Departametul de Jurnalism, Relații Publice, Sociologie și Psihologie [306869]

Universitatea „Lucian Blaga” [anonimizat], [anonimizat]:

Lect.univ.dr. Elena Luminița Bouleanu

Absolvent: [anonimizat], 2018

Universitatea „Lucian Blaga” [anonimizat], [anonimizat]-NĂSCUT

ÎN CAZUL COPIILOR NĂSCUȚI PREMATUR

Coordonator științific:

Lect.univ.dr. Elena Bouleanu

Absolvent: [anonimizat], 2018

Capitolul 1. [anonimizat]. [anonimizat]- bucurii, [anonimizat]. [anonimizat] a mamei. [anonimizat], față de nașterile la termen. [anonimizat], legătura dintre el și mamă este mai slabă. Este vorba de o [anonimizat], dar și mama. [anonimizat]-născutul și îi înțelege comportamentul. Depinde de felul în care mama face față situației stresante: rămâne afectată sau îți găsește resursele necesare pentru a trece peste situația critică în care se află.

[anonimizat]-o [anonimizat]. [anonimizat], „[anonimizat], însă sunt totuși doritori să coopereze în ceea ce privește creșterea infanților prematuri. [anonimizat], [anonimizat]” (Hall, et al., 2004. p 1).

„ La nivel global, 1 din 10 copii născuți sunt născuți prematur. [anonimizat] 6000 [anonimizat] 800 [anonimizat]. Nașterea înainte de termen reprezintă un procent de 70% din rata mortalității și a morbidității din secția de neonatologie. [anonimizat]. [anonimizat] o [anonimizat], comportamental și funcțional” (Horsch, Tolsa, Gilbert, , du Chêne, Müller-Nix, & Graz, 2016, p 1 ).

[anonimizat], et al., (2016) consideră necesară o [anonimizat] a avut ca scop evaluarea stării mamelor de copii prematuri cu ajutorul unei intervenții de scriere expresivă. Articolul a [anonimizat]: a). suport pentru parenting, b). educație parentală)., (c) suport terapeutic în dezvoltarea copilului. [anonimizat], informare, demonstrații și discuții (Horsch, et al., 2016).

Prezentul demers de cercetare își propune evaluarea conduitei mamelor de copii prematuri, din punctul de vedere al distresului afectiv, anxietății și depresiei, probleme cu mamele se confruntă în perioada postpartum, iar mai apoi, sunt căutate informații despre percepția mamelor în legătură cu perioada de spitalizare. În a doua parte a studiului se vor discuta subiecte ce acoperă teme de la perceperea evoluției copilului din punctul de vedere al mamei, surse de suport și informare la care apelează mamele de copii prematuri și necesitatea îmbunătățirii condițiilor și serviciilor oferite în spital.

Capitolul 2. Cadrul teoretic. Relația părinte-copil: accepțiuni și perspective de abordare

Relația părinte-copil se instalează treptat, iar primele semne apar încă din a doua lună când nou-născutul interacționează cu ceilalți, adoptănd răspunsuri la comportamentul celor din jur. Astfel, sugarul zâmbește ca răspuns la cei din jur și gângurește.

După momentul nașterii poate fi observată dezvoltarea copilului ca urmare a existenței unei legături strânse între el și mamă. Această relație este reprezentată prin atașament care poate fi înțeles ca și trăirile interioare subiective ale mamei în relație cu infantul. Această legătură este totodată motivul scăderii ratelor mortalității și morbidității infantile. Acestă legătură formată între mamă și copil poate fi periclitată de procedurile medicale necesare după momentul nașterii care afectează relația psihologică mamă-copil. Astfel că, îngrijirile medicale de specialitate acordate infantului la naștere sunt necesare și indispensabile, însă aceste proceduri aduc indirect riscuri la nivel psihologic: „ sterilitatea ambientală a nou-născutului în secția de neonatologie este asociată cu sterilitatea emoțională, întretăiată însă cu contacte mamă-copil în jurul orelor de masă” (Ciofu, 1998, p. 43).

În literatura de specialitate, atașamentul poartă denummirea de bonding, termen de origine englezească și face referire la relația care se instalează între părinți și copii în primele maxim 10 zile de viață. În această perioadă se instalează o legătură strânsă între mamă și copil, „mama fiind pregătită biologic, psihologic și social” (Ciofu, 1998, p. 40). Ambele personaje se adaptează și obișnuiesc unele cu altele. Puțin diferit are loc atașamentul dintre tată și copil: „ ceea ce se întâmplă cu tatăl copilului este mai greu de înțeles, dar și el se atașează de nou-născut (într-o măsură mai mică probabil), atitudinea lui ținând de cultură, experiență, educație socială și suportul moral pe care îl reprezintă acest copil” (Ciofu, 1998, p. 40).

Nu doar atașamentul față de copil după ce acesta este născut este important, ci și atașamentul de dinainte ca acesta să se nască aduce numeroase beneficii copilului. Atașamentul începe să se dezvolte deja din timpul nașterii, moment în care se manifestă legături emoționale între fetus și părinți prin felul în care părinții se raportează la nenăscut din punct de vedere psihologic, cognitiv și comportamental.

Nu doar atașamentul mamei este important, ci și atașamentul tatălui față de fetus. Unii tați încep încă din acea perioadă să simtă nașterea ca fiind un fel de dezechilibru, le este greu să îți imagineze că un astfel de eveniment poate avea loc, mai ales faptul că aceștia se pregătesc să își schimbe statutul și implicit rolurile, din soț în tată. Acest fapt trebuie să fie luat în atenția specialiștilor care se preocupă cu sănătatea familială, cu dezvoltarea psihică a membrilor care se pregătesc să întemeieze o familie.

Multe probleme de ordin psihic se datorează tulburarilor de atașament din copilărie, care apar între mamă și copil. Tulburările de atașament dintre tată și copil sunt complementare ( Sandica ,2013). O personalitate care a studiat atașamentul dintre oameni a fost psihiatrul și psihoterapetul englez John Bowlby (1907-1990). După mai multe cercetări efectuate, acesta a ajuns la concluzia că problemele de sănătate sau de comportament ale oamenilor se datorează deprivării de legătură afectivă cu mama în timpul copilăriei. Această legătură afectivă dintre mamă și copil este mai importantă decât prezența igienei și chiar și a hranei (Sandica, 2013). Atașamentul nu este prezent doar la oameni, ci și la animale și plante. În cazul oamenilor, atașamentul poate apărea prin contact de nivel fizic, fie prin intermediul proceselor senzoriale- gust, miros, auz, sau sentimente, gânduri și limbaj (Sandica, 2013).

2.1. Apariția și dezvoltarea relației părinte-copil

Relația părinte-copil se formează încă de dinainte ca copilul să se nască. Din momentul în care copilul este în burta mamei, acesta simte ce simte mama lui- bucurii, tristeți și se atașează de mamă prin ritmul cardiac al mamei, intonația sau atingerile ei. După momentul nașterii, atașamentul se dezvoltă și pe toate celelalte căi precum mirosul mamei, chipul ei, prezența mamei, ajungând să o distingă. Toate acestea până ajunge ca mama să fie de neînlocuit pentru el.

Acest decurs frumos nu este asemănător și în cazul nașterilor premature, înainte de termen. Datorită condițiilor artificiale la care este supus nou-născutul, legătura dintre el și mamă este mai slabă. Est vorba de o situație stresantă, cu multe riscuri la care este supus copilul, dar și mama. Toate acestea depind totuși de sensibilitatea maternă, adică de modul în care mama empatizează cu nou-născutul și îi înțelege comportamentul.

De la 6 luni se instalează atașamentul specific, când copilul se apropie de persoana care are grijă de el. Copilul simte când acea persoană nu este lângă el, devine agitat, iar în prezența persoanei se simte confortabil. La 9-10 luni se instalează și frica, iar la 1-3 ani se cristalizează relația strânsă cu mama și apare frica prin distanțarea față de persoanele străine. În această etapă, copilul alege mama pentru a fi persoana care să îi poarte de grijă și pe tata ca persoană cu care să se implice în activități distractive. Această frică dispare după vârsta de 3 ani, moment în care persoana deja leagă relații și cu străinii (Ciofu, 1998).

Ceva mai încolo, urmează perioada adolescenței și cu aceasta, dorința de independență. Astfel, copilul se distanțează de familie și își crează un cerc de prieteni de care se apropie și cu care îi face plăcere să își petreacă timpul.

Ce influențează un copil să se atașeze de o persoană? Răspunsul este reacția persoanelor la dorințele pe care copilul le exprimă. Astfel, atașamentul sigur apare la copiii care resimt încredere din partea părinților și care interacționează activ cu aceștia. La răndul lui, comportamentul părinților depinde de comportamentul copilului lor, dar și de societate și de armonia din interiorul familei (Ciofu, 1998).

Copiii apelează la mame atunci când au nevoie de cineva care să le fie alături când preîntâmpină o problema, iar la tați apelează atunci când au nevoie de cineva care să îi ajute să exploreze mediul înconjurător, să descopere și cunoască. Tații le oferă copiilor sentimentul de securitate când încep să exploreze, iar asta îi ajută pe copii să dețină controlul activității, să nu se lase copleșiți de ea și să o ducă la capăt. Ducerea unei sarcini până la capăt se finalizează de fapt cu achiziția de noi abilități. Un studiu enunțat în articolul scris de Hall, De Waard, Tooten, Hoffenkamp, Vingerhoets, & van Bakel, (2014) a arătat că implicarea în angajarea în creșterea infantului duce la dezvoltarea mai aromnioasă a nivelului cognitiv și psihologic. În cazurile în care tatăl avea o relație de evitare cu copilul, probleme de comportament s-au descoperit că apar.

Există mai multe cercetări care au studiat perioadele de stres ale părinților și mecanismele de a face față stresului în secția de neonatologie. Așa s-a demonstrat că, în cazul nașterilor premature, părinții trec printr-o perioadă dificilă, în care ajung în mod neașteptat. Spre deosebire de nașterile la termen, în ceea ce privește nașterea înainte de termen, „mamele experimentează sentimente de neputință, iar tații intră în șoc, însă sunt totuși doritori să coopereze în ceea ce privește creșterea infanților prematuri. Prin implicarea lor în procesul de creștere, nivelul de stres scade, crește implicarea emoțională și atașamentul, iar coeficientul de inteligență al copilului crește” (Hall, et al., 2004. p 1).

Tipurile de atașament -factori implicația în evoluția copiilor

Tipul de atașament persistă în timp, acesta putând fi observabil și în timpul perioadei de adult al copilului. Un exemplu în acest sens ar fi un copil care are adversitate în copilărie, fapt care are consecințe asupra modului de formare al modelelor interne negative de lucru, lucru care duce la formarea unui atașament de tip nesigur, bazat pe anxietate și evitare. În momentul în care acestea persistă și în perioada adultă, afectarea persoanei se poate vedea în relațiile pe care aceasta și le formează, ducând până la stări psihologice de distres.

„Copiii cu atașament sigur percep persoana care îl îngrijesc ca persoane care îi stau la dispoziție ți îi răspun atunci când el are nevoie și în general fac față cu bine distresului și caută apropierea și contactul cu îngrijitorul lui în momentul în care acesta se întoarce în camera de joacă. Copiii cu atașament evitant văd persoanele care îl îngrijesc ca fiind nedoritoare și nici nu au capacitatea de a îi ajauta să treacă peste starea negativă de dispoziție prin care trec și ajung să ignore și evite îngrijitorul, ajungând pănî la starea de distres. Copiii anxioși au îngrijitorii reprezentați mintal ca fiind persoane care nu sunt capabili să îi ajute și nici să le fie vreun suport moral și adesea ajung să adopte reacția de a împieduca îngrijitorul să îl părăseasca, iar la reîntoarcerea îngrijitorului să aibă un comportament agresiv” (Bowlby, (1969) citat în Chae, et.al., 2018 p 2 ).

