DEPARATAMENTUL DE LITERE ȘI LIMBI STRĂINE [629578]

UNIVERSITATEA „HYPERION” DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE, UMANISTE ȘI ALE
NATURII
DEPARATAMENTUL DE LITERE ȘI LIMBI STRĂINE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Ipostaze ale romanului psihologic românesc în perioada
interbelică

Coordonator conf. dr. Otilia Sîrbu

Student: [anonimizat]
2019

2

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………….2
Capitolul I Romanul românesc interbelic…………………………………………….4
Capitolul II Conceptul de roman psihologic…………………………………………10
Capitolul III Romanul de analiză în literatura română……………………………….12
Capitolul IV Evoluția psihologică în romanele lui Liviu Rebreanu…………………21
Capitolul V Romanele Hortensiei Papadat -Bengescu – printre primele realizări de
prestigiu ale prozei ps ihologice românești ……………………………………………26
Capitolul VI Particularitățile romanului psihologic la Camil Petrescu……….……..35
Capitolul VII Concluzii…….………………………………………………………..42
Cuprins………………………………………………………….……………………43
Bibliografie ………………………………………………………….………………44

3
INTRODUCERE

Perioada dintre cele două războaie mondiale a determinat nașterea unei noi epoci
în istoria literaturii datorită transformărilor care au avut loc în viața și conștiința
omenirii zguduită de traumele războiului, părăsind o lume așezată și intrând într -una
de convulsii sociale.
Astfel, nevoia de schimbare, de înțelegere a noilor aspirații se vede și în literatura
română. Urmând tendința literaturii europene, scriitorii români ai acestei perioade se
opresc asupra sondării psihicului uman înce rcând să explice printr -o minuțioasă
introspecție manifestările sufletului românesc. Creațiile literare se îmbogățesc prin
acumularea unor noi experiențe estetice, impun valori noi, pun în centrul atenției fresca
societății timpului și investigarea ei, ast fel, romanul românesc modern începe să se
impună. În acestă perioadă de maturitate și europenizare a romanului se afirmă scriitori
ca Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat -Bengescu, Cezar Petrescu,
Gib I. Mihăescu, Camil Petrescu, Mihail Seba stian, Mircea Eliade, Anton Holban etc.
Romanul de analiză prinde contur și se dezvoltă cu rapiditate, scriitorii devin
creatori de viață, surprinzând nu numai faptele, dar și motivația din spatele lor,
zbuciumul interior al personajelor și transformarea spirituală a acestora. Mihai Ralea
scria Romanul e luptă, ciocnire de caractere. Fără temeritate, fără aventură nu există
conflict, fără conflict nu există destin și fără destin nu există roman.
Romanul de analiză debutează cu romanele lui Liviu Rebreanu, Ion și Pădurea
spânzuraților și atinge dezvoltarea cu romanele Hortensiei Papadat -Bengescu și ale lui
Camil Petrescu, marcând așa cum mulți critici literari au remarcat, apariția romanului
românesc modern.

4
Schimbările literare europene în domeniul romanului de analiză se fac simțite și
în literatura română, sub influența marelui scriitor Marcel Proust, care aduce în roman
frământările interioare și zbuciumul conștiinței. Astfel, introspecția, monologul
interior și fluxul conștiinței sunt folosite d e scriitori pentru a construi caractere,
personaje care au influențat generații de oameni și o fac și acum.
Liviu Rebreanu, deși păstrează caracteristicile romanului tradițional, atinge
niveluri de conștiință prin personajele sale, măcinate de zbuciumul in terior al datoriei
față de țară, și care ajung la mari prefaceri sufletești, ca în romanul Pădurea
spănzuraților .
Hortensia Papadat -Bengescu creează romane în care personajele sunt dominate
de sentimente și complexe psihice fundamentale : iubirea, vina, ge lozia, boala,
nesiguranța, abandonul, care le distrug viața sau le -o înalță.
Camil Petrescu atinge niveluri psihologice folosind formula confesiunii relatate
la persoana I. Naratorul devine personaj și își examinează cu minuțiozitate toate
sentimentele, t răirile și angoasele, creând pagini de autentică analiză psihologică.
Criticul Garabet Ibrăileanu scria, referitor la romanul de analiză: Astfel,
creatorul selectează, transfigurează ceea ce a selectat, transformând totul în ceva nou
și foarte personal. L umea din opera de artă este “reprezentarea” (și chiar “voința și
reprezentarea”) foarte individuală a fiecărui creator.

5
CAPITOLUL I
ROMANUL ROM ÂNESC INTERBELIC

Romanul a fost definit de Lucien Goldmann, dupa G. Lukacs si R. Girard, ca
“istoria unei cautari degradante a unor valori autentice într-o lume de asemenea
degradata” ( Introducere la problemele unei sociologii a romanului ), cu precizarea că
prin “valori au tentice” trebuie sa înțelegem valorile care “organizează în mod implicit
ansamblul universului” operei, adica valori ale lumii reale pe care institutia artistica le
așază la temelia operei.1
Incerc ând să dea o definiție romanului, Carmen Mușat spune că est e imposibil de
dat, căci hibrid și deosebit de complex, romanul pare singurul gen care refuză cu
vehemență canonul. Incă de la începutul scrierii lor, tentațiile majore ale romanelor au
fost aventura, analiza și erosul.2
La răscrucea secolelor al XIX -lea si al XX -lea, romanul intra în a doua perioada
a evoluției sale, lăsând la o parte mitul pe care el însuși îl născuse. Dacă romanul antic
a apărut pentru a oferi cititorilor viața în locul mitologiei, și așa cum umaniștii,
romanticii sau realiștii au renun țat la idolii moșteniți, cei care se ridică acum împotriva
tradiției o fac invocând realitatea.
Scriitorii încep să fie preocupați de a întelege progresul social, intuind că la
temeiul dezvoltării stau conflicte de mare anvergură, în cadrul cărora indivizi i umani
au o pondere neînsemnată. Astfel, romanele din acestă perioadă ating probleme mari
ale societății unui anumit moment istoric și scriitorii încep să le transpună artistic în
romanele lor.

1 COSMA, Anton. Romanul romanesc si problematica omului contemporan . Bucuresti. Editura Dacia. 1977. p. 9.
2 MUȘAT, Carmen, Romanul românesc interbelic , București, Editura Humanitas Internațional, 2004, p, 23

6
În timp ce romanul european cunoscuse încă din secolul al XI X-lea o
extraordinară înflorire oferind prin Tolstoi, Gogol, Turgheniev, Dostoievski (în Rusia),
Balzac, Flaubert, Sthendal (în Franța), Dickens (în Anglia) adevărate culmi ale genului,
romanul românesc se află în faza de pionierat când însăși noțiunea ca atare nu era încă
bine fixată.
Până în anul 1920, literatura era preponderent lirică și nuvelistică, romanele
apărute, Ciocoii vechi și noi, Mara, Viața la țară, Tanase Scatiu sunt certe reușite
estetice, altele au o valoare strict istorică, precum Manoil, Elena sau Dan nefiind
suficiente pentru instituirea unei tradiții romanești autentice.3
Nicolae Filimon a identificat în romanele sale tipurile sociale, o ierarhie
tradițională printre care indivizi care vor să parvină forțând ordinea stabilită. Du iliu
Zamfirescu a fost profund interesat de modul de viață feudal și cel capitalist, de
eforturile disperate ale boierimii de a supraviețui.4
In perioada interbelica se conștientizează lipsurile pe care proza românească le
avea în domeniu și se încearcă o depășire a complexului înapoierii prin tendințele de
aliniere la modernismul occidentalizant.
Entuziasmul cu care sunt comentate ultimele romane apărute în Europa, tendința
și efortul de a realiza o teorie a romanului și de a educa gustul publicului refle ctă
tendința de modernizarea a culturii române, necesitatea revitalizării literaturii române,
aflate de prea mult timp sub influența sămănătorismului și al poporanismului.
Perioada interbelica a romanului romanesc e o perioada de efervescenta spirituala
nemaiantalnită în cultura noastra.Viata culturală cunoaște înfăptuiri stralucite, multe
din ele cu ecou mondial (nume ca Iorga, Enescu, Brancuși trec de hotarele țării) dar și
de degradări dezolante în anii fascismului. Niciodată literatura româna n -a avut î ntr-o

3 Ibidem, p. 5
4 COSMA, Anton. Romanul romanesc si problematica omului contemporan . Bucuresti. Editura Dacia. 1977
p. 47

7
singură perioadă atâția reprezentanți iluștri (Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Balga, H.
Papadat -Bengescu, G.Călinescu, Camil Petrescu), niciodată n -a trăit și o mai aprinsă
dispoziție la contestarea valorilor. Tabloul activitații scriitoricești prezin tă, prin
urmare, o mare varietate și complexitate, înregistrându -se dintr -o țesatură deasă de
lumini și umbre puternice.
Astfel, perioda interbelică, în care specia literară de care vorbim capătă consistența
unui gen în sine, e comparabilă, din acest punct de vedere, cu etapa în care romanul avea
să-și capete legitimitatea și, mai mult, să facă dovada unor tendințe de expansiune din
Europa Occidentală în Rusia, adică secolul al XIX -lea. Dacă la origini romanul fusese
considerat un gen bastard , născut în urm a înlănțuirii genurilor nobile – epopeea și
tragedia, conform clasificărilor practicate de vechii greci – și a celui mai puțin serios –
comedia – de această dată magma sa pare a cuprinde efecte de real care antrenează
„viața” unei întregi societăți, comple x și ierarhizat alcătuite (de la burghezie și
aristocrația nobiliară la apele tulburi, dar suculente din psihologia comportamentală a
proletariatului), deși câștigă un public dens, la fel de diferențiat ca erudiție pe cât de
variate tematic sunt operele în cauză. Majoritatea cercetătorilor cad de acord în a aprecia
că poate fi constatată o tendință evolutivă internă, de mondializare a genului care,
altădată minor, își declamă dominanța.
Conștienți că literatura română nu are în spate o istorie romanească pr oprie,
interbelicii inventează și suplinesc, prin maximum de formule, un vid contrazis doar de
rare excepții (Dimitrie Cantemir, Nicolae Filimon, Duiliu Zamfirescu etc)5.
Perpessicius, după ce a analizat criza romanului antebelic, leagă primul mare succes al
acestui gen de numele lui Liviu Rebreanu și de volumul Ion, publicat în 1920. El trece
în revistă titluri semnificative pentru acel timp, În cetatea idealului de D. Theodorescu,
Domnișoara din strada Neptun de Felix Aderca (roman care surprinde viața so cială și

5 IACOB, Livia, Romancieri interbelici, Editura Institutul European, Iași, 2006, p. 9

8
pitorescul unor medii și moravuri de mahala provincială), Purgatoriul lui Corneliu
Moldovanu (în care scriitorul realizează fizionomia societații înalte, năzuința de
purificare prin iubire și devotament), Pădurea spânzuraților (în care este zugrav ită
drama lui Apostol Bologa) , Adam și Eva (roman ce ține de domeniul psihanalizei) de
Liviu Rebreanu, Roșu, galben și albastru de Ion Minulescu (în care Minulescu
povestește cu vervă și poezie ridicolul războiului de cenzură), Venea o moara pe Siret
de M ihail Sadoveanu (în care surprinde atmosfera sfârșitului de veac trecut), acestea
oferind o imagine justa a romanului din acestă perioadă: Variat ca teme de inspirație,
trecând de la romanul social la cel psihologic, variat ca mijloace de expresie,
întrebu ințând când arhitectura zolistă, precum în romanele domnilor Rebreanu și
Davidescu, când compoziția autobiografică, precum la domnul Minulescu, romanul
marchează azi adevărata temperatură a literaturii românești actuale6.
Arta romanului interbelic este semnatara unui act de personalizare: nu face concesii
și își impune sieși o maturizare crucială, pentru că schimbă totul, permițând, totodată,
totul: pluralitatea perspectivelor, varietatea tematicii, multiplicarea puctului d e vedere,
rolul jucat de cititor în receptarea operei, complexitatea personajelor, abordarea stilistică
și, nu în ultimul rând, chiar condiția scriitorului și a cărții între cele două războaie
mondiale7.
Multe dintre categoriile pe care teoria literară le -a transferat romanului își fac
apariția acum, unele dintre ele pentru prima oară, iar publicarea lor este strâns legată
de numele și chiar reputația unui autor. Așa de pildă, romanul de analiză poartă mărcile
unei Hortensia Papadat -Bengescu, unui Camil Pet rescu, Anton Holban, sau Gib
Mihăescu; romanul obiectiv se alătură, cu precădere pe linia tematicii rurale,
personalității lui Liviu Rebreanu; romanul de moravuri are un prolific reprezentant în
persoana lui Cezar Petrescu sau a lui Ionel Teodoreanu; roman ul istoric e echivalent

6 PERPESSICIUS, Înflorirea romanului , în Opere , vol. 2, Mentiuni critice , Ed. Minerva, București, 1967, p. 27
7 ORNEA, Zigu, Tradiționalism și modernitate în deceniul al III -lea, Editura Eminescu, București, 1980, p.23.

