Deontologia Profesionala a Executorului Judecatoresc

DEONTOLOGIA PROFESIONALĂ A EXECUTORULUI JUDECĂTORESC

C U P R I N S

Cuvânt înainte

Tema nr. I. Obiectul, funcțiile și problematica eticii și a deontologiei profesionale a executorului judecătoresc

1. Geneza și conținutul noțiunilor de „etică” și „morală”

2. Noțiunea și tipurile deontologiei profesionale

3. Natura și esența valorilor deontologice

4. Norma morală în deontologie

5. Principiile deontologiei

6. Funcțiile eticii

7. Deontologia profesională a executorului judecătoresc, tip specific al deontologiei juridice

Tema nr. II. Noțiunile fundamentale ale deontologiei profesionale și ale experienței morale

1. Bine și rău, natura, conținutul și interdependența lor

2. Datorie și conștiință, corelația lor dialectică

3. Libertate, necesitate și responsabilitate

4. Virtute și viciu

5. Fericirea, tratarea filosofică și paradoxul ei

6. Noțiunea de „plăcere” și etica plăcerii

7. Noțiunea de „util” și etica lui

8. Noțiunea de „echitate” și valorile ei etice

9. Noțiunea de „milă”, esența și legătura ei cu alte categorii ale eticii. Pragmatica milei și căile de materializare a ei

10. Noțiunea de „perfecțiune” și căile de obținere a ei

Tema nr. III. Problemele generale ale deontologiei profesionale a executorului judecătoresc

1. Însemnătatea moralei și eticii în activitatea executorilor judecătorești

2. Obiectul deontologiei executorului judecătoresc

3. Codul deontologic al executorului judecătoresc, noțiunile lui fundamentale

4. Principiile și valorile generale ale conduitei executorului judecătoresc

5. Normele etice în sistemul de relații dintre executorul judecătoresc și colegii săi

6. Relațiile etice dintre executorii judecătorești cu magistrații și avocații

7. Raporturile etice și morale dintre executorii judecătorești și organele de conducere

8. Etica comportamentului executorului judecătoresc în procesul consultării clientului. Normele etice în sistemul de relații dintre executorul judecătoresc cu clienții (solicitanții serviciilor sale și părțile procedurii de executare)

9. Cerințele morale și psihologice formulate față de activitatea executorului judecătoresc

Tema nr. IV. Problemele particulare ale eticii și deontologiei profesionale a executorului judecătoresc

1. Obligativitatea respectării principiului rolului activ și al executării operative a documentelor executorii de către executorul judecătoresc din perspectiva deontologiei profesionale

2. Locul și rolul deontologiei profesionale în efectuarea acțiunilor de executare silită de către executorul judecătoresc

3. Valori și principii etice ale executării silite

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ANEXE

1. Codul deontologic al executorului judecătoresc din Republica Moldova

2. Codul deontologic al executorului judecătoresc din România

3. Codul deontologic al executorilor judecătorești din Uniunea Europeană

4. Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc din România

5. Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din Republica Moldova

Deontologia profesională a executorului judecătoresc este un manual destinat studenților facultăților de drept a instituțiilor superioare de învățământ. Structura manualului și tematica abordată oferă posibilitatea de a concepe atât etica și noțiunile ei fundamentale, cât și etica juridică prin intermediul deontologiei profesionale a executorului judecătoresc care are ca obiectiv primordial executarea în mod echitabil a hotărârilor judecătorești. În manual sunt redate noțiunile și categoriile fundamentale ale eticii și problemele ce țin de deontologia profesională a executorului judecătoresc atât din Republica Moldova, cât și din România și Uniunea Europeană. Totodată, sunt analizate Codurile deontologice ale executorului judecătoresc din ambele țări, valorile și principiile care trebuie plasate la baza activității lor, aspectele morale ale relației executorului cu solicitanții serviciilor sale și părțile procedurii de executare, cu magistrații, avocații și cu organele de conducere care poate contribui, în mod substanțial, la formarea și cristalizarea la ei a unei ținute morale și, totodată, a respectării Codurilor deontologice de către executorii judecătorești.

„Datorie! nume sublim și mare, tu care nu cuprinzi în tine nimic agreabil, nimic care să includă insinuare, ci reclami supunere, care totuși nici nu ameninți cu nimic care ar trezi în suflet o aversiune naturală și l-ar înspăimânta pentru a pune în mișcare voința, ci numai stabilești o lege care-și găsește prin ea însăși intrare în suflet și care totuși își câștigă ea însăși, în ciuda voinței, venerație (deși nu totdeauna ascultare); înaintea căreia amuțesc toate înclinațiile, deși în taină acționează împotriva ei: care ți-e obârșia demnă de tine și unde găsim rădăcina descendenței tale nobile, care respinge cu mândrie orice înrudire cu înclinațiile, rădăcină din care trebuie să derive, ca din originea ei, condiția indispensabilă a acestei valori pe care numai oamenii însuși și-o pot da?”.

(Kant, Im. Critica rațiunii practice. În: Întemeierea metafizicii moravurilor. Vol. I. București: Editura științifică, 1972, p. 175-176).

Cuvânt înainte

Etica și morala sunt permanențe ale vieții spiritual-umane, dar în noile condiții create prin revoluțiile de la sfârșitul anului 1989 din Centrul și Răsăritul Europei, ele sunt tot mai solicitate să contureze profiluri etico-morale potrivite cu noile răscruci apărute la intrarea în sec. XXI. Astăzi suntem obligați să revenim la fundamentele etice ale existenței omenirii pe care le-am pierdut în această perioadă de criză profundă pe care o traversează civilizația, pentru a rezolva problemele ce țin, nu numai, de guvernanța globală sau ocrotirea mediului ambiant, dar și la comportamentul față de semeni, inclusiv și față de executarea echitabilă a hotărârilor judecătorești.

Dar, din păcate, trăim într-o societate unde suferă, în primul rând, valorile morale. Trăim într-o epocă de confuzie morală, când valorile morale sunt profund zdruncinate și, posibil, alterate iremediabil. Fenomenul în cauză este destul de actual, mai ales, în țările ce au trecut de la totalitarist spre democrație precum Republica Moldova și România. Iată de ce este necesar de a aborda și trata în mod insistent problemele deontologiei profesionale, inclusiv cele ce se referă la activitatea executorului judecătoresc.

Etica și deontologia profesională sunt niște științe normative care deseori sunt numite și filosofie practică fiind studiată nu numai pentru a cunoaște ce este virtutea, dar mai ales pentru a deveni virtuos. Prin urmare, scopul eticii și a deontologiei constă nu în furnizarea unui anumit bagaj de cunoștințe, dar în orientarea omului spre anumite valori și virtuți eterne, spre săvârșirea faptelor bune. Pentru ca etică și deontologia să devină utile umanității, sunt necesare două premize: arta de a poseda și dirija pasiunile și dorința de a le îndrepta spre scopuri nobile. Semințele eticii și ale deontologiei, ca și cele ale grâului, încolțesc atunci când cad într-un sol fertil. Etica și deontologia reprezintă niște călăuze valorice ce pot să descrie locurile semnificative, fără a impune un traseu anume, pe motiv că totul depinde de fiecare personalitate în parte.

Etica și deontologia nu se substituie omului real în eforturile sale morale individuale, ea nu poate să anihileze responsabilitatea personalității pentru deciziile adoptate. Ele nu sunt un paravan după care să te poți ascunde, dar ele pot fi utile celor ce caută ajutor. Atunci când perceptele etice se materializează în activitatea morală a celor ce o studiază, etica poate deveni militantă. În caz contrar, ea devine inutilă, produce numai iritare și necaz.

O bună parte din această lucrare este dedicată studierii problemelor generale și particulare ale deontologiei profesionale a executorului judecătoresc. Putem constata, cu regret că atât în Republica Moldova (în continuare RM), cât și în România nu există lucrări consacrate problemelor deontologiei profesionale a executorului judecătoresc. În această ordine de idei, lucrarea în cauză reprezintă o tentativă de a lichida anumite lacune în pregătirea specialiștilor din punctul de vedere al eticii și a acorda un ajutor studenților la însușirea eticii și deontologiei profesionale a executorului judecătoresc în conformitate cu experiența acumulată. Asimilarea profundă a acestor cunoștințe va contribui, ulterior, la transformarea în fapte și acțiuni îndreptate spre binele oamenilor, spre executarea echitabilă a hotărârilor judecătorești.

Manualul în cauză nu ridică pretenții deosebite de „originalitate”. Ne-am străduit să sistematizăm și să reorganizăm teme și soluții existente ce sunt elaborate sau numai intuite. Dacă în analizele noastre se remarcă și elemente de „originalitate”, rămâne în seama specialiștilor să le dea o apreciere. Ceea ce ne-a interesat în mod deosebit a fost explicarea problemelor de care se ocupă etica și deontologia profesională a executorului judecătoresc și nu „originalitatea” sau „paternalitatea ideilor”.

Tema nr. I. Obiectul, funcțiile și problematica eticii și a deontologiei profesionale a executorului judecătoresc

Planul:

Geneza și conținutul noțiunilor de „etică” și „morală”.

Noțiunea și tipurile deontologiei profesionale.

Natura și esența valorilor deontologice.

Norma morală în deontologie.

Principiile deontologiei.

Funcțiile eticii.

Deontologia profesională a executorului judecătoresc, tip specific al deontologiei juridice.

1. Geneza și conținutul noțiunilor de „etică” și „morală”. Obiectul eticii

Noțiunea de „etică” provine de la cuvântul grecesc ethos (morav, obicei, caracter). Inițial prin acest termen se înțelegea locul obișnuit de trai, casa, locuința, cuibul păsărilor și vizuinile fiarelor. Ulterior, ea a început să consemneze natura stabilă a unui sau altui fenomen, obicei, caracter etc.

Pornind de la cuvântul ethos în sensul lui de caracter, Aristotel a creat adjectivul etic pentru a elucida o clasă specifică de calități umane, numite de el „virtuți etice”. Aceste virtuți reprezintă, după Aristotel, niște facultăți ale caracterului, temperamentului omului, care mai sunt numite „calități spirituale”. Ele se deosebesc, pe de o parte, de afecte ca facultăți ale corpului, iar pe de altă parte, de virtuțile diano-etice ca facultăți ale minții. Spre exemplu, frica este un afect natural, memoria, o facultate a minții, iar cumpătarea, curajul, dărnicia, facultăți ale caracterului. Cu scopul de a reliefa totalitatea virtuților etice într-un domeniu separat al gnoseologiei și de a elucida acest domeniu al cunoașterii într-un domeniu separat al științei, Aristotel introduce în uz noțiunea de „etică”.

Urmărind scopul de a traduce exact noțiunea de „etică” din limba greacă în limba latină, Cicero, marele filosof al Romei antice, a creat noțiunea de „moralis” (moral), de la latinescul moris (număr), cuvânt similar grecescului ethos. După cum am remarcat mai sus, ethos înseamnă caracter, temperament, modă, obicei, croială a îmbrăcămintei. Când scria despre filosofia morală, Cicero înțelegea prin ea aceeași sferă a cunoașterii pe care Aristotel o numea „etică”.

În sec. IV d. Hr., în limba latină s-a încetățenit noțiunea de „moralitas” (morală), care era, de fapt, o analogie directă a noțiunii grecești de „etică”. În accepția inițială, în limbile europene ce s-au consolidat în Evul Mediu, termenii „etică”, „morală”, „moralitate” erau utilizați ca sinonime, într-un singur sens. În procesul dezvoltării ulterioare a culturii, odată cu elucidarea particularităților eticii ca domeniu al gnoseologiei, fiecare noțiune capătă treptat o semnificație proprie. Prin etică se subînțelege o ramură respectivă a cunoașterii, o știință specifică, iar prin morală (moralitate), obiectul pe care îl studiază etica.

Totodată, destui filosofi disting etica de morală, în acest fel: morala se referă la comportamentul uman văzut prin prisma valorilor (de bine și rău, drept-nedrept esc și nu „originalitatea” sau „paternalitatea ideilor”.

Tema nr. I. Obiectul, funcțiile și problematica eticii și a deontologiei profesionale a executorului judecătoresc

Planul:

Geneza și conținutul noțiunilor de „etică” și „morală”.

Noțiunea și tipurile deontologiei profesionale.

Natura și esența valorilor deontologice.

Norma morală în deontologie.

Principiile deontologiei.

Funcțiile eticii.

Deontologia profesională a executorului judecătoresc, tip specific al deontologiei juridice.

1. Geneza și conținutul noțiunilor de „etică” și „morală”. Obiectul eticii

Noțiunea de „etică” provine de la cuvântul grecesc ethos (morav, obicei, caracter). Inițial prin acest termen se înțelegea locul obișnuit de trai, casa, locuința, cuibul păsărilor și vizuinile fiarelor. Ulterior, ea a început să consemneze natura stabilă a unui sau altui fenomen, obicei, caracter etc.

Pornind de la cuvântul ethos în sensul lui de caracter, Aristotel a creat adjectivul etic pentru a elucida o clasă specifică de calități umane, numite de el „virtuți etice”. Aceste virtuți reprezintă, după Aristotel, niște facultăți ale caracterului, temperamentului omului, care mai sunt numite „calități spirituale”. Ele se deosebesc, pe de o parte, de afecte ca facultăți ale corpului, iar pe de altă parte, de virtuțile diano-etice ca facultăți ale minții. Spre exemplu, frica este un afect natural, memoria, o facultate a minții, iar cumpătarea, curajul, dărnicia, facultăți ale caracterului. Cu scopul de a reliefa totalitatea virtuților etice într-un domeniu separat al gnoseologiei și de a elucida acest domeniu al cunoașterii într-un domeniu separat al științei, Aristotel introduce în uz noțiunea de „etică”.

Urmărind scopul de a traduce exact noțiunea de „etică” din limba greacă în limba latină, Cicero, marele filosof al Romei antice, a creat noțiunea de „moralis” (moral), de la latinescul moris (număr), cuvânt similar grecescului ethos. După cum am remarcat mai sus, ethos înseamnă caracter, temperament, modă, obicei, croială a îmbrăcămintei. Când scria despre filosofia morală, Cicero înțelegea prin ea aceeași sferă a cunoașterii pe care Aristotel o numea „etică”.

În sec. IV d. Hr., în limba latină s-a încetățenit noțiunea de „moralitas” (morală), care era, de fapt, o analogie directă a noțiunii grecești de „etică”. În accepția inițială, în limbile europene ce s-au consolidat în Evul Mediu, termenii „etică”, „morală”, „moralitate” erau utilizați ca sinonime, într-un singur sens. În procesul dezvoltării ulterioare a culturii, odată cu elucidarea particularităților eticii ca domeniu al gnoseologiei, fiecare noțiune capătă treptat o semnificație proprie. Prin etică se subînțelege o ramură respectivă a cunoașterii, o știință specifică, iar prin morală (moralitate), obiectul pe care îl studiază etica.

Totodată, destui filosofi disting etica de morală, în acest fel: morala se referă la comportamentul uman văzut prin prisma valorilor (de bine și rău, drept-nedrept etc.), iar etica se referă la studiul a tot ceea ce intră în această arie a valorilor și normelor morale în acțiune. În limbajul obișnuit, cei doi termeni sunt adeseori interșanjabili când descriem oameni pe care-i considerăm buni și acțiunile lor morale, corecte. De asemenea, termenii anetic și imoral sânt sinonimizați atunci când descriem anumite persoane rele sau când spunem că acțiunile lor sunt imorale.

În istoria filosofiei au fost întreprinse un șir de tentative de a scoate la iveală distincțiile dintre noțiunile de „morală„ și „moralitate„. Cea mai cunoscută dintre ele îi aparține lui Hegel, care înțelegea prin morală aspectul subiectiv al acțiunilor întreprinse de oameni, iar prin moralitate înseși acțiunile în desfășurarea lor obiectivă și deplină, adică morala reprezintă felul în care sunt percepute acțiunile de către individ în aprecierea lui subiectivă manifestată prin trăirea vinovăției, iar moralitatea, felul în care se manifestă în realitate faptele omului, în experiența reală a familiei, poporului, statului.

B. Williams, cunoscutul specialist în problemele eticii, în lucrarea sa Introducere în etică, devenită o carte de căpătâi a studenților din întreaga lume, editată la Cambridge în 1972 și reeditată în scurt timp de zece ori, face o distincție tehnică între morality și ethics, cel de-al doilea cuvânt având un sens mai general, ce acoperă, în mare măsură, înțelesul în care utilizăm noi, de regulă, cuvântul morală. „Moralitatea, în schimb, ar fi „un sistem special, o varietate particulară a gândirii etice”, „una care are o semnificație specială în cultura occidentală modernă; nota distinctivă a „subsistemului moralitate” e dată de „noțiunea specială de obligație pe care o utilizează” și de intenția „universală” pe care o posedă.

În tradiția culturală și lingvistică, prin moralitate se subînțeleg principiile fundamentale de comportare umană, iar prin morală, formele de comportare obișnuite. În acest sens, poruncile lui Dumnezeu țin de moralitate, iar povețele unui pedagog, de morală. Totuși, putem constata că în majoritatea limbilor contemporane, în vorbirea curentă, cele trei cuvinte se utilizează, de obicei, ca sinonime și se înlocuiesc reciproc.

Pentru oamenii ce nu cunosc îndeaproape filosofia, cuvântul etică sugerează un ansamblu de standarde în raport cu care un grup sau o comunitate umană decid să-și reglementeze comportamentul, spre a deosebi ce este legitim sau acceptabil în urmărirea scopurilor lor de ceea ce nu este astfel. Se vorbește, în acest sens, de o „etică a afacerilor”, de o „etică juridică” sau de o „etică a executorului judecătoresc”.

Nu toate utilizările noțiunii în cauză se cer asociate neapărat cu o activitate specifică. Sensul filosofic al termenului „etică” are evidente legături cu această accepțiune cotidiană, dar nu este identică cu ea. Ca orice altă preocupare filosofică, cercetarea etică vizează principiile fundamentale și conceptele de bază ce se regăsesc sau ar trebui să se regăsească în orice domeniu particular al gândirii și activității umane. Fiind o ramură a filosofiei, etica e un studiu teoretic. Prin aceasta ea diferă de etică în sensul profan schițat mai sus prin aceea că orice corp real de credințe etice, spre exemplu etica creștină, este menit a fi nu doar o expunere și analiză a anumitor doctrine teoretice, ci o călăuză de viață practică. „Etica” filosofică și „etica” în sens nefilosofic au ca element comun, obiectul lor. Filosofii moralei studiază tocmai acele sisteme care urmăresc să călăuzească viața oamenilor ca oameni. Este totuși important să nu fie supralicitată, în acest context, deosebirea dintre profan și filosof, în măsura în care omul de rând gândește critic despre propriile-i vederi morale sau despre cele ale altora, sau meditează asupra justificării lor, sau le compară cu alte atitudini, rivale, el fiind în felul său un filosof al moralei.

Așadar, etica este o știință filosofică ce studiază morala ca una din cele mai importante laturi ale existenței umane și sociale ce examinează esența, natura și structura moralei, este o sferă a cunoașterii, o tradiție intelectuală, iar morala sau moralitatea este ceea ce studiază etica, obiectul ei.

Etica este o disciplină filosofică prin tradiția sau prin istoria ei exterioară, deoarece gândirea etică s-a cristalizat în cadrul concepțiilor filosofice generale, fie într-o formă dezvoltată, fie ca un sector relativ autonom al reflecției. Totodată, etica este o disciplină filosofică, întrucât în baza oricărei concepții etice dezvoltate coerent stă explicit sau implicit o concepție generală asupra existenței. Ea este o disciplină filosofică și prin domeniul ei de referință, deoarece studiază relația dintre „faptele bune” și ceea ce este binele, prin însuși demersul ei, care este un demers sintetic și conceptualizat. Totodată, ca disciplină științifică, etica cercetează morala și moralitatea potrivit regulilor științifice de cunoaștere.

Astfel, etica este o disciplină filosofică prin tradiția și fundamental ei teoretic, prin obiect și rezultate, prin demersul speculativ. În același timp, etica este și o disciplină științifică, ceea ce va fi demonstrat de noi când vom trata despre funcția ei cognitivă. Pe de altă parte, acest caracter va reieși în baza analizelor propriu-zise ale moralei efectuate pe tot parcursul lucrării în cauză.

În etică sunt elucidate două grupe de probleme: problemele teoretice propriu-zise referitoare la natura și esența moralei și problemele ce țin de felul în care trebuie să procedeze omul, de principiile și normele după care trebuie să se conducă în viață.

Totodată, astăzi are loc lărgirea câmpului eticii și a problematicii ei, pe motiv că noțiunea binelui se răsfrânge asupra interacțiunilor cu natura (etica biocentrică), cu pământul (etica pământului), cu experimentele științifice ce țin de om (bioetica) care își centrează atenția asupra chestiunilor etice din diferite domenii: natură, biologie, medicină, cibernetică, economie etc.

În sistemul eticii pot fi elucidate astfel de domenii ca: axiologia etică, ce studiază problemele binelui și răului; deontologia etică, ce analizează problemele datoriei; fenomenologia eticii, ce studiază morala unei sau altei societăți sub aspect sociologic și istoric; genealogia moralei; etica istorică; etica profesională, etica aplicată (deontologia) etc.

Pentru a se constitui, o știință are nevoie de anumite metode de cercetare care să ducă la rezultate adecvate realității pe care o cercetează. Pe parcursul dezvoltării eticii, un rol deosebit l-a jucat metoda speculativă, care consideră că legile morale sunt anterioare fiecărei generații de oameni – căreia i se înfățișează ca un imperativ –, le consideră ca ceva înnăscut, ca ceva dat de la început, imuabile, atribuindu-le adeseori o origine supranaturală. Însă, neajunsurile acestei metode sunt evidente, deoarece ea rupe morala de realitate. De aceea, un loc aparte îl ocupă metoda empirică. Filosoful român D. Gusti considera că, dacă cunoști prin analiza faptelor de experiență în ce constă o acțiune morală, te poți ridica până la formularea legilor cauzale ale moralității. El susținea, că de la început în etică trebuie să plecăm de la realitatea morală așa cum se prezintă ea, deoarece faptele morale alcătuiesc realitatea morală. Mai departe, prin explicații, se ajunge la cunoașterea ideii de realitate. Ideea, la rândul ei, este dinamică, tinde a se desfășura, a se realiza, tinde spre maxima perfecțiune. Aplicând această metodă, în opinia lui D. Gusti, găsim idealul etic.

Totodată, D. Gusti caracteriza metoda eticii ca fiind formalistă, realistă și critică. Metoda eticii este formalistă pentru că în cercetarea fenomenelor morale, formalismul, ca atribut al metodei, răspunde necesității de a surprinde esența moralității. În același timp, cercetarea științifică în etică constă în analiza realității morale existentă prin observații, analiză, sinteză etc. În loc de a specula asupra omului abstract, etica trebuie să caute, să vadă ansamblul de prescripții și norme care constituie morala unei societăți, explicând cum se formează ele în funcție de alte serii de fenomene. Formalismul și realismul solicită spiritul critic ca al treilea atribut al metodei etice la D. Gusti. Spiritul critic este conceput de el ca expresie a unei continue autoverificări în procesul cercetării etice, el este acela ce va permite evoluția, transformarea metodei însăși în funcție de cerințele cercetării fenomenelor morale, eternizarea ei fiind respinsă.

Eticianul rus O. Drobnițkii a formulat un șir de trăsături specifice ale moralei ca sistem de exigențe, prin intermediul cărora se realizează reglementarea normativă a comportamentului: a) este o reglementare neinstituțională; b) se fundează pe reprezentări conceptuale, ideale, spirituale; c) este mediată de rolul deosebit al conștiinței și, în particular, de motivațiile subiective; d) sancțiunile utilizate de morală sunt ideale după caracterul lor, iar motivele de activizare a ei sunt dezinteresate (în sensul prudențial-pragmatic al cuvântului); e) exigențele morale reflectă contradicția dintre „ceea ce trebuie să fie” și „ceea ce este” și ele sunt orientate spre rezolvarea ei; f) reglementarea morală presupune autonomia personalității față de acțiunile empirico-extrinseci și de grup; g) capacitatea ei de autolegiferare; h) este o formă specifică a responsabilității personale; i) exigențele morale sunt universale, iar judecata morală este universalizată.

În structura moralei, de obicei, se disting următoarele elemente constitutive. Morala include valorile morale, normele morale, principiile morale, criteriile morale, sentimentele și trăirile morale etc.

Valorile morale, în opinia eticianului român S. Stoica desemnează scopuri sociale și atitudini umane preferențiale: responsabilitate, echitate, demnitate, dreptate, libertate etc.. Aceste valori structurează, prin umanizare, sensul vieții.

După cum remarcă filosoful român T. Cătineanu, „Normele morale sunt propoziții sau enunțuri prescriptive, prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă, respectiv cum trebuie să fie sau să nu fie subiectul conștient în situații repetabile, pentru ca manifestarea sau felul său de a fi să fie apreciate ca bune și nu ca rele”. Totodată, eticianul german Brigit Förg susține că, „norma morală este relația preferențială între valori și semnificații”. Într-adevăr, norma ca normă este o valoare și toate obiectivitățile semnificative ale omului sunt valori. Însă valoarea morală, în sens strict, rămâne expresia obiectivă și obiectivată real a normei, care este un moment al moralei. Preceptele și normele morale călăuzesc conduita oamenilor, care își raportează astfel comportamentul la valorile morale de bine sau rău, din care decurge și definirea acestui comportament ca moral sau amoral. Normele morale sunt înzestrate cu sancțiuni de aceeași natură. Ele pot fi extrinseci subiectului și reprezintă o reacție a colectivității față de fapta amorală și, în această circumstanță, avem de-a face cu forme diferite de manifestare a oprobriului public, sau pot fi intrinseci, din sfera conștiinței subiectului, acestea fiind cele mai puternice și eficiente sub forma de regrete, păreri de rău, mustrări de conștiință sau scrupule de conștiință.

Normele morale pot avea un caracter concret sau unul general, iar caracterul lor general exprimă esența sistemului moral și reflectă idealul comunitar la un moment istoric dat. Spre deosebire de normele juridice, care sunt legate de anumite particularități de formă, conținutul normelor morale se adăpostește sub învelișul unor idealuri, principii, obiceiuri, care reprezintă conținuturi mai generale. Și aceste forme ale conștiinței morale au comandamente, prescripții, îndeplinesc funcții reglementatoare fără a avea, nemijlocit, caracterul unei reguli, susține T. Huszar.

Normele morale au o structură formală, care se constituie din două elemente fundamentale, cristalizate lexical în două expresii tipice: expresia calitativă și expresia imperativă. Elementul calitativ indică ce anume trebuie „să faci”, sau cum trebuie „să fii”, iar elementul imperativ, se conține în formularea „trebuie”. Imperativul poate lua două forme de expresie: una pozitivă („trebuie”) care poate fi activă și stimulativă și alta negativă („nu trebuie”), care poate fi restrictivă, inhibitivă, coercitivă. Din această cauză, morala în sens larg, e structurată valoric contradictoriu: din valori care sunt recomandate („trebuie”) și non-valori (sau pseudovalori), care sunt interzise („nu trebuie”). Simultan, interdicția „nu trebuie” nu înseamnă ceva care e interzis, deoarece interzis înseamnă „trebuie să nu…”.

În același timp, imperativul în cele două forme de expresie nu posedă o semnificație valoric morală intrinsecă, din motiv că imperativul „trebuie” – „nu trebuie” poate angaja și angajează în viața reală orice acțiune, orice fel de a fi. Imperativul are și grade intrinseci de intensitate. În limba română, expresiile „trebuie” – „nu trebuie” posedă un caracter constrângător, indiferent dacă factorul de constrângere vine din interiorul sau din exteriorul conștiinței morale sau din ambele părți. Dar limba română a mai structurat două imperative, cărora filosoful român Constantin Noica le consacră o analiză magistrală: „se cade”- „nu se cade”; „se cuvine” – „nu se cuvine”. Aceste imperative pot fi formulate din exterior și angajează liber conștiința morală din interiorul ei, iar mai apoi aceste imperative au o semnificație morală intrinsecă.

Normele morale sunt clasificate, de regulă, în trei tipuri: generale, particulare și speciale.

Normele generale (sau universale) sunt proprii tuturor colectivităților umane, ale au o mare durabilitate în timp și reglementează toate tipurile de relații și de activități umane, structurând nucleul etosului uman. După cum am încerca să enumerăm aceste norme în expresia pozitivă, atunci ele ar fi: „Fii sincer!”, „Fii cinstit!”, „Fii demn”!, „Fii curajos!”, „Fii generos!”, „Fii recunoscător!”, „Fii loial!”, „Fii bun!”, „Fii drept!” etc.

Normele particulare sunt acele norme ce se adresează unor tipuri sau colectivități determinate, ele posedă o anumită variație în timp, reglementând tipuri de relații sau activități umane particulare. În cadrul lor se înscriu normele privind viața de familie, normele morale ale muncii, normele privind diverse activități profesionale, care își elaborează „etici” particulare: „etica muncii științifice”, „etica medicală”, „deontologia juridică”, „deontologia executorului judecătoresc” etc.

Normele speciale se adresează unor grupuri restrânse sau vizează relații și manifestări cu totul specifice sau ocazionale. Spre exemplu, normele cavalerismului, normele vieții de la curțile nobiliare sau împărătești, normele de protocol, normele de comportare civilizată în lume și societate.

Așadar, normele morale sunt niște norme sociale ce reglementează comportamentul omului în societate, relațiile lui față de alți oameni, față de societate și față de sine însuși. Respectarea lor este asigurată de forța opiniei publice, de convingerile interioare ale personalității ce se întemeiază pe reprezentările adoptate de societate cu privire la bine și rău, echitate și inechitate, virtute și viciu etc.

În afară de principiile care caracterizează esența moralității există și principii morale particulare care reprezintă niște principii formale care se referă la modalitatea de îndeplinire a cerințelor morale. Astfel de principii sunt: conștiinciozitatea și formalismul, fetișismul, fatalismul, fanatismul, dogmatismul etc. Aceste principii nu determină conținutul normelor concrete ale comportamentului, însă caracterizează o anumită moralitate, indicând faptul cât de conștient sunt îndeplinite dezideratele morale.

Sentimentele morale și trăirile se raportează de regulă individului, deoarece numai lui îi sunt proprii asemenea manifestări ca: altruismul, respectul, curajul, spiritul de solidaritate, compasiune, iubire etc. T. Huszar scria că „sentimentele morale ale oamenilor sunt mijlocite de relațiile morale care iau naștere în societate: sisteme de cerințe și de valori care se realizează în relațiile sociale dintre oameni”. Sensibilitatea morală nu ființează în sine, ci se află într-o relație de interdependență atât cu valorile, cât și cu normele, perceptele ori regulile morale.

După ce am conturat obiectul eticii, putem trece la elucidarea esenței moralei (moralității) și rolului ei în societate. În general, nu există vreo opinie în acest sens ce nu poate fi pusă la îndoială.

Este evident, că morala reprezintă ceva mai mult decât o totalitate de fapte ce trebuie interpretate. Morala reprezintă nu ceea ce este, ci mai degrabă ceea ce trebuie să fie. De aceea, atitudinea adecvată a eticii față de morală nu se limitează la reflectarea și la explicarea ei. Etica trebuie să propună modelul propriu al moralității: filosofii moralei sunt, în acest sens, niște arhitecți care au sarcina de a proiecta noi edificii.

Vom examina cele mai răspândite definiții ale moralei, care sânt, destul de larg reprezentate în etică și care s-au consolidat în cultură. Aceste definiții corespund, în mare măsură, viziunilor generale cu privire la morală. În acest sens, morala apare în două ipostaze: a) ca o caracteristică a personalității, o totalitate de calități morale, virtuți (sinceritate, onestitate, bunătate etc.); b) ca o caracteristică a relațiilor dintre oameni, o totalitate a normelor morale, a cerințelor, poruncilor, regulilor („Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău!”, „Să nu furi!”, „Să nu ucizi!” etc.).

Noțiunea și tipurile deontologiei profesionale

Deontologia ca disciplină științifică a fost creată de filosoful englez Jeremy Bentham ca studiu empiric al datoriilor morale concrete, raportate la diferite situații sociale, care urmărea ca noțiunile imprecise de moralitate, bunătate, justiție, legitimitate etc. să fie „măsurate”, operaționalizate. Ea s-a născut pe fundalul preocupărilor teoretico-filosofice de cristalizare a unei linii de luptă împotriva tradiționalismului și conservatorismului cultural și moral medieval ca o știință nouă a moralei, având ca scop să sintetizeze o nouă viziune asupra eticului, ancorată cât mai deplin în modelele de cercetare de tip utilitarist. Deontologia a reprezentat o replică utilitaristă față de rigorismul clasic al eticii, prin care J. Bentham propunea ca judecarea oricărei acțiuni sau instituții să fie efectuată în funcție de capacitatea de a spori fericirea și de a micșora suferința. În viziunea lui J. Bentham, „utilitatea este un termen abstract, el exprimă proprietatea sau tendința unui lucru de a ne feri de ceva rău și de a ne procura un bine; binele înseamnă plăcere sau cauză de plăcere…Bineînțeles, iau aceste cuvinte: durere și plăcere în accepția lor comună, fără a inventa definiții arbitrare pentru a admite numai anumite plăceri sau pentru a nega existența anumitor dureri. Fără subtilitate, fără matematică; nu trebuie consultat nici Platon nici Aristotel. Durerea și plăcerea constau în ceea ce fiecare simte ca atare, țăranul ca și prințul, ignorantul ca și filosoful”. El plasa la baza utilitarismului său principiul plăcerii care duce la fericire, după formula „maximum de fericire pentru cel mai mare număr”.

Im. Kant a dezvoltat doctrina deontologistă și i-a dat o primă sistematizare. El conferă „eticii datoriei” o valoare absolută, universală, necondiționată. Kant insistă asupra necesității ca omul să facă efortul de a se depăși pe sine ca individualitate și de a-și afirma tăria de voință; respectiv, de a-și depăși simțurile și înclinațiile egoiste, dat fiind că dispune de privilegiul rațiunii.

În sec. al XX-lea, un important gânditor deontologist, W.D. Ross a dezvoltat concepția filosofului german, formulând o serie de „datorii prima facie” : 1. Datorii către alții bazate pe actele noastre anterioare: a) datoria fidelității, b) datoria reparației morale, c) datoria gratitudinii; 2. Datorii către alții care nu se bazează actele noastre anterioare: a) datoria binefacerii, b) datoria nevătămării, c) datoria conformării la cerințele dreptății; și 3. Datorii către noi înșine – în fapt, o singură datorie; dar, după cum se poate constata, cea mai importantă datorie: a) datoria autoperfecționării.

Sensul inițial și strict al deontologiei este: știința sau teoria datoriei, adică „a ceea ce trebuie făcut”. Prin urmare, obiectul de studiu al deontologiei trebuie să fie studierea datoriilor ori obligațiilor morale și, în acest caz, ea ar fi interpretabilă ca o ramură a eticii. Însă, putem constata, că în ultimele decenii deontologia s-a dezvoltat, în mod deosebit, în calitate de studiu al moralelor particulare, mai ales, al moralelor profesionale. Acest lucru a fost sesizat și este elucidat în diferite Dicționare. Spre exemplu, Dicționarul Le Petit Larousse  definește deontologia ca „ansamblu de reguli care reglementează o profesiune, conduita celor care o exercită, raporturile dintre aceștia și clienților, dintre ei și public”, iar în Dicționarul explicativ al limbii române deontologia se definește ca „doctrină privitoare la normele de conduită și la obligațiile etice ale unei profesiuni”.

Deontologia lui J. Bentham a fost ulterior îmbunătățită în mod substanțial de contemporani sau succesori (spre exemplu, de John Stuart Mill și Herbert Spencer) însă, odată cu consolidarea marilor linii de cercetare ale filosofiei contemporane, tema în cauză a fost într-o oarecare măsură, trecută în umbră deoarece, în prim planul meditației filosofice au apărut teme de natură logică, epistemologică, interdisciplinară.

Cu toate că deontologia a fost fundamentată conceptual în utilitarismul englez, filosofia morală contemporană a marcat o cotitură radicală în folosirea acestui concept, prin reevaluarea etimologiei ei și punerea lui la lucru în opoziție ireductibilă cu curentul care i-a dat naștere. În rezultat, s-a produs o reevaluare a acestui concept inițial de pe o nouă poziție în care deontologia se tratează ca etică bazată pe norme, pe ideea de datorie, anterioară oricăror scopuri determinate utilitarist, prin urmare, în opoziție cu etica teleologică. Totodată, a apărut și concepția lui F. von Kutschera care face o deosebire între utilitarismul acțiunii (teoria teleologică) și utilitarismul normelor (teoria deontologică).

Efectuând o analiză a investigațiilor din domeniul eticii care există în literatura de specialitate, autorul român C. Lazăr, constată că fenomenul deontologiei este tratat destul de variat, însă pot fi scoase în vileag, câteva caracteristici destul de semnificative:

– aceste studii efectuate în literatura filosofică sunt de origine preponderent anglo-saxonă, în timp ce filosofia latinității este reprezentată nesemnificativ în distribuția eticilor moderne, ea fiind axată pe efectuarea unor investigații asupra problemelor eticii tradiționale;

– până în prezent nu au fost identificate, teorii deontologice închegate, deoarece majoritatea studiilor sunt prezente, mai ales, în reviste de specialitate unde deontologia este abordată, de cele mai multe ori, în mod adiacent sau implicit;

– studiile de natură deontologică nu sunt, în general, definite astfel de autorii lor, ele fiind caracterizate ca atare de alți cercetători.

Asupra posibilității transformării deontologiei în calitate de teorie etică normativă raționează filosoful american Cheryl N. Noble, care prezintă, în studiile sale, punctul de vedere al filosofilor morali postmoderni despre faptul că „posibilitatea unei științe morale autentice este aceeași cu posibilitatea teoriei etice normative valide”. Problemele care apar reieșind din declarația formulată de Ch. N. Noble sunt multiple și ele trebuie investigate și explicate. În această ordine de idei, întrebarea care i-a frământat și continuă să-i frământe pe mulți filosofi constă în faptul dacă există posibilitatea de a constitui o știință a normelor? Problema în cauză, există mai bine de un veac, perioadă în care unii filosofi au acceptat-o, iar alții au respins-o. Spre exemplu, filosoful german W. Wundt, susținea că etica, în ansamblul ei, este o știință normativă care are de cercetat originea conștiinței morale, de unde rezultă principiile care stau la baza judecăților de valoare și în baza acestora se stabilesc normele vieții umane în domeniile care posedă o conotație morală: familia, dreptul, statul, societatea. Efectuând o distincție între moravuri și morală, în sensul aprecierii moravurilor în funcție de acordul sau dezacordul cu cerințele moralei, W. Wundt considera, că morala este constituită din totalitatea principiilor, criteriilor sau valorilor după care considerăm o faptă ca bună sau rea, ca vrednică de aprobat, de lăudat și de promovat, sau ca un lucru de dezaprobat, de disprețuit, de împiedicat.

În opoziție cu punctul de vedere al lui W. Wundt, filosoful francez L. Levy-Bruhl respingea, în mod categoric, posibilitatea existenței unei științe normative. În viziunea lui, nu poate exista decât o „știință a moravurilor”, care studiază „realitatea morală în diversitatea ei existentă, adică diferitele tipuri sociale prezente sau de altădată”. O asemenea știință se ocupă de ceea ce este și nu de ceea ce trebuie să fie. Gânditorul francez s-a pronunțat pentru o „morală practică”, în măsură să facă „studiul teoretic al realității morale”, care să fie o sociologie. Însă, în cadrul acestui punct de vedere există, o referire la normele morale, pentru că el precizează că „oriunde există grupări umane, există între membrii lor și relații care pot fi calificate ca morale, adică … acte permise sau interzise, în afară de cele (în număr mic) care sunt indiferente precum și … sentimente de blam, admirație, dezaprobare, stimă pentru autorii acestor acte”.  

Prin urmare, morala este definită ca normă, iar moralitatea este înțeleasă drept „conformism”, în calitate de mecanism al respectării normelor. Problema în cauză a fost reluată și sintetizată la începutul sec. al XX-lea de sociologul francez É. Durkheim, care susținea că „orice morală ni se înfățișează ca un sistem de reguli de conduită”, iar caracteristicile acestor reguli sunt obligativitatea, dezirabilitatea, autodisciplinarea sub presiunea binelui moral. Toate acestea se manifestă în cadrul unei realități sociale, al unei „stări sociale a timpului”.

În această ordine de idei, deosebit de explicit a fost punctul de vedere expus de filosoful german Georg Simmel care, în concordanță cu alți cercetători din această perioadă, afirma imposibilitatea ca o știință să creeze sau să impună norme morale. „O știință normativă, remarca el, nu normează nimic, ci numai explică normele și legătura care există între ele”. G. Simmel considera că etica poate fi o știință despre morală numai dacă cercetează în mod obiectiv normele acesteia, dar nu le prescrie. Pentru el etica este o știință despre normativ, rostul ei fiind interpretarea normelor, a judecăților de valoare. 

O poziție aparte în înțelegerea normativității ca obiect al științei a avut-o filosoful francez G. Belot, care a observat faptul că morala apare deseori în „anticipațiile unor stări de lucruri care nu există încă, dar care, în anumite privințe, nu s-ar realiza atât de bine dacă oamenii n-ar începe să acționeze ca și cum ar exista”. Prin urmare, morala este gândită ca un ansamblu de proiecte pentru viitor, în care omul și societatea sunt angajate în prezent, iar specificul moral al societății, în opinia lui G. Belot, este dat nu de regulile prezente, ci de cele care fundamentează aspirații pentru viitor.

Un punct de vedere asemănător este dezvoltat de un alt filosof francez F. Rauh, care diferenția gata-făcutul de ceea-ce-trebuie-făcut (devoir-faire), insistând asupra faptului că „idealul moral al unei societăți se definește prin ceea ce se voiește, mai înainte de orice”.

Astăzi opiniile filosofilor de la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea cu privire la imposibilitatea existenței unei științe normative sunt contestate și normele morale indiferent de faptul dacă sunt privite ca realități de descoperit sau ca idealități de urmat sunt circumscrise câmpului de cercetare al științelor umanistice și trebuie să-și găsească locul și în spațiul unei deontologii, ca teorie etică normativă. În această ordine de idei, Ch. N. Noble, remarcă faptul că „studiul teoriei etice normative se bucură acum de o atât de mare respectabilitate și popularitate încât este foarte greu să susții ideea neconfortabilă că idealul teoriei etice normative este fals”.

Însă, această tendință exprimată de Ch. N. Noble, încă nu s-a încetățenit pe deplin în știință. Spre exemplu, în The Cambridge Dictionari of philosophi nu există un loc aparte unde se abordează noțiunea de deontologie sau de deontologie profesională, dar despre ele se amintește doar la capitolul etică.

Aceeași opinie o găsim și în lucrarea Fondamenti dell 'Etica a eticianului german F. von Kutschera care reprezintă astăzi una din cele mai profunde și serioase investigații a problemelor și direcțiilor fundamentale ale eticii unde este fixată și prezentată etapa postmodernă a gândirii etice europene. El împarte etica în descriptivă, normativă și metaetică. Etica normativă (sau pur și simplu etica) include judecățile normative, iar în cazul când sunt răspândite valorile asupra sferei obligațiunilor, a interdicțiilor și a permisiunilor (deontologia) este cuprinsă toată sfera judecăților normative, adică toată etica normativă. Totodată, el consideră că etica normativă este obligată să fie cognitivistă deoarece, numai în acest caz, ea este un obiect al teoriei etice, reprezintă evaluarea morală a stării lucrurilor, constituie cunoștințele și ipotezele care ne vorbesc, mai mult sau mai puțin, despre ceea ce trebuie să fie făcut.