Ceva mai tărziu a mai fost adăugat un al patrulea tip de atașament, acest lucru fiind realizat de către Answorth și ceilalți colegi ai săi, care se numește atașament de tip dezorganizat în care copilul percepe îngrijitorul ca și persoană care îi insspiră teamă și chiar asta simte la reîntoarcerea îngrijitorului în camera de joacă- sentimente de frică, teamă (Answorth, Blehar, waters, and Wall, citat în Chae, et.al., 2018).

„Atașamentul de tip anxios și cel de tip de evitare a fost asociat cu adversitatea în timpul copilăriei. Cercetările anterioare au demonstrat că maltratarea în copilărie duce spre formarea unui atașament de tip nesigur, unul extrem de anxios și de evitare. Mai mult, pe lângă asocierea cu adversitatea din copilărie, atașamentul nesigur a fost asociat cu psihopatologia, precum depresia, anxietatea, tulburarea de tip obsesiv-compulsiv, sindrom post-traumatic, suicid și tulburări de alimentație” (Corcoran, & McNulty, 2018, p 13).

Instalarea relației părinte-copil la copiii născuți înainte de termen

„ La nivel global, 1 din 10 copii născuți sunt născuți prematur. În Elveția, aproximativ 6000 de infanți sunt născuți prematur în fiecare an, iar 800 dintre ei, foarte prematur. Nașterea înainte de termen reprezintă un procent de 70% din rata mortalității și a morbidității din secția de neonatologie. Chiar dacă tehnologia este mult mai avansată și ajută la creșterea numpărului de copii care supraviețuiesc, mormiditatea rămâne la fel de ridicată. Mai mult, studiile făcute pe o perioadă mai lungă de timp arată că au crescut numărul problemelor de la nivel cognitiv, motor, comportamental și funcțional” (Horsch, Tolsa, Gilbert, , du Chêne, Müller-Nix, & Graz, 2016, p 1 ).

Datorită situației mai dificile în care se află, părinții de copii născuți înainte de termen au nevoie de mai mult ajutor în primul an de viață al copilului, față de părinții cu copii născuți norma, la termen. Este o situație diferită pentru prima categorie de părinți menționată, deoarece, în urma documentărilor făcute, părinții de copii preamaturi au șanse mai mari să dezvolte probleme de sănătate precum depresie sau sindrom de stres post-traumatic. Toate acestea au o consecință negativă asupra relației ce trebuie să se stabilescă în primul rând între mamă și copil. Interacțiunea poate deveni mai slabă și de asemenea, și atașamentul. Infantul are de suferit dintr-o astfel de relație cu mama, deoarece îi va afecta dezvoltarea ulterioară. (Horsch, et al., 2006).

Numărul nașterilor premature este de-a dreptul îngrijorător, însă, o îmbunătățire a statisticilor se înregistrează în Statele Unite ale Americii unde, ratele nașterilor premature au scăzut.

Problemele de ordin psihologic, care fac ca nașterea prematură se devină un fapt negativ sunt acelea că, în primul rănd, infantul este expus mai multor stimuli diferiți de cei întâlniți în uter, după momentul nașterii. Copilul ia parte la diferite proceduri care îi și afectează sănătatea, nu doar îl ajută săsupraviețuiască. Acesta ajunge într-un mediu diferit față de cel cu care era obișnuit, este un mediu gălăgios, puternic luminat și este inevitabil scos într-un loc de unde poate lua diferite bacterii sau viruși, chiar adcă se încearcă ca mediul să fie unul cât mai steril cu putință. Toți acești factori fac ca organismul să nu se mai dezvolte în mod normal (López-Maestro, et al., 2017).

Un lucru benefic întâlnit în prezent este faptul că aceste situații se schimbă în bine în ceea ce privește implementarea unor programe de îngrijire centrată pe dezovltare, unde se promovează alăturarea mamei și a infantului cu scopul de îngrijire al acestuia prin hrănire, îngrijire.

Din acest motiv, studiul efecutat de către Lopez-Maestro, et al. (2017) a avut ca și scop evaluarea tipului de atașament la copiii prematuri născuți mai devreme de 32 de săptămâni, cu o greutate mai mică de 1500 grame în spitalele în care se desfășoară astfel de programe de îngrijire centrată pe dezvoltare.

Așadar, rezultatele au arătat că „două treimi dintre copiii participanți au dezoltat un atașament de tip sigur. Atațamentul de tip evitant a fost cel mai puțin tip de atațament întâlnit. Atașamentul sigur a fost asociat cu un scor mare la testul cognitiv Bazlez Scale. Pe de altă parte, un copil născut mai devreme de 26 de săptămâni prezintă mai rar atașament de tip securizant”. (López-Maestro, et al., 2017, p 4).

În partea de discuții a articolului se afirmă faptul că aceste rezultate sunt de acest ordin, deoarece în momentele în care mamele trebuie să se implice activ în viața copilului prematur și să lege legături afective cu acesta, mamele devin anxioase, se tem și se îngrijorează pentru copilul lor, pat care face ca atașamentul lor față de copil să fie unul nesigur.

Desigur că există și mame total opuse, care sunt extrem de implicate, sunt active și dornice să observe și să stea cu copilul, dar, în general, mamele de copii prematuri sunt mai pasive în relația cu aceștia, față de mamele care reușesc să ducă nașterea la termen (López-Maestro, et al., 2017).

Relația mamă- nou-născut

În săptămânile 24-32 de naștere este perioada în care se formează reprezentările maternale, moment în care mama devine conștientă de infant și se dezvoltă relația dintre ei. Ce se întâmplă în cazul nașterilor premature este că în această perioadă a formării reprezentărilor, copilul este adus pe lume și astfel, este separat de mamă în ultimul trimestru de sarcină. Așa ajunge să fie stopată dezvoltarea. Pe lângă faptul că mama este luată pe nepregătite, de suferit are și atașamentul ei față de nou-născut în momentul în care se instalează teama că sănătatea copilului ei este în pericol. Mai departe, mama poate ajunge să sufere de depresie și de anxietate și astfel se slăbește relația mamă- nou-născut.

Într-un studiu efectuat pe atașamentul mamelor de copii prematuri (Borghini et al., (2006) citat în Korja, et al., 2009, p 2), mamele s-au arătat ca având „mai puțină coerență, o mai mică putere de percepție, mai puțină deschidere spre schimbare, puțină implicare, acceptare și o mai mare teamă pentru siguranța infantului”, față de mamele de copii născuți la termen. Aceasta este într-adevăr o problemă, deoarece dezvoltarea armonioasă a copilului depinde de starea de bine a mamei.

Studiul efectuat de Korja, et al. (2009) a avut ca obiectiv evaluarea atașamentului la copiii prematuri și descoperirea măsurii în care depresia este asociată cu reprezentările materne. S-a presupus că mamele de copii prematuri nu au la fel de bine formate reprezentările lacare se adaugă și semne depresive. Participanți la studiu au fost 38 de mame de copii prematuri și 45 de mame care au dus sarcina la termen.

Rezultatele studiului au arătat că nu există diferențe semnificative în formarea unui atașament de tip sigur, nesigur și evitant. Mamele, indiferent de momentul până în care duce sarcina la capăt, poate forma oricare tip de atașament. Totuși, semnele de depresie au fost asociate cu atașamentul de tip nesigur. Un lucru interesant din acestă cercetare este una dintre limitele trasate de către cercetători, faptul că studiul realizat nu a inclus și tații copiilor ca și participanți. Astfel, este considerat un fapt important de cunoscut care este rolul taților în dezvoltarea copiilor prematuri (Korja, et al., 2009)

Legătura mai strânsă dintre mamă și copil este explicată de modificările ce apar la nivel psihologic și hormonal, așa că, relația se stabilizează mai rapid. „S-a constatat că femeile care au petrecut 12 ore în compania nou-născuților lor în primele 2 zile de viață au avut mai puține incidente cu copii lor, inclusiv lipsa de considerație a acestora. Crescând interacțiunea precoce se reduc cazurile de maltratare a copiilor, de la 3% la 1.5%. (…) În lumina acestor date se pot discuta consecințele separării precoce mamă-copil” (Ciofu, 1998, p 55).

Se consideră necesară o intervenție care să vină în ajutorul mamelor de copii prematuri, iar studiul efecutat de Horsch, et al., (2016) a avut ca scop evaluaea stării mamelor de copii prematuri cu ajutorul unei intervenții de scriere expresivă pentru a verifica eficiența și satisfacția pe care o oferă un astfel de instrument.

Un studiu enunțat în acest articol a descris părție componente ale unei intervenții, componente care au fost împărțite în trei categorii: a). suport parental, b). educație parentală)., (c) suport terapeutic în dezvoltarea copilului. Toate acestea se pot realiza prin consiliere, suport, informare, demonstrații și discuții (Horsch, et al., 2016).

Efectiv, aplicarea unui astfel de isntrument de scriere expresivă implică scrierea pe hârtie a sentimentelor, gândurilor, emoțiilor în legătură cu un eveniment neplăcut la care subieții au luat parte. Participanții sunt rugați să noteze cele simțite într-un spațiu privat, trei zile consecutive la rând, iar la final nu li se oferă vreo părere cu privire la cele spuse, cercetătorul având o atitudine neutră, necritică. În cadrul acestui studiu, mamele participante au primit un caiet de lucru în care să noteze la trei luni, patru luni și șase luni după naștere. La trei luni au fost 67 de mame care au răspun, iar la șase luni au rămas 54 de mămici care au consemnat în caiet (Horsch, et al., 2016).

Confrom rezultatelor, s-a observat că Sindromul de stres post-traumatic s-a menținut după trei luni de la intervenție, iar depresia s-a redus după cele trei luni. Părerea memelor cu privire la acest intrument a fost că instrumentul „ a fost folositor, au fost satisfăcute, iar timingul a fost unul adecvat. Acestea arată că mamele au fost de părere că a meritat timpul petrecut cu consemnarea în caietul de lucru, chiar dacă au fost ocupate cu sănătatea copilului și vizitele medicale ce a fost necesar să le facă” (Horsch, et al., 2016, p 10).

Relația tată- nou-născut

Atașamentul nu se stabilește doar între mamă și copil, ci și între tată și copil. Prima formă de atașament este una distinctă, extrem de importantă în dezvoltare, dar și atațamentul față de tată are un rol important în viața copiilor. Prin rolul de tată, copiii ajung să primească un exemplu de persoană masculină, adică văd viața de om mare și din cealaltă perspectivă. Au parte de un model de masculinitate, care îi ajută să se identifice în cazul băieților, sau să privească și din celalalt unghi, în cazul fetelor. Astfel, prezența tatălui este importantă, deoarece, în cazul în care tatăl lipsește de lângă mamă, „ copilul îți simte tatăl în tristețea mamei, în de-amăgirea ei, atunci când este părăsită de soț, în panica, furia și neputința ei atunci când tatăl este brutal și abuziv cu ea sau, în fericirea trăită de ea în actul procreării copilului împreună cu tatăl” (Sandica, 2013).

Legătura cu tatăl este importantă în viața adultă a copilului. Datorită atașamentului tatei față de fiică, fiica va căuta un partener care să respecte tiparul tatălui. Dacă tatăl consuma alcool și era violent, fata va ajunge să se căsătorească cu un partener de acest gen. Fetele vor încerca prin noua relație să rezolve problema pe care au avut-o cu tatăl, însă fără de folos (Sandica, 2013). În cazul fiilor, tații reprezintă pentru aceștia un model de masculinitate, un exemplu de tărie, forță ți putere, ba mai mult, o îndrumare către orientarea profesională. Asta nu și în cazul în care se stabilește o concurență între cei doi asuora mamei care ajunge să își deglijească soțul și să fie hiperprotectiv cu fiul (Sandica, 2013).