9
cu Sadoveanu, în timp ce o parodie totală a mijloacelor și a formei românești, absentă,
la acel moment, din spațiul european, mergând chiar pe ideea de antiliteratură, trebuie
căutată sub numele de Urmuz.8
Literatura singulară, inc lasabilă, cu un pronunțat caracter estetizant, în interiorul
căreia se provoaca plăcerea textului și decriptarea altor modele decât cel francez o dau
romancieri precum Mateiu Caragiale, M. Blecher, sau Tudor Arghezi. La fel,
clasificările cuprind date din ce în ce mai distinctive, în funcție de temă, stuctură,
forme, sensuri (romanele de mistere, de călătorie sau ale periferiei nu sunt nici ele
absente); ideea de școală se scrie practic o dată cu istoria cenaclului Zburătorul.
Toate instanțele caracteristice promovării fenomenului literar (chiar și cele
retrograde) se implică afectiv (fiecare în felul ei) pentru a inventa necesara specificitate
a romanului românesc modern. Lupte de culise, ierarhii întotdeauna discutabile și
contestabile, aruncarea în necunoscut din complexul inferiorității față de marile
literaturi ale lumii descriu starea de mijloc poetică și totuși confuză, sub auspiciile căreia
avea să irumpă, nu cu foarte mult timp în urmă, romanul , transformat într -o specie
fundamentală a literaturii9.
În studiul intitulat Romanul românesc, 1933 , Șerban Cioculescu semnala faptul că
întemeierea romanului nostru nu se datorește unor individulități covârșitoare, stăpâne
pe o tehnică desăvârșită, capabile de a perfecta dintr -o dată genul, ci numai
subordonării unor scriitori la o serie de probleme ce se puneau de la sine prin forța
lucrurilor10.
Criticul semnalează, în lucrarea sa, că războiul este evenimentul crucial care
orientează interesul scriitorilor înspre realitatea imedia tă, astfel încât, în mod treptat, se

8 Ibidem, p. 9.
9 IACOB, Livia, Romancieri interbelici, Editura Institutul European, Iași, 2006, p.9.
10 CIOCULESCU, Șerban, Romanul românesc , 1933 , în Aspecte literare contemporane (1932 -1947), Editura Minerva,
București, 1972, p. 259 -268

10
trece la ieșirea din tiparul național al nuvelei, în care s -a putut complace prea
îndelungat lenevia orientală de visător cu tabieturi a românului de dinainte de război11.
Anul 1930 marchează momentul maturizării literat urii române, fapt demonstrat de
apariția unor opere de excepție Mihail Sadoveanu publică Baltagul , Gala Galaction
scoate romanul Roxana , Mircea Eliade tipărește Isabel și apele diavolului , Camil
Petrescu se impune cu Ultima noapte de dragoste, întâia noapt e de război , Rebreanu
revine în actualitate cu Craișorul. În 1933, an de excepție pentru aparițiile editoriale,
cunosc lumina tiparului Patul lui Procust de Camil Petrescu, Adela de Garabet
Ibraileanu, Maitreyi de Mircea Iliade, Rusoaica de Gib Mihaescu, Cartea nunții de
George Călinescu, Femei de Mihail Sebastian12.
De asemenea, Șerban Cioculescu susținea ca romanul este genul prin excelență al
timpului, că se substituie tuturor genurilor, absorbindu -le pe toate13. Criticul afirma că
romanul românesc propri u-zis (modern) dateaza de la Rebreanu încoace și că el
manifestă o evoluție internă proprie. Astfel, amintește procedeele specifice romanului
românesc din acea perioadă : utilizarea tehnicii nuvelei prelungite, a însăilării mai multor
nuvele sau relatarea l a modul confesional a mai multor experiențe personale, tehnici
întâlnite în romanele de la acel timp, precum Răscoala de Liviu Rebreanu, Viermii
pământului de Carol Ardeleanu, Maidanul cu dragoste de G.M. Zamfirescu, Calea
Văcărești de I. Peltz, volumul al IV -lea din romanul ciclic al lui C. Stere, În preajma
revoluției , Europolis de Jean Bart, Oraș patriarhal de Cezar Petrescu, Băiatul popii de
Tudor Teodorescu -Braniște, Fecior de slugă de N. D.Cocea, Doctor Taifun de Gala
Galaction , Locul unde nu s -a întâmplat nimic de Mihail Sadoveanu, Camere mobilate
de Damian Stănoiu, Golia de Ionel Teodoreanu, Don Juan de Ion Călugăru, Velerim și

11 Ibidem, p. 260
12 GLODEANU, Gheorghe, Poetica romanului interbelic , Editura Ideea Europeană, București, 2007, p. 54
13 CIOCULESCU, Șerban, Romanul românesc , 1933 , în Aspecte literare contemporane (1932 -1947), Editura Minerva,
București, 1 972, p. 263

11
Veler Doamne de Victor Ion Popa, Rusoaica de Gib Mihăiescu, Maitreyi de Mircea
Iliade, Fântâna cu ch ipuri de Nicolae Davidescu, O iubești? De Mihail Sorbu.
Despre romanul Patul lui Procust de Camil Petrescu, Șerban Cioculescu afirma că
este cea mai aleasă realizare a anului, prin darul unic al scriitorului de a spinteca viața
cu intuiție aleasă, de a păs tra țesutul cald, palpitând de viață, de a reda impresia
autentică a trăirii, fugitive și ireversibile . Îl consideră pe scriitor cerebral și senzual, un
romancier coplet, care înlătură dualitatea tehnică a romanului obsrvație exterioară și
analiză internă, printr -o trecere personală de la psihologia statică la aceea dinamică
și printr -o împletire de fiecare clipă a eului cu ambianța14.
În atenția criticului este și Hortensia Papadat -Bengescu singura care, prin acuitatea
analizei și calitatea inteligenței art istice se situează cu un prestigiu egal în climat
european15.
Este pentru prima oară când romancierul, fie că se numește Camil Petrescu,
Hortensia Papadat -Bengescu, Anton Holban, Mircea Eliade sau Mihail Sebastian,
refuză să mai stea cuminte în spatele cri ticii, asumându -și doar rolul de scriitor talentat
și iese de sub cupola literaturii teoretizând și conceptualizând. Nu o fac atât de organizat
și didactic cum o făcuse mai înainte Titu Maiorescu, căci multitudinea și diversitatea
punctelor de vedere împie dică metodologia. Iată cum caracteriza Mihail Sebastian
perioada: ,,Era o frenetică luptă pornită din dispozițiuni spirituale, de cele mai multe ori
sincere, dar totdeauna nelămurite. Evident, astfel de începuturi nu se organizează după
nici un soi de tact ică. Regulile de strategie ucid acolo unde, prin ferestrele deschise
brusc, bat vânturi noi și proaspete. Era necesară o primenire, o dărîmare de comode

14 CIOCULESCU, Șerban, Romanul românesc , 1933 , în Aspecte literare contemporane (1932 -1947), Editura Minerva,
București, 1972, p. 266
15 Ibidem, p. 267

12
puncte de reper, un scurt și puternic duș scoțian care să împrospăteze, să frămînte, să
oblige”.16
Se poate constata pentru acestă perioadă ambiția celor mai mulți autori de a se
îndrepta înspre fresca socială. Ei tind să realizeze ample serii narative, operele fiind
legate prin prezența acelorași personaje, veritabili martori ai timpului lor. Cititori înc ep
să caute tot mai mult romanul, nu numai cel apreciat de critici, dar și a unei literaturi de
consum, atras fiind de transparență și facilitate.
Serban Cioculescu afirma în continuare că noua tendință de îndreptare spre roman
este fenomenul cel mai carac teristic al vieții literare interbelice, astfel încât, se poate
afirma că, începând cu acestă perioadă, românul se naște romancier și nu poet ca pe
vremea lui Alecsandri17.
Criticul Vladimir Streinu elogiază frumusețea „etern actuală” a romanului roman,
dreapta cumpănire adică, în sinteza creației, a dinamicii interioare cu aceea exterioară,
proza noastră narativă se află, de la un timp, la impunătoarea vârstă a romanului18.
Criticul Pomiliu Constantinescu susținea că romanul se alimentează din marele
bazin al vieții ; obiectiv prin materialul din care pornește, el redă succesiunea
fizionomiei interioare a diferitelor epoci istorice; nu este însă o copie a realității: acesta
cade în sarcina istoriei politice și sociale19.
Putem spune cu certitudine că în perioa da interbelică condiția romanului este
definită sub aspectul multitudinii ipostazelor sale (epic, analitic, istoric, polițist, de
război etc.), dar și în raport cu alte genuri și specii precum epopeea, nuvela sau drama.

16 Sebastian, Mihail, Între experiență și temperament (I) , în vol . Eseuri, cronici, memorii , ediție îngrijită și postfață de
Crnelia Ștefănescu, Editura Minerva, București, 1972, p. 95
17 CIOCULESCU, Șerban, Romanul românesc , 1933 , în Aspecte literare contemporane (1932 -1947), Editura Minerva,
București, 1972, p. 268
18 STREINU, Vladimir, Romanul R oman , în Pagini de critică literară . Marginalia, eseuri , vol. I, Editura pentru literatură,
București, 1968., p. 368 -373
19 CONSTANTINESCU, Pompiliu , Problema romanului românesc interbelic , Editura Minerva, București, 1977, p. 7 -13

13
CAPITOLUL II
CONCEPTUL DE ROMAN PS IHOLOGIC

După părerea multor critici romanul psihologic pare a fi apărut în jurul anilor
1913 -1915, o dată cu apariția primului volum A la recherche du temps perdu, scris de
Marcel Proust. Alberes scria în Istoria romanului modern următorul lucru : : „După
primul volum din În căutarea timpului pierdut , în decursul unui deceniu, apar operele
capitale ce îndepărtează romanul de suprafața vieții și marchează cufundarea lor în
adâncuri: Ulysses de James Joyce, Garden Party de Mansfield, Doamna Dalloway ,
Virginia Wolf, Procesul de Kafka”20
Dacă în trecut romanul era oglinda întregii epoci, iar romancierul era istoricul
care prezenta realitatea epocii, datorită mutațiilor din acestă perioadă a începutului de
secol XX, romancierul își pierde privilegiile, vechi le sale atribuții fiind preluate de
specialiștii din diferite domenii. O dată cu Dostoievski, Proust și Joyce, romancierul este
martorul unei lumi incerte, realitatea se transformă într -un univers enigmatic, iar
cititorul este luat drept colaborator pentru descifrarea narațiunii. Acum narațiunea se
transformă într -un experiment estetic, romanul noului modernism fiind măcinat de
incertitudinile și de interogațiile noului spirit al epocii. Se ajunge la acestă schimbare
pentru că se modifică atât condiția soci ală, cât și cea culturală a individului, care nu mai
poate stăpâni istoria ci o suferă, devine unealta ei, pierzându -și individualitatea. Astfel,
scriitorii moderni încearcă să reflecte condiția unui individ depersonalizat, care se
transformă într -un obiec t, un individ programat la o existență bine stabilită. Literatura
nu se mai mulțumește să reia vechile tipare, ci încearcă să pătrundă în interiorul

20 Startul literaturii con temporane –Romanul psihologic al secolului al XX -lea, https://jurnalspiritual.eu/romanul –
psihologic -inceputurile -sale/, accesat pe 20.04.2019

14
individului, devenind o odisee de factură spirituală. Eroul noului tip de narațiune este
un individ proble matic sau unul revoltat, care se gândește la o lume nouă.21
În romanul psihologic apare romancierul ironic care era și romancierul
incertitudinii psihologice. Spre deosebire de personajele tipizate cu biografie și destin
care performau în drame bine struct urate, romancierul ironic înfățișează ambiguitatea
individului contradictoriu, incomprehensibil, scoțând în evidență fluiditatatea fiecărui
individ.22 Literatura subîțelege că oamenii sunt dominați, dacă nu de rațiune, cel puțin
de sentimente inteligibile, bine organizate, lesne de mărturisit, în timp ce în realitate
lucrurile sunt cu totul altfel .23
Garabet Ibrăileanu remarca în Creație și analiză, că există două tipuri de romane
de creație și de analiză, creația fiind superioară pentru că dă naștere unor tipuri simțite
ca vii, analiza fiind mai puțin plăcută cititorilor, prezintă personajele din interior, prin
gândurile și stările lor sufletești. Ibrăileanu susține că există două tipuri de psihologi
literari : analiștii care se investighează pe ei înșiși și moraliști care îi observă pe ceilalți24:
Moralistul face observații asupra sufletului și a conduitei omului, caută cauzele stărilor
sufletești, tipice etc. Analistul observă sufletul, îl descompune („analizează”), îl descrie,
îl redă, așa cum este el cât p oate mai exact25. Deși mare admirator al operei lui Marcel
Proust, Garabet Ibrăileanu consideră superioară creația în pofida analizei, susținând că
arta literară poate exista fără analiză, dar nu poate exista fără creație. Eseistul scoate în
evidență faptul că noutatea operei lui Proust ține de genul analizei lui, creațiile sale fiind
adevărate lumi sufletești. Criticul ajunge la o concluzie esențială și anume că un creator
nu copiază realitatea, ci își realizează propria sa concepție despre realitate. Ibrăi leanu

21 Glodeanu, Gheorghe, Poetica rom anului interbelic, Editura Ideea Europeană, 2007, p. 28 -29
22 Alberes, R.M., Istoria romanului modern , Editura pentru Literatură Universală, 1968
23 Aldous Huxley, Eyeless in Gaza, 1936
24 Glodeanu, Gheorghe, Poetica romanului interbelic, Editura Ideea Europeană, București, 2007, p. 42 -43
25 Ibrăilenu, Garabet, Creație și analiză. Note pe marginea unei cărți, în Opere, vol. 3, ediție critică de Rodica Rotaru și
Al. Piru, Editura Minerva, Buc urești, 1976, p. 199 -245

15
susține că scriitorul își clădește opera pe anumite însușiri ale omului sau tipului26:
Așadar, creatorul selectează, transfigurează ceea ce a selectat, transformând totul în
ceva foarte personal. Lumea din opera de artă este ,,reprezentarea,, (și chia r ,,voința și
reprezentarea,,) foarte individuală a fiecărui creator27.

26 Glodeanu, Gheorghe, Poetica romanului interbelic, Editura Ideea Europeană, București, 2007, p. 42 -43
27 Ibrăilenu, Garabet, Creație și analiză. Note pe marginea unei cărți, în Opere, vol. 3, ediție critică de Rodica Rotaru și
Al. Piru, Editura Minerva, București, 1976, p. 252

16
CAPITOLUL III
ROMANUL DE ANALIZĂ ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Pompiliu Constantinescu observa că semănătorismul și poponarismul au dus la
înflorirea deosebită a prozei scurte, manifestându -se o preferință pentru nuvelă și
schiță. In paralel cu acestă tendință, romanul a rămas social și istoric, adică oscila între
cronică a vieții contemporane și evocarea poetică a trecutului. În urma destrămării
lirismului semănătorist și poporanist, romanul subiectiv cunoaște o perioadă de
eflorescență, mutația datorându -se schimbării perspectivei din afară, înăuntru lumea
materială, a senzațiilor directe, a aspectelor descriptive, a tipurilor comune, din
sămănătorism și poporanism, începe să satureze pe scriitorii noștri, și -i îndreaptă spre
analiza propriului lor eu, acel univers mai complex, mai nuanțat și mai tragic, care se
relev ă prin psihologism28.
Prin deplasarea accentului dinspre decorul exterior înspre zonele labirintice și
profunde ale psihicului, omul începe să fie văzut în resorturile sale cele mai intime29.
Omul este surprins ca fiind dominat de evenimente, pus în umbră d e întâmplarea pe
care o trăiește, luptând pentru realizarea personală, pentru succes, viața lui fiind
prezentată din punctul de observație opus, introvertit, care micșorând mult unghiul din
care este privit acesta, apropie nivelul uman de nivelul ontic.
În romanul subiectiv, personajul devine o conștiință hipersensibilă și această
capacitate a lui de a oglindi lumea pe plan afectiv și intelectual pune în umbră alte
coordonate sufletești, transformând individul în cutie de rezonanță sau amplificator al
exist enței umane. Personajul devine un erou problematic, inapt pentru acțiune, care nu

28 Ibidem, p. 35 -38
29 GLODEANU, Gheorghe, Poetica romanului interbelic , Editura Ideea Europeană, București, 2007, p. 71