Astfel, putem spune cu certitudine ca în cadrul eticii încă nu s-a constituit în mod definitiv o disciplină nouă – deontologia, care se naște destul de încet trecând prin chinurile facerii. Totodată, trebuie să constatăm și faptul că în baza deontologiei au apărut un șir de discipline ca deontologia profesională și etica profesională, denumirile lor fiind utilizate în mod frecvent și tratate deseori ca sinonime, fapt care, în opinia noastră, reprezintă o abordare incorectă pentru că fiecare disciplină își are obiectul său de studiu și problemele specifice pe care trebuie să le abordeze și să le rezolve.

În continuare vom încerca să efectuăm o caracteristică succintă a problematicii acestor discipline științifice care va finaliza cu elucidarea deosebirilor dintre etica profesională și deontologia profesională, demonstrând astfel existența lor separată și necesitatea creării fundamentelor teoretice și a aparatului lor categorial și noțional în baza deontologiei ca știință a normelor, ca o teorie etică normativă fundată pe noțiunea „datoriei”.

Etica profesională este o disciplină științifică care are un caracter reflexiv și critic, care se află la intersecția dintre filosofia moralei cu eticile particulare ale diferitelor categorii de profesii. Necesitatea de a introduce etica în activitatea și comportamentul unor profesii a devenit destul de stringentă în pofida faptului că astăzi există legi speciale ce reglementează activitatea lor. Aceasta se explică prin faptul că legea acționează, de obicei, după ce s-a produs încălcarea ei, ceea ce nu este suficient de a influența activitatea reprezentanților unor sau altor profesii. În opinia filosofului american T. Airaksinen, practicile etice sunt de frontieră și se presupune că ar trebui să acționeze preventiv. Prin urmare, etica profesională are menirea de a preciza practicile, drepturile și datoriile membrilor unui grup profesional, de a critica și sancționa malpracticile profesionale. În prezent, în literatura de specialitate sunt identificate un șir de tipuri de etică profesională:

– etici pentru situații încurcate (Quandary ethics). Ele sunt cele care nu se referă la coduri, fiindcă acestea din urmă sunt documente încărcate de o doză mare de idealism (sunt declarații oficiale, adesea de fațadă, sub care se pot ascunde practici foarte diferite). Ea descoperă și abordează arii mai dramatice, cazuri negative. Slăbiciunea acestei abordări este aceea că, accentuând și tratând un anumit comportament sau faptă negativă, poate arunca o umbră generală asupra unei anumite profesii. Spre exemplu, în politică se accentuează cinismul politicienilor și compromiterea lor amorală, în administrație – corupția și nepăsarea, în medicină – corupția și neglijarea pacienților, în educație – corupția și abuzul de autoritate și încredere etc.). Partea bună a concentrării pe cazuri negative rezidă, în opinia lui T. Airaksinen, în virtuțile pe care le conferă critica practicilor unui domeniu, iar pe acest fundal pot fi întreprinse anumite corecții ale modului de activitate a unor sau altor profesii. În acest caz, rolul eticii este, mai degrabă, cel de a orienta acțiunea în mod pozitiv, dar nu a acționa orbește sau în mod nereflectiv. Etica pentru situații încurcate este preferată de mass-media, aceasta căutând, mai degrabă, în comportamentul și acțiunile unor reprezentanți ai profesiilor senzaționalul și scandalosul, pe care îl consideră mai preferat și acceptat de public;

– abordarea standard care nu se concentrează pe cazuri dramatice, ci pe trăsăturile unei practici profesionale, trăsături cărora le aplică analize prin intermediul conceptelor de drepturi și datorii.

În ultimul timp, în literatura de specialitate, etica profesională este interpretată ca o disciplină care constituie totalitatea regulilor de conduită a unui grup social anumit ce asigură caracterul moral al interacțiunilor determinate sau însoțite de activitatea profesională și, concomitent, o ramură a științei care examinează specificul manifestării moralei în diverse tipuri de activitate, care se răspândește asupra acelor grupuri sociale față de care sunt înaintate, de obicei, cele mai înalte cerințe morale. „Sarcina principală a eticii profesionale, susține prof. român T. Sârbu, este de a stabili principii, reguli și norme de conduită profesională în cadrul diferitelor relații implicate de exercitarea unei profesiuni: relațiile interne, specifice fiecărui gen de activitate profesionalizată, precum și relațiile externe, cu beneficiarii direcți/indirecți și serviciile/bunurile realizate”.

În această ordine de idei, ni se pare destul de concludentă afirmația juristului francez Therry, Guinot, specialist notoriu în domeniului deontologiei profesionale a executorului judecătoresc, care înțelege locul și rolul eticii profesionale în procesul activității de executare în felul următor: „Soluționarea unei probleme nu depinde de teoriile globale, ci de o evaluare personală, sau, am putea spune, de adoptarea unei decizii personale. Aceasta este diferența dintre etica profesională care reiese din textele normative (regulamentele interne ale camerelor executorilor judecătorești) pe care executorul judecătoresc le respectă în general și etica concretă proprie fiecărui executor care determină adoptarea deciziilor pentru soluționarea problemelor profesionale și particulare care sunt rezolvate în fiecare zi”.

Etica în general și etica profesională, în mod special, se fundează pe categoria „datoriei”, întrucât datoria constituie o necesitate socială exprimată prin cerințele morale înaintate personalității. Îndeplinind cerințele datoriei, personalitatea se transformă într-un exponent al unor anumite obligațiuni morale în fața societății, pe care le concepe și le realizează în activitatea profesională și, la îndeplinirea îndatoririlor sale, dovedește angajarea deplină, creatoare, își asumă riscurile și are, sentimental, sacrificiul personal.

Practica socială a condiționat faptul ca oamenii care exercită funcții profesionale similare sau identice să își elaboreze tradiții specifice și să se unească în baza unor principii de solidaritate profesională, care sunt în stare de a păstra reputația grupei profesionale date. În lucrarea Tratat de etică editat sub coordonarea lui Peter Singler, se remarcă că etica profesională are menirea de a dezvolta unele comportamente proprii atingerii scopurilor diferitor profesii, edificând energiile acestora pentru a înțelege și a-și asuma datorii și responsabilități însoțite de un angajament socio-cultural respectiv.

O altă disciplină care se află într-o perioadă de constituire și fundamentare a bazelor ei teoretice, a aparatului său noțional este cea a deontologiei profesionale. Cu toate că primul Cod deontologic a apărut încă în antichitate (Jurământul lui Hipocrat) totuși deontologia profesională a început să se dezvolte destul de rapid abia după cel de-al doilea război mondial, ceea ce a condus la apariția ca ciupercile după ploaie a Codurilor deontologice nu numai ale profesiilor care au ca obiect al muncii omul, dar și ale profesiilor care nu au nimic comun cu omul. Astăzi putem spune cu certitudine că această tendință de a crea Coduri deontologice pentru toate profesiile s-a transformat într-o modă care a avut un impact negativ asupra conținutului și a eficienței practice a unor astfel de coduri.

În literatura de specialitate sintagma „deontologia profesională” vizează: reflecția etică aplicată unui câmp particular al activității umane. Este vorba despre o determinare care permite examenul mai aprofundat al problemelor concrete legate de exercițiul unei profesii, exprimabilă în termeni de reguli, fără a elimina însă analiza fundamentelor și justificărilor unor astfel de reguli; un ansamblu de reguli etice produse de un grup de profesioniști și concepute special pentru a dirija practica lor profesională.

Totodată, studiul Codurilor deontologice ne fac să concluzionăm că deontologia apropie mai mult morala de drept decât de filosofia generală a moralei. De aici și coincidența accentuată a obligațiilor juridice cu datoriile moralei profesionale.

Codurile deontologice și regulile ce se conțin în ele, spre deosebire de textele codificate, pot avea aspectul unor cutume, care completează litera textelor și prescripțiilor exprese din dreptul civil, comercial sau administrativ, referitor la datoriile ce revin diverselor profesii. Astăzi deontologia a intrat în dreptul pozitiv sub forma dreptului disciplinar, devenind un fel de autoapărare a grupurilor de oameni ce țin de o anumită profesie. Legitimitatea acestor grupuri autorizează sancționarea membrilor: prin cenzurări pur morale, cum sunt reprehensiunea, avertismentul care trebuie să împiedice noi violări ale regulilor deontologice. În unele profesiuni, se admite și sancționarea prin amenzi bănești, însă cele mai grave pedepse rămân suspendarea sau excluderea profesionistului din cadrul grupului. Totodată, deontologia profesională nu înglobează în sine întreg dreptul disciplinar din motiv că numai regulile care guvernează justiția sunt, și într-un caz, și în celălalt, similare. Statul poate să controleze modul în care profesionaliștii exercită drepturile lor interne, puterea jurisdicțională și cea legislativă.

Deontologia reprezintă morala unei profesiuni reflectată cu precădere prin prisma îndatoririlor sau obligațiilor morale impuse de exercitarea unei profesiuni în societate. Ea cercetează drepturile în corelație cu îndatoririle care le susțin și realizează cercetările în sferele vieții social-utile și nu numai în sferele speciale ale muncii producătoare de bunuri, valori. Din această cauză, pentru deontologi, moralitatea se centrează pe condiția datoriei, căci numai ea este garantul dreptății, corectitudinii. Consecinționiștii reproșează deontologiștilor împovărarea exagerată a omului cu o mulțime de obligații care domină numai relațiile vieții politice, ci și relațiile personale, iar deontologiștii, deși recunosc că datoriile noastre sunt împovărătoare, ei cred că individului îi rămâne și multă libertate pentru a se dedica proiectelor personale.

În rezultatul efectuării analizei obiectului de studiu și câmpului de acțiune a eticii profesionale și a deontologiei profesionale putem scoate la iveală deosebirile dintre ele care sunt redate în următorul tabel.

Deosebirile dintre deontologia profesională și etica profesională

F. von Kutschera formulează un postulat etic fundamental: „Fiecare trebuie să respecte pe altul ca personalitate”, care, în opinia noastră, trebuie să devină o călăuză în acțiune pentru societatea contemporană, pentru relațiile interumane. În acest context, conceperea personalității se face pe următoarele facultăți: omul este liber în acțiunile și în alegerea scopurilor sale; omul posedă facultăți de cunoaștere în limite naturale, posedă valori și poate să se conducă de propriile decizii în conformitate cu cunoștințele sale; omul este subiectul drepturilor și obligațiunilor, facultăți care trebuie să fie luate în calcul de cei care se ocupă de crearea Codurilor deontologice necesare pentru bunul comportament al reprezentanților unor sau altor profesii.

Astăzi impunerea deontologiei ca segment specializat al normativității morale este solicitată și de creșterea interdependențelor dintre colectivitățile umane, de complexitatea mereu sporită a actului de decizie în raport cu subiecți de autoritate statală care sunt tot mai bine instruiți, cu o personalitate tot mai complexă. Din această cauză, exercitarea autorității asupra unor asemenea subiecți presupune, în consecință, luarea în tot mai mare măsură în considerare a intereselor acestora, a capacității lor de reacție conștientă la actele de decizie. 

Putem spune cu certitudine că o deontologie matură trebuie să se regăsească întotdeauna pe tărâmul echilibrului dintre libertatea subiectului și cea a purtătorului autorității, deci pe tărâmul dreptății, ca principiu fundamental al principiilor, normelor și valorilor morale. Problema care abordează, din perspectivă deontologică, este aceea a delimitării modului de constituire a Codurilor deontologice în raport cu domeniul principiilor, normelor și valorilor morale. Totodată, trebuie să remarcăm faptul că, în opinia noastră, normele deontologiei trebuie să fie tratate ca aplicații concrete ale principiilor, normelor, criteriilor și valorilor morale pe domenii distincte ale acțiunii umane, în cadrul relațiilor umane de autoritate. Concomitent, trebuie să conștientizăm faptul, că constituirea unor Coduri deontologice specifice a unor profesiuni presupune o anumita atitudine teoretică  față de principiile, normele și valorile morale. Aplicarea lor la domeniul autorității are ca scop elucidarea unor criterii de eficiența a acțiunii, în mai mare măsură, decât criterii strict morale, exterioare necesităților practice.

În opinia noastră, Codurile de deontologie profesională existente în societatea postmodernă, mai ales, cele adoptate în RM și într-o măsură oarecare, cele adoptate în România, au un șir întreg de neajunsuri:

– ele înlocuiesc responsabilitatea morală autonomă cu îndatorirea etică eteronomă. Totodată, se subliniază necesitatea de a evita generalizarea pronunțată în ele, pentru că ea duce la uniformizarea individualităților morale, care are au un impact negativ asupra dezvoltării morale a personalității umane;

– un alt neajuns, constă în aceea că, codurile etice apărute în societatea postmodernă pornesc de la ideea unei ființe umane incapabile, atunci când este liberă, să se conformeze de bună voie regulilor bune și din această cauză oamenii trebuie ajutați prin emiterea unor coduri care să-i constrângă să se comporte bine. În această situație eticul se confundă cu juridicul, ambele având ca fundament coerciția, însă aceste două planuri nu pot fi confundate. Morala nu poate fi universalizată și universalizantă, așa cum este legea, ceea ce înseamnă că morala nu aparține strict planului raționalității, deoarece acest lucru înlătură uniformizarea morală;

– analiza Codurilor deontologiei profesionale elaborate în formă scrisă ne demonstrează o lipsă de delimitare a câmpului de acțiune a deontologiei, sau de identificarea falsă a lui, fapt care le conferă o natură eclectică. Aceasta se întâmplă din cauza că grupurile profesionale preocupate de coduri trăiesc necesitatea moralității actelor lor de pe o rampă morală mai degrabă intuită decât cercetată și explicată prin intermediul eticii.

 Prin urmare, orientarea celor care elaborează și adoptă Coduri de deontologie profesională trebuie să fie una preponderent utilitarist-pragmatistă, ceea ce poate determina un limbaj moral specializat, care să fie în stare să contribuie la îmbogățirea patrimoniului etic cu noi concepte, noțiuni și categorii, cu noi abordări ale problematicii umanului, ca în rezultat, recentelor studii din domeniul eticii aplicate să le putem adaugă un nou capitol, acela al deontologiilor profesionale. Perspectiva este cu atât mai interesantă, cu cât, în condițiile schimbărilor cardinale care se produc în societatea postmodernă în domeniul relațiilor interumane, autoritatea statală vrea să obțină noi dimensiuni, mai ales în plan politic, economic, militar, informațional, religios, al opiniei publice, al informației etc.

În concluzie trebuie să remarcăm faptul că în societatea postmodernă există tendința de a crea pentru toate profesiile Coduri de deontologie profesională care au, în general, un impact pozitiv asupra dezvoltării sociale, însă apariția lor a s-a transformat de multe ori într-o modă, într-un scop în sine, care conduce la apariția unor fenomene sociale negative: actele profesionale sunt privite numai prin punctul de vedere al drepturilor general-umane ale omului, prin felul cum aceste drepturi se impun public; cerințele stricte ce există în etică și morală sunt mai mult presupuse decât sunt formulate în mod explicit în Codurile deontologiei profesionale; este necesar de a elabora Codurile deontologiei profesionale reieșind din principiile și legile moralei, ca oamenii să simtă necesitatea raportării acțiunilor profesionale la morală și nu la îndatorirea etică eteronomă; trebuie să conștientizăm faptul, că fără un instrument teoretic veritabil, fără a se funda pe principiile, normele și valorile morale ale umanității atenția în Codurile de deontologie profesională se concentrează asupra unor momente nesemnificative, pe corectitudinea actelor profesionale privită prin punctul de vedere al drepturilor omului, iar exigențele stricte ce țin de domeniul moralității sunt mai mult presupuse decât formulate în mod explicit.

3. Natura și esența valorilor deontologice

Filosoful roman Petre Andrei susține că, „valorile etice sunt valori sociale care se nasc din contactul indivizilor între ei si care își găsesc rădăcinile în natura socială a omului”. Efectuând o analiză a valorilor deontologice în calitate de valori etice C. Lazăr pornește de la natura specifică a valorilor deontologice fundată pe „contactului indivizilor între ei”, un contact bazat pe relația de autoritate. În consecință, scrie el, cristalizarea valorilor deontologice este rezultatul „complicatului joc al adaptării si readaptării intereselor umane” la sensul istoriei, un sens marcat, cel puțin în concepțiile optimiste, de progres. Natura progresului istoric, din perspectivă deontologică, se evidențiază, în opinia lui C. Lazăr, cel puțin pe două coordonate majore.

În primul rând, progresul istoric s-a materializat prin „umanizarea” continuă a autorității, prin eliminarea treptată a mijloacelor biologice de persuasiune, în favoarea celor raționale; înlocuirea, în proporție tot mai însemnată a biciului cu cuvântul, a autorității mușchilor cu autoritatea intelectului reprezintă una dintre liniile progresului, deosebit de evidente, în sfera relațiilor de autoritate.

În al doilea rând, progresul istoric în domeniul autorității se materializează în limitarea continuă a disproporției dintre purtător și subiect, drepturile primului fiind tot mai mult înlocuite de drepturile celui de-al doilea. Este rezultatul diseminării cu tot mai mare forță a valorii morale fundamentale: umanitatea din om, identificat de P. Andrei ca „personalitate creatoare de cultură”. Pe baza acesteia și în consens cu achizițiile culturii spirituale, în general, omul a devenit tot mai plin de omenesc și a descoperit cu tot mai mare luciditate omenescul din „celălalt”. Umanismul și altruismul, recunoscute ca atare de tot mai mulți purtători de autoritate, constituie, în relațiile inter-umane, valori fără de care autoritatea ar fi rămas în cadrele ei naturale, un produs al forței brute. De la dreptul de a dispune de viața altora la dreptul acestora la viață, de la tiranie la democrație, drumurile parcurse de civilizația umană sunt presărate cu nenumărate momente ale descoperirii și validării unor valori morale autentice, specifice relațiilor de autoritate. Însăși constituirea deontologiei ca știință etică modernă ar fi imposibilă fără așezarea la temelia acesteia a universului valoric moral constituit pe calea emancipării ființei umane de tiranie.

Astfel, pot fi identificate ca valori deontologice, acele valori morale care se nasc din convenția purtător-subiect asupra a ceea ce este moral și imoral în relațiile dintre ei; o convenție nu rod al unor „tratative” de ocazie, ci produs al devenirii istorice a comunității umane, inclusiv pe component autorității. Un asemenea mod de identificare a valorilor deontologiei nu duce neapărat la uniformitate structurală sau calitativă, diferențierile fiind evidente, în funcție de numeroși factori socioculturali.

Printre acestea C. Lazăr remarcă, cu caracter de generalitate, cultura specifică a comunităților sociale în care se instituie relațiile de autoritate, care este diferită de la o generație la alta, de la un popor la altul, de la o subdiviziune socială la alta, de la o profesie la alta etc.

Valorile promovate în raporturile de autoritate la unele popoare asiatice, spre exemplu, sunt mult diferite de cele din Europa de vest, după cum, la scară mai redusă, valorile specifice relațiilor de familie diferă de la o familie la alta: în unele familii autoritatea absolută a bărbatului în raport cu femeia sau cu copiii sunt considerate pe deplin morale, în timp ce în altele domină femeia asupra bărbatului, sau relația părinți-copii este pusă pe baze mult mai liberale. Totodată, asupra valorilor morale în raporturile de autoritate influențează, în mare măsură, și factorii extramorali, cum sunt cei de natură religioasă, politică, economică, ecologică, adesea difuzia valorilor între aceste domenii urmând un traseu destul de complicat și contradictoriu.

În această ordine de idei, o influență deosebită asupra decantării valorilor deontologice o are cultura religioasă, apreciată de unele curente etice ca fiind de natură întru totul morală. Chiar dacă, în fapt, elementele culturii religioase nu sunt în mod nemijlocit prezente în raporturile de autoritate (excepție făcând autoritatea ecleziastică), forța de contaminare a acesteia asupra domeniilor extrareligioase determină constituirea unor adevărate modele ale purtătorului de autoritate. Sunt recunoscute și astăzi modelele devenite tradiționale ale autorității de tip budist, confucianist, iudaic, musulman, creștin, protestant, ortodox etc., rod al „contaminării” produse de comportamentul guru-ului, al maestrului, al rabinului, al muftiului, al preotului, al pastorului etc. Fiind determinate de doctrinele religioase, unele valori ale acestora devin adevărate bariere în calea progresului, însăși conotația unor asemenea valori fiind diferită de cea acceptată în culturile moderne, laice. „Dreptatea”, „egalitatea” sau „fericirea” au cu totul altă conotație în mediul islamic, spre exemplu, față de cel laic.

4. Norma morală în deontologie

Statutul normelor morale în interiorul universului existenței umane este bine cunoscut. Pornind de la semnificația dată de T. Cătineanu valorii morale, potrivit căreia aceasta este „acea realitate sau acea componentă a realității – componentă obiectivă – inerentă actelor umane și relațiilor umane pe care oamenii o reflectă spontan-reflexiv în ipostaza de calitate și o recomandă ca însușire”, putem aprecia norma morală ca fiind tocmai recomandarea făcută oamenilor pentru a adera apreciativ, acțional și comportamental la o anumită valoare morală.

Prin urmare, rezultă, că fiecărei valori morale îi este atașată, în sistemul moralei sociale, o normă morală derivată. Relațiile de interdeterminare dintre normă și valoarea morală sunt deosebit de complexe. În opinia lui T. Cătineanu, „Norma are ca nucleu conceptual valoarea”, iar P. Andrei, căutând criteriul valorii morale susține că „criteriul după care judecăm o faptă drept morală sau imorală este conformitatea cu o poruncă, cu o lege, care permite sau oprește săvârșirea unei acțiuni”.

În literatura filosofică contemporană o mare importanță i se acordă realității morale, ea fiind preocupată de așezarea normelor morale pe un fundament explicativ, din care să se emane necesitatea de afirmare a personalității autentice a indivizilor. Astăzi este de neconceput fondarea unui sistem de norme morale care să anuleze libertatea de manifestare a omului. Plasând în centrul preocupărilor ființa umană, noile cercetări în domeniul eticii caută să stabilească cu cât mai mare acuratețe științifică frontierele dintre necesitatea cristalizată în norme și libertatea reclamată de o nouă viziune asupra omului. Deschisă, în planul cercetării sociale, de J. J. Rousseau și Montesquieu, această nouă viziune reface echilibrul dintre momentele descriptiv, explicativ și normative ale eticii, producând și necesara răsturnare: normele sunt derivate din realitatea morală și nu o realitate morală este impusă prin norme. O asemenea răsturnare nu poate fi înțeleasă într-un sens absolut. Problema în cauză nu ține doar de natura sensului strict al demersului teoretic în construcția sistemului eticii. Povestea întâietății este în mod cert falsă, atât sub aspect istoric, cât și logic, ea intrând pe terenul minat al paradoxului pe motiv că nu putem imagina o realitate morală în afara unui sistem normativ, după cum nu putem imagina un sistem normativ care să nu ia în calcul realitatea. Ceea ce trebuie de luat în considerare este cel de-al treilea reper, care este adesea ignorat: sistemul de referință în care operează relația normă morală-realitate morală. În cazul eticilor excesiv normative, sistemul de referință este unul din care individul este exclus, pentru că acesta este construit pe criterii supraindividuale sau chiar extra-umane; în cazul eticilor descriptiv-explicative, sistemul de referință este centrat pe om, el se construiește pornind de la realitatea cristalizată în personalitatea umană.

În primul caz, întrebarea fundamentală este cât de perfecte pot fi făcute normele; în al doilea caz, întrebarea fundamentală este cât de departe poate merge libertatea umană.

În opinia lui C. Lazăr, problematica deontologiei se circumscrie celui de-al doilea caz, scopul fondării oricărei deontologii fiind acela al unei duble raportări la libertatea umană:

• la libertatea subiectului autorității, prin efectul actelor autorității asupra acestuia;

• la libertatea purtătorului autorității, prin granițele, suficient justificate, impuse permisiunilor acestuia.

O deontologie matură se va regăsi întotdeauna pe tărâmul echilibrului dintre libertatea subiectului și cea a purtătorului autorității, deci pe tărâmul dreptății, ca principiu fundamental al Legii morale.

Problema care se pune, din perspectivă deontologică, este aceea a delimitării modului de constituire a codurilor deontologice în raport cu domeniul Legii morale despre care am vorbit anterior.

Pornind de la presupozițiile inițiale, C. Lazăr susține pentru început, că toate aceste coduri aparțin domeniului normei morale sau, cum am mai precizat, ele derivă din Legea morală. Caracterizarea domeniului autorității morale ca autoritate a Legii morale, presupune luarea în considerare a anumitor delimitări de ordin conceptual.

1. Așa cum s-a precizat deja, când au fost formulate definițiile relației triadice specifice autorității Legii morale, acest domeniu nu poate fi luat în general, ca acoperind întregul spectru al moralității, întrucât acest fapt ne-ar plasa în afara sferei unei discipline distincte, în interiorul eticii. În acest sens, este vorba de o aplicație a domeniului Legii morale la valorile specifice unei relații particulare de autoritate profesională, determinând domeniul autorității morale ca un codomeniu, în care fiecare valoare morală se naște ca apreciere a ceea ce este bine sau rău din perspectivă morală în mecanismul de funcționare al fiecărui binom de tipul poruncă-execuție, interdicție-abținere, permisiune-comportament corespunzător cerințelor exercitării autorității profesionale.

Ca atare, fiecare dintre normele morale ce stau la baza unei deontologii va denumi actul ilicit moral atașat unui mecanism determinat al autorității profesionale și va exprima o cerință de ordin moral derivată. Toate celelalte norme morale, radiate din universul general-uman al moralității aparțin, pe bună dreptate, eticii, ele se adresează deopotrivă tuturor oamenilor, nefiind ocazionate de instituirea unui anumit tip de autoritate profesională.

În această ordine de idei este posibilă, în mod indiscutabil, o întrebare legitimă: de ce este necesară o asemenea particularizare, în condițiile în care este de presupus că purtătorul autorității profesionale, personalitate cu o zestre intelectuală nu neglijabilă, poate singur să conștientizeze obligațiile morale care-i revin, derivate dintr-un principiu?

Argumentele la o asemenea întrebare vin din mai multe direcții:

– în primul rând, este discutabilă disponibilitatea tuturor purtătorilor de autoritate de a actualiza permanent principiile morale și de a găsi timpul necesar unor reflecții particularizatoare;

– în al doilea rând, exercitarea autorității, în majoritatea domeniilor, este rodul unor premise contractuale determinate, în cadrul cărora obligațiile părților sunt formulate în detaliu. Mai ales pentru purtătorii de autoritate în a căror personalitate componenta morală este slab reprezentată, absența unor obligații morale explicit formulate si adaptate la domeniul autorității face puțin probabilă exercitarea acesteia în condiții de deplină moralitate;

– în al treilea rând, o componentă de bază a instanței de sancționare specifică normei morale este opinia publică, centrată, în cazul nostru, pe subiectul autorității, dar nu neapărat limitată la acesta.

Totodată, nu poate fi pus la îndoială faptul că reacția opiniei publice va fi mult mai promptă raportând actele autorității la norme morale legate nemijlocit de acele acte, decât la principii morale, adesea greu de particularizat pe canalul de comunicare purtător de autoritate publică.

Prin urmare, în ultimă instanță, normele deontologiei pot fi apreciate ca aplicații ale Legii morale pe domenii distincte ale acțiunii umane, în cadrul relațiilor umane de autoritate.

2. Constituirea codurilor deontologice specifice unor profesiuni presupune o anumită atitudine teoretică față de Legea morală pe motiv că aplicarea ei la domeniul autorității are în vedere criterii de eficiență a acțiunii, în mai mare măsură decât criterii strict morale, exterioare necesităților practice (fără însă a le eluda pe acestea). Se face, astfel, pasul pe drumul unei necesare înnoiri științifice a domeniului eticii, prin ceea ce V. Zamfirescu denumea „înlocuirea conținutului speculativ al conceptelor cu un conținut care poate să dea mai bine seama de realitate”.

Prin urmare, orientarea constructorilor de coduri deontologice va fi una preponderent utilitarist-pragmatistă, ceea ce va determina un limbaj moral specializat, care va contribui la îmbogățirea patrimoniului etic cu noi concepte și categorii, cu noi abordări ale problematicii umanului, recentelor studii din domeniul eticii aplicate putându-li-se adăuga un nou capitol, acela al deontologiilor. Perspectiva este cu atât mai interesantă, cu cât, în condițiile mutațiilor contemporane din domeniul relațiilor interumane, autoritatea tinde să capete noi dimensiuni, mai ales în plan politic, economic, militar, informațional, religios, al opiniei publice, al informației etc.

3. Impunerea deontologiei ca segment specializat al normativității morale este cerută și de creșterea interdependențelor dintre colectivitățile umane, de complexitatea mereu sporită a actului de decizie în raport cu subiecți de autoritate tot mai bine instruiți, cu o personalitate tot mai complexă. Exercitarea autorității asupra unor asemenea subiecți presupune, în consecință, luarea în tot mai mare măsură în considerare a intereselor acestora, a capacității lor de reacție conștientă la actele de decizie.

Principiile deontologiei

Întregul demers teoretic desfășurat pe tărâmul deontologiei a încercat o menținere a discursului în sfera generalului, fără o particularizare care, în ultimă instanță, ar fi singura care ar putea produce un instrument de lucru: codul deontologic al unei profesii distincte.

Efortul făcut în această direcție în ultimele decenii este justificat de necesitatea unei fundamentări, de nevoia de a oferi purtătorilor autorității un ghid credibil de orientare, care poate căpăta fie forma unei liste de valori morale universale, fie a unui set de porunci derivate din acestea, dar care să aibă cel puțin o treaptă de particularizare: aceea relativ la raporturile inter-umane bazate pe autoritate.

Soluția adoptată de C. Lazăr este aceea de extragere a unor principii ale deontologiei, înțelese ca norme morale universale aplicabile autorității, pe baza raportării particularităților relațiilor de autoritate la valorile și principiile morale universale de bine si rău.

Prin principiile morale, T. Cătineanu înțelege, „un temei al sistemului normativ și totodată o modalitate de coordonare a normelor morale, a unui sistem de norme morale sau a unui grup de norme morale”. Principiile morale reprezintă niște forme de exprimare a cerințelor morale care dezvăluie în linii generale conținutul moralității ce există într-o societate sau alta. Ele exprimă cerințele fundamentale ce se referă la esența morală a omului, la caracterul corelației dintre oameni și determină direcțiile magistrale ale activității oamenilor, ele devenind astfel o bază a normelor concrete de conduită.

În etică se disting principiile fundamentale, generale și principiile particulare. De obicei, sunt elucidate trei principii morale fundamentale: principiul renunțării, principiul individualismului și principiul colectivismului.

Principiul renunțării este propriu mai multor tipuri istorice de morală: moralei budiste, moralei stoice, moralei creștine, mai ales în forma ei originară. El înseamnă renunțarea la ordinea reală și la cea normativ-valorică a colectivității. În virtutea acestei renunțări, sistemul normativ nu este nici respectat pozitiv și nici nu este contrazis pozitiv, el este evitat prin evadarea din el într-o altă ordine, care nu ține de lumea aceasta.

Principiul individualismului este propriu diverselor forme istorice ale moralei, fiind un principiu al rațiunii de afirmare a individului împotriva colectivității.

Principiul colectivismului este principiul oricărei morale și moralități, deoarece omul este o ființă socială, el trăiește în colectiv și în diverse forme de colectivitate și de comunitate umană. Coerența și stabilitatea într-o colectivitate nu sunt posibile fără respectarea de către toți a unui minim de cerințe morale ale vieții în comun și fără funcționarea opiniei de grup, care asigură integrarea indivizilor în viața colectivă și corectarea comportamentelor inadecvate.

Printre principiile morale generale pot fi remarcate astfel de principii ale moralității ca: umanismul – recunoașterea omului ca valoare supremă; altruismul (de la lat. alter, „altul”) – slujirea dezinteresată aproapelui, orice acțiune ce este folositoare altuia, iar nu celui care o îndeplinește; mila – iubirea compătimitoare și activă ce se exprimă prin tendința de a-l ajuta pe fiecare om căruia i s-a întâmplat o nenorocire; renunțarea la individualism – la opunerea individului societății, la orice sociabilitate și la egoism – de a acorda prioritate intereselor personale în detrimentul intereselor tuturor.

În opinia lui C. Lazăr, principiile deontologiei se formează atât sub influența principiilor morale generale examinate mai sus, cât și pe fundalul înțelegerii esenței morale a autorității, oferind puncte de reper pentru dezvoltarea deontologiilor prin raportarea acestor principii la cerințele de eficiență ale unor relații-tip de autoritate.

1. Care este, deci, în ultimă instanță, esența morală a unei relații de autoritate? Reținem faptul că aceasta se instituie între oameni, cel puțin din perspectivă socio-politică, egali în drepturi și obligații, iar din perspectiva filosofiei umanului, la fel de liberi unii față de alții, cu aceleași drepturi la existență și la dezvoltarea personalității.

Cu toate acestea, relația de autoritate produce, în mod inevitabil, un dezechilibru. Unul, în temeiul profesiunii sale, poruncește, dă directive, ordine, dispozițiuni, celălalt execută, se supune. Unul dobândește puterea, celălalt, în virtutea puterii primului, își îngrădește libertatea. Egalitatea originară se rupe, balanța se dezechilibrează.

În fața acestei situații, inevitabile într-un sistem social bazat pe organizare, sistematizare și ierarhie, tentațiile sunt mari. Deținătorul puterii va fi tentat să se considere atotputernic, să folosească discreționar investitura sa. J. M. Bochenski identifică două sensuri ale abuzului de autoritate: depășirea domeniului sau depășirea subiecților, în încercarea de extindere a autorității la nivelul tuturor și de apropiere de statutul lui Dumnezeu (Propoziție: „P este putătorul autorității în raport cu toate subiectele si în toate domeniile atunci si numai atunci când P este Dumnezeu”. Care este sensul unei asemenea ieșiri din cadrele logice și morale ale autorității? Indiscutabil, acest sens este identificat în conștiința dezumanizată a deținătorului puterii ca unul egoist, antiumanist.

Vom pune, prin urmare, pe frontispiciul codului universal al deontologiei, principiul umanismului, care reiese din formula atât de sugestivă a lui Kant: „Să nu privim omul niciodată numai ca mijloc, ci întotdeauna în același timp ca scop”.

Principiul umanismului este, indiscutabil, un principiu moral universal. El rămâne, însă, fără obiect, dacă nu este raportat la o relație umană bazată pe autoritate. Toate mișcările umaniste ale lumii, de la cele antice la cele renascentiste, de la umanismul modern la cel contemporan au avut ca un scop suprem emanciparea omului de sub autoritatea totalitară, atotcuprinzătoare: fie a stăpânului divin, fie a celui pământean, fie de natura depășirii domeniului, fie de natura depășirii entităților subiective. În primul caz, lupta s-a dus pe tărâmul emancipării spirituale; în cel de-al doilea, pe tărâmul emancipării sociale sau naționale. Scopul a fost întotdeauna același: libertatea umană.

Desigur, teoreticienii umanismului n-au putut să nu observe că libertatea absolută duce la anarhie și, în ultimă instanță, la anularea ființei umane. Discuția asupra limitelor libertății în raport cu societatea, cu divinitatea, cu granițele spiritului alunecă inevitabil în planul delimitării autorității. Purtătorul autorității începe a fi moral în clipa în care-și consideră supușii nu mijloace pentru realizarea scopurilor, ci propriu-zis scopuri.

2. O replică dată umanismului, dezvoltată din antichitate până astăzi și completată în epoca modernă pe componenta utilitarist-pragmatistă este replica eudemonistă, care propune tratarea omului în termeni de „fericire”. Pe acest fundal a fost formulat un nou principiu al deontologiei, sub forma: principiul celei – mai – mari – fericiri – a – celuilalt sau, mai pe scurt, principiul altruismului. Desigur, și altruismul se constituie ca valoare morală dincolo de conotațiile autorității. Adus, însă, în planul autorității, altruismul generează un comportament special purtătorului autorității, care tinde să reface dezechilibrul balanței egalității despre care era vorba la începutul acestei analize. Procesul de echilibrare se derulează pe câteva trepte semnificative:

O primă treaptă pretinde purtătorului autorității să recunoască dreptul la fericire al celuilalt. Este prima și cea mai de jos treaptă a altruismului, fără de care relația de autoritate nu trece pragul umanizării.

Aceasta, pentru că acceptarea dreptului la fericire al celuilalt determină descoperirea omului de lângă noi, în spatele rețelei ierarhice care ne dă drept de dispoziție.

O a doua treaptă pretinde purtătorului autorității să accepte că, în virtutea autorității sale, poate contribui la fericirea celuilalt. Este treapta angajării, a stabilirii unei relații necesare între autoritatea purtătorului și fericirea subiectului.

A treia treaptă pretinde purtătorului autorității să facă din fericirea celuilalt, propria sa fericire, care este treapta moralității depline a actului autorității, care angajează în mod plenar purtătorul autorității într-o atitudine morală înaltă.

Cea mai înaltă treaptă a altruismului este aceea care pretinde purtătorului autorității să lupte pană la sacrificiul suprem pentru fericirea celuilalt, care este treapta eroismului autentic. Ea este atinsă destul de rar, de personalități de excepție, în situații de excepție. Este atitudinea căpitanului care, în naufragiu, părăsește ultimul corabia, a comandantului care pleacă la luptă în fruntea oastei, a sefului de sistem care, cu prețul vieții, ține sub control sistemul pentru salvarea celor care-l deservesc, a omului de știință care se oferă pe sine pentru a experimenta un vaccin împotriva unei boli grave, a ecleziastului care, cu prețul vieții, refuză să-si părăsească credința, a ziaristului care demască, cu prețul vieții, actele criminale etc.

Desigur, în exercitarea autorității nu întotdeauna sunt parcurse toate treptele amintite. Uneori purtătorul autorității are limite de care nu se poate trece, alteori natura domeniului, faptele concrete nu impun parcurgerea acestora. Prima treaptă este absolut necesară; celelalte stau sub semnul deschiderii purtătorului de autoritate spre un ideal de personalitate morală.

3. Principiul altruismului atrage după sine și un alt mod de a vedea relația dintre purtătorul și subiectul autorității, odată cu acceptarea primei trepte enunțate. Acceptarea dreptului la fericire al celuilalt ne plasează, imaginar, în locul lui, obligându-ne la reflecția populară „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Este expresia care sintetizează, în viziunea noastră, un alt principiu al deontologiei, și anume, principiul reciprocității. A accepta să te judeci pe tine însuți ca și cum te-ar judeca ceilalți, a gândi consecințele actelor tale asupra celorlalți ca și când tu însuți ai fi în locul lor, precum si a porunci astfel încât să fii convins că tu însuți ai accepta poruncile dacă ți sar da ție, sunt propozițiile-cheie ale principiului reciprocității. Această schimbare imaginativă de rol are un efect benefic asupra măsurii și naturii actelor de autoritate exercitate de purtător, îndemnând permanent la moderație, echilibru, dreaptă judecată, cumpătare etc.

4. Un alt principiu al deontologiei rezultă din felul în care purtătorul autorității exploatează domeniul definit prin obligații, interdicții și permisiuni. Îndeosebi acest principiu acționează în orizontul permisiunilor.

În acest sens, se pune întrebarea: cât din acest orizont este efectiv utilizat în exercitarea autorității? Fiind, după cum precizează logicienii, de domeniul libertății de acțiune, cum este utilizată această libertate de către purtătorul autorității?

C. Lazăr a numit principiul care dozează moral granițele libertății principiul autorității suficiente. Invocat, din rațiuni strict pragmatice, îndeosebi de către făuritorii de legi, regulamente, dispozițiuni, acest principiu este considerat a fi de natură să împiedice, într-un anumit domeniu, excesul de reglementare, ceea ce determină greutate în aplicare, în mișcarea agentului executor, în manifestările inițiativelor acestuia. Principiul merge, însă, dincolo de acest pragmatism.

Orice domeniu al autorității este structurat în raport de scopurile concrete ale acțiunilor reglementate, iar sancțiunile puse la dispoziție sunt o reflectare a măsurilor de constrângere necesare, dar niciodată obligatorii.

Adesea ele sunt formulate la modul posibil: „Seful, managerul poate lua următoarele măsuri… „și foarte rar la modul obligatoriu: „…trebuie să ia următoarele măsuri”. Principiul autorității suficiente continuă să acționeze, de data aceasta, de pe pozițiile deontologiei, pentru a doza, în raport cu libertatea subiecților autorității, utilizarea conținutului efectiv al reglementării, știut fiind faptul că, cel mai adesea, reglementările nu pot lua în considerare varietatea infinită a tipologiilor umane, fiind preocupate să pună la dispoziția purtătorilor autorității nu numai directive de acțiune, ci și mijloace de constrângere, iar principiul creează purtătorului autorității tocmai libertatea de a alege împrejurările de utilizare a reglementărilor.

Cantitatea reglementărilor efectiv antrenate în exercitarea autorității este vegheată de „principiul autorității suficiente”, care pretinde purtătorului autorității ca, în limitele unei eficiențe prescrise, să dea cât mai mare libertate de mișcare subiecților, astfel încât aceștia să se simtă în cât mai mare măsură părtași la succesul acțiunii.

5. Natura reglementărilor utilizate, îndeosebi a celor de sancționare, este vizată de un alt principiu, înrudit cu cel anterior, pe care-l numim principiul autorității adecvate. Capacitatea purtătorului de autoritate de a aplica acest principiu ține nu numai de acordul dintre laturile deontică și epistemică ale autorității, invocate de J. M. Bochenski, ci și de măsura în care purtătorul autorității își asumă criterii generale de moralitate, care să-l împiedice „să își însușească ilegitim o autoritate epistemică” sau una „deontică”.

A te afișa ca expert în domenii în care nu ești competent, ca și a emite directive în domenii pentru care nu ești împuternicit, a sancționa disproporționat în raport cu natura actelor ilicite, pentru acte inventate, sau diferențiat în funcție de criterii subiective, reprezintă încălcări ale principiului autorității adecvate.

6. Un alt aspect analizat în domeniul logicii autorității și care naște reflecții deontologice este acela al delegării autorității. J. M. Bochenski consacră acestei materii un capitol special în lucrarea citată anterior.

Din perspectiva deontologiei, C. Lazăr consideră, că în acest domeniu poate fi formulat un principiu de mare importanță, pe care îl numește principiul delegării autorității. Dincolo de exigențele logice ale delegării autorității și care consacră dreptul purtătorului autorității de a delega o parte din domeniul acesteia către un terț, în condiții logic determinate, se pune problema exigențelor morale ale actului delegării. Ele ar fi, în principiu, următoarele:

Nu este justificată moral orice delegare de autoritate.

Nu este justificată moral delegarea de autoritate în orice împrejurare.

Nu este justificată moral delegarea de autoritatea către orice persoană.

Principiul delegării autorității ar putea fi subsumat unui principiu de mai mare rezonanță și popularitate în rândul eticienilor, acela al asumării responsabilității, dar, din cauza extensiilor presupuse de termenul „responsabilitate”, dincolo de sfera deontologiei, considerăm mai potrivit să adoptăm un concept care caracterizează în mod necesar și suficient câmpul de acțiune al deontologiei.