În prezent, se încearcă includerea tatălui încă de la naștere în procesul de dezvoltare a copilului, deoarece tatăl are un rol important în dezvoltarea socială și cognitivă a copilului. Astfel că, tatăl este instruit cu privire la procesul de creștere și îngrijire al nou-născutului, ba chiar mai mult, este încurajat să participe la naștere și să se implice încă de la început.

De-a lungul timpului, tații au fost mai puțin implicați direct în procesul de creștere al copilului. Mai exact, sarcina tatălui era să asigure venitul familiei, iar mama era cea care se ocupa de hrănirea, igiena și educația copilului. Tatăl era mai absent, iar mama era cea care se asigura de bunăstarea copilului. Toate acestea până după anii 1980, când femeile au început să facă și ele parte din piața muncii, să asigure și ele o sursă de venit în familie și să fie mai inependente. După această periaodă, tații au început să se implice mai profund în procesul de creștere al copilului.

Experiențele taților în secția de neonatologie au mai fost înregistrate și în alte studii, iar rezultatele studiilor au arătat că „cu tot suportul oferit taților înainte de externarea copiilor, tații au acuzat sentimente de anxietate, lipsa de control și încredere în îngrijirea infantului” (Adama, Sundin, & Bayes, 2017, p 5). Interesant este faptul că stresul se instalează ceva mai tărziu și că este prezent mai des la femei decât la bărbați: „mai mulți tați decât mame suferă de stres post-traumatic, iar stresul s-a instalat după cel puțin patru luni după nașterea copilului” (Adama, Sundin & Bayes, 2017, p 5).

Deși pare că după externarea copilului, totul este în regulă, stresul devine și mai acut ca înainte, iar nevoia de suport în creșterea nou-născutului este încă prezentă. Părinții au nevoie de ajutor pentru a face față unei situații noi, neîntălnite și în care nu știu cum să procedeze.

În studiul efectuat de Adama, et al., (2017), s-a dorit să se afle mai multe informații despre practicile medicale dintr-un spital de neonatologie din Ghana, unde au fost intervievați tați a căror nou-născuți au fost aduși pe lume în acel spital. În Ghana nu se practică nici un fel de educație a părinților sau nu li se oferă vreo formă de sprijin și sfaturi pe timpul spitalizării, deși tații îsi doresc sa se implice n procesul de creștere al copilului încă din timpul internării mamei cu copilul. Așadar, prin metoda interviului, cercetătorii au intervievat nouă tați de copii prematuri, imediat după perioada de ieșire din spital. Interviurile au fost luate la o săptămână după iețirea din spital, mai apoi la o lună dpă ieșirea din spital și, în final, la patru luni distanță după ieșirea din spital.

Mai apoi, cele 27 de interviuri obținute au fost analizate prin analiza tematică. Una dintre replicile des întâlnite a fost: „ nu este loc și pentru mine” (Adama, Sundin, & Bayes, 2017, p 2). Unul dintre tații care au participatla studiu spune astfel: „ Am fost la spital în fiecare seară după programul de lamuncă, pentru a sta cu soția și cu copilul meu, însă când ajungeam, nu îmii puteam vedea și ține copilul în brațe pentru mult timp. Simțeam că nu sunt bine primit, dar am continuat să pun aceleați întrebări. Toată atenția era acordată mamei, iar eu eram lăsat pe dinafară”. Un alt tată spune „ voiam să îmi petrec timpul cu soția și copilul meu, însă am intrat și am vazut că toate mamele trebuiau să alăpteze. Am ieșit și am jurat că nu o să mai intru să particip la așa ceva” (Adama, Sundin, & Bayes, 2017, p 4).

Următoarea temă des întâlnită a fost faptul că tații simt că nu li se permite să se implice în planificarea externării mamei și a copilului. Unul dintre tați afrimă următoarele: „ Nu m-au învățat nimic și nici nu m-au implicat în vreun fel. Probabil că asta ar fi ajutat-o pe soția mea. Am fost să îi vizitez cu o zi înainte de externare, iar soția mea mi-a supus ca doctorul a anunțat-o că dacă bebelușul se simte bine, măine pot pleca acasă și așa s-a și întâmplat. Au fost externați” (Adama, Sundin, & Bayes, 2017, p 4).

Un alt tată spune: „ Asistentele nu mi-au spus nimic. Pur și simplu m-a sunat soția mea într-o zi bucuroasă fiindcă le-au făcut ieșirea din spital… însă, fără vreun fel de educare pentru ceșterea copilului, dar sper că soției i-au oferit ceva sfaturi” (Adama, Sundin, & Bayes, 2017, p 4). În ceea ce privește creșterea și îngrijirea copilului, tații au spus că le este temă cu un copil prematur. Tații se simțeau anixioși și nu aveau încredere în ei, simțeau că situația îi depășește: „ când în final am ajuns acasă, îmi era frică să îmi ating copiii fiindcă era de fapt prima oară când îi țineam în brațe. Păreau atât de micuți încât îi puteam rupe. Când amândoi plângeau în același timp, îmi părea rău pentru soția mea, dar îmi era teamă să nu îi rănesc. În final, a trebuit să o chem pe mama să ne ajute cu îngrijirea copiilor” (Adama, Sundin, & Bayes, 2017, p 4)

Așadar, tații simt că nu sunt destul de implicați posibil deoarece, în trecut s-a obișnuit ca mama să fie cea care se ocupă cu creșterea, educarea și îngrijirea copilului, iar tatăl era cel care asigura sursa de venit în familie. Confrom discuțiilor din articolul lui (Adama, Sundin, & Bayes, 2017), tații percep asistentele și personalul din spital ca o barieră care intervine atunci când vor să se implice și ei. Chiar și incubatoarele sunt văzute astfel.

În momentul în care se naște copilul, părinții își formează diferite idei despre interacțiunea cu copilul. Aceste idei se numesc reprezentări care pot fi examinate prin studierea discursurilor părinților. Un instrument care face acest lucru este Modelul de Lucru cu Interviul adresat Copilului, iar acesta este un interviu semi-structurat care are ca și scop adresarea de întrebări părinților despre cum văd, simt și percep experiența nouă pe care o au ca și părinți și despre relația lor cu copilul. La final, rezultatele obținute pot fi definite ca fiind reprezentări sigure sau nesigure. Cele sigure sunt caracterizate prin gânduri pozitive despre infant și relația cu infantul, iar cele nesigure sunt caracterizate prin distanță emțională sau confuzie (Hall, et al., 2004).

În acest studiu s-a evaluat interacțiunea tată-copil. Studiul a fost unul longitudinal, la 6 luni după naștere participând la studiu 189 de tați, iar la 24 de luni rămânând 150 de tați. În prima etapă, tații au fost intervievați la ei acasă cu ajutorul intrumentului Working Model of Child Interview, iar în a doua etapă au fost copii cei exminați prin administrarea testului Peabody Picture Vocabulary Test. Mai mult, taților li s-a cerut să se joace împreună cu copilul timp de 15 minute cu diferite jucării precum mingi săltărețe, broscuțe săritoare sau suflător de baloane de săpun. Acestă interacțiune a fost filmată (Hall, et al., 2004).

Această cerecetare a adus spre discuție trei concluzii majore. În primul rând, reprezentarea atașamentului taților a prezis comportamentul viitor al taților față de copil. Tații cu reprezentări sigure au interacționat mai mult cu copiii, față de tații cu reprezentări nesigure. Mai departe, reprezentările paterne nu au fost asociate doar cu interacțiunea dintre ei, ci și cu aspecte din comportamentul infantului, scorurile fiind favorabile în ceea ce privește copiii cu tații cu reprezentări sigure. În final, copiii cu tații cu reprezentări sigure au avut scoruri mai mari la dezvoltarea cognitivă, iar aceste efecte s-a demonstrat că au fost mediate de comportamentul de interacțiune al tatălui (Hall, et al., 2004).

Conceptul de părinți prematuri

Nașterea unui copil prematur are implicații negative atât pentru copil și în aceași măsură și pentru părinți. În ceea ce privește părinții, nașterea prematură este o sursă de stres în principal pentru faptul că a naștere prematur înseamnă a naște mai deveme decât trebuie în mod normal. Astfel că, pentru părinți apare un eveniment pentru care nu sunt pregătiți să facă față. Este vorba despre ceva spontan pentru care ei trebuie să se mobilizeze pentru că, odată ce nou-născutul prematur apare mai devreme pe lume, și ei devin mai devreme părinți, părinți prematuri i-am putea numi.

Această experieneță în care totul stă sub semnul incertitudinii pentru părinți poate deveni o situație traumatică pentru aceștia. Datorită unei astfel de traume, pot apărea fecte pe termen lung asupra funcționării și dezvoltării sănătații mintale a părinților (Steyn, Poggenpoel& Myburgh, 2017).

Felul în care părinții privesc ceea ce li se întâmplă cu nou-născutul are efecte asupra modului în care ei se atașează de copil, felul în care acest proces apare și se dezvoltă. Modul în care experiența este privită, fie ca fiind un obstacol greu de trecut sau o provocare ce duce în final spre succes și reușită, este important de aflat pentru a veni în ajutorul părinților și a interveni pentru crearea bunăstării și echilibrului emoțional. Despre cum se face legătura, cum se crează inițial relația părinte-copil este crucial de știut pentru fundamentarea unei relații sănătoase în cadrul familiei.

În anul 2017 a fost efectuat un studiu calitativ de către autorii Steyn, Poggenpoel& Myburgh prin care aceștia au urmărit aflarea experiențelor părinților prematuri și au analizat aceste experiențe relatate prin interviu prin analiza tematică. Conform rezultatelor, temele principale majore de discuție au fost trăirea unor emoții de îngrijorare și speranță pentru copilul spitalizat și trăirea unor provocări pe care le-au avut în raport cu ei înșiși, față de nou-născut, față de partenerul de viață, personalul spitalului, față de alți părinți, prieteni, familie. Acestea sunt unele dintre fragmentele ce reunesc experinele părinților:

Tema 1:

„ A fost foarte dificil pentru mine cu toate acele aparate la care era conectat și el arătat atât de neajutorat. A fost îngreunător și foarte greu pentru mine”. (MB)

„ O ți cum în brațe cum trebuie, poți face asta? Poți? Era atăt de greu deoarece era atât de mică”. (CB)

„ Este plăcut să vezi ceilați copii că merg acasă fiindca știi că va veni cândva și rândul tău”. (MW)

Tema 2:

„ Primul semnal de alarmă apare când te îngrijorezi când nu ști ceva… Copilul tău nu respiră fiindcă ai făcut ceva greți când l-ai ținut în brațe”. (CB)

„ (…) cred că am fost norocoasă să primesc suport din partea soțului meu. Singura persoană cu care puteam să îmi împărtășesc într-adevăr experiența era soțul meu”. (CE)

„ Am fost nervoasă pe doctori. I-am supus doctorului să ma ajute, să îmi prescrie ceva, iar el a zis pur și simplu să plec că mai are și alți pacienți… eram furioasă”. (CvS)

„ Familia mea a fost incredibilă, chiar dacă se aflau la distanță, erau mereu cu mine la telefon”. (CE) (Steyn, Poggenpoel& Myburgh, 2017, p 4,5).

Așadar, în ceea ce privește părinții care ajung să aibă copii mult prea devreme, care au copii prematuri, la aceștia apare starea de îngrijorare și stres și toate acestea se restrâng către relațiile cu persoanele din jur cu care ei relaționează. „ Aceste experiențe pot fi folosite pentru îmbunătățirea sănătății mentale a părinților de copii prematuri. Acestea au impact și asupra sănătaății mintale a copilului prematur, familiei și în sens larg societății” (Steyn, Poggenpoel& Myburgh, 2017, p 6).