17
luptă pentru idealul lor, ci observă că în viața care îi poartă suverană, idealul lor este
inadecvat30.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, cultivarea autenticităț ii este unul
dintre conceptele fundamentale vehiculate în lumea literară românească. El este
definitoriu pentru o întreagă generație de scriitori precum: Camil Petrescu, Anton
Holban, Garabet Ibrăileanu, Mircea Eliade sau Mihail Sebastian.
Ei considerau au tentică și demnă de consemnat numai propria experiență,
înțeleasă ca trăire sufletească și dramă intelectuală; negând omnisiciența și detașarea
unor romancieri ca Balzac, Tolstoi sau Galsworthy, ei năzuiesc spre o nouă abordare a
literaturii, se caută cu a viditate pe ei înșiși, dezorientați și nesiguri adesea, vulnerabili,
dar convinși că aduc cu ei un suflu înnoitor, condamnând contemplativitatea sterilă și
propovăduind trăirea autentică, experiența.
Exaltarea individualului – justificat prin autenticitate – este o atitudine de
structură romantică și se opune poziției clasice de obiectivitate și imparțialitate.
Autenticul, tratat ca un fapt literar, estetic, artistic a stimulat în literatură autoanaliza,
autocunoașterea universului interior.
Lumea personaje lor care poartă amprenta acestei concepții literare evoluează de
la delicatețea personajelor lui Garabet Ibrăileanu la orgoliul eroilor lui Camil Petrescu
și până la caracterul exotic, mitic, fantastic al creațiilor lui Mircea Eliade. Toate aceste
tendințe sunt unificate de încercarea de a impune o formulă epică a analizei lucide, rod
al propriei experiențe anterioare.
„Literatura propune, firește, probleme de conștiință. Trebuie să ai deci, ca
mediu, o societate în care problemele de conștiință sunt posibi le […].
Eroul de romane propune un zbucium interior, lealitate, convingere profundă,
un simț al răspunderii dincolo de contingențele obișnuite sau, cel puțin, chiar fără

30 COSMA, Anton. Romanul romanesc si problematica omului contemporan . Bucuresti. Editura Da cia. 1977. p. 51.

18
suport moral, caractere monumentale, în real conflict cu societatea."31 – afirma Cami l
Petrescu.
Astfel, în deceniul al treilea al secolului al XX –lea se înregistrează triumful
incontestabil al analizei psihologice. Evoluția personajelor de la Ion la Apostol Bologa
reprezintă trecerea de la existența elementară, dominată de instinct, la p sihologie.
Liviu Rebreanu a atras atenția supra unui adevăr esențial Un roman nu se poate
construi fără psihologie, fiind convins că acesta este singurul punct de importanță
capitală, străduindu -se să dovedească în Pădurea spânzuraților și în Ciuleandra, că
scheletul unui roman nu se rezumă la înlănțuirea faptelor, deoarece toate stările
interioare, sentimentele, reflecțiile unui personaj sunt la fel de importante ca faptele
sale și ele derivă tocmai din aceste stari psihologice.32
Romanul românesc trece pr in altă etapă, și, dacă doricul romanului aparține unei
vârste biblice de început și unui creator la fel de impasibil ca și Creatorul, nu este mai
puțin adevărat că ionicul romanului înseamnă psihologism și analiză, iar reflecția
începe să tragă viața de m ânecă33. Nicolae Titulescu, în lucrarea sa își propune o
tipologie a epicului românesc în funcție de realitatea dintre autor, narator și personaje,
romanele Hortensiei Papadat -Bengescu, ale lui Camil Petrescu, Garabet Ibraileanu,
Anton Holban, Alexandru Iva siuc ilustrând categoria ionicului.
Se poate observa, astfel, la unii scriitori interbelici relativizarea perspectivei
narative, obținută prin multiplicarea punctelor de vedere asupra aceluiași eveniment,
facând ca naratorul să -și piardă privilegiul pe ca re îl avea până atunci, analiza în
profunzime a conștiinței personajelor ocupând un loc central în detrimentul acțiunii și

31 PETRESCU, Camil, De ce nu avem roman , în Teze și antiteze , Editura Minerva, 1971, p.236
32 MUȘAT, Carmen, Romanul românesc interbelic , București, Editura Humanitas Internațional, 2004
p. 23
33 MANOLESCU, Ion, Arca lui Noe , Editura 1001 Gramar, București, 1998 p. 33 -34

19
cauzalității, dându -se importamnță mai mare evoluției personajelor din perspectiva
neliniștii și incertitudinii psihologice.34
În roma nele psihologice, intriga nu mai are importanța pe care o deține în
romanele de reacție. Totuși, acest moment specific romanului poate fi observat și în
romanele de introspecție. Compoziția, în romanul psihologic, este la fel de riguroasă,
fiind o construc ție în care părțile componente sunt vizibile deseori doar la o privire
atentă și avizată. Personajul este cel care, de cele mai multe ori, asigură unitatea
compozițională a romanului de analiză, acesta fiind scris, de cele mai multe ori, un
roman al perso anei I. Trăsătura specifică romanelor psihologice este orientarea privirii
autorului spre interiorul psihicului uman. Monologul este, de asemenea, specific
acestui tip de roman.
Folosind monologul interior, analiștii sec. XX încearcă să prezinte gândurile și
sentimentele personajului din interior, să respecte fluxul, adesea dezordonat, al
conștiinței, să surprindă succesiunea stărilor psihice și ecourile subconștientului
realizând identificarea cititorului cu personajul, prin punerea lor în contact direct ș i
prin dispariția totală a povestitorului. Procedeul monologului interior, prin
subiectivitate și prin aparenta incoerență, savant creată, are puncte comune cu poezia.
Aceasta conduce romanul de analiză spre lirism.
Romanul de introspecție aduce în literat ură o nouă utilizare, definitorie pentru
această specie. Romanul de acțiune concentrează adesea în câteva pagini evenimente
petrecute de -a lungul mai multor ani. În romanul de analiză psihologică, dimpotrivă,
timpul povestirii tinde să întreacă timpul pove stit. Pentru a surprinde mulțimea de
gânduri și senzații de multe ori simultane, cuprinse în câteva clipe sau minute, folosește
o multitudine de cuvinte. În acest caz, putem afirma că romanul de analiză se
caracterizează printr -o mare densitate.

34 MUȘAT, Carmen , Romanul românesc interbelic , București, Editura Humanitas Internațional, 2004, p. 24

20
Existența unor astfel de romane care dezvoltau procesele de conștiință ale
personajelor au infirmat previziunile sceptice ale unor critici literari precum George
Călinescu sau Al. A. Philippide, care credeau că romanul psihologic este împotriva firii
literaturii no astre, seacă și precisă ca și speculațiile metafizico -morale .35 Astfel,
necesitatea de a oferi viziuni asupra lumii și nu fotografii sau descrieri ale acesteia,
determină o altă strategie narativă și altă atitudine față de tehnica romanescă.
Un precursor al romanului românesc de analiză este considerat Duiliu
Zamfirescu, care considera că orice roman bun trebuie să fie psihologic. În romanul
său de debut, În fața vieții, scriitorul creează un personaj care este imaginea
inadaptabilului pesimis t și mizantrop:
„Soleanu, văzând până unde poate să meargă comedia omenească, își simți mușchiul
obrazului, străngăndu -se cu o amară expresie de ironie, și, dezgustat, își întoarse
capul de la această scenă."36
Scriitorul își perfecționează mijloacele lite rare și sub raport analitic în opera
Viața la țară, unde stăpânește materia lingvistică cu o obiectivitate mai mare, reflectată
în urmărirea procesului de clarificare a sentimentelor personajului Matei Damian față
de Sașa.
Duiliu Zamfirescu este un fin psiholog, sugerând gânduri și sentimente printr –
un gest, o privire, un cuvânt, neanalizate de autor, dar lăsate să -și amplifice
semnificațiile în mintea cititorului.
În perioada interbelică drumul literaturii de analiză este deschis la noi de
Hortensia Pap adat-Bengescu, romanele ei excelând în sondajul psihologic adânc. Un
alt scriitor care și -a făcut, la sfârșitul vieții, un debut de romancier este Garabet
Ibrăileanu. El a contribuit cu romanul Adela (1933), la progresul prozei analitice. În

35 Ibidem, p.25
36 Duiliu, Zamfirescu, În fața vieții , București, Editura Tipo -Litografia Ștefan Mihăilescu,1884, p.86

21
roman descrie o iubire neîmplinită a unui doctor, Emil Codrescu, care s -a indragostit
de o femeie tânără, pe care, de altfel, o cunoaște de când acesta era mică, dar care acum
îi apare sub o nouă înfățișare. Natura psihologică a romanului este dată de crisparea
inhibiti vă a sentimentelor doctorului care găsește voluptăți și dezolări în adevărate
analize semantice ale vorbelor Adelei precum Cher maître devine maître cheri și
Codreanu reflectează Ce era în acest cuvânt? Recunoștință entuziastă ori…? Dar
rezerva mută de pe urmă? Remușcare ori sfiala unui sentiment? Romanul are calitatea
de a surprinde demobilizarea lăuntrică proprie îmbătrânirii și a -I observa efectele în
întregul mecanism al vieții sufletești, căci prin firea lui inhibată, reflexivă, descurajat
fiind de ex periențele anterioare, doctorul e înclinat spre renunțare. Codreanu se
întreabă Din vorbele ei important fără masură e amănuntul că știa c -o să se despartă,
când s -a măritat. Atunci de ce s -a măritat? Ori mi -a spus un neadevăr? Dar ce interes
avea să -mi spună un astfel de neadevăr – care nici nu o pune în lumina cea mai
favorabilă? Adela este romanul vieților neîmplinite din cauza unei erori grave și a
incapacității omenești de a o afla37.
Felix Aderca aduce pagini cu totul remarcabile de introspecție scris e cu
luciditate intelectuală, dar și cu ironie. Este vorba de romanele Moartea unei republici
roșii, Domnișoara din strada Neptun, Țapul, Omul descompus și Femeia cu carnea
albă, în care autorul urmează linia unei literaturi psihologiste obsedate de ideea
sexualității. Din întâmplările expuse străbate un senzualism faunesc, observat în
momente obsesive, dramatice, nelipsite de realism psihologic38.
Henriette Yvonne Stahl, în romanul Voica, urmărește reacțiile psihologice
obscure, sub apăsarea determinismulu i economic și a atmosferei de pândă reciprocă.
Scriitoarea observă sufletul tărănesc, tot ce fac și spun eroii respiră autenticitate, pune

37 CROHMĂLNICEANU, O.V.S., Literatura română între cele două războiaie mondiale, București, Editura pentru
literatura, 1967, p. 452
38 Ibidem, p. 463

22
accent pe acțiunile și cuvintele care trădează o complicată viață interioară a
personajelor. Romanul Între zi și noap te atinge punctul cel mai adânc al sondajului
psihologic pe care îl întreprinde scriitoarea. Personajul Ana Starvi, o tînără pură caută
desăvârșirea morală în devoțiunea supremă. Ea o ajută pe prietena ei, Marta, să își
revină din suferința provocată de ta tăl ei. Astfel, Ana o însoțește pe Marta pe panta
degringoladei ei fatale cu devotament dureros și absolut. Personajele, cu caractere
diferite, se definesc admirabil în această dialectică tragică, ridicând probleme de ordin
etic. Romanul scoate în evidență puterea abnegației, dându -i o semnificație umană
elevată.
Cella Serghi, în romanul Pânza de păianjen , urmează și ea linia literaturii
psihologice, prezentând experiența erotică feminină expusă sub formă concesivă.
Diana, personajul principal, își dă seama că există numeroase feluri de iubiri, și arta
autoarei constă în analiza lor sinceră și exactă. Romanul nu poate fi uitat ușor pentru
că el inculcă sentimentul fatalității, Diana deliberează mult, are curajul să se opună
curentului pasional, iar contradic țiile se ivesc din situațiile descrise39.
Anton Holban a fost un analist, în înțelesul cel mai propriu al cuvântului.
Romanele sale sunt unele de conștiință, în ele se face disecția mentală a stărilor
sufletești, având un caracter pronunțat psihologic. Astf el, se observă tendința de a
privi viața interioară a individului ca pe un univers de sine stătător, desprins prin
rafinare și intelectualizare de determinările economico -sociale40. În O moarte care nu
dovedește nimic și Ioana, scriitorul se oprește asupra gândurilor și sentimentelor
eroilor, făcând anatomia minuțioasă a stărilor sufletești ale personajelor sale. El
confundă romanul cu jurnalul intim, unde creația epică nu este importantă, ci
capacitatea de a relata cât mai exact și cât mai sincer momentele de intensitate ale vieții
interioare. Vorbind la persoana I, autorul ne prezintă omul întors în trecutul său,

39 Ibidem , p. 466 -469
40 Ibidem, p. 514

23
preocupat să -și analizeze sentimentele, chinuit de îndoieli, sensibilizat, obișnuit să -și
disece actele cu stăruință pâna la nebunie. In Ioana , autorul face analiza geloziei
retroactive a personajului masculin, Sandu, surprinzând încercările neputincioase ale
minții de a lămuri faptele sale și ale femeii iubite. În roamul său, Anton Holban nu se
raportează la condiția general umană a experiențelor psihice pe care le are eroul, ci
portretizează o mentalitate, prin introspecție. Astfel, cel care ține jurnalul nu este doar
un observator fin, ci remomoreaza cu satisfacție, jenă sau iritare faptele. Romanul
Ioana este un excelent studiu psihologic asupra geloziei și a formelor ei. O moarte
care nu dovedește nimic vorbește de neputința rațiunii de a explica în mod logic
sentimentul erotic. Romanul devine o concentrată monografie a iubirii latente,
nemărturisite și revelate de absența ființei dragi, ca și d e senzația pierderii acesteia41.
Romanele lui Mircea Eliade sunt reflecții asupra sa și a altora, discuții pe diferite
teme filozofice, artistice și sociale. În Maitreyi , autorul încercă să descopere sufletul
feminin indian, o adevărată terra incognita pentru un european, dar analizează și
raporturile aspre familiale și sociale în mod lucid și realist. Eroul, Allan, un alter ego
al autorului, cunoaște pe Maitreyi, fiica celui care îl găzduiește în acestă țară, și se
îndrăgostește cu pasiune de ea. Cartea reu șește să fie o autentică confesiune, sub
aparența sa de roman exotic, Maitreyi prezintă diagrama trăirilor indrăgostiților,
înălțările și căderile a doi oameni cu formații sufletești foarte diferite. Adevărul
psihologic străpunge insolitul situațiilor și conferă experienței substanță omenescă. 42
Jurnal de experiențe existențiale și d e neliniști metafizice a căutat să facă din
roman și Constantin Fântâneru. Romanul Interior (1931) este unul al angoasei
existențiale, al psihologiilor nebuloase, cu o ușoară alunecare spre absurd, înscriindu –
se astfel în linia modernă, avangardistă a roma nului interbelic. Însa nu e un roman al
introspecției, al căutării interioare, ci unul în care atmosfera este creata prin dialoguri,