Principiul deontologic al delegării autorității generează, în opinia lui C. Lazăr, cel puțin trei propoziții normative cu grad de generalitate, aplicabile oricărui domeniu în care se instituie o relație socială de autoritate:

A. Delegarea autorității pe domenii care țin de responsabilitatea expres asumată de purtător este repudiată moral.

B. Delegarea autorității cu scopul sustragerii de la asumarea unor posibile eșecuri sau cu alte scopuri care țin de protejarea propriei persoane este repudiată moral.

C. Delegarea autorității deontice către o persoană care nu posedă autoritatea epistemică corespunzătoare este repudiată moral. La fel este repudiată și acceptarea delegării de către persoana delegată, atunci când aceasta ar putea refuza delegarea.

Făcând o recapitulare a principiilor enunțate mai sus, vom nota faptul că acestea se comportă ca norme deontologice universale, în sensul că ele pot sta ca fundament pentru oricare construcție deontologică particulară.

6. Funcțiile eticii

Temeiurile actualității eticii și importanța ei practică pentru om și umanitate sunt elucidate prin funcțiile specifice ale eticii sau ale discursului etic. La „comanda socială” etica răspunde prin rosturile specifice pe care și le poate asuma ca disciplină teoretică, adică prin funcțiile ei intrinseci. De obicei, sunt elucidate, în literatura de specialitate, următoarele funcții ale eticii – funcția cognitivă, funcția normativă, funcția persuasivă și funcția educativă.

Funcția cognitivă este funcția principală în sensul că celelalte funcții nu se por realiza adecvat decât cu condiția realizării ei. Această funcție s-a materializat de-a lungul timpurilor și se poate realiza pe trepte succesive: descriptivă, analitico-sintetică și explicativă.

Treapta descriptivă ne oferă un început de sistematizare a datelor vieții morale. Ea s-a realizat și se realizează în principal prin elaborarea unor tipologii și studii ale structurii și dezvoltării caracterelor. În tipologie sunt descrise succesiv tipuri de atitudini morale, relații morale, vicii și virtuți morale, sau calități și defecte morale. Spre exemplu, Aristotel în Etica nicomahică distinge trei atitudini fundamentale pe care oamenii le pot avea în fața vieții: atitudinea hedonistă, proprie oamenilor care trăiesc pentru cât mai multă, mai variată și mai intensă plăcere, atitudinea politică, proprie celor care trăiesc pentru exercitarea puterii, atitudinea contemplativă, proprie celor ce trăiesc pentru cunoașterea dezinteresată a adevărului.

Studiul structurilor și dezvoltării caracterelor se referă la descrierea caracterelor morale – pozitive sau negative – cum sunt „mincinosul”, „avarul”, „gelosul”, „ipocritul”, „lașul” etc. Astfel de caractere sunt configurate și în lucrările lui Aristotel, dar ca procedeu explicit și dominant de descriere caracterologia este utilizată de către Teofrast în antichitate, sau de moraliștii francezi La Bruyère și La Rochefoucauld în epoca modernă.

Treapta analitico-sintetică presupune o analiză a conexiunilor interne și externe ale diferitelor fenomene morale. Această cercetare pleacă de la analiza fenomenului moral ca fenomen global și descoperă următoarele componente intrinseci ale moralei: normele, conștiința, manifestarea, aprecierea, valorile, relațiile, adică toate componentele ce au o semnificație morală specifică. Al doilea pas îl constituie analiza fiecăruia dintre momente. Această treaptă a analizei poate lua cel puțin trei direcții: analiza intrinsecă și conceptuală a componenței (spre exemplu, a structurii normei sau a aprecierii), apoi analiza empirică, spre exemplu, numărul și natura normelor ce reglementează viața unei colectivități sau calitatea, intensitatea și aria opiniei publice morale), analiza interdisciplinară prin care sunt puse în evidență implicațiile, suporturile și factorii de determinare extramorală a acestor componente, ca și a moralei în totalitatea ei. Mai departe, al treilea pas presupune drumul invers al analizei, sinteza ce reprezintă o analiză progresivă – în extensiune și adâncime – și selectivă. Cele trei direcții particulare de analiză trebuie să explice esența componentelor moralei, iar analiza intrinsecă a componentelor conduce în mod firesc la elaborarea unui model teoretic al moralei. Gândirea sintetică culminează cu elaborarea categoriilor fundamentale ale moralei, care definesc și esența, și specificul, deci esența specifică a vieții morale.

Treapta explicativă echivalează cu dezvoltarea factorilor cauzali sau generatori ai moralei: factori care explică geneza, structura, funcțiile morale, tipurile fundamentale de morală, progresul moral și perspectivele acestui progres.

Morala poate fi descrisă și analizată în ea însăși, dar nu poate fi explicată numai prin ea însăși, deoarece a explica înseamnă a descoperi retrospectiv cauza unui efect. De aceea, momentul explicativ are un caracter extrinsec și, totodată, esențial.

Funcția normativă sau axiologică a eticii nu rezidă în crearea de norme, întrucât normele morale nu pot fi decretate așa cum sunt decretate normele juridice de către legiuitor, ele se cristalizează în viața reală a colectivităților. În sfera moralei, legiuitorul este subiectul colectiv, colectivitatea anonimă. Dacă e vorba de elaborarea unor coduri morale, trebuie făcută precizarea că această elaborare constă doar într-o explicare și sistematizare a unor norme elaborate deja spontan și incipient în sfera vieții și experienței morale. Totodată, trebuie să menționăm că și în viața morală au existat și există legiuitori individuali – marii moraliști ai popoarelor (Socrate, Epicur, Kant, Gusti, Mill, Tolstoi, Schweitzer) sau profeții popoarelor (Moise, Buddha, Confucius, Hristos, Mahomed), care au inițiat doctrine morale sau morale cu caracter doctrinar. În aceste cazuri inițiativa și creativitatea morală sunt indiscutabile, dar chiar dacă discursul etic ia locul unui „legiuitor”, el nu poate merge decât pe baza și în prelungirea precodificării colective. În acest sens și sistemele de logică deontică nu sunt în stare decât să formalizeze, să dea consistență logică, să asigure lipsa de contradicții a unor sisteme normative latente ce există în viața reală a colectivității. Însă acest efort este unul de distilare și organizare, nu de creație normativă propriu-zisă.

În același timp, există un șir de modalități deficitare de realizare a funcției axiologice sau normative. Prima dintre ele este neutralitatea sau obiectivismul științific ce are pretenția și iluzia că descrie și explică „faptele pure”, fără să ecranizeze puritatea cu posibile aprecieri ale ei. Indiferent de voința gânditorului, ca individ el trăiește și activează într-un anumit context cultural și social și pe care îl distilează și îl exprimă. A doua este estetismul amoral ce reprezintă o variantă mai subtilă a neutralității. Estetismul echivalează cu o punere spectaculoasă pe același plan de valoare a tuturor „faptelor umane”, pe motiv că toate sunt fapte umane expresive, interesante, ireductibile unele la altele. Reieșind din această perspectivă – estetizantă și în cel mai bun caz amorală –, sadismul poate fi plasat pe același plan cu eroismul, ceea ce J.-P. Sartre și face în analizele consacrate marchizului de Sade –, iar figura lui Faust poate fi pusă pe un plan de echivalență cu figura lui Don Juan, așa cum o face B. Munteanu în lucrarea Permanențe franceze. A treia este pluralismul moral prezentat în acele doctrine etice care selectează din câmpul vieții morale doar valorile morale pozitive, doar formele binelui, ignorând sau indicând sumar formele și variantele răului. Însă este evident că așa cum binele, ca valoare morală, este țesut în structura ontică a vieții umane, tot astfel și răul este o realitate obiectivă, el nefiind echivalent cu absența binelui, nu este nici aparent, nici provizoriu, provizorii fiind doar formele concrete ale răului. A patra este dogmatismul etic care este o variantă-limită a purismului moral rezidând într-o disociere operată tacit între funcția axiologică și cea cognitivă. Orientarea dogmatică prezintă sfera valorilor, a imperativelor, a faptelor ce stârnesc dorința, deci domeniul ce ține de necesitate. Însă ea nu explică și nu justifică de ce subiectul receptor trebuie să facă ceea ce afirmă că trebuie să facă.

Etica dogmatică ajunge fatal la o tautologie a imperativului moral: trebuie pentru că trebuie!

Funcția persuasivă este o funcție de convingere. Însă este necesar să remarcăm cã funcția în cauză se realizează în forma ei optimă de la bun început în discursul etic în și prin realizarea primelor două funcții, cea cognitivă și cea normativă. Înainte de a se constitui ca funcție a discursului etic, persuasiunea este prezentă în sfera concretă a vieții morale, deoarece opinia publică recurge spontan la toate procedeele indicate, încât discursul etic este, din acest unghi de vedere, o expresie teoretizantă a opiniei publice, iar autorul discursului un reprezentant sau un mandatar al ei.

Funcția educativă a eticii a fost dezvăluită încă în antichitate de Platon și Aristotel. Pentru Platon cunoașterea binelui are un efect nemijlocit educativ, ea antrenează direct respectul și practicarea lui, iar pentru Aristotel, cunoașterea binelui nu antrenează direct și respectarea sau practicarea lui, deoarece există atâția oameni care știu ce trebuie să facă, și totuși nu fac ceea ce știu că trebuie să facă. După Aristotel moralitatea indivizilor are două izvoare: pe de o parte, cunoașterea binelui și, pe de altă parte, experiența repetată și fixată în obișnuință. În opinia unor filosofi, posibilitățile formative ale eticii sunt reale, dar sunt concomitent și limitate, pentru că sunt condiționate de o serie de factori extrinseci și contextuali, sau intrinseci discursului etic. Posibilitățile educative ale eticii sunt condiționate de un șir de factori: – existența unui fond prealabil de moralitate în colectivul subiecților receptori sau educați, fond ce indică simptomatic nivelul general de moralitate al colectivelor din care ei fac parte. Etica numai explică, orientează, cristalizează, întemeiază și, implicit, dezvoltă un fond prealabil de moralitate; – acțiunea unor factori formativi, de natură instructiv-educativă, convergenți, ce țin de contextul social și cultural. Întreg sistemul instructiv-educativ al societății noastre (de la familie la mijloacele mass-media, de la educația patriotică la instruirea școlară) este orientat convergent, și în acest sistem global etica este numai o componentă funcțională; – existența în spațiul vieții sociale a unor modele reale de comportament, întruchipate în caractere și atitudini exemplare. Aceste exemple personale sunt o concretizare vie a faptului că moralitatea nu este un domeniu al imperativelor pure, ci că ea se cristalizează în modele care fiind reale sunt totodată și ideale. Fiind o confirmare a moralității colective reale, modelele de comportament sunt și o ilustrare a unei moralități superioare, posibile și necesare, la nivelul întregii colectivități. Personalitatea morală, în acest context, este un imperativ, o ilustrare reală a imperativului și totodată un argument al lui, al necesității generalizării lui; – posibilitățile formative ale eticii sunt condiționate de însăși natura demersului etic, întrucât diverse discursuri etice au procedee cognitive, strategii intrinsec educative, implicații evaluate și finalități formative diferite.

7. Deontologia profesională a executorului judecătoresc, tip specific al deontologiei juridice

O importanță primordială asupra dezvoltării societății, mai ales a statelor care efectuează tranziția de la societatea totalitaristă la cea democratica precum este RM și România, o au Codurile deontologice ale profesiilor juridice care au menirea de a edifica un sistem de justiție accesibil, eficient, independent, transparent, profesionist și responsabil față de societate, care să corespundă standardelor europene, să asigure supremația legii și respectarea drepturilor omului. În ultimul deceniu, în România și în RM au fost elaborate Coduri deontologice ale judecătorului, executorului judecătoresc, procurorului, avocatului, polițistului etc. Însă, aceste coduri au fost create mai mult reieșind din unele considerente de ordin formal, care, în opinia noastră, nu au un impact pozitiv asupra activității judecătorilor, executorilor judecătorești, procurorilor, avocaților și polițiștilor din țările noastră. O examinare serioasă a acestor coduri ne denotă faptul că conținutul lor este aproape același, în ele se repetă multe articole, ele având un caracter declarativ. Spre exemplu, dacă efectuăm o comparație între Codul de etică profesională a judecătorului din 4 februarie 2000 și Codul deontologic al procurorilor din 7 aprilie 2000 din RM găsim o serie întreagă de articole care se repetă, dar principalul neajuns al lor constă în aceea, că în ale nu se găsește o aplicație concretă a legii morale ca totalitate a normelor  morale specifice unei morale sociale determinate, nu există sancțiuni morale și sancțiuni disciplinare care ar putea fi aplicate în cazul când reprezentanții acestor profesii vor încălca prevederile acestor coduri. Același lucru se poate spune și despre noul Cod de etică a judecătorului din RM aprobat prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 366/15 din 29 noiembrie 2007, care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2008. În această ordine de idei, ne raliem opiniei juristului moldovean T. Popovici, care susține că Codul de etică al judecătorului trebuie să conțină, în primul rând, direcțiile de bază în conduita judecătorului conform standardelor etice, așteptate de societate, în al doilea rând, prevederile de bază ale principiilor generale din care reiese comportamentul judecătorului, stabilit de etica judiciară, și, în sfârșit, în al treilea rând, standardele demnității și măreției funcției de judecător.

Putem constata că este inexplicabil cum nici CSM sau Ministerul Justiției, nici asociațiile profesionale atât din România, cât și din RM nu sunt interesate în a prelua și adapta Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară și, mai ales, Comentariile acestor principii, deși acestea au fost adoptate la nivelul ONU. Modelul oferit de aceste reglementări atât sub aspectul normelor etice impuse, cât și a procedurii de consiliere etică ar fi modelul ideal pentru întărirea principiilor de integritate și pentru creșterea încrederii cetățenilor în justiție.

În aceste condiții, trebuie să ne îngrijim ca societatea să fie sigură că justiția se află în mâini de nădejde, curate, cinstite și devotate principiului echității sociale. Prin urmare, e necesar de a adopta în RM și România a unui Cod autentic de deontologie profesională al judecătorului, care poate contribui în mod esențial la materializarea scopurilor și finalităților justiției, la înlăturarea celor mai mari neajunsuri ale justiției autohtone, care după cum ne arată rezultatele ultimilor sondaje de opinie se bucură de o neîncredere aproape totală din partea populației. Rezultatele obținute în cadrul Barometrului opiniei publice realizat în RM în noiembrie 2013 de „CBS-AXA”, Centrul de Investigații Sociologice și Marketing la comanda Institutului de Politici Publice ne demonstrează această stare alarmantă din cadrul justiției. La întrebarea: Câtă încredere aveți in justiție? – 48,6 % din respondenți au răspuns că deloc nu au încredere, 31,1 % nu prea au încredere, 14,2 % au o oarecare încredere și 4,4 % au o foarte mare încredere, nu știu 1,3%.

Pentru a contracara fenomene negative din domeniul justiției este necesar de a promova în cadrul Facultăților de Drept cursul de deontologie juridică. În același timp, în opinia noastră, este necesar de a promova un șir de cursuri opționale care se vor referi la studierea minuțioasă a codurilor deontologice ale judecătorului, executorului judecătoresc, procurorului, avocatului, și polițistului. În cadrul lor, studenții vor însuși exigențele morale înaintate față de activitatea unui jurist:

– atitudinea față de om ca o valoare supremă, respectarea și apărarea drepturilor, libertăților și a demnității umane în conformitate cu normele de drept internaționale și naționale și cu principiile morale general-umane;

– profunda înțelegere a importanței sociale a rolului său și a profesionalismului înalt, a responsabilității în fața societății și a statului ca jurist, de care, în mare măsură, depinde securitatea socială, apărarea juridică a tuturor oamenilor, utilizarea rațională și umană a drepturilor oferite în strictă conformitate cu principiile echității sociale, a datoriei civice, de serviciu și morală;

– principialitatea, vitejia, intransigența, lupta cu dăruire de sine cu criminalitatea, obiectivitatea și imparțialitatea în adoptarea deciziilor;

– caracterul impecabil al comportamentului personal atât în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, cât și în afara lor, incoruptibilitatea, grija față de onoarea personală, a reputației sociale a juristului;

– disciplină conștientă, punctualitate și inițiativă, solidaritate profesională, ajutor reciproc, susținere, curaj și pregătire moral-psihologică față de acțiunile și situațiile dificile, capacitatea de a risca, dar care trebuie să fie rațională în condiții extreme;

– perfecționarea continuă a artei profesionale, a cunoștințelor în domeniul eticii profesionale, a etichetei și tactului, sporirea nivelului culturii generale, lărgirea orizontului intelectual, însușirea creatoare a experienței necesare în promovarea acțiunilor de serviciu.

Totodată, este necesar să nu uităm și de faptul că fundalul central al învățământului deontologic al juriștilor trebuie sa-l constituie explicitarea și asigurarea înțelegerii modului specific de acțiune a principiilor deontologiei în condițiile concrete de derulare a actelor autorității în fiecare profesiune în parte. Învățământul deontologic trebuie să se încheie cu realizarea portretului personalității morale a purtătorului profesiei în cauză și cu informarea acestuia asupra Codului deontologic al profesiei sale. Identificarea în acest cod a exigentelor morale asimilate pe parcursul derulării învățământului ca un tot unitar, reprezintă scopul major a educației deontologice.

Învățământul deontologic al juriștilor, inclusiv și cel dedicat profesiei de executor judecătoresc, trebuie să demonstreze și să înrădăcineze în conștiința viitorilor juriști că devierea de la lege, evitarea ei, deformarea, tălmăcirea eronată și aplicarea neadecvată a legii reprezintă o acțiune amorală, care contravine nu numai normelor de drept, ci și normelor morale, deontologiei profesionale a juristului. În această ordine de idei, sunt amorale nu numai încălcările conștiente ale legii, ci și acțiunile și deciziile incorecte, antilegale, care sunt determinate de lipsa aspirației de a însuși profund cunoștințele necesare, de a le perfecționa permanent, dezordonarea, lipsa respectului cuvenit față de drept, de prescripțiile lui. Prin urmare, deontologia juristului poate fi definită în baza interacțiunii și interdependenței între normele de drept și principiile și normele morale, între normele ce sunt proprii conștiinței juridice și morale.

Reieșind din starea actuală a justiției din RM este necesar de efectuat o reformă cardinală a ei. Inițial ea a fost efectuată cu mai bine de un deceniu în urmă, dar nu a fost încheiată și astăzi există o necesitate stringentă de a finaliza această reforma ca justiția noastră să corespundă rigorilor europene. Fiind un element de maximă importanță pentru tranziția democratică, această reformă a fost plasată, de către Consiliul Europei, pe lista priorităților-cheie pentru monitorizare, deoarece în RM, procesele judiciare sunt frecvent politizate și invadate de influența factorilor politici, ele sunt adeseori amânate, iar corupția e endemică. Totodată, se știe că sistemele judiciare și penale efective și imparțiale pot juca un rol important în reducerea crimei și consolidarea justiției și stabilității sociale. Prin urmare, este necesar de a asigura transparența justiției pentru a da încredere cetățenilor în justiție, prin stabilirea unui program de luptă contra corupției în cadrul sistemului judiciar.

Recent Ministerul Justiției al RM a demarat procesul de implementare a Strategiei de reformare a sectorului justiției pentru anii 2011-2016, care a fost adoptată la 25 noiembrie 2011 și a intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial nr. 1-6 din 06.01.2012. Scopul declarat al Strategiei este edificarea unui sistem de justiție accesibil, eficient, independent, transparent, profesionist și responsabil față de societate, care să corespundă standardelor europene, să asigure supremația legii și respectarea drepturilor omului. Factori determinanți pentru promovarea reformei au devenit nivelul scăzut al încrederii în justiție din partea societății, percepția quasi-generală a gradului avansat de corupție în sectorul justiției, crearea unui mediu favorabil pentru creșterea economică și a investițiilor, precum și aspirațiile europene ale statului nostru. Astfel, pentru combaterea și prevenirea corupției, urmează să fie aplicat un set mult mai strict de criterii de eligibilitate pentru funcția de judecător, promovat principiul toleranței zero pentru infracțiuni de corupție în sistemul de justiție și, totodată, majorate salariile magistraților.

În această ordine de idei, putem spune cu certitudine că intențiile și scopurile și de această dată sunt bune, dar nu există încrederea că ea va fi realizată, din simplul motiv, că clasa politică, reprezentanții partidelor politice nu vor să piardă controlul asupra justiției. Pentru a realiza această reformă este necesar ca clasa politică, partidele care sunt la guvernare să ajungă la un consens și să nu mai încerce să partajeze funcțiile unor sau altor instituții judiciare.

Dictonul „Drumul spre iad e pavat cu bune intenții” se potrivește de-a binelea pentru situația în care suntem noi astăzi, deoarece bunele intenții pot fi deturnate din cauza nechibzuinței noastre. Toate acestea se pot întâmpla, din simplul motiv, că etica celor care înfăptuiesc justiția este una „utilitaristă” deoarece ei acționează, de cele mai multe ori, conducându-se de următoarele principii: să fii bun dacă asta îți aduce folos, să nu fii rău dacă nu e neapărată nevoie, dar să fii foarte rău dacă cineva te supără puțin sau stă în calea dorințelor tale. În această ordine de idei, trebuie să luăm în calcul spusele filozofului român al dreptului din perioada interbelică M. Djuvara care susținea că „dreptul întreg este punerea în acțiune a moralității în așa fel încât fiecare personalitate să-și poată desfășura activitatea nestânjenită și în condițiile cele mai prielnice în societate, fără să încalce libertățile celorlalți”. Prin urmare, legea nu poate fi imorală, însă aplicarea ei de către judecători în mod tendențios și utilitarist compromite și discreditează activitatea lor. Cu alte cuvinte, ca să cunoască binele, judecătorii noștri trebuie să înțeleagă răul înainte.

Totodată, este necesar să înțelegem faptul că orice reformă instituțională trebuie să aibă o finalitate certă: să introducă în societate principiul echității (dreptății). Orice construcție instituțională trebuie să aibă în centrul ei instituția numită cetățean. Compatibilizarea acestei dualități dintre individ și persoană, dintre cultură și piață, dintre competiție și comunicare este esențială în demersul nostru ideologic. Căci, în cele din urmă, finalitatea este aceea de a transforma radical un sistem care îl consideră pe om un interlocutor pasiv, supus egalitarismului și populismului, care a existat în statul totalitarist, într-un alt sistem, cel democratic, unde instituția fundamentală este cetățeanul, ale cărui prestigiu și bunăstare devin pentru toate celelalte instituții criteriul fundamental al bunei funcționări și al bunei cuviințe.

Am remarcat anterior că deontologia profesională asigură protecția unei anumite profesii de o serie de pericole cum ar fi corupția, impostura, reaua credință, mal praxismul, minciuna, plagiatul, furtul intelectual, birocrația, șantajul, egoismul etc. Numai prin respectarea conduitei deontologice, individul poate atinge performanță în domeniul profesional și poate să-și câștige prestigiu, considerație și valoare în conformitate cu statutul social pe care îl are.

Categoria fundamentală a deontologiei este „datoria profesională”, expresie de cea mai înaltă generalitate a obligațiilor morale a omului față de activitatea desfășurată prin profesia sa. Totodată, deontologia operează cu o serie de instrumente adecvate fiecărei profesii în parte, precum: jurământul, codurile etice, codurile deontologice, carta, excluderea.

Este natural că în societatea democratică contemporană, profesiile sunt preocupate, din interior, de supravegherea desfășurării activității, prin anumite reguli ce sunt considerate a fi esențiale. Aceste coduri deontologice și regulile ce se conțin în ele, spre deosebire de textele codificate, pot avea aspectul unor cutume, care pot completa litera textelor și prescripțiilor exprese din dreptul civil, comercial sau administrativ, referitor la datoriile ce revin diverselor profesii. Astăzi deontologia a intrat în dreptul pozitiv sub forma dreptului disciplinar, devenind un fel de autoapărare a grupurilor de oameni ce țin de o anumită profesie. Legitimitatea acestor grupuri autorizează sancționarea membrilor: prin cenzurări pur morale, cum sunt reprehensiunea, avertismentul care trebuie să împiedice noi violări ale regulilor deontologice. În unele profesiuni, se admite și sancționarea prin amenzi bănești, însă cele mai grave pedepse rămân suspendarea sau excluderea profesionistului din cadrul grupului. Totodată, deontologia profesională nu înglobează în sine întreg dreptul disciplinar din motiv că numai regulile care guvernează justiția sunt, și într-un caz, și în celălalt, similare. Statul poate să controleze modul în care profesionaliștii exercită drepturile lor interne, puterea jurisdicțională și cea legislativă.

În cadrul profesiilor în care legislația nu oferă o organizare oficială, membrii lor pot să-și determine datoriile ce le revin lor, precum și sancțiunile posibile. Simultan, regulile de deontologie nu au eficacitate juridică către cei ce nu aparțin profesiei în cauză. Decizia adoptată de jurisdicția disciplinară în materie de deontologie este independentă de deciziile luate de jurisdicțiile civile sau penale. Existența codurilor deontologice ale unor anumite profesii denotă despre caracterul ascendent al progresului social, umanizarea continuă a existenței sociale.

Noțiunea „deontologia profesională” este utilizată, de cele mai multe ori, pentru desemnarea nu atât a ramurii teoriei, cât mai ales a unui cod moral al unor oameni ce aparțin unei profesii anumite. Filosoful român Vasile Popescu definește deontologia „ca un sistem al moralei profesionale, cod moral specific unui anumit scop profesional”. El consideră că deontologia are realitate numai în concretitudinea sa, organizată în structuri normative distincte „ce reglementează comportamentul moral individual și colectiv în zone ocupaționale particulare”. Spre exemplu, „Perceptele lui Confucius”, „Jurământul lui Hipocrat”, „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie”, „Codul de onoare al judecătorului”, „Codul etic al notarului” etc.

Deontologia profesională este determinată de particularitățile specifice ale unor profesii, de interesele corporative, de cultura profesională etc. Oamenii ce îndeplinesc funcții profesionale similare sau identice își elaborează tradiții specifice și se unesc în baza unor principii de solidaritate profesională în stare să păstreze reputația grupei profesionale date.

Deontologia profesională este alcătuită din diverse norme de conduită și din anumite coduri deontologice. Termenul „normă” are ca sinonime „model”, „standard”, „regulă”, „lege”. Norma de reglementare se caracterizează prin: 1) faptul că este dată (emisă de cineva), își are sursa în voința unei autorități normative; 2) se adresează unor agenți numiți „subiecții normei”; pentru a-și face cunoscută voința de către subiect, autoritatea promulgă norme, iar pentru a-și face efectivă voința, autoritatea adaugă o sancțiune sau o amenințare cu pedeapsa.

Norma se poate impune în societate ca obicei ce poate să influențeze conduita oamenilor, exercitând o adevărată presiune normative prin măsurile luate de o colectivitate față de membrii ce nu se conformează obiceiurilor. În spatele obiceiurilor stă comunitatea.

Normele există și în calitate de instrucțiune și reprezintă în acest caz mijloacele ce trebuie utilizate pentru obținerea unui anumit scop. Normele morale reprezintă prin natura lor ceva ce nu există ca niște reguli, dar unele dintre ele pot fi (spre exemplu, într-o instituție oamenii își iau obligația să-și țină promisiunile făcute).

Normele morale nu sunt nici prescripții, nici instrucțiuni, ci deontologism etic. Ele conțin elemente ale celorlalte norme, precum și legături axiologice cu noțiunile de „bine” și „rău”. Atunci când normele morale se manifestă ca reguli, ele interacționează cu regulile juridice, fără să se suprapună însă. Regulile juridice sunt instrumente cu virtuți politice, prin care se asigură binele public, reglementat prin intervenția opiniei publice, mai ales a instanțelor judecătorești. Regulile morale nu reprezintă aceste trăsături. De aici specificul deontologiei, ea este și disciplină morală și totodată reprezintă baza moralei profesionale.

În cadrul fiecărei profesii există problemele sale morale specifice, dar dintre toate profesiile poate fi remarcat un grup special în care aceste probleme apar de cele mai multe ori și cer o atenție sporită vizavi de funcțiile îndeplinite. Deontologia profesională are importanță, în primul rând, pentru profesiile obiectul cărora este omul. Acolo unde reprezentanții unei profesii anumite, în virtutea specificului ei, se găsesc într-o comunicare permanentă și continuă cu alți oameni exercitând influență asupra lumii lor lăuntrice, asupra interacțiunilor morale, asupra destinului omului există niște coduri morale specifice ale reprezentanților acestei profesii.

În orice stat bazat pe supremația legii, executarea deciziilor de instanță este o componentă esențială a sistemului judiciar. Dreptul fundamental la un proces echitabil, garantat de Articolul 6 al Convenției Europene cu privire la Drepturile Omului, de asemenea, prevede executarea deciziilor de către instanță într-o perioadă rezonabilă de timp. Dreptul la un proces echitabil pare o iluzie în cazul în care nu există un sistem de executare efectiv. Executarea deciziilor judecătorești este parte a procesului echitabil și este o parte vitală a sistemului juridic. Pe acest motiv, activitatea executorului judecătoresc reprezintă o verigă importantă în realizarea acestor obiective ale unui proces echitabil. Regulile eticii din Codurile deontologice trebuie să fie puternice și codificate pentru a fi posibilă determinarea sancțiunilor aplicate în caz de neglijență.

Prin urmare deontologia profesională este totalitatea regulilor de conduită a unui grup social anumit ce asigură caracterul moral al interacțiunilor determinate sau însoțite de activitatea profesională și, concomitent, o ramură a științei ce studiază specificul manifestării moralei în diverse tipuri de activitate. Ea se extinde asupra acelor grupuri sociale față de care sunt formulate, de obicei, cele mai înalte cerințe morale.

Am remarcat anterior că deontologia juridică este alcătuită din mai multe tipuri de deontologii speciale, precum cea a judecătorului, procurorului, notarului, polițistului etc. Deontologia profesională a executorului judecătoresc este o parte componentă a deontologiei juridice care posedă specificul ei deoarece obiectul deontologiei executorului judecătoresc îl constituie comportamentul executorului, care este membru al Uniunii în circumstanțele în care el acționează în calitate de profesionist, sau reprezintă profesia sa, sau este perceput de cei din preajmă în calitate de exponent al Uniunii executorilor judecătorești.

Prin urmare, obiectul eticii executorului judecătoresc îl constituie comportamentul corespunzător care este determinat de normele corporative ale membrului uniunii în cazurile în care normele de drept nu indică niște reguli concrete de comportament.

Test pentru autoevaluare

Definiți Etica și precizați originile etimologice.

Care este obiectul de studiu al Eticii?

Precizați rolul Eticii în societate.

Care sunt problemele centrale ale moralei?

Definiți morala și moralitatea.

Precizați diferențele dintre etică, morală și moralitate.

Care sunt valorile morale fundamentale?

Ce tipuri de norme morale există în societate?

Care sunt principiile deontologiei profesionale?

Ce tipuri de valori deontologice putem să remarcați?

Ce tipuri de deontologie profesională cunoașteți?

Care este specificul deontologiei profesionale a executorului judecătoresc?

Tema nr. II. Noțiunile fundamentale ale deontologiei profesionale și ale experienței morale

Planul:

Bine și rău, natura, conținutul și interdependența lor

Datorie și conștiință, corelația lor dialectică

Libertate, necesitate și responsabilitate

Virtute și viciu

Fericirea, tratarea filosofică și paradoxul ei

Noțiunea de „plăcere” și etica plăcerii

Noțiunea de „util” și etica lui

Noțiunea de „echitate” și valorile ei etice

Noțiunea de „milă”, esența și legătura ei cu alte categorii ale eticii. Pragmatica milei și căile de materializare a ei.

Noțiunea de „perfecțiune” și căile de obținere a ei.

Bine și rău, natura, conținutul și interdependența lor

În sensul larg al cuvântului, noțiunea de „bine” desemnează valorile pozitive și negative în general. Noi utilizăm aceste cuvinte pentru desemnarea diferitelor lucruri: bun înseamnă om bun, rău înseamnă om rău. În Dicționarul explicativ al limbii române, spre exemplu, „binele” este definit la început ca bunăstare, mai apoi ca ceva necesar, iar mai apoi, în plan spiritual și etic, ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic.

Ca disciplină filosofică, etica nu se mai ocupă de toate semnificațiile „binelui” și de speciile corespunzătoare de bine, așa cum sunt identificate prin analiza limbajului. Ea este preocupată, în primul rând, de binele moral și se interesează de binele extramoral doar în măsura în care el este bun pentru sprijinirea și impunerea binelui moral. Astfel, din punct de vedere formal, binele moral poate fi caracterizat prin aceea că este un bine la ceva sau instrumental bun, nu pentru sine, ci pentru altceva bun. De aceea predicatul „bun”, în sensul de „moral bun”, nu este enunțat despre obiecte și stări de lucruri obiective, ci exclusiv despre oameni și acțiuni umane. Motivul pentru aceasta constă în faptul că binele moral nu este o proprietate naturală sau o calitate empiric demonstrabilă în raport cu obiectele. El desemnează, dimpotrivă, ceea ce nu este, dar trebuie să fie. Noțiunea de „bine moral” nu este deci o noțiune empirică, ci una normativă, adică o noțiune care are o funcție de reglementare și cere un anumit comportament. În același timp, binele moral presupune libertatea, respectiv libertatea de a aproba ceva promovat ca bun, în calitatea lui de a fi bun, și de a-l realiza prin acțiune, sau de a declara prin nonacțiune respingerea pretenției de validitate.

De fapt, orice morală începe cu întrebarea sacramentală: „Ce este bine și ce este rău?”, deoarece binele și răul constituie forma cea mai generală de apreciere a valorilor morale și de distincție a ceea ce este util și ce este dăunător pentru om și societate. Totodată, cu ajutorul acestor noțiuni se determină conținutul altor noțiuni morale ce derivă din ele.

În istoria filosofiei morale termenul „bine” era utilizat în sens relativ și absolut. „Bine” într-un caz este ceva bun, util, plăcut, valoros pentru un individ, iar în alt sens, era expresia binelui, a unei valori în sine, ce nu devine un mijloc pentru a realiza un scop anumit. Binele în sensul al doilea, absolut, este o noțiune etică. Ea exprimă sensul pozitiv al fenomenelor și evenimentelor în relația lor cu valoarea supremă – cu idealul. Iar răul este contrarul binelui.

Concepțiile de „bine” și „rău” au apărut odată cu morala și s-au schimbat împreună cu ea. În istoria filosofiei se afirma că Universul este lupta eroică a celor două începuturi – binele și răul (Zarathustra), că răul poate fi evitat numai prin ascetism, nirvana (Buddha), că răul există numai prin faptul că omul este lipsit de cunoștințe (Socrate), că binele face parte din lumea ideilor, iar răul ia naștere din simțurile omului (Platon), că binele constă în satisfacerea plăcerilor în mod cumpătat), că binele suprem este însuși Dumnezeu, iar răul este generat de abuzul de libertate a omului (Damaschin), că în realitate binele nu există, el exprimă numai starea emoțională a individului (neopozitivismul), că binele este condiționat pe deplin de concepția personalității (existențialismul).

Procesul istoric de formare și cristalizare a acestor noțiuni a fost procesul devenirii moralei ca atare. În primul rând, binele și răul erau concepute ca niște valori deosebite, care nu se atribuiau fenomenelor naturale sau evenimentelor spontane. Binele și răul caracterizează acțiunile premeditate ce se săvârșesc liber, adică acțiunile. În al doilea rând, binele și răul înseamnă nu pur și simplu acțiunile libere, ci acțiunile care sunt corelate în mod conștient cu un anumit standard – în ultimă instanță, cu idealul. În al treilea rând, binele și răul ca noțiuni morale sunt legate de experiența spirituală a omului și există prin intermediul acestei experiențe. De aceea, consolidarea binelui și lupta împotriva răului poate fi obținută cu preponderență prin eforturile spirituale ale omului.

După conținutul lor imperativo-valoric, binele și răul reprezintă parcă două părți ale uneia și aceleiași medalii. Ele corelează și, în acest sens, parcă ar fi între ele un semn de egalitate. Omul cunoaște răul, deoarece are anumite reprezentări despre bine; el prețuiește binele, pentru că a simțit personal ce este răul. Pare utopică situația în care omul dorește numai binele, deoarece este imposibil de a te debarasa de rău fără a risca, în același timp, să pierzi binele. Existența răului reprezintă uneori o condiție sau o circumstanță care însoțește existența binelui.

Binele și răul sunt legate prin aceea că ele se neagă reciproc, fiind după conținut într-o legătură indisolubilă. Sunt ele egale după statutul lor ontologic și sunt proporționale după statutul lor axiologic? La această întrebare au fost date răspunsuri diferite.

Conform unei opinii, mai puțin răspândită, binele și răul sunt niște începuturi similare ale lumii ce se află într-o neîncetată și perpetuă luptă. O atare interpretare poartă denumirea de „dualism” și cea mai strălucită expresie a dualismului etic a devenit în prima jumătate a sec. al III-lea d.Hr. maniheismul, doctrină religioasă și filosofică din Orientul Apropiat, întemeiată de preotul persan Manes (Mani, Manichaeus). El susținea, că lumea a apărut ca urmare a luptei veșnice dintre cele două principii: binele (lumina) și răul (întunericul). Binele în manieră absolută era considerat un atribut care se îmbină cu cel al luminii și strălucirii, atotștiinței, măreției, perfecțiunii, atotputerniciei, care este inteligent și frumos, o sursă inepuizabilă a plăcerii, iar spiritul răului este regele beznelor, fiind luminat temporar și doar acompaniind binele în procesul creației și evoluției lumii. Primul reprezintă infinitul, iar al doilea finitul, și se definește ca existență în starea actuală a lumii pentru a justifica imperfecțiunile temporare. Lupta dintre cele două principii, după ce a parcurs mai multe faze de 3000 de ani, se încheie de circa 12 000 de ani când este instaurată ordinea binelui. Pentru eliberarea principiului binelui, care a fost făcut prizonier de către principiul răului, precum și pentru a se ajunge la „adevărata știință”, maniheismul cerea practicarea ascezei și a celibatului.

Pe de altă parte, religia creștină, la fel ca și maniheismul persan, propagă ideea caracterului temporar și relativ al contradicțiilor și conflictelor dintre bine și rău și sosirea unei vremi când pe pământ va veni din nou Dumnezeu și va introduce o ordine a binelui și armoniei între oameni. Totodată, doctrina creștină apreciază începutul lumii ca fiind opera bună a creatorului. Numai ulterior desfășurarea acestei lumi are loc sub semnul contradicției dintre bine și rău. La nivelul uman, sursa ei o constituie dualitatea dintre corp și suflet, deoarece primul este materie luminată, schimbătoare, sensibilă și egoistă și constituie tentativa spre rău, iar sufletul, încătușat de materia corporală, se eliberează numai prin purificare etico-religioasă și reprezintă tendința spre bine și către lumea divină. Contradicția în cauză este prezentată ca sursă a tuturor contradicțiilor și tuturor opozabilităților dintre bine și rău în viața oamenilor. Soluția pentru rezolvarea ei este condiția religioasă. De aceasta depinde salvarea sufletului și intrarea acestuia în lumea binelui etern – raiul ceresc. În viața sufletească, de dincolo de mormânt, pentru om există două posibilități: să meargă în rai (binele) sau în iad (răul). Intrat fie într-un loc, fie într-un altul, omul nu cunoaște decât fie numai binele și fericirea, fie numai răul și suferința. El intră fie sub oblăduirea lui Dumnezeu (principiul binelui), fie sub cea a diavolului (principiul răului). Prin urmare, în lumea de apoi, binele și răul nu există în unitate contradictorie, cu unul deoparte de altul, excluzându-se în chip absolut, din exterior.

Astfel, opinia creștină care se referă la natura binelui și răului susține că așa cum pe Pământ razele solare sunt izvorul luminii și umbrei, tot astfel și binele și răul sunt într-o interdependență în raport cu al treilea. Asemenea concepții sunt susținute de majoritatea învățăturilor morale religioase: binele reprezintă calea spre binele absolut – spre Dumnezeu, iar răul este o desprindere de Dumnezeu. Începutul absolut și real este binele divin, sau Dumnezeul absolut și bun, iar răul este rezultatul unor decizii greșite sau vicioase a omului, fie chiar provocate de diavol, dar care este liber în alegerea sa. Însă, în fața omului stă problema opțiunii ultime nu între binele și răul absolut, ci între bine, care este în mod potențial absolut, ce tinde spre absolut, și răul, care este întotdeauna relativ. Astfel, atât binele, cât și răul sunt relative în raport cu binele suprem, cu idealul moral ca chip al perfecțiunii. Însă, caracterul contradictoriu dintre bine și rău este absolut. Această contradicție se realizează prin intermediul omului, prin deciziile, acțiunile și evaluările lui.

Caracterul normativ și valoric al binelui și răului este determinat nu de faptul prin ce se apreciază izvorul idealului sau binelui suprem, ci prin ceea ce reprezintă conținutul lui. Dacă idealul moral constă în uniunea spirituală generală a oamenilor și în aceasta constă binele absolut, atunci răul va fi tot ce împiedică acest proces, tot ce împiedică omul să facă bine.

Concretizând din punctul de vedere al conținutului noțiunile de „bine” și de „rău”, filosofii ruși A.A. Guseinov și R.G. Apresean remarcă: a) binele se afirmă prin depășirea izolării, despărțirii, înstrăinării dintre oameni și instaurarea înțelegerii reciproce, a asentimentului, umanității dintre ei; b) fiind o calitate umană, binele, adică bunătatea, se manifestă prin milă, iubire, iar răul, adică răutatea, prin dușmănie, violență.

Încă din antichitate a fost concepută ideea legăturii indisolubile dintre bine și rău, că binele se poate înțelege însă decât prin raportarea sa la rău. Dintre filosofii antici, se pare că Democrit a surprins acest lucru: „de unde vine tot binele de acolo pot să ne vină și relele … Din bine pentru oameni pot să se nască rele, atunci când omul nu știe cum să-l conducă”. Această idee trece ca un laitmotiv prin toată istoria filosofiei și se concretizează într-un șir de principii etice. În primul rând, binele și răul din punctul de vedere al conținutului sunt în mod dialectic determinate reciproc și se cunosc într-o unitate, una prin alta. În al doilea rând, fără a fi gata de a te împotrivi răului, este insuficient de a înțelege răul și a i te opune lui, deoarece de la sine, aceasta nu va duce la bine. În această ordine de idei, marele poet roman Ovidiu spunea: „Văd și știu ce este binele dar săvârșesc cu toate acestea răul”, care au fost completate de apostolul Pavel: „Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine”. În al treilea rând, binele și răul nu sunt, pur și simplu, determinate reciproc, dar sunt, în mod funcțional, interdependente: binele din punct de vedere normativ este semnificativ în opunerea răului și, în mod practic, se materializează prin înlăturarea răului. Altfel spus, binele real reprezintă facerea binelui, adică virtutea ca o realizare practică activă de către om a cerințelor morale formulate față de el.