Distresul afectiv la părinții de copii prematuri

Ceea ce este îngrijorător și ce îi afectează într-adevăr pe părinți, este faptul că ajuns să trăiască doar momente de ambiguitate și nesiguranță după momentul în care au născut un copil mai repede decât ar fi trebuit. Copilul poate fi prematur din punct de vedere al timpului petrecut în interiorul mamei sau, poate fi prematur din punct de vedere al dezvoltării lui fără a se fi născut neaparat mai devreme. Problemele pot continua să apară chiar și după primii ani de la naștere. Spre exemplu, problemele cu hrănirea copiilor pot apărea în primii 2 ani de viață, iar uneori, se poate extinde chiar și pănî la 5 ani. Acest lucru poate apărea la 31-45% din cazurile de copii prematuri (Howe, Sheu, Wang & Hsu, 2014). Starea copilului se poate schimba de la un moment la altul, nimic nu este stabil, nimic nu este sigur, oricând se poate ajunge la un final tragic sau se poate ajunge la un final fericit.

Ce îi ajută pe părinți să facă față neputinței, stresului și emoțiilor? Se poate acționa în vreun fel pentru a veni în ajutorul părinților în ceea ce privește reglarea emoțiilor și înlăturarea stresului? Prin intermediul emoțiilor, oamenii ajung să exteriorizeze ce li se întâmplă de fapt. Emoțiile sunt niște semne care arată modul în care o situație este percepută de cineva și cum acea persoană se raportează la situație.

Faptul că nu a avut loc o naștere normală, acest eveniment reprezintă pentru părinți și o sursă de stres. Stresul reprezintă „ relaționarea dintre persoană și mediul înconjurător care este văzută de către persoană ca o modalitate de îmbogățire sau consumaare a resurselor, aceste lucruri având impact asupra stării de bine a persoanei” (Capafons, Darias, Prieto, Sosa & Hernández, 2017, p 1). Persoana este afectată de faptul că ajunge să realizeze că nu deține resursele necesare situației în care este pus să o rezolve. Astfel, se ajunge la stări de depresie, anxietate, distres sau chiar la sindromul de stres post-traumatic (Capafons, Darias, Prieto, Sosa & Hernández, 2017).

Printr-un studiu din anul 2017, efectuat de către Capafons, Darias, Prieto, Sosa & Hernández, a cercetat modul în care apar emoțiile pozitive și cele negative la mamele de copiii prematuri, respectiv la mamele de copiii născuți la termen. Cei 54 de părinți au fost evaluați imediat după momentul nașterii (12-17 ore de la naștere), și după 6 săptămâni de la naștere. Astfel, s-a căutat posibila legătură existentă între stresul perceput de părințiii de copii prematuri și cei născuți la termen, în cele două etape.

Ca și intrumente folosite în analiză, s-a apelat la Scala Stresului Perceput, o scală de 14 temi, și Scala Afectelor Pozitive și Negative, o scală de 20 itemi. Rezultatele studiului au arătat că la prăinții de copii prematuri, nivelul distresului este mai ridicat față de părinții copiilor născuți la termen. În ceea ce privește prezența emoțiilor pozitive și negative, părințiii copiilor prematuri au avut scoruri mai mari, mai ales în etapa a doua a studiului, în care au fost evaluați după 6 săptămâni de la naștere, unde au apărut mai adesea sentimentele de îngrijorare și autoînvinovățire. De asemenea, scorurile mari au fost și în momentul măsurării stresului perceput de părinți, în cazul nașterilor premature, stresul menținându-se chiar și după cele 6 săptămâni de la naștere, motiv prin care se explică apariția stresului post-traumatic la părinții de copii prematuri. (Capafons, Darias, Prieto, Sosa & Hernández, 2017).

Anxietatea da părinții de copii prematuri

„Spitalizarea infantului în secția de Neonatologie este considerată ca fiind o „criză psihologcă” pentru familie, cauzând stări de stres și neputință, în special pentru mame. Prin urmare, starea de depresie și anxietate la mamele de copiii prematuri este studiată din momentul în care au fost mai des întâlnite în timpul spitalizării copiilor în secția de Terapie Intensivă Neonatală” (Carvalho, Linhares, Padovani & Martinez, 2009, p 3).

Această experiență este percepută de către mamă ca fiind una stresantă și generatoare de anxietate, lucru care le face să le fie greu să se implice în creșterea și îngrijirea nou-născuților, ajungând să fie îngrijorate și nesigure cu privire la ce au de făcut. Un lucru care poate fi făcut cu scopul de a veni în ajutorul mamelor este de a „oferi suport mamelor, informarea lor cu privire la condițiile și abilitățile nou-născutului prematur și de asemenea să fie alutate să reflecteze asupra propriilor sentimente. Toate acestea pot contribui la diminuarea anxietății și la crearea unei mai bune încrederi a mamei atunci când aceasta interacționează și se îngrijește de copil”.

În cercetarea efectuată de Carvalho, Linhares, Padovani & Martinez, în anul 2009 au participat 59 mame, 36 dintre ele beneficiind de un tratament obișnuit, la care s-a adăugat și aplicarea unor observații, ghidări din partea unui psiholog, plus oferirea de materiale de suport precum video-uri sau manuale, iar asupra restului de 23 de s-a intervenit doar prin prezențapsihologului, fără prezența materialelor de suport. Înainte de această etapă, mamele au fost evaluate cu ajutorul scaleleor STAI (Inventarul Anxietă-ii ca Stare și ca Trăsătură) și BDI (Beck Depression Index), etapă care s-a repetat și după momentul externării.

Conform rezultatelor studiului, „ în ambele grupuri s-a înregistrat o reducere a nivelului anxietății ca stare și ca trăsătură și a depresiei, după momentul în care s-a intervenit psihologic și nou-născutul a fost externat din spital. În ceea ce privesc simptomele emoționale la nivel clinic, s-a obținut o reducere semnificativă a nivelului anxietății ca stare în cadrul grupului numărul 1. Rezultatele studiului confirmă astfel nevoia mamelor de copii prematuri de a beneficia de suport psihologic și necesitatea folosirii materialelor care se bazează pe „prematuritate” pentru reducerea apariției anxietății la nivel clinic” (Carvalho, Linhares, Padovani & Martinez, 2009, p 2).

Depresia la părinții de copii prematuri

„Depresia postnatală se estimează ca având un procent de ocurență de 13-19% în tările vestice” ( O Hara& McCAbe, 2013 citat în Bell&Andersson, 2017, p 2). Într-un alt studiu apare că 10-28% din femeile care nasc ajung să aibă depresie postpartum (Roomruangwong, Withayavanitchai& Maes, 2016). În studiul efectuat de Bell și Andersson în anul 2016, pagina 2 este amintit faptul că, „conform datelor din 2013 enunțate de către Asociația Americană de Psihiatrie, la mame poate apărea în timpul sarcinii sau în decurs de 4 săptămâni de la sarcină anumite episoade de depresie care au ca și punct de origine, de pornire perioada perinatală. Standardele de diagnosticare pot varia, dar majoritatea definește apariția depresiei postnatale ca declanșându-se în orice moment al primului an și în special în primele 6 luni de la naștere. Dovezile în ceea ce privesc predictorii și rezultatele depresiei postnatele apar în urma folosirii unor măsurători de tipul self-report cu privire la simptomele depresive, mai degrabă decât interviul clinic”. Aceleași afirmații sunt regăsite și în cercetarea efectuată de către Roomruangwong, Withayavanitchai, & Maes în anul 2016.

„Depresia postnatală este diferită de depresia „baby blues” în care simptomele sunt mai ușoare, mai comune și apar doar în primele două săptămâni de la naștere și par a fi datorate unor schimbări hormonale drastice. Depresia postnatală diferă și de psihoza postnatală care este o condiție rară și acută ce apare în primele 2 săptămâini de la naștere și este asociată cu un risc mare de suicid sau pruncucidere. O urmare a depresiei postnatale este alterarea interacțiunii mamă- nou-născut: un predictor al atașamentului nesigur și afectarea dezvoltării sociale, cognitive, emoționale și fizice a copilului. Tulburările dezvoltării pot include empatie scăzută, agresiune, iritabilitate, negativism, dificultăți de învățare, dificultăți cognitive, psihopatologii și reactivitate scăzută la stres” (Bell&Andersson, 2017, p 2).

Cu ajutorul scalelor de tipul self-report sau prin studierea percepției părinților cu privire la experiența nașterii se pot identifica factori care sunt importanți pentru mamă, cum sunt respectul din partea celorlalți de care ele u nevoie, au nevoie să aibă un spațiu privat, intim, dar au și momente în care au nevoie de cineva care să le ajute în diferite momente, și cel mai mult au nevoie de cineva care să le ajute să rezolve probemele legate de nou—născut, de deciziile importante pe care trebuie să le ia (Bell&Andersson, 2017). Desigur că există și nevoia de a primi îngrijire atât de la personal calificat, dar și din partea familiilor, rudelor, prietenilor în momentele în care nu sunt spitalizate.

Conform studiului efectuat de către Roomruangwong, Withayavanitchai, & Maes în anul 2016, factorii de risc de dinainte, din timpul și de după naștere care sunt implicați în depresia postpartum sunt: „(a) prezența și în trecut a depresiei (prenatale); (b) date sociodemografice, inclusiv informații precum a nu avea un partener sau a avea mai puțin de 18 ani; (c) factori psiho-sociali, spre exemplu conflicte maritale, nivel scăzut de trai și suport social scăzut; (d) facotri socio-economici, precum a fi șomer, a avea un statut economic scăzut sau a fi fără studii; (e) factori medicali incluzând sarcinile negative sau probleme în aducerea pe lume a copilului (inclusiv nașterea prin cezareană), consumul de substanțe (cum sunt alcoolul și nicotina), dureri cauzate de naștere; (f) factori legați de copil, inclusiv sexul copilului, iritabilitatea infantului, dificultăți de alăptare sau sarcini nedorite” (Roomruangwong, Withayavanitchai& Maes, 2016, p 1).

Acești factori acționează în mod diferit, au impact în proporții diferite, iar în acest studiu se spune că riscurile care intervin în cea mai mare măsură sunt existența din trecut a unei forme de depresie și inexistența suportului din partea celorlalte persoane, familie și prieteni. Mai departe, următorul grup de factori care sunt implicați sunt temperamentul nou-născutului, o stimă de sine de nivel slab sau stresul care este datorat problemelor cu nou-născutul. Factorii de risc care generează efecte reduse sunt compliicațiile nașterii și complicațiile datorate nașterii prin cezariană, statutut de a fi singur, fără un partener de viață, relații puține și un statut economic precar. Autorii au mai enunțat că următorii factori nu constituie o importanță majoră în instalarea depresiei postnatale: etnia, vârsta, nivelul de educație și sexul copilului nou-născut. (Roomruangwong, Withayavanitchai& Maes, 2016).

În anul 2016, Roomruangwong, Withayavanitchai& Maes au efectuat un studiu prin care a evaluat efectele pe care le au diferiți factori de risc asupra apariției depresiei postpartum. Pentra a vedea asta, au ales un eșantion de 313 femei după ce acestea au născut și au ieșit din spital. Așadar, după patru săptămâni de la externare, mamelor le-a fost oferit spre completare un chestionar ce vizează istoricul medical ca și factori care determină apariția depresiei.

Mai mult, de asemenea le-a fost aplicată Scala Edinburgh pentru Depresie Postnatală din care a rezultat că 53 dintre participanți au depresie postanatală, iar restul de 26 nu au depresie postnatală.