41 Ibidem, p. 521
42 Ibidem, p.530

24
printr -un ritm alert, prin redarea surprinzătoare a unui tip de „demență lucidă” a
protagonistului, Călin Adam, alter ego a l autorului. Halucinație și realitate, nebunie și
candoare, inadaptare și eșec – toate acestea sunt caracteristici ale unui roman foarte
bine primit în epoca (au scris despre el, printre alții, Anton Holban, Mircea Eliade,
Pompiliu Constantinescu, Șerban C ioculescu sau George Calinescu), .43
Asupra misterului vieții interioare s -a aplecat și Ion Biberi. Romanul Proces este
filmul stărilor sufletești pe care le străbate un inculpat. Eroul romanului, moșierul
Alexandru Padeș, ajunge în fața instanțelor judicia re, acuzat că și -ar fi ucis
administratorul după o certă cu el. Omul este nevinovat și cartea urmărește gândurile
sale din momentul începerii procesului până la pronunțarea verdictului de achitare. Tot
volumul se compune dintr -un lung monolog interior, car e tinde să reconstituie
mișcarea capricioasă a sociațiilor mentale , în funcție de depozițiile martorilor, de
intervențiile avocatului și procurorului, de reacțiile juraților și de amintiri. Bună este
însă încordarea dramatică comunicată de trăirile inculp atului desfășurării procesului.
Dispozițiile sufletești ale juraților, pândite pe fețele lor, stârnesc temeri sau speranțe.
Tăcerile avocatului provpacă momente de panică. Abilitățile sale procedurale
nedumiresc, ca pledoaria să le releve strategia.
Totul capătă o viață intensă, potențată și cucerește interesul cititorului. Romanul
țintește a face sensibilă și o experiență morală. Inculpatul este nevinovat, dar la
sfârșitul procesului achitarea o obține nu prin triumful adevărului, ci prin arta apărării.
Încrederea lui în oameni iese greu zduncinată din acestă încrcare.44
Scriitorul care a surprins tulburător viața interioară a ființei umane lovită de
suferința fizică este Max Blecher. Murea în 1938, la 29 de ani, când nu -I mai rămăsese
nesupusă torturii fizi ce nici o fărâmă a trupului. Cea mai mare parte a vieții o petrecuse

43 https://www.cartepedia.ro/carte/fict iune-literatura/literatura -contemporana/constantin -fantaneru/interior -7681.html
44 CROHMĂLNICEANU, O.V.S., Literatura română între cele două războiaie mondiale, București, Editura pentru
literatura, 1967, p. 536

25
prizonier într -un bloc de gips. A găsit totuși puterea să scrie cărțile pe care le -a lăsat.
Întâmplări din irealitatea imediată (1935) și Inimi cicatrizate (1936) sunt mărturia
scoasă cu o luciditate înfricoșătoare dintr -o asemenea existență. Ceea ce îl înrudește
de Kafka este facultatea de a se instala în nenorocire, de a o accepta ca o condiție a
vieții curente.45 Blecher îți acceptă cu o dureroasă resemnare condiția tragică
existențială și, practic, irealitatea devine ambianța lui cotidiană, lumea imediată pentru
el. Pentru el există locuri virane sau închise care îi provoacă invariabil stări de leșin
voluptos, prevestite printr -o bizară beție olfactivă. Lucrurile ies din neutralitatea lo r și-
l asaltează căutând să -l fascineze sau să -l terorizeze. Lucrurile conțin o răutate a lor
personală. Cutele cerceafului de pat, văgăunile așternutului îl neliniștesc și se simte
îndemnat să se apere de amenițarea lor cu o lanternă ascunsă sub plapumă.
“De mii de ani, – adăugase Blecher – oamenii se complac în suferință, se
compătimesc și se plâng unii pe alții pentru suferința lor. Aș vrea să le pot distruge
acestă iluzie. Să nu mai creadă că dacă suferă e cine știe ce de capul lor”. 46 O asemenea
răstur nare de optică ne strecoară sentimentul impreciziei și șubrezeniei hotarului care
desparte viața obișnuită de neființă. În mod inconștient demersurile autorului trădeazp
ă frică paralizantă de lume și o secretă dorință de reîntoarcere înapoi, într -o stare
prenatală. Asociată soartei pe care scriitorul a avut -o, acestă confesiune supralucidă
capătă o forță răscolitoare și ne urmărește cu chinuitoarea ei presimțire.47
În Inimi cicatrizate, drama se declanșează când eroul romanului, Emanuel, află
că este bolna v de tuberculoză. Ca în Muntele vrajit de Thomas Mann, romanul este o
reconstituire a existenței la marginea vieții. Toată mizeria fiziologică și morală din jur
apare notată cu o conștiință treză, pe care n -o mai intimidează nici o formă de pudoare.
Senza ția de a te ști închis într -un corset de paitră și că, sub el, o murdărie umilitoare îți

45 Ibidem, p. 544
46 Bogza, Geo, După moartea l ui Blecher, Azi, An VII, nr. 31/1938
47 CROHMĂLNICEANU, O.V.S., Literatura română între cele două războiaie mondiale, București, Editura pentru
literatura, 1967, p. 546

26
acoperă pielea, schimbă radical raporturile individului cu lumea înconjurătoare.
Întreagă această adaptare la o existență condamnată e urmărită cu necruțătoare cruzime
analitică și interiorizare dezabuzată.48 Mihai Sebastian avea dreptate scriind că “drama
este mai departe de masa de operație, dincolo de ceea se cheamă <<patul de
suferință>>, în tortura morală a singurătății și în spectacolul pustiu al vieții, privită de
cineva care a fost scos din ea”.
În romanele lui Gib Mihăescu, în Rusoaica și Donna Alba , apare ca tema
fundamentală studiul psihologiei bovarice. Romanul Rusoaica este istoria unei obsesii
a lui Rasaiag de a cuceri o femeie cum nu a mai întâlnit, o rusoa ică, o eroină
aristocratică, fină și stranie ca în romanele lui Tolstoi si Dostoievski, transformată în
așteptare mistuitoare, atâțată de singurătate, de aventurile unor contrabandiști, de vidul
sufletesc și moral. Cazul lui Rasaiag e urmărit de pătrundere psihologică, eroul și
camarazii săi dau dovadă de cinism moral și dezaxare sufletescă, de lașitate când
“rusoaica” moare și ei se întorc la obișnuitele lor aventuri amoroase din târgul
garnizoanei. Neegalată este puterea de a comunica sentimentul obsesiv. Natura,
lucrurile, întâmplările zilnice, ființele din jur iau o înfățișare stranie. Umbre violente
și tulburătoare cad peste întreaga realitate, timpul este cuprins de o tânjire
chinuitoare.49
În romanul Donna Alba, se face proiecția erotică a ambițiilor intelectuale, rănite
de o societate înpărțită în caste. Tânărul avocat Mihai Aspru, intelectual de origine
modestă, își consacră existența cuceririi prințesei Ypsilanti, femeia inaccesibilă.
Personajul masculin e un tip de bărbat bovaric, observat nu fără ascuțime analitică în
condițiile societății românești interbelice.
Frământarea morală, aspirația spre absolut, dorul după cerul înstelat
contrabalansează fericit imaginea bălăcelii în luxură. Gib Mihăescu a îmbogățit

48 Ibidem, p. 547
49 Ibidem, p. 555

27
sensibil literatura noastră în direcția prozei analitice, de atmosferă și de exteriorizare a
sentimentelor obsesive, care dau întregii realități din jur o înfățișare halucinantă.50
În primul său roman, În credința celor șapte sfeșnice , Victor Papilian pune
accent pe nota psihologică. Eroul princ ipal, Maxim Muscă este un sectant, care trăiește
cu autenticitate revelația credinței în cele șapte sfeșnice și acționează convins că e
instrumentul voinței divine. Interesul analizei îl dau expresiile febrei religioase într -o
astfel de conștiință primară. Stăpânită de invidii secrete și uri ascunse. Zbuciumul său
spiritual, urmărit în aceste necontenite înălțări și căderi, rămâne memorabil și conferă
substanță cărții.
Al doilea roman al autorului, Fără limită , are o și mai pronunțată nuanță
psihologică. Me diul intelectual în care acțiunea se desfășoară îngăduie o lărgire a
câmpului analitic. Cartea este istoria disoluției unei căsnicii și prăbușirii a doi oameni,
judecătorul Gândăreanu, cuprins, după o condamnare, de o adevărată furie erotică, și
soția lui Clarisa, devenită și ea, prin năruirea visului iubirii ideale, roaba instinctelor.
Chinul conștiinței damnate însoțește obscur această rostogolire pe panta corupției.
Intenția autorului a fost de a oferi o pildă a destrămării caracterelor într -o lume care și-
a pierdut credința, socotită singurul focar spiritual capabil să dea vieții un sens.51

50 Ibidem, p. 557
51 Ibidem, p. 559

28
CAPITOLUL IV
EVOLUȚIA PSIHOLOGICĂ ÎN ROMANELE LUI
LIVIU REBREANU

Apariția lui Liviu Rebreanu în cadrul evoluției prozei românești reprezintă un
moment privilegiat, autorul Rascoalei fiind considerat unul din creatorii romanului
românesc modern.52
Slavici este autorul care, la sfârșitul secolului al XlX -lea, contribuie la
dezvoltarea literaturii de introspecție. S -a și afirmat că, în literatura română, scriitorul
ardelean crease „modelul analizei psihologice" însă, la sfârșitul secolului al XIX -lea,
acest gen de literatură încă nu -și realizase toate valențele. Slavici a fo st, indubitabil,
un fin psiholog. Trăirile sufletești, simple sau complexe, sunt descrise prin ecourile
din sufletul personajelor. Intuiția și instinctul, care iau locul rațiunii, sunt prezentate în
nuvela Popa Tanda: „Nu totdeauna omul gândește. Sunt întâmplări în fața cărora
mintea stă locului: în primejdie, când sufletul nu mai află ajutor, în bucurie, când el
nu află izvorul din care curge norocul și în șir are ea gândurile sale, când el nu mai
află legătura".53Originalitatea sa constă în intruziunea în sufletul personajului de unde
prezintă gândurile acestuia. Când face analiză psihologică, Slavici o face cu o fină
intuire a complexității sufletești aparent simple. Autorul devine adesea și exponentul
opiniei publice, „gura satului" creând personajul prin intermediul unui reprezentant al
comunității. Vocea, de cele mai multe ori anonimă, reflectă părerea generală a
semenilor. În Popa Tanda parcă ascultăm pe un consătean al preotului Trandafir

52 Glodeanu, Gheorghe, Poetia romanului interbelic, O tipologie posibilă , Ediția a II -a revizuită, Editura Ideea Europeană,
2007, p. 87
53 https://www.autorii.com/scriitori/ioan -slavici/popa -tanda -text.php

29
caracterizându -1 pe acesta și îl intuim dând aprobator sau m ustrător din cap atunci
când înșiruie faptele tânărului cleric. Rebreanu aduce o viziune artistică în romanele
sale, psihologia destinderii voluntare de care personajele sale din romane sunt animate
de o convingere persoanală, pe care a transpus -o succesiv în personalități de natură
variabilă, ca origine socială și ca împrejurări de manifestare. Ion, Apostol Bologa din
Pădurea spânzuraților sunt expresia individuală, concretă a unei categorii psihice :
voința ca sursă primordială a vieții, dar și ca determin are fatală, prin însăși esența ei
de forță.54
Liviu Rebreanu face literatură analitică și în romanul Adam și Eva , un roman la
care scriitorul ținea foarte mult și pe care o dorea să fie cartea retrăirii iubirilor eterne.
Intriga cărții o reprezintă ideea me tempsihozei văzută ca o împlinire a unității
spiritului, care se degradează devenind materie și se recompune prin materie,
câștigându -și puritatea primordială. Un alt roman de factură psihologică este romanul
Ciuleandra . Aici, Liviu Rebreanu abordează tărâ mul nevrozelor și -și propune să
studieze eredități catastrofice. Puiu Faranga, un băiat dintr -un vechi neam boieresc se
căsătorește, la propunerea tatălui său de a înoi sângele urmașilor, cu o țărancă
sănătoasă și frumoasă, Mădălina, dintr -un sat apropiat. Jocul popular, Ciuleandra, pe
care îl joacă în acel sat, devine o obsesie, simbolizând dezlănțuirea oarbă a instinctelor,
vitalitatea neînfrântă, dispărută din sângele spiței vlăguite și exercitând asupra lui o
influență fascinantă și nefastă. Dar Puiu Fa ranga într -un exces de gelozie o omoară.
Pentru a fi salvat de la închisoare este declarat nebun și închis într -un ospiciu. Acesta
constituie momentul declanșării acțiunii, faptele expuse fiind doar amintiri ale eroului.
Închis, obsesia crește în conștiinț a personajului, acesta înnebunind cu adevărat. Astfel,
cartea se realizează printr -o serie de analize și devine un alt model de roman modern55.

54 Constantinescu Pompiliu, Romanul românesc interbelic , Editura Minerva, București, 1977, p. 41
55 Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, Editura pentru Literatură, București,
1967, p. 318

30
În acest roman faptele exterioare interesează numai ca puncte de plecare pentru
mutația dramei în planul psiholog ic, cel mai grav și cu urmări tragice fiind omorârea
Mădălinei. Lupta cu obsesia Mădălinei devine motivul demenței personajului, ca o
izbăvire de la crimă. În jurul neraționatei dorinți de a -și retrăi aievea clipele de
fulgerătoare iubire pentru țărăncuța Mădălina, urbanizată și devenind apoi soția lui,
în absurda trudă de a -și rememora melodia și jocul furtunatec al Ciuleandrei, se –
ncurcă, magistral, arabescurile capricioase ale obsesiei ce -i acopăr, cu limbile ei de
foc, conștiința fără axă stabilă…Ampl u și adânc zugrăvită, psihoza lui rămâne însă
factice motivată prin datele ei melodramatice. Tot aici remarcăm și similitudinea
mecanismului psihologic repetat de Rebreanu în structura personagiile sale : Bologa
este urmărit de obsesia spânzurătorii, prin c are va termina și el, tot astfel, Faranga e
capturat de demență prin obsesia dansului jucat cu Mădălina56.
În Pădurea spânzuraților , problema pe care Rebreanu o rezolvă și -a mutat axa
de orientare din lumea externă, a conflictului dramatic constituit în Ion , în tenebrele
conștiinței bolnave a lui Apostol Bologa. Romanul este de o concentrare strânsă în
compoziție, cu puține referiri la stări extatice, de misticism subiectiv, peste care flutură
umbra uriașă a lui Dostoievski, ca apoi ritmul să devină alert, h alucinant, de prăbușire
iremediabilă în haosul unei voințe decazute.57
„Șovăielile lui Apostol Bologa sunt șovăirile noastre, ale tuturora, ca și
zbuciumările lui…Numai un astfel de om poate să fie personajul central al unui roman
în care lupta pentru dator ie și sentiment amenința mereu să degenereze în frazeologie
goală, patriotardă”.58

56 Constantinescu Pompiliu, Romanul românesc interbelic , Editura Minerva, București, 1977, p. 45 -46

57 Glodeanu, Gheorghe, Poetia romanului interbelic, O tipologie posibilă , Ediția a II -a revizuită, Editura Ideea Europeană,
2007, p. 97
58 Rebreanu, Liviu, Mărturisiri, în Jurnal , vol. I, Editura Minerva, București, 1984, p. 317