Fiind noțiuni universale de modelare a conduitei oamenilor și a fenomenelor sociale, binele și răul se utilizează și la analiza faptelor morale în activitatea practică. În această ordine de idei, este necesar de a lua atitudine față de următorul fenomen – în șirul consecutiv al valorilor morale binele și răul reflectă nu numai momentele cele mai extreme dintre nou și vechi, progres și regres, util și dăunător, ci și treptele lor mai puțin perceptibile, cum sunt obiceiurile, tradițiile, moravurile, categorii care ocupă o poziție, mai mult sau mai puțin, intermediară între bine și rău.

Determinarea gradelor diferite de bine sau rău are o importanță primordială în libertatea alegerii unei conduite morale optime. În situații critice apare involuntar întrebarea de ce fel de posibilități de acțiune dispunem și care dintre ele prin consecințele sale este cea mai justă. În funcție de numărul de alternative care prezintă binele mai valoros sau răul cel mai mic, putem alege calea și mijloacele activității noastre morale.

Opțiunea morală este pivotul activității umane, ea constă în alegerea între bine și rău. Un lucru este să faci binele sau răul, iar altul este să dai posibilitate ca răul să se realizeze prin acțiunile altor oameni. A contribui la înfăptuirea răului, a tolera răul, este din punct de vedere moral inacceptabil și poate fi pus pe aceeași treaptă cu conștiința morală îndreptată spre înfăptuirea răului. A contribui la înfăptuirea binelui este din punct de vedere moral o situație neutră, deoarece o atare stare este concepută de conștiința morală ca ceva ce vine de la sine, ca ceea ce trebuie să întreprindă omul în acțiunile sale.

În același timp, putem vorbi și despre coliziunile dintre bine și rău, deoarece, după cum am menționat anterior, așa cum nu există bine fără rău și rău fără bine, întrucât atât binele, cât și răul sunt condiționate, tot astfel nu există bine absolut sau rău absolut sau bine și rău fără contradicții interne. Când omul are de stabilit care este binele ce urmează a fi ales de îndeplinit, el trebuie să determine și răul, întrucât orice bine există în raport contradictoriu cu un anumit rău, sau, mai precis, orice determinări ale binelui se află într-o unitate dialectică și deci, contradictorie cu anumite determinări ale răului. Binele rezultă în procesul devenirii nu numai ca o treaptă nouă și superioară în raport cu treptele anterioare realizate ale binelui, ci și din opoziția cu răul.

Orice bine și orice rău sunt trepte opozabile și determinate în procesul devenirii. Binele reprezintă ceea ce trebuie și este de dorit să fie, pe când răul este ceea ce nu trebuie și nici nu este de dorit să fie. Binele este și perspectiva depășirii răului, el se proiectează în perspectiva condițiilor care elimină sau îngrădesc posibilitatea afirmării răului. Însă, chiar și în acest ultim caz, când binele tinde să se realizeze prin anularea reală a posibilității de realizare a răului, binele însuși presupune virtual și real negația unui anumit rău sau negația anumitor determinări a răului. Binele există ca atare, pentru că are termen de comparație, pentru că însăși realitatea obiectivă a fenomenelor vieții sociale nu există altfel decât ca o realitate contradictorie pe care oamenii o apreciază cu ajutorul noțiunilor de „bine” și de „rău”.

Totodată, răul moral se manifestă prin forme complicate. De cele mai multe ori, el se asociază cu astfel de fenomene ca brutalitatea, violența, huliganismul, cruzimea, șiretenia, minciuna și alte asemenea conduite care produc efecte dăunătoare atât pentru cel le comite, cât și pentru cei din jur. Uneori, astfel de conduite sunt justificate dacă sunt așezate în alte coordonate (spre exemplu, salvarea vieții unui sau unor oameni implică gesturi de cruzime și violență chirurgicală, iar spionii nu se dau în lături de la nici un mijloc de acest gen pentru a-și duce la îndeplinire misiunile comandate de alte autorități).

Modalitățile reale ale binelui și răului sunt sinceritatea și minciuna care se află într-un raport de corelație dialectică. Ele apar numai și, în mod exclusiv, în sfera comunicării umane. Premisa subiectivă a sincerității, indiferent că e vorba despre subiectul colectiv sau individual, este conștiința subiectivă a adevărului, și nu adevărul ca atare. Prin urmare, sinceritatea are ca premisă subiectivă conștiința adevărului, nu adevărul ca atare, deși la baza acestei conștiințe a adevărului stă, în cele mai frecvente cazuri, adevărul ca atare, deci adevărul înțeles ca fenomen de reflectare și deci ca informație nespecifică sub raport moral. Totodată, prin minciună se poate transmite o informație adevărată, sau, mai exact, minciuna poate transmite, tocmai pentru a se realiza ca minciună, o informație adevărată, dar parțială. Aceste situații sunt relativ puțin frecvente, dar ele sunt relevante pentru distincția dintre adevăr și sinceritate, pe de o parte, dintre eroare și minciună, pe de altă parte. Prin minciună se poate transmite nu în sens involuntar o informație falsă („Gura mincinosului adevăr grăiește”), ci în sensul că transmiterea de informație adevărată este o modalitate de mascare sau acoperire a unei alte informații adevărate. Altfel spus, mincinosul are conștiința diferenței dintre adevăr și eroare, însă procedează la o denivelare de planuri, el transmite informația eronată ca fiind adevărată, sau transmite informația adevărată ca fiind eronată, dar, în toate situațiile, are conștiința subiectivă a diferenței dintre adevăr și fals. În acest context, Platon, prin vocea lui Socrate, încheie celebrul dialog Hippias cu un paradox aparent straniu: „Numai mincinosul cunoaște adevărul”.

Sinceritatea și minciuna ca acte informaționale sunt orientate reciproc concurențial – sinceritatea transmite adevărul împotriva erorii, iar minciuna transmite eroarea împotriva adevărului. Ele sunt nu numai complementare, ci și concurențiale, angajate într-o contradicție activă și orientată una împotriva alteia. Sub raport informațional totuși, sinceritatea nu este echivalentă cu adevărul, iar minciuna nu este echivalentă cu eroarea, chiar dacă sinceritatea presupune, în principiu, adevărul, iar minciuna presupune, în principiu, eroarea.

O problemă destul de discutată în perimetrul moralei este cea a „minciunii vitale”, care este legată de problema mai generală a compromisului admisibil care a fost elucidat mai sus. În esență, această problemă se reduce la întrebarea: pentru apărarea sau promovarea unui interes legitim, valid, poate fi utilizată ca instrument minciuna, sau minciuna utilizată pentru apărarea unui interes valid este minciună sau nu? Luând teza potrivit căreia nu este recomandabil ca bolnavilor să li se dezvăluie natura și consecințele bolii lor, se pune întrebarea dacă aceasta echivalează cu o minciună. Dacă luăm faptul în sine, ca o falsă informație, el este, desigur, o minciună, iar dacă îl considerăm nu în sine, ci prin funcționalitatea lui – menajarea bolnavului, menținerea echilibrului său psihic și moral pe perioada care îl mai desparte de moarte etc. –, același fapt nu mai poate fi cotat univoc sau exclusiv ca minciună. Astfel de situații se întâlnesc deseori și pot fi numite „situații limită”, de natură dramatică, tragică sau absurdă. Ele pot fi totuși controversate și soluționate din perspectiva teoriei compromisului. Dacă scopul atins este valid și dacă nu există alte mijloace pentru a-l atinge, atunci manipularea informației false nu este „minciună” în sens strict, ci se convertește într-o altă valoare, cu caracter funcțional sau instrumental. Dacă totuși problema nu poate fi soluționată deontic, trebuie să acceptăm faptul real al contradicțiilor care apar în sfera moralei, trebuie să acceptăm deci să recunoaștem ca atare faptul real al prezenței în viața umană a tragicului și a absurdului. În acest caz, interesul se deplasează de la soluționarea teoretică a unei situații insolubile la măsurile practice pentru prevenirea, limitarea, înlăturarea acestor tipuri de situații. Moralitatea rezidă aici nu în interpretarea univocă a unei situații care, prin natura ei, nu poate fi interpretată univoc, ci în modalitatea practică a acestor situații, care, sub raport real, sunt tragic sau absurde, iar sub raport teoretic sunt problematice și echivoce. Așadar, în situații-limită sau de excepție, valoarea nu se anulează ca valoare, ci rămâne valoare realizată în situații-limită, sau ea se convertește în altă valoare, învecinată. Aceasta înseamnă că excepția nu confirmă regula oarecum exterior și prin contrast, ci că excepția este regulă într-o situație de excepție.

O altă situație relativ frecventă în viața morală este cea a raportului dintre sinceritate și nonsinceritatea tăcerii menționată de celebrul filosof german Im. Kant în felul următor:„A tăcea nu înseamnă a minți”. Acest enunț descrie tacit o condiție sau o situație de constrângere: tac pentru că nu pot, este permis să spun adevărul, încât această tăcere este obligată exterior sau autoobligată. Însă, pe de altă parte, tăcerea poate deveni prin ea însăși, în anumite contexte și fiind semnificativ utilizată, elocventă tocmai pentru adevărul pe care îl tace. Tăcerea semnificativă poate fi și un fel de mărturisire și un fel de protest, încât ea este echivalentul moral al alegoriei artistice. În situații speciale sau critice, ea poate fi deci justificată. În același timp, pe de altă parte, a tăcea nu înseamnă, desigur, a minți, dar nici nu înseamnă a fi sincer. Dacă situația o cere imperios, dacă în joc este pusă, prin tăcere sau netăcere, o valoare majoră, atunci poate deveni culpabilă și echivalează nu cu minciuna, ci se convertește într-o altă antivaloare: lipsa curajului, lașitatea.

2. Datorie și conștiință, corelația lor dialectică

„Datoria” este una dintre categoriile fundamentale ale eticii care desemnează conceperea de către personalitate a necesității imperioase a îndeplinirii a ceea ce poruncește idealul moral, a ceea ce reiese din idealul moral. Datoria omului este de a urma calea virtuții, de a face bine altor oameni în funcție de posibilitățile sale, de a nu permite ca în sine să existe vicii, să se opună răului.

Filosofii au meditat asupra următoarei probleme: În ce constă datoria noastră, adică obligația ce ni se impune în mod natural de a tinde spre bine? Această obligație ne îndeamnă să ne conducem neapărat după principiile justiției, egalității și carității, adică să nu luăm din binele general decât partea ce ni se cuvine, potrivit meritelor noastre și în proporție cu dreptul.

Explicarea naturii și originii datoriei a constituit una din cele mai dificile probleme în istoria eticii. Ca bază și izvor al datoriei erau considerate poruncile divine (morala religioasă), legea apriorică (imperativul categoric), sau însăși „natura umană”, năzuința „naturală” a omului spre plăcere (hedonism, eudemonism). Au fost diferite și tentativele de a da un răspuns la întrebarea cine este în ultimă instanță în drept să definească conținutul datoriei. Teoria social-aprobativă considera că omul trebuie să acționeze într-un anumit mod pentru că așa îi dictează societatea, neoprotestantismul socotea că este Dumnezeu, Fichte, conștiința etc. Existențialiștii au ajuns la o concluzie subiectivistă, conform căreia nu are importanță în general cum acționează omul, ce anume consideră el de datoria sa, importă doar faptul că el se călăuzește după ideile sale personale. O altă problemă, destul de controversată, a fost și problema limitelor datoriei. Adepții intuitivismului deontologic considerau că atunci când un om își face datoria, are importanță numai autoacțiunea și nu motivele după care acest om s-a călăuzit în acest caz. Adepții teoriei bunăstării morale, dimpotrivă, atribuiau o importanță covârșitoare motivului.

Semnificația esențială a datoriei morale o constituie caracterul ei imperativ. Aceasta înseamnă că cerințele cristalizate în noțiunea de datorie sunt formulate și se percep sub formă de porunci, al căror conținut este formulat de societate și exprimă dispoziția interioară a personalității de a executa prescripțiile indicate. La determinarea specificului categoriei de „datorie” este important a îndeplini normele prescrise de ea în mod constructiv, a manifesta un interes profund și inițiativă pentru realizarea cât mai efectivă a angajamentelor asumate. Un alt semn distinctiv, la fel de important pentru exprimarea particularităților categoriei de „datorie”, constă în faptul că la analiza ei predomină, de regulă, rațiunea, obiectivitatea și chibzuința.

Conștiința morală, dimpotrivă, deși ia parte nemijlocit la acțiunea eficientă a controlului interior, reprezintă numai o formă moderat exprimată a rațiunii. Conștiința morală se manifestă ca reflexe exclusiv interne, subiective și, ca și intuiția, nu poate fi supusă aprecierii raționale și verificării practice din partea opiniei publice. De aceea, nu putem afirma că conștiința este unicul instrument de apreciere a faptelor și valorilor morale. Pentru aceasta este necesară legătura ei indisolubilă cu datoria morală.

Cerința morală poate fi conștientizată de individ ca o „datorie severă“, dar ea poate fi înaintată sub forma unei recomandări sau poate fi exprimată ca o așteptare. Aceasta reiese din caracterul imperativității morale, exprimată sub forma interdicțiilor și nu amenință cu anumite restricții fizice sau organizatorice. Legislația se fundează pe constrângerea externă, iar sancțiunile morale au un caracter ideal, ele se referă la om ca un subiect conștient și liber. Conștiința datoriei morale este cel puțin conceperea inacceptabilității a ceva în sine, a situației în care trebuie depășit ceva în sine și, în sfârșit, voința de a te împotrivi ție însuți, ceea ce cere o autosupunere.

Cerințele datoriei sunt valoroase prin ele însele. Aceasta își găsește expresia nu numai în faptul că omul își îndeplinește datoria în mod dezinteresat, demonstrând astfel independența lui de normele date din exterior.

Îndeplinindu-și datoria, el demonstrează prioritatea datoriei față de frică, beatitudine, folos personal, față de dorința de onoruri și glorie etc. Prin îndeplinirea datoriei morale se manifestă autonomia personalității.

Ar fi incorect să concepem datoria ca o formă a controlului social asupra comportamentului individual, deoarece în datorie este reflectat un anumit mecanism de interacțiune între oameni. Morala poate fi concepută ca un sistem al unor îndatoriri reciproce, care sunt impuse oamenilor, pe care oamenii le acceptă vizavi de ei, îndatoriri care sunt percepute de ei ca niște sarcini vitale îndeplinite în situații și împrejurări concrete. Spre exemplu, porunca iubirii arată că datoria omului este milostenia, care reprezintă nu o stare a spiritului, ci înainte de toate anumite acțiuni ale omului față de alți oameni. Despre aceasta ne vorbește parabola lui Iisus despre milostivul samaritean pe care el o povestește răspunzând la întrebarea unui învățător de lege ce știa porunca supremă morală despre iubirea către Dumnezeu și către aproapele său, dar nu înțelegea cine este „aproapele meu”. „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea și, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în acel loc și văzând, a trecut pe alături. Iar un samaritean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă și apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin și, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoțând doi dinari i-a dat gazdei și a zis: Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da.

Iată sensul parabolei despre bunul, milostivul samaritean. Oricine are nevoie de ajutor trebuie ajutat. Samariteanul a văzut aproapele în iudeul care a ajuns la nevoie, deși dacă el se conducea după ceea ce era acceptat, trebuia să vadă în el un dușman. Pe samaritean nu îl controla nimeni, el era gata să-l ajute pe fiecare, și a acordat ajutor jertfind timpul, mijloacele și chiar reputația sa reprezentantului unui trib dușmănos și al unei credințe străine. Porunca a fost îndeplinită astfel în mod indiscutabil. Acesta este sensul categoric al datoriei în general – omul trebuie să urmeze această cale. E clar că acțiunea concretă care se înfăptuiește pentru realizarea datoriei este determinată, ea este anume așa cum o cer circumstanțele și situația concretă.

Conștiința reprezintă capacitatea omului de a-și evalua acțiunile, gândurile, dorințele, conștientizarea și trăirea neconcordanței sale cu ceea ce trebuie să fie – cu neîndeplinirea datoriei. La fel cum datoria este autonomă, tot astfel conștiința omului este independentă de opinia semenilor. Aceasta deosebește conștiința de un alt mecanism de control intern – de rușine. Rușinea și conștiința în general sunt destul de apropiate. Rușinea este sentimentul că ai făcut ceva rău și că, prin urmare, meriți mânia celorlalți. Adică rușinea este sentimentul că ai meritat disprețul și desconsiderarea celorlalți. În rușine se reflectă, de asemenea, conceperea de către om a necoincidenții unor norme adoptate sau unor așteptări din partea celor din jur, adică a vinovăției. Însă rușinea este orientată total spre opinia altor oameni care pot să-și exprime condamnarea lor referitor la încălcarea normelor, rușinea este cu atât mai puternică, cu cât mai importante și semnificative sunt pentru el aceste persoane. De aceea, individului poate să-i fie rușine chiar pentru rezultate întâmplătoare, neintenționate ale unor acțiuni care i se par normale, dar care nu sunt recunoscute ca fiind astfel de cei din jur.

Logica conștiinței este alta. În conștiință deciziile, acțiunile și aprecierile se află în corelație nu cu opiniile celor din jur, ci cu datoria. Conștiința cere ca omul să fie cinstit și în întuneric, să fie cinstit când nimeni nu îl poate controla, când taina nu poate deveni realitate, când despre o faptă rușinoasă nu poate afla nimeni.

În mod subiectiv, conștiința este concepută ca o voce interioară, dar străină, ca o voce care parcă este independent de „eul” omului, o voce al „eului altuia”. În legătură cu aceasta pot fi trase două concluzii privind natura conștiinței. Prima susține că conștiința este vocea lui Dumnezeu. Această poziție este împărtășită de teiști, care văd adesea în conștiință vocea lui Dumnezeu. Totuși, conștiința nu ar putea transmite informații morale de la Dumnezeu, dat fiind faptul că ea e supusă erorii și, prin urmare, pentru a putea ști dacă un anumit mesaj vine de la Dumnezeu, ar trebui să știm deja care sunt comandamentele sale. A doua presupunere este că conștiința este o voce semnificativă generalizată și interiorizată a altora. Astfel, conștiința este interpretată ca o formă specifică a rușinii, iar conținutul ei este recunoscut ca ceva individual, schimbător, din punct de vedere cultural și istoric. Într-o formă marginală această concluzie duce la teza conform căreia conștiința este determinată de opiniile politice și situația socială a individului.

Aceste unghiuri de vedere nu se exclud unul pe altul – primul focalizează atenția asupra mecanismului funcționării conștiinței mature, al doilea, asupra modului în care ea se maturizează, se formează. Primul, cercetează conștiința în mod prioritar din punctul de vedere al formei ei, iar al doilea din punctul de vedere al conținutului ei concret. De fapt, conștiința se cristalizează în procesul socializării și educației, arătând în permanență copiilor „ce este bine și ce este rău”. La stadiile timpurii ale formării personalității conștiința se manifestă ca o voce a altora – a părinților, a colegilor, care se exterioriza prin teama de a nu fi încuviințat, condamnat de către aceștia pentru acțiunile individului în cauză. Însă odată formată, conștiința vorbește într-o limba ce nu recunoaște categoriile de timp și spațiu. Conștiința este vocea „altui eu” ce vorbește parcă în numele eternității adresându-se către demnitatea personalității. Conștiința reprezintă responsabilitatea omului în fața sa, a personalității purtătoare de valori supreme, universale.

Dacă conștiința verifică corespunderea sau necorespunderea acțiunilor în raport cu datoria, atunci acțiunea înfăptuită conform conștiinței este o acțiune dictată de simțul datoriei, este o acțiune pe care o cere conștiința. Adică, conștiința insistă ca datoria să fie îndeplinită. Mulți filosofi consideră că un om nu trebuie blamat când se conformează conștiinței sale rătăcite, deoarece, prin definiție, el face, în acest caz. tot ce-i stă în putință spre a face binele. Consecințele sociale posibile ale acestui caz s-ar putea să fie întrucâtva limitate de teza (la fel de controversată și ea) că există credințe uneori prea extreme pentru a putea fi împărtășite în mod conștient.

În limbajul cotidian sunt utilizate adeseori expresiile „conștiință împăcată” sau „conștiință curată”. Ele presupun că omul înțelege să-și onoreze obligațiunile și să realizeze toate posibilitățile într-o anumită situație concretă. Strict vorbind, în aceste cazuri este vorba despre demnitate, iar conștiința „curată”, „împăcată”, dacă este înțeleasă în sens direct, reprezintă un semn sigur al lipsei de conștiință, mai precis nu al lipsei de conștiință, ci al tendinței de a nu lua act de judecățile ei, fiind o funcție a diavolului. Nu întâmplător este acceptat a considera că o „conștiință curată”, starea de conștiință „curată”, „liniștitoare”, dacă este înțeleasă în sens direct, reprezintă un semn autentic al lipsei de conștiință, nu de lipsă a conștiinței, ci a tendinței de a nu lua act de judecățile ei.

De cele mai multe ori se întâlnește expresia „libertatea de conștiință”, ceea ce presupune dreptul omului la independența vieții spirituale interioare, libertatea credinței și a exercitării organizate a cultului. Însă, în sens strict etic cuvântul „conștiință” nu poate fi altul decât liber. Iar libertatea, în sens de continuitate nu înseamnă nimic altceva decât a trăi o viață în conformitate cu conștiința.

3. Libertate, necesitate și responsabilitate

Întrucât istoria reflexiei pe tema libertății este infinit mai bogată și mai sistematizată decât aceea despre restul temelor din problematica eticii, vom începe cu invocarea câtorva poziții fundamentale de gândire privind libertatea.

Pentru început vom elucida două soluții extreme cu privire la problema în cauză – fatalismul și voluntarismul.

Poziția fatalistă apare, mai întâi, în expresie mitică. Spre exemplu, în poemul indian Bhagavad Gita eroul nu ar vrea să acționeze, fiind prins într-un război fratricid – este sfătuit de către „vocea zeului” să acționeze, cu argumentul că toate acțiunile umane sunt prinse într-o determinare universală riguroasă, fără ieșire, care se desfășoară fatal, indiferent dacă individul vrea sau nu vrea să participe la ele. Singura soluție etică a acțiunii este aceasta: să participi la acțiune, care este determinată fatal și în care subiectul este implicat fatal, dar să te desprinzi sau să te detașezi interior de „fructul faptei”, realizând astfel paradoxul lotusului, care „stă pe apă și nu se udă”. Marea temă a nonacțiunii cultivată în cultura indiană este, pe de o parte, un protest împotriva fatalității exterioare și este totodată o expresie interioară a fatalității ca fatalism. În cultura Greciei antice există o istorie a destinului care merge de la reprezentarea unei forțe obscure și absurde la aceea a unei forțe implacabile dar cu rosturi etice, sancționale. La Democrit în concepția sa deterministă intră în acțiune doar cauzalitatea externă, care este echivalentă cu fatalitatea, ce se manifestă la nivelul întregii existențe, deci și în acțiunile umane. Mai apoi Epicur, corectând această viziune ontologică, va echivala direct determinarea democritiană cu destinul.

Într-o altă formă, aceeași viziune fatalistă este implicată în epoca modernă de materialismul mecanicist. Dacă în planul gândirii social-politice adepții acestui materialism fundamentează și apără libertatea umană – drepturile omului –, în schimb implicațiile ultime ale gândirii lor ontologice sunt fataliste. Astfel, toate acțiunile și faptele umane sunt nu numai determinate, ci și predeterminate. Însă, acolo unde totul se petrece cu necesitate fatală nu mai există nici libertate, nici răspundere sau responsabilitate.

Cea mai recentă și mai complexă variantă a poziției fataliste în postfilosofia contemporană îi aparține structuralismului. Conform metodei structuraliste, oricare configurație a existenței este alcătuită din elemente și relații între aceste elemente. Însă, în timp ce relațiile sunt esențiale – profunde și perene, – elementele sunt neesențiale. Relațiile sunt invariante, pe când elementele sunt variabile. După Lévy-Strauss, relațiile sunt echivalente cu necesitatea, iar elementele, cu întâmplarea.

În fond, adepții fatalismului de diferite spețe neagă teoretic posibilitatea libertății, considerând că determinismul ar exclude posibilitatea oricărei alegeri, orice rol al activității conștiente a oamenilor.

Poziția voluntaristă este opusă celei fataliste. Potrivit ei, necesitatea poate fi ignorată, sfidată, contrazisă prin suprasolicitarea libertății. În fond, ei percep greșit libertatea ca independență deplină față de legile obiective și absolutizează rolul istoric al acțiunilor conștiente și al voinței oamenilor, considerate ca nedeterminate cauzal.

Existențialistul francez J.-P. Sartre afirmă că omul este o ființă „blestemată”, sau „condamnată” să fie liberă. Ieșirea din paradox nu este posibilă decât printr-un act de pură spontaneitate a purei conștiințe. Sartre reduce libertatea la libertatea individuală, care ulterior este redusă, în esență, la deliberare și decizie.

Pentru a scoate la iveală soluția pozitivă și actuală a problemei în cauză, trebuie să pornim de la Socrate, care prin viața și moartea sa ne dă un exemplu al întruchipării libertății ca necesitate înțeleasă și tradusă în fapt.

La începutul epocii moderne, Spinoza își subordonează gândirea ontologică gândirii etice, de unde și titlul operei sale fundamentale – Etica. Pentru Spinoza libertatea poate fi câștigată pe calea rațiunii. El pronunță pentru prima dată marea propoziție: libertatea este înțelegerea necesității. Tot el face deosebirea dintre două forme ale necesității: necesitatea rațională, care este temeiul libertății, și necesitatea nerațională – echivalentă cu constrângerea –, care este temeiul suprimării libertății.

Un alt moment, destul de important în această privință, din epoca modernă îl reprezintă Kant, a cărui gândire despre libertate se desfășoară pe două mari planuri. În planul reflexiei etice, el asociază libertatea cu ideea acțiunii și a personalității. Acțiunea morală este liberă atunci când este conformă cu imperativul categoric, acest imperativ exprimând necesitatea. Individul este și el liber când este autonom și este scop în sine, atât ca agent al acțiunii proprii, cât și ca „obiect“ al acțiunii altor agenți. În planul metafizic, care la Kant nu este decât o extensie a planului uman, metoda antinomică poate fi tradusă în principiul complementarități: putem explora indefinit caracterul liber al acțiunii umane, dintr-o perspectivă, și caracterul ei determinat, din altă perspectivă, pentru că acțiunea este efectiv și liberă, și determinată.

Hegel pleacă de la ea și dezvoltă marea teză a lui Spinoza. Însă, în această dezvoltare se produce o mutație esențială de accent: libertatea nu este definită ca înțelegere a necesității, aici aspectul cade pe aspectul cognitiv, ci ca necesitate înțeleasă. Potrivit lui Hegel, libertatea este necesitatea suprimată și totodată conservată, adică necesitatea este suprimată ca pură necesitate, anterioară și exterioară conștiinței, și este conservată ca o necesitate a conștiinței. Ca dialectician însă, Hegel a pus în evidență nu numai conversiunea necesității în libertate, ci și conversiunea inversă, a libertății în necesitate. Mai simplu spus, omul este liber dacă acționează în baza necesității, pe care o suprimă și o conservă în acțiunea sa. Însă, prin acțiunile lor libere, oamenii instituie o nouă necesitate.

În alt sens, problema libertății depinde și de alte limite care, în fond, nu depinde de om dacă ele vin de la putere. Presiunea exercitată direct sau indirect asupra omului poate avea un caracter politic sau juridic. Chiar ca necesitate înțeleasă, libertatea devine destul de limitată dacă omul nu are acces la informație.

Libertatea omului este exprimată în libertatea de a alege, dar alegerea este reală o dată cu existența unor alternative, care sunt și ele accesibile cunoașterii. Spre exemplu, în societatea totalitară obținerea informației și studierea alternativelor este imposibilă în virtutea faptului că în procesul „spălării creierului”, a manipulării conștiinței, controlului asupra circulației informației oamenii nu au idee despre anumite alternative și nu au idee despre nonlibertatea lor.

Astfel, libertatea nu se reduce, pur și simplu, la lipsa unor restricții. Libertatea reprezintă o caracteristică a acțiunii înfăptuite: a) cu cunoașterea și luarea în considerație a îngrădirilor obiective; b) după voința proprie și nu după constrângere; c) în condițiile alegerii posibilităților.

O concepere și o percepere deosebită a libertății ca lipsă a presiunii este redată prin cuvântul „voință”, care este înțeleasă ca libertate față de sclavie, de șerbie, libertate în acțiuni, lipsa captivității, violenței, constrângerii. Voința este forță, putere, măreție, dar ea mai înseamnă și arbitrar și acțiuni după bunul-plac. Însă, în condițiile în care a dominat timp de decenii în șir sistemul totalitarist, libertatea era posibilă numai în opoziție cu statul care oprima oamenii, libertatea era limitată la ideea despre libertatea individuală, arbitrară, care nu se putea manifesta decât prin indiferență, iresponsabilitate și neamestec.

Independența ca atare reprezintă o valoare incontestabilă, care a fost recunoscută tot timpul în istoria civilizației. Aceasta este exprimată prin formula: „Vreau să trăiesc pentru mine, nu pentru alții”. Aceste cuvinte ale poetului Pindar din Grecia antică nu sunt o expresie a egoismului. Acesta a fost răspunsul său la întrebarea de ce Simonid a plecat în Sicilia la Tiran, iar el nu vrea să plece? În acest caz, putem vorbi de o conștiință independentă autosuficientă. Declarația lui Pindar conține ceva esențial: „Nu vreau să slujesc și să fiu dependent, ci vreau să fiu stăpân pe mine însumi”. Independența pe care o propovăduia înțeleptul antic este destul de originală, deoarece el obținea independența lipsindu-se de bunurile vieții de curte.

Prin independență, libertatea iese la iveală în mod negativ, ca „libertate de ceva”. Această problemă este una actuală ce ține de sarcinile vieții în condițiile aservirii personale, indiferent de formele ei. Conceperea libertății ca stăpânire de sine se produce în limitele anume ale concepției morale asupra lumii. Voința se manifestă ca liberă prin stăvilirea bunului-plac. În sfera dreptului aceasta înseamnă supunerea voinței proprii, voinței comune, exprimată în disciplina socială și susținută, în primul rând, de legislația statală, iar în sfera moralei, corelarea voinței proprii cu datoria. Astfel, libertatea negativă sau independența apare nu ca o samavolnicie, ci ca o autonomie, care se exprimă în: a) în libertatea față de tutela paternalistă și față de orice dictat, inclusiv din partea statului; b) în acțiuni în baza normelor și principiilor pe care oamenii le recunosc ca fiind raționale și acceptabile, corespunzând ideilor lor despre bine; c) în posibilitatea de a influența formarea acestor norme și principii, a căror acțiune este garantată de instituțiile publice și de stat.

Din aceasta nu rezultă că oamenii trebuie să se dezică de scopurile lor particulare și să devină altruiști, căci fiecare om, tinzând spre atingerea scopurilor proprii, trebuie să procedeze în limitele legalității, în limitele normelor adoptate în mod practic. În morală formula juridică „libertatea unui om este limitată de libertatea altuia“ este reevaluată ca o sarcină morală personală: „Eu îmi limitez propria samavolnicie, îndeplinindu-mi datoria, respectând drepturile altora, nu admit nedreptate în privința altora, contribui la binele lor”. Ea are și o formulă strictă de imperativ: „Întotdeauna limitează propria samavolnicie obligând-o să respecte drepturilor altora, nu îți permite o nedreptate în relațiile cu alții și contribuie la binele lor”.

Libertatea negativă ca autonomie se transformă într-o libertate pozitivă: autonomia înseamnă deja nu numai lipsa presiunii externe, limitării, supunerii, ci și posibilitatea alegerii personale. Libertatea este „nu pentru ceva”, ci pentru a realiza alegerea. Ideea libertății voinței se realizează în libertatea alegerii, în posibilitatea, capacitatea și dreptul omului de a alege scopurile sau sarcinile prioritare și alternative.

Măsura libertății omului este în funcție de măsura responsabilității lui. Omul în stare de a lucra cu pricepere, în vederea unui scop, trebuie să răspundă de consecințele acțiunii sale, adică să-și dea seama de faptele sale înaintea societății, care s-a considerat întotdeauna în drept să pedepsească sau să disprețuiască pe cel care are o conduită imorală. Semnul esențial distinctiv al noțiunii de „responsabilitate” morală constă în faptul că ea se manifestă ca predispunere spirituală a omului de a purta răspundere pentru faptele sale, de a permite opiniei publice să-i aprecieze activitatea. În plus, responsabilitatea morală îndeplinește rolul unui mijloc original de realizare a cerințelor, cristalizate în categoriile de „datorie” și „conștiință morală”, independent de orice sancțiuni sau interese utilitare.

În morală, omul este responsabil în fața sa, iar în fața altora, în măsura în care el îi recunoaște ca fiind o parte a suveranității sale, în care îi percepe pe alții ca o continuare a propriei ființe. Astfel, în morală omul este responsabil numai pentru sine, pentru păstrarea libertății sale interioare, a demnității sale și a omeniei sale. Pentru alții el este responsabil în măsura în care el îi recunoaște ca fiind ai săi.

4. Virtute și viciu

„Virtutea” este o categorie a eticii cu caracter apreciativ și normativ care desemnează însușirile morale pozitive ale oamenilor, atitudine constând în consecvența respectării idealurilor etice, a principiilor și a normelor morale. Virtuțile se dobândesc în procesul vieții sociale, ca urmare a însușirii conștiente și aplicării practice a principiilor și normelor morale. Meritul nostru, în înfăptuirea unui fapt, este cu atât mai mare, cu cât avem a ne lupta cu împrejurări grele. Această luptă dată pentru a învinge dificultățile, ce se opun scopurilor noastre, a justificat în toate timpurile concepția virtuții. Odată cu evoluția societății și a morale s-au schimbat atât conținutul virtuții, cât și raporturile dintre acestea. Spre exemplu, în etica Greciei antice era predominantă recunoașterea virtuților cardinale: înțelepciunea, curajul, temperanța și dreptatea. Morala creștină consideră că virtuțile fundamentale sunt credința (în Dumnezeu), speranța (în mântuirea sufletului) și dragostea (pentru Dumnezeu și pentru aproapele), așa-numitele „virtuți teologale”. Renașterea și iluminismul au accentuat virtuțile laice, legate de afirmarea individului, de interesele lui pământești, de fericirea omului.

A. MacIntyre în lucrarea Tratat de morală. După virtute propune următoarele definiții ale virtuții:

1.Virtutea este calitatea care permite unui individ să-și îndeplinească rolul său social (așa apare ea în epopeile lui Homer sau în societățile eroice, dacă acestea au existat cu adevărat).

2.Virtutea este calitatea prin care individul se poate apropia de realizarea scopului (telos) său specific uman, fie în formă naturală, fie în formă supranaturală (pentru ilustrare putem ține seama de ideile lui Aristotel sau de cele din Noul Testament, precum și cele ale Sf. Toma d`Aquino).

3.Virtutea e o calitate utilă pentru a obține succesul pământean și ceresc (exemplu listele cu virtuți ale omului politic american B. Franklin despre care vom vorbi mai târziu).

4.Virtutea este dispoziția sau sentimentul care asigură supunerea și acordul față de regulile relevante (etica normativistă contemporană).

Noțiunea de „virtute” poate fi o noțiune generalizatoare identică cu moralitatea („omul virtuos” este o expresie identică cu expresia „omul moral”). Respectiv, „omul vicios” este un „om amoral”. O atare interpretare a acestor noțiuni este pe deplin justificată, întrucât omul ori este ori nu este moral, adică omul este virtuos sau vicios. Totodată, noțiunea de „virtute” are și un înțeles singular de calitate morală, care este utilizată, de obicei, la plural, desemnând calitatea morală respectivă.

În ambele sensuri „virtutea” își păstrează acel sens la care se referă etimologia greacă a cuvântului însemnând perfecțiune. În acest sens, virtuțile și viciile nu sunt numai niște simple determinări obișnuite care, împreună cu alte calități ale personalității, ar caracteriza personalitatea văzută din exterior, ceea ce servește drept bază pentru aprecierea lui de către alți oameni. Virtutea reprezintă o directivă, o hotărâre, o intenție a individului de a acționa în baza principiilor morale. Pentru a deveni virtuoși, oamenii trebuie să învețe a acționa în conformitate cu principiile proprii în general. Pentru ca individul să acționeze conform virtuții, el trebuie să aibă dezvoltat sentimentul propriei demnități și al mândriei și tendința de a le păstra. Datorită respectului de sine, individul nu poate să-și permită anumite acțiuni, dacă din cauza lor va trebui apoi să regrete, dacă din cauza lor va fi învinuit.

Viciile sunt tendințe de a(-ți) face răul, prin devieri mai mult sau mai puțin artificiale de la ceea ce este normal să faci, potrivit firii lucrurilor. Spre exemplu, consumul de droguri (de la cele îngăduite, cum sunt tutunul, cafeaua și alcoolul, la cele interzise) se transformă în viciu când se produce dependența pătimașă de ele și, implicit, intoxicarea fizică, mentală și interumană.

Vorbind despre vicii trebuie să ne referim la păcatele umane, în primul rând, la cele șapte păcate de moarte (capitale) ce sunt proprii religiei creștine. Conform Catehismului Bisericii Catolice, cele șapte păcate capitale sunt:

1. Mândria. Este izvorul tuturor răutăților sufletești din care se naște slava deșartă, îngâmfarea, ipocrizia, megalomania, aroganța, înfumurarea, lăudăroșenia, nerușinarea, ocara etc.

2. Zgârcenia. Este materială și spirituală. Materială este atunci când omul nu voiește să mângâie trupește pe cel sărac, iar spirituală când nu voiește să îndrumeze pe cel neștiutor din răutate. Ea are urmări catastrofale, știm asta din actuala criză financiară. Deseori ea este înțeleasă ca motor al sistemului nostru economic. În realitate însă, omul a intrat sub jugul hipnotic al acumulării de capital, iar efectele devastatoare ale crizei au arătat că întreaga lume stă „sub semnul avariției universale”.

3. Lăcomia. Ea reprezintă un păcat capital din care se nasc mărturia mincinoasă, nemilostivirea, vicleșugul, nedreptatea, furtul, batjocorirea celor sfinte, cămătăria, închinarea la idoli etc. În prezent, păcatul lăcomiei a devenit un adevărat cult mediatic, show-urile culinare televizate căpătând astfel conotațiile unei pseudoliturghii. Remediul, postul, revine și el în actualitate, însă sub forma comercială a programelor de consiliere nutrițională.

4. Invidia. Când cel furios nu poate birui cu mânia lui piedicile care i se opun, și neputând să facă altceva, se îndulcește cu inima în patima invidiei, ca să acopere cinstea și vrednicia sufletească și trupească a aproapelui și să se înalțe el. Din ea ies zece ramuri: complotul, mânia, dușmănia, cearta, nemulțumirea, luarea în râs, bucuria de răul altuia, ura, ținerea de minte a răului, uciderea. Invidia este patima unui suflet înrăutățit chinuit de bunul mers și faptele bune ale aproapelui etc.

5. Desfrânarea. Din acest păcat se nasc: sodomia, onania, corupția, amestecarea sângelui, silnicia, bestialitatea, adulterul etc. Actualmente desfrânarea a devenit „fast-food”, „o afacere rece”, de care profită din plin industria porno.

6. Mânia. Ea pornește de la aceea că omul nu-și poate îndeplini poftele sale, se înfurie căci este împiedicat de la scopul său cel rău. Din ea se nasc nebunia, blasfemia, cruzimea, tulburarea, spaima trupului, ocara, iritarea, prostia, schimbarea trupului, uciderea etc.

7. Lenea. Este lipsa de întrebuințare a puterilor trupești și sufletești pe care Dumnezeu ni le-a dăruit ca să le folosim în viața noastră. Din ea se nasc deznădejdea, nepăsarea, neglijența, impietatea, necredința, osândirea altuia etc.

Aceste păcate se numesc capitale, sau de căpetenie, pentru că ele sunt izvorul multor păcate. Lista celor șapte păcate mortale a fost întocmită de Papa Grigorie cel Mare în secolul al VI-lea și apoi a fost popularizată în Evul Mediu de către Dante, în lucrarea Infernul. După 1.500 de ani, în martie 2008, Biserica Catolică a actualizat lista păcatelor capitale, adăugând șapte noi păcate. Lista a fost publicată în ziarul Vaticanului, L’Osservatore Romano: 1. Distrugerea mediului înconjurător; 2. Experimentele științifice a căror natură morală este discutabilă; 3. Manipulări genetice care duc la alterarea ADN-ului; 4. Consumul sau traficul de droguri; 5. Injustiția socială care duce la sărăcie; 6. Avortul; 7. Pedofilia.

În plan etic, în concepția virtuții (viciului) se remarcă un important aspect al moralității, cel personal. Etica normelor reflectă acea parte a moralității legată de formele organizării sau reglementării comportamentului. Etica valorilor analizează acel conținut pozitiv care se impune omului spre îndeplinire prin intermediul normelor. Etica virtuților ne arată cum trebuie să fie omul pentru a realiza ceea ce se cuvine și a se comporta corect.

A ști în ce constă virtutea încă nu înseamnă a realiza virtutea, nu înseamnă a o concepe ca pe un imperativ îndreptat spre sine însuși. O atare stare de lucruri era înțeleasă de gânditorii moralei ca un paradox: cum se poate, știind virtutea, să duci un mod de viață vicios? Aristotel a încercat să găsească posibilitatea rezolvării acestei dificultăți morale. Cuvântul a ști este utilizat în două sensuri: a) „cunoaște” presupune persoana care posedă cunoștințe, și b) persoana care aplică cunoștințele în practică. Aristotel mai preciza că, strict vorbind, un om poate fi considerat că posedă cunoștințe dacă le poate aplica.

Filosofii antici își închipuiau acea particularitate a ființei umane pe care noi astăzi o numim „duplicitate”, dar această proprietate nu a fost înțeleasă de ei anume ca duplicitate, calitate proprie omului. Ca atare, duplicitatea a fost concepută în creștinism de apostolul Pavel, care parcă îl repetă pe Ovidiu: „…căci nu săvârșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc”.

Duplicitatea omului se dezvăluie prin ciocnirea poruncilor spirituale, cunoașterea virtuților și dorințelor ce tind spre păcat. Dar, spune apostolul Pavel, eu sunt de acord cu legea, căci ea este bună, dar fac ceea ce nu vreau. „Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuiește în mine. Fiindcă știu că nu locuiește în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu. Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc”.

După Socrate și Aristotel, dacă omul știe ceva, dar face viceversa, atunci înseamnă că el nu știe, el posedă nu cunoștințe, ci păreri și el trebuie să tindă să obțină cunoștințe autentice pe care le-ar putea aplica în practică. După apostolul Pavel, dacă omul știe una și face alta, înseamnă că corpul lui este păcătos și că el trebuie să se dezică de păcat – de corpul său, să înceteze a fi un practician.

În istoria eticii în calitate de filosofie morală sunt recunoscute două tipuri fundamentale de virtuți: 1) „virtuțile cardinale” ale Greciei antice din perioada clasică – cumpătare, curaj, înțelepciune și echitate; 2) teologice, virtuțile creștinismului – credință, speranță și dragoste. Distincția radicală dintre virtuțile cardinale și cele teologice rezidă în faptul, că primele reflectă, în mare măsură, intelectualismul antic și atenția acordată de clasicismul antic capacităților raționale ale omului. În virtuțile creștine primează voința. Cunoașterea și cercetarea naturii nu au importanță pentru pietatea omului, deoarece nu omul a inventat stihiile naturii. Însă, este important a crede în Dumnezeu, a-l iubi și a spera la mântuirea dăruită de el.