Rezultatele studiului au arătat că factorii enunțați ca având efecte asupra apariției depresiei postnatale există și au fost identificați și alți factori care sunt implicați precum consumul de cafeină în timpul sarcinii sauproblemele ce apar în legătură cu hrănirea nou-născutului. Conform acestor rezultate, există o asociere semnificativă între existența din trecut a depresiei majore și apariția depresiei în timpul sarcinii și între prezența maniei de-a lungul vieții și apariția depresiei postpartum. În una dintre concluziile studiului se afirmă că prezența unei forme majore de depresie în trecut, adică de-a lungul vieții și prezența depreisei în timpul nașterii poate duce foarte probabil la apariția depresiei și după naștere, depresia postpartum (Roomruangwong, Withayavanitchai& Maes, 2016).

Capitolul 3. Asumpție generală și obiective

Prezenta cercetare pornește de la următoarea întrebare:

Care sunt particularitățile afective, cognitive și comportamentale ale mamelor în raport cu copiii lor născuți prematur, în perioada postnatală imediată?

Obiectivele pe care se bazează cercetarea au fost formulate astfel:

Evaluarea nivelului distresului afectiv, anxietății și depresiei la mamele de copii prematuri în vederea identificării unor predictori pentru emoții și comportament;

Identificarea percepției mamelor de copii prematuri după externare, în raport cu evolutia sugarului;

Sub-obiective:

Identificarea surselor de suport la care mamele de copii prematuri apelează;

Identificarea nevoilor de schimbare în raport cu experiența spitalizării;

Pornind de la întrebarea generală și obiectivele construite, au fost formulate mai multe ipoteze ce urmează a fi testate în cardul prezentei cercetări.

Asumpțiile care fac referire la corelarea variabilelor acestei cercetări sunt următoarele:

1. Cu cât numărul zilelor de spitalizare a mamelor de copii prematuri crește, cu atât crește gradul de ocurență a distresului afectiv.

2. Cu cât numărul zilelor de spitalizare a mamelor de copii prematuri crește, cu atât crește gradul de retrăire a emoțiilor negative funcționale.

3. Cu cât numărul zilelor de spitalizare a mamelor de copii prematuri crește, cu atât crește gradul de retrăire a emoțiilor negative disfuncționale.

4. Cu cât numărul zilelor de spitalizare a mamelor de copii prematuri crește, cu atât crește gradul de ocurență a anxietății.

5. Cu cât numărul zilelor de spitalizare a mamelor de copii prematuri crește, cu atât crește gradul de ocurență a depresiei.

Ipotezele cu privire la identificarea măsurii în care intensitatea simptomatologiei depresive a mamelor de copii prematuri este predictor pentru celelalte variabile sunt:

H1: Intensitatea simptomatologiei depresive a mamelor de copii prematuri este predictor pentru distresul afectiv.

H2: Intensitatea simptomatologiei depresive a mamelor de copii prematuri este predictor pentru retrăirea emoțiilor negative funcționale.

H3: Intensitatea simptomatologiei depresive a mamelor de copii prematuri este predictor pentru retrăirea emoțiilor negative disfuncționale.

H4: Intensitatea simptomatologiei depresive a mamelor de copii prematuri este predictor pentru anxietate.

H5: Numărul zilelor de spitalizare a mamelor e copii prematuri este predictor pentru distresul afectiv.

H6: Numărul zilelor de spitalizare a mamelor e copii prematuri este predictor pentru retrăirea emoțiilor negative funcționale.

H7: Numărul zilelor de spitalizare a mamelor e copii prematuri este predictor pentru retrăirea emoțiilor negative funcționale.

H8: Numărul zilelor de spitalizare a mamelor e copii prematuri este predictor pentru anxietate.

H9: Numărul zilelor de spitalizare a mamelor e copii prematuri este predictor pentru depresie.

Capitolul 4. Metodologia cercetării

Cercetarea a fost abordată din perspectiva unei metodologii mixte. Prima parte a cercetării reprezintă o abordare cantitativă a aspectelor privind afectivitatea și comportamentul mamelor, în perioada postnatală imediată, investigând măsura în care distresul afectiv, anxietatea și depresia pot conduce la modificări de conduită ale mamelor de copii prematuri în raport cu aceștia.

În cea de-a doua etapă a cercetării s-a utilizat o abordare calitativă, ce a vizat descrierea percepției mamelor de copii prematuri după externare, în raport cu evolutia sugarului, pe baza identificării surselor de suport la care mamele de copii prematuri apelează și pe baza nevoilor de schimbare ce apar la mamele ce nasc prematur, în raport cu experiența spitalizării.

4.1. Participanți

Pentru acest studiu s-a avut în vedere un număr de 30 de subiecți (N=30), cu vârsta cuprinsă între 17 și 39 de ani la momentul evaluării (M=29.43) (Tabel 1. Tabel cu Media de Vârstă) Ca și subiecți au fost alese mame de copii prematuri ce au născut în Spital Clinic Județean de Urgență Sibiu, secția Neonatologie, copiii acestora fiind internați în secția de terapie terapie intensivă. În etapa de colectare a datelor, s-au cerut informații despre numărul de zile de spitalizare a mamelor, astfel că valoarea minimă de zile de spitalizre a fost de o singură zi, iar valoarea maximă de 4 luni și 4 zile de spitalizare. În medie, cele 30 de mame care au fost subiecții cercetării au petrecut un număr de 10 zile în spital (M=10).

Tabel 1. Tabel cu Media de Vârstă

4.2. Instrumente

Pentru derularea studiului, în cadrul abordării cantitative s-au folosit ca și instrumente următoarele:

Profilul Distresului Afectiv (PDA);

Scala de anxietate Hamilton (HARS);

Scala de depresie Hamilton (HRSD).

Aceste instrumente au fost folosite sub supervizarea psihologului clinician, Elena Bouleanu.

În ceea ce privește abordarea calitativă, ca și instrument s-a folosit un interviu semi-strucurat.

Emoțiile reprezintă niște etichete pe care le oferim diferitelor stări prin care trecem la nivele diferite. În urma a mai multor studii, s-a ajuns la concluzia că afectul este împărțit în două categorii de emoții, mai exact emoții pozitive și emoții negative. Acestea reprezintă ceva ce persoana trăiește într-un mod plăcut (cazul emoțiilor pozitive) sau într-un mod neplăcut ( vorbindu-se depsre emoții negative). La rândul lor, emoțiile pozitive, dar și cele negative mai pot fi împărțite în două categorii: emoții funcționale și emoții disfuncționale. Emoțiile funcționale sut cele care ajută la anitgerea scopurilor, iar cele disfuncționale dimpotrivă, împedică o persoană să își poată atinge scopurile (David, 2007).

Modelul binar al stresului este un model formulat de către Albert Ellis (1962, 1994). Albert Ellis a împărțit pentru prima dată emoțiile negative în două categorii- emoții negative funcționale și emoții negative disfuncționale. În acest caz, funcționalitatea sau disfuncționalitatea emoțiilor este dată de două aspecte: este dată de 1) experiența subiectivă aociată emoției, 2) credințele asociate și 3) consecințele comportamentale ale emoției respective (David, 2007).

Prima scală folosită în cercetare este Profilul Distresului Afectiv (PDA), care este un instrument elaborat pentru a servi la evaluarea dimensiunii subiective a emoțiilor negative funcționale și disfuncționale, precum și a emoțiilor pozitive. Aceasta este o scală cu 39 de itemi care măsoară emoțiile negative disfuncționale și emoțiile negative funcționale din categoriile îngrijorare/anxietate și tristețe/deprimare, precum și emoțiile pozitive (David, 2007).

Un alt instrument utilizat este Scala de anxietate Hamilton (HARS), aceasta fiind concepută în 1959 de către Max Hamilton și este unul dintre primele intrumente elaborate pentru a cuantifica severitatea simptomatologiei de tip anxios. Această scală include itemi de evaluare a componentelor cognitive, emoționale, dar mai ales somatice, evaluare făcută pe baza observațiilor asupra stării curente a pacientului și în urma unui interviu semi-strucutrat care cuprinde întrebări referitoare la prezența simptomelor de anxietate. Pe baza acestei scale se evaluează următoarele dimensiuni: dispoziție anxioasă și depresivă, simptomele vegetative și somatice din anxietate, simptomele de tip cognitiv, și nu în ultimul rând aspectele ce țin de comportamentul observat al participantului în timpul luării interviului (David, 2007).

Ultimul instrument folosit în partea de abordare cantitativă a cercetării este Scala de depresie Hamilton (HRSD), ce a fost elaborată în anul 1960 și revizuită în 1967 de Max Hamilton. Scala de depresie Hamilton este unul dintre primele intrumente elaborate pentru a cuantifica severitatea simptomatologiei de tip depresiv. Această scală cuprinde itemi de evaluare a componentelor cognitive, comportamentale, dar mai ales somatice, evaluare făcută pe baza observațiilor asupra stării curente a pacientului suplimentate cu întrebări specifice (David, 2007).

În cadrul studiului de tip calitativ, a fost folosit un interviu semi-structurat, ce conține 12 întrebări împărțite în 3 dimensiuni tematice. Prima dimensiune conține întrebări ce vizează percepția mamelor de copii prematuri cu privire la evoluția în timp a copilului, a doua dimensiune conține întrebări despre sursele de suport și sprijin pe care le dețin mamele ce ajung să nască prematur, iar în ultima dimensiune au fost adresate întrebări cu privire la nevoile de schimbare a condițiilor și serviciilor din timpul spitalizării mamelor (Anexa 6- Ghidul pentru Interviu).

4.3. Procedură de lucru

Prezenta cercetare a fost demarată în două etape. Prima etapă a fost de ordin cantitativ, în care a fost evaluat nivelul distresului afectiv, anxietății și depresiei la mame de copii prematuri care au născut în Spital Clinic Județean de Urgență Sibiu, secția Neonatologie, copiii acestora fiind internați în secția de terapie intensivă.

Evaluarea acestor trei dimensiuni s-a realizat prin intermediul testelor psihologice: Profilul Distresului Afectiv (PDA), Scala de anxietate Hamilton (HRSA), Scala de depresie Hamilton (HRSD). Participanții și-au oferit acordul de a participa la cercetare prin semnarea consimțământului informat, iar la începutul testării, mamelor li s-a cerut să ofere numele și prenumele, vârsta, genul, numărul de telefon și numărul zilelor de spitalizare (Anexa 4- Consimțământ de informare ).

În cea de a doua parte a cercetării li s-a cerut de asemenea participantelor acordul de a participa la cecetare prin semnrea consimțămândtului informat (Anexa 5- Consimțământ de informare- înrevistrare interviu), iar mai departe s-a realizat un studiu calitativ sub forma unui interviu semi-structurat (Anexa 6- Ghid de interviu) cu două dintre participantele din prima parte a cercetării. Cele două participante au fost alese intenționat în urma scorurilor obținute la nivelul distresului afectiv, anxietății și depresiei. Astfel că, a fost aleasă o participantă cu scorurile obținute cele mai ridicate, dintre cei 30 de subiecți participanți, și cealaltă participantă a fost cea cu scorurile cele mai scăzute dintre cei 30 de subiecți participanți la studiu.

Capitolul 5. Rezultatele cercetării și analiza datelor

5.1. Prezentarea și analiza datelor studiului cantitativ

Prezentul demers de cercetare își propune să investigheze măsura în care distresul afectiv, anxietatea și depresia pot conduce la modificări de conduită ale mamelor de copii prematuri în raport cu aceștia, ca și primă etapă a procesului. Primul pas în analiza datelor a fost acela de a determina normalitatea distribuției aspura scalelor de Distres afectiv (PDA), Emoții negative funcționale (PDAF), emoții negative disfuncționale (PDAD), Anxietate (HRSA) și Depresie (HRSD). Toate procedurile statistice efectuate în această cercetare s-au demarat cu ajutorul programului de calculator de analiză statistică GNU PSPP version 1.0.1-g818227. Astfel că un urma aplicării procedurii descriptive Explore pentru fiecare vriabilă în parte, s-au obținut valorile redate în Tabelul 2.

