare de 3 t/h;
5.3. Instalații pentru depozitarea deșeurilor nepericuloase, cu o capacitate mai mare de 50 t/zi;
5.4. Depozite controlate de deșeuri, care primesc mai mult de 10 t/zi sau cu o capacitate totală mai mare de 25.000 t, cu excepția depozitelor controlate de deșeuri inerte.
Autorii studiului consideră că OU 34/2002 interpretează în mod discutabil sub-componentele categoriei 5. După cum se poate observa din prezentarea de mai sus a Categoriei 5 de activități IPPC, la transpunerea Directivei IPPC prin OU 34/2002 interpretarea Anexei 1 a fost realizată parțial și cu lacune ceea ce dă naștere la confuzii importante în procesul de încadrare a instalațiilor/depozitelor care intră sub incidența IPPC. Astfel se impun următoarele precizări:
la activitățile de tip 5.1 operațiile de eliminare a deșeurilor periculoase sunt considerate numai prin acțiuni de depozitare, fără să se menționeze încadrările acestor operații din OU 78/2000 (Anexa II A – OPERAȚIUNI de eliminare a deșeurilor). În acest mod sunt excluse activități cu impact puternic asupra mediului cum ar fi incinerarea deșeurilor periculoase.
tot la activitățile de tip 5.1 nu sunt menționate instalațiile de eliminare și recuperare a uleiurilor uzate;
la activitățile de tip 5.3, OU 34/2002 prevede depozitarea deșeurilor nepericuloase în timp ce Directiva IPPC consideră operațiile de eliminare definite în Anexa IIA a Directivei 75/442/EEC la paragrafele D8 și D9, adică:
D8. tratament biologic nespecificat la alt punct din prezenta anexă (Anexa IIA), din care rezultă, în final, compuși sau amestecuri care sunt eliminate prin intermediul oricărei operațiuni enumerate la pct. 1-12;
D9. tratament fizico-chimic nespecificat la alt punct din prezenta anexă (Anexa IIA), din care rezultă, în final, compuși sau amestecuri care sunt eliminate prin intermediul oricărei operațiuni enumerate la pct. 1-12 (de exemplu: evaporare, uscare, calcinare etc.);
în cadrul instalațiilor de tipul 5.4, OU 34/2002 prevede "depozitele controlate", termen care nu se regăsește în alte acte normative cum ar fi HG 162/2002.
La acțiunea de autoîncadrare a depozitelor de deșeuri de către agenții economici deținători apar situații confuze. Pentru încadrarea corectă a activităților de gestiune a deșeurilor sub OU 34/2000 aprobată de L 645/2002 este necesară modificarea definițiilor în conformitate cu textul Directivei IPPC.
Este important de precizat că apar o serie de deosebiri importante între depozitele ce cad sub incidența directivei IPPC și restul depozitelor de deșeuri industriale. Cele mai importante deosebiri, cu efecte economice extrem de importante, vor fi analizate în continuare.
Depozitele sub incidența Directivei IPPC sunt asimilate cu instalații industriale și trebuie să îndeplinească o serie de condiții deosebite de celelalte depozite. Cea mai importantă condiție este obținerea autorizației integrate de mediu care permite funcționarea instalațiilor respective.
O a doua mare deosebire este divizarea depozitelor în două categorii: depozite existente și depozite noi. Depozitele existente trebuie să se conformeze sau să fie închise iar cele noi vor trebui să se conformeze de la început.
Deoarece s-a solicitat reconsiderarea perioadei de tranziție prevăzuta in documentul de poziție CONF-RO 37/01, pentru Directiva IPPC s-a trecut la perioade de tranziție eșalonate pe fiecare depozit de deșeuri până la 31 decembrie 2014. Toate depozitele de deșeuri pentru care se solicită perioadă de tranziție sunt considerate instalații «existente» atât din punct de vedere al Directivei cât și al prevederilor reglementarilor naționale care transpun directiva, fiind puse in funcțiune înainte de 1999.
Pe de altă parte, autoritățile de protecția mediului trebuie să revizuiască autorizațiile acordate “instalațiilor-depozitelor noi” (in interesul Directivei), care au început sa funcționeze intre 30 octombrie 1999 si data apariției OUG 34 /2002 care transpune Directiva IPPC.
Încă de la primele consultări, Comisia UE a confirmat faptul ca nu va fi elaborat un document BREF pentru depozitarea deșeurilor, deoarece Anexa 1 a Directivei 99/31/EC include toate cerințele tehnice necesare (DEFRA, 2001), iar „[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]” va amenda directiva în conformitate cu cele mai noi progrese in domeniul tehnic și științific.
