Dependența de resursele energetice ale Rusiei [620875]

Dependența de resursele energetice ale Rusiei –
un factor perturbator la nivel de politică
energetică europeană

Prof. Lect. dr. Teodor Lucian Moga

Masterand: [anonimizat] , atât la nivel UE cât și la
nivel național , energia să fie ieftină , sigură și ecologică.
Problema energiei rămâne una dintre cele mai controversate din prezent, preocupând
deopotrivă pe energeticieni, con sumatorii diverselor forme de energie, politicieni,
planificatori sociali și specialiști. "În prezent, ca urmare a exploziei demografice și a
dezvoltării fără precedent a tuturor ramurilor de activitate, necesarul de materii prime și
energie pentru producți a de bunuri a crescut mult, iar exploatarea intensivă a resurselor
pământului a condus la un dezechilibru ecologic ." (Mureșan 2006, 7)
În acest context, toate guvernele naționale au început să aibă o implicare tot mai mare în
sectorul energetic. În ceea ce privește Uniun ea Europeană, creșterea dependenței acesteia de
sursele de energie, amplificarea schimbărilor climatice și liberalizarea piețelor energetice, au
făcut din sursele noi și regenerabile de energie o prioritate politică .Utilizarea acestor tipuri de
energie ar conduce la o limitare a dependenței Europei de sursele de energie externă și la o
mai eficientă protejare a mediului. Astfel, fiind unul dintre cei mai mari importatori și
consumatori de energie de pe piața internațională, Uniunea Europeană a început să a corde o
importanță mai mare politicii sale de energie și să caute tot mai mult o soluție viabilă care să
asigure pe termen lung siguranța alimentării cu energie a consuma torilor din statele sale
membre – politică energetică a ajuns în prim -planul agendei UE în ultimii an i ca urmare a
întreruperii furn izării de gaz natural de Rusia și a oscilației preț urilor petrolului, dar și din
cauza schimbărilor climatice generate de energie.
”Securitatea energetică constituie cea mai vulnerabil ă dintre cele trei componente a le
politicii UE în domeniul energiei. Extinderea din 2004 și 2007 a întărit argumentele în
favoarea consolidării ac esteia. Statele membre din Euro pa Centrală și d e Est își doresc o
politică a UE în domeniul securității energetice pentru a le ajuta să evite dependența excesivă
de Rusia, în timp ce statele membre mai mari și mai vechi preferă, în general, să
regelementeze raporturile privind energia la nivel bilateral, cu Rusia. ”(Wallace 2010, 310) .

II. Întrebare de cercetare
Politica Uniunii Europene în domeniul energetic nu ar e un caracter unitar în domeniul
asigurării independenței energetice, așadar fiecare țară își are propria politică în acest
domeniu. Cele 27 de țări ale Uniunii se vor confrunta cu mari probleme în perioada următoare

dacă vor să -și revitalizeze economia în condițiile în care acestea importă mai mult de jumătate
din necesarul de energie electrică și gaze naturale. Una dintre cele mai importante probleme,
dar care beneficiază de cea mai puțină importanță, este necesitatea elaborării unei politici
energetice c omune .
Aceasta fiind situația, marele deținător de resurse naturale energetice și producător de
energie electrică care este Rusia, joacă un rol foarte important în economia țărilor din
Uniunea Europeană, r ol care poate să devină un factor perturbator la nivel de politică
energetică europeană.
Țările puternic dezvoltate, cu ramuri industriale diverse și mari consumatoare de energie
au preferat să încheie contracte bilaterale cu Rusia pentru importul de țiței, gaze naturale și
energie electrică, procedură care convine atât Rusiei, care își poate asuma un rol determinant
și de influență printre țările Uniunii cât și țărilor importatoare care își pot negocia propriile
prețuri în condiții mai avantajoase.

