Deosebirile Dintre Plată și Cesiune de Creanță

=== bebe5ba1cac2a15e9ab50b2735786de8c234029c_243788_1 ===

Deosebirile dintre plată și cesiune de creanță

Preluarea de datorie, ca instrument juridic inovator de transmisiune a obligațiilor a fost creat cu intenția declarată de a înlocui novația  prin schimbare de debitor cu o instituție adaptată schimburilor economice rapide dintre agenții economici, în scopul reglării raporturile obligaționale multiple și a optimizării șanselor creditorului de a-și realiza  creanța.

Codul civil definește în art. 1599 preluarea de datorie ca fiind transmiterea de către debitor a obligației de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestație către o altă persoană și enumeră două forme alternative de realizare a  operațiunii:

(a) fie printr-un contract încheiat între debitorul inițial și noul debitor,

(b) fie printr-un contract încheiat între creditor și noul debitor, prin care acesta din urmă își asumă obligația debitorului inițial. Dacă preluarea de datorie în primul caz se realizează prin transmiterea obligației de la debitorul inițial către noul debitor, contractul dintre creditor și noul debitor are ca obiect asumarea față de creditor a datoriei de către un nou debitor.

Observăm că primul contract corespunde definiției preluării de datorie văzută ca transmisiune (cesiune) a datoriei de la debitor către o altă persoană, cu diferența notabilă față de o veritabilă cesiune, a necesității obținerii consimțământului creditorului pentru producerea efectelor juridice specifice. Cesiunea de datorie, ca instituție în oglindă a cesiunii de creanță, se putea realiza și sub imperiul Codului civil din 1866 prin intermediul delegației perfecte sau novației prin schimbare de debitor, efectele acestora fiind, însă, stingerea vechii obligații și înlocuirea acesteia cu una nouă, dezavantajul evident pentru creditor fiind pierderea garanțiilor adiacente vechii datorii.

A doua formă sub care se poate realiza preluarea datoriei schimbă radical vectorul de direcție al operațiunii, preluarea nemaifiind o transmitere a datoriei de la persoana în patrimoniul căreia aceasta se află (debitorul inițial) către un terț, ci o asumare a datoriei  de b#%l!^+a?către terț, prin raport juridic încheiat direct cu creditorul obligației.

Contractul între debitorul inițial și noul debitor se bucură de o reglementare distinctă  în cadrul Capitolului III rezervat preluării de datorie (din Titlul VI – Transmisiunea și Transformarea obligațiilor) și poate fi privit ca o operațiune în care se regăsesc trăsăturile cesiunii de creanță și ale delegației – perfectă sau imperfectă după cum preluarea are ca efect liberarea sau nu a debitorului inițial. Spre deosebire însă de cesiunea de creanță, unde rolul debitorului cedat este unul pasiv, cesiunea de datorie își produce efectele doar cu consimțământului creditorului “cedat”, soluția fiind chemată să acomodeze necesitatea dinamizării raporturilor obligaționale cu cerințele de solvabilitate necesare pentru siguranța creditorului.

Preluarea de datorie sub forma contractului dintre debitorul inițial și terț poate fi realizată prin chiar raportul obligațional dintre creditor și debitorul inițial, o astfel de operațiune având un cert avantaj de timp, dat fiind că, din start, se obține consimțământul creditorului. Acest contract, deși unic, va îndeplini două funcții – de izvor al obligației propriu-zise și de transmitere a acesteia către un nou debitor. Cele două raporturi obligaționale nu se vor confunda, noul debitor nefiind în măsură să opună creditorului apărări întemeiate pe angajamentul de preluare a datoriei, chiar dacă acest raport obligațional dintre noul debitorul și debitorul inițial a fost motivul determinant al preluării. In același timp, părțile, pentru a beneficia de avantajele preluării de datorie – transmisiunea în totalitate a garanțiilor creanței -, b#%l!^+a?trebuie să definească foarte clar termenii contractului, nefiind de neglijat riscul confuziei dintre noul debitor și fideiusor ori de calificare a contractului drept o novație prin schimbare de debitor sau o delegație.

În cazul unui acord separat de preluare a datoriei, încheiat de debitorul inițial cu noul debitor concomitent sau ulterior raportului obligațional inițial, producerea efectelor față de creditor este condiționată de obținerea de către oricare dintre părțile contractului de preluare, a consimțământului acestuia.

Principalul efect al preluării de datorie este  înlocuirea debitorului inițial cu noul debitor. În situația în care creditorul nu a acceptat preluarea de datorie efectul acesteia nu se manifestă față de creditor, dar obligația de plată a  datoriei subzistă în raporturile dintre debitorul inițial și noul debitor, acesta din urmă fiind obligat în continuare să îl elibereze pe debitorul inițial, prin plata la timp a obligației, conform art. 1608 Cod civil. Deși în acest caz, plata se realizează între debitori, executarea obligației de către noul debitor direct creditorului neacceptant nu este exclusă, acceptarea plății echivalând cu o confirmare de către creditor a preluării de datoriei.

Deși preluarea de datorie acceptată de creditor conduce la  înlocuirea debitorului inițial cu noul debitor, acest efect nu presupune în mod necesar și eliberarea debitorului inițial. Din conținutulart. 1600 rezultă că părțile pot conveni ca debitorul inițial să nu fie liberat, același efect producându-se și în situația insolvabilității noului debitor la momentul preluării datoriei, în cazul în care insolvabilitate acestuia nu a fost cunoscută la acel moment de creditorul acceptant.

Deși liberarea debitorului inițial apare ca un efect condiționat de voința părților, b#%l!^+a?apreciem că în situația în care părțile tac și nici restul clauzelor nu sunt lămuritoare în acest sens, liberarea debitorului inițial se prezumă.

Pe de altă parte, în cazul neliberării debitorului inițial, raporturile dintre acesta și noul debitor nu pot fi, fără a exclude posibilitatea unei stipulații contrare, de solidaritate pasivă, efectul de înlocuire a debitorului inițial cu un nou debitor producându-se  indiferent de voința părților.

Astfel, în situația neliberării debitorului inițial, acesta deși continuă să rămână obligat creditorului, prin efectul înlocuirii obligația sa devine subsidiară, fiind susceptibil de urmărire doar în cazul  în care noul debitor nu execută obligația preluată.

Cu privire la acest subiect, doctrina  pune în evidență îndepărtarea textului normativ românesc de Principiile Unidroit (sursă de inspirație pentru Codul civil) acestea din urmă instituind expres o solidaritate a debitorilor în cazul neliberării debitorului inițial.

Preluarea de datorie instituie, ca noutate față de formele anterioare prin care se putea realiza înlocuirea unui debitor cu un altul – delegația, novația prin schimbare de debitor – păstrarea cvasitotală a garanțiilor creanței inițiale, cu excepția garanțiilor ce nu pot fi separate de persoana debitorului și a celor instituite de terți.

Legiuitorul nu explică, însă, ce înțelege prin garanții ce nu pot fi separate de persoana debitorului, astfel încât rămâne în sarcina teoreticienilor, practicienilor și mai ales a jurisprudenței interpretarea și acomodarea acestei  prevederi cu natura și conținutul specific al diferitelor tipuri de garanții. Liberarea debitorului, așadar, nu va avea ca efect stingerea datoriei inițiale astfel cum aceasta a fost contractată, accesoriile și garanțiile ei menținându-se, cu excepțiile prevăzute în art. 1602 Cod civil.

În cazul desființării contractului de preluare, obligația debitorului inițial, potrivit  art. 1604 Cod civil, renaște cu toate accesoriile sale, sub rezerva drepturilor dobândite de terții de bună-credință, creditorul având dreptul, de asemenea, să ceară daune-interese celui ce a preluat datoria, dacă acesta nu dovedește lipsa vinovăției sale în desființarea contractului și inexistența b#%l!^+a?unor prejudicii suferite de creditor.

Dreptul creditorului de a pretinde daune interese terțului în situația desființării contractului de preluare, nu poate avea eficiență decât în situația unui creditor acceptant,  în caz contrar fiind incidente prevederile art. 1608 Cod civil.

Demersul României pentru delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive în Marea Neagră constituie un exemplu de bună practică în rezolvarea diferendelor internaționale

Demersul României pentru delimitarea platoului continental dar și a zonelor economice exclusive în Marea Neagră constituie un exemplu de bună practică în rezolvarea diferendelor internaționale.

În permanență a reprezentat o problemă sensibilă controlul Gurilor Dunării și al Mării Negre prin zona imediat următoare. Aceasta a persistat indiferent de actorii implicați Imperiul Otoman, Imperiul Rus, România, U.R.S.S. sau Ucraina. Din cauza amplasamentului geografic deosebit de interesant vecinii mai puternici au manifestat un interes constant care au profitat de orice ocazie ivită pentru a revendica dreptul de control și exploatare a zonei. Din această cauză, nici România și nici Ucraina nu puteau să amâne la nesfârșit soluționarea diferendului. Interesant este că amândouă statele au adoptat o atitudine care a demonstrat un realism politic în alegerea metodei pentru soluționarea diferendului.

Se poate spune, fără nici un fel de greșeală că România a cunoscut un eveniment istoric deosebit de important, “cea mai mare extindere de jurisdicție suverană a României” de la 1918. Și asta cu atât mai mult cu cât deosebit de importantă este modalitatea prin care a fost obținută această extindere, adică prin câștigarea unui proces al României în fața Curții Internaționale de Justiție de la Haga. Extinderea suverană s-a obținut, această victorie a fost obținută pe cale pașnică, diplomatică.