31
În Pădurea spânzuraților, prin alegerea, drept cadru general, a unei situații pe
care o putem numi de stres, aceea a războiului, ca și prin înfățișarea unui erou
intelectual înclinat spre reflecție, complexul obsesional devine tema centrală a
romanului. Cartea nu face parte din acea literatură de război care a înflorit după prima
conflagrație mondială (în genul romanel or lui Erick Maria Remarque, Pe frontul de vest
nimic nou sau Roland Dorgeles, Cruci de lemn). Rebreanu însuși mărturisea: "am dorit
mult ca Pădurea spânzuraților să nu fie numai o carte de război ci, mai ales, una de
suflet".
Anumite amănunte biografice (moartea fratelui în condiții similare cu cele ale
morții eroului, mustrările de conștiință în legătură cu acest frate, vagile halucinații
auditive pe care le interpretează ca semne ,,de dincolo,, de la acel mort – mărturii ale
unei conștiințe tulburi – ca și impresia zguduitoare pe care o face asupra romancierului
imaginea fotografică a unei păduri pline cu leșuri atârnând în copaci) indică, mai mult
decât în cazul celorlalte texte ale lui Rebreanu, substratul subiectiv al narațiunii din
Pădurea spânzuraț ilor.
Emil Rebreanu, fratele scriitorului, a împrumutat inima sa personajului Apostol
Bologa. Deși personajul exista în mintea scriitorului de mult timp, martiriul lui Emil
Rebreanu i -a dat viață, l -a făcut să aibă un univers, să se miște într -o lume vero similă:
Subiectul pădurii spânzuraților, o construcție cerebrală la început, s -a umanizat numai
când a intervenit contactul cu viața reală și cu pământul. Fără tragedia fratelui meu,
pădurea spânzurațălor sau n -ar fi ieșit deloc, sau ar fi avut o înfățișar e anemică,
livrescă, precum au toate cărțile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie și
înviorătoare pe care numai experiența vieții o zămislește în sufletul creatorului59.
Impresia de autenticitate pe care Rebreanu vrea să o dea romanului este dată de
forța cu care autorul retrăiește zbuciumul lui Bologa. Fiecare amănunt care rezonează

59 Ilin, Stancu, Liviu Rebreanu în atelierul de creație, Editura Minerva, București, 1985, p. 153

32
în conștiință este determinat de un complex sufletesc, reconstituit cu tot adevărul său
omenesc. Stările de pierdere, ca un vid în sufletul eroului, actele pe care le face mașinal,
involuntar sunt surprinse dintr -o perspectivă modernă, anticipând o literatură analitică,
nouă până atunci60. Ceea ce este ,,contrafăcut ” de scriitor, în sensul artei , privește în
special evoluția psihologică a eroului. Apostol Bologa pornește la război cu atitudinea
datoriei față de țară până la fascinația morții, acesta fiind un miloc de a rezolva
conflictul puternic din sufletul său61.
,,Pădurea spânzuraților ” este romanul unei conștiințe în care dilemele tragice îl
transformă într -un roman psihologic. Este romanul clarificării unei conștiințe, scrierea
având valoarea unui roman realist, care descrie tragismul primului război mondial. Pe
fundalul acestor evenimente t ragice, un român, Apostol Bologa, din Transilvania,
integrată atunci Imperiului Austro -Ungar, are parte de o experiență ce îl determină să
reflecteze la probleme existențiale precum moartea, viața, iubirea, datoria, Dumnezeu,
suferința și izbândirea. Liviu Rebreanu ne prezintă personajul la nivelul a două timpuri :
trecutul înfățisat prin retrospectiva asupra copilariei și adolescenței personajului și
prezentului cuprizând partea ultimă a vieții, când mustrat de vina pe care o avea în
condamnarea unui soldat , Svoboda, Apostol Bologa este nevoit să suporte același mod
de pedeapsă, moartea prin spânzurare. Drama lui Apostol Bologa are o cauză obiectivă,
este justificată psihologic, dar ea devine și o problemă de psihologie socială. În aceste
condiții, moartea a r putea fi considerată ca o izbăvire deoarece, absolvă eroul de orice
mustrare de conștiință, fiind acceptată cu seninătate de Apostol Bologa. Personajul
principal este conceput din cea mai modernă viziune, corelată cu cea a romanului
european. Psihicul acestui personaj este surprins în straturi suprapuse spre forme
psihice colective impuse de psihanaliză sinele, eul și supraeul. Psihanaliza s -a

60 Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, Editura pentru Literatură, București,
1967, p. 315
61 Ilin, Stancu, Liviu Rebreanu în ate lierul de creație, Editura Minerva, București, 1985, p. 166

33
preocupat de energiile ce zac în stratul cel mai adânc și de modul cum instanțele
superioare le cenzurează și l e convertesc. Începând cu execuția lui Svoboda începe și
procesul de conștiință al lui Apostol Bologa, când acesta a simțit „flacăra din ochii
condamnatului i se prelingea în inima ca o imputare dureroasă”. Astfel, deși breavează
din nevoia de a le demons tra celorlați că a luat hotărârea cea mai bună, dar mai ales să
se convingă singur de aceasta, începe să nu mai fie atât de sigur și încrederea începe să
se clatine. Întâlnirea cu Klapka joacă un rol important în evoluția sufletescă a lui
Bologa, Klapka d estăinuindu -i acestuia motivele mutării sale pe frontul rusesc și în
sufletul lui Bologa se naște ura pentru război. Astfel, în acest mod ia naștere drama
eroului nostru neconcordanța între teoria sa despre patrie și realitatea crudă a
războiului. Atunci c ând divizia lui Apostol Bologa este anunțată că va fi mutată pe
frontul din Ardeal, în mintea tânărului român se trezește conștiința de neam, gândul
dezertării infiltrându -se în minte mai întâi nebulos, ca o posibilitate, apoi devenind o
hotărâre clară atu nci când comandantul îi refuză mutarea pe un alt front. Două
evenimente importante determină dinamica trăirilor sufletești ale eroului – discuția cu
un prizonier nemț adus la Lunca și interogat, Bologa fiind interpretul acestei interogații,
iar cuvintele , ,dar român ca dumneata” trezindu -i eroului în suflet nevoia de a se
disculpa. Astfel, ajunge la hotărârea cea mai clară de a dezerta, chiar cu riscul prinderii
și pedepsirii aspre. Al doilea eveniment îl constituie convocarea lui Bologa la
comandamentul di viziei pentru a face parte din curtea marțială pentru a comanda niște
țărani pentru spionaj. Pe drumul până la comandament conștiința dilată ceea ce vede
ochiul, Bologa văzând în țăranii spânzurați chipul lui Svoboda. Presat de aceste
evenimente și de ceea ce îi dicta conștiița, Bologa încearcă să dezerteze pe frontul
românesc, dar este prins, judecat și condamnat. Autorul urmarește cu o rară forță de
penetrație psihologică ultimele ore ale existenței personajului: învălmațirea
gândurilor, renunțarea la apă rare, drumul până la locul execuției, momentele în care
condamnatul nu -și recunoaște propriul nume scris pe cruce, până la lumina

34
apoteotică din final, izbucnită în ochii lui Bologa, odată cu primele raze ale soarelui,
ca într -o noua Geneză în care Omul este proiectat pe fundalul Universului. ,,Pădurea
spânzuraților,, este un roman constituit pe schema unei obsesii. Aceasta se instalează
în inconștient odată cu asistarea la scena spânzurării lui Svoboda: în momentul morții,
o lumină mare i se răspândește pe figură. Din acea clipă lui Bologa îi este sete de
lumină, aceasta devine „glas” al neamului către personajul care se îndreaptă ca un
halucinant. Ulterior, având misiunea de a distruge un reflector din zona inamicului,
Bologa își simte sufletul sfâșiat pentru că pierduse „dezmierdarea razelor
tremuratoare”. Dupa ce reflectorul este spart, imaginea luminii îl ridică pe cel ucis la
dimensiunile divine . În momentul când a sosit la locul execuției și Apostol Bologa
ridică ochii spre spânzurătoare mai aude o dată chemarea neamului, ca o confirmare a
celei mai bune hotărâri pe care a putut să o ia într -un moment care i -a marcat definitiv
destinul. La fel ca la Dostoievski, Rebreanu analizează trăirile sufletești ale omului în
clipa trecerii în neființă, aici Re breanu făcând din eroul lui un nou Crucificat care
dobândește iertarea în acest mod62.

62 Romanul de analiză psihologică http://www.referatele. com/referate/romana/online39/ROMANUL -DE-ANALIZA –
PSIHOLOGICA –Padurea -Spanzuratilor -referatele -com.php , accesat în data de 29.04.2019

35
CAPITOLUL V
ROMANELE HORTENSIEI PAPADAT -BENGESCU –
PRINTRE PRIMELE REALIZĂRI DE PRESTIGIU ALE
PROZEI PSIHOLOGICE ROMÂNEȘTI

Așa cum remarca și Ovid S. Crohmălniceanu în volumul Literatura română
între cele două războaie mondiale, Hortensia Papadat -Bengescu deschide drumul
literaturii de analiză, romanele ei excelând în sondajul psihologic adânc. Lirismul
acestei scriitoare – scrie E. Lovinescu – nu rămâne numai în faza simplei exaltări, nu
e numai extaz sau imprecație, nu exprimă numai revoltă sau adorație, nu e o forță
elementară și inconștientă. El vine dintr -o sensibilitate vibrantă și dintr -o bogăție de
impresii ce se s ucced grăbit, oricât ar fi de grabnică succesiunea, în crupa senzației
stă înfipt sigur de sine spiritul analitic, care o conduce , o amplifică, îi înregistrează
minuțios traiectoria și, după mistuirea finală, îi perpetuează amintirea.63
Un alt merit al Hor tensiei Papadat -Bengescu constă în faptul că a ,,urbanizat ”
literatura română – scria Lovinescu -, romanul românesc se instalează în mediul citadin,
eroii scriitoarei trăiesc în orașe, se plimbă pe bulevarde sau cu tramvaiul, participă la
concerte sau sera te, orașul devenind cadrul existenței diurne. Personajele romanelor
scriitoarei Elena Drăgănescu, Coca Aimee, fiica ei, Ada Razu, prințul Maxențiu,
profesorul Rim, buna Lina, Lică Trubadurul, doctorul Walter, Nory feminista, Sia,
Anetta Pascu sunt oameni d e diferite origini, bogați și dorind să constituie o ,,elită” sau
provenind din lumea parveniților, criticul Mihai Ralea spunând despre acestea în
Perspective – sufletul acestor oameni e încă primitiv și grosier sub reflexe de aur și

63 Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, Editura pentru Literatură, București,
1967, p. 429 -430

36
purpur. Din civilizați e, ei n -au decât confortul. Sunt senzuali, brutali, fără reticențe,
fără pudoare și fără estetică . În romanele scriitoarei se remarcă prezența personajelor
feminine, aceasta fiind prin excelență romantică și subiectivă, aducând în romanele ei
ceva original , unind lirismul inerent sufletului feminin cu spiritul analitic, în care
autoobservația lucidă nu stinge, ci, dimpotrivă, amplifică viața emoțională a
personajelor sale64.
Pe lângă interesul acordat vieții citadine, realității orașului, romanele Hortensiei
Papadat -Bengescu sunt și romane de analiză psihologică, perspectiva naratorului fiind
cea omniscientă, care sondează și investighează reacțiile sufletești ale personajelor,
analizei psihologice adăugându -se și introspecția. Astfel, personajele își analize ază
propriile dedaluri sufletești, fără ca autoarea să intervină în text, subminând treptat
intervenția scriitorulului omniscient. Personajele devin reflectori ai întîmplărilor, care
sunt înregistrate și trăite din punctul de vedere al fiecărui personaj și suprapunându -se
doar parțial peste celelalte65.
Astfel, primele cărți ale Hortensiei Papadat -Bengescu ( Ape adânci , 1919,
Sfinxul , 1920, Femeia în fața oglinzii , 1921, Romanță provincială , 1925) sunt
introspecții ale sufletului feminin deschis cu o mare foa me senzorială către lume : Când
ai ajuns pe nisip lângă ultima transparență a apei, pui piciorul încet și îl tragi înapoi.
E rece! Și abia te -a dezmierdat. Mai încerci – și nu poți…tremuri toată. E în fiorul
acesta ceva voluptos. Și reîncepi, fiindcă e și d urere, și deliciu… (Ape adânci –
Marea); Am întins trupul să -l rup și am simțit că încordarea asta mă odihnește de
hainele mele ude, fierbințeala nisipului s -a prins ca un veșmânt de foc. Baie de soare!
(Ape adânci – O zi frumoasă); Am întins brațele să cu prind trunchiul, dar brațele nu
i-au putut face colan, am netezit cu mâna scoarța aspră și prin mână s -a strecurat

64 Idem, p. 429
65 Glodeanu, Gheorghe, Poetia romanului interbelic, O tipologie posibilă , Ediția a II -a revizuită, Editura Ideea
Europeană, 2007, p. 169

37
cântecul lemnului… Și am rămas așa, cu brațele întinse, sorbind glasul care ca un fior
picura din sufletul lemnului în sufletul meu…; Aș fi v oit să arunc de pe mine hainele
ca pe niște poveri, să nimicesc și carnea, și sângele, să mă nasc nouă, ca o întrupare
a pădurii (Ape adânci – Dorința)66.
În cartea Femeia în fața oglinzii , există un univers și mai particular feminin în
sensul modern, lume a personajelor, Alina și Manuela, e abordată exclusiv sub unghiul
feminității în așteptarea împlinirii erotice. Hortensia -Papadat Bengescu aduce o
mărturisire interesantă asupra feminității, scotând în evidență planurile existenței, unde
femeia trăiește în primul rând ca femeie și apoi ca ins social și moral67. Scopul acestor
scrierii este de a reda fluxul interior al ființei, de a realiza un amplu repertoriu de
senzații, scriitoarea considerând că sufletul feminin este mai bogat în trăiri decât cel
masculi n, surprins în momentele de criză sau la diferite vârste biologice68. Autoarea
afirma în Femei între ele că: Studiul femeii mi -a părut întotdeauna mai interesant decât
al bărbatului, fiindcă la bărbați faci înconjurul faptelor și faptele sunt rareori prea
interesante, pe când femeia are o rezervă bogată de material sufletesc, în căutarea
căruia poți pleca într -o aventuroasă cercetare plină de surprize69.
În Rădăcini, intuiția scriitoarei pornește de la adevăratul substrat al amorului, de
la rădăcina lui care este fiziologia, ca un determinant al psihologiei, plan în care se
exercită analiza minuțioasă a feminității răvășite de dezastre interioare. Astfel, Nora
este băi etana, fiica boierului moldovin, care se înțelege în primul rând pe ea, având o
inteligență vie, nemistificată, și care ne însoțește în toate subteranele pasiunii și
deviațiile erotice. Ea este propriul său critic și ne mărturisește fără echivoc ceea ce
simte și trăiește, dar la fel de tranșant și sincer ne prezintă și pe semenele ei, fiind

66 Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, Editura pentru Literatură, București,
1967, p. 431 -432
67 Idem, p. 433
68 Glodeanu, Gheorghe, Poetia romanului interbelic, O tipologie posibilă , Ediția a II -a revizuită, Editura Ideea Europeană,
2007, p. 159
69 Papadat -Bengescu, Hortensia, Femei între ele, Nuvele, Povestir i, Editura Minerva, București, 1980, p. 80