III. Dezv oltarea argumentului
Politica energetică a Uniunii Europene se înscrie în rândul politicilor de acțiune comună,
reprezentând totodată una dintre cele mai integrate politici comunitare . Referito r la apariția
politicii energetice, aceasta reprezintă o preocupare veche a lumii europene, primele tratate
vizând problema energetică fiind Tratatul de constituire a Comunității Europene a
Cărbunelui și Oțelului (CECO) și Tratatul de constituire a Comuni tății Europene a Energiei
Atomice (EURATOM) .Însă, deși ambele tratate amintite se refereau la energie, în istoria
Comunităților europene politica de energie a fost inițial mai degrabă nesemnificativă .
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a fost instituită prin Tratatul de la Paris
din anul 1951 și prevedea inițial înființarea unei piețe comune a cărbunelui, însă ulterior s -a
dezvoltat și spre alte direcții .Tratatul Comunității Europene a Energiei Atomice a fost
încheiat la Roma în anul 1957 și a constituit urmarea crizei petrolului din Suez din 1956.
Tratatul de la Roma își propunea pe de o parte reducerea dependenței față de importurile din
Orientul Mijlociu, iar pe de altă parte avea drept scop crearea unei contraponderi la dominația
nucleară din acea vreme a Statelor U nite ale Americii și a Uniunii Sovietice .Mai târziu,
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice mai definește pe lista sa de scopuri și încurajarea
dezvoltării programelor nucleare naționale .

O încercare de a clarifica problema energetică s -a realizat în anul 1964 , an în care statele
membre au încheiat un Protocol de Înțelegere pe probleme de energie, documentul atrăgând
atenția asupra caracterului global al problemelor de energie și asupra faptului că Tratatele
Comunităților Europene acopereau acest sector într -o manieră ne -coordonată.
Următoarele acte cu un sens important în definirea și totodată evoluția politicii energetice
au fost Actul Unic European și Tratatul de la Maastricht .Astfel ," Actul Unic European a
marcat un punct de turnură pen tru piața unică, dar energia nu s -a bucurat de un interes special,
pentru că , la acea vreme, guvernele nu erau dispuse să cedeze o parte din controlul lor asupra
monopolurilor naționale de energie în favoarea deschiderii către piață." ( Despre politica de
energie a Uniunii Europene 2003,6) Tratatul de la Maa stricht, cunoscut și sub denumirea de
Tratat al Uniunii Europene, a adus unele completări la definirea conceptului de piață internă a
energiei, însă fără să includă și un Capitol de Energie.Ceea ce introduce nou acest tratat în
ceea ce privește sectorul energetic se referă la lărgirea ariei de acțiune a principiului
subsidiarității, valabil până la acea dată numai pentru chestiunile de mediu. Principiul
subsidiarității are o importanță specială în domeniul energiei, pentru că permite Comisiei să
armonizez e raportul de forțe între statele membre și instituțiile comunitare, utilizând ca
principal instrument directiva. Aceasta nu impune mecanisme rigide, ci definește un cadru
care permite statelor membre să opteze pentru acele sisteme care se potrivesc cel mai bine
resurselor naturale, profilului industrial și politicilor de energie din fiecare țară în parte.
Următoarea etapă a po liticii energetice europene este realizată prin adoptarea Tratatului de
la Amsterdam din anul 1995, prin care este subliniată o inițiativă comunitară din domeniul
energiei, cunoscută sub denumirea de Rețelele de energie Trans -Europene . Prin acest proiect
se avea în vedere extinderea rețelelor de transport, telecomunicații și infrastructuri energetice
pan-europene, dincolo de cadrul strict al Uniunii. Scopul acestor programe era de a mări
capacitatea de interconectare și inter -operabilitatea rețelelor nați onale, ca și accesul la acestea,
și de asemenea legarea zonelor izolate și periferice cu regiunile centrale ale Uniunii. Pentru
administrarea acestor programe există o linie bugetară specială în bugetul Uniunii.
În ceea ce privește colaborarea dintre s tatele membre în domeniul energiei , aceasta este
reglementată prin Carta Europeană a Energiei adoptată la Haga în 1991 de către 51 de state .
Această cartă apare ca răspuns la ideea de refacere economică în fostul spațiu comunist și
siguranță în alimenta rea cu energie a statelor din spațiul comunitar. Principiile care stau la
baza Cartei Europene a Energiei au fost transpuse în practică prin intermediul unui cadru legal
de cooperare realizat prin Tratatul Cartei Energiei semnat în 1994 la Lisabona . Acest