Și România și Ucraina au emis pretenții în zonă, însă, după analizarea acestora, s-a ajuns la concluzia că soluțiile propuse de România, au respectat întru totul și constant toate principiile impuse de dreptul internațional, au urmat tot timpul principiul echității, și au fost reciproc avantajoase pentru părțile implicate. Statul român a prezentat o atitudine justă, atitudine care a fost confirmată de Curtea Internațională de Justiție de la Haga. Această instituție de drept a preluat, peste 90% din argumentele prezentate de către partea română în fundamentarea deciziei sale.
Un moment istoric important al acestui diferend îl constituie protocolul semnat la 4 februarie 1948, protocol prin care s-a stabilit că: ”Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de Gurile Dunării, intră în componența URSS”. Astfel, printr-un proces verbal care a fost semnat chiar pe insulă 23 mai 1948, , s-a prevăzut că:” Insula Șerpilor a fost înapoiată URSS de către R.P. Română și încadrată în teritoriul URSS”.
România și-a constituit punctul de vedere pe evidențierea validității sau invalidității din punct de vedere al dreptului internațional al acordurilor bilaterale. Trebuia a se demonstra faptul că acele acorduri bilaterale româno sovietice din 1948, au fost nu numai neconstituționale dar și neconforme cu principiile de drept în vigoare. Tocmai pe aceste considerente partea română și-a fundamentat , pledoariile din fața Curții de la Haga. Unul dintre argumentele care au fost aduse în favoarea acestei idei s-a numărat faptul că, în conformitate cu normele de drept nu se pot ceda suprafețe din teritoriul unui stat fără ca parlamentul statului respectiv să aprobe această cedare. În cazul României, nici în acea vreme, nici mai târziu parlamentul nu a ratificat cele două acorduri. Astfel, cele două acte bilaterale nu puteau fi în vigoare doar prin simpla lor semnare, deoarece era necesară ratificarea de către parlamentele statelor semnatare.
În perioada 1948 – 1990, nu a putut fi vorba de negocieri româno-sovietice privind Insula Șerpilor și delimitarea spațiului maritim adiacent deoarece accesul la informații, a fost îngreunat prin : lipsa accesului la documentele oficiale referitoare la subiect, lipsa informațiilor din alte surse, decât cele oficiale aproape desăvârșită; iar puținele surse care au existat erau mult prea puțin credibile. Această situație a fost generată de un grad de sensibilitate ridicat referitor la subiect.
Între 1967 – 1987 au avut loc 10 runde de negocieri între România și URSS, în vederea delimitării platoului continental al Mării Negre. Nu s-a ajuns la un rezultat concret, în consecință nici la semnarea vreunui acord între cele două părți.
Regimul politic al României din acea perioadă, contextul internațional nu a permis țării noastre să poată În contesta în mod deschis apartenența insulei. Totuși s-a încercat a se demonstra că Insula Șerpilor nu îndeplinește condițiile și caracteristicile unei insule, pentru că nu este decât o simplă stâncă. În acest caz nu mai putea fi vorba de un platou continental al insulei și de o zonă economică și astfel nu s-ar mai fi pus problema delimitării zonei care, de fapt, a fost disputată
Nici după 1990, România nu a renunțat la această atitudine. De altfel Curtea de la Haga, prin decizia sa a validat acest argument.

În anul 1997 a fost semnat tratatul politic de bază dintre România și Ucraina. Acesta reprezintă un document important în evoluția evenimentelor legate de delimitarea spațiului maritim și de situația Insulei Șerpilor. Prin acest tratat: ”România a recunoscut apartenența Insulei Șerpilor la statul ucrainean; în Acordul Conex al acestui tratat au fost menționate condițiile pentru apelul la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, în vederea soluționării diferendului bilateral.”

Negocierile acestui tratat privitor la delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive ale Ucrainei și României în Marea Neagră au început în anul 1998. Ele au continuat până în anul 2004, timp au fost organizate nu mai puțin de 34 de runde de negocieri. În tot acest timp nu s-a putut a se ajunge la un acord.
Negocierile au eșuat în mod repetat din cauză că a fost vorba de o viziune diferită a celor două state în ceea ce privește rolul pe care Insula Șerpilor ar fi trebuit să-l aibă în cadrul stabilirii efective a liniei de delimitare.

România a acceptat ca Insula Șerpilor să aibă o zonă de mare teritorială de 12 mile marine în jur. Nu a fost, însă, de acord ca insula să fie luată în considerare ca țărm deci să influențeze delimitarea și astfel să dețină și platou continental. În situația în care partea română ar fi acceptat că Insula Șerpilor este o insulă, nu o simplă stâncă, aceasta ar fi beneficiat de zonă economică exclusivă . În consecință România ar fi pierdut o mare parte teritorială ceea ce ar fi dus la pierderea unei parți importante din zona economică exclusivă.
Caracteristic pentru România și Ucraina în acea perioadă o constituie regimurile politice care s-au perindat la conducerea lor, caracterizate prin instabilitate și lipsa unei viziuni politice unitare și de lungă durată. Ambele state făceau eforturi pentru a se integra în structuri și organizații internaționale, România la NATO și UE, , Ucraina optând pentru zona rusă.
Eșecul numeroaselor runde de negociere româno ucrainene, care s-au desfășurat pe o perioadă îndelungată demonstrat necesitatea compromisului pentru a se ajunge la o soluție bilaterală echitabilă. România a venit cu o soluție reciproc avantajoasă și pe care a promovat-o constant. Prin reprezentanții săi s-a demonstrat o adevărată cultură a compromisului. Ucraina și-a menținut poziția pentru o soluție avantajoasă doar pentru statul ucrainean, a încercat să demonstreze că este vorba de o insulă, nu de o stâncă, chiar a întreprins și acțiuni pe Insula Șerpilor pentru a o face locuibilă.
În data de 16 septembrie 2004, România a sesizat Curtea Internațională de Justiție de la Haga. Partea română a susținut constant ”respectarea dreptului internațional și a practicii în materie” și a propus utilizarea metodei care în drept poartă numele de „echidistanță/circumstanțe speciale”.

Ucraina a promovat o metodă de delimitare originală care, nu a putut fi justificată prin argumente de drept internațional. România a demonstrat acest fapt și că în baza argumentelor ucraniene s-ar fi ajuns la o linie de delimitare mult mai favorabile Ucrainei, în consecință nu putea fi vorba de o decizie echitabilă. Cele două părți s-au raportat diferit la prezența Insulei Șerpilor în aria în dispută în funcție de argumentele folosite referitor la țărmurile care ar trebui considerate relevante pentru trasarea liniei de delimitare efectivă.
România a susținut și demonstrat că Insula Șerpilor este o stâncă ce nu poate fi considerată, insulă, adică țărm relevant.

Pentru susținerea argumentului său Ucraina s-a străduit să încerce să modifice caracteristicile naturale ale insulei, pentru a demonstra că este insulă adică poate fi locuită: a înființat u oraș inclus în sistemul său administrativ, a a înființat filiale de bănci, poștă. În susținerea acțiunilor s-au făcut o serie de declarații de presă, unele chiar deloc adecvate situației. Toate aceste eforturi au urmărit, de către partea ucraineană, considerarea micii suprafețe de pământ drept țărm relevant pentru delimitare.
Conform regulilor de desfășurare a proceselor de la Haga, diferendul româno-ucrainean a avut două etape – faza scrisă, desfășurată între anii 2004 – 2007 și cea orală, care a avut loc între 2 – 19 septembrie 2008. Principalele argumente au fost prezentate amănunțit în cadrul pledoariile celor două țări. În cadrul acestora au fost expuse și o serie de comentarii apărute în presă dar și reacția autorităților la finalul procesului.

În 19 noiembrie, Curtea de la Haga a fixat termenele pentru depunerea Memoriului României (19 august 2005) și Contra-Memoriului Ucrainei (19 mai 2006). La 15 august 2005, Agentul României pentru CIJ a depus, la Haga, la Grefa Curții,” Memoriul României, cuprinzând fundamentarea poziției părții române referitoare la delimitare. În 16 mai 2006 a fost depus, la Grefa CIJ, Contra-Memoriul părții ucrainene, în continuarea procedurilor scrise în fața acestei instanțe și în conformitate cu Ordinul CIJ din 3 iulie 2006, la 19 decembrie 2006 a fost depusă la Grefa Curții Internaționale de Justiție Replica României în această speță, care include contra-argumentația părții române față de susținerile părții ucrainene din Contra-Memoriu, precum și o reiterare și consolidare a poziției expuse de partea română în Memoriu. Ucraina a depus la rândul său o Duplică la 5 iulie 2007.”