38
adevărate expertize psihologice, făcute pe viu și la fața locului. Astfel, Nora ne
destăinuie motivele de gelozie ale Madonei, soția doctorului Caro, ne mărturisește
tribulațiile erotice ale Diei, sora sa, deviațiile scrântelii erotice ale Anetei Pascu, ne
transmite disprețul pentru Cornelia, mama -sa, distrusă moral și psihic de moartea
Boierașului. Mai departe, fiind un abil detectiv cu darul intuiției psihologice, ne fa ce
fișa pasională a Elenei Drăgănescu, a Diei, crescută de Mado, care deși moartă este
prezentă prin minuțioasa ei investigație, ne reamintește de Mika -Le care continuă să
fie o degenerată, ne prezintă tabieturile amoroase ale lui Dinu, ale lui Lică Trubad urul,
ale lui Marcian, amantul Elenei. Nory își îndeplinește misiunea de abil detectiv, pe care
romanciera i -a dat-o, dovedește o magistrală putere de analiză și de sinteză, nefiind alta
decât reprezentanta autorizată a scriitoarei70.
În anul 1920, Hortensi a Papadat -Bengescu publică drama psihologico -socială
Bătrânul. Acestă dramă înfățișează problemele Ginei, soția lui Dinu Deleanu,
provocate de relațiile maritale. Membrii acestei familii sunt jalnici. Jean, Cleo sunt
descompuși moralicește, Dinu, un oportu nist care dorește să avanseze în politică.
Codea, un vlăstar degenerat, nu este decât ultimul reprezentant al acestei familii
decăzute. Tatăl acestuia, Luca Delescu, savant și inventator, își urăște copiii pe care i –
a avut în urma unei căsătorii nefericite , singura speranță fiind Gina, pe care o crește
conform principiilor lui morale, departe de copiii și soția sa pe care îi brutalizează și -i
ignoră. Redescoperindu -și soția, Dinu vrea să o cucerească și -i marturisește dragostea.
Gina îl respinge, găsind ins uportabilă această umilință, și fuge de acasa. Dinu renunță
la gândurile sale și acceptă acestă căsnicie în care conviețuiesc ca doi străini. Acestă
carte, în care este descrisă viața oamenilor uniți doar prin convenții, în care se dezbat
unele din problem ele întâlnite și în opera lui Ibsen, Nora , este una dintre primele lucrări
feministe. Autoarea înfățișează mizeria sufletescă a eroilor, minciuna degradantă la

70 Constantinescu, Pompiliu, Romanul Românesc Interbelic, Editura Minerva, București, 1977, p. 79 -81

39
care îi obligă zilnic la raporturi false din punctul de vedere al revendicărilor feminine
în cad rul relațiilor de familie burgheze 71.
Romanele autoarei sunt opere epice deschise, ele formează un ciclu, având ca
obiect principal universul Halipilor, al rudelor și amicilor lor. Fecioarele despletite
(1926), Concert din muzică de Bach (1927) și Drumul ascuns (1933) urmăresc destinul
familiei Halippa, aceste opere se compun dintr -o suită de analize, acțiunea reducându –
se la zero, literatura Hortensiei Papadat -Bengescu alunecând spre psihologism. Familia
Halippa e compusă din Doru, stăpânul Prundenilor, u n individ nehotărât care nu știe să
se conducă singur, fustangiu și fără inerție, căsătorit cu Lenora, o văduvă senzuală care
seamănă în jur numai dezastre. Căsătorită acum cu un moșier, încearcă să se adapteze
noului statut social, își înăbușă impulsuril e, dar, înamorată de un zidar italian,
zămișlește o fată, Mika -Le, care încă de mică avea tendințe perverse, drept pentru care
va fi îndepărtată de familie pentru a nu scandaliza societatea. Leonora încearcă să
ascundă acest păcat, dar spaima de a nu fi de scoperită o înnebunește ajungând la
sanatoriu. Doru se întoarce la o veche iubire, Eliza, vinde Prundenii și se stabilește la
oraș. Hortensia Papadat -Begescu surprinde psihologia personajelor, ambiguitatea
morală permanentă în care ele trăiesc, înrobiți de instincte și de convențiile sociale72.
Hortensia Papadat -Bengescu aduce o inovație în proza românească și anume
apariția personajului -narator, căruia i se cedează doar perspectiva narativă, nu și vocea.
Astfel, personajul -reflector are un rol strategic în acțiunea romanului, este martorul
evenimentelor, are abilitatea de a investiga ce se întâmplă, fiind cuprins de o anume
sensibilitate, sensibilitate pe care nu o găsim la alte personaje. Narațiunea este făcută
la persoana a III -a, naratorul este impersonal , evocările fiind făcute din perspectiva
personajului -reflector. Un astfel de personaj este Mini, prietena Linei Rim, dar și Nory,

71 Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, Editura pentru Literatură, Bucureș ti,
1967, p. 437 -439
72 Idem, p. 440

40
un exemplu de perspectivă narativă preluat de acestea este la înmormântarea Siei, când
observă printre persoanele venite la î nmormântare un domn dichisit pe care nu -l
recunosc în persoana lui Lică, portretul făcut acestui domn fiind construit de cele două
femei73.
De multe ori s -a scris că Hortensia Papadat -Bengescu a fost influențată de
literatura lui Proust. Definitorie pentru tehnica lui Proust este memoria involuntară,
care aduce în câmpul conștiinței „timpul pierdut” adică viața interioară a individului,
cu fluxul ei complet, cu tot ce asociația liberă de orice constrângere scoate la suprafață
din depozitul amintirii74. Scriit oarea se folosește însă de analiza simplă a stărilor de
conștiință, observă și descrie în spirit tradițional, făcând literatură psihologică
rămânând în social. În Fecioarele despletite , personajele au câte un secret care nu le
face cinste și pe care încear că să -l ascundă de urechile societății care i -ar fi condamnat.
Astfel, secretele „invaluabile” rod ca o cangrenă pe dinăuntru viața familiei Hallipa,
totul este atins de ipocrizie, problemele de conștiință ale personajelor depășesc puterea
lor de a le susț ine. Preocupate să păstreze aparențele, falsifică existențele, acestea
devenind aproape monstruoase, condamnând implicit ordinea socială care obligă
oamenii să trăiască astfel. În scrierile acestei autoare se constată înclinația spre studiul
patologiei: L eonora este bolnavă de nervi, apoi se îmbolnăvește de cancer, Dragănescu
este bolnav de inimă, prințul Maxențiu e tuberculos, gemenii Hallipa sunt un caz tipic
de arierare, Sia este înceată la minte. Acestă stare patologică are efect asupra stării
psiholog ice a personajelor, boala rămânând un mijloc de ascuțire a conflictelor
psihologice, de subliniere a semnificațiilor lor etico -sociale. În acest sens, boala lui
Drăgănescu îi creează Elenei răspunderi și remușcări care exercitează o puternică

73 Printre cărți, http://www.writerra.com/lumealiterara/2018/03/15/concert -din-muzica -de-bach -roman -al-profunzimii –
psihologice/ accesat în data de 23.04.2019
74 Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, Editura pentru Literatură, București,
1967, p. 444

41
presiune mora lă, prințul Maxențiu se complace în agonia bolii, maladia nevestei lui
Caro explică dezechilibrul din viața doctorului etc75.
În romanul, Concert din muzică de Bach , se consumă tragedia lui Maxențiu, grav
bolnav, cu o fire de debilă sensibilitate, peste car e se înalță legătura adulteră a soției,
Ada, cu Lică, pe de o parte, și, pe de altă parte, se destramă vălul de duplicitate din
familia Rim. Lina își are partea ei de eroic, sub stratul de bunătate și înduioșătorul
sacrificiu, Rim se dedă la acțiuni vulgar e, nețânând cont de morală și principii, cu
masca lui gravă și comică în același timp. Sia vulgară și naivă, cade în plasa lui Rim.
De asemenea, este prezentată și idila plină de muzică și vis dintre Marcian și Elena
Drăgănescu, idilă care este curmată în pragul realizărilor. Toate aceste acțiuni, prin
intermediul personajelor, se descompun și se unifică spre centrul de absorbție al unei
dispoziții simfonice, sunt analizate cu minuție și finețe, cu bogăție expresivă și
intelectualitate, culminând în hipnoza colectivă în care sunt toți prinși la
înmormântarea Siei; iradiere melodică ce fărămițează și recompune, văl ce înfășură,
dar nu topește conturul de bloc al personagiilor, concertul magic constituie metoda
revelatoare a romancierei; astfel, prin originali tatea instrumentului de creația, acest
prim roman autentic al doamnei Hortensia Papadat -Bengescu se diferențiază de tot ce
formează la noi topografia genului76.
În Concert din muzică de Bach se întâlnesc două calități și anume, analiza
luxuriantă și lirica tradițională și creația obiectivă, recent câștigată. Personajele au pe
lângă viața interioară plină de frământare și o stare civilă bine determinată, scriitoarea
Hortensia Papadat -Bengescu realizează o complexitate de disecție psihologică:
descrierea bolii lui Maxențiu sau evoluția dragostei dintre Elena Drăgănescu și

75 Idem, p. 445
76 Constantinescu, Pompiliu, Romanul Românesc Int erbelic, Editura Minerva, București, 1977, p. 70 -72

42
Marcian, se realizează printr -o fructuoasă descindere în interiorul sufletelor
personajelor, o vedem și în afară, prin scoaterea jocului acelui eu subteran77.
În Drumul ascuns , este prezentată situația Leonorei, bolnava somptuoasă din
Fecioare despletite . Ea se află acum internată într -un sanatoriu bucureștean condus de
doctorul Walter, unde bolnava trece în ultima fază de descompunere morală și fizică.
Ea devine soția doctorului Walter, este pe ntru el o necesitate subconștientă, fiind
continuarea unui simț morbid din relația lui cu Salema, soția senzuală și vulgară a
bancherului Efraim. Caracterizat ca fiind fire ambițioasă, inteligent și dominator, dar
sărac, Walter acceptă legături cu femei bă trâne pentru a -și depăși condiția. Mai întâi,
acceptă o legătură cu o bătrână slinoasă, fapt care i -a tocit simțul de curăție carnală și
i-a adormit scrupulele, apoi o acceptă pe Lenora, pe care nu putem spune că o iubește,
pentru că relația lor este rece, protocolară, dar acceptă acestă căsătorie din gustul pentru
bolnavi și din secreta înclinație pentru descreptitudinea fizică. Lenora, frumoasa în
declin, trece în camera de rezervă, ca o sofa stricată, uitată de locatari și readusă în
atenție de un cancer izbăvitor. Walter suferă, dar nu pentru că o iubește, ci pentru ca
este prea aproape de ea și poate din milă. De altfel, Walter este creionat de scriitoare
ca fiind o specie de cinism scuzată de un fel de armonie estetică a masculului
triumfător, respecta t cu superstiție de toți cei care îl cunosc, distins și disprețuitor, un
actor abil al propriilor deformații interioare. În această atmosferă vicioasă și morbidă,
vine să locuiască fiica Lenorei, Coca Aimee. Frumoasă, ambițioasă, vanitoasă, dornică
de domi nație, se folosește de influența tatălui vitreg și pătrunde în viața mondenă a
Bucureștiului. Cade pradă însă unui pierde -vară, Bubi Panu, nejustificată alegere
pentru ambiția ei adolescentină. Walter este atras de fiica vitregă, având același simț
pentru viciu, pentru impuritate, fata aceptând relația cu Walter pentru că simțea nevoia
de a fi ocrotită și pentru a -și păstra poziția socială. Hortensia Papadat -Bengescu

77 Idem, p. 72

43
suprinde cu subtilitate psihologică și drama casnică a Elenei Drăgănescu. Acesta din
urmă î și părăsește soțul și pleacă cu Marcian în Elveția. Îi este ușor să -l părăsească,
deoarece nu -l iubește, dar venit în Elveția să o roage să revină la el, bolnav de inimă,
ea îl îngrijește deși e hotărâtă să se despartă de le. Bolnav, Drăgănescu moare în
sanatoriul lui Walter, unde se refugiază toți bolnavii cu predestinație. Elena și Marcian,
cei doi îndrăgostiți sunt protejați de scriitoare, destinul lor fiind favorabil, lucid ca o
lege a naturii78.
Se poate observa că eroii Hortensiei Papadat -Bengescu nu acționează. Aceste
romane cuprind relatări, comentarii, descompuneri și explicații de gesturi, descrieri ale
unor fapte care vor sa fie transpuse în fapt, dar nu sunt. Acest mod de a scrie romane
reprezintă o formulă inerentă literaturii de analiză, câștigând o semnificație critico –
socială remarcabilă în operele acestei scriitoare. Astfel, romanele încearcă să explice
ceea ce s -a întâmplat deja, să găsescă mecanismul lor și motivația faptelor. Lumea
Hortensiei Papadat -Bengescu încearcă să se conserve, ea nu evoluează, personajele nu
încearcă să vadă în viitor, nu trăiesc prezentul, ci sunt robii trecutului care își pune
amprenta pe tot ce fac aceștia. Timpul acționează asupra lor, nu într -o evoluție, ci îi
absoarbe în trecut. Tot ce întreprind personajele se spulberă, proiectul Elenei și al lui
Ghighi, fiul lui Drăgănescu nu se realizează, din intenția de a deveni soție fidelă,
Leonora nu reușește acest lucru, visul Linei de a -și întemeia un cămin feri cit se
spulberă, proiectele profesorului Rim nu se realizează. Când totuși există victorii, ca în
cazul lui Walter, când devine un medic reputat, victoria îi este străina, pentru că se
teme de oameni. Pentru Coca -Aimee victoria vine într -un moment când ace asta nici nu
mai contează, când totul în ea s -a uscat. Așadar, fie că încearcă sau nu să iasă din spirala
decăderii, personajele Hortensiei -Papadat -Bengescu se îndreaptă spre naufragiul ființei
lor. Zbaterea lor este inutilă, scriitoarea îi conduce printr -un mecanism sigur în zonele

78 Idem, p. 78

44
neguroase ale ființei lor. Neavând nicio perspectivă, destrămarea destinelor
personajelor conferă romanelor acestei scriitoare un ton deprimant. Ele încearcă să
găsească puncte de reazim, așa cum sunt personajele Marcian și Elen a, care încearcă
să iasă din meschinăria vieții burgheze cu ajutorul muzicii, a artei. Sunt două personaje
la care scriitoarea ține mult, totuși Elenei îi reproșează răceala, iubindu -l mai mult pe
Marcian, socotindu -l un artist autentic, capabil să se mișt e într -o zonă de preocupări
diferită de acea a Halippilor. Iubind muzica, cultul lui Bach devine un corespondent
direct al spiritualizării, arta conferă omului singura noblețe adevărată. Alte personaje
atinse de spiritualizare sunt Dia, care are vagi preoc upări intelectuale, Mini face diverse
reflecții asupra sufletului și formelor de existență. Toate aceste forme de spiritualizare
ridică personajele din vulgaritate. De multe ori, scriitoarei i s -a atras atenția asupra
faptului că romanele ei surprind o viz iune pesimistă asupra vieții, iar ea a răspuns că
tocmai nenorocirea scoate la iveală fărâma de umanitate. Drăgănescu, deși la început
creionat aspru de scriitoare, mai târziu este tratat cu o înțelegere dusă până la simpatie
pe măsură ce i se apropie sfâr șitul79. Multe alte personaje precum Leonora, Anetta
Pascu, care sfârșesc tragic inspiră milă, iar nu repulsie. Toate aceste aspecte fac din
romanele Hortensiei Papadat -Bengescu o operă de umanizare, examinarea dramei
lăuntrice trăite chiar de exemplarele u mane detestabile dă analizei o obiectivitate și
comunică romanelor o răsturnare subtilă a perspectivei, întărind sentimentul vieții
adevărate. Nicăieri portretele nu se prăbușesc în caricatură. Totul e desenat fin, cu o
respectare exemplară a adevărului80.
Literatura scriitoarei Hortensia Papadat -Bengescu considerată de criticii literari
literatura de tranziție, se găsește la interfața a două poetici, la linia de demarcație dintre
cele două vârste ale romanului. Influențată de romanele lui Balzac, pornește î n creația
sa de la coordonatele omniscienței de tip balzacian, dar, trepatat, descoperă voluptatea

79 Idem, p. 446 -449
80 Idem, p. 450

45
investigației psihologice, ceea ce se observă în opera sa. Deși opera sa este comparată
cu cea a lui Proust, scriitoarea mărturisește că opera autorului În căutarea timpului
pierdut este descoperită întâmplător și că nu îi place în mod deosebit. De aceea,
„proustianismul” Hortensiei Papadat -Bengescu se bazează pe satisfacția analizei
psihologice, dar fără a apela la metodele de investigației ale scriitorului f rancez. Astfel,
romanele din „ciclul Halippa” păstrează coordonatele romanului tradițional, dar aduce
și note esențiale, autentice literaturii noastre81.
Deși la antipozi prin esența sufletească, prin creație și definitiva replică adusă
ispitei sămănătorist e, acestă lucidă scriitoare fără umbră de sentimentalitate și cu un
stil de o vigoare virilă, pășește, împreună cu Liviu Rebreanu, în fruntea romanului
contemporan82.