Depozitele ce deservesc simultan mai multe instalații, vor fi încadrate la activitățile ce fac parte din Categoria nr. 5 (Anexa I 96/61/EC) (vezi Tabelul 9.1). Pentru un depozit existent care este parte a unei instalații IPPC ce cuprinde mai multe activități, autorizația integrată va include și activitatea de depozitare. În cazul în care instalația nu intră sub incidența directivei 96/61/EC, depozitul va fi autorizat numai conform [NUME_REDACTAT].
Tabelul 9.1: Încadrarea depozitelor de deșeuri industriale din perspectiva Directivei IPPC
9.2 DEPOZITE CARE SE SUPUN PREVEDERILOR DIRECTIVEI IPPC
Pe lângă cerințele Directivei depozitarii, titularii activităților (inclusiv depozitarea care intră sub incidența directivei IPPC ca activitate încadrată la Categoria 5 al Anexei 1 a directivei sau o instalație tehnică staționară, în care se desfășoară inclusiv activități de depozitare, încadrată la alt punct al Anexei 1 a directivei) vor trebui să asigure informarea și participarea publicului la eliberarea autorizației integrate de mediu conform, Art. 15 al Directivei 96/61/EC. De asemenea, conform Anexei III a aceleiași directive vor trebui să fie monitorizate anumite emisii în aer și apă (levigat).
Procesul de emitere a autorizațiilor integrate de mediu, în general și implicit și pentru depozitele de deșeuri, în conformitate cu Ordinul nr. 818/2003 și [NUME_REDACTAT] General, a început în anul 2004 și se anticipează ca până la termenul limita prevăzut Ordonanța de Urgență nr. 34 din 21 martie 2002 și aprobată prin Legea nr. 645/2002, vor fi supuse procesului de autorizare integrată toate depozitele de deșeuri aflate sub incidența Directivei IPPC, inclusiv depozitele considerate instalații “noi” definite conform Directivei.
Termenul limită pentru finalizarea aplicării programelor pentru conformare, în conformitate cu cerințele Directivei IPPC, este ilustrat în Tabelul 9.2.
După expirarea acestui termen, depozitele care nu îndeplinesc condițiile impuse prin Legea nr. 645/2002 pentru aprobarea OUG nr. 34/2002 privind prevenirea, reducerea si controlul integrat al poluării, își vor înceta activitatea.
Tabelul 9.2: Termenele de conformare pentru depozitele de deșeuri care se supun cerințelor
În programul pentru conformare pentru depozitele de deșeuri vor fi incluse măsurile tehnice care să conducă la respectarea cerințelor prevăzute la art. 11 al Directivei IPPC și anume utilizarea celor mai bune tehnici disponibile (BAT). După aprobarea programului pentru conformare de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, acesta devine obligatoriu pentru deținătorul depozitului.
Autorizațiile de mediu pentru depozitele care funcționează în baza unui program pentru conformare aprobat se emit cu termen de valabilitate pe perioada realizării fiecărei măsuri cuprinse în acest program.
Nerespectarea termenelor și măsurilor cuprinse în programul pentru conformare conduce la încetarea valabilității autorizației de mediu și la suspendarea activității depozitului până la realizarea măsurilor cuprinse în programul de conformare.
Ultimul inventar al depozitelor de deșeuri industriale realizat de MMGA, a pus in evidență existența a 108 depozite de deșeuri industriale (din totalul de 169) care intră sub incidența IPPC dintre care 67 solicită perioadă de tranziție pentru directiva IPPC, iar 41 nu solicită perioadă de tranziție. Majoritatea depozitelor care nu solicită perioadă de tranziție (circa 85%) vor fi închise până în 2007 (vezi Error! Reference source not found.).
Pentru o evaluare corectă a numărului de depozite de deșeuri industriale care cad sub incidența cerințelor Directivei IPPC, Agențiile de [NUME_REDACTAT] trebuie să verifice autoîncadrările pe care titularii de activitate le-au făcut pentru depozitele pe care le dețin bazându-se pe declarațiile acestora, inspecții în teren, bilanțuri tehnologice și de mediu. De asemenea este necesar de a fi identificate și inventariate și stocurile de deșeuri existente pe amplasamentele industriale.
CAPITOLUL 10
SITUAȚIA DEȘEURILOR/DEPOZITELOR DE DEȘEURI INDUSTRIALE CARE NU SE SUPUN DIRECTIVEI 1999/31 EC
Directiva 1999/31/EC, transpusă prin Hotărârea de Guvern 162/2002 privind depozitarea deșeurilor, se aplică tuturor acelor tipuri de deșeuri care intră sub incidența prevederilor Directivei cadru privind deșeurile (75/442/EEC).
Ordonanța de Urgență 78/2000 privind regimul deșeurilor, modificată și completată prin Legea 426/2001 (prin care s-a realizat transpunerea Directivei 75/442/EEC), nu se aplică pentru următoarele tipuri de deșeuri:
deșeuri radioactive;
roci și deponii de sol, precum și depozite de resurse minerale rezultate de la foraje, din prospecțiuni geologice și operațiuni de exploatare subterană a bogățiilor subsolului, inclusiv din cariere de suprafață;
carcase de animale și următoarele deșeuri din agricultură: dejecții și alte materiale naturale, substanțe nepericuloase utilizate în agricultură;
efluenți gazoși emiși în atmosferă;
ape uzate, mai puțin deșeuri în stare lichidă;
deșeuri de explozibili expirați.