În filosofia europeană modernă rolul virtuții ca și categorie etică scade și locul ei îl iau libertatea voinței, datoria și bunurile. Situația se schimbă în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Una din încercările reinterpretării învățăturii despre virtute a fost întreprinsă de filozoful rus V. Soloviev, un cugetător creștin, care nu consideră ca prioritare nici virtuțile cardinale ale anticității, nici cele teologice. În lucrarea sa Justificarea binelui el pune la baza sistemului său moral trei calități sau capacități ale omului – rușinea, mila și pietatea. Prin rușine, se reflectă atitudinea omului față de ceva inferior, față de propriile facultăți firești, față de natura materială în general: omului îi este rușine de impulsiunile naturii sale și încearcă să le domine. Prin simțul milei, se reflectă atitudinea omului față de alți oameni și în general, față de ființele vii asemănătoare lui. Mila constă în aceea că omul, în mod respectiv, trăiește suferința străină și dă dovadă de solidaritate cu ea. Pietatea reflectă atitudinea omului față de suprem. De Dumnezeu omul nu se poate rușina, nu-l poate compătimi, dar i se poate închina, manifestându-și evlavia față de el. Aceste trei principii pot fi concepute ca simțuri, capacități, dar și ca reguli ale acțiunii, ca virtuți.

În continuare, vom aduce în calitate de exemplu sistemul virtuților cunoscute în istoria moralității ca virtuțile lui B. Franklin, marele om politic american, scriitor, savant și inventator. Pentru Franklin, virtuțile erau mijloace pentru atingerea unui scop, și anume, fericirea înțeleasă ca succes și prosperitate pe pământ, apoi și în ceruri, după moarte. Virtuțile trebuie să fie folositoare, de aceea Franklin a insistat mereu să susțină importanța criteriului utilității în activitatea individuală: nu cheltui bani decât să-ți faci bine ție sau altora, adică nu risipi nimic; spune numai ce e util pentru tine sau pentru alții, nu face conversație inutilă; sexualitatea trebuie folosită rar și numai pentru sănătate și procreare. De asemenea, el recomanda facerea de bine, care, în sec. al XVIII-lea era o virtute foarte asemănătoare cu aceea pe care o avea iubirea aproapelui din schema creștină a virtuților. Prin urmare, principala regulă a lui Franklin constă în propria perfecționare și a celor din jur. După Franklin, succesul este principalul criteriu al vieții, de aceea virtutea trebuie apreciată prin prisma folosului. Despre demnitatea unui om se poate judeca după creditul care i se acordă. Pentru a obține demnitate și încrederea creditorilor, omul trebuie să respecte trei virtuți principale – hărnicia, respectarea corectă a obligațiunilor bănești și spiritul de economie. Pe lângă aceste trei virtuți, Franklin evidențiază următoarele: 1) abținerea în folosirea apei și mâncării; 2) laconismul, capacitatea de a evita vorbele goale, de la care nu au folos nici unul din interlocutori; 3) respectarea ordinii în toate; 4) hotărâre în îndeplinirea planurilor adoptate; 5) sinceritatea, cinstea; 6) echitatea; 7) cumpătarea; 8) curățenia în general și curățenia hainelor și a locuinței; 9) calmul, adică facultatea de a nu-ți face griji pentru fleacuri; 10) puritatea morală; 11) modestia.

Astfel, lista de virtuți a lui Franklin cuprindea ceva nou, ca tăcerea, curățenia și hărnicia. De asemenea, el recomanda setea de îmbogățire, pe care vechii greci o numeau pleonexie și o calificau drept viciu.

Pentru Franklin, acestea erau virtuțile omului perfect în general, dar în realitate acest om perfect al lui Franklin este un antreprenor perfect. Adresându-se lui, Franklin încearcă să demonstreze că în orice îndeletnicire trebuie să te comporți conform scopurilor alese. Însă scopurile trebuie alese astfel încât ele să fie demne de urmat, omul rămânând întotdeauna devotat virtuților.

În filosofia contemporană conform opiniei lui T. Sârbu sânt elucidate următoarele virtuți: politețea, fidelitatea, prudența, cumpătarea, curajul.

5. Fericirea, tratarea filosofică și paradoxul ei

Toate teoriile etice conferă o anumită importanță fericirii omenești. Ele se deosebesc însă, în primul rând, prin răspunsul dat la întrebarea în ce constă fericirea, iar în al doilea rând, prin opiniile asupra modului în care fericirea personală a unui om poate fi pusă în acord cu fericirea generală, sau poate renunța la ea în vederea fericirii generale și, în al treilea rând, prin opiniile referitoare la necesitatea admiterii unui alt scop al acțiunii umane. „Fericirea” este o noțiune a conștiinței morale ce desemnează situația ce corespunde în cel mai înalt grad intereselor și aspirațiilor omului în ceea ce privește condițiile sale de existență și realizarea menirii sale umane. Nefiind doar expresia unei situații obiective sau a unei stări subiective a omului, fericirea include ideea despre esența și căile de realizare a supremei satisfacții în viață, având astfel un caracter normativ axiologic.

Pornind de la primele lucrări dedicate eticii care au ajuns până la noi, se poate conchide că raționamentele despre morală au apărut, în mod istoric și s-au dezvoltat ca raționamente, în primul rând, referitoare la esența fericirii și la felul în care ea poate fi dobândită.

De obicei, fericirea este numită o stare supremă a bucuriei, sentimentul încântării în cazul dobândirii unui obiect mult dorit, o plăcere exaltatoare după atingerea unui scop. Deoarece dorințele și scopurile oamenilor sunt diferite, fericirea este înțeleasă în mod diferit. În general, pentru majoritatea oamenilor fericirea constă în ceva concret și evident – noroc, plăcere, bogăție, onoare etc.

Tendința spre îndeplinirea dorințelor, spre liniște, bucurie și bunăstare este ușor de înțeles. Problema apare în situația în care această tendință vine în contradicție cu cerințele morale. Coliziunea apare în acest caz din contradicția dintre tendința spontană spre fericirea personală ca bunăstare și satisfacție și necesitatea morală de a fi virtuos, de a-și îndeplini datoria personală.

Am remarcat anterior că eudaimonia înseamnă în greaca veche destinul omului depinzând de divinitate. Mai târziu, în lucrările lui Aristotel, acest cuvânt a început să desemneze posedarea bunurilor supreme. Dicționarul explicativ al limbii române tălmăcește cuvântul „fericit” în câteva sensuri: „Care se află într-o stare de deplină mulțumire sufletească, plin de bucurie; care aduce fericire, provoacă mulțumire: care este bun, favorabil”.

Însă, fericirea ca ceva ce ține de noroc și soartă independente de om l-a făcut pe Aristotel să conchidă că nici cel echitabil, nici cel curajos nu pot fi numiți norocoși, deoarece echitatea și curajul, ca și orice altă virtute, depind de eforturile omului. Dar, prin noroc putem înțelege și ceea ce este bun, obținut în afară de orice intenție și chiar fără speranță și evitarea neintenționată a răului.

O altă reprezentare destul de răspândită despre fericire este bazată pe experiența trăirii unei bucurii intense, a unei beatitudini, a unei solemnități meritate. Însă, aceste stări și trăiri sunt după natura lor trecătoare, niște clipe zburătoare. În expresia lui Faust din poemul lui Goethe „Oprește-te, clipă, tu ești fermecătoare!“ se reflectă caracterul trecător al fericirii și imposibilitatea de a o reține.

Unul din cei șapte înțelepți ai Greciei antice, Solon, spunea: „Evită plăcerile ce aduc tristețe și durere”. Chestiunea constă nu numai în aceea că sunt plăceri care ca suferințe duc la nefericire. O dovadă în plus în favoarea faptului că fericirea nu constă în plăcere ne servește situația în care plăcerile sunt accesibile atât celor ce se consideră fericiți, cât și celor ce se consideră nefericiți. Înseamnă că este foarte greu să te simți fericit dacă nu posezi plăceri, dar plăcerea ca atare, nu este o condiție sau un conținut al fericirii, ci altceva. Spre exemplu, trăirea plăcerii este legată de autonomia proprie, de simțul libertății interioare. De aceea, cei care vorbesc despre fericire și afirmă că ea constă în plăcere au în vedere anume această parte a experienței plăcerii. Iar cei ce reduc fericirea la plăcere datorită bunului-simț înțeleg că fericirea constă în plăceri îndelungate, însoțite de liniște sufletească și de bucuria vieții, care corespund mai bine cuvântului „beatitudine“.

Conform unei alte reprezentări, fericirea constă în bunăstare. Dar oare orice bunăstare poate aduce fericire? Poate bogăția dobândită cu orice preț deveni o cheie spre fericire? Cu privire la bogăție putem spune tot ceea ce am spus mai sus despre plăcere: bogății posedă atât cei fericiți, cât și cei nefericiți. Se mai poate adăuga, în acest caz, că nu bogăția ca atare îl face pe om fericit, ci bogăția dobândită în mod just. Evident, nu trebuie să renunți la bunăstare și bogăție pentru că în sărăcie fericirea poate fi dobândită cu mult mai greu. Însă, este absolut nerațional să te bizui pe faptul că în bogăție și, mai ales, în cantitatea ei constă fericirea.

O altă problemă legată nemijlocit de cea a fericirii, este raportul dintre fericire și putere. Biblia relatează despre întâmplarea când Iisus Hristos s-a dus în pustiu și a fost ispitit de diavol cu bunătățile lumești. Pe Iisus Hristos l-a ispitit cu trei propuneri. Pentru început, ca pietrele să se facă în pâini și prin aceasta să hrănească și să facă poporul fericit. Iisus a venit pentru a da libertate interioară oamenilor. Însă au ei oare nevoie de libertate? Săturarea pântecelui râvnesc ei. Ei se vor închina în fața celor care le vor potoli foamea. Reiese, că propunerile diavolului sunt juste, dar marele inchizitor numai confirmă acest lucru, că principalul pentru om este a se sătura și a ușura sufletul său de sarcina responsabilității, închinându-se în fața cuiva. La aceasta Iisus răspunde: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Prin aceasta Iisus confirmă că numai libertatea interioară este cu adevărat o fericire netulburată. Însă, fericirea prin libertate care este plină de neliniște este chinuitoare, pentru că nu este nimic mai străin decât povara liberei opțiuni.

În continuare diavolul îi propune lui Iisus să se arunce de pe aripa templului și să demonstreze minunea și să confirme divinitatea sa. Deoarece pentru om este important nu numai să se închine, ci să-i împărtășească cuiva propria conștiință. Pentru că a se eschiva de la povara alegerii este adeseori mai important decât libertatea. Atunci Iisus i-a răspuns: „Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău”.

În sfârșit, diavolul i-a propus lui Iisus toate împărățiile lumii și slava lor pentru ca el să se închine lui, înțelegând că omului slab îi este important, nu pur și simplu să se închine, ci și să-i înmâneze și conștiința lui, iar prin închinare să-și rezolve și altă speranță a sa – a se uni cu alții, realizând prin dependență necesitatea unirii mondiale. La această propunere Iisus a răspuns: „Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-i slujești”.

Orice închinare presupune o lipsă a libertății. Renunțând la ispitele diavolului, Iisus a opus fericirea ca bine suprem măreției puterii și superficialității supușeniei acceptate voluntar.

Toți oamenii caută fericirea, s-a afirmat constant de la Aristotel până în zile noastre. S-au propus, în egală măsură, atât soluții despre care am vorbit mai sus, care erau întemeiate individualist, cât și altele generoase deschise solidarității, dăruirii, fericirii nobile atinse conștient. Scopul vieții individuale și evoluția vieții sociale sunt o necontenită goană după fericire, „oricare ar fi formele pe care le iau activitățile individuale”.

Căutarea fericirii apare ca cel mai firesc lucru pentru om. Această calitate izvorăște din condiția omului de ființă conștientă: care percepe, simte, judecă, a cărei activitate se desfășoară în conformitate cu un scop, cu o aspirație sau cu o dorință. Fericirea e starea ființei care suferă și judecă, ființă care își reprezintă lumea cu propria imagine asupra sa și a lumii. Fericirea e o stare individuală, strict personală, care implică însă, în mod necesar, prezența altor oameni și a lumii.

Întrucât fericirea e legată de individul conștient ca un tot întreg, ea are o puternică notă de subiectivitate, deoarece oamenii urmăresc fericirea dar există diferite moduri de a o înțelege. Acela și lucru urmărit de toți ne apare atât de diferit și inexprimabil încât subiectul ne pare a se sustrage oricărei analize.

Problema fericirii privită ca o enumerare a elementelor care ar asigura în mod concret fericirea, despre care am vorbit anterior, nu poate avea un răspuns pentru că, atât în cazul în care vorbim despre starea sufletească a individului fericit și simțămintele sale, cât și în cazul în care îi dăm o formă obiectivă și vorbim despre bunuri a căror posesie s-ar numi fericire, ne găsim într-o sferă atât de puternic impregnată de elemente subiective încât fiecare încercare de a găsi un răspuns general valabil este condamnată la împotmolire. O analiză a condițiilor indispensabile pentru fericirea omului pare mai fructuoasă decât problema aparent mai adâncă a condițiilor suficiente. Această analiză a condițiilor indispensabile a fericirii omului este importantă atât sub aspectul activității sociale, cât și pentru aprofundarea cunoașterii individualității umane.

Fericirea și nefericirea sunt vecine, nu numai în sensul direct al cuvântului, că un vecin este fericit, iar altul viceversa. Fericirea și nefericirea există deopotrivă în viața fiecărui om. Nefericirea nu e în stare să evite greșelile, delictele, bolile și nenorocirile, pierderea celor dragi și apropiați, ceea ce devine, de cele mai multe ori, cauza nefericirii.

La rândul său, societatea ca o formațiune de indivizi ce concurează este concepută astfel încât concomitent fericirea tuturor este imposibilă. Fericirea unora există concomitent cu nefericirea altora, este adesea determinată de nefericirea altora. Dreptul, religia, filosofia reglementează în diferite moduri contradicțiile care apar între oameni în societate. Însă, fiecare dintre ele este de acord că situația în cauză poate fi depășită prin autolimitare, jertfire de sine, umilință, care sunt niște virtuți importante pentru a supraviețui și a reproduce societatea, a face posibilă interacțiunea dintre oameni, viața lor în comun. Acest lucru i-a dat posibilitate marelui utilitarist J. S. Mill să remarce că aptitudinea conștientă de a trăi fără fericire constituie cea mai de nădejde armă a obținerii acelei fericiri depline care numai astăzi poate fi obținută.

Tocmai în aceasta constă paradoxul fericirii. Formula lui Mill este utilizată în mai multe sensuri. În etica utilitaristă, după cum am remarcat deja, scopul moral principal al omului este fericirea a cât mai mulți oameni, și omul poate fi cu adevărat fericit dacă și-a îndeplinit datoria, adică dacă este virtuos.

Cu alte cuvinte, în goana după plăcere, pace, bunăstare, bogăție sau glorie, fericirea nu poate fi găsită. Expresia pragmatică și sacramentală „nu există în viață fericire” este îndreptățită, dar nu în sensul ei pesimist, că viața e plină de nenorociri și fericirea nu aparține nimănui, dar în aceea, că fericirea ca atare, ca un scop anume al activității sau vieții personale, nu există. Toți doresc fericire și tind spre ea, dar din aceasta nu trebuie să rezulte că fericirea trebuie să devină o bază a acțiunii morale. Fericirea este mai degrabă un efect, un rezultat integral al vieții cumpătate, virtuoase.

6. Noțiunea de „plăcere” și etica plăcerii

Dintre valorile pozitive plăcerea și folosul sunt, posibil, cele mai vădite. Ele afectează nemijlocit necesitățile și interesele omului. Tinzând spre plăcere și folos, omul, se pare, se comportă ca o ființă pământească și idealurile înălțătoare îi sunt străine. Însă, la întrebarea dacă putem vorbi despre „etica plăcerii” sau „etica folosului”, putem răspunde afirmativ.

Plăcerea (sau beatitudinea, desfătarea) este un concept neașteptat de complet, cu toate că ocupă un loc central în orice explicație a motivației umane și animale. Probabil că este cea mai simplă teorie a plăcerii care o consideră pe aceasta ca având o dimensiune identică durerii: o senzație corporală, dar de tip pozitiv, în timp ce durerea este de tip negativ. Ea este un simț și o trăire însoțite de satisfacția unei necesități sau a unui interes. Plăcerea este un mobil puternic al conduitei noastre. În fața plăcerii, se pare că, nimic nu se opune dezvoltării și conservării noastre, că între tendințele activității noastre domnește un fel de armonie, un echilibru, din care derivă pacea și prin urmare fericirea noastră. Suntem fericiți când am găsit un obiect care ne face plăcere, care este prielnic ființei noastre, suntem fericiți când am descoperit un adevăr favorabil dezvoltării noastre intelectuale. Această pornire a naturii noastre către plăcere devine cu timpul un motiv care ne determină pentru orice acțiune. În scopul conservării noastre căutăm plăcerea și evităm durerea, hotărâm să facem un lucru pentru că prevedem că va fi urmat de o plăcere, căutăm un obiect pentru că știm că este plăcut. Astfel, concepția prealabilă a plăcerii își găsește întotdeauna un loc în balanța deciziilor noastre, deoarece noi nu ne considerăm triumfători în lupta noastră pentru existență decât în fața plăcerii. Din punct de vedere biologic, rolul plăcerilor și suferințelor este determinat de faptul că ele exercită o funcție de adaptare, stimulează activitatea ce corespunde necesităților organismului, iar lipsa lor blochează acțiunile, sunt periculoase pentru el. Din punct de vedere psihofiziologic, fiind un rezultat al satisfacerii necesităților, plăcerea este importantă prin faptul că ea urmărește micșorarea sau stingerea intensității interioare, ea contribuie la reproducerea funcțiilor vitale ale organismului. În acest sens, plăcerea este ceva prețios, este valoroasă. Astfel, poate să apară determinarea normativă că starea de satisfacție este ideală pentru organism și om și că trebuie întreprins totul pentru a obține o asemenea stare.

În etică o atare poziție se numește hedonism, care întemeiază morala pe înclinația „naturală” a omului de a urmări plăcerea și de a evita suferința. Întemeiat în Antichitate de cirenaici și dezvoltat într-o formă mai rafinată de Epicur, hedonismul a fost legat mai ales de sistemele materialiste și a avut în general un rol pozitiv, opunându-se ascetismului religios și căutând să întemeieze morala pe principii naturale. Totuși, atunci când ia ca punct de plecare individul izolat, hedonismul nu poate fundamenta științific morala, iar când desparte năzuința spre plăcere de setea de acțiune, rupând bucuria de binele moral și satisfacția de virtute, hedonismul tinde către amoralism. În principiu, hedonismul se află pe o poziție opusă față de preocuparea dezinteresată pentru ceilalți, considerată, în mod obișnuit, un element esențial al moralității.

Hedonismul nu este propriu-zis o încercare de a construi o teorie cu sens moralizator, ci o doctrină senzualistă despre un anumit mod de viață al individului, însă cu implicații etice, mai ales, pentru că reprezintă, în fapt, o contrazicere a moralei. Ideea plăcerii ca unic scop al activității virtuoase (morale) este, în fond, o justificare „etică” a egoismului uman, sau, cel puțin, o justificare a acțiunilor individualiste. Însă nu toate plăcerile individuale sunt conforme cu cerințele binelui moral. Epicur a făcut numeroase corectări ale individualismului, ele însă sunt contrazise de ideea plăcerii ca scop căruia i se subordonează virtutea. Virtutea se conformează plăcerii, și nu viceversa. Binele moral poate fi acceptat pentru înfăptuitor și ca scop, nu numai ca mijloc: ca scopul a ceea ce el are de făcut – scopul acțiunii sale, iar binele înfăptuit este totodată mijlocul unei satisfacții personale a altora. Numai satisfacția sau plăcerea celor cărora le este adresat binele reprezintă scopul înfăptuirii binelui, raportul dintre virtute și plăcere este acceptat și aprobat moralicește, mai ales ca o trecere de la cauză la efect. Noi trăim satisfacția ca pe o consecință a binelui înfăptuit. O atare satisfacție – efect al binelui săvârșit – este într-o anumită măsură și o condiție a moralității binelui. Tocmai asemenea idei apar dezvoltate în etica stoică, idei care reprezintă o reacție împotriva epicureismului, împotriva doctrinei plăcerii din punctul de vedere al virtuții și binelui suprem privite ca scop și nu ca mijloace.

O mare contribuție la studierea rolului plăcerii în viața omului au adus-o lucrările lui S. Freud, care a ajuns la concluzia că „principiul plăcerii” este regulatorul natural și principal al proceselor psihice. Psihica omului, după Freud, constă în aceea că, indiferent de directivele normative ale individului, simțurile plăcerii și neplăcerii sunt dominante. Cele mai intensive și strălucite și, în același timp, cele mai accesibile sunt plăcerile trupești, în primul rând cele sexuale, și plăcerile legate de satisfacerea necesităților legate de hrană, căldură, odihnă.

De la naștere omul este un hedonist, consideră Freud. Plăcerile pruncului sunt simple și absolut accesibile: hrănirea, legănatul, căldura mâinilor blânde, cuvintele mângâietoare – iată izvorul primelor plăceri.

În procesul socializării are loc limitarea dispoziției naturale a omului spre plăcere. Lărgirea contactelor cu cei din jur cere de la oameni să-și controleze tendința spre plăcere și să o plaseze în conformitate cu tendințele altor oameni, să amâne obținerea plăcerii, să sufere neplăceri etc. Astfel, după Freud, are loc înlocuirea principiului plăcerii cu „principiul realității” care duce la plăcere, dar care este mai mică și se proiectează în viitor, fiind însă mai sigură.

Principiul plăcerii se manifestă prin contradicția dintre normele sociale ale bunei-cuviințe și este instrumentul de bază al independenței personale: prin plăcere individul poate să se simtă pe sine însuși, el se eliberează parcă de ceva extern – de circumstanțe, obligațiuni, de atașamentul obișnuit. În această ordine de idei, plăcerile sunt pentru om un indicator al experienței semnificative, o manifestare a voinței individuale. Îndărătul plăcerilor stau întotdeauna dorințele, care sunt, în ultimă instanță, suprimate de dispozițiile sociale. Omul conformist ce acționează după principiul „asta este acceptabil”, sau „asta nu este acceptabil” își afirmă dreptul său asupra autorealizării individuale. Orientarea spre plăcere este invers proporțională comportării obișnuite ce se fundează pe prudență și pe dobândirea folosului.

În felul acesta, din punct de vedere funcțional, plăcerea înseamnă: a) depășirea neajunsului; b) eliberarea de presiune; c) autorealizarea individuală, mai ales, în plan de creație.

Din punct de vedere subiectiv, plăcerea este plăcută și, de aceea, este dorită. Ca atare, plăcerea poate servi pentru individ drept o valoare în sine și poate, în mod substanțial, influența asupra motivelor acțiunilor sale. Am vorbit despre hedonism, concepție care consideră că tendința spre plăcere determină ierarhia valorilor, modul de viață al omului.

Însă, în această ordine de idei, dacă plăcerea reprezintă o valoare în sine, atunci totul începe să fie reprodus numai ca o condiție sau ca mijloc posibil al realizării plăcerii. O atare logică, după noi, nu are nici o măsură, nici o limită.

În consecință, apare o problemă etică referitoare la bazele acțiunilor omului: poate oare plăcerea să fie un fundament moral crucial? În istoria filosofiei cu privire la răspunsul la întrebarea în cauză găsim trei moduri de rezolvare a ei. Primul e pozitiv, el aparține reprezentanților hedonismului etic, mai ales cirenaicilor (adepți ai școlii filosofice din Grecia antică, întemeiată de Aristip, care preconiza principiul cultivării plăcerilor senzuale, drept care pentru dobândirea fericirii interesele obștești erau subordonate celor personale). Al doilea mod de abordare este negativ, el a fost promovat nu numai de gânditorii religioși, ci și de filosofii-universaliști (Kant, Soloviev etc.). După cum raționau ei, criticând hedonismul, varietatea gusturilor, afecțiunea, pasiunea nu ne dă posibilitatea să recunoaștem că plăcerea posedă un statut fundamental de principiu moral. Al treilea mod de abordare, dezvoltat de eudaimonism, mai ales de Epicur și de utilitariștii clasici, cere un șir de explicații. Eudaimoniștii respingeau caracterul indiscutabil al plăcerilor senzoriale. Însă, ei adoptau plăcerile înălțătoare, le considerau numai pe cele autentice și le cercetau în calitate de bază morală a fundamentării acțiunilor. Plăcerea ca atare nu poate fi considerată amorală sau ceva ce se situează în afara moralei ori se opune eticii sau concepției umaniste despre lume. De aceea, critica hedonismului nu trebuie să însemne refuzul principiului plăcerii. Ea are numai scopul de a indica limitarea etică a hedonismului ori tinde să-l înalțe la rangul de moralitate.

Care este calea satisfacerii etice? În primul rând, limitării etice trebuie să-i fie supuse nu plăcerile, ci dorințele, și anume abuzul etic. De aceea, principiul plăcerii ar trebui să fie precizat în felul următor: „Tinde spre realizarea dorințelor tale, nu te deda abuzurilor și respectă dreptul altora la plăcere”. Însă, pentru a garanta acțiunile etice ce rezultă din principiul desfătării, este necesar de a corecta din punctul de vedere al conținutului acest principiu, din punctul de vedere al eticii folosului, eticii perfecțiunii și eticii iubirii. Din această perspectivă, tendința spre desfătare este limitată de tendința de a respecta obligațiunile asumate, a fi echitabil, a fi cumpătat și, în ultimă instanță, a da dovadă de grijă, în primul rând, nu de bunăstarea sa, ci de bunăstarea altora. În al doilea rând, desfătarea capătă o justificare etică pe baza creației în sensul larg al cuvântului, ca activitate în procesul căreia personalitatea se realizează pe sine în mod liber și constructiv. În creație ca formă a autoexprimării personale se pot urmări multe trăsături psihologice și morale ce caracterizează trăirea desfătării. Din punct de vedere etic, în desfătare este prețioasă posibilitatea autonomiei – autoafirmarea, care este independentă de rolurile social-statutare și de obligațiuni, e prețioasă posibilitatea de a renunța la deșertăciunea vieții cotidiene.

Creația nu este, desigur, netulburată, dar în ea este ceva analogic desfătării, care conține aceeași înflăcărare, aceeași posibilitate a voinței libere, aceeași libertate etc. Creația este aproape naturală, spontană în afara imperativului, prin intermediul ei personalitatea își obiectivează capacitățile și intențiile. Însă, creația este invers proporțională desfățării, ea cere de la făuritor autodisciplină și sacrificii.

7. Noțiunea de „util” și etica lui

Utilul reprezintă o valoare pozitivă la baza căreia stau interesele, adică relațiile omului cu diferite obiecte, a căror asimilare îi permite să-și păstreze și ridice statutul lui social, economic, politic, profesional și cultural. Ca un principiu al vieții, utilul poate fi exprimat în regula: „Pornind de la interesul personal, trage folos din toate”. Deoarece interesele sunt exprimate în scopuri pe care omul le urmărește în activitatea sa, în acest caz, utilul este socotit aceea ce contribuie la atingerea scopului și, în mod special, mijloacele prin intermediul cărora se atinge scopul. Folosul ce derivă dintr-o acțiune este un îndemn natural al activității noastre. Înainte să începem o acțiune, ne gândim până la ce punct ar fi aceasta favorabilă dezvoltării noastre, care sunt foloasele pe care le-am trage din ea pentru a ne procura mijloacele necesare pentru satisfacerea necesităților cerute de natura noastră. Astfel, utilul caracterizează mijloacele oportune pentru atingerea scopului respectiv. În afară de util, gândirea utilitaristă conține și alte noțiuni valorice: „succes”, care presupune obținerea rezultatelor care sunt aproape de scopul programat, și „eficiență”, care presupune obținerea rezultatelor cu cheltuieli minime. În felul acesta, este recunoscut ca util ceea ce: a) corespunde unor interese; b) asigură realizarea scopurilor preconizate; c) oferă posibilitatea de a atinge rezultate ce sunt aproape de scopurile propuse; și d) este obținut cu eforturi minime.

Ca și alte valori ale conștiinței practice (succesul, eficiența, raționalitatea, superioritatea etc.), utilul reprezintă o valoare relativă, spre deosebire de valorile supreme (bine, frumos, adevăr, perfecțiune etc.).

Noțiunile și regulile conștiinței util orientate ca și cele hedoniste sunt, din punct de vedere moral, neutre. Ele se manifestă atât prin lăcomie, consumism, achiziționare, carierism, cât și prin antreprenoriat, în general prin spirit întreprinzător. Însă, din punct de vedere etic, atât în primul, cât și în al doilea caz se păstrează o distincție esențială între morală ca atare și relațiile de utilitate. Morala apare și funcționează în societate ca un sistem de valori care are menirea de a compensa separarea și înstrăinarea indivizilor condiționate de societate. Utilul și noțiunile sale înrudite reflectă valorile și normele care sunt adecvate anume relațiilor dintre indivizi răzleți, înstrăinați ce se exploatează unii pe alții.

Pragmatismul, tendința spre util, succes, eficiență presupune atitudinea omului față de realitate, luarea în considerație a circumstanțelor în vigoare, a existenței reale a lucrurilor. Pragmaticul poate fi în concepția sa despre lume cinic, sceptic sau romantic, dar în activitatea sa practică este realist, el își pune în față scopuri ce pot fi materializate, se străduie să folosească mijloace optime, succesul lui se bazează pe experiență și calcul. El ea în considerație condițiile și încearcă, pe cât îi stă în puteri, să dirijeze situația și programează rezultatele eforturilor sale. Altfel spus, omul care propovăduiește principiul utilului se manifestă în sfera realului, în sfera sarcinilor curente și a deciziilor conjuncturiste, el nu are nevoie de ideal și de baze valorice care nu fac parte din acțiunile sale. De aceea, oricare ar fi rezultatele eforturilor pragmaticului, aspectul lor moral, din punct de vedere etic, nu inspiră încredere.

Însă, pragmatismul poate fi criticat nu numai din punctul de vedere etic abstract. Principiul utilului este îndoielnic și din punctual de vedere al hedonismului: utilitatea provoacă mercantilism, îl silește pe om să acționeze. Din unghiul de vedere al onoarei, a merge pe făgașul utilității înseamnă a ajunge la lipsă de principialitate și conformism. Din punctul de vedere al moralei muncii, în principiul utilității predomină spiritul cupidității și al exploatării. Iar pentru un om de creație, obținerea succesului și spiritul de întreprinzător are drept consecință lipsa de spiritualitate.

Toate aceste argumente, orientate, în principiu, împotriva utilitarismului, în linii mari sunt moraliste, deoarece în ele se întrevede opoziția dintre utilitate și principiul realității. În cazul în care adoptarea principiului utilității în calitate de orientare valorică dominantă poate duce la contradicții etice, utilul este tratat ca bine în general, sau ca bine moral. De aici încep coliziunile morale în sensul direct al cuvântului.

Principiul utilității este criticat din perimetrul mai multor puncte de vedere social-morale – patriarhale, aristocratice, religioase, proletare, revoluționare și al boemei. Indiferent de perspective din care se face această critică, ea abordează o problemă socială și etică: tendința spre utilitate este egoistă, iar grija excesivă pentru succes duce la ignorarea obligațiunilor, urmărirea metodică a principiului utilității nu lasă loc omenescului și cumsecădeniei, iar din punctul de vedere al comunității, el alimentează forțele centrifuge. Utilitatea ca valoare corespunde intereselor oamenilor, însă acceptarea utilității în calitate de criteriu absolut al acțiunilor provoacă conflictul de interese.

Cea mai tipică expresie a activității orientate spre utilitate este antreprenorialul ca activitate îndreptată spre atingerea profitului prin intermediul producerii mărfurilor și prestării de servicii, care, în primul rând, sunt necesare societății, adică consumatorilor și, în al doilea rând, sunt în stare să concureze cu mărfuri și servicii analogice propuse de alți producători. În istoria culturii, aceste moduri de activitate promovate de negustori, cămătari, comercianți, antreprenori erau percepute de conștiința bazată pe valorile colective ca fiind negative. Orientarea spre utilitate, în cazul dat, este tratată ca lăcomie, iar utilitatea este recunoscută și apreciată numai ca utilitate comună, ca bine comun.

Ideologia binelui comun are o legătură nemijlocită cu principiul utilului. Pe de o parte, în condițiile reale, când interesul particular și de grup este predominant și nu are anumite contraponderi, iar alte interese posibile sunt reprimate ca fiind limitate, antistatale sau antipopulare, atunci criteriul utilității ca procedeu de evaluare a mijloacelor pentru atingerea scopurilor propuse se pierde. Nu întâmplător, categoria „utilității” dispare din ideologiile și teoriile sociale în societățile în care economia se bazează pe principii centralizate și planificate.

Din cele relatate nu reiese că interesul comun este numai o superstiție, o iluzie, un subterfugiu al gândirii moralizatoare a unui grup, care consideră cu aroganță că puritatea moravurilor, bunăstarea morală a societății poate fi dobândită cu prețul unor limitării și cu reprimarea intereselor private și individuale. Însă interesul comun ca valoare reală, universală este actual numai în condițiile în care comunitatea – purtătorul interesului comun – se află în fața pericolului din partea dușmanului extern sau a forțelor distrugătoare ale naturii, când fără grija plină de abnegație de comunitate este imposibil a păstra părțile și elementele acestei comunități.

În istoria gândirii sociale există și un alt punct de vedere, mai răspândit și mai vechi, conform căruia interesul comun nu există în afara intereselor particulare, deoarece omul care își realizează interesul propriu în mod rațional și cu succes contribuie și la binele altor oameni, la binele comun. Această poziție a fost numită „poziția egoismului rațional”. Doctrina respectivă are o bază economică: odată cu dezvoltarea relațiilor marfă-bani și a formelor de diviziune a muncii care le sunt proprii, orice activitate privată, orientată spre producerea unor mărfuri și prestarea unor servicii competitive, este utilă societății.

Însă în linii mari, oricât de înălțătoare ar fi explicațiile adepților egoismului rațional, în ultimă instanță, această învățătură reprezintă o justificare a interesului privat, iar ca atitudine practică față de lume este o apologie a egoismului ca atare.

Astfel, teoria binelui comun și acea a egoismului rațional propun fiecare în felul său o justificare etică și o fundamentare a comportării individuale în practica socială.

În ideile despre util, în noțiunile și valorile conștiinței pragmatice se generalizează cerințele cu care se ciocnește omul în activitatea sa practică. Pragmatismul reprezintă un astfel de tip al conștiinței care apare datorită dezvoltării economiei de piață și antreprenoriatului în sensul larg al cuvântului. De aceea vom cerceta principiul utilității în lumina caracteristicilor sociale de bază ale antreprenoriatului.

Din punct de vedere social-etic, antreprenoriatul reprezintă o activitate prin intermediul căreia sunt transformate relațiile sociale și, în acest sens, el este o varietate a activității social-organizatorice și social-creatoare. Dacă e să analizăm antreprenoriatul în lumina valorilor utilității, succesului, eficienței, atunci devine clar că în el se întâlnesc unele calități și orientări valorice ale omului și sunt blocate altele.

Antreprenoriatul, mai ales cel din domeniul industriei, formează un tip de om energic care gândește independent și are un spirit dezvoltat al propriei demnități. O altă problemă este felul în care aceste calități se manifestă în viața reală, în moravurile sociale. Or, sfera materializării lor este cea a concurenței, determinată de concurența nu numai a diferitelor mărfuri și servicii, ci și de ciocnirea diferitelor caractere, interese, ambiții.

După cum ne denotă experiența social-morală, tendința spre succes, când acesta esre înțeles ca valoare determinantă, presupune de multe ori că el este perceput ca o creștere a capitalului, care se face cu orice preț, pe contul partenerului, consumatorului, exploatării excesive a resurselor umane și naturale.

Independența creatoare în acțiunile sale și în conștiința antreprenorului îi oferă simțul propriei libertăți și independențe de dragul cărora el este gata să pună în joc propria bunăstare. E clar că simțul propriei situații este baza independenței și demnității. Activitatea, responsabilitatea, independența sunt nu pur și simplu calități personale, ci niște calități sociale-tipice. Deoarece în condițiile economiei bazate pe relațiile marfă-bani banii sunt o forță socială universală, cel ce posedă bani își poate permite să fie independent. Adică proprietatea privată este o premisă a unei independențe sociale autentice.

Antrenarea în relațiile de piață cere luarea în considerație a intereselor și drepturilor altor oameni. Principiul odios pentru unii „tu îmi dai mie, eu îți dau ție” constituie și controlează relațiile de utilitate reciproce. Sensul lor constă în aceea că omul, tinzând spre satisfacerea interesului său privat, întră în relații cu un alt om, prin intermediul căruia el își realizează propriul interes. Într-adevăr, în linii mari, folosirea reciprocă îi dezumanizează pe participanții la acest proces. Concomitent, ea reprezintă o superioritate unică de a fi imparțial, de a ignora calitățile partenerului care nu se referă la condițiile antreprenoriatului.

În plan social-filosofic, principiul utilității stă la baza societății civice, a sistemului și mecanismelor politico-juridice, sociale și economice, a concepțiilor și normativelor respective ce garantează autonomia indivizilor, egalitatea lor în fața legii, protecția averii lor, a drepturilor juridice, posibilitatea pentru fiecare, în măsura pregătirii sale, de a realiza interesul propriu.

Este evident că utilul nu poate în nici un caz înlocui virtutea. Însă, problema nu constă în a determina în ce măsură este inclus principiului utilității în fundamentarea comportării pentru ca moralitatea și raționalitatea să se determine reciproc. În conștiința care urmărește în exclusivitate utilitatea, orice valori care nu se referă la orientarea dominantă sunt recunoscute ca derivate, și deci ca secundare.

Sociologul german M. Weber a emis ideea că etica protestantă a adus pentru civilizația europeană acel fenomen spiritual care a anulat prăpastia dintre caracterul păcătos al grijilor mercantile și intențiile spirituale înălțătoare. În mod practic, aceasta s-a exprimat în conștientizarea necesității limitării morale a principiului utilității și în formarea acestor limite. Eforturile în numele utilului și succesului au fost puse în slujba lui Dumnezeu și au fost străluminate de scopuri nobile.

Totuși compromisul dintre virtute și principiul utilității este imposibil, înainte de toate în cazul rezolvării contradicțiilor reale ce apar în societate și între oameni. Însă, ca și în cazul desfătării, în etică se critică nu principiul utilității, ci pragmatismul. Fiind corectat din punctul de vedere al principiului plăcerii (desfătării), al perfecțiunii și principiului iubirii, el își păstrează eficiența în limitele moralei universale.

8. Noțiunea de „echitate” și valorile ei etice

Echitatea reprezintă o înțelegere teoretică și o așezare practică a raporturilor dintre oameni, popoare și state, în conformitate cu principiile egalității, echității și justiției sociale. Echitatea este o comportare fondată pe respectarea riguroasă și reciprocă a drepturilor și datoriilor, pe satisfacerea, în mod egal, a intereselor, a drepturilor și a datoriilor fiecăruia. Realizarea echității depinde, în plan obiectiv, de natura relațiilor sociale fundamentale.

Totodată, echitatea este un principiu ce reglementează relațiile dintre oameni în ceea ce privește repartizarea valorilor sociale, care sunt concepute în cel mai larg sens – libertate, posibilități benefice, semne ale prestigiului și respectului etc.

Din simpla enumerare a valorilor sociale devine clar că echitatea este un principiu ce reglementează relațiile dintre oameni ca membri ai comunității ce au un anumit statut și anumite obligațiuni. De aceea mulți filosofi, începând cu Platon și Aristotel, analizau echitatea ca pe o virtute socială. Filosoful american contemporan J. Rolls, autorul lucrării Teoria echității, compară echitatea cu adevărul: așa cum adevărul este principala virtute a gândirii, tot astfel și echitatea este prima virtute a instituțiilor sociale. Iată de ce prin toată istoria filosofiei trece ca un laitmotiv ideea că echitatea este ceea ce contribuie la binele comun.

De la Aristotel ia naștere tradiția distincției dintre două tipuri de echitate – distributivă și corectivă. Echitatea distributivă presupune să se dea fiecăruia ce i se cuvine. Ea operează în atribuirea onorurilor, funcțiilor, bogățiilor. Fiecare primește din acestea partea ce i se cuvine conform meritelor pe care le are ca cetățean, adică o porție care corespunde valorii sale în comunitate. Al doilea tip de echitate, cea corectivă, are scopul de a corecta inegalități, injustiții apărute între oameni. Echitatea corectivă presupune o măsurare obiectivă, impersonală și reprezintă căutarea unei poziții medii între două extreme injuste.

Ca virtute socială, echitatea se deosebește prin faptul că gradul relativității conținutului ei, mai precis schimbarea concret-socială a criteriilor preconizate de ea, sunt cu mult mai înalte. Unul dintre primii care a atras atenția asupra acestui fapt a fost filosoful englez D. Hume. El a ajuns la concluzia că echitatea este o virtute „artificială”, dar și o milă „naturală”. Echitatea presupune un anumit nivel al înțelegerii dintre membrii comunității în ceea ce privește principiile după care ei trăiesc. Aceste principii pot să se schimbe, dar conceperea concretă a echității depinde de regulile și de deprinderile care s-au instaurat în societatea dată. Odată instaurate, chiar dacă acestea sunt incorecte, echitatea se stabilește în conformitate cu ele, iar încălcarea acestor norme în numele respectării standardelor sociale înalte este percepută ca o inechitate.

Echitatea apare, în primul rând, ca o problemă a egalității. Cel mai simplu conținut al principiului echității constă în imperativul respectării egalității. Această legătură dintre echitate și egalitate și-a găsit expresia în una din primele formulări ale regulii echității definitivată în cadrul instituției răzbunării prin sânge: „Procedează față de alții așa cum ei procedează față de tine”. Aceasta este legea talionului, exprimată în porunca din Vechiul Testament – viață pentru viață, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Însă omorul din răzbunare face imposibilă corectarea relei-voințe.

Legea talionului este înlocuită de o nouă etică, echitate și moralitate. Tonul categoric: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați!” însemna inițial interdicția răzbunării individuale. După aceea, în limitele gândirii morale dezvoltate, „Nu judecați!” presupune că nu numai în judecata civilizată, ci și în judecățile apreciative se pot întrezări elementele răzbunării. Este adevărat că regula veche a talionului nu este depășită complet o dată cu regula de aur a moralității și cu parabola iubirii. Ea este depășită ca regulă de bază, dar se păstrează sub forma unor stereotipuri, subterfugii, devieri de la bunul-simț.

Legătura dintre echitate și egalitate este precizată esențial de J. Rolls, care abordează echitatea ca principiu al organizării sociale. El include noțiunea de „egalitate” în definiția echității, dar în această definiție este inclusă și noțiunea de „inegalitate”. Astfel, egalitatea este o măsură a echității și inechității dintre oameni. Oamenii trebuie să fie egali în drepturi, și această egalitate trebuie să fie consfințită prin lege. În același timp, ei trebuie să fie egali atunci când este vorba de distribuția valorilor sociale. Echitabilă este însă și inegalitatea, atunci când există o distribuție inegală care oferă superioritate fiecărui. În felul acesta, definiția echității propusă de Rolls presupune două principii: 1) fiecare om trebuie să posede un drept egal în privința unui sistem larg al libertăților fundamentale, similare cu libertățile tuturor oamenilor; 2) inegalitatea socială și economică poate fi organizată astfel pentru: a) ca de la ea să se poată aștepta în mod rațional superioritate pentru toți; b) să fie permis tuturor accesul la o situație socială și anumite posturi.