În perioada 2-19 septembrie 2008 la Palatul Păcii din Haga a avut loc , etapa orală a procedurilor în care au fost prezentate pledoariilor celor două părți.
”Procedurile orale s-au desfășurat în două runde: în perioada 2-5 septembrie – prima rundă de pledoarii ale României, în calitate de reclamant; în perioada 9-12 septembrie – prima rundă de pledoarii ale Ucrainei, în calitate de pârât; în perioada 15-16 septembrie – a doua rundă de pledoarii și concluziile României cu privire la soluția de delimitare pe care o consideră echitabilă și conformă dreptului internațional; în perioada 18-19 septembrie – a doua rundă de pledoarii și concluziile Ucrainei. ”

Decizia Curții a trebuit să se pronunțe asupra stabilirii exacte a suprafeței de platou continental și de zonă economică exclusivă ce urma să aparțină României și, respectiv, a suprafeței de platou continental și de zonă economică exclusivă a Ucrainei, după ce a luat în calcul realitatea geografică a zonei și normele de drept internațional.
Prin decizie, Curtea Internațională de Justiție de la Haga a identificat o linie clară de delimitare a platoului continental prin calcule matematice. De asemenea a realizat și o delimitare a zonelor economice exclusive ale celor două state din Marea Neagră. Aceste delimitări s-au făcut prin precizarea coordonatelor geografice concrete ale punctelor care o compun.
În data de 3 februarie 2009, judecătoarea Rosalyn Higgins a prezentat public Decizia adoptată de Curtea Internațională de Justiție care a stabilit efectiv și identificat coordonatele geografice, granița maritimă dintre Ucraina și România.

România a avut o echipă care a abordat o strategie complexă Bazată prin pledoarii foarte bine fundamentate istoric și juridic dar și printr-o susținere orală, în fața judecătorilor, foarte bine pregătită. ”Linia de delimitare trasată de Curte după analizarea elementelor de mai sus reprezintă o soluționare a problematicii delimitării favorabilă părții române, care a obținut aproximativ79,34% din zona în dispută, adică cca. 9700 km² de platou continental și zonă economică exclusivă.”

Calitatea diplomației este definită de către Morgenthau, definește ca pe cel mai important element al puterii de stat. „Conducerea politicii externe de către diplomații săi este, pentru puterea națională pe timp de pace, ceea ce reprezintă strategia și tactica militară a liderilor săi în război. Este arta de a combina diferitele elemente ale puterii naționale pentru a obține efectul maxim asupra acelor chestiuni din relațiile internaționale care afectează mai mult interesul național. S-ar putea spune că diplomația este creierul puterii naționale, așa cum moralul este sufletul”.

Bibliografie

Hans Morgenthau, Politica între națiuni, lupta pentru putere și lupta pentru pace, ediție revizuită de Kenneth W Thompson și W. David Clinton, traducere de Oana Andreea Bosoi, Alina Andreea Dragolea, Mihai Vladimir Zodian, Polirom, Iași, 2007, p. 151 – 189. http://www.mae.ro

Home

Comparație pedepse cu măsuri de siguranță

Conform art. 53 din Noul Cod penal pedepsele principale sunt::

a) detențiunea pe viață;

b) închisoarea;

c) amenda.

În vechiul Cod penal "Pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului". Aplicarea pedepsei esteo formă de constrângere juridiridică necesară pentru reeducarea și implicit reformarea socială a persoanei condamnate. "Semnificația oricărei politici penale constă într-o singură caracteristică: măsuri pentru pedepsirea și intimidarea infractorilor".

Regimul, conținutul și modul de executare a unei acțiuni-inacțiuni care este considerată a fi infracțiune determină un anumit tratament juridic care să întemeieze autoritatea ordinii de drept dar și obligativitatea respectării acesteia. De asemenea și o schimbare a conduitei individuale care să fie în conformitate cu principiile atât a moralei dar și ale legalității.

Fundamentul legalității justifică aplicarea pedepsei penale în cazul producerii infracțiunii. "În mecanismul constrângerii penale, sancțiunea apare deci ca o consecință inevitabilă a răspunderii penale, tot așa după cum aceasta din urmă apare ca o consecință necesară a infracțiunii".

Noul Cod penal specifică, în art.54 că Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate. De asemenea conform ar. 55 pedepsele complementare sunt:

a) interzicerea exercitării unor drepturi;

b) degradarea militară;

c) publicarea hotărârii de condamnare.

Dacă pedeapsa este un mijloc de constrângere și reeducare, măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal care au caracter exclusiv preventiv. Legiutorul a avut drept scop înlăturarea acelor stări care au generat comiterea unei infracțiuni pentru preîntâmpinarea repetării săvârșite acelor fapte care sunt prevăzute de legea d. Aceste măsuri se iau numai față de personale care au comis fapte penale, chiar dacă făptuitorul nu a primit pedeapsă.

Conform art.108 din Noul Cod penal Măsurile de siguranță sunt:

a) obligarea la tratament medical;

b) internarea medicală;

c) interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii;

d) confiscarea specială;

e) confiscarea extinsă.

Diferență discernământ și responsabilitate

Discernământul este un concept juridic reglementat de lege și care este utilizat în practica judiciară pentru a se stabili starea de responsabilitate și capacitatea psihică a indivizilor. Pentru a se determina discernământul se apelează la știință. Discernământul este utilizat, cu precădere, în cazul minorilor, Astfel, Noul Cod penal art.113, al. 2 prevede că Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ.

În general, discernământul este privit ca facultatea de a discerne, de a pătrunde, de a aprecia și de a judeca lucrurile la o justă valoare. Din punct de vedere juridic, discernământul înseamnă capacitatea psihică de a aprecia o anumită faptă, de a conștientiza și consimți valoarea faptei comise. Astfel, în aprecierea discernământului unei persoane, dezvoltarea psihică la momentul săvârșirii faptei este fundamentală.

Legea nr. 487/2002 privind sănătatea mintală și protecția persoanelor cu tulburări psihice, prevede în art. 6 că, prin discernământ se întelege componența capacității psihice, care se refera la o fapta anume și din care decurge posibilitatea persoanei respective de a aprecia conținutul și consecințele acestei fapte.

În jurisprudența din România se face o distincție fundamentală între starea de iresponsabilitate și cea a lipsei de discernământ, se că iresponsabilitatea se manifestă prin ”alterarea sau tulburarea funcționării normale a facultăților psihice (mintale), reprezentate prin anomalii, maladii ale sistemului nervos sau tulburări psihice grave, pe când lipsa discernământului la minor se poate manifesta pe un fond de normalitate psihofizic sau având o capacitate psihică corespunzătoare vârstei sale, deficiențele fiind generate de lipsa experienței necesare, insuficiențe firești, care prin trecerea timpului dispar, prin acumularea experienței de viață necesare”.

Tratamentul penal aplicabil persoanei juridice în cazul săvârșirii unei infracțiuni în stare de recidivă și cel aplicabil persoanei fizice

Răspunderea penală a persoanei juridice este o formă de răspundere distinctă, are trăsături specifice, cși se supune unor reguli proprii, care sunt aparte de cele aplicabile persoanei fizice Aceleași rigori și subordonare ca și în cazul persoanelor fizice există în vederea respectării principiilor fundamentale ale dreptului penal

Noul Cod penal definește recidiva, în cazul persoanei juridice. În art.143, Există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la reabilitare, persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune, cu intenție sau cu intenție depășită.

În ceea ce privește pedepsele, același articol de Cod penal prevede:

2) În caz de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate, fără a depăși maximul general al pedepsei amenzii.

(3) Dacă amenda anterioară nu a fost executată, în tot sau în parte, amenda stabilită pentru noua infracțiune, potrivit alin. (2), se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta.

Privitor la persoanele fizice, Noul Cod penal prevede în art.41 că (1) Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.

(2) Există recidivă și în cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1) este detențiunea pe viață.

În ceea ce privește pedeapsa, art.43 reglementează:

1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.

(2) Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârșite mai multe infracțiuni concurente, dintre care cel puțin una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.

(3) Dacă prin însumarea pedepselor în condițiile alin. (1) și alin. (2) s-ar depăși cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile săvârșite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață.

(4) Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită în stare de recidivă este detențiunea pe viață, se va executa pedeapsa detențiunii pe viață.

(5) Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate.

(6) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua infracțiune și mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanța aplică dispozițiile alin. (1)-(5).

Detalii: http://legeaz.net/noul-cod-penal/art-43

Organizarea și conducerea instanțelor judecătorești;

În sens larg, la un proces participă organele judiciare, apărătorul, părțile și alte persoane (experți, martori, interpreți, grefieri, executori judecătorești etc.), iar în sens restrâns, prin participanții la procesul penal înțelegem doar organele judiciare, părțile și apărătorul.

Organele judiciare sunt: instanța de judecată, procurorul și organele de cercetare penală.

Pe tot parcursul derulării procesului penal, în limita competenței materiale și funcționale atribuite de lege, își manifestă prezența o serie de instituții care reprezintă statul și care acționează pentru restabilirea ordinii de drept încălcate și tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit fapte antisociale caracterizate ca infracțiunii. Actuala reglementare (Constituția și legea de organizare) a creat un adevărat sistem al organelor judiciare cu competențe bine delimitate, care intervin în tot cursul procesului penal: organe de cercetare penală, parchetele și instanțele judecătorești.

Instanțele judecătorești. Componente prioritare ale sistemului „autorității“ judecătorești și echivalent al „puterii judecătorești“, instanțele de judecată reprezintă subiectele principale ale activității procesual penale, cu atribuții bine delimitate în atingerea scopului procesului penal:

pronunță hotărârea judecătorească, rezultat al procesului penal, prin care se stabilește în mod definitiv adevărul cu privire la conflictul de drept penal dedus spre soluționare;

verifică legalitatea actelor de urmărire penală și pune în executare efectivă hotărârile judecătorești penale definitive;

organizează și verifică legalitatea actelor procesuale și procedurale înfăptuite de ceilalți participanți la procesul penal;

asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.Părțile sunt: inculpatul, persoana juridică responsabilă penal, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente.