Dintre toate tipurile de deșeuri menționate anterior, singurele care pot fi considerate depozitate, conform definiției acceptate la nivel european, sunt deșeurile din industria extractivă și deșeurile radioactive.
10.1 DEȘEURILE DIN INDUSTRIA EXTRACTIVĂ
10.1.1 Cadrul legislativ
De la bun început, trebuie menționat faptul că nici legislația europeană în domeniul deșeurilor apărută până în prezent, nici actele normative românești prin care s-a realizat transpunerea, nu definesc în mod foarte clar ce înseamnă deșeuri din industria extractivă. Mai mult, formularea din Legea 426/2001, Art. 2 referitoare la deșeurile din activități miniere este relativ ambiguă și introduce termeni care nu fac parte din terminologia consacrată – “Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică rocilor și deponiilor de sol, precum și depozitelor de resurse minerale rezultate de la foraje, din prospecțiuni geologice și operațiuni de exploatare subterană a bogățiilor subsolului, inclusiv din cariere de suprafață”.
[NUME_REDACTAT] deșeurilor, inclusiv a deșeurilor periculoase, introdusă în legislația română prin Hotărârea de Guvern 856/2002, deșeurile din industria extractivă se regăsesc la codul 01 – Deșeuri de la explorarea minieră și a carierelor și de la tratarea fizică și chimică a mineralelor, fiind clasificate după cum urmează:
01 01 – deșeuri de la excavarea minereurilor;
01 03 – deșeuri de la procesarea fizică și chimică a minereurilor metalifere;
01 04 – deșeuri de la procesarea fizică și chimică a minereurilor nemetalifere;
01 05 – noroaie de foraj și alte deșeuri de la forare.
Activitatea în cadrul sectorului extractiv din România este reglementată prin Legea minelor 85/2003. Principalele prevederi ale acestui act normativ se referă la:
cadrul general și semnificația termenilor specifici;
dobândirea folosinței și accesul la terenurile pe care se efectuează activități miniere;
regimul de punere în valoare a resurselor minerale;
drepturile și obligațiile titularului licenței / permisului de exploatare / explorare;
procedura de autorizare;
taxe, redevențe miniere și tarife;
procedura de închidere a minelor;
sarcinile și atribuțiile autorității competente;
responsabilitățile ministerului de resort.
[NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] (ANRM) este autoritatea competentă căreia îi revin sarcini și atribuții pentru aplicarea prevederilor Legii 85/2003. De asemenea, ANRM va realiza transpunerea și implementarea legislației europene în domeniul deșeurilor din activități miniere.
La data elaborării studiului de față, la nivel european există o propunere de Directivă privind gestionarea deșeurilor din industriile extractive – 2003/0107 (COD), care se dorește a fi un act complementar Directivei cadru privind deșeurile (75/442/EEC). Domeniul de aplicare a directivei îl reprezintă “deșeurile miniere”, adică deșeurile generate din activitățile de extracție, tratare și stocare a resurselor minerale și din exploatarea carierelor. Pentru scopurile prezentului studiu sunt importante următoarele definiții:
resursă minerală (minereu) – depozit (aglomerare de materiale, produs) de natură minerală sau organică existent în mod natural în scoarța terestră (cum ar fi țițeiul, șisturile bituminoase, cărbunele, lignitul, metalele, piatra, șisturile, argila, pietrișul sau nisipul, inclusiv gazele naturale, dar exclusiv apa);
tratare – procesul sau combinația de procese mecanice, fizice sau chimice desfășurate asupra resurselor minerale în scopul extragerii compușilor utili, inclusiv reducerea dimensiunilor, sortarea, separarea și reprocesarea deșeurilor evacuate anterior, dar exclusiv procesele termice;
haldă – instalație construită pentru eliminarea supraterană a deșeurilor solide;
iaz de decantare – instalație naturală sau construită pentru eliminarea deșeurilor cu granulație fină, de obicei reziduuri de la separare, împreună cu cantități variabile de apă, rezultate din tratarea resurselor minerale și din epurarea și recircularea apelor de proces.
Propunerea de directivă stabilește cerințele minime care trebuie respectate în scopul prevenirii sau reducerii la minimum posibil a oricărui efect negativ asupra mediului sau asupra sănătății umane care poate fi determinat de activitățile de gestionare a deșeurilor miniere. Sunt de menționat următoarele aspecte principale:
instalațiile pentru gestionarea deșeurilor miniere vor fi supuse unei proceduri specifice de autorizare;
informarea publicului și participarea sa la luarea deciziei;
criterii tehnice pentru amplasarea, construcția, operarea, închiderea și monitorizarea instalațiilor pentru eliminarea deșeurilor.