În cazul variabilelei Distresului afectiv (PDA), valorile date de indicatorii de asimetrie (skewness) și boltire (kurtosis) sunt de 0.50, respectiv -0.70, fapt ce determină o distribuție normală. În cazul Emoțiilor negative funcționale, valorile date de indicatorii de asimetrie (skewness) și boltire (kurtosis) sunt de 0.50, respectiv de -0.85, iar în cazul Emoțiilor negative disfuncționale, valorile date de indicatorii de asimetrie (Skewness) și boltire (Kurtosis) sunt de 0.56, respectiv de -0.86, fapt ce arată că și în aceste cazuti, scorurile obținute sunt distriubuite normal.

În continuarea analizei, deoarece scorurile de la scala de Anxietate (HRSD) nu au fost distribuite normal, s-a optat pentru normalizarea acestora prin procedura de logaritmare (LOG10), procedură în urma căreia valorile date de indicatorii de asimetrie (skewness) și boltire (kurtosis) sunt de -0.45, respectiv de 0.10 (HRSD_LOG). Aceeași procedură de logaritmare s-a efectuat și în cazul scalei de Depresie (HRSD), valorile date de indicatorii de asimetrie (skewness) și boltire (kurtosis) fiind de -0.25, respectiv de 0.22 (HRSD_LOG) (Anexa 2. Normalizarea variabilelor).

Anexa 2. Normalizarea variabilelor prezintă o sinteză a numărului cazurilor analizate și cazurile cu valori lipsă, în acest caz ne existând cazuri lipsă, iar cazurile analizate fiind în proporție de 100%.

Primul test statistic efectuat a fost Corelația bivariată (r-coeficientul Pearson) pentru verificarea validității primelor cinci asumpții corelaționale:

Cu cât numărul zilelor de spitalizare a mamelor de copii prematuri crește, cu atât crește gradul de ocurență a distresului afectiv.

Cu cât numărul zilelor de spitalizare a mamelor de copii prematuri crește, cu atât crește gradul de retrăire a emoțiilor negative funcționale.

Cu cât numărul zilelor de spitalizare a mamelor de copii prematuri crește, cu atât crește gradul de retrăire a emoțiilor negative disfuncționale.

Cu cât numărul zilelor de spitalizare a mamelor de copii prematuri crește, cu atât crește gradul de ocurență a anxietății.

Cu cât numărul zilelor de spitalizare a mamelor de copii prematuri crește, cu atât crește gradul de ocurență a depresiei.

Astfel că, în urma aplicării testului, rezultatele obținute sunt trecute în Tabelul 3. Conform tabelului 3, luând fiecare ipoteză pe rând, în cazul H1, se respinge ipoteza, deoarece valoarea pragului de semnificație Sig > 0.05, în acest caz Sig= 0.313. Atfel că, se acceptă ipoteza de nul, neexistând o corelație pozitivă între numărul zilelor de spitalizare și distresul afectiv. În cazul H2, se acceptă ipoteza, deoarece valoarea pragului de semnificație Sig = 0.03,. doar că aceasta nu este o ipoteză corelațională pozitivă, ci una negativă (r= – 0.53): cât numărul zilelor de spitalizare a mamelor de copii prematuri crește, cu atât scade gradul de retrăire a emoțiilor negative funcționale. Datorită valorii r = -0.53, puterea relației dintre număr de zile de spitalizarea și emoții negativve funcționale este una medie spre slabă.

În ceea ce privește H3, se respinge ipoteza, deoarece valoarea pragului de semnificație Sig > 0.05, în acest caz Sig= 0.774. Atfel că, se acceptă ipoteza de nul, neexistând o corelație pozitivă între numărul zilelor de spitalizare și emoțiile negative disfuncționale. Mai departe, referindu-ne la H4, se respinge ipoteza, deoarece valoarea pragului de semnificație Sig > 0.05, în acest caz Sig= 0.134. Atfel că, se acceptă ipoteza de nul, neexistând o corelație pozitivă între numărul zilelor de spitalizare și ocurența anxietății, iar în ultimul caz, referindu-ne la H5, se respinge ipoteza, deoarece valoarea pragului de semnificație Sig > 0.05, în acest caz Sig= 0.101. Atfel că, se acceptă ipoteza de nul, neexistând o corelație pozitivă între numărul zilelor de spitalizare și ocurența depresiei.

Tabel 3. Verificarea ipotezelor corelaționale

Pentru a verifica următoarele ipoteze cu privire la intensitatea simptomatologiei depresive ca predictor pentru celelalte variabile, s-a apelat la Regresia lineară, având ca și variabilă dependentă, predictor variabila Depresie, care a fost transformată în variabilă categorială cu 3 dimensiuni: 0-6=absența depresiei, 7-17=depresie de nivel scăzut, 18-24= depresie moderată și >25 depresie severă. ( Figura 1 și figura 1.1. Recodarea variabilelei Depresie în variable diferite).

Figura 1

Figura 2

Următorul pas este introducerea variabilelei Depresie ca și variabilă dependentă, iar ca și variabile independente sunt introduse Distresul afectiv (PDA), Emoțiile negative funcționale (PDAF), Emoțiile negative disfuncționale (PDAD) și Anxietatea (HRSA) (Tabelul 4- Variabilele introduse în Regresie).

Datele obținute în urma aplicării Regresiei lineare ( Tabelul 4.3. Coeficienții Regresiei lineare) arată că în cazul H6, gradul sever al depresiei nu este un predictor al distresului afectiv (Sig=0.261) și aceleași date nesemnificative s-au obținut și prin testarea H7 (Sig=0.786), H8 (Sig=0.174) și H9 (Sig=0.399). Așadar, deoarece toate pragurile de semnificație fiind mai mari de 0.05, gradul sever de depresie al mamelor de copii prematuri nu este un predictor pentru ocurența distresului afectiv, pentru retrăirea emoțiilor negative funcșionale și disfuncționale sau pentru ocurența anxietății.

Tabelul 4.1. Sumarul modelului de Regresie Lineară

Tabelul 4.2. ANOVA

Tabelul 4.3. Coeficienții Regresiei lineare

Tabelul 4.4. Statisticile datelor reziduale

Tabelul 4.5. Variabile excluse

Pentru testarea ultimelor ipoteze cu privire la numărul zilelor de spitalizare ca și predicotr al ocurenței variabilelor cercetării s-a apelat tot la Regresia liniară, urmărindu-se aceași pași. Astfel că, rezultatele obținute redate în Tabelul 5- Regresia lineară 2, arată că în cazul H5, se respinge ipoteza, deoarece conform datelor rezultate s-au obținut valorile: p= 0.273, df=1, F=1.25, pentru H6 se acceptă ipoteza conform căreia numărul zilelor de spitalizare este un predictor pentru retrăirea emoțiilor negative funcționale (p= 0.03, df=1, F=10.87). Pentru H7, se respinge ipoteza, deoarece conform datelor rezultate s-au obținut valorile: p= 0.711, df=1, F=13.31, Pentru H8, se respinge ipoteza, deoarece conform datelor rezultate s-au obținut valorile: p= 0.134, df=1, F=2.39, iar pentru H9, se respinge ipoteza, deoarece conform datelor rezultate s-au obținut valorile: p= 0.096, df=1, F=2.97).

Tabelul 5- Regresia lineară 2

5.1. Verificarea regresiei număr zile spitalizare-distres afectiv

5.2.Verificarea regresiei număr zile spitalizare- emoții negative funcționale

5.3. Verificarea regresiei număr zile spitalizare- emoții negative disfuncționale

5.4. Verificarea regresiei număr zile spitalizare- anxietate

5.5. Verificarea regresiei număr zile spitalizare- depresie

Prezentarea și analiza datelor studiului calitativ

Pentru derularea celei de a doua etape s-a folosit ca programul pe calculator ATLAS.ti v. 8.0, programul fiind întrebuințat studierii interviurilor din perspectivă calitativă. Ca și metodă de analiză a interviurilor s-a ales analiza tematică, care este o identificare și raportare a temelor dintr-un text. Demersul a fost unul inductiv, plecându-se de la analiza datelor prin intermediul codării temele, generând astfel temele. Procesul analitic implicã trecerea de la modalitatea descriptivă, unde datele sunt organizate pentru a arăta tipare sub formă de coduri date și apoi sumarizarea acestora către interpretare unde are loc teoretizarea semnificației tiparelor și a sensului mai larg al temelor redate.

Astfel că, după aceea, interviurile au fost luate și înregistrate cu o aplicație pentru telefon destinată înregistrării vociei. Mai apoi, a fost necesară familiarizarea cu informațiile obținute în interviu, prin ascultarea de mai multe ori a interviurilor, iar mai apoi, interviurile rezultate au fost transcrise în mod secretarial. După transcriere, s-a realizat încă o dată o familiarizare cu textul scris de această dată, iar după această etapă s-a trecut la codarea textului. Următoarea fază a fost identificarea temelor conform codurilor redate print-o listă de coduri ( Figura 3- Lista de coduri) . Codurile au fost folosite aceleași pentru ambele interviuri, și în cazul interviului 1 cu participanta care a avut valori mici ale distresului afectiv, anxietății și depresiei, și în cazul interviului 2 cu participanta care a avut valori mari ale distresului afectiv, anxietății și depresiei. Unele coduri au fost redate ca fiind chiar ele teme ale interviurilor, iar alte coduri au fost folosite ca și ubteme ale interviurilor. După aceea, ca și ultimă etapă a urmat revizuirea temelor și realizarea unei comparații între cele două interviuri din punctul de vedere al temelor redate și modul în care acestea se reflectă diferit sau asemănător de la o mamă de copil prematur la cealaltă.

Figura 3- Lista de coduri

Așadar, codurile rezultate în urma analizei textelor sunt:

Interviu 1, (dna. P., 18 ani) :

creșterea și îngrijirea celorlalți copii: „ (…)Ăăă, am mai trecut odată prin asta doar că a fost ceva mai diferit: copilul de acasă a fost puțin mai mare să zicem”.

depărtarea de casă: „- Cum ați reuzit să păstrați legătura? Căt de des reușesc să vă viziteze? – Prin telefon și vizite în fiecare duminică”.

evoluția copilului de la naștere până în prezent: „ A fost o stare foarte grava. Nu avea șanse de viață. Acum se simte din ce în ce mai bine. Dă semne că nu o să mai stăm mult și o să plecăm”.

experiența nașterii premature: „Pregătită nu am fost în nici un fel. Nici psihic, nici sufletește”.

factorii externi implicați: „- Vi s-a spus ceva despre momentul nașterii de-a lungul controalelor și analizelor pe care le-ați făcut? Dacă va fi o naștere normală sau nu? – Ei mi-au spus că nu este nicio problemă. Că nu o să nasc mai repede…că totul este în regulă…”.

dorința de îmbunătățire a stilului de parenting: „- Ce vreau să vă întreb este dacă încercați sau vă doriți să vă îmbunătățiți modul în care vă ocupați de copii? – Nu cred… nu cred că ar fi ceva de îmbunătățit”.

regrete cu privire la evenimentul nașterii: „ Regret și mă învinovățesc că am născut prematur poate pentru că țineam tot timpul copilul de acasă în brațe și poate că asta să pornească să nasc prematur… și asta mă îngrijorează.”

relația cu personalul medical: „Deci dvs vă bazați în principal pe persoanlul specializat? – Da, da… Da, ei sunt specialiști și știu mai bine ce fac”.

relația cu soțul: „ În spital cum este? Îl implicați și pe el indirect? – Tot timpul îi spun ce se întâmplă. La fiecare veste… – Și cele bune și cele mai puțin bune sau îl protejați în vreun fel? – Nuu, el știe tot”.

sănătatea mamei: „Păi nu știu ce a împins ca să nasc mai devreme că s-a întâmplat dimineața foarte devreme. Deci în timpul nopții”.

calitatea serviciilor de pe perioada spitalizării: „Ce ar fi de îmbunătățit ca să fie și mai bine de atât? – Ăăă… ca să zicem așa serviciile cu mâncarea”.

sursele de suport: „ Și la familie sau cunoștințe apropiate apelați? – Nu, nu. Deloc”.

sursele de informare: „Unde merge atunci când aflați că este o problemă cu copiii dvs.? – Păi doctorul de familie”.

trăirile și sentimentele mamei de copil prematur: „ Între… Și puternică și tristă aș putea spune. – Asta depinzând de ce? – Să zicem ca aflam câteodata vești cam rele și asta mă prăbușea”.