Potrivit art.126 din Constituția României revizuită, sistemul instanțelor judecătorești prin care se realizează justiția în România este constituit din Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, structurate piramidal.

Înalta Curte de Casație și Justiție este organizată în patru secții:

– Secția civilă și de proprietate intelectuală;

– Secția penală;

– Secția comercială;

– Secția de contencios administrativ și fiscal – completul de nouă judecători și secțiile unite, fiecare dintre acestea cu competență proprie.

La nivelul fiecărui județ funcționează câte un tribunal, instanță cu personalitate juridică, cu sediul în reședința județului. În cadrul tribunalului funcționează secții pentru cauze penale, secții pentru cauze civile și, după caz, secții maritime și fluviale.Tot la nivelul fiecărui județ și în municipiul București se pot inființa și tribunale specializate, în anumite domenii: comercial, minori și familie, conflicte de muncă și asigurări sociale,etc.La baza sistemului instanțelor judecătorești se află judecătoriile, instanțe cu personalitate juridică organizate în localitățile mai importante din județe, stabilite prin Hotărârea Guvernului la propunerea Ministrului Justiției și în sectoarele Municipiului București.

Termenul „magistrat“se referă la judecători și procurori, la magistrații asistenți din I.C.C.J., la personalul de conducere și de specialitate din Ministerul Justiției și Curtea Constituțională

Ministerul public.

Un important organ judicial, care desfășoară activitatea pe parcursul întregului proces penal este Ministerul Public.

Ministerul Public contribuie alături de instanțele judecătorești și de organele de cercetare penală la desfășurarea procesului penal. În această activitate, potrivit art.130 din Constituție, Ministerul Public reprezintă interesele generaleale societății, apără ordinea de drept și drepturile și libertățile cetățenilor. Atribuțiile sale sunt exercitate prin procurori constituiți în parchete. Procurorii desfășoară activitatea de urmărire penală și susțin acuzarea în faza de judecată.Ministerul Public, condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte deCasație și Justiție, își exercită, prin procurori, următoarele atribuții :

a). efectuarea urmăririi penale ori supravegherea urmăririi penale efectuată de organele de cercetareale poliției judiciare.

b). sesizarea instanțelor judecătorești pentru soluționarea cauzelor penale;

c). exercitarea acțiunilor civile în carecazurile prevăzute de lege;

d). participarea la ședințele de judecată;

e). Exercitarea căilor deatac împotriva hotărârilor judecătorești;

f). supravegherea respectării legii în activitatea de punere în executarea hotărârilor penale și verifică respectarea legii la locurile de deținere preventivă;

g). studiereacauzelor care generează criminalitatea și delimitarea măsurilor deliminarea acestora;

h). apără drepturile și interesele minorilor, persoanelor puse sub interdicție

Bibliografie

M.Bădescu, Drept constituțional si instituții politice, Ed.Universul Juridic,2012,

I.Muraru, S.Tănăsescu,Drept constituțional si instituții politice, Ed.C.H.Beck,2009,

Organizarea profesiei de avocat și consilier juridic

1. Organizarea profesiei de avocat

Profesia de avocat este organizată potrivit Legii 51/1995 în care sunt prevăzute condițiile pentru dobândirea calității de avocat. Activitatea avocaților este reglementată în detaliu de Statutul avocaților. Alături de aceste acte normative, avocații sunt obligați să respecte toate legile țării și interesele părții pe care o apără.

În cadrul exercitării profesiei de avocat următoarele prinmcipii sunt fundamentale: – ) Exercitarea profesiei de avocat este supusă următoarelor principii fundamentale:

principiul legalității;

principiul libertății;

principiul independenței;

principiul autonomiei și descentralizării;

principiul păstrării secretului profesional.

Conform Hotărârii 64/2011, art.2 ”Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie

promovarea și apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor fizice și persoanelor juridice, de drept public și de drept privat.” Conform aceluiași articol, este reiterat dreptul constituțional de apărare, care este recunoscut și garantat de către legea fundamentală. Astfel, ”avocatul are dreptul și obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru realizarea liberului acces la justiție, pentru un proces echitabil și soluționat într-un termen rezonabil, indiferent de natura cauzei sau de calitatea părților”

Pentru că este vorba de o profesie liberală, și legea prevede că avocatul este independent, fiind supus numai legii și codului deontologic. Un oricine, însă, dacă are studiile necesare poate fi avocat. Chiar dacă este vorba de o profesie liberală, este necesară o formă de organizare, astfel avocații sunt organizați în barorui și numai cei care sunt admiși în aceste barouri au dreptul de a profesa. Membrii barourilor sunt înscriși în tabloul avocaților.

Reglementarea specifică a profesiei de avocat o reprezintă statutul avocatului, realizat în baza legislației specifice. Principiile statuate de către statutul de avocat sunt cel al autonomiei și descentralizării. În baza lor:

Alegerea organelor de conducere ale profesiei de avocat se face numai prin vot secret.

Avocatul are dreptul de a alege și de a fi ales în organele de conducere ale profesiei, în condițiile prevăzute de Lege și de prezentul statut.

Cel mai important pentru desfășurarea profesiei de avocat sunt principiile prin care acesta trebuie să apere drepturile, libertățile și interésele legitime ale clienților. De fapt, aceste principii definesc, în esența lor, profesia de avocat. Mai mult decât atât, în baza lor, avocații au drepturi și libertăți.

Pentru că sistemul de drept românesc urmăresște respectarea libertății persoane și astefel dreptul la un proces echitabil Hotărârea nr. 64/2011 în cazul apărării puse de către organul judiciar, asistențq judiciare prin avocat ca formă se face cu ajutor public judiciar și asistență gratuite.

Conform textului de lege menționat ”avocatul are îndatorirea de a-și îndeplini cu conștiinciozitate, onoare și probitate profesională obligațiile față de client, în raporturile cu persoanele fizice, cu autoritățile și instituțiile publice sau private, cu alte persoane juridice, cu ceilalți avocați, precum și în relația sa cu publicul în general”.

2.

Organizarea profesiei de avocat și consilier juridic

Conform articolelor 6, 10, 14, 21 din Legea nr. 514 din 2003 care reglementează organizarea si exercitarea profesiei de consilier juridic Statutul profesiei de consilier juridic face parte din categoria profesiilor juridice independente care sunt integrate în sistemuț de justitie românesc. Profesia se organizează și functionează în conformitate și cu Legea nr.51/1995 – privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat, cu Statutul profesiei de avocat.

Condițiile pentru ca o persoană să poată fi consilier juridic, conform statutului sunt următoarele:

a) este cetățean român și are domiciliul în România;

b) are exercițiul drepturilor civile și politice;

c) este licențiat al unei facultăți de drept;

d) este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei; aceasta condiție se dovedește cu certificat medical eliberat în condițiile legii;

e) nu se află în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de lege.

Un atribut important al profesiei de avocat îl consituie independența profesiei. Conform statutului, art.4 ”Calitatea de consilier juridic se dovedește cu actul “Cartea de identitate de consilier juridic” eliberată de Uniunea Colegiilor Consilierilor Juridici din România, ce are regim special.”

Profesia de consilier juridic are drept scop  asigurarea specializata a ”dreptului de apărare a libertăților și intereselor legitime, în special, ale statului, ale autorităților publice centrale și locale, ale instituțiilor publice și de interes public, ale celorlalte persoane juridice de interes public, precum și ale tuturor persoanelor juridice de drept public sau privat.” 
Relațiile stabilite în exercitarea acestei profesii trebuie să fie bazate pe onestitate, probitate, corectitudine, confidențialitate.  și sinceritate.

Aceste activități sunt următoarele

consultații juridice în toate domeniile dreptului; 

asistenta juridica a institutților, autoritatilor publice, a persoanelor juridice de interes

public și privat în fata tuturor instanțelor judecatoresti, organelor de urmărire penală, precum și în fața altor autorități și instituții cu activitate jurisdicțională; 

reprezentarea statului, a autoritaățlor și instituțilior publice, a persoanelor juridice de drept

public și privat în fața tuturor instanțelor judecătorești, organelor de urmărire penală, precum și în raporturile acestora cu autoritățile și institutiile publice, precum și cu orice persoana juridică sau fizică, româna sau straină; 

reprezentarea persoanelor fizice în fața instanțelor judecatorești și a organelor de urmărire

penală în special în litigiile de muncă, comerciale, societare, contravenționale, administrative, financiar-fiscale și fond funciar; 

redactarea de acte juridice; 

avizarea și contrasemnarea actelor juridice;

arbitraj comercial, conciliere sau mediere;

orice alte mijloace și căi proprii exercitarii dreptului la apărare, în condițiile legii. 

Conform legii, consilierul juridic nu poate fi supus nici unui fel de îngrădiri sau îngrădiri

din partea vreunei autorități sau a vreo unei instituții publice dar și a altor persoane juridice sau fizice.

Consilierul juridic este obligat în exercitarea profesiei sale să ofere beneficiarilor serviciii cares ă fie corespunzătoare prevedrilor legale.