81 Glodeanu, Gheorghe, Poetia romanului interbelic, O tipologie posibilă , Ediția a II -a revizuită, Editura Ideea
Europeană, 2007, p. 170
82 Constantinescu, Pompiliu, Romanul Românesc Interbelic, Editura Minerva, București, 1977, p. 72

46
CAPITOLUL VI
PARTICULARITĂȚILE ROMANULUI PSIHOLOGIC LA
CAMIL PETRESCU

Ovidiu S. Crohmălniceanu îl consideră pe Camil Petrescu un precursor al
,,noului roman ” în literatura română, prin teoretizarea conceptului de autenticitate.
Principala noutate adusă de romancier constă în a schimba direcția literaturii de la a
delecta, la a înțelege realitatea și a o surprinde și a o reda cât mai autentic. De altfel,
suprinde mai departe criticul literar, chiar și psihologia cititorului interbelic se schimbă.
El nu mai vrea să citească ficțiune, ci vrea să se identifice cu personajele ci tite, dorind
ca literatura să se transforme într -o oglindă a vieții trăite83.
Camil Petrescu scria: Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu…Aceasta -i singura realitate pe care
o pot povesti… Dar aceasta -i realitatea conștiinței mele, conținutul meu
psihologic…Din mine însumi, eu nu pot ieși…Orice aș face eu nu pot descrie decât
propriile mele senzații, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana
întâi84. Pentru el, actul creați ei este un act de cunoaștere, de introspecție, nu de invenție.
Ca model al autenticității în literatură, Camil Petrescu ia ca model operele lui
Marcel Proust, fiind convins că scriitorul francez are un ,,datum” al creației totale, al
artei de a descrie re alitatea și experiențele cele mai intime. Marcel Proust folosește o
tehnică cu totul nouă, și anume, descrierea prezentului prin intermediul fluxului
conștiinței, în contradicție cu ubicuitatea și atotprezența scriitorului din romanul
tradițional, care mar chează lipsa de autenticitate85.

83 Crohmălniceanu, Ov. S., Naratologie cu Emil Petrescu, în vol. Cinci prozatori în cinci feluri de lectură , Editura
Cartea Românească, 1984, p. 165 -221
84 Petrescu, Camil, Noua structură și opera lui Marcel Proust , în Teze și antiteze. Eseuri alese . Ediție îngrijită, prefață
și tabel cronologic de Aurel Petrescu, Editura Minerva, col. Biblioteca pentru toți, 1971, p. 3
85 Noua structură și opera lui Marcel Pr oust http://www.scrierile.com/referate/Camil -Petrescu/Noua -structura –si-opera –
lui-Marcel -Proust -Camil -Petrescu -re-rom.php , accesat 27.04.2019

47
Marcel Proust este cel care a mutat punctele de sprijin din sfera rigidă a rațiunii
în cea a conștiinței, a încărcăturii sentimentale în romanele sale, deschizând o nouă
perspectivă evoluției romanului și modelul lui este acceptat și înțeles de Camil Petre scu
care mărturisea că numai privind în noi înșine, privind asupra propriului nostru conținut
sufletesc, putem cunoaște și înțelege din realitatea care ne înconjoară. Opera lui Marcel
Proust se intersectează cu metafizica lui Bergson, așezarea eului în cen trul existenței,
întoarcerea înăuntru, și convingerea că nu putem cunoaște decât propriul nostru ,,eu”.
Camil Petrescu arată că scriitorul nu mai este un demiurg, el nu cunoaște ce se întâmplă
în interiorul personajelor, ci el relatează doar propria sa viz iune despre univers. De
asemenea, Camil Petrescu folosește în roman o altă coordonată a romanului modern,
și anume, funcțiunea timpului. Noutatea este tot a lui Proust, acesta incluzând în fluxul
conștiinței sale amintirile. El spune: amintirile nu sunt ce va impersonal, sunt propriile
mele amintiri, fac parte din psihicul meu, în clipa în care, adică în clipa prezentă. Dacă
m-aș lăsa în voia amintirii, acum când vorbesc, orice mi -ar apărea în minte ar fi
autentic, ar fi durata pură86. Proust se referă, nu la amintirile voluntare, ci la cele
involuntare, romanul cunoscând o puternică metamorfoză. Camil Petrescu
concluziona: Prin urmare revoluția proustiană nu aducea instaurarea concretului,
însemna o adevărată abolire a ,,compoziției,, clasice, spre derutarea, spre uluirea
criticilor împotmoliți în formele trecutului.87
În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930), Camil Petrescu
surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire,
dominat de incertitudini, care se salvează prin conștientizarea unei drame mai
puternice, aceea a omenirii ce trăiește tragismul unui război absurd, văzut ca iminență

86 Glodeanu, Gheorghe, Poetia romanului interbelic, O tipologie posibilă , Ediția a II -a revizuită, Editura Ideea
Europeană, 2007, p. 180 -182
87 Petrescu, Camil, Noua structură și opera lui Marcel Proust , în Teze și antiteze. Eseuri alese . Ediție îngrijită, prefață
și tabel cronologic de Aurel Petrescu, Editura Minerva, col. Biblioteca pentru toți, 1971, p. 36

48
a morții. Autointrospecția conștiinței și a sufletului scot in evidență, prin monolog
interior, zbuciumul interior al pers onajului, cauzat de aspirația spre absolut88.
Apariția romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a uimit
criticii familiarizați cu romanul obiectivat. Structura cărții i -a determinat pe unii critici
să considere că este vorba de două roma ne distincte, pentru că marchează două
experiențe existențiale fundamentale ( Ultima noapte de dragoste – analiza unei
pasiuni -gelozia și Întâia noapte de război – contactul cu moartea, pe front) prin care
trece personajul principal al cărții Ștefan Gheor ghidiu. Ceea ce leagă cele două părți
ale cărții este prezența aceleași conștiințe care se confesează cu maximă luciditate,
experiența iubirii coexistând cu cea a războiului. Ca și la Marcel Proust, Camil
folosește mecanismul memoriei involuntare, mecanism care declanșează romanul de
dragoste în interiorul romanului de război. Astfel, este suficient ă o singură aluzie la
viața de familie, pentru ca trecutul să fie reactualizat cu maximă intensitate pentru
personajul Ștefan Gheorghidiu: De multe ori seara, la popotă, era destul un singur
cuvânt ca să trezească răscoliri și să întărâte dureri amorțite. E îngrozitoare uneori
această putere a unei convorbiri normale, ca să pornescă dintr -o dată măcinarea
sufletească, așa cum zecile de combinații cu șapte litere a le unui lacăt secret, una
singură deschide spre interior . Dezbaterea despre dragoste este, de fapt, înfățișarea
propriei metafizicii a iubirii scriitorului. Ștefan Gheorghidiu este adeptul unei iubiri
absolute, care anulează celelalte perspective, pentru c ă, în cazul unei iubiri totale, nu
se mai pune problema despărțirii sau cea a trădării. Camil Petrescu refuză epicul,
mutând conflictul în sfera conștiinței. Perspectiva folosită de scriitor este cea
subiectivă, iar introspecția, realizată cu o luciditate necruțătoare, se transformă într -un
proces de autocunoaștere. Relatarea se face la persoana I, deaorece autorul consideră
că este imposibil să relatezi la persoana a treia atunci când este vorba de prezentarea

88 Badea, Mariana, Dicționar de personaje literare, Editura Badea&Profesional Consulting, București, p. 392

49
sentimentelor: Evident, mă întreb uneori dacă eu nu -mi fac singur acestă suferință,
dacă nu cumva, prin excepție, oricine vorbește despre dragoste n -ar trebui să se
îndoiască și să evite să vorbească în numele celorlalți – ba cred că niciodată n -ar
trebui să folosescă, vorbind, persoana a treia – pentru că sentimentele pe care le
încearcă sunt etichetate, nu corespund aceluiași conținut și, chiar dacă este vorba de
același conținut, intensitatea și durata sentimentului pot fi nesfârșite și felurite, căci
unul poate suferi atroce că nevasta prinde pe s ub masă mâna vecinului, pe când altul
ia asta drept o nuanță fără importanță, încât oricine iubește e ca un călător, singur în
speța lui pe lume, și nu are drept decât doar să bănuiască aceleași sentimente și la
alții, câtă vreme nu corespunde cu ei decât prin mijloace atât de imperfecte de
comunicare, cum e cuvântul . În continuare, personajul -narator susține că, de cele mai
multe ori, cuvântul nu poate reda cu autenticitate zbuciumul interior provocat de iubire.
Cuvântul e oricând un mijloc imperfect de co municare. Tot ce este sens, tot ce este
adevăr, tot ce este conținut real scapă, printre silabe și propozițiuni, ca aburul prin
tevile plesnite89. Drama din acest roman este potențată de absența perpectivei
omnisciente. Gheorghidiu nu cunoaște cu exactitate decât ceea ce se petrece în sufletul
său, iar lipsa de perspectivă declanșează resorturile imaginarului, amplificând starea de
incertitudine în care trăiește. Personajul -narator consideră că, dacă ar avea certitudini
în legătură cu faptele soției, s -ar sfârși și zbuciumul lui interior, drama lui interioară.
Camil Petrescu se destăinuie în legătură cu limitele romanului subiectivizat: Mi-e cu
neputință să notez toate încercările prin care am trecut, haosul de gânduri pe care le –
am confruntat, întreagă acest ă noapte cumplită, cum nu mai întâlnisem până atunci,
și poate nici n -am întâlnit de atunci încoace90.

89Glodeanu, Gheorghe, Poetia romanului interbelic, O tipologie posibilă , Ediția a II -a revizuită, Editura Ideea
Europeană, 2007, p. 186 -189
90 Idem, p. 188

50
Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război prezintă condiția
vieții intelectuale în lumea burgheză privind din ipoteza relativei independe nțe
materiale. Ștefan Gheorghidiu scapă prin împrejurări favorabile de problema banilor,
prin moștenirea de care beneficiază la un moment dat. Sperând că și -a câștigat
independența spirituală prin această moștenire, Gheorghidiu e nevoit să frecventeze
cercurile mondene, pe care le urăște, dar care umpleau existența soției. Între cei doi nu
exista o comunicare sufletească autentică, deși Gheorghidiu are o pasiune pentru
femeia iubită, o ființă frumoasă, sensibilă, dar cicălitoare, alintată și insistentă, car e
ascundea egoism și suficință. Dragostea ia un aspect acaparator, devorant, anihilând
personalitatea partenerului. În urma vieții burgheze pe care trebuie să o adopte de
dragul soției, Gheorghidiu devine obsedat de gelos, sclavul unor preocupări jalnice. În
loc să se preocupe de lumea ideilor pure, obiectul studiilor sale, el este preocupat de
amănunte sentimentale chinuitoare : cum aranjează soția lucrurile, cu cine stă alături la
masă, de ce se tot uită în spate, lângă cine stă în mașină, care este motiv ul iritării sale
sau al veseliei. Tot acest zbucium îl contrariază, deoarece eroul se dorește lucid, dar
se pierde în propria lui imaginație și în propriile lui suspectări91. Gheorghidiu suferă nu
numai din orgoliul rănit, ci mai ales pentru faptul că se p reface, afișând o indiferență
cu totul falsă, ascunzându -și frământările și autocacterizându -se: Mă chinuiam lăuntric
ca să par vesel și eu mă simțeam imbecil și ridicol și naiv. Analizându -și stările cu
luciditatea caracteristică intelectualului Gheorghid iu, disecând fiecare reacție pe care
o are, respinge ideea geloziei : Nu, n -am fost niciodată gelos, deși am suferit atâta din
cauza iubirii92.
Gheorghidiu, deși crede că s -a izolat de lume, nu se implică în viața politică, nu
se amestecă și nu vrea să fie implicat, luând o atitudine de neutralitate, este fără voia

91 Crohmălniceanu, Ov. S., Naratologie cu Emil Petrescu, în vol. Cinci prozatori în cinci feluri de lectură , Editura
Cartea Românească, 1984, p. 491 -494
92 Badea, Mariana, Dicționar de personaje literare, Editura Badea&Profesional Consulting, București, p. 395

51
lui participant al unui contract viclean. Dând pe mâna unchiului său, Nae Gheorghid iu,
banii moșteniți, acesta îi investește în afacerile sale, Gheorghidiu încasând o parte din
beneficiile obținute prin această afacere. Din arama pe care Nae Gheorghidiu o
comercializează nemților, aceștia produc obuze care sunt folosite împotriva armatei
române pe front. Fără voia lui, Ștefan Gheorghidiu se face părtaș unei crime.
Participant în linia întâi la războiul împotriva nemților, personajul trebuie să -și riște
viața și să trăiască experiența înrolării într -o armată care nu era deloc echipată și
instruită, împinsă la moarte de comandanți incapabili, de corupția regimului care îl
lăsase indiferent și pe care o va resimți direct pe front93.
Camil Petrescu descrie războiul ca o experiență directă. Jurnalul de răzoi al lui
Gheorghidiu este de fapt, cel al autorului. Ștefan Gheorghidiu este un intelectual lucid
care este nevoit să -și urmărească dezintegrarea personalității, el trăind în două rea lități
temporale, cea a timpului cronologic (obiectiv), în care povestește întâmplările de pe
front și una a timpului psihologic (subiectiv) în care analizează drama iubirii. Arta
romanului de război se sprijină pe observație, materialul pe simțuri, psihol ogia pe
sinceritate directă. Acest roman nu înalță imnuri eroismului și nu combină situații
sublime. Camil Petescu face analiza personajului său și aici. El nu este un erou, ci un
om care tremură pentru viața sa în tranșee reci și umede, e un om hărțuit de frig, de
foame, de obuze, degradat de superstiție și pândit de demență. Drama lui constă în
faptul că nu -și poate abrutiza sufletul pentru a nu mai simți nefericirea care îl cuprinde.
Războiul nu poartă nimic uman în el, nimic eroic, fiind redus la clipa prezentă.
Gheorghidiu își surprinde și analizează fără ipocrizie frica, superstiția,
insensibilitatea la durere, lașitatea și panica, după cum își dezvăluie firesc spiritul de
camaraderie și curajul izvorât din structurile unei instinctive conservări indiv iduale,
și nu din conceptele abstracte ale structurii lui de intectual. Superioritatea omului cult