Interviu 2, (dna. T., 32 ani) :

creșterea și îngrijirea celorlalți copii: „ Nu, deci eu nu am avut teama că o să nasc și nu o să mă descurc… adică aveam experiența deja cu unul de 8 ani adică…”.

depărtarea de casă: Adică am stat în spital o perioadă scurtă, nu lipsește nimic momentan”.

evoluția copilului de la naștere până în prezent: „ Păi starea de început a fost critică, cu șanse de 5% de viață. Așa… care după 7 zile a fost dezintubat. Kilograme s-a născut cu 3,100 și i-a scăzut după primele zile la 2 kg 600 de grame în Sibiu. A refuzat mâncarea, dar după care s-a îngrășat cu 3kg 280 grame”.

experiența nașterii premature: „Hmm… destul de … nu știu că nu mă văd în spital luni de zile.. nu,nu.. nu mă văd.. pentru mine, 11 zile au fost critice. Nu pot să mă văd atâta în spital fiindcă poate este o teamă ceva. Dacă aș fi stat o lună de zile ar fi fost mult prea greu.”.

factorii externi implicați: nu a fost cazul.

dorința de îmbunătățire a stilului de parenting: „Mmm.. nu. Eu zic că îi cresc frumos… nu mă uit la cineva că face așa, nu. Oricum mie mi se pare că eu știu cel mai bine și nimeni nu face mai bine ca mine. Nu mă uit la altele cum îl cresc.”.

regrete cu privire la evenimentul nașterii: „ Păi.. faptul că am născut în Alba.”

relația cu personalul medical: „doctorițele mă demoralizau când îmi spuneau că el este spre bine, dar nu era”.

relația cu soțul: „Mda… păi prima și prima dată, cel mai mult și omul care mă încurajează cel mai mult este soțul care a fost mereu lângă mine să nu cad. Și după aceea familia: părinții mei, ai lui…”.

sănătatea mamei: „Cel puțin pe perioada nașterii am avut foarte mare grijă și de alimentație și nu am fost nici la lucru ca să nu afecteze. Am preferat să stau în medical să mă asigur că este totul OK.”.

calitatea serviciilor de pe perioada spitalizării: „În Sibiu pe noi ne-a ajutat. Noi… pe noi ne-a salvat Sibiu”.

sursele de suport: „ Cam asta a fost cel mai mult, personalul medical”.

sursele de informare: „Da, am căutat ce înseamnă pleomotorax… am căutat tot… i-am citit tot istoricul…”.

trăirile și sentimentele mamei de copil prematur: „ Nu, deci eu nu am avut teama că o să nasc și nu o să mă descurc”.

În urma acestei analize au fost identificate două tipuri de factori care au stat la baza experienței celor două participante, factori de menținere, declanșatori, în cazul primei participante, cu scoruri ridicate în urma testării, și factori de rezilientă față de eveniment, în cadrul celui de al doilea interviu cu participanta cu scoruri scăzute în urma evaluării distresului afectiv, anxietății și depresiei. Factorii de menținere identificați sunt (1)depărtarea de casă, de soț mai exact și de celălalt copil, care simte nevoia ca mama lui să îi fie aproape, (2)timpul petrecut în cadrul spitalului datorită stării de sănătate a nou-născutului, (3)inexistența unei susțineri din partea celorlalte rude datorită unor relații mai puțin apropiate, fapt care determină o susținere psihică și emoțională mai slabă pentru mamă, (4)vărsta mamei, posibil fiind vorba de o mamă prematură, nu doar un copil născut prematur, (5)instalarea regretelor și a sentimentelor de vinovăție asupra evenimentului nașterii. Acești cinci factori au contribuit la declanșarea și menținerea distresului afectiv,simptomatologiei anxioase și simptomatologiei depresive în cazul primei participante.

În ceea ce privește cea de a doua participantă, factorii de reziliență identificați sunt: (1)susținere și implicare deplină din partea soțului și familiei, (2)perioada scurtă de spitalizare de doar 11 zile datorită îmbunătățirii stării de sănătate a nou-născutului, (3)experiența unui alt copil în urmă cu 8 ani de zile și experiența unei mame care a născut la o vârstă favorabilă pentru a deveni părinte, (4)conduita mamei caracterizată prin optimism, gândire pozitivă și încredere în îmbunătățirea stării de sănătate a copilului nou-născut. Acești patru factori au ajutat mama să facă față evenimentului nașterii, acționând asemenea unor mecanisme de coping.

În urma acestor procedee de analiză a interviurilor, temele principale rezultate, comune celor două discuții cu mamele de copii prematuri sunt umătoarele:

Trăirile, gândurile, emoțiile și sentimentele mamei cu privire la experiența nașterii unui copil prematur și cu privire la evoluția copilului pe perioada spitalizării.

Serviciile și suportul oferit mamelor de copii prematuri pe perioada spitalizării în cadrul secției de Neonatologie.

Relația mamei cu soțul, rudele și prietenii apropiați ca și factor de reziliență față de evenimentul nașterii.

Sursele de informare la care apelează mamele cu privire la problemele de sănătate a copilului prematur și alte mijloace de solicitare a ajutorului.

Modalitatea în care este resimțit evenimentul nașterii atât pentru mamă, cât și pentru soț și restul familiei.

Factorii care au declanșat apariția unei nașteri premature și factorii care au contribuit în continuare la agravarea sau ameliorarea stării de sănătate a copilului prematur.

Capitolul 6. Concluziile și implicațiile cercetării

6.1. Concluziile cercetării

Prezentul demers de cercetare și-a propus să investigheze, într-o primă etapă, măsura în care nașterea unui copil prematur conduce la modificări de afective, cognitive și de conduită ale mamelor în raport cu acesta, în perioada spitalizării. În a doua etapă s-a evaluat percepția mamelor de copii prematuri după externare, în raport cu evolutia sugarului, pe baza identificării surselor de suport la care mamele de copii prematuri apelează și pe baza nevoilor de schimbare ce apar la mamele ce nasc prematur, în raport cu experiența spitalizării.

Ca urmare a realizării primului obiectiv „evaluarea nivelul de retrăire și ocurență a distresului afectiv, emoțiilor negative funcționale, a emoțiilor negative disfuncionale, a simptomatologiei anxioase și a simptomatologiei depresive”, s-a pus în evidență faptul că există o relație semnificativă de nivel mediu, negativă între numărul zilelor de spitalizare a mamelor de copii prematuri și trăirea de către acestea a emoțiilor negative funcționale (fiind vorba despre cea de a doua asumpție corelațională). Pentru toate celelalte asumpții corelaționale, nu există o relație pozitivă semnificicativă așa cum s-a presupus între numărul de zile de spitalizare și apariția distresului afectiv, emoțiilor negative disfuncționale, anxietății și depresiei.

În cadrul aceluiași obiectiv s-a urmărit descrierea măsurii în care intensitatea simpotmatologiei depresive este predictor pentru apariția distresului afectiv (H1), emoțiilor negative funcționale (H2), emoțiilor negative disfuncționale (H3), și anxietății (H4) și măsura în care numărului de zile de spitalizare sunt variabile predictor pentru apariția distresului afectiv (H5), emoțiilor negative funcționale (H6), emoțiilor negative disfuncționale (H7), anxietății (H8) și depresiei (H9). Rezultate semnificative s-au obținut în cazul ipotezei H6, prin care se confirmă faptul că numărul zilelor de spitalizare a mamelor de copii prematuri este un predictor pentru trăirea emoțiilor negative funcționale. Astfel, cu cât este mai mare numărul zilelor de spitalizare, cu atât este mai probabliă apariția emoțiilor negative funcționale. Restul ipotezelor (H1, H2, H3, H4, H5, H7, H8, H9) s-au infirmat datorită obținerii unor rezultate nesemnificative din punct de vedere statistic.

Făcând referire la obiectivul numărul doi, împreună cu cele două sub-obiective aferente, acestea au fost îndeplinite în urma construirii unui interviu semi-structurat, ce conține 12 întrebări împărțite în 3 dimensiuni tematice. Acesta a fost adresat celor două participante, selectate dintre participantele la prima parte a cercetării. Au fost selectate cazurile extreme, care au obținut cel mai mare și respectiv cel mai mic scor la scala de depresie. Interviurile rezultate au fost supuse unei proceduri de analiză tematică a textelor, după ce acestea au fost transcrise în mod secretarial. După transcriere s-a procedat la codarea textului, iar ultima fază a fost identificarea temelor conform codurilor redate de lista de coduri.

În urma analizei au fost identificate două tipuri de factori care au stat la baza experienței celor două participante, factori de menținere, declanșatori și factori de rezilientă față de eveniment. Factorii de menținere identificați sunt (1) depărtarea de casă, de soț mai exact și de celălalt copil, care simte nevoia ca mama lui să îi fie aproape, (2) timpul petrecut în cadrul spitalului datorită stării de sănătate a nou-născutului, (3) inexistența unei susțineri din partea celorlalte rude datorită unor relații mai puțin apropiate, fapt care determină o susținere psihică și emoțională mai slabă pentru mamă, (4) vârsta mamei, posibil fiind vorba de o mamă prematură, nu doar un copil născut prematur, (5) instalarea regretelor și a sentimentelor de vinovăție asupra evenimentului nașterii. Acești cinci factori au contribuit la declanșarea și menținerea distresului afectiv, simptomatologiei anxioase și simptomatologiei depresive în cazul primei participante.

În ceea ce privește cea de a doua participantă, factorii de reziliență identificați sunt: (1) susținere și implicare deplină din partea soțului și familiei, (2) perioada scurtă de spitalizare de doar 11 zile datorită îmbunătățirii stării de sănătate a nou-născutului, (3) experiența unui alt copil în urmă cu 8 ani de zile și experiența unei mame care a născut la o vârstă favorabilă pentru a deveni părinte, (4) conduita mamei caracterizată prin optimism, gândire pozitivă și încredere în îmbunătățirea stării de sănătate a copilului nou-născut. În ultima etapă, s-a efectuat formularea temelor principale specifice celor ambelor interviuri, teme redate în partea de prezentare și analiză a datelor studiului calitativ.

În concluzie, așa cum reiese și din partea introductivă, în cazul nașterilor înainte de termen situația este una complexă. Starea copilului este una critică, fapt care face ca starea mamei să se modifice. După cum se confesau și mamele intervievate, mamele ce nasc prematur sunt mai expuse la riscul de a dezvolta depresie postpartum și simptome de anxietate și să retrăiască totodată emoții negative funcționale sau disfuncționale. Așadar este necesar pentru mame să beneficieze de suport pentru parenting, educație parentală și consiliere măcar pe perioada spitalizării, când evenimentele ce au loc produc stării de distres și neliniște.

6.2. Implicații practice și perspective de cercetări viitoare

Prezentul demers de cercetare și-a atins obiectivele propuse și anume: evaluarea conduitei mamelor de copii prematuri, din punctul de vedere al distresului afectiv, anxietății și depresiei, probleme cu mamele se confruntă în perioada postpartum, iar mai apoi, căutarea de informații referitor la percepția mamelor în legătură cu perioada de spitalizare. În a doua parte a studiului s-a discutat despre subiecte ce acoperă teme de la perceperea evoluției copilului din punctul de vedere al mamei, surse de suport și informare la care apelează mamele de copii prematuri și necesitatea îmbunătățirii condițiilor și serviciilor oferite în spital.