Ca atribuție, consilierul juridic avizează pentru legalitate prin contrasemnătura actelor juridice, pe care le și redactează. Aceste acte trebuie să fie ștampilate. În cazul în care consilierul consideră ca actele un sunt conform legii, acesta poate solicita refacerea lor. În cazul în care beneficiarul refuză, consilierul poare refuza avizarea pentru legalitate și, în consecință contrasemnarea.

Statutul reglementează condițiile în care un licențiat în drept poate deveni consilier juridic. Astfel. Instituțiile publice, persoanele juridice de drept public și priva tau obligația de a comunica colegiilor numărul locurilor vacante, atât de titulari cât și de debutanți. Condițiile de concurs sunt sunt reglementate de către colegii.

Există și consilieri juridici independenți. Aceștia pot fi angajați prin convenție.

Conform art 8 al statutului ”toti consilierii juridici au îndatorirea de a participa la activitatile profesionale, stagiile de pregatire profesionala, conferinte, simpozioane si orice alte manifestari organizate de catre colegii sau de catre Uniunea Colegiilor Consilierilor Juridici din România potrivit statutelor si regulamentelor acestora.” U:C:C:J:R: organizează semestrial cursuri de perfecționare. Consilierii juridici care lipsesc nejustificar la aceste cursuri urmează a fi sancționați cu suspendarea pe o perioadă cuprinsă în 1 lună și 6 luni.

În ceea ce privește organizarea, statutul reglementează următoarele forme de organizare:
a) servicii de contencios juridic; 

b) cabinete individuale de consultanță, asistență și reprezentare juridica sau 
c) societăți profesionale de exercitțu liberal al activităților de consultanță, asistență și reprezentare juridică (S.E.L.) 

Articolul 13 specifică că serviciile de contencios juridic reprezintă forme sprecifice prin care se asigură independența acestei profesii. Consilierii juridici sunt asimilați persoanelor care fac parte din conducerea persoanei juridice sau a insituției publice. Salarizarea consilierilor juridic se realizează în corespondență cu judecătorii după cum urmează:
a). clasa I, salarizare echivalentă functței de președinte curte de apel 
b). clasa II, salarizare echivalentă funcției de judecător curte de apel 
c). clasa III, salarizare echivalența funcției de președinte de tribunal 
d). clasa IV, salarizare echivalentă functiei de judecător de tribunal, 
e). clasa V, salarizare echivalentă funcției de judecător la judecătorie.

Consilierii juridici definitivi pot solicita drept de liberă practică și se pot organiza în cabinete individuale și societăți profesionale.

Delimitarea intoxicației de iresponsabilitate

Iresponsabilitatea este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei săvârșite. Conform

Noului Cod penal, art. 28: ”Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze.” La fel ca și iresponsabilitatea, intoxicarea înlătură caracterul penal al faptei săvârșite dar numai în condițiile art.29 al Noului Cod penal: Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive.”

În cazul iresponsabilității este vorba de o stare psihico-fizică a unei persoane datorită căreia persoana nu poate să-și dea seama de ce semnificație socială au acțiunile sale sau nu poate să fie stăpână pe ele. Este vorba de o incapacitate psihică și se referă la intelect. Această incapacitate se poate datora unor boli cum ar fi: debilitatea mintală, cretinismul, idioțenia, infantilismul. Această incapacitate poate fi permanentă sau temporară, congenitală sau survenită. Această stare de incapacitate trebuie să fie totală și să existe la momentul în care a fost săvârșită fapta penală.

Pentru a fi vorba de iresponsabilitate trebuie îndeplinite cumulativ condițiile:

”a) Făptuitorul să aibă incapacitatea psihică intelectivă și volitivă cu privire la acțiunile sau inacțiunile

b) Starea de incapacitate psihică să existe în momentul săvârșirii faptei. Este îndeplinită această condiție și atunci când, după săvârșirea faptei, făptuitorul și-a recăpătat capacitatea intelectivă și volitivă.

. c) Incapacitatea psiho-fizică a făptuitorului să se datoreze alienației mintale ori altor cauze Sursa incapacității psiho-fizice poate fi deci atât în alienația mintală cât și în alte cauze, în afară de cele care provin din stări oarecum normale (minoritatea) ori care limitează orice aptitudini ale capacității psihice (ignoranța, eroarea) – cauze care sunt distinct reglementate în codul penal.

d) Fapta săvârșită în stare de incapacitate psiho-fizică intelectivă ori volitivă (în stare de iresponsabilitate) sa fie prevăzută de legea penală, pentru că numai în această condiție se poate vorbi de înlăturarea caracterului penal al faptei. ”

Chiar dacă la prima vedere nu există diferențe decât despre modul în care s-a ajuns la starea de iresponsabilitate între intoxicare și iresponsabilitate, de fapt nu există deosebiri pe fond, este vorba de aceeași incapacitate de a realiza gradul de periculozitate social al faptei, legiuitorul a introdus art. 29 pentru a întregi termenul de neimputabilitate. În cazul intoxicării este vorba de beția involuntară și completă alături de consumul de droguri involuntar. Codul Penal reglementează beția voluntară și consumul voluntar de droguri ca agravantă.

Raportul dintre cazul fortuit și eroare

Conform art. 30 al Noului Cod penal (1) ”Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.” și 5) ”Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită ca urmare a necunoașterii sau cunoașterii greșite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată.”

Dacă eroare se referă la situația sau împrejurarea care determină caracterul penal al faptei săvârșite conform art. 31 al Noului Cod penal în situația cazului fortuit este vorba de o situație care nu putea fi prevăzută. Și în acest caz fapta nu este imputabilă.

Diferențele din eroarea din Noul Cod penal care nu se mai referă la eroarea de fapt și la eroarea de drept și cazul fortuit o reprezintă că în primul caz făptuitorul nu știa că va comite o infracțiune, iar în al doilea nu putea să prevadă ca va comite o infracțiune. Spre exemplu în cazul erorii, făptuitorul a fost convins ca aduce unei persoane poșeta când de fapt o fura sau aruncând un sac peste un gard nu știa că după el se afla o persoană căreia îi produce vătămări grave prin aruncând sacul peste ea, caz fortuit.

Consecințele erorii de drept asupra situației juridice a făptuitorului

În ceea ce privește elementelor constitutive, eroarea are ca efect înlăturarea vinovăției, în măsura în care este invincibilă. Dacă făptuitorul se înșeală asupra împrejurărilor ce constituie conținutul infracțiunii este vorba de un element intelectiv, adică afectează un element al intenției. Dacă eroarea nu afectează un element constitutiv nu se exclude răspunderea faptei.

În cazul eroarea se referă la caracterul ilicit al faptei, adică autorul este conștient de comiterea faptei prevăzute de legea penală, dar consideră că fapta comisă este autorizată de lege, pentru că nu este atins vreun element constitutiv al faptei nu se pune problema imputabilității. În cazul său se va reține circumstanța atenuantă.

În Noul Cod penal se pune problema asupra erorii o normă penală. Această eroare, ca și în cazul celorlalte, produce efecte numai dacă este invicibilă. Această eroare poate fi indusă de către o persoană care reprezintă o autoritate. Nu se aplică această reglementarea dacă eroare a fost indusă de către avocatul infractorului.

Afacerea Personalului diplomatic și consular al S.U.A. la Teheran

În 4 noiembrie 1979, câteva sute de studenți iranieni alături de alți demonstranți au ocupat Ambasada Statelor Unite ale Americii prin forță. O parte dintre membrii ambasadei au fost luați ostatici de către aceștia. Deși statul iranian avea obligația, conform tratativelor în vigoare, să protejeze Ambasada SUA, aceștia nu luaseră nici un fel de măsură pentru a preveni atacul.

Convențiile ar fi obligat Iranul să stopeze astfel de acțiuni iar în situația prezentată nu au făcut acest lucru. Curtea Internațională de Justiție a stabilit aceste lucruri.

Pentru că membrii ambasadei americane au fost ținuți ostatici un timp extraordinar de lung, 444 de zile, cazul reprezintă unul dintre cele mai interesante din istoria relațiilor internaționale din state moderne.

Criza a avut loc într-un moment în care relațiile bilaterale Iran-SUA se aflau într-un moment nefavorabil. Imamul Khomeini se întorsese din exil, din Franța, în timp ce Șahul Reza Pahlavi, lider al Iranului la acel moment, se afla internat, pentru tratarea unui cancer de prostată, în Statele Unite. Imamul a început și coordonat procesul de islamizare al Iranului. Pe lângă purificarea religioasă a teritoriilor musulmane, acesta susținea în discursul lui politic, blocarea oricărui fel de influență occidentală asupra tradițiilor și culturii din Iran. Bineînțeles că cea mai puternică influență o aveau americanii, drept care, atacul asupra ambasadei SUA a survenit pe fondul unei comenzi religioase. Nu se putea pune problema unui accident ci a unei manifestări de forță față de statul american și cetățenii lui, iar răspunsul SUA a venit prin înghețarea tuturor resurselor financiare care se aflau sub control american. Mai mult decât atât, în continuare, cetățenii iranieni imigranți ilegal pe teritoriul SUA au fost expulzați.

La nivel mediatic, Imamul Khomeini a negat că ar fi avut vreun control asupra celor care ocupaseră ambasada. Dar tocmai el a fost cel care i-a convins pe ocupanți să elibereze ambasada în schimbul revendicărilor financiare formulate de către executivul iranian. De aici se înțelege că militanții au acționat la comandă și nu din propria inițiativă, ca urmare a ideologiei.