[NUME_REDACTAT] 85/2003, cât și propunerea de act normativ la nivel european, stabilesc obligația titularului activității miniere de a asigura o serie de activități legate de protecția mediului și gestionarea deșeurilor, printre care:
elaborarea unui plan de gestionare a deșeurilor și a unui plan de refacere a mediului în timpul și după încetarea activității;
elaborarea unui plan de acțiune în caz de accidente care pot afecta mediul;
depunerea unei garanții financiare pentru refacerea mediului în timpul și după încetarea activității;
elaborarea și punerea în aplicare a unui program pentru monitorizarea calității factorilor de mediu după încetarea activității și închiderea obiectivului minier.
10.1.2 Date generale privind activitatea minieră în [NUME_REDACTAT] informațiilor existente la [NUME_REDACTAT] și Comerțului, La nivelul anului 2001, situația unităților miniere din România este cea din Tabelul 10.1.
La momentul actual, este aprobată închiderea pentru un număr de aproximativ 340 de obiective miniere. Conform prevederilor Legii 85/2003 (Capitolul 7, Art. 52, paragraful 3), activitățile de închidere a minelor și refacere a mediului pentru obiectivele miniere oprite înainte de intrarea în vigoare a actului normativ (și care nu fac obiectul unei licențe) sunt finanțate de la bugetul de stat.
Pentru minele care fac obiectul unei licențe, responsabilitatea închiderii revine titularului acesteia. Încetarea activității se realizează numai după aprobarea de către autoritatea competentă a unui program tehnic de dezafectare sau conservare a exploatării, program care include și programul de monitorizare post-închidere a calității factorilor de mediu. Autoritatea competentă are obligația de a urmări aplicarea planului de încetare a activității și îndeplinirea obligațiilor rezultate din acesta.
Tabelul 10.1: Capacități de extracție a minereurilor, în România
10.1.3 Deșeuri generate de industria extractivă și modul de depozitare
Încadrarea deșeurilor din industria extractivă se poate face conform diagramei de mai jos. Această schemă dă o imagine a efectelor potențiale pe care le poate avea noua Directivă privind deșeurile din minerit. Această nouă directivă poate exclude sau include anumite tipuri de deșeuri miniere, ceea ce va afecta semnificativ operatorii din acest sector.
Figura 10-1: Încadrarea deșeurilor din minerit potrivit viitoarei Directive privind deșeurile miniere
Conform informațiilor înregistrate la autoritatea centrală pentru protecția mediului, în anul 2002 au fost generate 344,5 milioane tone deșeuri din activitățile miniere. Din această cantitate totală, cea mai mare parte o reprezintă deșeurile de la excavarea minereurilor de cărbune, metalifere și nemetalifere, așa-numitul “steril minier”.
Având în vedere caracteristicile lor specifice, deșeurile generate din activitățile miniere sunt depozitate în instalații proiectate special în acest scop, după cum urmează:
deșeurile de la exploatarea și procesarea minereurilor metalifere și nemetalifere sunt depozitate în halde de steril și iazuri de decantare;
deșeurile de la exploatarea țițeiului și a gazelor naturale sunt depozitate în bataluri.
Informațiile privind generarea și gestionarea deșeurilor pentru anul 2002 arată că există aproximativ 200 halde de steril și 70 iazuri de decantare în funcțiune. În ceea ce privește numărul batalurilor aferente industriei extractive, acesta nu poate fi estimat în cadrul studiului de față, deoarece denumirea “batal” este utilizată și pentru alte spații de eliminare a altor tipuri de deșeuri.
Haldele de steril
O haldă de steril poate fi definită ca fiind “locul de depozitare la suprafață și depozitul de steril extras din mină sau de steril rezultat din operațiile de preparare mecanică” .
Haldele de steril conțin o mare varietate de roci și sol depinzând de geologia și tipul minei. În mod formal, deșeurile depozitate în haldele de steril pot fi clasificate după cum urmează:
material steril și roci eliminate din carierele de suprafață;
material steril și roci din minele subterane, minereuri foarte sărace care nu sunt procesate;
deșeuri de proces – deșeuri uscate din procesarea inițială, cum ar fi material de dimensiuni mari sau mici, material grosier din procesarea umedă, alte reziduuri.
Cantitatea și caracteristicile deșeurilor depozitate în haldele de steril variază în funcție de tipul minereului exploatat și de modul specific de desfășurare a activității.
De obicei, activitatea în cariere de suprafață generează o cantitate de deșeuri mai mare decât în cazul minelor subterane, deși adesea acestea pot fi reintroduse direct în carieră/mină după încetarea exploatării și de aceea nu ar trebui să fie depozitate în afară.