Pe baza acestor informații, se dorește extinderea cercetării dincolo de obținerea de informații despre experiența unei nașteri înainte de termen și din partea taților de copii prematuri. Deoarece majoritatea studiilor sunt centrate pe dezvoltarea nivelului de cunoștințe referitor la experiența mamelor de copii prematuri, nu se vorbește și despre experiența taților de copii prematuri. Despre ce simt ei în acele momente, cum arată zilele lor acasă fiind, știind că soția și copilul lor se află în spital, simțindu-se neputincioși probabil.

O altă persepctivă de cercetare ar fi realizarea unui studiu comparativ între mamele care nasc prematur și mamele care nasc normal, la termen.

Rezumatul lucrării

Rezumatul lucrării în limba română

Prezentul demers de cercetare își propune să investigheze măsura în care distresul afectiv, anxietatea și depresia pot conduce la modificări de conduită ale mamelor de copii prematuri în raport cu aceștia, ca și primă etapă a procesului. Evaluarea acestor trei dimensiuni s-a realizat prin intermediul testelor psihologice: Profilul Distresului Afectiv (PDA), Scala de anxietate Hamilton (HRSA), Scala de depresie Hamilton (HRSD).

În cea de a doua etapă s-a evaluat percepția mamelor de copii prematuri după externare, în raport cu evolutia sugarului, pe baza identificării surselor de suport la care mamele de copii prematuri apelează și pe baza nevoilor de schimbare ce apar la mamele ce nasc prematur, în raport cu experiența spitalizării. Studiul calitativ a fost realizat prin aplicarea unui interviu semi-structurat care a vizat dimensiunile mai sus menționate.

Pentru acest studiu a participat un număr de 30 de participanți (N=30), cu vârsta cuprinsă între 17 și 39 de ani la momentul evaluării. Eșantionul a fost format din mame de copii prematuri ce au născut în Spital Clinic Județean de Urgență Sibiu, secția Neonatologie, copiii acestora fiind internați în secția de terapie terapie intensivă.

Studiul de față vizează ofeirea de informații referitor la necesitatea mamelor de a beneficia de suport pentru parenting, educație parentală și consiliere măcar pe perioada spitalizării.

Rezumatul lucrării în limba engleză (Abstract)

The propose of this research is to investigate the extent to which affective distress, anxiety and depression can lead to changes in behavior of premature mothers in relation to their premature newborn as a first step in the process. The evaluation of these three dimensions was accomplished through three psychological tests: Affective Distress Profile (PDA), Hamilton Anxiety Scale (HRSA), Hamilton Depression Scale (HRSD).

In the second stage of the research, the perception of premature mothers after discharge was evaluated in relation to the newborn's evolution, based on the identification of the sources of support to which premature mothers address to and the changing needs of mothers about the experience of hospitalization. The qualitative study was conducted by applying a semi-structured interview that focused on the above-mentioned dimensions.

A total of 30 participants (N = 30), aged between 17 and 39 at the time of the evaluation, participated in this study. The sample consisted in mothers of premature newborns in Emergency Clinical County Hospital of Neonatology Sibiu, their children being interned in the intensive care department.

This study aims to provide information on the need for mothers to receive support for parenting, parenting education and counseling at least during hospitalization.

Bibliografie

Adama, E. A., Sundin, D., & Bayes, S. (2017). Ghanaian fathers' experiences of caring for preterm infants; a journey of exclusion. Journal of Neonatal Nursing, 23(6), 275- 281.

Bell, A. F., & Andersson, E. (2016). The birth experience and women's postnatal depression: a systematic review. Midwifery, 39, 112-123.

Capafons, J. I., Darias, O., Prieto, P., Sosa, C. D., & Hernández, G. L. (2017). Perceived stress and positive and negative emotions in parents of preterm babies. Ansiedad y Estrés, 23(1), 27-31.

Carvalho, A. E. V., Linhares, M. B. M., Padovani, F. H. P., & Martinez, F. E. (2009). Anxiety and depression in mothers of preterm infants and psychological intervention during hospitalization in neonatal ICU. The Spanish journal of psychology, 12(1), 161-170.

Chae, Y., Goodman, M., Goodman, G. S., Troxel, N., McWilliams, K., Thompson, R. A., … & Widaman, K. F. (2018). How children remember the Strange Situation: The role of attachment. Journal of Experimental Child Psychology, 166, 360-379.

Ciofu, C. (1998). Interacțiunea părinți-copii. Editura Amaltea, București.

Corcoran, M., & McNulty, M. (2018). Examining the role of attachment in the relationship between childhood adversity, psychological distress and subjective well-being. Child Abuse & Neglect, 76, 297-309.

David, D. (coordonator), (2007). Sisteme de evaluare clinică. Editura RTS, Cluj-Napoca.

Hall, R. A. S., De Waard, I. E. M., Tooten, A., Hoffenkamp, H. N., Vingerhoets, A. J. J. M., & van Bakel, H. J. A. (2014). From the father's point of view: How father's representations of the infant impact on father–infant interaction and infant development. Early human development, 90(12), 877-883.

Horsch, A., Tolsa, J. F., Gilbert, L., du Chêne, L. J., Müller-Nix, C., & Graz, M. B. (2016). Improving Maternal Mental Health Following Preterm Birth Using an Expressive Writing Intervention: A Randomized Controlled Trial. Child Psychiatry & Human Development, 47(5), 780-791.

Howe, T. H., Sheu, C. F., Wang, T. N., & Hsu, Y. W. (2014). Parenting stress in families with very low birth weight preterm infants in early infancy. Research in developmental disabilities, 35(7), 1748-1756.

Korja, R., Savonlahti, E., Haataja, L., Lapinleimu, H., Manninen, H., Piha, J., … & PIPARI Study Group. (2009). Attachment representations in mothers of preterm infants. Infant behavior and development, 32(3), 305-311.

López-Maestro, M., Sierra-Garcia, P., Diaz-Gonzalez, C., Torres-Valdivieso, M. J., Lora- Pablos, D., Ares-Segura, S., & Pallás-Alonso, C. R. (2017). Quality of attachment in infants less than 1500 g or less than 32 weeks. Related factors. Early human development, 104, 1-6.

Meijssen, D., Wolf, M. J., van Bakel, H., Koldewijn, K., Kok, J., & van Baar, A. (2011). Maternal attachment representations after very preterm birth and the effect of early intervention. Infant Behavior and Development, 34(1), 72-80.

Noh, N. I., & Yeom, H. A. (2017). Development of the Korean Paternal-Fetal Attachment Scale (K-PAFAS). Asian nursing research, 11(2), 98-106.

Roomruangwong, C., Withayavanitchai, S., & Maes, M. (2016). Antenatal and postnatal risk factors of postpartum depression symptoms in Thai women: A case-control study.  Sexual & Reproductive Healthcare, 10, 25-31.

Sandica, I. (2013). Trauma, atasament, constelatii familiale. Psihoterapia traumei/[Trauma, Bonding and Family Constellations]. Revista de Asistenta Sociala, (3), 173.

Steyn, E., Poggenpoel, M., & Myburgh, C. (2017). Lived experiences of parents of premature babies in the intensive care unit in a private hospital in Johannesburg, South Africa. curationis, 40(1), 1-8.

Anexe

Indexul anexelor

Anexa 1- Declarație de originalitate

Anexa 2- Protocol de colaborare

Anexa 3- Normalizarea variabilelor

Normalizarea variabilelei Distresul afectiv

3.2.Normalizarea variabilelei Emoții negative funcționale

3.3.Normalizarea variabilelei Emoții negative disfuncționale

3.4. Normalizarea variabilelei Anxietate (HRSA_LOG)

Normalizarea variabilelei Depresie (HRSD_LOG)

Anexa 4- Consimțământ de informare

Anexa 5- Consimțământ informat- înregistrarea interviului

Anexa 6- Ghid de interviu

Anexa 1- Declarație de originalitate

Anexa 2- Protocol de colaborare

Anexa 3- Normalizarea variabilelor

Normalizarea variabilelei Distresul afectiv

3.2.Normalizarea variabilelei Emoții negative funcționale

3.3.Normalizarea variabilelei Emoții negative disfuncționale

3.4. Normalizarea variabilelei Anxietate (HRSA_LOG)

Normalizarea variabilelei Depresie (HRSD_LOG)

Anexa 4- Consimțământ de informare

Consimțământ informat

Prezentul demers de cerecetare este asigurat de Facultatea de Științe Socio-Umane în cadrul Universității “Lucian Blaga “ din Sibiu, specializarea Psihologie și are ca obiectiv identificarea calității vieții părinților de copii prematuri. Studiul este realizat de către studenta Boica Letiția Roxana, telefon: 0751 88 50 08; email: letitia.boica@ulbsibiu.ro.

Datele obținute vor fi folosite exclusiv pentru a oferi un suport științific.

Prin completarea acestui chestionar vă exprimați acordul pentru prelucrarea statistică a informațiilor oferite. Acestea vor fi confidențiale, nu vor fi utilizate pentru indentificarea dumneavoastră și nu vor fi furnizate unor persoane neautorizate.

Numele și prenumele:

Genul:

Vârsta:

Număr de telefon:

Data: Semnătura:

Anexa 5- Consimțământ informat- înregistrarea interviului

Consimțământ informat

Prezentul demers de cerecetare este asigurat de Facultatea de Științe Socio-Umane în cadrul Universității “Lucian Blaga “ din Sibiu, specializarea Psihologie și are ca obiectiv identificarea calității vieții părinților de copii prematuri. Studiul este realizat de către studenta Boica Letiția Roxana, telefon: 0751 88 50 08; email: letitia.boica@ulbsibiu.ro.

Datele obținute vor fi folosite exclusiv pentru a oferi un suport științific.

Prin completarea acestui chestionar vă exprimați acordul pentru înregistrarea audio a conversației obținute în urma interviului ce va avea loc și prelucrarea informațiilor oferite. Acestea vor fi confidențiale, nu vor fi utilizate pentru indentificarea dumneavoastră și nu vor fi furnizate unor persoane neautorizate.

Numele și prenumele:

Genul:

Vârsta:

Număr de telefon:

Data: Semnătura:

Anexa 6- Ghid de interviu

GHID DE INTERVIU ADRESAT MAMELOR DE COPII PREMATURI

1. Percepția controlului părinților asupra evolutiei sugarului prematur:

1.1. Care este evoluția copilului de când ați născut, până în prezent?

1.2. Cum ați reacționat la vesta că o să nașteți prematur? Și de-a lungul timpului cum ați privit ideea unei nașteri premature?

1.3. Cum simțiți experiența faptului că sunteți mamă de copil prematur?

1.4. Simțiti că aveți mai mult control asupra situației acum, sau la început, după naștere?

1.5. În timpul spitalizării, căutați să vă informați cu privire la diferitele probleme ce apar odată cu nașterea unui copil prematur sau vă bazați în mare parte pe competențele personalului medical?

1.6. Care sunt sursele dvs. de informare?

2. Identificarea surselor de suport în îngrijirea copilului prematur:

2.1. Când aveți probleme de sănătate cu copilul, la cine apelați?

2.2. Ați avut nevoie de ajutor când ați ajuns acasă cu copilul?

2.3. Vă place să aveți în mare parte controlul asupra îngrijirii copilului, sau cereți adesea soțului să se ocupe de copil? În spital cum era?

3. Identificarea nevoilor de schimbare:

3.1. Ați îmbunătăți în vreun fel modul în care vă ocupați de copil pe durata spitalizării?

3.2. Există vreo nevoie anume care simțiți că nu este acoperită, vorbind despre diferite servicii sau suport?

3.3. Este ceva ce ați fi vrut să fie altfel de când ați aflat că o să fiți mămică, până în momentul prezent? Și o soluționare a problemei care ar putea fi?