document definea ca obiectiv principal , stabilirea unui cadru de promovare a colaborării în
domeniul energiei pe axa Est -Vest, pornind de la principiile Cartei Europene a Energiei .
Ca și organism principal în ceea ce privește dezbaterile dintre acto rii existenți pe piața
energiei, Comisia Europeană a abordat problema unei politici energetice comune în anul 1995
sub denumirea de Cartea Verde – „For a European Union Energy Policy” , urmată în cursul
aceluiași an de Cartea Albă – „An Energy Policy for t he European Union” . În decursul 1996
– 1997 apare „Green Paper for a Community Strategy – Energy for the Future: Renewable
Sources of Energy” și „White Paper: Energy for the Future – Renewable sources of Energy”,
toate aceste documente stând la baza act ualei politici energetice comune și a legislației
europene create pentru a o pune în practică.
Cartea Verde, fiind cea mai importantă bază a unei strategii energetice pe termen lung a
Comunităților Europene, nu avea drept scop să prezinte soluții, ci să atenționeze asupra stării
sectorului de energie, precum și a implicațiilor și consecintelor consumului de energie asupra
economiei și mediului înconjurător. Aceasta evidențiază necesitatea ca sursele de energie
regenerabilă să devină o parte tot mai imp ortantă din structura producției de energie.
În prezent, complexitatea problemelor legate de producerea energiei, transportul și
consumul energiei a crescut mult, odată cu creșterea problemelor globale de mediu,
schimbările climatice și epuizarea resur selor naturale. Însă pe lângă acestea , Uniunea
Europeană se confruntă și cu câteva probleme specifice, între care cea mai serioasă este cea
legată de dependența accentuată față de resursele energetice de import.
Este binecunosc ut faptul că Federația Rusă, dispunând de importante cantități de gaz și
petrol, a ajuns să se impună ca lider important pe piața mondială a energiei. Acest statut,
considerat privilegiat în comparație cu majoritatea statelor lumii, a condus la abuzul de p utere,
în sectorul energetic și nu numai, manifestat de Rusia în relațiile cu statele legate printr -o
dependență energetică crescută față de aceasta . Însă, acesta nu este un aspect singular
evidențiat în politica externă rusă, existând tendința de a dezvo lta programe care să mărească
tot mai mult dependența statelor de resursele energetice din Rusia .
Statul rus, ca proprietar al resurselor și unic răspunzător pentru producerea și
comercializarea produselor ce țin de domeniul energetic, are în vedere creșterea producțiilor
prin exploatarea unor noi resurse de energie netradiționale cum ar fi exploatarea ga zelor de
șist sau a zăcămintelor de la mare adâncime situate în aceleași zone ca și cele actuale, de la
mai mică adâncime. Aceasta politică are în vedere și exploatarea rezervelor din Siberia de
Vest și de dincolo de Cercul Polar, zone mai puțin accesibile , dar pentru care se acordă

facilități fiscale. În aceste condiții se estimează că după 20 de ani Rusia poate ocupa locul al
2-lea în lume în ce privește volumul de extracție a petrolului în regiunile greu accesibile.
În strategiile sale Rusia are în vede re atât menținerea pe primul loc în ce privește exportul
de energie, dar și creșterea continuă a ritmului de exploatare care coroborat cu asumarea unui
rol dominant printre fostele state sovietice mari producătoare de hidrocarburi (Kazahstan,
Uzbekistan, Azerbaidjan, Tadjikistan) îi poate permite ca și pe viitor să stabilească unele
condiții în comercializarea resurselor sale energetice către statele uniunii și ale Europei în
general.
Pe de altă parte, în lipsa unei politici comune în domeniul energetic, țările Uniunii
Europene prezintă o oarecare slăbiciune, un dezavantaj în cadrul negocierilor cu Rusia. Abia
în ultimul timp s -a pus problema dezvoltării modalităților de producere a energiei din resurse
regenerabile care să reducă dependența de Rusia, dar care să contribuie și la o scădere a
emisiilor poluante și la reducerea unor riscuri majore în cazul producerii energiei în centralele
nucleare -electrice.
Evenimentele din anul 2014 privind alipirea forțată de către Rusia a peninsulei Crimeea,
teritoriu ca re făcea parte din Ucraina, dar și atacul asupra teritoriului din estul și sudul
Ucrainei sub diverse pretexte, au condus la o accentuare a divergențelor dintre Uniunea
Europeană și Rusia, ambele procedând la stabilirea de embargouri reciproce privind impo rt-
exportul unor produse și servicii bancare în domeniul investițiilor.
Adevărul este că nici Uniune Europeană nu -și permite să facă presiuni față de Rusia în ce
privește acceptarea și promovarea principiile democratice și respectarea drepturilor
fundament ale ale omului, cu riscul de a bloca importul de resurse energetice, dar nici Rusia
nu-și poate permite să stopeze exportul către cel mai mare cumpărător, economiile ambelor
entități ar fi puse în pericol și nimeni nu -și dorește să ajungă în această situaț ie. Astfel apar
soluții (soluții de compromis), pe termen scurt sau mediu, interesele reciproce primează în
cele din urmă.
Pentru reducerea presiunii impusă de importul de resurse energetice din Rusia, Uniunea
Europeană are în vedere și alte variante, dez avantajul punerii în practică a unor proiecte, care
să reducă importul, este costul foarte mare al investițiilor. Se are în vedere crearea
posibilităților de import a hidrocarburilor din zona Nord -Africană, de aprovizionare din Zona
Mării Nordului și a Măr ii Norvegiei, unde se găsesc rezerve importante de zăcăminte
petroliere și gaze naturale.