Și dotarea atacanților , puști automate, Kalasnikov și chiar numărul lor, între 300 și 2000 de persoane, ridică multe semne de întrebare privind o organizare mult mai serioasă decât o reacție în urma unei ideologii.

Principii de drept în cauză

Întreg cazul s-a structurat pe câteva principii de drept internațional

1. Regula cutumiară conform căreia ”statul care săvârșește un act ilicit este răspunzător de acel fapt”. Această regulă funcționează ca jus dispositivum

2. Această regulă cutumiară este recunoscută de către jurisprudența internațională prin hotărârile sale. Astfel, o încălcare a angajamentelor implică obligația de a repara prejudiciul care s-a produs. În consecință, orice încălcare a unui tratat înseamnă fapt ilicit, nu contează dacă în tratat nu sunt precizate consecințele neîndeplinirii obligațiilor

3. Răspunderea penală include:faptul care a generat răspunderea

4. Omisiunile organelor sau a funcționarilor statelor care în calcă normele internaționale atrag răspunderea internațională. În acest caz există două terorii. Una se referă la culpă și susține că ”faptul generator al răspunderii necesită pe lângă caracterul ilicit și existența culpei manifestată sub forma dolului, omisiunii sau neglijenței” A doua teorie se întemeiază pe faptul că ”garanția ce decurge din activitate statală, contrară dreptului internațional presupune că repararea daunei se face independent de vinovăție, imputabilitatea faptei ilicite a statului este condiția necesară și suficientă a angajării răspunderii”.

5. Răspunderea statului poate fi directă și indirectă. Cea directă este sarcina statului care

răspunde pentru faptele proprii, adică a organelor sale și ale angajaților acestora, fapte reglementate de către dreptul intern. Cea indirectă se referă la alte acte decât cele proprii, ”actele

actele organelor sale  comise ultra vires, pentru actele propriilor resortisanți și chiar pentru străini rezidenți pe propriul teritoriu.”

6 Faptele internaționale se pot referi la orice obiect.

7. Concepția atribuirii comportamentelor individuale care încalcă o obligație internațională a statului ”apare ca o relație de cauzalitate” între actul contrar care este dreptului internațional și comportamentul statului care a săvârșit acel act.

La data de 24 mai 1980, Curtea Internațională de Justiție a decis că Iranul a încălcat și continua a nu respecta obligațiile pe care le avea față de Statele Unite ale Americii, că ceea ce s-a petrecut la ambasadă angajează răspunderea Iranului, că acest stat trebuie să elibereze orice cetățean american și, mai ales nici un membru al personalului diplomatic al ambasadei nu putea fi supus vreunei forme de proceduri judiciare pe teritoriul Iranului, nici măcar ca martor.

Deciziile au fost adoptate cu o mare majoritate. Aflat în minoritate, judecătorul Lachs a avut opinie separată privind decizia cu numărul 5 în care Iranul trebuia să repare prejudiciile aduse SUA. Până la adoptarea acestor decizii, Curtea stabilise în decembrie 1979 ca Iranul să elibereze Ambasada.

După stabilirea deciziei tranzitorii, Statele Unite au depus un Memoriu în martie 1980 pe baza căruia Curtea a organizat o audiere publică. În cadrul acestei audieri, SUA a inclus în observațiile finale, judecarea și declararea faptului că Iranul a încălcat obligațiile sale internaționale față de Statele Unite și trebuia să se asigure cât mai repede eliberarea ostaticilor, facilitarea plecării acestora cât mai rapid din Iran, persoanele vinovate să fie judecate pentru crimele produse sau să fie extrădate în SUA, Iranul să plătească despăgubiri în suma care urma să fie stabilită de Curte.

La această procedură Iranul nu a participat, nu a depus memorii și nici observații. Doar în 16 decembrie acest stat și-a exprimat punctul de vedere prin două scrisori prin care a precizat că nu era necesar să fie demarată procedura de către Curte. Drept urmare Curtea Internațională și-a manifestat regretul că Iranul nu înțelege să-și prezinte argumentele în situația dată și a trecut la analizarea acuzațiilor Statelor Unite.

În pledoaria sa Statele Unite au precizat că cel puțin 50 de cetățeni diplomați, personal administrativ al ambasadei și cadre tehnice se aflau ținuți ostatici în cadrul Ambasadei SUA în Iran în condiții de detenție precare, umilitoare și periculoase pentru viața lor, ceea ce înseamnă o încălcare flagrantă a dreptului internațional. Reprezentanții americani au precizat că persoane care au invadat ambasada și au luat ostatici acționau cu sprijinul și sub aparenta autoritate a guvernului Iranian. De asemenea, statul aflat în proces de islamizare a amenințat că ostaticii să fie judecați în ciuda imunității lor diplomatice. Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite a declarat situația gravă, considerând-o ca fiind o amenințare periculoasă la adresa păcii și securității internaționale.

Memoriul și pledoaria americană

Guvernul american a solicitat Curții să le fie respectate ostaticilor drepturile la viață, libertate, securitate, protecție, imunitate și protecție precum și imunitate pentru clădirile diplomatice așa cum prevăd tratele internaționale la care și Iranul era parte. De asemenea, partea americană a precizat că Iranul să plătească despăgubiri având în vedere situația ostaticilor și mai ales faptul că situația lor se putea degrada oricând. Așadar Curtea este solicitată să se ia măsuri urgente provizorii de protecție cu atât mai mult cu cât fiecare zi întârziere ar fi dus la agravarea situației și ar fi provocat daune ireparabile principiilor internaționale de drept și celor privind relațiile diplomatice. Dacă Iranul și-ar fi dus la capăt amenințările, situația ar fi devenit mai mult decât gravă, principiile fundamentale ale dreptului internațional și relațiile diplomatice ar fi fost vătămate iremediabil. În consecință Statele Unite au solicitat:

Guvernul iranian să elibereze imediat ostaticii fără a periclita în vreun fel viața oamenilor

și în condiții demne și umane

Să se elibereze clădirea Ambasadei

Guvernul Iranian să asigure că persoanele care erau atașate Ambasadei Statelor Unite ale

Americii și a Consulatului American să fie protejate, să aibă libertate de circulație pe teritoriul statului iranian pentru a-și putea desfășura funcțiile diplomatice și consulare

Guvernul Iranian să nu acționeze în judecată nici o persoană atașată Ambasadei și

Consulatului

Guvernul Iranian să nu ia nici o măsură care ar fi putea prejudicia Statele Unite ale

Americii în ceea ce privește luarea vreunei decizii de către Curte.

În vederea admisabilității Curtea a admis că în baza art,53 din Statutul său este obligată să

treacă la investigații pe cont propriu a celor relatate în memoriu de către SUA. Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite au acordul Iranului și al SUA a mandatat o Comisie care să întreprindă o anchetă în Iran.

Curtea s-a folosit drept jurisprudență de Convențiile de la Viena, de tratele diplomatice

dintre Iran și SUA și de Convenția din 1973, privind prevenirea și pedepsirea crimelor împotriva persoanelor protejate internațional, inclusiv diplomații.

Una dintre problemele pe care trebuia să le soluționeze Curtea a fost aceea a imputabilității statului Iranian privind atacul ambasadei și cât de departe se poate merge cu aceasta. În ceea ce privește amenințarea statului american, prin faptul că ambasada este teritoriu SUA, Curtea nu a avut nici o rezervă.

Pornind de la faptul că militanții au avut un comportament care i se putea atribui direct statului iranian au fost de ajuns pentru ca înalta instanță să pună actele acestora în sarcina statului. În schimb a făcut observația că acesta nu a făcut nimic pentru a lua măsurile necesare pentru a proteja Ambasada Statelor Unite ale Americii. Drept urmare Curte a stabilit că Iranul și-a încălcat, în baza articolelor 24, 25, 36 și 27 din acordul interstatal, grav și clar obligațiile față de SUA și articolelor 5 și 38 din Convenția de la Viena din 1955. De asemenea s-a constatat că au fost încălcate și prevederi ale Convenției din 1963 prin eșecul de a proteja consulatele de la Tabriz și Shim.

Curtea de Justiție a ajuns la concluzia că, în 1979, Iranul cunoștea obligațiile pe care le avea în baza convențiilor care erau în vigoare, avea cunoștință de urgența acțiunilor sale pentru îndeplinirea obligațiilor. Guvernul Iranian avea obligația să ia toate măsurile necesare pentru a pune capăt încălcării inviolabilității clădirii ambasadei, să repare prejudiciul. În loc de aceasta, autoritățile iraniene prin vocea Ayatollah-ului a aprobat sechestrul spațiilor clădirii diplomatice și reținerea ostaticilor. Prin atitudinea sa față de negocierile cu SUA, Iranul a dovedit că militanții s-au dovedit a fi agenți ai statului. De altfel, guvernul iranian a luat o decizie privind soarta ostaticilor adică de a se continua supunerea ambasadei sub ocupație și ținerea personalului în detenție. Autoritățile iraniene au amenințat și că o parte a personalului diplomatic să fie adus și judecat în fața unei instanțe iraniene. În acest fel au fost încălcate Convențiile de la Viena.