Este evident că nu întotdeauna și nu pentru toți egalitatea este o prioritate. Dacă egalitatea în sfera social-economică se obține cu prețul limitării activității economice și printr-un nivel scăzut impus în mod forțat oamenilor, ea nu poate fi considerată un bine. Și viceversa, inegalitatea în bogăție poate fi o bază a compensării drepturilor pentru fiecare on. Spre exemplu, datorită sistemului de impozitare progresivă care se aplică în țările înalt dezvoltate se obține o echitate socială mai mult sau mai puțin acceptabilă.

Astfel, trebuie să fie precizată corelația dintre egalitate și echitate: este echitabilă egalitatea în distribuirea drepturilor și obligațiunilor și, respectiv, în accesul la echitate al tuturor oamenilor? Totodată, este echitabilă inegalitatea constructivă, dar în distribuția bunurilor.

Echitatea cere să fie respectate drepturile altui om, să nu se atenteze la o persoană străină și la proprietatea ei. Atentatul la personalitate constă în provocarea atât a unui prejudiciu fizic, cât și a unor jigniri și ofense de ordin moral, sau calomniere. Un tip deosebit al încălcării obligațiunilor este trădarea, care în gândirea filosofică și juridică a fost denumită echitate dublă. Aceasta are loc atunci când cineva, intrând într-o înțelegere și asumându-și obligațiunile respective, nu le încalcă pur și simplu, ci abuzează de drepturile acordate de înțelegerea în cauză pentru a provoca partenerului o pagubă.

Principiul echității se concretizează în următoarele cerințe: „Nu ofensa!”, „Nu aduce prejudicii!”, „Nu încălca drepturile celorlalți!”, care într-o formă pozitivă poate fi exprimat ca cerința unei stime reciproce. Aceste cerințe sunt concretizate prin diverse reguli, mai ales prin eticheta ce reglementează relațiile dintre diferiți oameni.

Astfel, cel mai important lucru care stipulează principiul echității este respectarea drepturilor și demnității oamenilor. Aceasta se poate exprima și astfel: echitatea constă în îndeplinirea de către om a obligațiunilor sale, care sunt de trei feluri: a) bazate pe obligațiuni asumate de persoanele fizice și juridice o dată cu încheierea contractului; b) determinate de Constituție care declară drepturile și libertățile cetățenești garantate de legile respective; c) determinate de reprezentările morale generale despre demnitatea umană și dreptul personalității la demnitate și respect. Drepturile și obligațiunile există în unitate, ceea ce înseamnă că cel ce are drepturi are și obligațiuni.

Există un șir de coliziuni ale experienței morale. Una dintre ele a fost elucidată de Platon prin spusele lui Socrate în dialogul Gorgias: dacă echitatea constă în a nu încălca drepturile celorlalți și în a nu permite altora să încalce drepturile proprii, atunci se pune întrebarea: ce acțiune într-o situație de conflict este preponderentă: a provoca o inechitate sau a o răbda? Socrate a răspuns că nu ar vrea nici una, nici alta. Dar dacă ar trebui în mod iminent să aleagă între a crea o inechitate sau a o suferi, el ar prefera să o sufere.

Însăși formularea acestei probleme și rezolvarea propusă de Socrate a însemnat un progres substanțial în gândirea etică. Socrate a indicat posibilitatea schimbării centrului de greutate în raționamentele etice da la polis spre personalitate.

Etica creștină dă, se pare, același răspuns la dilema socratică: decât să comiți o inechitate, mai bine să o încerci singur. Însă în etica creștină echitatea se deosebește de milostenie, dar în mod pozitiv este legată de ea: echitatea iese din milostenie sau compătimire. În alegerea individuală morală a personalității echitatea este mijlocită de milostenie.

Noțiunea de „milă”, esența și legătura ei cu alte categorii ale eticii. Pragmatica milei și căile de materializare a ei

Mila reprezintă o atitudine binevoitoare, plină de grijă și de iubire față de alți oameni. Ca noțiune etică, „mila” începe o dată cu cele cinci cărți, în care cuvântul evreiesc vechi „hesed” exprima principiul atitudinii lui Dumnezeu față de oameni, ceea ce aștepta el de la oameni în relațiile lor unul față de altul: încredere și fidelitate.

Porunca iubirii este proclamată de Iisus Hristos ca răspuns la întrebarea despre legea supremă a vieții umane. Ea spune: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău”. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.

Dezideratele reprezentate în poruncile iubirii erau cunoscute și până la creștinism. Iubirea neprecupețită față de Dumnezeu era poruncită în Vechiul Testament, iar dragostea de aproapele era prescrisă în două versiuni – ca limitare a talionului: „Să nu te răzbuni cu mânia ta și să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, și ca cerință a bunăvoinței către străini: „De se va așeza vreun străin în pământul vostru, să nu-l strâmtorați. Străinul, care s-a așezat la voi, să fie pentru voi ca și băștinașul vostru; să-l iubiți ca pe voi înșivă, că și voi ați fost străini pe pământul Egiptului”.

În aceste porunci găsim izvoarele ideologice și culturale ale poruncii iubirii. Însă conținutul lor imperativ sa deosebește cu mult de ceea ce se poruncește în Evanghelie. În poruncile creștine iubirea către Dumnezeu și iubirea către aproapele sunt date în unitate, iar în calitate de aproapele este indicat nu numai reprezentantul tribului său, sau de aceeași credință, ci chiar dușmanul și prigonitorul.

Porunca iubirii a devenit fundamentală și atotcuprinzătoare, întrunind toate poruncile lui Moise. De aceea porunca iubirii nu este menționată aparte în Predica de pe munte, dar iubirea este considerată unicul principiu moral, legea supremă a vieții omului.

Duplicitatea poruncii iubirii constă în faptul că într-o poruncă se preconizează iubirea către Dumnezeu și către aproapele său. Ar fi incorect să interpretăm porunca aceasta în sensul că în ea se recomandă atitudinea egală a omului atât față de Dumnezeu, cât și față de aproapele său. Dumnezeu este milostiv față de om. El dă exemplul atitudinii omului față de aproapele său. Însă omul nu poate fi milostiv față de Dumnezeu. Dublul caracter al acestei porunci oferă posibilitatea de a interpreta în mod diferit conținutul ei. După o versiune, porunca iubirii presupune că moralitatea omului constă în renunțarea totală la treburile pământești, la iubirea de sine. Posibilitatea iubirii față de om este inițial determinată de iubirea lui Dumnezeu față de om, de mila lui față de om, ea este un rezultat al darului dumnezeiesc, fără de care omul nu ar putea să-i iubească pe străini sau pe dușmani. În baza acestei poziții este foarte ușor să devii riguros față de alți oameni. Această posibilitate a fost preconizată încă în Evanghelie: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăsc, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească”.

Acestei interpretări a poruncii iubirii îi este opusă alta, conform căreia bunăvoința e valoroasă prin sine însăși, indiferent de cauza care a determinat-o. Însă reflecția etică relevă că mila este inconsecventă în lipsa aspirației ideale: este necesar a întreprinde un efort conștient îndreptat spre a contribui la binele aproapelui.

O critică a poruncii iubirii a fost efectuată de filosoful german Fr. Nietzsche. La prima vedere, în critica lui domină nihilismul moral, pentru că el neagă parabola iubirii și virtuțile ce rezultă din ea ca o manifestare a slăbiciunii spiritului, ca lașitate și viclenie. Însă în critica sa Nietzsche și-a expus în afară de nihilism și unghiul de vedere eroic și politic. El a fost expus în diferite variante de Aristotel, Machiavelli, Hobbes etc.: pentru că nu se împotrivește răului prin rău, omul își demonstrează slăbiciunea dacă opune rezistență inechității și răului, este pregătit pasiv să se supună răului, iar opunând rezistență inechității, el dă dovadă de curaj și independență.

Parabola iubirii este percepută și interpretată astfel în virtutea următoarelor cauze: a) atitudinea de compătimire sinceră și milostivă către oameni este percepută ca o expresie a slăbiciunii, pasivității; b) în parabola iubirii se ignorează conținutul inițial: se poruncește iubirea, dar în iubire de la om se cere să fie activ, energic; c) se ignorează diferența dintre porunca iubirii ca atare și acele interpretări opuse din care reiese că trebuie să suporte violența și să nu opună rezistență, sa nu oprească mâna ucigașului.

Trebuie să recunoaștem că Nietzsche, revelând antiteza „iubirii față de aproapele” și „iubirii față de cel de departe”, a abordat o problemă etică ce poate fi formulată prin trei întrebări: a) cum în iubirea față de altul se pot evita și tolera viciile și slăbiciunile lui? b) cum să fim fideli convingerilor morale în relațiile cu alți oameni? c) cum să unificăm acțiunile practice față de anumiți oamenii concreți? Dacă vom raționaliza problema în cauză, atunci ea se va reduce la următoarele: merită oare să facem bine pentru altul sau trebuie sã facem binele în numele binelui? Trebuie să-i iubim numai pe cei apropiați sau în iubirea față de ei să tindem spre realizarea idealului perfecțiunii?

În istoria eticii iubirea binevoitoare ca principiu moral este recunoscută într-o formă sau alta de majoritatea filosofilor. Însă au fost expuse și îndoieli serioase: în primul rând, poate oare porunca iubirii să fie apreciată în realitate în calitate de imperativ, mai ales în calitate de imperativ fundamental? Problema constă în faptul că iubirea este un sentiment care nu poate fi dirijat de conștiință. De aceea iubirea nu poate fi poruncită și nu poate fi o bază a opțiunii morale („Nu poți impune inimii un dictat”).

După cum am menționat, Kant refuza să accepte iubirea în calitate de forță motrice a moralității. El susținea că este imposibil a iubi din simpla dorință sau din datoria de a iubi. A iubi se poate numai din mișcarea sufletului. După cum se știe, Kant considera datoria ca forță motrice a moralității.

Parabola iubirii a fost promovată de creștinism în calitate de postulat universal ce conținea toate poruncile Decalogului. Însă în predicile lui Iisus Hristos și în epistolele apostolului Pavel se profilează o distincție între poruncile lui Moise și parabola iubirii, care în afară de însemnătatea sa teologică avea și un conținut substanțial etic: în creștinism de la om nu se cerea respectarea scrupuloasă a regulilor, deseori formale, ci echitatea bazată pe sentimente.

Deosebirea strictă dintre Decalog și etica lui Hristos a fost elucidate de Hegel, care susține că în Decalogul lui Moise este dată legea universală, în virtutea „despărțirii, ofensei”, separării dintre oameni. Predica de pe munte a lui Hristos a introdus o nouă ordine a vieții, care este cu mult mai diversă decât legile lui Moise.

Pentru a înțelege categoria „milei”, este necesar să o deosebim de categoria „echității”. În gândirea modernă europeană ele erau concepute ca două virtuți fundamentale care se refereau la diferite sfere ale experienței etice și care formau cele două niveluri ale moralei. Dezideratul echității cere lichidarea contradicției dintre aspirațiile rivale ale oamenilor în conformitate cu drepturile și meritele lor. Etica milei îl îndeamnă pe om să nu opună dorințele ce se ciocnesc și interesele, ci să sacrifice interesele personale în favoarea aproapelui, a binelui altor oameni. Principiul ei poate fi următorul: „Dă altuia fără a șovăi, nu te gândi la ce vei obține în loc”.

Analiza distincției dintre binefacere și echitate în istoria filosofiei a dus la cristalizarea a două concluzii: 1) dacă mila este un principiu moral superior, totuși nu există o bază ce ne-ar permite să așteptăm îndeplinirea ei de către alții. Caritatea este o datorie, dar nu o obligațiune a omului, iar echitatea este pentru om o obligațiune. În relațiile dintre oameni ca membri ai comunității mila este numai un postulat care poate fi recomandat, iar echitatea ceva invariabil; 2) mila se impune omului ca o datorie morală, dar el este în drept să ceară de la alții numai echitate și nimic mai mult.

Binefacerea mai este și o cale a perfecționării, deoarece ea este nu numai un mijloc în procesul autoperfecționării, ci și un conținut al ei. Omul este caritabil nu din cauza că el începe să se perfecționeze, ci mai degrabă comportamentul caritabil este o expresie a perfecțiunii lui. Prin milă omul se limitează pe sine, se jertfește pe sine pentru alții. Dar nu trebuie să reducem caritatea la altruism, cu toate că în conștiința modernă europeană caritatea este considerată ca altruism. Altruismul se epuizează prin atitudinea bunăvoitoare față de alții.

După cum am constatat, mila se manifestă în mod substanțial prin grijă, prin iertarea răului pricinuit, prin tendința și aspirația spre împăcare, prin iubirea față de dușmani. Însă apare inevitabil o întrebare: cum se realizează în mod practic caritatea?

Mila presupune o anumită capacitate, o sforțare a voinței, un dar al sufletului. Ea se înfăptuiește prin dăruire. Mila reprezintă un efort destul de dificil pentru om în tendința sa de a depăși setea de acumulare, de a-și învinge propria lăcomie.

Unii consideră că pentru a realiza tendința spre binefacere trebuie început prin a face bine. Însă în practica etică sunt multiple cazuri când binele se efectuează nu conform idealului, și nu datorită altui om, ci din cauza egoismului: din tendința de a merita respectul, de a fi pe placul cuiva, de a obține o susținere, de a stabili niște legături etc. Toate acestea reprezintă o binefacere fictivă, care este de câteva tipuri. În primul rând, aceasta este mila demonstrată în speranța că cineva o va încuviința și va produce o recunoștință din partea altora. Recunoștința opiniei publice este unicul motiv al acestei binefaceri. Acest fel de binefacere este orientat în aparență după conținutul său nu spre cel ce ar trebui să fie destinat, ci spre cel ce este în stare să aprecieze această acțiune. O astfel de caritate efectuată în speranța aprobării tinde spre demonstrativitate, urmărindu-se scopul ca mai mulți oameni să vadă această facere de bine și să o încuviințeze. Împotriva acestui fapt este îndreptat îndemnul lui Iisus: „Luați aminte ca faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor ca să fiți văzuți de el; altfel nu veți avea plată de la tatăl vostru cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii în sinagogi și pe ulițe, ca să fie slăviți de oameni; adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta. Ca milostenia ta să fie într-ascuns…”.

În al doilea rând, o formă deosebită a binefacerii rezultând din iubirea de sine este legată de poziția rațional-egoistă în moralitate. Cel ce practică un atare tip de milostenie înțelege destul de bine că binefacerea în folosul altuia este un mijloc de obținere a bunăstării proprii.

În al treilea rând, poate fi remarcată binefacerea egoistă, al cărei scop este satisfacerea deschisă sau deghizată a necesităților „binefăcătorului“.

În al patrulea rând, putem vorbi și de binefacerea „idealistă”. Ea poate să se realizeze cu scopul de a-și îndeplini datoria sau idealul. În cazul acesta morala este plasată mai sus decât omul concret spre care este îndreptată binefacerea.

În al cincilea rând, poate fi remarcată binefacerea paternalistă înfăptuită spre a cuceri inima și voința celui ce îi este destinată acțiunea în cauză. Un atare tip de binefacere poate fi numai un instrument de dominație și de reprimare.

Viața socială presupune deosebiri și interese contradictorii ale indivizilor ca membri ai comunității, iar prin caritate aceste aspecte negative sunt depășite egalizându-se interesele indivizilor.

Caracterul complicat al milei este legat de următoarele momente: 1) milostenia poate provoca conflicte, deoarece acordarea ajutorului îl pune pe beneficiar într-o situație considerată de el ca o lezare a demnității lui morale. Adică milostenia poate genera o impresie despre inegalitatea dintre cel ce săvârșește binefacerea și cel care beneficiază de ea; 2) milostenia se înfăptuiește de un om pentru alt om. Perceperea de către celălalt a bunăstării proprii se deosebește de perceperea bunăstării de către cel care oferă binefacerea. De acea este inadmisibil de a impune binefacerea în folosul altuia; 3) milostenia se înfăptuiește într-o lume lipsită de milă, într-o lume imperfectă. Mila consecventă presupune nu numai spirit de sacrificiu sau bunăvoință, ci și înțelegerea altui om, compătimirea lui, dar mai ales, participarea reală la viața altuia. De aici se poate trage concluzia că milostenia este mijlocită prin slujire.

Parabola milosteniei este greu de realizat, pentru că pentru aceasta se cer anumite condiții subiective. Una din aceste condiții este, după cum am mai vorbit, efortul de a te schimba opunându-te propriului eu. Sacrificiul cu scopul de a se schimba pe sine este numit asceză. Ea reprezintă într-adevăr un sacrificiu, deoarece omul renunță la ceea ce există în el (spre exemplu, minciuna, frica, răul, lașitatea) pentru ceea ce este dorit și înălțător. Însă pentru aceasta orice acțiune cu scopul de a stăvili natura josnică a omului trebuie să se realizeze în conformitate cu valorile superioare și absolute ca să dea posibilitate omului să se perfecționeze.

Importanța spirituală a practicii ascezei ca atare este determinată de lucrurile de care se dezice omul și de relațiile în care se va afla el cu sine însuși și cu societatea, deoarece renunțarea poate să devină ostilă față de viață în general. Omul trebuie să determine el însuși măsura renunțării la propria persoană și la „mediul său”, dar până la limita care duce la neglijarea obligațiunilor sale față de cei apropiați.

Însă mai apare o întrebare legitimă în legătură cu mila. Față de cine trebuie omul să arate milostenie? Răspunsul este destul de simplu – față de fiecare om. Însă este imposibil a face bine tuturor concomitent. De aceea, este necesar a acorda milostenie mai întâi unora, apoi altora etc. Despre aceasta ne vorbește apostolul Pavel: „Deci dar, până când avem vreme, să facem binele către toți, dar mai ales către cei de o credință cu noi”.

Iubirea oamenilor este dezinteresată. Iubirea milostivă presupune înțelegerea interesului altuia indiferent de simpatii și antipatii, adică fără nici un interes. În felul acesta toți devin egali, atitudinea față de omul în cauză e aceeași ca și atitudinea față de un om apropiat.

Iubirea milostivă presupune inițiativă și are un caracter preventiv. Conform învățăturii creștine, ca exemplu elocvent poate servi viața lui Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru oameni, cu toate că ei erau păcătoși și nu au meritat o astfel de iubire. Această inițiativă, caracterul preventiv și lipsa de interes meschin sunt proprii grijilor mamei.

Milostenia este atentă și înțelegătoare. Însă, în această ordine de idei, se iscă o întrebare practică: ce trebuie să devină obiect al atenției – binele altui om sau opinia lui despre binele propriu, pregătirea personală de a acorda binefacerea sau dorința celuilalt de a o primi? Această problemă are și reversul ei: este oare permis binele făcut în afara sau contrar voinței celui căruia îi este destinată binefacerea?

La soluționarea problemei în cauză pot fi menționate două moduri de abordare: utilitarist și umanist. Conform utilitarismului, binele trebuie făcut indiferent de opinia celui căruia i se acordă binefacerea, pentru că, în ultimă instanță, el va înțelege că alții îi vor binele (Platon, Dostoievski, Schweitzer etc.). Conform soluționării umaniste a problemei în cauză, binefacerea trebuie orientată spre om, luându-se în considerație interesele lui, dar deseori în promovarea milei este nevoie de fermitate manifestată mai ales față de binele vizat de filantrop.

În domeniul „binele și violența” apare și un alt aspect, și anume, care este măsura acceptabilității sau a admisibilității binefacerii. Referitor la această problemă, pot fi făcute două recomandări. În primul rând, în binefacere trebuie făcut atâta cât este posibil în condițiile date, și cât poate primi persoana căreia i se face binele. În al doilea rând, cu toate că nu există un normativ care ar determina mărimea binelui cu care trebuie să se jertfească un om pentru altul, se poate de presupus că sacrificiul nu trebuie să depășească acel nivel după care binefăcătorul devine un obiect necesar al binefacerii, adică devine sărac.

Un element important al virtuții milosteniei este cerința de a ierta ofensele. Etica iubirii cere să iertăm ofensele: „Și chiar dacă îți va fi greșit de șapte ori într-o zi și de șapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l”. Sau în Evanghelia după Matei, când Petru a întrebat de Dumnezeu: „Doamne de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare poate de șapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte”. Sensul iertării milostive nu constă numai în uitarea răului care a fost cauzat. De uitat se poate prin dispreț, indiferență față de cel ce a săvârșit răul, sau care tinde spre aceasta. Iertarea milostivă înseamnă, înainte de toate, a renunța la răzbunare și mai apoi la împăcare. Iertarea este uitarea ofenselor și existența acordului pentru stabilirea păcii.

În acest sens, etica milei reprezintă un paradox tulburător pentru conștiința morală: cum putem să iertăm aceea ce se percepe ca ceva de neiertat? Se poate prin intermediul voinței, „scrâșnind din dinți”, să ierți ofensa provocată ție, dar cum să-l ierți pe cel ce a jignit-o pe mama, pe soția, pe copilul tău? Reiese că postulatul iertării ofenselor vine în contradicție cu parabola iubirii. Un răspuns exhaustiv la această întrebare îl găsim iarăși în Evanghelie. Fiind bătut cu pietre pentru credință, apostolul Ștefan s-a adresat către Iisus cu rugămintea să primească duhul său. „Îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Și zicând acestea a murit ”. Astfel a procedat tânărul din alegoria lui Confucius, când fiind chinuit de pirați, în ultimul moment a început a se ruga lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor celor ce îl chinuiau.

Iubind pe cei apropiați, cum să acceptăm porunca „iubiți pe vrăjmașii voștri!”. În etica creștină, parabola iubirii vrăjmașilor parcă este explicată și se completează prin porunca iubirii. Uneori, întâlnim astfel opinii potrivit cărora în învățătura creștină parabola iubirii are însemnătate, în primul rând, ca poruncă a iubirii către vrăjmași. Poate că nu întâmplător Hristos în lămurirea parabolei iubirii aduce exemplul despre milostivul samaritean, prin care arată că aproapele poate fi și dușmanul, de aceea trebuie să-l iubești pe vrăjmaș. Însă parabola iubirii față de dușmani poate fi concretizată, după opinia lui A. Guseinov și R. Apresian, prin două deziderate: a) „iubește-l chiar pe cel pe care îl consideri vrăjmaș”; b) „nu îl considera pe nimeni un dușman”.

10.Noțiunea de „perfecțiune” și căile de obținere a ei

În etică este vorba despre perfecțiunea omului și căile de atingere a ei. Noțiunea de „perfecțiune” obține o determinare și un conținut prin noțiunea de „ideal moral”.

În istoria gândirii etice și religioase, ideea perfecțiunii a fost dezvoltată în opoziție cu experiența hedonistă, ca reprezentare despre coordonarea și însuflețirea aptitudinilor omului. Pe acest fundal putem reliefa câteva contexte ale raționamentelor ce se referă la perfecțiune.

În gândirea etică diferite aspecte ale perfecțiunii sunt legate de noțiunea de măsură, care este concepută ca ceva spiritual. Înțelepții antici concepeau perfecțiunea ca cumpătare în necesități și dorințe. O atare concepție o găsim în învățătura lui Aristotel despre virtuți și personalitate virtuoasă. După el, este perfectă personalitatea virtuoasă care acționează, care știe măsura în toate și care tinde spre o viață demnă și rațională. Astfel, putem conchide că gândirea ce se referă la perfecțiune conține două straturi de reprezentări ce se condiționează reciproc: a) perfecțiune ca ideal; b) perfecțiune ca proces al atingerii idealului.

O altă tratare a perfecțiunii o face Im. Kant. După el, perfecțiunea nu poate fi o datorie a omului. Noțiunea de „datorie” nu cuprinde perfecționarea fizică, socială, personală a omului. Perfecțiunea morală începe odată cu efortul de a transforma aceste aptitudini în conformitate cu cerința datoriei. Conform concepției lui Kant, trebuie să te autoperfecționezi în îndeplinirea datoriei.

Un alt aspect al perfecțiunii este cel al autosuficienței, dezvoltată destul de plenar în budism și în stoicism. Conform acestei concepții, perfecțiunea constă în deplina independență a omului de circumstanțele și pasiunile care sunt trecătoare, în libertatea interioară. În calitate de ideal, se promovează ideea ruperii de lume, de tot ce este material în om și atingerea unei stări a „spiritului pur”. Această stare se dobândește datorită unor exerciții morale – asceza – recomandate de stoicism și de creștinism.

O altă înțelegere a perfecțiunii este recomandată de etica creștină, dar în ea perfecțiunea morală este legată indisolubil de reprezentările mântuirii veșnice, în care constă unicul scop al vieții și activității omului, dar și de activitatea practică vizând transformarea lumii după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Perfecțiunea în creștinism este de neconceput fără salvarea de la păcat și obținerea beatitudinii de după mormânt. Spre deosebire de etica budistă a nirvanei, creștinismul propovăduiește iubirea activă îndreptată spre oameni. Cu atât mai mult, în creștinism predomină credința că omul trebuie să se perfecționeze în numele iubirii active și că el se perfecționează în mod real numai într-o astfel de iubire. Potrivit creștinismului, fiecare om poartă în sine posibilitatea salvării sau a perfecționării, dar pentru aceasta omul trebuie să-și realizeze predestinarea sa naturală și unică – să se supună voinței lui Dumnezeu și pe această cale să se transforme, să se unească cu Dumnezeu în realizarea idealurilor lui Hristos.

Este evident că nu este desăvârșit un om bine educat, sau bun din punct de vedere spontan. Perfecțiunea morală nu reiese numai din educație, caracter sau circumstanțe prielnice, ea nu reprezintă rezultatul unor eforturi bine definite cu scopul de a se schimba pe sine, al tendinței lui de a corespunde acelui chip al perfecțiunii care există în idealul moral.

În această ordine de idei, un rol deosebit îl joacă spiritualitatea, care este concepută ca un apel al omului spre valorile supreme – spre ideal, ca o asigurare conștientă a omului de a se perfecționa, de a se apropia de acest ideal, de a se inspira. Însă fără individualizarea de către om a vieții proprii este imposibilă inspirația. Pentru aceasta este nevoie de a depăși rutina vieții cotidiene și de a-i da niște sensuri suplimentare, înălțătoare, dar care nu trebuie să se transforme în forme ale distracției. Opunerea spiritualității rutinei zilnice constituie una din cele mai importante caracteristici ale ei – libertatea. Spiritul este liber, dar libertatea autentică poate fi doar constructivă. Însă creația cere de la creator o disciplină permanentă și o jertfire de sine perpetuă. Creatorul își asumă soarta tragică a omenirii. Oricum am trata creația, ea nu poate fi înțeleasă „din afară”, ea este misterioasă, deoarece ea se deschide numai în experiența intrinsecă, care este o experiența a extenuării spirituale, a arderii, a dăruirii, a uimirii față de descoperirea efectuată, a simțului perfecțiunii etc.

Autoperfecționarea începe odată cu conceperea proprie a locului omului în lume, cu atitudinea sa față de valorile supreme, cu presupunerea privind propria necorespundere cu aceste valori. Însă pentru aceasta, individul trebuie să aibă conștiință de sine. Pentru a te vedea pe tine însuți în mod autentic, este necesar de a te elibera de propria inerție, să fii liber din interior. Reflecția morală înseamnă propria analiză din punctul de vedere a ceea ce trebuie să fii. De aceea, este necesar ca decizia de a merge pe calea perfecțiunii să-ți aparțină ție însuși. Altfel spus, manifestarea aspirației spre perfecțiunea morală este posibilă pe baza atingerii unei perfecțiuni minime în spațiul intern al moralei. Acesta este paradoxul perfecțiunii. Unul din primii care l-a formulat a fost Augustin: „Perfecțiunea presupune cunoașterea de către om a propriei imperfecțiuni”.

Din punctul de vedere al moralității, indiferent de orice suferințe și încercări, omul trebuie să rămână om, și anume: să nu dea dovadă de nehotărâre, să nu facă nedreptate, mai ales să o îndreptățească prin strădaniile sale, să nu tolereze pasiunile sale, să nu se dedea ispitelor și să păstreze propria demnitate. Prin acest stoicism și autocontrol al spiritului se manifestă perfecțiunea supremă a omului. Anume despre aceasta ne vorbește proverbul chinezesc: „Orice perfecțiune este asemănătoare cu imperfecțiunea”. Iată un alt paradox al autoperfecțiunii: înțelegerea propriei imperfecțiuni pune începutul procesului perfecțiunii personale. Personalitatea pornește pe calea spre perfecțiune, începând cu propria imperfecțiune, refuzându-se pe sine ca ceva imperfect.

Autoperfecțiunea presupune existența umilinței. Această calitate morală se asociază, de obicei, cu autodistrugerea și cu supunerea fără cârtire. Când cineva critică concepțiile morale religioase, el atrage atenția, în primul rând, asupra propovăduirii de către acestea a virtuții umilinței care îl face pe om rob și fățarnic etc.

Însă umilința nu înseamnă scepticism și șovăială. Virtutea umilinței rezultă din postulatul adresat omului de a se elibera de propria mândrie, de mulțumirea de sine, de perceperea propriei imperfecțiuni, a acționa neobosit pentru materializarea tendinței spre atingerea idealului. În Biblie se scrie că „mândria nu dă prilej decât la ceartă; înțelepciunea se află numai la cei ce primesc sfaturi”. Dezideratul umilinței îl oprește pe om de la samavolnicie și de la încercările de a-și face singur pentru sine un ideal. Și viceversa, în mândrie, în mulțumirea de sine, în speranța sprijinului pe libertatea personală de a accepta sau nu idealul propriu și de a-l umple cu un conținut propriu nu există nici un fel de efort spre autoperfecționare. Pentru a înțelege propria imperfecțiune, omul trebuie să recunoască faptul că ordinea lucrurilor acceptată este nepotrivită. Neacceptarea și condamnarea propriilor fapte conține pocăința, adică regretul evident despre trecut și hotărârea de a nu comite pe viitor fapte regretabile.

Astfel, numai ca idee, ca principiu inițial, perfecțiunea devine evidentă prin faptul că este contrară imperfectului. Ca proces, perfecțiunea este compusă dintr-un șir de momente ale experienței etice, pe care omul trebuie să le suporte, pentru ca într-adevăr să progreseze pe calea desăvârșirii. Cu cât mai mult avansează omul pe această cale, cu cât mai înalte sunt scopurile, pe care și le propune, cu atât mai anevoioasă îi este ascensiunea și înțelege tot mai mult propria imperfecțiune. Prin aceasta se manifestă încă un paradox al autoperfecționării, care poate fi ilustrat cu o expresie celebră, la prima vedere pesimistă, a lui Salvador Dali: „Tinde spre perfecțiune, dar nu vei atinge niciodată perfecțiunea supremă”. Caracterul principial al imposibilității de a obține desăvârșirea supremă nu poate fi o bază pentru a pune capăt eforturilor pentru dobândirea unei perfecțiuni posibile din punct de vedere principial.

Test pentru autoevaluare

1. De ce binele și răul sunt concepute ca niște începuturi similare a lumii care se află într-o luptă perpetuă?

2. Prin ce se deosebesc între ele conștiința și rușinea?

3. Cum trebuie să concepem sintagma lui J.-P. Sartre că omul este o ființă „blestemată” sau  „condamnată la libertate”?

4. Prin ce se deosebesc virtuțile cardinale ale antichității de cele ale creștinismului?

5. Ce vicii ale sec. XXI sunt cele mai periculoase?

6. În ce constă paradoxul fericirii?

7. Cum explicați tendința omului spre a obține plăcere?

8. De ce utilul nu poate nici într-un caz înlocui virtutea?

9. Prin care cerințe se concretizează implementarea principiului echității în viața socială?

10. Care sunt cauzele care împiedica ca parabola milosteniei să fie atut de dificil de realizat în acțiunile umanii?

11. În ce constă paradoxul perfecțiunii?

Tema nr. III. Problemele generale ale deontologiei profesionale a executorului judecătoresc

Planul:

Însemnătatea moralei și eticii în activitatea executorilor judecătorești.

Obiectul deontologiei executorului judecătoresc.

Codul deontologic al executorului judecătoresc, noțiunile lui fundamentale.

Principiile și valorile generale ale conduitei executorului judecătoresc.

Normele etice în sistemul de relații dintre executorul judecătoresc și colegii săi.

Relațiile etice dintre executorii judecătorești cu magistrații și avocații.

Raporturile etice și morale dintre executorii judecătorești și organele de conducere.

Etica comportamentului executorului judecătoresc în procesul consultării clientului. Normele etice în sistemul de relații dintre executorul judecătoresc cu clienții (solicitanții serviciilor sale și părțile procedurii de executare).

Cerințele morale și psihologice formulate față de activitatea executorului judecătoresc

Însemnătatea moralei și eticii în activitatea executorilor judecătorești

Executorii judecătorești de astăzi din România și RM sunt continuatori în epoca modernă, a acelui corp al portăreilor instituit potrivit legii de organizare judecătorească din 4 iulie 1865, pe lângă fiecare tribunal și curte de apel, cu atribuții vizând executarea somațiilor, comandamentelor, urmăririlor imobiliare, executarea sentințelor și deciziilor judecătorești, comunicarea actelor de procedură etc. Portăreii și agenții de execuție nu erau retribuiți de stat, pentru serviciile lor percepând o serie de taxe conform Regulamentului din 1868 (modificat apoi în 1910 și 1912). După Primul Război Mondial, prin legea de unificare a organizării judecătorești din 1924 corpul portăreilor funcționa pe lângă tribunale și judecătorii și avea drept atribuții îndeplinirea actelor de procedură, a urmăririlor sau executărilor silite ordonate de justiție. Fiind recrutați dintre licențiați în drept, portăreii erau supuși prevederilor Regulamentului de administrație publică pentru serviciul portăreilor și pentru taxarea actelor de procedură și executare din 1925. Începând cu 1948, odată cu instaurarea regimului comunist, serviciul executorilor judecătorești s-a etatizat, fiind organizat pe lângă tribunale și a dobândit un caracter public. După revoluția din decembrie 1989 care a pus capăt regimului totalitar comunist – mai întâi prin Legea nr. 92/1992 pentru organizare judecătorească și Regulamentul privind activitatea executorilor judecătorești s-a declanșat procesul de reorganizare a statutului profesiei. Legea nr. 188/2000, cu modificările ulterioare a oferit profesiei de executor judecătoresc și practicanții săi o reglementare de tip european, caracteristică economiei de piață și deschiderii spre cercetare a activității de justiție. Prin noua reglementare a profesiei din anul 2000, cu modificările ulterioare, executorul judecătoresc și-a redobândit, mai convingător decât anterior, vocația sa ca organ de executare și a dobândit statutul juridic aferent cerințelor economiei de piață și exigențelor unei societăți democratice, a statului de drept. Astfel, executorul judecătoresc îndeplinește astăzi un serviciu de interes public, iar actul îndeplinit de el în condițiile prevăzute de lege și cu respectarea cerințelor formale obligatorii pentru valabilitatea acestuia este unul de autoritate publică și are forța probantă specifică unui atare act.

Odată cu intrarea în 2007 a României în UE, executarea silită obține o mai mare importanță în sistemul dreptului procesual civil, pe motiv că trebuie să pună la dispoziția creditorilor un mijloc rapid și eficient de recuperare a creanțelor, atunci când debitorii nu-și execută de bună voie obligațiile. Importanța executării silite rezidă și din jurisprudența CEDO. Astfel, Curtea a statuat în repetate rânduri că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunțarea hotărârii, ci până la executarea acesteia, iar statul are obligația de „a se plia” unei hotărâri judecătorești pronunțate contra sa. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare CEDO) a statuat că dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu și lipsit de eficiență practică, dacă ordinea juridică internă a statului, care respectă preeminența dreptului, ar permite ca o hotărâre judecătorească sau un alt înscris ce constituie titlu executoriu să rămână neexecutat în detrimentul unei părți. Statul, în calitate de depozitar al forței publice, este chemat să manifeste un comportament vigilent și să-l asiste pe creditor în executarea hotărârii care îi este favorabilă. Așadar, dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești constituie unul dintre aspectele dreptului de acces la justiție și reclamă, prin natura sa, o reglementare din partea statului.

Problemele cu care se confruntă sistemul de executare din RM sunt condiționate de transformările și reformele ce se produc în toate sferele vieții sociale. Perioada de tranziție prin care trece ea determină un nou mod de viață, constituirea unui stat de drept în care democrația, demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul sunt declarate valori supreme. Sistemul de executare în Republica Moldova are tendința de internaționalizare și de stabilire a unui echilibru în vederea soluționării juste și obiective a cauzelor de încălcare a drepturilor și libertăților cetățenilor.

Dacă în România s-a efectuat trecerea la sistemul executorilor privați în anul 2000, apoi în RM acest lucru s-a efectuat în 2010. Pentru punerea în aplicare a noii Legi privind executorii judecătorești, a fost necesar ca în mod prioritar să se efectueze amendarea prevederilor Codului de executare (cartea întâi), prevederi procedurale fără de care nu putea fi implementat noul concept de executare a hotărârilor judecătorești, care putea facilita implementarea Legii cu privire la instituirea executorilor judecătorești privați . Prin urmare, aceste neconcordanțe între Codul de executare și Legea cu privire la instituirea executorilor judecătorești privați împiedicau, în mare măsură, activitatea executorilor privați.

Este cert că vechiul sistem de executare nu funcționa, în mare parte, din cauză că executorii nu erau motivați să-și facă meseria, pentru că aveau salarii mici. Ca urmare, în opinia ministrului Justiției a RM din acea perioadă A. Tănase, aproape jumătate din cazurile pierdute la CEDO de statul moldovenesc aveau ca temei neexecutarea deciziilor judecătorești. Pe de-asupra, banii pe care-i aloca statul justiției vechiul sistem îi folosea fără chibzuință. Executorii judecătorești, potrivit noii legi adoptată de legislativ la 18 iunie 2010, nu sunt plătiți de stat. Aceștia lucrează ca notarii, au propriile firme, cu angajați remunerați, plătesc impozite și contribuțiile sociale. Autoritățile consideră că sistemul de executori judecătorești privați trebuie să fie mai eficient și, în plus, permite statului să economisească.

Anterior, experții Consiliului Europei, aflați într-o vizită de documentare în RM, au constatat că sistemul de executare nu dispune de resurse financiare suficiente pentru executarea corespunzătoare și efectivă a hotărârilor judecătorești. Astfel, deși costurile întreținerii sistemului de executare silită au sporit de la circa 5 milioane lei în anul 2004 până la 41 milioane lei în 2009, mijloacele alocate pentru întreținerea sistemului continuau să fie insuficiente pentru o funcționare eficace. Astfel, pe parcursul anilor, oficiile de executare s-au confruntat cu carența cronică de resurse elementare pentru procesul de executare, precum: combustibil, timbre, plicuri, rechizite de birou. Lipsa mecanismelor de motivare a executorilor judecătorești a determinat fluctuația deosebit de intensă a cadrelor în sistemul de executare și imposibilitatea menținerii în sistem a specialiștilor calificați. În aceste circumstanțe, s-a conturat necesitatea identificării unor soluții viabile pentru redresarea situației create.

De asemenea, în rezultatul unui studiu complex privind cauzele legislativ-instituționale de condamnare a RM de către CEDO, efectuat cu suportul Misiunii OSCE, a fost formulată recomandarea de a reexamina conceptual statutul executorilor judecătorești, fiind considerată drept o soluție oportună liberalizarea acestei profesii.

Astfel, prin această lege, executorii judecătorești sunt persoanele care îndeplinesc o activitate de interes public, fiind investiți de către stat cu competențe de executare a hotărârilor judecătorești. Executorul judecătoresc desfășoară o activitate liberală care nu constituie activitate de profit, iar principalul scop de investire în funcție a acestora este executarea hotărârilor judecătorești. Spre deosebire de modul de organizare de până la reforma din 2010 a activității executorilor judecătorești, care activau în cadrul oficiilor de executare ce existau în fiecare circumscripție a judecătoriilor, executorii judecătorești privați își desfășoară activitatea în cadrul unui birou în care funcționează unul sau mai mulți executori asociați. Drepturile și obligațiile executorilor care activează în același birou sunt stabilite prin contract. De asemenea, pentru a asigura accesul nestingherit al cetățenilor la serviciile prestate de executori, legea a stabilit că programul de activitate al birourilor este aprobat de Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești (în continuare UNEJ din RM), care este o organizație profesională, formată din toți executorii judecătorești.

Noua lege, pe de o parte, scutește statul de obligația de a-i plăti pe executorii judecătorești, aceștia sunt plătiți de debitori. Pe de altă parte, aceasta îi responsabilizează și motivează material pe cei care trebuie să pună în aplicare hotărârile judecătorești. Totodată, s-a urmărit scopul de a micșora numărul de plângeri adresate Ministerului Justiției având ca obiect activitatea desfășurată de executorii judecătorești, dar întărirea disciplinei și creșterea gradului de profesionalism al executorilor judecătorești trebuie să rămână principala preocupare a factorilor de decizie al UNEJ din RM.

Autorii legii s-au bazat pe ideea că sistemele private prin definiție ar trebui să funcționeze mai eficient deoarece se fundează pe interes personal. Totodată, în acest caz, interesul personal al executorilor nu va prevala asupra intereselor celorlalte părți. Desigur, există anumite instrumente care ar împiedica punerea în capul mesei a interesului personal. Unii experți susțin că printre cele mai importante instrumente vor fi controlul judecătoresc și, nu în ultimul rând, faptul că orice prejudiciu cauzat de către executor va fi recuperat din contul său personal, ceea ce-l va impune pe executorul judecătoresc să fie corect și să întreprindă toate acțiunile în strictă conformitate cu legislația în vigoare.

Însă, alți experți nu erau totuși atât de siguri că reforma se va realiza fără cusur, deși o considerau necesară. Ne raliem și noi la aceste opinii și considerăm că interesul personal al executorului, adică câștigul care-l motivează, va da randament doar atâta timp cât datoriile de recuperat sunt importante în expresie bănească. Este evident că sumele de milioane, în principiu, sunt în dosarele economice sau în unele dosare civile serioase. În această ordine de idei, este evident că există o luptă acerbă pentru dosarele mari care vor aduce și sume fabuloase de bani. Cu toate acestea, executorii din centrele raionale unde se execută o cotă de teren sau niște bunuri împărțite într-o familie vor avea mult mai puțin de câștigat.

În opinia noastră, există un șir de cauze care pot influența în mod negativ la implementarea acestei legi ce țin de mentalitatea oamenilor și de gradul de dezvoltare a conștiinței juridice a populației. Este demonstrat deja că legile funcționează bine în țările unde există un respect mult mai mare față de lege și există posibilități mai reduse pentru a te eschiva de la executarea hotărârilor. În majoritatea țărilor cu regim democratic să nu execuți o hotărâre judecătorească este o infracțiune și este o problemă chiar de cultură juridică, morală etc. În această ordine de idei, nihilismul juridic și conștiința juridică care este la un nivel destul de scăzut la cetățenii RM s-a transformat într-o barieră destul de serioasă în calea implementării acestei reforme destul de necesare.