93 Crohmălniceanu, Ov. S., Naratologie cu Emil Petrescu, în vol. Cinci prozatori în cinci feluri de lectură , Editura
Cartea Românească, 1984, p. 491 -494

52
în război constă numai în facultatea de autoanaliză, în putința de a se dedubla,
privindu -se ca obiect și subiect totodată. Există o psihologie profesională a
războinicului, pe care Camil Petrescu o descifrează cu stăpânire de sine, cu
obiectivitate rece, în scene caracteristice, în întâmplări trăite, cu febrilitate și
dramatism94.
Eroii lui Camil Petrescu sunt intelectuali, oameni care vor să știe ce se petrec e
cu ei, vor să trăiască conștient tot ce li se întâmplă, făcând din problema lămuririi
rațiunii lor un scop fără de care nu pot trăi – câtă luciditate, atâta dramă – spunea
scriitorul. Astfel, analiza stărilor de conștiință, a vieții interioare a eroilor lui Camil
Petrescu are un caracter necesar.
,,Patul lui Procust” e, într -un anume sens, și mai fidel (ca fapte) întâmplărilor
cunoscute mie. Dar aceste fapte sunt atribuite diverselor personagii după criterii pe
care le cred subordonate ideii de artă… De a ltfel, nu faptele au importanță, ci
semnificația lor, altfel rămân cea mai odioasă formă literară – realismul naturalist.
Tot prin analiza semnificațiilor cred că trebuie să se deosebească substanțialismul de
altă formă vulgară psihologismul (gen Bourget). În sensul în care vorbim, analiza este
neapărat creatoare. Pentru că actul de cunoaștere e un act de creație prin însuși modul
în care se pun datele inițiale95.
În cadrul romanului modern nu există explicații ultime și de aici apare fascinația
care se creează pentru că tot spațiul vieții afective rămâne obscur. Întregul roman
recurge la procedee narative ale confesiunii (jurnale și scrisori) fiind orientat către
analiza vieții interioare prezentate din perspectiva conștiinței subiective a naratorului

94 Constantinescu, Pompiliu, Romanul Românesc Interbelic, Editura Minerva, București, 1977, p. 99 -103
95 Cf. Romanul românesc în interviuri, vol. II, partea II, ed. cit. Pp 784 -785

53
person aj. De aceea, putem afirma că pe lângă faptul că „Patul lui Procust” este un
roman de tip modern, este și un extraordinar roman psihologic96
Patul lui Procust e alcătuit din mai multe planuri cu o anumită simetrie în care
sunt prezentate faptele interioare și psihologia eroilor. Dacă în Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război Camil Petrescu disecă gelozia lui Ștefan
Gheorghidiu, în Patul lui Procust aceeași pătrundere de psiholog aduce scriitorul și în
anatomia sentimentului de dragoste nefericită a doamnei T. față de aviatorul Fred
Vasilescu, paralel cu aceasta se revarsă și tragedia poetului Ladima, determinată de
iubirea acestuia față de o femeie v ulgară, Emilia Răchitaru. Tragedia lui Ladima este
prezentată sub forma unei scrisori exaltate trimise de acesta Emiliei, și descoperite de
Fred Vasilescu în mod întâmplător în casa acesteia. Doamna T. aspiră la dragostea lui
Fred Vasilescu, un cuceritor d e femei, care însă îi refuză dragostea deși este obsedat de
ea, lăsând nedezlegat misterul acestei atitudini. Să -i fi fost teamă de o legătură perpetuă
care să -i fi anulat prestigiul de cuceritor sau o tara organică l -ar fi împiedicat să -și
exercite iubire a deplin? Fred retrăiește prin memorie afectivă și recompune retrospectiv
viața Emiliei, a lui Ladima, a doamnei T. Fred este eul literar a lui Camil Petrescu, a
concepției sale de roman. Două planuri din roman finalizează cele două drame, Ladima
s-a sinuc is, lăsând în urmă o scrisoare adresată doameni T în care își mărturisește
dragostea tăinuită pentru aceasta, acestă scrisoare nefiind altceva decât doar un motiv
de a-și ascunde dragostea rușinoasă pentru femeia vulgara, Emilia. Cel de -al doilea
plan o pr ezintă pe doaman T. care își duce viața într -un cult mistic, pentru amintirea
lui Fred Vasilescu, mort într -un accident de aviație97.
În ,,Patul lui Procust” Camil Petrescu manifestă o viziune atât de puternică a
feminității, în personagiul Emiliei și al do amnei T, încât, fără nicio amabilitate,

96 Roman psihologic, Particularitățile unui roman psihologic
https://www.scribd.com/document/33623538/ROMAN -PSIHOLOGIC -Particularit%C4%83%C5%A3 ile-
unui-roman -psihologic -Camil -Petrescu -Patul -lui-Procust , accesat 29.04. 2019
97 Constantinescu, Pompiliu, Romanul Românesc Interbelic, Editura Minerva, București, 1977, p. 106 -110

54
afirmăm că aceste figuri vor rămâne ca două creații de primă importanță ale epicei
contemporane. Senzualismul și frumusețea litografică a Emiliei, vulgaritatea ei de
sensibilitate, prostia ei liniștită și snobismul d e cocotă cultivatoare a ,,lumii bune”, ca
și poezia enigmatică a doamnei T., distincția ei și parfumul de subtil senzualism, ratate
într-o dragoste nefericită, sunt o amploare, de o febricitate dominată de analism lucid,
care definitivează pe Camil Petresc u ca pe un romancier cu mijloace profund
originale98.
Ladima se îndrăgostește de o femeie ordinară, pe care o crede un model de
puritate și bunătate, pe fondul condiției sale jalnice sociale și materiale. Eroul trăiește
spiritul în altă lume, refuzând să va dă cu luciditate mizeria care îl înconjoară, chiar se
agață de acestă lume pe care o detestă, păstrează autoilizionarea, crede în miraje, are
nevoie să se automistifice, să -și construiască un univers imaginar de afecțiune, de calm
și curățenie morală, pent ru că altfel nu ar putea trăi.
Pe de altă parte, este prezentată legătura lui Fred Vasilescu cu doamna T. O
iubește cu adevărat, o socotește o femeie superioară lui, de aici și reținerea lui. El își
ascunde personalitatea de om serios și sensibil, cultivat , pentru a nu diferi de mediul
înconjurător, al cărui stil de viață l -a adoptat. Intâlnind -o pe doaman T. își dă seama că
este o ființă excepțională, dar o evită în mod inexplicabil și piere în cele din urmă într –
un stupid accident de avion.
Titlul romanul ui Patul lui Procust face referire la două iubiri necorespunzătoare.
Iubirea lui Ladima, care trebuie să -și amputeze spiritul pentru a se adapta acestui amor
imoral și cea a lui Fred, căruia i se pare că este nedemn de iubirea unei femei deosebit
de culte și sensibile. Aceste iubiri par a mutila pe cei doi afectați în disperarea lor de a
se încadra în patul fatal a lui Procust.

98 Idem, p. 110 -111

55
Camil Petrescu s -a folosit de tehnica introspecției, întoarcerea înăuntru, având
convingerea că nu cunoaștem decât propriul eu, c ă trebuie să ne bazăm pe intuiție în
defavoarea rațiunii, așezarea eului în centrul existenței, având convingerea că el ne
arată singura realitate, acel video analog lui cogito. Astfel, Fred corectează din
memorie și prin reflecții ideea pe care tinde să o dea Emilia despre Ladima. Doaman
T. ezită să încredințeze hârtiei amintirile ei despre Fred. Autorul o convinge spunându –
i că un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simțit,
ceea ce a gândit, ceea ce i s -a întâmplat î n viața lui și celor pe care i -a cunoscut, fără
compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie.
Și pe Fred Vasilescu îl sfătuiește astfel Îmi vei fi de folos numai daca îmi dai
material, cât mai mult, chiar când ți -ar părea încurcat și de prisos, fii proli x, cât mai
prolix. Folosește, când vrei să explici comparația. Încolo nimic…99
Pentru Camil Petrescu arta este un mod de cunoaștere a sufletelor omenești acolo
unde știința nu poate ajunge. Nu cu abilități de forme sau culori, ci cu o istovitoare
forță de a surprinde viața noastră sufletească. Pentru Camil Petrescu autentică este
numai realitatea prezentă în planul conștiinței, sporit prin experiență anterioară și intrat
într-o structură sufletească.
Romancierul a dorit să facă din arta scrisului o experienț ă spirituală, o formă de
confesiune dramatică și de autorelevare interioară100.

99 Crohmălniceanu, Ov. S., Naratologie cu Emil Petrescu, în vol. Cinci prozatori în cinci feluri de lectură , Editura
Cartea Românească, 1984, p. 500 -509
100 Idem, 511 -512

56
CAPITOLUL VII
CONCLUZII

În această lucrare am încercat să readuc în atenție rolul major al literaturii
române interbelice, și, în special, romanul de analiză psihologică care a marcat, în acea
perioadă de mari trasformări în societatea și viața oamenilor, apariția romanului
românesc modern.
Deși acestă lucrare s -a limitat doar la prezentarea celor mai reprezentativi
scriitori ai romanului psihologic, și anume Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat –
Bengescu, Camil Petrescu, nu trebuie să uităm și de ceilalți scriitori care, prin operele
lor, au trasat și influențat evoluția romanului românesc.
Am structurat lucrarea astfel încât să evidențiez cât mai mult romanul de factură
psihologică și rolul lui în literatura română, pornind la prezentarea acestuia în contextul
literaturii interbelice, urmând ca în următoarele capitole să vorbesc despre conceptul
de roman psihologic și despre locul acestui tip de roman care a influ ențat major direcția
spre care se îndrepta literatura.
Pentru exemplificare m -am oprit asupra evoluției psihologice în romanele lui
Rebreanu, considerat primul scriitor care a abordat romanul din perspectivă
psihologică, apoi m -am referit la romanele Horte nsiei Papadat -Bengescu care deschid
drumul literaturii de analiză, romanele ei excelând în sondajul psihologic adânc,
scriitoarea fiind cunoscută pentru faptul că a urbanizat literatura română. Nu în ultimul
rând, am vorbit despre Camil Petrescu, cel care s-a întrebat de ce nu avem roman și
care a devenit un precursor al noului roman în literatura română, prin teoretizarea
conceptului de autenticitate a experienței.

57
Structurată astfel, în acestă lucrare am căutat să aduc încă o dată la cunoștință,
cu ajutor ul marilor critici ai vremii trecute și actuale, un fragment din evoluția
romanului românesc, să accentuez rolul major pe care îl are literatura asupra formării
caracterelor umane și în păstrarea autenticității și valorilor care trebuie să ne guverneze
viața.

58
BIBLIOGRAFIE

ALBERES, R.M., Istoria romanului modern , Editura pentru Literatură Universală,
1968
ALDOUS, Huxley, Eyeless in Gaza, 1936
BADEA, Mariana, Dicționar de personaje literare, Editura Badea&Profesional
Consulting, București,
BOGZA, Geo, După moartea lui Blecher, Azi, An VII, nr. 31/1938
CIOCULESCU, Șerban, Romanul românesc , 1933 , în Aspecte literare contemporane
(1932 -1947), Editura Minerva, București, 1972
CONSTANTINESCU, Pompiliu , Problema romanului r omânesc interbelic , Editura
Minerva, București, 1977,
COSMA, Anton. Romanul romanesc si problematica omului contemporan . Bucuresti.
Editura Dacia. 1977
CROHMĂLNICEANU, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale ,
București, Editura pentru l iteratura, 1967
CROHMĂLNICEANU, Ov. S. , Naratologie cu Emil Petrescu, în vol. Cinci prozatori
în cinci feluri de lectură , Editura Cartea Românească, 1984
DUILIU, Zamfirescu, În fața vieții , București, Editura….,1884
GLODEANU, Gheorghe, Poetica romanului interbelic , Editura Ideea Europeană,
București, 2007
București, 1972, p. 266
IACOB, Livia, Romancieri interbelici, Editura Institutul European, Iași, 2006
IBRĂILEANU , Garabet, Creație și analiză. Note pe marginea unei cărți, în Opere, vol.
3, ediție critic ă de Rodica Rotaru și Al. Piru, Editura Minerva, București, 1976

59
ILIN, Stancu, Liviu Rebreanu în atelierul de creație, Editura Minerva, București,
1985
MANOLESCU, Ion, Arca lui Noe , Editura 1001 Gramar, București, 1998
MUȘAT, Carmen, Romanul românesc inter belic , București, Editura Humanitas
Internațional, 2004
ORNEA, Zigu, Tradiționalism și modernitate în deceniul al III -lea, Editura Eminescu,
București, 1980
PAPADAT -BENGESCU, Hortensia, Femei între ele, Nuvele, Povestiri , Editura
Minerva, București, 1980
PERPESSICIUS, Înflorirea romanului , în Opere , vol. 2, Mentiuni critice , Ed. Minerva,
București, 1967
REBREANU, Liviu, Mărturisiri, în Jurnal , vol. I, Editura Minerva, București, 1984
SEBASTIAN, Mihail, Între experiență și temperament (I) , în vol . Eseuri, cronici,
memorii , ediție îngrijită și postfață de Cornelia Ștefănescu, Editura Minerva, București,
1972
STREINU, Vladimir, Romanul Roman , în Pagini de critică literară . Marginalia,
eseuri , vol. I, Editura pentru literatură, București, 1968
PETRESCU, Camil, De ce nu avem roman , în Teze și antiteze , Editura Minerva, 1971
PETRESCU , Camil, Noua structură și opera lui Marcel Proust , în Teze și antiteze.
Eseuri alese . Ediție îngrijită, prefață și tabel cronologic de Aurel Petrescu, Editura
Minerva , col. Biblioteca pentru toți, 1971
ZAMFIRESCU, Duiliu, În fața vieții , București, Editura Tipo -Litografia Ștefan
Mihăilescu,1884

60
Articole
https://www.cartepedia.ro/carte/fictiune -literatura/literatura –
contemporana/constantin -fantaneru/interior -7681.html
https://www.autorii.com/scriitori/ioan -slavici/popa -tanda -text.php
Printre cărți, http://www.writerra.com/lumealiterara/2018/03/15/concert -din-muzica –
de-bach -roman -al-profunzimii -psihologice/ accesat în data de 23.04.2019
Noua structură și opera lui Marcel Proust http://www.scrierile.com/referate/Camil –
Petrescu/Noua -structura –si-opera -lui-Marcel -Proust -Camil -Petrescu -re-rom.php ,
accesat î n data de 26.04.2019