Din punct de vedere calitativ, deșeurile depozitate cuprind o mare varietate de roci și materiale – argile, nisip, aluviuni, săruri și alți compuși metalici.
Depozitarea deșeurilor din activități miniere în halde de steril generează diferite forme de impact asupra mediului, dintre care cele mai importante sunt:
afectarea unor suprafețe întinse de teren care nu mai pot fi utilizate în alte scopuri pentru o perioadă foarte lungă de timp;
poluarea solului, a apelor subterane și a celor de suprafață cu diferiți compuși solubilizați prin acțiunea apelor meteorice;
în cazul exploatării materialelor cu conținut de sulfuri este amplificat fenomenul drenării acide;
impactul vizual.
O problemă de importanță deosebită o constituie stabilitatea haldelor de steril, ținând cont de caracteristicile lor constructive și de tipul materialelor depozitate și mai ales de faptul că, în unele cazuri, pe haldele de steril sunt depozitate și alte tipuri de deșeuri generate în cadrul unității economice respective, în afara celor provenite strict din activități miniere.
Impactul asupra mediului generat de depozitarea anumitor tipuri de deșeuri miniere în halde de steril poate fi diminuat prin acțiuni specifice privind alegerea amplasamentului, proiectarea, construcția și operarea, acordându-se o atenție deosebită aspectelor legate de controlul stabilității (prevenirea pătrunderii apei în corpul depozitului, compactare și exploatare în trepte etc.).
Iazurile de decantare
Iazurile de decantare constituie structuri construite “pe sol” (în mod obișnuit nu sunt necesare excavații, ci sunt folosite caracteristicile naturale ale reliefului). Acestea sunt folosite pentru a separa fracția sedimentabilă din apa folosită în procesele tehnologice. După decantare, apa este recirculată sau este epurată în vederea evacuării. În aceste iazuri de decantare ajung în mod obișnuit deșeuri de proces (de la separare gravitațională, flotație etc.). În unele cazuri, aceste iazuri de decantare sunt folosite și pentru descărcarea altor tipuri de ape care nu provin direct din procesele de producție (ape de drenare, ape colectate de pe versanți).
Cantitatea și caracteristicile deșeurilor descărcate în iazurile de decantare variază în funcție de tipul minereului exploatat și de modul specific de desfășurare a activității. Fracția solidă conține material inert, săruri și alți compuși metalici. Fracția lichidă conține diferite tipuri de substanțe chimice dizolvate, dintre care unele au caracter toxic (exemplu: cianurile de la exploatarea metalelor prețioase) sau pot avea acțiune negativă asupra mediului (exemplu: ph acid sau bazic, conținut de sulfați sau carbonați).
Descărcarea deșeurilor din activități miniere în iazuri de decantare generează diferite forme de impact asupra mediului, dintre care cele mai importante sunt:
afectarea unor suprafețe întinse de teren care nu mai pot fi utilizate în alte scopuri pentru o perioadă foarte lungă de timp;
poluarea solului, a apelor subterane și a celor de suprafață cu diferiți compuși care se infiltrează din fracția lichidă sau sunt solubilizați prin acțiunea apelor meteorice;
în cazul exploatării materialelor cu conținut de sulfuri este amplificat fenomenul drenării acide;
impactul vizual.
O problemă de importanță deosebită o constituie riscurile de avariere a diferitelor instalații aferente iazurilor de decantare, riscuri care pot fi amplificate și prin apariția unor fenomene naturale neobișnuite (cutremure, inundații, alunecări de teren).
Impactul asupra mediului determinat de descărcarea anumitor tipuri de deșeuri miniere în iazuri de decantare poate fi diminuat prin acțiuni specifice, clasificate în două categorii principale:
măsuri de prevenire a generării deșeurilor respective (utilizarea tehnologiilor “curate”, tratarea deșeurilor printr-o altă metodă și aplicarea unei alte căi de eliminare);
măsuri privind alegerea amplasamentului, proiectarea, construcția și operarea, acordându-se o atenție sporită riscurilor care pot apărea.
O concluzie care se desprinde din [NUME_REDACTAT] al studiului privind [NUME_REDACTAT] de Mediu a [NUME_REDACTAT] din România este că iazurile de decantare reprezintă un risc major pentru mediul înconjurător, atât pe termen scurt cât și pe termen lung, din cauza nivelului relativ redus al conștientizării și experienței în domeniu în România (și în mod special la nivel local, acolo unde măsurile trebuie efectiv aplicate).
Bataluri de deșeuri petroliere
Batalurile reprezintă construcții amenajate prin excavare sau utilizând caracteristicile naturale ale terenului în scopul depozitării deșeurilor și reziduurilor provenite din activitățile de extracție a țițeiului. În funcție de tipul zăcământului și de modul de exploatare, în batalurile aferente schelelor de extracție sunt depozitate de obicei, în amestec, deșeuri pe bază de apă dulce, deșeuri cu conținut de țiței, deșeuri cu conținut de săruri sau substanțe periculoase.