Mai mulți experți susțin, pe bună dreptate, că noua lege ar avea șanse maxime dacă întregul sistem judiciar s-ar debarasa de balastul trecutului totalitarist. Până la reformă, în Republica Moldova, sistemul de executare silită era pus în sarcina Ministerului Justiției și se realiza prin intermediul Departamentului de executare și al oficiilor de executare teritoriale. De aceea, era necesar de a conlucra cu Conducerea Uniunii Internaționale a Executorilor Judecătorești și Ofițerilor Judiciari și cu Uniunea Executorilor din România ca experiența acumulată să fie percepută de executorii privați din RM. Trebuia utilizat la maximum Acordul de colaborare între ministerele de profil din România și RM încheiat la începutul anului 2010 prin care România a asistat Ministerul Justiției al RM la promovarea reformei privind instituirea executorilor judecătorești privați în țara noastră.

Conform Statutului UNEJ din RM profesia de executor judecătoresc este liberală și independentă. În art. 13 – (1) se remarcă faptul că „Competența materială a executorilor judecătorești este punerea în executare a dispozițiilor civile din titlurile executorii, dacă legea nu prevede altfel, iar în (2) Executorii judecătorești îndeplinesc și alte atribuții date prin lege în competența lor”. Totodată, în art. 14 se spune că „Competența teritorială a executorilor judecătorești este reglementată prin Codul de procedură civilă sau prin legi speciale”. 

Ordinea și stabilitatea în societate sunt imposibile dacă nu există două premise: 1) o situație economică normală a țării, un nivel de trai decent al populației și existența unei clase de mijloc; 2) stimă și respect față de lege. Bineînțeles, ordinea de drept nu depinde numai de legi bune și stabile, nu numai de respectarea lor de către cetățeni și de reprezentanții statului, ci și de stima poporului manifestată față de oamenii legii. În virtutea acestui fapt, comportamentul inadecvat al executorului judecătoresc poate deveni un obiect al discuțiilor între clienți, prieteni, rude etc. Astfel, despre comportamentul nedemn al executorului judecătoresc poate afla un număr mare de oameni și prin aceasta va fi subminat și știrbit în mod vădit prestigiul profesiei de executor judecătoresc.

Trebuie să conștientizăm și faptul că executorii judecătorești sunt cei ce apără interesele sistemului de drept în întregime și nu numai prestigiul profesiei lor. Atunci când este vorba despre prestigiul profesiei de jurist în general, nu avem în vedere opinia proprie a executorului judecătoresc despre locul și rolul lui în viața socială. Totodată, este necesar să înțelegem că prestigiul profesiei este determinat nu de propria opinie, ci, mai ales, de opinia și de modul de evaluare a celor din jur.

Este necesar ca executorul judecătoresc să se conducă în activitatea sa, de la bun început, după niște reguli stricte, după normele etice, după Codul deontologic al executorului judecătoresc care prevede standardele și principiile generale ale activității lui profesionale. Totodată, este necesar de a evita în activitatea profesională a executorului judecătoresc principiul luptei pentru existență, deoarece în caz contrar, aceasta are drept consecință o concurență neloială, interceptarea clienților, denigrarea colegilor, ceea ce poate aduce prejudicii serioase întregii „bresle” a executorilor judecătorești.

2. Obiectul deontologiei executorului judecătoresc

Obiectul deontologiei executorului judecătoresc îl constituie comportamentul executorului, care este membru al Uniunii în circumstanțele în care el acționează în calitate de profesionist, sau reprezintă profesia sa, sau este perceput de cei din preajmă în calitate de exponent al Uniunii executorilor judecătorești.

Prin calitatea sa de om și cetățean, executorul judecătoresc poate să fie adeptul unei sau altei învățături, confesiuni religioase sau concepții etice, însă ca membru al uniunii executorilor pentru el este propriu numai un sistem unic al valorilor profesionale, sunt obligatorii numai unele standarde ale comportamentului profesional, cele acceptate de breasla executorilor. Unele aspecte ale activității profesionale ale executorului judecătoresc sunt determinate de normele de drept fixate în Codul de procedură civilă unde sunt fixate și numeroase norme morale.

Obiectul eticii executorului judecătoresc îl constituie comportamentul corespunzător care este determinat de normele corporative ale membrului uniunii în cazurile în care normele de drept nu indică niște reguli concrete de comportament. În această ordine de idei, ni se pare greșită opinia, conform căreia formarea unor norme concrete de comportament este în stare să pună piedici în calea activității profesionale a executorului judecătoresc.

Trebuie să luăm în calcul și faptul că obligația executorului judecătoresc constă nu numai în ceea ce trebuie el să facă, ci mai ales în modul în care îi este permis sa-și îndeplinească această obligațiune pentru că el este investit să îndeplinească un serviciu de interes public.

Atât România, cât și RM a ratificat unul din cele mai importante acte normative internaționale de protecție a drepturilor și libertăților omului – Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin aceasta s-a realizat un pas concret de democratizare, iar executorilor judecătorești din ambele state românești nu le rămâne decât să studieze esența, prevederile, modalitatea și condițiile de apel la CEDO. Totodată, executorii judecătorești trebuie să însușească la perfecție etica comportamentului executorilor judecătorești din UE, standardele internaționale ale eticii și deontologiei profesionale a executorilor judecătorești. Este evident că în statul de drept executorul judecătoresc, trebuie să satisfacă cerințele nu doar ale clienților săi, dar și ale justiției în general.

Conform prevederilor deontologiei profesionale, executorul judecătoresc este mai mult decât un simplu cetățean, el este îngerul păzitor al justiției, apărătorul clienților și membrul unei profesii onorabile și umane. În această ordine de idei, executorul judecătoresc este obligat să promoveze interesele statului, să fie fidel clienților, dar în același timp, onest în relațiile cu alți executori și cu sine însuși. Morala conduitei profesionale a executorului judecătoresc reiese din principiul conform căruia normele de conduită profesională, fiind acceptate liber de către cei pentru care sunt aplicabile, fiind create pentru a asigura îndeplinirea normală de către executorul judecătoresc a tuturor manierelor de executare a hotărârilor judecătorești, sunt recunoscute ca esențiale în toate societățile civilizate.

Fiecare stat trebuie să-și stabilească regulile proprii, adaptate circumstanțelor care sunt adecvate, fundamentate prin următoarele concepte: executorul judecătoresc trebuie să fie fidel clienților săi; executorul judecătoresc acționează independent; el trebuie să onoreze angajamentele din acordul încheiat cu clienții serviciilor sale.

3. Codul deontologic al executorului judecătoresc, noțiunile lui fundamentale

Normele de deontologie profesională din Codurile de deontologie al executorului judecătoresc din România și RM sunt destinate să garanteze buna îndeplinire de către executorul judecătoresc a misiunii sale pentru executarea hotărârilor judecătorești. În plus, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene executorii judecătorești acționează în interesul unei bune administrări a justiției, ceea ce face din ei un element esențial al statului de drept. Întrucât ei nu sunt depozitari ai forței publice, statului îi revine obligația de a lua toate măsurile necesare pentru ca ei să poată duce la îndeplinire sarcina cu care au fost investiți, în mod special, pentru asigurarea concursului efectiv al altor autorități care pot impune prin forță executarea atunci când este cazul, măsuri în lipsa cărora garanțiile de care beneficiază justițiabilul în fața instanțelor își pierd rațiunea de a fi. Prin asemenea considerații care vizează statutul comun al executorului judecătoresc european, în mod evident și poziția executorilor judecătorești din România se consolidează și definește în mod corespunzător.

Codul deontologic trebuie să contribuie, mai ales, la formarea unei practici interioare a executorului judecătoresc, a unei modalități eminamente subiective de manifestare a responsabilității cu privire la modul de exercitare a funcției. Este vorba aici de o forma de re-apropriere a propriei existențe, de o re-creare personală, de o muncă asiduă asupra sinelui.

În codul deontologic este proclamat principiul independenței executorului judecătoresc care obligă executorul judecătoresc să își îndeplinească atribuțiile profesionale liber de orice influențe, să evite orice împrejurări și factori obiectivi sau subiectivi, care ar prejudicia independența sa sau ar aduce atingere principiilor de etică profesională. Exercitând profesia de executor judecătoresc, el este obligat să întreprindă măsuri corespunzătoare pentru a asigura independența și libertatea de exercitare a profesiei. Multitudinea îndatoririlor care îi revin executorului judecătoresc presupune din partea acestuia o independență absolută, liberă de orice influență, chiar și de influența derivată din propriile sale interese sau din cauza influențelor din partea terțelor persoane. Prin urmare, executorul judecătoresc trebuie să evite orice prejudiciere a independenței sale și să vegheze să nu neglijeze etica sa profesională.

O deosebită atenție este acordată în acest cod principiului confidențialității. În Codurile deontologice ale executorilor judecătorești din România și RM este stipulat că principiul confidențialității obligă executorul judecătoresc să păstreze secretul profesional, cu excepția dispozițiilor legale sau statutare contrare. Această obligație nu este limitată în timp.

Natura misiunii executorului judecătoresc este prezumată a fi depozitarul secretelor clienților săi și al comunicărilor confidențiale, fiind un drept și o datorie fundamentală a executorului judecătoresc. Obligația de a păstra secretul profesional este absolută și nelimitată în timp. Obiectul secretului profesional îl constituie chestiunile cu care o persoană a apelat la asistență juridică, la executarea hotărârilor judecătorești, esența consultaților oferite de executorul judecătoresc, procedeele de strategie și tactică ale executării hotărârii judecătorești, datele privind persoana care a apelat la asistență și alte împrejurări care rezultă din activitatea profesională a executorului judecătoresc.

Obiectul confidențialității se extinde asupra tuturor activităților executorilor judecătorești care fac parte din uniunea executorilor. Nici o presiune a unei autorități publice sau de altă natură nu-l poate obliga pe executorul judecătoresc să divulge secretul profesional, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege sau pentru a intenta o acțiune ori pentru a asigura apărarea în cadrul unui litigiu dintre executor și client.

Conform prevederilor Codului deontologic al executorului judecătoresc din RM lui se interzice să facă publicitate, direct sau indirect, activității sale profesionale. 2) Interdicția specificată nu se aplică în cazul în care în publicațiile informaționale, în formularele oficiale, pe plicuri, în cărțile de vizită și pe Internet se conțin date despre executor. 3) Biroul executorului judecătoresc nu poate fi amplasat în incinta clădirilor aflate în gestiunea instanțelor de judecată.

O deosebită atenție este acordată în aceste coduri interesului clientului. În conformitate cu legea și normele de deontologie, executorul judecătoresc are obligația de a apăra interesele clientului său, chiar în raport cu propriile sale interese, cu interesele altui executor. În această ordine de idei, sunt stipulate în aceste coduri, în linii generale, problema relațiilor cu clienții: 1) Executorul judecătoresc trebuie să asigure transparența activității sale în relațiile cu clientul de care este angajat, precum și cu terțele persoane, sub rezerva respectării obligației de confidențialitate. Lipsa de transparență poate aduce prejudicii grave imaginii profesiei de executor judecătoresc și este interzisă cu desăvârșire. 2) Executorul judecătoresc va evita orice conflict de interese care ar aduce atingere imaginii profesiei sau a asociației profesionale. 3) Executorul judecătoresc își va sprijini colegii în exercitarea profesiei, în aplicarea și apărarea prezentului cod. El va răspunde favorabil la cererea de consultanță a acestora și îi va ajuta în situații dificile, în limita posibilităților sale, în special prin rezolvarea unor probleme de ordin deontologic. 4) Executorul judecătoresc va ține cont de opiniile și practicile colegilor, în măsura în care acestea nu contravin principiilor generale cuprinse în prezentul cod. 5) Se interzice executorului judecătoresc orice manifestare de concurenta neloială, iar exercitarea profesiei se face exclusiv pe criterii de competenta teritorială și profesională.

La stabilirea onorariilor codurile recomandă ca: 1) Executorul judecătoresc nu poate pretinde, accepta de la alt executor sau de la vreun terț onorariu, comision sau altă compensație pentru faptul că a recomandat un executor judecătoresc unui client sau pentru că a trimis un client unui executor judecătoresc. 2) Executorul judecătoresc nu poate vărsa nimănui, personal sau prin persoane interpuse, un onorariu, un comision și vreo altă compensație pentru că s-a apelat la serviciile lui sau ale altui executor judecătoresc.

Principiul colegialității impune ca relațiile dintre executorii judecătorești să fie fundate pe încredere, spre interesul clientului și pentru a evita atât procesele inutile, cât și orice comportament susceptibil să afecteze reputația profesiei. Colegialitatea nu poate fi în contradicție cu interesele executorilor și interesele clientului. Executorul judecătoresc este obligat să manifeste față de orice coleg executor un comportament colegial și loial. Adresându-se către un alt coleg executor sau vorbind despre acesta, executorul este obligat, înainte de a pronunța numele și prenumele acestuia, să utilizeze cuvintele „domnul executor”, „doamna executor”, iar în adresare către membrii Consiliului Camerei și către șeful Camerei să utilizeze cuvântul „maestre”.

În cazul în care între executori apare un diferend personal, de natură profesională, conform prevederilor art. 18 al Codului deontologic al executorului judecătoresc din RM aceștia trebuie să încerce mai întâi să-l soluționeze pe cale amiabilă.

Totodată, codul prevede în art. 19 că înainte de a porni o procedură judiciară împotriva unui coleg, pe tema unui conflict de interese, executorul judecătoresc trebuie să informeze Camera sau UNEJ al RM pentru a permite ca acestea să-și dea concursul în vederea soluționării diferendului pe cale amiabilă.

Este evident că considerațiile generale ale acestor Coduri deontologice ale executorilor judecătorești din România și RM nu ne pot da un răspuns la toate chestiunile de ordin practic cu care se ciocnește în activitatea sa profesională executorul judecătoresc. Totodată, ele nu sunt în stare să reglementeze comportamentul executorului în situațiile concrete, dar ele pot deveni o călăuză în acțiune, un sistem eficient de orientare în activitatea practică de executare a hotărârilor judecătorești.

În același timp, aceste coduri pot să devină o bază pe care se va putea construi practica disciplinară a Camerelor teritoriale și ale Uniunii ce va putea să umple codul deontologic al executorului judecătoresc cu un conținut practic. Tot astfel a apărut și s-au constituit codurile deontologice american, canadian, al Uniunii Europene etc.

Principiile și valorile generale ale conduitei executorului judecătoresc

În articol 4 al Codului deontologic al executorului judecătoresc din RM sunt stipulate principiile generale ale conduitei lui: principiul independenței profesionale, al respectării legilor, al probității, confidențialității, eficacității și perseverenței în exercitarea profesiei, iar în articolul 4 al Codului deontologic al executorului judecătoresc din România sunt expuse ideile diriguitoare care guvernează activitatea executorului judecătoresc – independența profesională, respectarea legilor, onoarea, probitatea, confidențialitatea, organizarea, eficacitatea și perseverența.

          Principiul independenței profesionale obligă executorul judecătoresc să își îndeplinească atribuțiile profesionale liber de orice influențe, să evite orice împrejurări și factori obiectivi sau subiectivi, care ar prejudicia independența sa sau ar aduce atingere principiilor de etică profesională. Autonomia și independenta profesională a executorului judecătoresc se manifestă prin asumarea unor responsabilități și acționarea la moment oportun într-un context determinat.
Prin independența profesională se înțelege libertatea de acțiune și de opinie care este limitată doar prin dispoziții legale sau regulamentare aplicabile profesiei de executor judecătoresc.

          Principiul respectării legilor obligă executorul judecătoresc să-și îndeplinească atribuțiile în strictă conformitate cu prevederile legale. Prin discernerea între serviciul oferit și așteptările beneficiarului, între așteptările personale, profesionale și consecințele economice, în activitatea executorului judecătoresc primează respectarea legii.

          Principiul probității și eficacității obligă executorul judecătoresc la îndeplinirea corectă și în timp util a atribuțiilor profesionale. Organizarea riguroasă a activității executorului judecătoresc se face în scopul satisfacerii celor mai exigente standarde de calitate și eficacitate a muncii. Îndeplinirea corectă și în timp util a atribuțiilor profesionale conferă substanța principiului integrității profesionale.

          Principiul confidențialității obligă executorul judecătoresc să păstreze secretul profesional, cu excepția dispozițiilor legale sau statutare contrare. Această obligație nu este limitată în timp. Datoria fiecărui executor judecătoresc este să păstreze secretul datelor și informațiilor de care a luat la cunoștință în virtutea exercitării profesiei cu excepția unor dispoziții legale sau statutare contrare. Confidențialitatea datelor și informațiilor deținute contribuie la crearea unui climat de siguranță pentru entitatea beneficiară a serviciilor oferite.

          Principiul perseverenței obligă executorul judecătoresc să dea dovadă de insistență și tenacitate în îndeplinirea atribuțiilor sale, cât și în sporirea pregătirii sale profesionale.

Totodată, în articolul 5 al Codului deontologic al executorului judecătoresc din RM se remarcă faptul că corectitudinea și integritatea morală sunt valori fundamentale pe care executorul judecătoresc este obligat să le respecte atât în timpul serviciului, cât și în afara acestuia.

    În articolul 6 se menționează că executorul judecătoresc nu este în drept să accepte o propunere frauduloasă și este dator să acționeze în conformitate cu legea.

     În același timp, în articolul 7 se stipulează că organizarea riguroasă a activității executorului judecătoresc se face în scopul satisfacerii celor mai exigente standarde de calitate și eficacitate a muncii.

    În articolul 8 se atrage atenția că respectarea și aplicarea principiilor enunțate constituie un deziderat și un scop al exercitării profesiei de executor judecătoresc. Respectarea lor se impune chiar și în afara exercitării activității profesionale, executorul judecătoresc fiind obligat să se abțină de la săvârșirea de fapte ilegale sau contrare dispozițiilor statutare ale asociației profesionale din care face parte, care pot aduce atingere ordinii publice și bunelor moravuri sau demnității profesiei de executor judecătoresc și imaginii organizației profesionale din care face parte.

    Articolul 9 cere de la executorii judecătorești de a se preocupa în mod constant de actualizarea cunoștințelor profesionale și de menținerea lor la un nivel corespunzător de competență profesională.

Respectarea și aplicarea principiilor și valorilor morale enunțate constituie un deziderat și un scop al exercitării profesiei de executor judecătoresc. Respectarea lor se impune chiar și în afara exercitării activității profesionale, executorul judecătoresc fiind obligat să se abțină de la săvârșirea de fapte ilegale sau contrarii dispozițiilor statutare ale asociației profesionale din care face parte, de natură a aduce atingere principiilor fundamentale, ordinii publice și bunelor moravuri sau demnității profesiei de executor judecătoresc.

Normele etice în sistemul de relații dintre executorul judecătoresc și colegii săi

În capitolul II al Codului deontologic al executorului judecătoresc din RM se vorbește despre Relația executorului judecătoresc cu solicitanții serviciilor sale și părțile procedurii de executare.  În articolul 10 se cere ca executorul judecătoresc trebuie să asigure transparența activității sale în relațiile cu solicitantul serviciilor sale, părțile procedurii de executare, precum și cu terțele persoane, sub rezerva respectării obligației de confidențialitate. Totodată, în articolul 11 este stipulat că executorul judecătoresc va evita orice conflict de interese care ar aduce atingere imaginii profesiei sau a organizației profesionale.

În capitolul IV Relația executorului judecătoresc cu colegii săi în art. 12 este stipulat că raporturile dintre executorii judecătorești stau sub semnul onoarei și se bazează pe solidaritate profesională și respect reciproc. Totodată, în art. 13 este prevăzut că executorul judecătoresc va sprijini colegii în exercitarea profesiei, în aplicarea prezentului cod și va răspunde favorabil la cererea de consultanță a acestora și îi va ajuta în situații dificile, în limita posibilităților sale, în special prin rezolvarea unor probleme de ordin deontologic. În același timp, în art. 14 se spune că executorul judecătoresc va ține cont de opiniile și practicile colegilor, în măsura în care acestea nu contravin principiilor generale cuprinse în prezentul cod.

În art. 15 găsim un principiu destul de important conform căruia executorul judecătoresc nu poate pretinde, accepta de la alt executor sau de la vreun terț onorariu, comision sau altă compensație pentru faptul că a recomandat un executor judecătoresc unui client sau pentru că a trimis un client unui executor judecătoresc, care reglementează în mod strict problemele de ordin financiar care apar în relațiile dintre executorii judecătorești. Totodată, în aceiași ordine de idei, în art. 16 este stipulat că executorul judecătoresc nu poate vărsa nimănui, personal sau prin persoane interpuse, un onorariu, un comision și vreo altă compensație pentru că s-a apelat la serviciile lui sau ale altui executor judecătoresc.

Codul deontologic prevede în art. 17 că în cazul când un executor judecătoresc este de părere că un coleg a încălcat o normă deontologică, el trebuie să atenționeze asupra acestui lucru Colegiul disciplinar care trebuie să dea dovadă de grijă ca normele deontologice să fie respectate cu strictețe de toți membrii breslei profesionale a executorilor.

Totodată, Codul deontologic prevede în art. 18 și unele reglementări ce se referă apariția unor diferende personale de natură profesională între executorii judecătorești conform căruia aceștia trebuie să încerce mai întâi să-l soluționeze pe cale amiabilă. În același timp, în art. 19 este stipulat că înainte de a porni o procedură judiciară împotriva unui coleg, pe tema unui conflict de interese, executorul judecătoresc trebuie să informeze Camera sau UNEJ pentru a permite ca acestea să-și dea concursul în vederea soluționării diferendului pe cale amiabilă.

    În art. 20 este expus că i se interzice executorului judecătoresc orice manifestare de concurență neloială, iar exercitarea profesiei se face exclusiv pe criterii de competență teritorială și profesională. Drept concurență neloaială va fi considerată orice  situație, în care un executor judecătoresc (birou al executorului/lor judecătorești) apelează la practici de denigrare (vehicularea, în public sau confidențial, de informații inexacte sau false despre activitatea altui coleg), concurența „parazitară” (obținerea de avantaje ca urmare a unor confuzii create s.a.), frauda fiscala, deturnarea  clientelei și a angajaților biroului executorului judecătoresc, calcularea, perceperea, evidența și încasarea cheltuielilor de executare cu încălcarea prevederilor actelor normative sau neîncasarea neîntemeiată a acestora etc.

Totodată, codul concretizează acele acțiuni ale executorului judecătoresc care pot fi considerate drept manifestări de concurență neloială: a) aprecierile publice dezavuate cu privire la alți colegi executori judecătorești; b) criticile aduse colegilor, în public sau confidențial,  cu privire la pregătirea și calitatea muncii lor (cu excepția situațiilor când aceste critici sunt aduse în contextul evaluării nivelului de pregătire și controlului activității executorului judecătoresc); d) nerespectarea dispozițiilor stabilite de UNEJ din RM privind dimensiunile și forma în care este realizata firma biroului executorului judecătoresc; e) atitudinea executorului judecătoresc care, după îndeplinirea actelor sale, subliniază parților avantajele pe care le au din faptul ca au apelat la serviciile biroului său, ca și solicitarea, sugerarea ori determinarea prin alte metode ca părțile pe viitor sa apeleze numai la biroul sau; f) orice alte practici persuasive folosite de executorul judecătoresc asupra solicitanților, cu scopul de a-i atrage ca viitori clienți ai biroului său; g) folosirea unor onorarii, taxe sau speze  sub nivelul minim stabilit sau a unor informații care să creeze confuzii asupra mărimii acestora; h) determinarea parților să solicite strămutarea către biroul său a dosarului de executare sau a altor acte și proceduri aflate în desfășurare la biroul altui executor judecătoresc, fără ca aceasta hotărâre să fie expresia voinței persoanei la solicitarea căreia au fost inițiate lucrările; i) refuzul sau sustragerea de la primirea documentului executoriu, pentru care este competent potrivit   normelor legale  imperative privind competența teritorială si îndrumarea părților la alt executor judecătoresc sau acceptarea primirii din oficiu a documentelor executorii pentru care legea prevede norme imperative de competență teritorială, contrar competenței teritoriale ce i-a fost stabilită de Cameră; j) îndrumarea solicitanților serviciilor sau a creditorilor pe documentele executorii cu onorarii (taxe) modice sau gratuite, la orice alt executor judecătoresc; k) culegerea de informații, prin diverse mijloace, despre activitatea executorilor judecătorești din circumscripția aceleiași Camere, pentru a cunoaște ponderea, veniturile și clienții  birourilor executorilor judecătorești; l) racolarea personalului instruit și format la un alt birou al executorului judecătoresc; m) orice acțiuni, gesturi, atitudini și alte forme de manifestare ale executorului judecătoresc, personal sau prin interpuși, prin care se urmărește atragerea clientelei și sporirea veniturilor biroului său, în detrimentul altor executori judecătorești, bazate pe comparații sau punerea în evidență a exclusivității propriului birou, personalității executorului judecătoresc,  a angajaților biroului sau a numelor și numărului clienților biroului, sau a oricăror alte informații ce pot contribui la crearea concluziei de superioritate a unui birou asupra altuia. Codul prevede în art. 21 că încălcarea interdicției de concurență neloială constituie o abatere disciplinară gravă.

În art. 22 executorului judecătoresc i se interzice să facă publicitate, direct sau indirect, activității sale profesionale. Interdicția specificată nu se aplica în cazul în care în publicațiile informaționale, în formularele oficiale, pe plicuri, în cărțile de vizită și în rețeaua Internet se conțin informații despre executorul judecătoresc, datele sale de contact și serviciile prestate.

Totodată, este stipulat că Biroul executorului judecătoresc nu poate fi amplasat în incinta clădirilor aflate în gestiunea instanțelor de judecată.

În pofida faptului că în Codul deontologic al executorului judecătoresc din România nu există un capitol special dedicat relațiilor dintre executorul judecătoresc și colegii lui, totuși principiile, normele și valorile care reglementează aceste relații se regăsesc într-o formă succintă în diferite capitole ale acestui cod.

Sistemul de relații dintre executorul judecătoresc și colegii lui trebuie să fie întemeiat pe astfel de calități morale ca stima, bunăvoința și disponibilitatea de a sări în ajutor în caz de necesitate. Astăzi ca niciodată trebuie materializat sloganul „solidarității de breaslă”. Prin urmare, comportamentul executorului judecătoresc față de alți executori trebuie să se sprijine pe respect și bunăvoință. Spre exemplu, un solicitant al serviciilor sale a apelat la ajutorul executorului judecătoresc după ce a recurs la consultațiile altui executor. Executorul în cauză trebuie să dea un telefon celuilalt executor și să-i comunice despre acest fapt. Sunetul de telefon va fi înțeles în acest caz ca un semn de politețe. În cazul în care schimbarea s-a produs în urma unui conflict, executorul judecătoresc trebuie să-și formuleze sfaturile în așa fel încât cinstea Uniunii avocaților să fie pusă mai presus de orice. Întotdeauna se poate spune că sunt două variante de comportament: 1) A se repeta cele spuse de primul executor; 2) Varianta proprie. Trebuie dec demonstrat că prima variantă presupune anumite riscuri, iar varianta a doua este mai avantajoasă și lipsită de aceste riscuri etc. Executorul trebuie să-l convingă, cu tact, pe solicitant să nu accepte prima variantă, dar în nici un caz să nu se pronunțe în mod negativ și cu certitudine asupra acțiunilor inadecvate ale colegului său. Adevărata solidaritate corporativă a executorilor constă în a ști să ascunzi de solicitant faptul că colegul tău a dat sfaturi greșite.

Totodată, executorul judecătoresc ce i-a oferit primul consultații clientului este dator să-i comunice celuilalt executor toate circumstanțele pe care le cunoaște. În cazul în care solicitantul a insistat asupra utilizării unor metode ilegale de executare, primul executor trebuie să-și prevină colegul în această privință. Aici nu este vorba despre încălcarea principiului tainei executorului judecătoresc, deoarece la baza coliziunii apărute stau numai circumstanțele ce pot atinge interesele justiției în general.

Așadar, deontologia profesională a executorului judecătoresc cere în mod insistent ca în procesul consultării solicitanților serviciilor sale executorul să nu dea dovadă de necuviință, să nu utilizeze expresii insultătoare la adresa calităților unui coleg de-al său.

Executorul judecătoresc trebuie să țină minte tot timpul că orice sentimente negative ce pot apărea între solicitanții serviciilor sale în nici un caz nu trebuie să influențeze asupra lui atât în relațiile cu alți executori, cât și în atitudinea față de solicitanți. Dușmănia personală între executori ce se ocupă de executarea hotărârilor judecătorești poate împiedica executarea hotărârii judecătorești în cauză. În cadrul executării hotărârii judecătorești nu trebuie sub nici o formă criticat nivelul scăzut de competența profesională a celuilalt executor, deoarece acest fapt știrbește imaginea breslei executorilor judecătorești în general.

Există și un șir de standarde care reglementează relațiile dintre executori în procesul executării hotărârilor judecătorești: este inadmisibil de a avea un contact direct pe orice chestiune cu partea opusă fără executorul ei.

Relațiile etice dintre executorii judecătorești cu magistrații și avocații

     Codurile deontologice ale executorului judecătoresc din România și RM conțin capitole speciale ce se referă la relațiile etice dintre executori cu magistrații și avocații. În Codul deontologic al executorului judecătoresc din RM există 3 articole consacrate acestor relații, iar în Codul deontologic al executorului judecătoresc din România 2 articole sunt dedicate relațiilor dintre executorii judecătorești cu magistrații și avocații. Articolele 23 și 24 din Codul deontologic al executorului judecătoresc din RM și art. 16 și 17 di Codul deontologic al executorului judecătoresc din România sunt practic identice în care sunt stipulate faptul că executorul judecătoresc va da dovadă de respect față de magistrați și avocați, dar, în același timp, își va exercita atribuțiile în mod conștiincios, fără reticențe și fără teamă, fără a ține cont de propriile sale interese. Totodată. În ele este stipulat faptul că executorul judecătoresc nu trebuie în niciun moment să furnizeze magistratului sau avocatului, cu bună știință, o informație falsă sau de natură să îl inducă pe acesta în eroare.

   Codul deontologic al executorului judecătoresc din RM mai conține la acest capitol un art. 25 în care este stipulat că în raportul cu instanțele judecătorești, organele de urmărire penală și autoritățile publice, executorul judecătoresc este obligat să manifeste un comportament respectuos și loial, solicitându-le acestora respectul și tratamentul reciproc respectiv.

7. Profilurile morale ale relațiilor dintre executorii judecătorești și organele de conducere

În ambele Coduri deontologice ale executorului judecătoresc atât din România, cât și din RM există un capitol special V în care sunt reglementate relațiile dintre executorii judecătorești și organele de conducere. În ambele coduri există câte 4 articole consacrate reglementării acestor relații – art. 26, 27, 28 și 29 din Codul deontologic al executorului judecătoresc din Republica Moldova și art. 18, 19, 20 și 21 din Codul deontologic al executorului judecătoresc din România. Art. 26 și 18 prevăd că executorii judecătorești aleși în organele de conducere nu vor putea folosi în niciun mod aceste funcții în scopul obținerii unor avantaje sau exclusivități, neprevăzute prin acte normative, pentru activitatea sa profesională. Totodată, art. 27 și 19 stipulează că în exercitarea funcțiilor de conducere, executorii judecătorești trebuie să se preocupe de organizarea activității personalului, să manifeste inițiativă și spirit de responsabilitate. În adoptarea deciziilor ei trebuie să acorde întotdeauna prioritate intereselor profesiei și asociației profesionale. În art. 28 și 20 este prevăzut că executorii judecătorești aleși în organele de conducere vor acorda o deosebită atenție funcțiilor ocupate și vor răspunde tuturor convocărilor. În același timp, în art. 29 și 21 executorul judecătoresc este obligat să respecte în mod necondiționat toate hotărârile organelor de conducere.

8. Etica comportamentului executorului judecătoresc în procesul consultării clientului. Normele etice în sistemul de relații dintre executorul judecătoresc cu clienții (solicitanții serviciilor sale și părțile procedurii de executare)

În capitolul II al Codului deontologic al executorului judecătoresc se vorbește despre Relația executorului judecătoresc cu solicitanții serviciilor sale și părțile procedurii de executare.  În art. 10 se cere ca executorul judecătoresc trebuie să asigure transparența activității sale în relațiile cu solicitantul serviciilor sale, părțile procedurii de executare, precum și cu terțele persoane, sub rezerva respectării obligației de confidențialitate. Totodată, în art. 11 este stipulat că executorul judecătoresc va evita orice conflict de interese care ar aduce atingere imaginii profesiei sau a organizației profesionale.

Etica comportamentului executorului judecătoresc cu clienții (solicitanții serviciilor sale și părțile procedurii de executare) reprezintă una dintre cele mai dificile probleme. Legea reglementează relațiile executori-solicitanții serviciilor sale, convenite de comun acord de părțile interesate. În conformitate cu legea, pe lângă exercitarea funcției de executare a hotărârilor judecătorești, executorul judecătoresc acordă consultație juridică ce presupune sfaturi, explicația unor situații, interpretări de legi, informații despre noile legi adoptate, face demersuri, scrie cereri, plângeri, perfectează documente cu conținut juridic. Din primele clipe de contact, solicitanții serviciilor sale și părțile procedurii de executare trebuie să înțeleagă că executorul judecătoresc este gata, în cadrul limitelor legale, să-i acorde ajutorul și susținerea cuvenite pentru a executa hotărârea judecătorească. Relațiile dintre executor și client sunt reglementate atât de Lege, cât și de Codul deontologic al executorilor judecătorești. Conform prevederilor lor, relația dintre executor și cu solicitanții serviciilor sale și părțile procedurii de executare se desfășoară în baza principiului egalității în fața legii și al respectului reciproc în vederea soluționării echitabile a cauzei.

Referindu-se la raportul dintre executor și client, Thierry Guinot, scrie că „încrederea constituie un element fundamental al relației executorului judecătoresc cu toți cei care recurg la serviciile lui”. Prin urmare, executorul judecătoresc, trebuie să instituie între el și client un climat de încredere care poate deveni chezășia succesului în procesul executării hotărârilor judecătorești.

Formulând noțiunile de bază ale deontologiei executorului judecătoresc, nu putem trece cu vederea o regulă strictă – executorul judecătoresc trebuie să fie în mod maxim de folos clientului său cu condiția… Însă, în ceea ce privește enumerarea acestor condiții, pot apărea o sumedenie de probleme.

Aceste condiții se pot transforma într-un mijloc care oferă posibilitatea de a verifica dacă executorul judecătoresc înțelege în mod just caracterul public al profesiei sale, respectarea intereselor corporative, statutul său de cetățean și de subiect al reglementării juridice etc.

În procesul comunicării dintre executorul judecătoresc și client se cere, în primul rând, ca ambele părți să dea dovadă de onestitate și sinceritate, deoarece lipsa lor poate influența rezultatul, mai ales din partea solicitantul. Dacă executorul judecătoresc nu va cunoaște în mod amănunțit toate circumstanțele hotărârii judecătorești, el nu va fi în stare să acorde un ajutor calificat solicitantului serviciilor sale.

În capitolul III al Codului deontologic al executorului judecătoresc din România și a Codului deontologic al executorului judecătoresc din RM sunt stipulate în mod special relațiile dintre executori cu clienții săi. În art. 11 al Codului deontologic al executorului judecătoresc din România și în art. 10 al Codului deontologic al executorului judecătoresc din RM este stipulat că executorul judecătoresc trebuie să asigure transparența activității sale în relațiile cu clientul de care este angajat, precum și cu terțele persoane, sub rezerva respectării obligației de confidențialitate pe motiv că lipsa de transparență poate aduce prejudicii grave imaginii profesiei de executor judecătoresc și este interzisă cu desăvârșire.

Totodată, în art. 12 al codului românesc și în art. 11 al codului din RM se cere ca executorul judecătoresc să evite orice conflict de interese care ar aduce atingere imaginii profesiei sau a asociației profesionale. Codul deontologic al executorului judecătoresc din România prevede în art. 13 prevede ca executorul judecătoresc trebuie să-și sprijine colegii în exercitarea profesiei, în aplicarea și apărarea prezentului cod și faptul că executorul judecătoresc trebuie să răspundă favorabil la cererea de consultanță a acestora și trebuie să îi ajute în situații dificile, în limita posibilităților sale, în special prin rezolvarea unor probleme de ordin deontologic.

Codul deontologic românesc mai prevede în art. 14 ca executorul judecătoresc să țină cont de opiniile și practicile colegilor, în măsura în care acestea nu contravin principiilor generale cuprinse în prezentul cod, iar în at. 15 i se interzice executorului judecătoresc orice manifestare de concurenta neloială, iar exercitarea profesiei se face exclusiv pe criterii de competenta teritorială și profesională.

Totodată, este necesar ca executorul judecătoresc să obțină deplina încredere a clientului chiar de la începutul dialogului întreținut cu acesta. În acest sens, este necesar de a explica în mod cert sarcina executorului luând în considerație nivelul scăzut al culturii juridice a cetățenilor RM și României. Executorul judecătoresc trebuie să întreprindă toate cele necesare ca clientul să înțeleagă că unicul scop al lui în fața clientului, a societății și statului este de a executa hotărârile judecătorești în mod echitabil.

În plus, executorul judecătoresc trebuie să informeze solicitantul serviciilor sale că există taina și confidențialitatea secretelor lor și a comunicărilor confidențiale. Din primele momente ale comunicării solicitantul trebuie să simtă că executorul este un ajutor al lui. Trebuie să înțelegem că încrederea solicitantului în executorul judecătoresc este baza relației lui cu executorul și, în consecință, chezășia succesului.

În același timp, trebuie să reținem regula că respectarea principiului onestității și sincerității de către solicitant are un caracter de recomandare, iar pentru executorul judecătoresc reprezintă un imperativ categoric.

Executorul judecătoresc este obligat să facă întotdeauna o deosebire netă între rugămințile solicitantului serviciilor sale care trebuie îndeplinite în limitele funcțiilor și prerogativelor acordate de lege și de propria moralitate și cele care pot să discrediteze onoarea și demnitatea lui care nu sunt în conformitate cu moralitatea și caracterul profesiei lui.

În acest sens, există o formulă deja aprobată de secole: „A nu deservi solicitantul serviciilor sale, dar a munci în folosul lui”. Executorul judecătoresc nu trebuie să se transforme într-un angajat al solicitantului serviciilor sale, el trebuie să fie un apărător fidel al intereselor lui. El trebuie să-și exercite funcția de executor pentru onorariul plătit de către solicitant, să apere interesele legitime ale solicitantului serviciilor sale cu toate mijloacele legale. Comportamentul executorului judecătoresc față de solicitant trebuie să fie demn, indiferent de circumstanțele executării hotărârii judecătorești.

Atunci când solicitantul serviciilor sale și părțile procedurii de executare îl învinuiește pe executor de diletantism, sau că nu depune prea mare zel în executarea hotărârii judecătorești, executorul trebuie să dea dovadă de tenacitate și corectitudine și să-i explice solicitantului cu răbdare propria poziție.

Datoria fundamentală a executorului judecătoresc față de solicitant al serviciilor lui constă în a-i acorda acestuia din urmă un ajutor juridic calificat. Acordând o consultație solicitantul, executorul judecătoresc trebuie să țină minte că sarcina lui constă nu numai în a da un sfat just solicitantului, în a-l familiariza cu litera legii, ci și de a se convinge că acest sfat a fost înțeles corect de către el. Sfatul executorului judecătoresc trebuie să fie exprimat clar și precis, să dezvăluie atitudinea lui față de părțile pozitive și negative ale situației examinate, precum și rezultatele posibile ale executării hotărârilor judecătorești. În cazul în care solicitantul nu a înțeles cele spuse de executor, aceasta nu ține de problemele intelectului său, ci de arta și de capacitatea executorului de a-și exprima corect și limpede gândurile.

Dacă e clar că solicitantul nu a înțeles în general despre ce este vorba, sau nu a înțeles în mod just toate chestiunile discutate și consecințele juridice ale cauzei în procesul consultației, în acest caz executorul judecătoresc trebuie să-i mai dea o consultație. Totodată, în cazul în care solicitantul vrea să ia o consultație de la un alt executor pe chestiunea în cauză, executorul trebuie să-i ofere o astfel de posibilitate.

Executorul judecătoresc nu trebuie, în nici un caz, să se rușineze în fața solicitantului dacă nu cunoaște răspunsul la o chestiune sau alta. El trebuie să declare în mod sincer că dorește să se consulte, pe o chestiune sau alta, cu alți executori. În cazul în care executorul a comis o eroare, el este obligat să găsească solicitantul și să corecteze această eroare în mod gratuit. Trebuie să luăm în considerație încă un moment important în procesul consultării solicitanților, mai ales în hotărârile judecătorești legate de problemele businessului. Acest moment ține de faptul că executorul judecătoresc trebuie să recomande solicitantul cea mai simplă și mai puțin costisitoare cale pentru ca executarea hotărârilor judecătorești să nu dureze la nesfârșit, adică să recomande o soluție ce ar corespunde principiului: „Mai bine o pace nu prea bună decât o sfadă bună”. Posibil că o atare acțiune nu este cea mai bună din punctul de vedere al onorariului obținut de executorul judecătoresc, dar mai mult contează în acest caz rezultatul obținut decât cuantumul onorariului.

Este absolut evident aspectul etic negativ al erorilor și greșelilor comise de executorul judecătoresc, dar este necesar să fie clar că solicitantul trebuie să beneficieze de dreptul la repararea daunelor cauzate de acțiunile executorului judecătoresc.

Adeseori oamenii se adresează unui executor judecătoresc pentru consultații ce țin nu numai de probleme de drept. Dacă este vorba despre chestiuni legate de business, de discuții legate de climatul politic din țară, de situația financiară, atunci executorul judecătoresc trebuie să menționeze că el nu este politolog, economist sau specialist în finanțe, astfel încât afirmațiile și sfaturile lui nu pretind la un adevăr în ultimă instanță, iar recomandările lui nu pot să aibă un caracter obligatoriu.

În același timp, trebuie să luăm în considerație și regula că executorul judecătoresc nu are dreptul de a încasa onorariu pentru consultațiile care nu țin de problemele competenței sale profesionale.

9. Cerințele morale și psihologice formulate față de activitatea executorului judecătoresc

Executorul judecătoresc acționează în sfera conflictelor sociale și care se referă la relațiile dintre diferite persoane. În aceste condiții, față de executorii judecătorești sunt formulate niște cerințe morale deosebite. Acești oameni trebuie să posede capacitatea de a se opune oricăror tentative de influență asupra lor din partea diferitelor forțe, ei trebuie să se conducă numai după lege, să fie echitabili. Cei care apără interesele oamenilor trebuie să posede, în virtutea datoriei lor personale, calități morale și profesionale înalte.

Executorul judecătoresc trebuie să fie onest, deoarece onestitatea este una din cele mai importante cerințe ale moralității. Ea include veridicitatea, principialitatea, convingerea subiectivă în justețea cauzei sale, sinceritatea față de sine și alți oameni în privința motivelor comportării sale. Antipozii onestității sunt minciuna, fățărnicia și perfidia. Este inutil de a dovedi că exercitarea onestă a funcției de executor judecătoresc, care este determinată de Codul deontologic al executorului judecătoresc, presupune cinstea executorului ca om. Este imposibil de a fi „cinstit” la serviciu și a fi necinstit în viața cotidiană, atunci când nu îți îndeplinești atribuțiile de serviciu.

Dacă executorul judecătoresc este lipsit de cinste, atunci nimeni nu are încredere în el și nu îl poate salva nici competența, nici conștiinciozitatea lui. O altă modalitate de manifestare a principiului onestității în activitatea profesională a executorului judecătoresc constă în faptul că, oferind servicii și asistență în materie de drept, el nu trebuie în nici un caz să favorizeze necinstea și escrocheria.