IV. Concluzii
Primii pași în dezvoltarea unei politici energetice europene reprezintă o preocupare veche a
lumii europene , primele tratate care vizează problema energetică fiind Tratatul de constituire
a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CEC O) și Tratatul de constituire a
Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM) .
Evoluțiile nefavorabile legate de creșterea continuă a dependenței față de importurile de
energie, cu implicații asupra siguranței în alimentare și pe termen lung asupra consumului și
dezvoltării, concomitent cu creșterea em isiilor de gaze, sunt provocări cărora țările europene
trebuie să le facă față în cadrul unui efort a cărui finalitate se regăsește în politica comună de
energie.
În prezent, dependența Uniunii Europene față de resursele energetice ruse a cresut tot mai
mult . Politica în domeniul energiei a Uniunii Europene vizează să asigure o bună funcționare
a pieței energiei și securitatea furnizării energiei, precum și promovarea eficienței energetice
și dezvoltarea energiilor neconvenționale .
A devenit necesar ca politica energetică a UE sa fie orientată către măsuri de siguranță și
eficiență energetică și de reducere a efectelor nocive ale activităților din domeniul energetic,
pentru combaterea sc himbărilor climatice, pe baza unor ținte comune tuturor membrilor
Uniunii Europene.
Așadar, până la punerea în aplicare a acestor măsuri de reducere a dependenței de resursele
energetice ale Rusiei, statele Uniunii Europene sunt în situația de a închide ochii uneori vizavi
de politicile rusești în domeniu, vizavi de refuzul de a proceda la unele reforme privind
procesul de democratizare a societății, de a elabora și implementa o legislație care să
garanteze drepturile fundamentale ale omului, de întărirea rolului de lider dominant printre
marii deținători de resurse energetice (fostele state din URSS). În situații de criză a
supraproducției de petrol, criză generată și de scăderea consumului de produse petroliere la
nivel mondial, Rusia a încerca t unele negocieri privind producția de petrol și prețul acestuia
cu Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC).
Dependența de resursele energetice se va menține încă o perioadă de timp și datorită
rezervelor uriașe de gaze naturale ale Rusiei, reze rve ce sunt estimate de specialiștii englezi
suficiente pentru încă cca. 100 de ani, dar și datorită unei uriașe rețele de transport și
distribuție a petrolului și gazelor naturale, din Siberia și până în Germania, Franța și Italia.
Aceste aspecte permit R usiei să exercite o oarecare presiune și influență printre statele

Uniunii Europene, a statelor Europei, manifestări care se pot concretiza în factori perturbatori
în ce privește politica energetică europeană și implicit, în dezvoltarea economică -socială.

V. Bibliografie

1. Helen Wallace, Mark A. Pollack și Alasda ir A. Young, 2010, Elaborarea politicilor
in Uniunea Europeană , ed.a VI -a, Oxford University Press
2. Mureșan M. , 2006 , Utilizarea energiei solare , Brașov : Editu ra Uni versității
Transilvania
3. A.N. Stulberg / Energy Research & Social Science 24 (2017) 71 –85
4. T. Van de Graa f, J.D. Colgan / Energy Research & Social Science 24 (2017) 59 –64
5. Despre politica de energie a Uniunii Europene, Lucrare elaborată în cadrul proiectului
Phare RO 0006.18.02 -Formarea funcționarilor publici din administrația locală în
afaceri europene și ma nagementul ciclului de proiect, implementat de Institutul
European din România în colaborare cu human dynamics în anul 2003 ,

Cumpăra Ulei CBD România Full Spectrum

6. www.europarl.europa.eu
7. http://cenaa.org/analysis/contr oversial -issues -in-the-eu-russia -energy -relations/
8. http://ec.europa.eu/trade/policy/countries -and-regions/countries/russia/