Modul de amplasare, construcție și operare al batalurilor de deșeuri petroliere provenite din activitatea de extracție pune deseori probleme de impact asupra mediului, manifestat prin:
infiltrarea componenților toxici în sol și în apa subterană;
poluarea apelor de suprafață prin apariția scurgerilor dinspre zona batalurilor;
emisiile în atmosferă ale compușilor organici toxici;
impactul vizual.
O problemă deosebit de importantă o reprezintă riscul de incendiu, ținând cont de caracterul specific al deșeurilor depozitate, precum și riscurile de accidente cauzate de pătrunderea persoanelor neautorizate în imediata vecinătate a zonelor de depozitare.
În ultimii ani au apărut diferite unități economice furnizoare de servicii în domeniul gestionării deșeurilor, care colectează deșeurile petroliere generate din activitatea curentă și, treptat, și deșeurile deja depozitate, asigurând tratarea lor preliminară, urmată de coincinerare.
La nivelul anului 2001, [NUME_REDACTAT] al studiului privind [NUME_REDACTAT] de Mediu a [NUME_REDACTAT] din România propunea un Plan de Acțiune pentru Mediu în [NUME_REDACTAT], conținând acțiuni și măsuri necesare pe termen scurt, mediu și lung, în următoarele domenii:
cadrul legislativ: elaborarea reglementărilor, procedurilor și ghidurilor tehnice;
cadrul administrativ și instituțional: instruirea personalului din unitățile miniere și din autoritățile de mediu în domeniul BAT, sisteme de management de mediu, managementul riscului etc.;
implementare: actualizarea și îmbunătățirea bazelor de date existente, elaborarea procedurilor pentru sistemele de management de mediu, planificarea investițiilor și bugetelor pentru Planurile de Acțiune pentru Mediu aferente fiecărei unități miniere, realizarea unui Plan de Acțiune pentru Mediu pilot pentru fiecare sector minier, evaluarea impactului asupra mediului pentru fiecare unitate minieră, implementarea planurilor de acțiune pentru mediu.
Realizarea unui astfel de plan, ca element principal în dezvoltarea unui sistem coerent de gestionare a deșeurilor din industria extractivă, presupune, în primul rând, îmbunătățirea sistemului de raportare și prelucrare a datelor. Conform informațiilor statistice, cantitățile de deșeuri din industria extractivă înregistrate în ultimii ani variază foarte mult (de la zeci până la sute de milioane de tone); ținând cont de faptul că producția aferentă nu a înregistrat variații atât de mari, este evident faptul că problema rezidă atât în modul de definire și de clasificare a deșeurilor de către titularii de activitate, cât și în capacitatea autorității de mediu de a impune respectarea legislației la nivelul unităților economice.
De asemenea, va fi necesară o colaborare eficientă între ANRM și autoritatea de mediu pentru transpunerea și implementarea actelor normative europene în domeniul gestionării deșeurilor din industria extractivă. Deși aceste tipuri de deșeuri nu sunt acoperite de prevederile Legii 426/2001, principiile și obiectivele strategice generale stabilite prin [NUME_REDACTAT] de Gestionare a Deșeurilor sunt valabile și în acest caz, ele trebuind să stea la baza dezvoltării oricărui sistem de gestionare a deșeurilor eficient economic și ecologic.
CAPITOLUL 11
ASUMAREA RESPONSABILITĂȚILOR PENTRU ÎNDEPLINIREA CERINȚELOR DE MEDIU PRIVIND DEPOZITAREA DEȘEURILOR INDUSTRIALE
Conform SNGD și PNGD, activitățile de gestionare a deșeurilor industriale periculoase trebuie să urmărească următoarea ordine descrescătoare a priorităților:
prevenirea generării – prin aplicarea “tehnologiilor curate” în activitățile care generează deșeuri;
reducerea cantităților – prin aplicarea celor mai bune practici în fiecare domeniu de activitate generator de deșeuri;
valorificarea – prin reciclare și recuperarea energiei;
eliminarea – prin incinerare și depozitare.
[NUME_REDACTAT] de Gestionare a Deșeurilor conține obiective specifice pentru gestionarea deșeurilor periculoase, sintetizate în cadrul următoarelor domenii principale:
politica și cadrul legislativ;
cadrul instituțional și organizatoric (inclusiv crearea unui sistem informațional specific care să permită “urmărirea traseului” deșeurilor periculoase de la sursa de generare până la punctul de eliminare);
resurse umane;
prevenirea generării și minimizarea cantităților de deșeuri periculoase generate;
recuperarea materială și energetică a deșeurilor periculoase;
colectarea și transportul deșeurilor periculoase;
tratarea și eliminarea deșeurilor periculoase;
gestionarea terenurilor contaminate în urma gestionării necorespunzătoare a deșeurilor periculoase;
finanțarea sistemului de gestionare a deșeurilor periculoase;
creșterea gradului de conștientizare la nivelul generatorilor de deșeuri periculoase și al autorităților de mediu, precum și la nivelul publicului larg, asupra impactului determinat de gestionarea necorespunzătoare a deșeurilor periculoase.