Curtea a mai considerat că trebuia examinat comportamentul statului Iranian în situația dacă exista vreo justificare., adică dacă Satele Unite ar fi întreprins activități infracționale pe teritoriul iranian. Aceste presupuse activități nu au fost dovedite și nu au putut constitui apărare în fața creanțelor solicitate de către SUA. În consecință, Curtea a conchis că Iranul a recurs la coerciție împotriva Statelor Unite ale Americii în loc să utilizeze de mijloacele diplomatice existente în situația în care americanii ar fi desfășurat infracțiuni în Iran. Mai mult decât atât statul islamic a comis, în mod succesiv, încălcări persistente ale obligațiilor prevăzute de Tratele semnate în 1961, 1963 și 1953, precum și a normelor aplicabile din dreptul internațional. În consecință, statul Iranian avea obligația să repare prejudiciul cauzat.

Curtea a atras atenția întregii comunități internaționale privind prejudiciul imparabil care poate fi cauzat de un asemenea a eveniment. De asemenea a precizat că astfel de situații nu trebuie să submineze sub nici o formă un edificiu de drept atât de atent construit, iar menținerea lui este mai mult decât vital pentru securitatea și bunăstarea internațională

Decizia Curții

1. Cu 13 voturi – Republica Islamică Iran, prin comportamentul său a încălcat, în mai multe privințe, și încă încălca, obligațiile sale către Statele Unite ale Americii, în temeiul convențiilor internaționale între cele două țări, care erau în vigoare, precum și norme de drept internațional stabilite.

2. Cu 13 voturi – Obligațiile statului Iran au fost încălcate și aceste încălcări s-au angajat în responsabilitatea Republicii Islamice Iran față de Statele Unite ale Americii, în conformitate cu dreptul internațional.

3. În unanimitate – a decis că Guvernul Republicii Islamice Iranul trebuia să ia imediat toate măsurile pentru remedierea situației rezultate din evenimentele din 04 noiembrie 1979 și ce a urmat după aceste evenimente, și în acest scop:

trebuia să înceteze imediat detenția ilegală a personalului diplomatic și a personalului consular precum și a altor cetățeni Statele Unite ale Americii care erau ținuți ostatici în Iran, eliberarea lor imediată și încredințarea lor Protecției ONU conform articolului 45 din Convenția de la Viena, privind relațiile diplomatice semnată în 196 1

trebuia să se asigure că toate persoanele menționate aveau toate mijloacele necesare pentru a părăsi teritoriul iranian , inclusiv mijloacele de transport;

trebuia să pună imediat în Protecția ONU Ambasada Statelor la Teheran consulatele din Iran ,

4. În unanimitate – Curtea a decis că nici un membru al Ambasadei Statelor Unite sau al

personalului consular nu pot fi ținuți sau să supuși la orice formă a procedurilor judiciare sau la participa la ele în calitate de martor ;

5. Cu doisprezece – Curtea a decis că Guvernul Republicii Islamice Iran avea obligația de a întreprinde acțiuni reparatorii față de Guvernul Statelor Unite ale Americii pentru: prejudiciului cauzat acestuia din urmă de evenimentele din 4 noiembrie 1979 și a celor care au urmat după aceste evenimente ;

6. Cu paisprezece voturi – Curtea a hotărât că valoarea despăgubirilor, în lipsa unui acord între părți, se va soluționa de către Curte.

Judecătorul Lachs a votat împotriva deciziei, pe care a găsit-o redundantă. Avizul subliniază importanța hotărârii pentru dreptul diplomatic , iar cea mai mare parte din ea este dedicată chestiune de soluții practice. Pentru judecător, ”odată ce problemele juridice au fost clarificate prin hotărârea , părțile ar fi trebuit să treacă rapid la acțiune și să facă maximum de eforturi a risipi tensiunile și neîncrederea , și în aceasta problemă o inițiativă a unui terț poate fi importantă .” Judecătorul Lachs a considerat că un rol deosebit l-ar fi avut de Secretarul General al Națiunilor Unite și, tot în acest sens, activitatea unei comisii speciale sau un organism de mediere . În .vederea gravității situației , necesitatea unei rezoluții era urgentă.

Tot opinie separată a făcut și judecătorul Morozov care a indicat faptul că într-o asemenea situație. hotărârea nu se limitează la problema încălcării Convențiile de la Viena din 1961 și 1963 , dar, de asemenea se referă , la , problema posibilei încălcări Tratatului din 1955 " Tratatul de prietenie , economic și privind relațiile diplomatice și consulare a Drepturilor internaționale între Iran și SUA” ,Statele Unite au realizat acțiuni ilegale pe teritoriul Republicii Islamice Iran, și a pierdut, prin urmare, dreptul legal. Judecătorul Morozov a votat împotriva alineatele operative 2, 5 și 6 deoarece în accepțiunea sa SUA a efectuat o serie de acțiuni împotriva Iranului în timpul deliberări judiciare, în special înghețarea de către Statele Unite ale activelor iraniene foarte considerabile,

Împreună cu intenția, exprimată într-o declarație clară făcută de către președintele Statelor Unite la 07 aprilie 1980, de a de face uz de aceste active, dacă era necesar, în conformitate cu deciziile care vor fi luate în cadrul intern de Statele Unite. Pentru judecător Statele Unite sau comportat ca un "judecător" în propria sa cauză. În opinia judecătorului Morozov , situația, creată de acțiunile SUA, în timpul în care Curtea delibera, nu a avut nici un precedent în întreaga istorie a administrației justiției internaționale, fie în fața Curții sau înainte oricărei alte instituții judiciare internaționale. Statele Unite au cauzat daune grave Iranului și a pierdut dreptul juridic, precum și dreptul moral de a primi despăgubiri de la Iran, în calitatea

menționată la punctele operative 2,5 și 6.

Bibliografie

Yearbook of the International Law  Commission, 2001, vol II ( Part Two).

CPIJ , Afacerea Fabrica Chorzow, Serie A , nr. 17, p. 29.

Rebecca M. M. Wallace, International Law, Sweet and Maxwell, London, 1997, op.cit. p. 176.

Victor Duculescu, „Protection et inviolabilité diplomatique (Quelques questions d’intérêt actuel)”, în „Revue roumaine d’études internationales”, nr. 3/1975.

http://www.icj

DREPT EUROPEAN I

Consiliul European are un dublu rol –și anume ”stabilirea priorităților și direcției politice generale a UE și abordarea problemelor complexe sau sensibile care nu pot fi rezolvate prin cooperare interguvernamentală la un alt nivel.” În consecință poate să influențeze stabilirea agendei politice a Uniunii Europene, dar nu are putere să adopte acte legislative.

Consiliul Europei realizează o mai mare unitate între membrii săi cu scopul salvgardării și realizării progresului economic și social al acestora. În cadrul Consiliului se adoptă ale acțiuni comune din domeniile social, economic, cultural, științific, administrativ și juridic. De asemenea acțiunile privesc drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Chestiunile care se referă la apărarea națională nu sunt discutate în cadrul Consiliului.

În principal, rolul Consiliului Europei este a veghea la respectarea tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Dar de ce oare este această instituție atât de importantă dacă nu are funcții legislative? O explicație ar putea fi faptul că șefii de stat și de guvern ca politicienii de la vârful statelor membre influențează în mod pregnant agenda politică a Uniunii, adică stabilesc liniile directoare din domeniul politic, economic și social pentru o serie de domenii de activitate ale UE.

Consiliul European are rol de mediator atunci când trebuie soluționate conflictele de la nivel inferior, cum ar fi cele la nivelul ministerelor. Consiliul
”încearcă să identifice soluții sub formă de package deals, care să fie acceptabile pentru toți”.

Un alt rol în ceea ce privește politica externă se referă la extinderea și modificarea Tratatului.

Consiliul European poate fi considerat ”motorul integrării europene” cât și ”cea mai înaltă autoritate politică” a Uniunii Europene.

 „Triunghiului instituțional” al UE

Sistemul instituțional al Uniunii Europene este gândit ca un ”triunghi instituțional” din care fac parte: Consiliul European, Parlamentul European și Comisia Europeană.

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Ministri) reprezintă principala instituție de decizie a Uniunii. Această instituție reprezintă toate guvernele naționale ale țărilor membre, adoptă bugetul și încheie toate acordurile internaționale care au fost negociate, în prealabil, de către Comisia Europeană.

Parlamentul European are rol politic în cadrul acestui triunghi instituțional prin faptul că toate activitățile politice ale Uniunii. De asemenea, Parlamentul participă și la procesul legislativ.

Pentru că sistemul instituțional este conceput pe sistemul separației puterilor, daqr și acela al statului de drept, Parlamentul dispune de puterea de a demite Comisia Europeană prin moțiunea de cenzură cu majoritate de două treimi. În baza aceleași construcții Parlamentul supraveghează politicile Uniunii prin întrebări scrise și orale adresate celorlalte două instituții, Comisia și Consiliul.

Al treilea element al ”triunghiului european” este Comisia Europeană. Aceasta administrează și conduce Uniunea Europeană. La cererea Parlamentului, dacă acesta consideră necesar, toți membrii Comisiei trebuie să demisioneze colectiv.

Această instituție este denumită ”gardian al tratatelor” și veghează la aplicarea regulamentelor și directivelor care au fost adoptate de către Consiliul și Parlamentul European. De asemenea, Comisia poate recurge, în fața Curții de Justiție, în cazul neaplicării dreptului comunitar, la calea contencioasă.