Responsabilitatea gestionării deșeurilor industriale revine generatorilor. Având in vedere necesitatea alinierii la standardele UE, va fi necesară colaborarea unităților economice și a asociațiilor profesionale și patronale in scopul gestionării corespunzătoare a deșeurilor generate.
Pentru a facilita dezvoltarea unui sistem viabil, autoritățile cu atribuții în domeniu trebuie să se implice in următoarele activități principale:
crearea și aplicarea unui cadru legislativ coerent și conform cu cerințele UE;
crearea unui sistem național de raportare și centralizare a datelor pentru deșeurile periculoase;
crearea cadrului economico-financiar (stimulente și penalități) pentru dezvoltarea unui sistem coerent de gestionare a deșeurilor periculoase și pentru dezvoltarea unei piețe a serviciilor în acest domeniu;
gestionarea acelor deșeuri periculoase pentru care generatorii nu mai există sau nu pot fi identificați;
creșterea gradului de conștientizare la nivelul generatorilor de deșeuri periculoase;
creșterea gradului de conștientizare la nivelul societății civile cu privire la impactul gestionării deșeurilor periculoase asupra mediului și sănătății umane.
Responsabilitățile și obligațiile ce le revin actorilor implicați în depozitarea deșeurilor sunt reglementate prin HG 162/2002 și OUG 34/2002 aprobată de L 645/2002 și sunt centralizate în tabelele Tabelul 11.1 și Tabelul 11.2.
Tabelul 11.1 Obligații și responsabilități pentru depozitarea deșeurilor industriale ce decurg din HG 162/2002
Tabelul 11.2: Obligații și responsabilități pentru depozitele de deșeuri industriale ce se supun prevederilor din OUG 34/2002 aprobată de Legea 645/2002
Responsabilitatea pentru amplasamente abandonate și închiderea exploatărilor miniere
[NUME_REDACTAT] ca și în alte țări din Europa există numeroase amplasamente miniere și iazuriabandonate care prezintă pericole pentru sănătate și mediu. O serie de documente enumără douăzeci și trei de amplasamente periculoase din sectorul minier și al prelucrării minereurilor, ca și măsurile adoptate de guvernele maghiar, român și slovac pentru a le ține sub permanentă observație și pentru a efectua orice lucrări de remediere necesare. Pe acea listă nu sunt incluse și amplasamentele abandonate.
În plus, problema va fi tot mai complicată în viitor datorită ritmului mare în care exploatările existente în sectorul extracției și prelucrării minereurilor vor ajunge la finalul existenței lor utile și vor fi închise. Este o problemă pan-europeană, ce va trebui rezolvată. Se știe că în cazul amplasamentelor miniere deschise cel mai recent în Europa, acest aspect al autorizării de deschidere al exploatării a fost foarte serios luat în considerare. Spre exemplu, în cazul din Lisheen, Irlanda, al uneia din cele mai mari instalații din lume de prelucrare a minereurilor, care produce anual 1.500.000 tone minereu, autorizația eliberată în 1997 stipulează crearea, menținerea la zi și revizuirea unui Sistem de Management al Mediului, a unui Plan de Închidere a Minei, a unui Plan de [NUME_REDACTAT], ca și a dezvoltării unui proiect paralel de cercetare și demonstrare pe durata de exploatare a minei, pentru validarea soluțiilor de închidere. Titularului i s-a cerut să depună un titlu de 12,2 milioane € pentru finanțarea Planului de Închidere și unul de 1,7 milioane € pentru Planul de [NUME_REDACTAT]. Autorii sunt de părere că în cazul autorizațiilor viitoare de exploatare pentru activități miniere/de prelucrare a minereurilor vor trebui să fie prevăzute măsurile de închidere și protecție după închidere.
În ceea ce privește activitățile în curs, pentru care nu au fost prevăzute planuri de închidere și nu s-au alocat fonduri, autoritățile vor trebui să ia măsuri imediate de asigurare a unor mecanisme adecvate de protecție a mediului, iar pentru finanțarea acestor planuri de închidere și protecție va trebui să se țină seama de [NUME_REDACTAT] Plătește.
Adevărata problemă o reprezintă însă amplasamentele pe care au încetat orice fel de activități productive și unde "închiderea" nu a fost făcută în mod corespunzător. Pentru aceste amplasamente abandonate, mai ales cele pentru care nu există "proprietar" sau unde proprietarul nu poate fi identificat sau proprietarul nu poate fi considerat capabil să achite costurile unei bune închideri și scoateri din funcțiune, se ridică o problemă reală de stabilire a răspunderii de management. În asemenea situații, costul remedierii va trebui achitat din alte surse.