Comisia Europeană are rol de executiv și pune în aplicare deciziile care au fost luate de către de Consiliu și dispune de ”în gestionarea politicilor comune, al caror buget îi este încredintat: cercetare și tehnologie, ajutor pentru dezvoltare, dezvoltare regionala etc.”

În ceea ce privește controlul democratic, Parlamentul European exercită în cadrul politicii de securitate a Uniunii Europene două tipuri de funcții:

Funcții legislative, prin intermediul competențelor bugetare. Aceste funcții care au fost

extinse odată cu Tratatul de la Lisabona. Aceste funcții au eliminat diferențierile dintre cheltuielile obligatorii și cele non-obligatorii din cadrul bugetului Uniunii Europene prin extinderea competențelor bugetare a Parlamentului care, înainte de Tratatul de la Lisabona, erau

considerate cheltuieli operaționale care nu aveau caracter militar sau de apărare, care, conform mecanismului de la Athena,sunt suportate, și înainte și după semnarea Tratatului, de

către statele membre.

Funcții normative, prin intermediul informării și consultării Parlamentului și dezbaterilor

bi-anule pe politică externă În cadrul acestei funcții, prin prevederile Tratatului de la Lisabona, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru PESC, este și vicepreședinte al Comisiei. Mai mult decât atât, Parlamentul poate accepta sau de a accepta sau a respinge Comisia Europeană.

Una dintre principalele modificări aduse de Tratatul de la Lisabona o constituie modalitățile de înființare a tribunalelor specializate. Acestea urmează să fie înființate prin majoritate calificată și nu prin unanimitate ca până la semnarea Tratatului.

Prin Tratatul de la Lisabona Cvarta Drepturilor Fundamentale a trecut în dreptul primar european. S-au introdus noi acțiuni în domenii de interes pentru cetățenii europeni cum ar fi: energia, siguranța cetățeanului, combaterea terorismului, domeniul social și schimbările climaterice.

Începând de la Lisabona, membrii Parlamentului European sunt aleși direct de către cetățenii Uniunii. Astfel, Parlamentul se află pe poziție de egalitate cu Comisia Europeană în ceea ce privește adoptarea a celei mai mari părți din legislația europeană.

Prin Tratatul de la Lisabona s-au extins domeniile în care se adoptă cu majoritate calificată deciziile Consiliului. Începând cu anul 2014, majoritatea calificată se bazează pe sistemul dublei majorități, a populației și a statelor membre. Se legitimează dubla legitimitate a Uniunii Europene. Această dublă majoritate înseamnă că o decizie este luată prin 55% dintre voturile statelor europene care reprezintă cel puțin un procent de 65% din populația Uniunii Europene.

Tratatul conferă, pentru prima oară în istoria Uniunii importanță relațiilor cu vecinii. Dispozițiile tratatului aduc o flexibilitate și consolidare a acțiunilor europene privind spațiul de libertate, de securitate și justiție, migrație, criminalitate organizată și terorism.

DREPT EUROPEAN II

Dreptul european cunoaște două izvoare: dreptul primar și dreptul secundar. Dreptul primar este ”format din tratatele care stabilesc cadrul juridic al Uniunii Europene”. Dreptul secundar este compus din instrumentele juridice care sunt bazate pe aceste tratate: directive, acorduri și decizii, principiile generale ale dreptului UE, alături de  jurisprudența  Curții Europene de Justiție precum și dreptul internațional.

Dreptul european se aplică în toate statele membre ale Uniunii Europene și

”legile statelor membre ale UE pot fi declarate inaplicabile în cazul în care intră în conflict cu dreptul UE ”.

Competențele Uniunii Europene nu sunt reglementate în mod egal de tratate. Criteriul este acela al obiectului de activitate al Uniunii. Din acest motiv este nevoie de jurisprudență care a intervenit în mai multe situații pentru a rezolva neînțelegerile care au apărut. Tot jurisprudența a instituit și practica prin care să se găsească soluții la situațiilor similare.

Stabilirea competențelor Uniunii Europene are la bază elementele construcției comunitare. Primul element este acela că Uniunea exercită competențe care i-au fost conferite prin tratate consecutive. Un al doilea element îl constituie faptul că statele membre își păstrează domeniile în care au competențe exclusive. Se pune problema ca aceste domenii să fie delimitate și să fie determinate raporturile dintre ele dar și modalitatea de soluționare a unor eventuale diferende.

Tratatul de la Maastricht este cel care a reglementat pentru prima oară principiile competențelor Uniunii Europene. Art.3b din acest Tratat a fost modificat în art.5TCE prin Tratatul de la Amsterdam. La ora actuală, aceste principii se regăsesc î mart.5 al Tratatului de la Lisabona. Conform acestui principiu, Uniunea intervine în domeniile care nu se află în competența sa, doar dacă și în măsura ”în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii”.

Un al doilea principiu este cel al proporționalității, conform căruia acțiunea Uniunii nu poate depăși în conținut și în formă ceea ce este necesar pentru a se realiza obiectivele tratelor. Șandru, Daniel-Mihail (2010) DreptulUniuniiEuropene.București: Ed. Universitara, pp. 64-103.

Un al treilea principiu este cel al proporționalității. Conform acestui principiu, Tratatul de la Lisabona s-au extins domeniile în care se adoptă cu majoritate calificată deciziile Consiliului. Începând cu anul 2014, majoritatea calificată se bazează pe sistemul dublei majorități, a populației și a statelor membre. Se legitimează dubla legitimitate a Uniunii Europene. Această dublă majoritate înseamnă că o decizie este luată prin 55% dintre voturile statelor europene care reprezintă cel puțin un procent de 65% din populația Uniunii Europene.

Distribuirea competențelor și a exercitării lor se face în baza principiului subsidiarității, Tratatul de la Lisabona a adus o delimitare precisă a competențelor conferite Uniunii. Astfel, competențele Uniunii sunt clasificate în trei categorii:

competențe exclusive,

competențe partajate

competențe de susținere

Art.Conform articolului 5 alineatul (3) al doilea paragraf și articolului 12 litera (b) din

Tratatul UE, reglementează că ”parlamentele naționale verifică respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în Protocolul nr 2. Conform acestei proceduri, în termen de opt săptămâni de la data transmiterii unui proiect de act legislativ, orice parlament național sau orice cameră a unui parlament național poate adresa președinților Parlamentului European, al Consiliului și, respectiv, al Comisiei un aviz motivat în care să se expună motivele pentru care consideră că proiectul în cauză nu este în conformitate cu principiul subsidiarității. În momentul în care cel puțin o treime din voturile atribuite parlamentelor naționale (un vot pentru fiecare cameră în parlamentele bicamerale și două voturi pentru parlamentele unicamerale) susțin un aviz motivat „negativ”, proiectul trebuie reexaminat („cartonaș galben”). ”

Un rol important în asigurarea legalității în cadrul Uniunii Europene o are Curtea Europeană de Justiție, Misiunea acestei instituții este de a sigura interpretarea și aplicarea uniformă a dreptului Uniunii, precum și de control a legalității actelor. Curtea de Justiție interpretează legislația europeană pentru a se asigura că aceasta se aplică în același fel în toate țările UE. De asemenea, soluționează litigiile juridice dintre guvernele statelor membre și instituțiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile sau organizațiile pot, la rândul lor, să aducă un caz în fața Curții de Justiție, atunci când consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o instituție europeană.

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene dreptul la libera circulație și dreptul de ședere pe teritoriul statelor membre stabilește conținutul cetățeniei europene astfel:;

– dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European, precum și la alegerile locale în statul membru unde își au reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat (pentru normele privind participarea la alegerile locale: dreptul de a primi, pe teritoriul unei țări terțe (care nu aparține Uniunii Europene), protecție diplomatică sau consulară din partea autorităților unui alt stat membru, dacă țara acestuia nu este reprezentată acolo, în aceeași măsură ca și resortisanții statului membru în cauză;

– dreptul de a adresa petiții Parlamentului European (, de a se adresa Ombudsmanului European desemnat de Parlamentul European pentru a analiza cazurile de administrare necorespunzătoare a instituțiilor și organismelor comunitare.

– dreptul de a se adresa în scris oricărei instituții sau oricărui organ al Comunității într-una din limbile statelor membre și de a primi un răspuns redactat în aceeași

– dreptul de a avea acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei, sub rezerva anumitor condiții.

Tratatul de la Amsterdam a stabilit crearea unui spațiu al libertății, securității și justiției în Uniunea Europeană.Spațiul libertății înseamnă libera circulație a persoanelor peste frontierele interne a tuturor statelor membre. În același timp libertatea înseamnă și faptul ca cetețenii europeni să trăiască într-un mediu al respectului față de lege.

În vederea spațiului securității s-a dezvoltat un cadru instituțional care să ogere posibilitatea acțiunilor comune și a cooperării din domeniile polițienești și judiciare. Un prin scop al creării acestui spațiu este prevenirea și combaterea criminalității organizate și a terorismului.

În cazul spațiului justiției a fost reglementată ”recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă si penală precum și asigurarea acelorași garanții în cadrul procedurilor vor trebui să asigure același sens al justiției pentru toți cetățenii statelor membre”.

Obiectivul principal al politicilor comunitare pentru realizarea spațiului justiției în domeniul dreptului civil, îl constituie existenta unei bune colaborări între autoritățile judiciare în soluționarea litigiilor transfrontaliere.

b#%l!^+a?