Întrebarea este cine ar trebui să răspundă și cine să finanțeze remedierea necesară pe astfel de amplasamente? Primul lucru care trebuie făcut este un inventar al amplasamentelor și o prioritizare a acestora în funcție de risc pentru mediu și sănătate, pe baza unei metodologii de evaluare a riscurilor convenite în prealabil.
Abia după ce va exista o listă comună și o prioritizare a acestor amplasamente se vor putea cu adevărat planifica lucrările urgente de remediere și finanțarea acestora.
CONCLUZII
Din analiza datelor și informațiilor prezentate în capitolele anterioare se pot trage următoarele concluzii.
Există un decalaj important între prevederile legale și implementarea efectivă a legislației; de asemenea, transpunerea cu viteză mare a documentelor comunitare a făcut ca unele acte normative (hotărâri de guvern, ordonanțe etc.) să necesite mai multe revizuiri și completări, după publicarea acestora;
Structura instituțională este coagulată și importantă ca mărime; au fost create instituții noi cum sunt [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT], Agențiile regionale de protecția mediului, [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] Periculoase; [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] etc.; la aceste instituții noi se adaugă alte instituții cu mai multă experiență cum ar fi [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] Refolosibile; [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT], ICIM etc.; în aceste condiții coordonarea între structurile existente este absolut necesară deoarece, în prezent, coordonarea este puțin vizibilă;
Integrarea redusă a politicii de protecția mediului cu celelalte politici (industrială, agricolă, transporturi etc.); există o mare problemă care nu a putut fi rezolvată și aceasta este la nivelul capacității de a formula o politică coerentă de protecția mediului și implicit de gestiune a deșeurilor industriale, în corelare cu alte politici, strategii sau programe (politica industrială mai ales, politica transporturilor, agriculturii etc.). Una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă instituțiile de protecția mediului în România este dificultatea includerii criteriilor și necesităților de protecția mediului în alte politici și strategii; este încă foarte răspândită ideea că problemele de mediu trebuie rezolvate de către autoritățile de protecția mediului iar implicarea celorlalte ramuri – industrie, energie, agricultură, transport etc. – trebuie să fie minimă.
Dinamica volumului deșeurilor industriale generate în România nu poate fi stabilită cu exactitate datorită lipsei unei baze de date consistente și a schimbării definițiilor; această problemă este deosebit de serioasă deoarece nu poate fi aflat volumul total de deșeuri industriale generate; fără a cunoaște evoluția cantităților de deșeuri industriale, în corelație cu dinamica industrială, nu va fi posibilă elaborarea unor politici coerente (obiective, criterii, măsuri, costuri investiționale etc.);
Definiția deșeurilor industriale lipsește din legislația națională ceea ce conduce la valori divergente ale cantităților generate, în funcție de instituția care face raportarea; în același context se poate menționa și transpunerea discutabilă a unor texte comunitare (Anexa 1,Categoria 5 a Directivei IPPC) care creează dificultăți mari de încadrare cu efecte semnificative asupra măsurilor și programelor de implementare;
În ultimii ani s-au raportat cantități din ce în ce mai mici de deșeuri industriale deși producția industrială a avut o pantă ascendentă; nu se poate vorbi de fenomenul de “decuplare” manifestat în economiile avansate ci mai degrabă de lipsa unor informații corecte privitoare la cantitățile de deșeuri industriale generate;
Cantitățile de deșeuri industriale generate anual sunt mari chiar dacă cifra totală nu este foarte precisă; în timp s-au acumulat cantități de sute de milioane de tone de deșeuri industriale, o mare parte fiind deșeuri inerte ceea ce face foarte stringentă problema refolosirii/reutilizării acestora în diverse domenii cum ar fi construcțiile de autostrăzi;
Operatorii industriali nu sunt în totalitate informați de evoluția legislativă și de necesitatea de a lua din timp măsuri de conformare la legislația transpusă (necunoașterea legilor nu scuză lipsa de acțiune) și au probleme financiare deosebite pentru realizarea investițiilor necesare; din discuțiile avute cu reprezentanții patronatelor a rezultat nevoia unui instrument financiar de sprijinire a investițiilor private în scopul conformării la noua legislație;
Reprezentanții patronatelor au evidențiat lipsa unor stimulente financiare pentru reintroducerea în circuitul economic a deșeurilor industriale;
Completarea legislației europene cu o directivă privind deșeurile miniere va complica și mai mult situația existentă prin impunerea unor cheltuieli importante operatorilor minieri;
BIBLIOGRAFIE
CUPRINS
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Depozitarea Deseurilor Industriale In Vederea Conformarii cu Legislatia Europeana (ID: 1448)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.