Chiar din momentul comunicării cu solicitantul serviciilor sale executorul judecătoresc trebuie să înțeleagă în mod sigur că oferind ajutor solicitantului, el nu va încălca legea, dar că va apăra clientul în limitele admise de lege și cu mijloacele stipulate în ea.

Onestitatea trebuie recunoscută ca cea mai necesară calitate a unei personalități ce vrea să devină executor judecătoresc. El trebuie să-și îndeplinească în mod onest angajamentele față de solicitant, judecată, față de alți executori și față de societate în general, deoarece acțiunile necinstite ale lui afectează imaginea întregii bresle a executorilor judecătorești, compromițând autoritatea ei și a justiției în general.

O altă calitate morală și profesională deosebit de importantă pentru executorii judecătorești este competența prin care se înțelege nu numai cunoașterea de către el a legislației în vigoare, ci capacitatea de a poseda unele aptitudini necesare pentru a putea aplica cunoștințele în practică, a le putea utiliza în executarea hotărârilor judecătorești ale solicitantului. Pentru aceasta executorul judecătoresc trebuie să fie la curent cu schimbările din cadrul legislației, cu practica de aplicare a legislației. Contează foarte mult în acest caz și priceperea de a-și aprecia just competența în materia ce se referă la ajutorul pe care trebuie să-l acorde clientului.

Buna-credință în procesul de exercitare a funcțiilor de executor judecătoresc se află în legătură cu simțul datoriei lui. O calitate morală indispensabilă a executorului judecătoresc trebuie să fie simțul sporit al datoriei în aspectul ei moral. Datoria socială morală a executorului judecătoresc este de a întreprinde tot ce este posibil ca să fie executată hotărârea judecătorească. Ea se transformă în datorie în fața solicitantului serviciilor sale și a părților procedurii de executare, pe motiv că ei au dreptul de a cere de la executor apărarea drepturilor și libertăților, a intereselor ocrotite de lege, a onoarei și demnității lor.

Executorul judecătoresc trebuie să posede un spirit dezvoltat al conștiinciozității care înseamnă capacitatea lui de a fi în stare să efectueze un control moral intern, un autocontrol în procesul studierii hotărârilor judecătorești și, ceea ce este cel mai important, în procesul executării deciziilor judecătorești. Conștiința lui trebuie să fie curată, iar motivele după care el se conduce trebuie să fie pure și ireproșabile din punct de vedere etic.

Principiul conștiinciozității presupune că executorul trebuie, în procesul activității sale, să acționeze în mod competent, cu dăruire de sine, să acorde un ajutor calificat solicitantului serviciilor sale, să satisfacă la nivelul maxim interesele solicitantului.

În general, principiile competenței și conștiinciozității pot fi exprimate sub forma unor norme: 1) Executorul judecătoresc este obligat să asigure hotărârea judecătorească ce tine de solicitant cu un anumit nivel de competență în ceea ce privește ajutorul juridic acordat sau efectuarea oricăror acțiuni de executare silită din partea lui; 2) Executorul trebuie să acorde un ajutor juridic solicitantului în mod conștiincios și calificat, adică în limitele cerințelor formulate față de un asemenea tip de asistență. Executorul judecătoresc trebuie să posede și simțul umanității. Un om dur, care vede în solicitant numai „un mijloc”, dar nu un „scop”, nu este potrivit pentru activitatea nobilă de executor.

În opinia lui Therry Guinot, la care ne raliem și noi, „virtuțile personale și cele de ansamblu, co-active și solidare, reprezintă pilonii funcției profesiei de executor judecătoresc”.

Calitățile morale și psihologice ale executorului judecătoresc expuse mai sus se întemeiază pe normele legislației în vigoare, care formulează față de pretendenții la postul de executor judecătoresc cerințe juridico-etice obligatorii pentru îndeplinirea lor. Dacă examinăm actele legislative din acest domeniu, putem constata că există niște cerințe generale cum ar fi acelea că ei trebuie să se bucure de o reputație ireproșabilă, în exercitarea profesiei lor, să fie independenți, să nu divulge informațiile confidențiale etc. Despre cele mai importante calități morale ale executorilor judecătorești se stipulează în Codul deontologic al executorului judecătoresc din România adoptat în 2007 și Codul deontologic al executorului judecătoresc al RM adoptat în 2010.

Printre ele pot fi remarcate: onestitatea, probitatea, echitatea, corectitudinea, sinceritatea și confidențialitatea. În același timp, se remarcă și aspectul responsabilității executorului judecătoresc ce include atât comportamentul acestuia în exercitarea profesiei, cât și în afara ei.

Am remarcat deja că un rol deosebit în aceste Coduri este acordat principiului confidențialității, deoarece natura rolului executorului judecătoresc este prezumată a fi depozitarul secretelor solicitanților serviciilor lui și al comunicărilor confidențiale, fiind un drept și o datorie fundamentală ale executorului. Obligația de a păstra secretul profesional este absolută și nelimitată în timp. Concomitent, obiectul secretului profesional îl constituie chestiunile cu care o persoană a apelat la asistență juridică, esența consultațiilor oferite de executorii, procedeele de strategie și tactică ale executării hotărârilor judecătorești sau reprezentării, datele privind persoana care a apelat la asistență și alte împrejurări care rezultă din activitatea profesională a executorului.

Obiectul confidențialității se extinde asupra tuturor activităților executorului judecătoresc și asociaților Uniunii. Nici o presiune a unei autorități publice sau de altă natură nu îl poate obliga pe executorul judecătoresc să divulge secretul profesional, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege sau pentru a intenta o acțiune ori pentru a asigura apărarea în cadrul unui litigiu dintre executor și solicitant.

Nerespectarea secretului profesional atrage și răspunderea disciplinară a executorilor judecătorești (art. 44. Lit. A din Legea nr. 188/2000 din România), pe motiv că obligația păstrării secretului profesional este o problemă fundamentală și principială, de natura și esența executorului judecătoresc, fiind o condiție absolut necesară de exercitare a profesiei, un drept și o obligație a acestora, impusă de lege, de deontologia profesională, de perceptele morale și, totodată, prin tradiție.

Principiul în cauză presupune nu numai comunicarea unei informații subiective autentice, ci și o atitudine onestă în ceea ce privește expunerea unei aprecieri individuale, a opiniei proprii, a propriei poziții, și nu în ultimul rând un comportament onest al executorului judecătoresc în relația lui cu oamenii din preajmă: colegi, solicitanți, judecători, reprezentanți ai organelor de ocrotire a normelor de drept, ai organelor de stat, ai mass-media etc.

Trebuie să luăm în calcul specificul diferiților solicitanți și părțile procedurii de executare care asigură prin profesia lor procesul executării hotărârilor judecătorești, dar calitățile lor morale, în principiu, trebuie să fie unice. În această ordine de idei, executorul trebuie să posede un simț dezvoltat al datoriei, să-și îndeplinească în mod cinstit obligațiunile sale, să acționeze sub autocontrolul permanent al conștiinței proprii. Dezideratul obiectivității se referă, într-o oarecare măsură, și la executorul judecătoresc, cu toate că poziția lui în procesul examinării cauzei este în mod inevitabil unilaterală.

Analiza calităților psihologice de ordin pozitiv, pe care trebuie să le posede și să le materializeze executorul judecătoresc, poate și trebuie să devină un obiect de cercetare a unei științe speciale. În această ordine de idei, putem doar constata că personalitatea fiecărui om, inclusiv a lucrătorilor justiției, reprezintă un aliaj de calități morale, psihologice și de alte calități umane. Este important ca ele să fie pozitive și să se realizeze în activitatea practică. Același lucru se referă și la executorul judecătoresc.

Conform unor opinii, pentru a-și exercita funcțiile profesionale, un executor judecătoresc trebuie să fie înzestrat cu următoarele facultăți profesionale: intelect, respect pentru eticheta profesională, abnegație, educație în spiritul legii, memorie, onoare profesională, imaginație, tendința spre perfecționare, umanitate, cumpătare, har oratoric, spirit de observație dezvoltat, arta gesticulării, intuiție juridico-profesională, aprecierea justă a situației ce reflectă realitatea obiectivă înconjurătoare, competență, onestitate, autoritate, punctualitate, capacitate de a convinge, stabilitate emoțională, cultură înaltă, trecerea rapidă de la vorbirea orală la cea scrisă, voință puternică, sănătate fizică, inteligență, atenție.

Pentru a deveni executor judecătoresc, este necesar de a poseda un anumit volum de cunoștințe, deprinderi în domeniul activității juridice și calități morale, intelectuale și volitive. Examenul de capacitate și controlul informației despre lipsa faptelor ce îl discreditează pe candidat creează anumite garanții ale selectării în funcțiile de executori judecătorești a unor oameni demni. Însă activitatea ulterioară a exponentului apărării se efectuează în condiții psihologice și morale dificile, în sfera conflictelor de diferite niveluri și caractere. În aceste condiții, survine pericolul apariției așa-numitei „deformări profesionale”, în urma căreia executorul judecătoresc încetează de a mai vedea în persoanele cu care se confruntă în procesul judiciar oameni cu destine diferite, cu griji și nevoi, se împietrește spiritual și își pierde simțul umanității.

Calitățile morale înalte necesare executorului judecătoresc se cristalizează și sunt menținute în procesul vieții cotidiene cu dificultățile și contradicțiile ei. Însăși activitatea practică legată de rezolvarea problemelor morale contribuție, în primul rând, la procesul devenirii morale a personalității. În afară de aceasta, personalitatea se formează sub influența instruirii etice în procesul căreia omul obține o anumită sumă de cunoștințe orientate spre respectarea normelor morale. Un rol deosebit îl au autoinstruirea și autoeducația morală, activitatea îndreptată spre un scop bine definit – spre formarea calităților morale înalte și spre depășirea deficiențelor din sfera morală proprie care este deosebit de necesară executorului judecătoresc.

Test pentru autoevaluare

1. De ce sunt importante aspectele morale în procesul de executare a hotărârilor judecătorești?

2. Care este obiectul deontologiei executorului judecătoresc?

3. Care sunt noțiunile fundamentale ale codului deontologic al executorului judecătoresc?

4. Care sunt principiile și valorile care trebuie să guverneze activitatea executorului

judecătoresc?.

5. Pe ce norme etice trebuie să se fundeze relațiile dintre executorul judecătoresc și colegii săi.

6. Pe ce principii morale și norme etice trebuie să fie fundată etica comportamentului executorului judecătoresc în procesul consultării clientului.

8. De ce calități morale și psihologice trebuie să dea dovadă executorul judecătoresc în activitatea sa profesională.

Tema nr. IV. Problemele particulare ale eticii și deontologiei profesionale a executorului judecătoresc

Planul:

Obligativitatea respectării principiului rolului activ și al executării operative a documentelor executorii de către executorul judecătoresc din perspectiva deontologiei profesionale.

Locul și rolul deontologiei profesionale în efectuarea acțiunilor de executare silită de către executorul judecătoresc.

Valori și principii etice ale executării silite.

Obligativitatea respectării principiului rolului activ și al executării operative a documentelor executorii de către executorul judecătoresc din perspectiva deontologiei profesionale

Existența codurilor deontologice ale unor anumite profesii denotă despre caracterul ascendent al progresului social, umanizarea continuă a existenței sociale. Am remarcat anterior faptul că deontologia profesională a executorului judecătoresc este determinată de specificul activității lui profesionale, de particularitățile morale și de situația lui socială care sunt originale și pot afecta în mod plenar drepturile și interesele oamenilor încât cer niște caracteristici aparte din punctul de vedere al influenței lor asupra conținutului moral al acestei activități.

Executorul judecătoresc acționează în sfera conflictelor sociale care se referă la relațiile dintre diferite persoane și din această cauză, oamenilor care societatea le-a încredințat rezolvarea acestor conflicte poartă o responsabilitate morală sporită pentru acțiunile adoptate. Problemele de ordin moral îi însoțesc tot timpul pe oamenii care au dorit să devină apărători ai justiției și ai echității sociale. În aceste condiții, față de executori sunt formulate cerințe morale deosebite. Acești oameni trebuie să posede capacitatea de a se opune oricăror tentative de influență asupra lor din partea diferitelor forțe, ei trebuie să se conducă numai după lege, să fie echitabili. Cei ce apară interesele oamenilor trebuie sa posede, în virtutea datoriei lor personale, calități morale și profesionale înalte. Iată de ce atât în Codul deontologic al executorului judecătoresc al României, cât și în Codul deontologic al executorului judecătoresc din RM se evidențiază că „corectitudinea și integritatea morală sunt valori fundamentale pe care executorul judecătoresc este obligat să le respecte atât în timpul serviciului, cât și în afara acestuia”.

Atunci când este vorba despre prestigiul profesiei de executor judecătoresc în general, nu avem în vedere opinia proprie a executorului despre locul și rolul lui în viața socială. Trebuie să înțelegem că prestigiul profesiei este determinat nu de propria opinie, ci mai ales de opinia și de modul de evaluare a celor din jur.

Este necesar după cum se specifică în Codul de procedură civilă a României că „în tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală și cu celeritate a obligației prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispozițiilor legii, a drepturilor părților și ale altor persoane interesate”. Același lucru se specifică și în Codul de executare al RM: „Executorul judecătoresc este obligat să întreprindă măsurile prevăzute de lege pentru executarea operativă a documentelor executorii și să explice participanților la procesul de executare drepturile și obligațiile lor”.

Însă, pentru a realiza rolul activ și executarea operativă a titlului executoriu, executorul judecătoresc trebuie să se conducă în activitatea sa, de la bun început, după reguli stricte, după norme etice și morale, după Codul deontologic al executoriului judecătoresc care funcționează atât în România, cât și în RM care prevăd standardele și principiile generale ale activității lor profesionale. Totodată, în opinia noastră, este necesar de a evita în activitatea profesională a executorului judecătoresc principiul luptei pentru existența, în caz contrar aceasta are drept consecință o concurență neloială, interceptarea clienților, denigrarea colegilor, ceea ce poate aduce prejudicii serioase întregii „bresle” a executorilor judecătorești.

Devierea de la lege, evitarea ei, deformarea, tălmăcirea eronată și aplicarea neadecvată a legii reprezintă o acțiune amorală, care contravine nu numai normelor de drept, ci și normelor morale, eticii profesionale a executorului judecătoresc. Conform Codul deontologic al executorului judecătoresc din România „ideile diriguitoare care guvernează activitatea executorului judecătoresc sunt independența profesională, respectarea legilor, onoarea, probitatea, confidențialitatea, organizarea, eficacitatea și perseverența”. În această ordine de idei, sunt amorale nu numai încălcările conștiente ale legii, ci și acțiunile și deciziile incorecte, antilegale, ce sunt determinate de lipsa aspirației de a însuși profund cunoștințele necesare, de a le perfecționa permanent, dezordonarea, lipsa respectului cuvenit față de drept, de prescripțiile lui. Prin urmare, deontologia profesională a executorului judecătoresc poate fi definită în baza interacțiunii și interdependenței între normele de drept și morale, între normele ce sunt proprii conștiinței juridice și morale.

Cu toate că în ambele Coduri deontologice nu este specificat o astfel de facultate a executorului judecătoresc ca onestitatea, totuși noi considerăm că executorul trebuie să fie onest, deoarece onestitatea este una din cele mai importante cerințe ale moralității. Ea include veridicitatea, principialitatea, convingerea subiectiva în justețea cauzei sale, sinceritatea față de sine și alți oameni în privința motivelor comportării sale. Antipozii onestității sunt minciuna, fățărnicia și perfidia. Este inutil de a dovedi că exercitarea onestă a funcției de executor judecătoresc presupune cinstea executorului ca om. Este imposibil de a fi „cinstit” la serviciu și a fi necinstit în viața cotidiană, atunci când nu îți îndeplinești atribuțiile de serviciu.

O altă modalitate de manifestare a principiului onestității în activitatea profesională a executorului judecătoresc constă în faptul că, contribuind la realizarea drepturilor creditorilor, executorul nu trebuie în nici un caz să favorizeze necinstea, escrocheria sau să încalce Codul de executare și alte acte normative. Nu înzădar Codul deontologic al executorului judecătoresc din RM prevede că „executorul judecătoresc nu este în drept să accepte o propunere frauduloasă și este dator să acționeze în conformitate cu legea”. Chiar din momentul comunicării cu creditorul executorul trebuie să înțeleagă în mod sigur că oferind servicii creditorului, el nu va încălca legea, dar că va acorda aceste servicii în limitele admise de lege și cu mijloacele stipulate în ea. Onestitatea trebuie recunoscută ca cea mai necesară calitate a unei personalități ce vrea să devină executor judecătoresc.

O altă facultate morală și profesională deosebit de importantă pentru executor este competența. Prin competență se înțelege nu numai cunoașterea de către el a legislației în vigoare, ci capacitatea de a poseda unele aptitudini necesare pentru a putea aplica cunoștințele în practică, a le putea utiliza în realizarea dreptului creditorilor. Pentru aceasta executorul judecătoresc trebuie să fie la curent cu schimbările din cadrul legislației, cu practica de aplicare a legislației. Contează foarte mult în acest caz și priceperea de a-ți aprecia just competența în materia ce se referă la serviciul pe care trebuie să-l acorde creditorului. În acest scop în Codul deontologic al executorului judecătoresc din România este stipulat că „executorii au îndatorirea de a se preocupa în mod constant de actualizarea cunoștințelor profesionale și de menținerea lor la un nivel corespunzător de competență profesională”.

Totodată, o altă facultate morală necesară executorului judecătoresc în procesul de exercitare a funcțiilor sale este buna-credință, care se află în legătura cu simțul datoriei lui. O calitate morală indispensabilă a executorului judecătoresc trebuie să fie simțul sporit al datoriei în aspectul ei moral. Datoria socială morală și sarcina a executorului este de a întreprinde tot ce este posibil „de a contribui la realizarea drepturilor creditorilor recunoscute printr-un document executoriu prezentat spre executare, în modul stabilit de lege”. Ea se transformă în datorie în fața cetățenilor care au dreptul de a cere de la executor realizarea drepturilor creditorilor, a intereselor ocrotite de lege, a onoarei și demnității lor. Categoria „datoriei” reprezintă una din cele mai importante în etică, în general, și în etica profesională, în special, întrucât datoria constituie o necesitate socială exprimată prin cerințele morale înaintate personalității. Îndeplinind cerințele datoriei, personalitatea se transformă într-un exponent al unor anumite obligațiuni morale în fața societății, pe care le concepe și le realizează în activitatea profesională. Sfera în care categoria datoriei obține o deosebită apreciere o constituie domeniul ocrotirii normelor de drept. Valoarea morală a conținutului obiectiv al datoriei constă în aceea că ea e supusă rezolvării celei mai înalte și echitabile sarcini: apărarea drepturilor și libertăților cetățenești și a personalității, consolidării ordinii de drept. Însă posibilitățile potențiale ale datoriei de serviciu pot să se manifeste numai în cazul în care ele sunt completate în mod subiectiv cu atitudinea morală față de ea atunci când obligațiunile obștești sunt concepute ca ceva personal, când imperativul în cauză se transformă într-o necesitate imperioasă și o convingere în echitatea și dreptatea cauzei pe care o slujești, când executorul judecătoresc acționează din sentimental datoriei și este conștient de acest fapt. Datoria morală a executorului judecătoresc are atât un aspect obiectiv, cât și subiectiv. Aspectul obiectiv este condiționat de necesitatea de a contribui la realizarea drepturilor creditorilor și de a asigura drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, în timp ce aspectul subiectiv îl reprezintă sarcinile formulate în mod cert de către stat care sunt destinate executorilor: conștiinciozitatea și responsabilitatea executorilor judecătorești în procesul executării sarcinilor de serviciu pentru realizarea drepturilor creditorilor, a drepturilor și libertăților cetățenilor, pregătirea și capacitatea fiecărui executor de a concepe cerințele datoriei morale, locul și rolul său în cauza comună, determinarea atitudinii intrinseci față de datorie, tendința de a-și înainta cerințe înalte sie însuși.

Totodată, executorul judecătoresc trebuie să posede un spirit dezvoltat al conștiinciozității. Aceasta înseamnă capacitatea lui de a fi în stare să efectueze un control moral intern, un autocontrol în procesul executării hotărârilor judecătorești. Motivele după care el se conduce trebuie sa fie pure și ireproșabile din punct de vedere etic. Principiul conștiinciozității presupune că executorul judecătoresc trebuie, în procesul activității sale, să acționeze în mod competent, cu dăruire de sine, să acorde servicii calificate creditorului, sa satisfacă la nivelul maxim interesele creditorului.

Astăzi, mai ales în condițiile RM, în care cu un an în urmă a fost aprobată Legea cu privire la instituirea executorilor judecătorești privați, trebuie ca niciodată materializat sloganul „solidarității de breaslă” despre care se specifică în Codul deontologic al executorului din Republica Moldova, care stipulează că „raporturile dintre executorii judecătorești stau sub semnul onoarei. Raporturile dintre executorii judecătorești se bazează pe solidaritate profesională și respect reciproc”.

Prin urmare, comportamentul executorului față de alți executori trebuie sa se sprijine pe respect și bunăvoință. Spre exemplu, un creditor a apelat la serviciile executorului după ce a recurs la consultațiile unui alt executor. Executorul judecătoresc în cauză trebuie sa dea un telefon celuilalt executor și să-i comunice despre acest fapt. Sunetul de telefon va fi înțeles în acest caz ca un semn de politețe. În cazul în care schimbarea s-a produs în urma unui conflict, executorul trebuie să-și formuleze sfaturile în așa fel încât cinstea Camerei teritoriale de executare să fie pusă mai presus de orice.

Așadar, obligativitatea rolului activ al executorului în cursul executării și al executării operative a titlului executoriu pot fi materializate în acțiuni luând în calcul cerințele deontologiei profesionale a executorului judecătoresc. Aceste obiective pot fi materializate, în opinia noastră, numai în cazul în care executorul posedă un șir de facultăți morale precum: onestitate, probitate, echitate, corectitudine, sinceritate și confidențialitate. Totodată, trebuie să existe în acțiunile lui și obiectivitatea și imparțialitatea în adoptarea deciziilor; caracterul impecabil al comportamentului personal atât în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, cât și în afara lor, incoruptibilitatea, grija față de onoarea personală, a reputației sociale a executorului judecătoresc; disciplină conștientă, punctualitate și inițiativă, solidaritate profesională, ajutor reciproc, susținere, perfecționarea continuă a artei profesionale, a cunoștințelor în domeniul eticii profesionale, a etichetei și tactului, sporirea nivelului culturii generale, lărgirea orizontului intelectual, însușirea creatoare a experienței necesare în promovarea acțiunilor de executare a titlurilor executorii.

Locul și rolul deontologiei profesionale în efectuarea acțiunilor de executare silită de către executorul judecătoresc

Am remarcat anterior că deontologia profesională reprezintă morala unei profesiuni reflectată cu precădere prin prisma îndatoririlor sau obligațiilor morale impuse de exercitarea unei profesiuni în societate. Ea cercetează drepturile în corelație cu îndatoririle care le susțin și realizează cercetările în sferele vieții social-utile și nu numai în sferele speciale ale muncii producătoare de bunuri, valori. Din această cauză, pentru deontologi, moralitatea se centrează pe condiția datoriei, căci numai ea este garantul dreptății, corectitudinii. Totodată, existența codurilor deontologice ale unor anumite profesii denotă despre caracterul ascendent al progresului social, umanizarea continuă a existenței sociale. Astăzi impunerea deontologiei ca segment specializat al normativității morale este solicitată și de creșterea interdependențelor dintre colectivitățile umane, de complexitatea mereu sporită a actului de decizie în raport cu subiecți de autoritate statală care sunt tot mai bine instruiți, cu o personalitate tot mai complexă. Din această cauză, exercitarea autorității asupra unor asemenea subiecți presupune, în consecință, luarea în tot mai mare măsură în considerare a intereselor acestora, a capacității lor de reacție conștientă la actele de decizie. 

În cadrul fiecărei profesii există problemele sale morale specifice, dar dintre toate profesiile poate fi remarcat un grup special în care aceste probleme apar de cele mai multe ori și cer o atenție sporită vizavi de funcțiile îndeplinite. La ele se referă deontologia profesională a juristului, inclusiv și cea a executorului judecătoresc pe motiv că de ei depinde apărarea drepturilor, libertăților și a demnității umane, de faptul că ei se găsesc într-o comunicare permanentă și continuă cu alți oameni exercitând influență asupra lumii lor lăuntrice, asupra interacțiunilor morale, asupra destinului omului.

Relațiile executorului judecătoresc cu participanții la procesul de executare silită și cu alte persoane, prerogativele lui, situația juridică a cetățenilor ce sunt afectați de activitatea executorului judecătoresc sunt reglate de legislația procesual-civilă și de normele altor ramuri ale dreptului. Trebuie să remarcăm, că gradul de reglare a lor este diferit. Toată activitatea executorului judecătoresc, ce își exercită funcțiile sale în mijlocul cetățenilor în procesul comunicării neîntrerupte cu ei trebuie să fie supusă unor principii și norme morale unice. Începuturile morale ale executării silite, reflectate nemijlocit în legislația procesual-civilă și în codurile deontologice sau care sunt determinate de principiile și normele generale ale moralei, indiferent de orice formă de activitate, determină și conținutul moral al corelației executorului judecătoresc cu toate persoanele ce participă la efectuarea acțiunilor de executare silită.

Conținutul moral al corelației executorului judecătoresc cu cetățenii ce iau parte la efectuarea acțiunilor de executare silită este bazată pe un fundament trainic al legalității, ce sunt determinate și de principiile generale și normele moralei. Sarcinile specifice ale executării silite și condițiile juridice a promovării ei nu anulează acțiunea principiilor și normelor moralei ce reglementează comportamentul oamenilor, atitudinea lor unul față de altul. Aspectele morale al relațiilor executorului judecătoresc cu debitorul și cu alți participanți a executării silite este determinat mai întâi de toate, de respectarea impecabilă de către executorului judecătoresc a normelor moralei. Climatul moral al acțiunilor de executare silită trebuie să depindă de faptul, măsura în care persoana, ce efectuează aceste acțiuni, respectă normele de drept și morale. Principialitatea și caracterul activ în efectuarea executării silite, obiectivitatea și imparțialitatea, umanismul, echitatea, cinstea impecabilă, cultura înaltă a comunicării însoțite de respectarea strictă a legalității, a drepturilor și intereselor persoanelor ce participă la efectuarea acțiunilor de executare silită – sunt, în opinia noastră, facultățile cele mai importante care trebuie să le posede executorul judecătoresc.

Legea impune executorului judecătoresc obligația de a explica celor ce participă la executarea silită drepturile lor și el este obligat să asigure realizarea lor. Executorul judecătoresc trebuie să explice debitorului, drepturile lui în așa fel ca ele să fie înțelese deoarece el poate să nu posede cunoștințe în domeniul jurisprudenței. În dependență de acest fapt se poate judeca despre aceea cum executorul judecătoresc își exercită obligațiunile procesuale, cât de obiectiv și imparțial este el.

Am remarcat anterior facultățile morale necesare juristului, ca cinstea, imparțialitatea, echitatea, disciplină conștientă, punctualitate și inițiativă, solidaritate profesională, ajutor reciproc, perfecționarea continuă a artei profesionale, a cunoștințelor în domeniul eticii profesionale, a etichetei și tactului, sporirea nivelului culturii generale etc. Toate aceste calități trebuie să fie întruchipate în acțiunile și deciziile executorului judecătoresc în relațiile cu toți participanții la efectuarea acțiunilor de executare silită. Astăzi, când acționează noul Cod de procedură civilă a României și RM, trebuie să fie luate în considerație aceste cerințe și facultăți morale și materializate în activitatea practică cu scopul de a evita greșelile ce se mai comit din punctul de vedere al moralității și legalității în procesul executării silite.

În același timp, este necesar de a atrage atenția asupra respectării stricte de către executorul judecătoresc în comunicarea lui cu participanții la efectuarea acțiunilor de executare silită a corectitudinii, cumpătării, a tactului, independent de faptul cine sunt ei, ce loc în efectuarea executării silite a documentelor executorii ei îl ocupă, ce emoții provoacă acțiunile și comportamentul lor executorului judecătoresc.

Evaluarea activității executorului judecătoresc în procesul efectuării acțiunilor de executare silită, ne face să conchidem că ea poate fi reușită numai în cazul: dacă va fi asigurată respectarea strictă a legii procesuale; dacă executorului judecătoresc va crea o atmosferă morală sănătoasă, stimând demnitatea tuturor persoanelor ce iau parte la efectuarea executării silite și dacă va acționa în mod obiectiv.

Efectuarea executării silite s-ar părea că nu poate aduce anumite coliziuni morale sau anumite complicații, deoarece în acest caz participanții obligatorii sunt conform Codului de procedură civilă a României – agenți ai forței publice ori reprezentanți ai jandarmeriei în cazul când debitorul lipsește sau refuză să deschidă ușile și martorii asistenți după deschiderea ușilor imobilului. Însă și aceste acțiuni de executare silită sunt însoțite de conflicte potențiale cu debitorul și rudele lui și din această cauză comunicarea cu acești oameni trebuie să se fundeze nu numai pe legislația în vigoare, dar să fie respectate anumite norme și principii morale.

Este suficient de a studia partea morală a executării silite efectuată într-un imobil, care într-un mod anumit poate încălca principiul declarat de Constituție cu privire la inviolabilitatea domiciliului și provoacă un anumit amestec în viața privată a cetățenilor. Nu întâmplător Constituția RM prevede că domiciliul și reședința sunt inviolabile. Din această cauză executarea silită poate fi efectuată numai în conformitate cu prevederile legislației în vigoare. Legea prevede că executorul judecătoresc va soma pe debitor să părăsească de îndată imobilul, iar în caz de împotrivire, îl va evacua din imobilul respectiv pe debitor împreună cu toate persoanele care ocupă imobilul în fapt ori fără niciun titlu opozabil creditorului, cu sau fără ajutorul forței publice, după caz, punând pe creditor în drepturile sale. În procesul executării silite care se înfăptuiește cu concursul agenților forței publice ori reprezentanți ai jandarmeriei și a asistenților, este deosebit de important de a asigura niște relații echitabile cu toate persoanele ce participă la executarea silită. Executorul judecătoresc trebuie să înlăture pe cei străini de la locul în cauză. Faptele ce se referă la viața intimă a unor sau altor persoane care au fost depistate în procesul executării silite nu pot fi divulgate. Totodată, executorul judecătoresc trebuie să conștientizeze faptul că acțiunile lui în cea mai mare măsură jenează drepturile cetățeanului și cere ca în mod deosebit să fie respectate normele etice și morale, ce recurg din lege sau sunt determinate de ele.

Executorul judecătoresc este obligat în procesul executării silite ce ține de părăsirea imobilului să aibă grijă ca copiii ce locuiesc aici ca ei să fie amplasați într-o altă încăpere. Dacă în familie sunt bolnavi, atunci ei trebuie să fie izolați astfel, ca executarea silită să nu influențeze nemijlocit asupra stării sănătății lor. Totodată, în conformitate cu Codul de procedură civilă a României nici o evacuare din imobilele cu destinație de locuință nu poate fi făcută de la data de 1 decembrie și până la data de 1 martie a anului următor, decât dacă creditorul face dovada că, în sensul dispozițiilor legislației locative, el și familia sa nu au la dispoziție o locuință corespunzătoare ori că debitorul și familia sa au o altă locuință corespunzătoare în care s-ar putea muta de îndată.

Cu referință la cercul de persoane ce participă în calitate de asistenți la efectuarea executării silite, în literatura de specialitate putem întâlni diferite recomandări. Însă, în opinia noastră, ar fi mai echitabil, dacă în calitate de asistenți ar fi implicați atât cetățenii care nu sunt cunoscuți cu cei ce sunt supuși executării silite, cât și vecinii lor, care pot să producă prejudicii de ordin moral debitorului. Totodată, obiectele și actele ce se referă la laturile intime ale vieții cetățenilor și care nu au nici o atribuție la efectuarea executării silite, nu trebuie să fie devină cunoscute altor persoane, inclusiv și asistenților. În procesul promovării executării silite nu este nevoie de a da dovadă de exces de zel, de grabă la deschiderea unor încăperi și depozite încuiate fără a lua măsuri ca ele să fie deschise voluntar de către debitor. Numai în cazul când debitorul refuză să deschidă benevol aceste încăperi, executorul judecătoresc are dreptul să le deschidă în mod forțat, dar trebuie să evite stricarea zăvoarelor, ușilor sau altor obiecte, dacă aceasta nu va fi necesar. Executarea silită întotdeauna este însoțită de emoții puternice și de aceea în procesul promovării ei executorul judecătoresc trebuie să dea dovadă de un tact și de o cumpătare deosebită. Independent de rezultatele ei, însăși faptul înfăptuirii executării silite știrbește reputația debitorului în cauză.

Examinând aspectele morale ale înfăptuirii executării silite, putem să afirmăm cu certitudine că executorii judecătorești trebuie să posede corectitudinea și integritatea morală în calitate de valori fundamentale în conformitate cu cerințele Codului deontologic al executorilor judecătorești din România și Republica Moldova, să posede astfel de facultăți morale precum umanismul, echitatea, cultura înaltă a comunicării și să respecte cerințele morale care sunt înaintate activității executorului judecătoresc de către societate precum caracterul impecabil al respectării legii, obiectivitatea, respectarea demnității persoanelor ce participă la executarea silită.

Valori și principii etice ale executării silite

Deontologia profesională a judecătorului și a executorului judecătoresc se fundează pe valorile, normele și principiile etice care trebuie utilizate în procesul activității lor profesionale. Judecătorii și executorii judecătorești joacă un rol esențial în asigurarea eficienței și finalității actului de justiție, deoarece ei fac dreptate. Pentru a asigura această finalitate este necesar ca legile să fie interpretate și aplicate în mod imparțial și egal tuturor de către un judiciar profesionist și integru. În plus, în ultimul timp percepția publicului s-a schimbat, în sensul că justiția este concepută în calitate de un serviciu, având așteptări ca acesta să fie prestat la cel mai înalt nivel.

Pentru a realiza dezideratul unui atare judiciar, la nivel internațional și regional au fost create valori și principii menite să consolideze puterea judiciară, să asigure independența și integritatea acesteia. Aceste valori și principii au stabilit atât obligațiile și condițiile de funcționare adecvată a judiciarului, cât și normele menite să reglementeze conduita judecătorilor în instanța de judecată și în afara ei.

În statele occidentale, deontologia profesională, mai ales, cea a judecătorului și a executorului judecătoresc, reprezintă un pilon important al justiției, fiind garanția de care are nevoie societatea pentru a avea încredere în calitatea actului de justiție. În ele conduita judecătorilor și executorilor judecătorești se reglementează fie prin coduri, fie prin tradiții înrădăcinate adânc în cultura profesiilor lor. Totodată, în democrațiile în tranziție precum sunt cele din România și RM, nu este suficient ca reformele judiciare să se axeze pe reformarea cadrului legislativ ce reglementează statutul și activitatea judecătorului și a executorului judecătoresc. În această ordine de idei, organele autoadministrării judecătorești și cele ce țin de executarea judecătorească urmează să elaboreze standarde de conduită pentru justițiari în vederea respectării nu numai a legislației în vigoare și a codurilor deontologice, dar și a valorilor, normelor și principiilor morale general-umane. În același timp, în opinia noastră, este necesar să se instruiască corpul de judecări și executori în acest domeniu, să se administreze un mecanism eficient de sancționare disciplinară a lor. Promovarea unui comportament înalt etic în rândul judecătorilor și executorilor și educarea lor în spiritul moralei general-umane, a păstrării onoarei și demnității profesionale trebuie să fie o prioritate bine stabilită în cadrul reformelor sistemului judecătoresc în statele cu o democrație în dezvoltare, mai ales în Republica Moldova, unde încrederea în justiție din partea cetățenilor este foarte mică. Specialiștii din cadrul Asociației pentru Democrație Participativă (ADEPT) și Centrului Analitic Independent „Expert-grup” consideră că reformele în justiție în RM nu au avut rezultate percepute pozitiv la nivel de opinie socială și nici în rândul exponenților sistemului judecătoresc. „Încrederea în justiție a continuat să scadă, viziunile asupra reformelor promovate în sistem nu au fost consensuale și nu au căpătat sprijin larg”. Justiția în RM „continuă să nu fie percepută ca independentă și nici pe deplin eficientă”, scriu experții. Autorii constată că reformele în justiție nu au avut un impact sesizabil. Încrederea populației în instituțiile justiției s-a redus de două ori în ultimii doi ani și, conform ultimilor sondaje de opinie, doar circa 18% de cetățeni au încredere în justiție.

Valorile morale, în opinia eticianului român S. Stoica, desemnează scopuri sociale și atitudini umane preferențiale: responsabilitate, echitate, demnitate, dreptate, libertate etc.. Ele structurează, prin umanizare, sensul vieții. Deontologia judiciară, în opinia noastră, este axată pe trei categorii de valori: „dreptatea” (din care emană datoria), „libertatea” (din care emană responsabilitatea) și „demnitatea” (care se află într-o legătură dialectică cu integritatea).

Dreptatea presupune legalitate (adică respectarea legii, reglementarea raporturilor de către judecători și executori conform legii), egalitate (cerința de a realiza aceleiași situații între indivizi cu privire la drepturile și îndatoririle pe care le au), și echitate. În această ordine de idei, Codul de procedură civilă a României prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil de către o instanța independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare sa dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății”. Dispozițiile alin. (1) se aplica în mod corespunzător și în faza executării silite, pe motiv că ea reprezintă o continuare logică a procesului civil, în sensul că fără această instituție nu ar mai putea puse în valoare drepturile recunoscute prin hotărârea judecătorească. Iar în Codul de procedură civilă a Republicii Moldova este stipulat că orice persoană interesată este în drept să se adreseze în instanță judecătorească, în modul stabilit de lege, pentru a-și apăra drepturile încălcate sau contestate, libertățile și interesele legitime.

Valoarea dreptății poate fi înțeleasă numai în legătură cu valoarea datoriei, care desemnează comportamentul necesar, impus în mod imperativ individului, de a respecta normele morale în activitatea sa profesională de judecător sau executor. „Datoria” este una dintre categoriile fundamentale ale eticii care desemnează conceperea de către personalitate a necesității imperioase a îndeplinirii a ceea ce poruncește idealul moral, a ceea ce reiese din idealul moral. Semnificația esențială a datoriei morale o constituie caracterul ei imperativ. Aceasta înseamnă că cerințele cristalizate în categoria de „datorie„ sunt formulate și se percep sub formă de porunci, al căror conținut este formulat de societate și exprimă dispoziția interioară a personalității de a executa prescripțiile indicate. La determinarea specificului categoriei „datorie” este important a îndeplini normele prescrise de ea în mod constructiv, a manifesta un interes profund și inițiativă pentru realizarea cât mai efectivă a angajamentelor asumate. Iată de ce în cadrul procesului civil judecătorul și executorul judecătoresc trebuie să ia în calcul caracterul constructiv al datoriei și să nu facă exces de zel. Un alt semn distinctiv, la fel de important pentru exprimarea particularităților categoriei „datorie”, constă în faptul că la analiza ei predomină, de regulă, rațiunea, obiectivitatea și chibzuința.

Libertatea implică starea ființei care nu este supusă constrângerii, care acționează conform voinței sale, dar numai așa cum se cuvine/cum trebuie. Ea nu se reduce pur și simplu la lipsa unor restricții. Libertatea reprezintă o caracteristică a acțiunii înfăptuite: a) cu cunoașterea și luarea în considerație a îngrădirilor obiective; b) după voința proprie și nu după constrângere; c) în condițiile alegerii posibilităților. Ea se fundează pe un grad de independență considerat firesc și de dorit. Libertatea este strâns legată de responsabilitate, ea însemnând înțelegerea consecințelor deciziilor și acțiunilor întreprinse. Semnul esențial distinctiv al noțiunii de „responsabilitate” morală constă în faptul că ea se manifestă ca predispunere spirituală a omului de a purta răspundere pentru faptele sale, de a permite opiniei publice să-i aprecieze activitatea. Totodată, responsabilitatea morală îndeplinește rolul unui mijloc original de realizare a cerințelor, cristalizate în categoriile de „datorie” și „conștiință morală”, independent de orice sancțiuni sau interese utilitare. Din această cauză, astăzi statul nostru trebuie să se debaraseze de acei judecători și executori care au pierdut simțul responsabilității, care acționează conform intereselor personale sau de grup.

Demnitatea este o valoare etică fundamentală care cuprinde în sine verticalitatea și vrednicia ce reprezintă chintesența umană, presupune existența unei conștiințe a propriei valori, dublată de modestie și corelată cu conștiința valorii celorlalți. Ea ține de caracterul și personalitatea individului și se caracterizează prin așa trăsături de caracter ca autoritatea morală, cinstea, principialitatea, verticalitatea. Judecătorii și executorii judecătorești trebuie să ia în calcul faptul că sentimentul demnității umane nu trebuie să depindă de împrejurări, el trebuie să persiste mereu între oameni, ca un element indispensabil a oricărei societăți.

Totodată, ei trebuie să nu iute de facultățile indispensabile ale unui bun judecător care au fost expuse de marele filosof englez Th. Hobbes încă în secolul XVII: să aibă o bună înțelegere a dreptului natural ca echitate, plus un spirit justițiar; să posede dispreț pentru bogățiile necesare; să fie capabil atunci când judecă să se ferească de ură, teamă, dar și de milă sau compasiune; să posede răbdare de a asculta, memoria de a reține, rezuma și realiza ceea ce a auzit.

Principiile pe care justițiarii trebuie să-și bazeze comportamentul, care trebuie să ghideze conduita judiciară, sunt cele adoptate la Bangalore în anul 2001: independență, imparțialitate, integritate, etichetă (decență și corectitudine), egalitate, competență și străduință. Ele sunt concepute în calitate de model de orientare pentru justițiarii din toată lumea, însă un asemenea sprijin orientativ este deosebit de important, mai cu seamă, pentru cei ce fac dreptate din țările în curs de tranziție de la societatea totalitară la cea democratică.

Independența judecătorului este unul dintre principiile esențiale pe care se fundamentează statul de drept. Ea cere de la judecător responsabilitate și argumentare rațională a hotărârii pronunțate, fără presiuni și ingerințe din partea oricăror persoane sau entități. Un judiciar independent nu va fi intimidat de eventualele critici din partea societății sau a mass-mediei, el va servi doar adevărului și dreptății, pe motiv că de la el nu se cere supunere în fața oricăror interese private sau publice. Independența nu este doar extrinsecă ci și intrinsecă deoarece judecătorul trebuie să fie influențat de lumea lui lăuntrică, de cultura, valorile și principiile morale general-umane.

Independența nu poate fi privită și utilizată ca un privilegiu al judecătorului sau executorului judecătoresc, ci ca datorie, obligație fundamentală a fiecărei persoane care ocupă aceste funcții de a-și dezvolta calitățile intelectuale și morale care stau la baza conduitei independente și imparțiale în judecarea și executarea silită a fiecărui caz. De aceea, principiul independentei judecătorului și a executorului poate fi înțeles doar în legătura cu principiul responsabilității/răspunderii lor pentru calitatea activității sale profesionale, iar echilibrul dintre aceste două principii creează condiții favorabile efectuării procesului civil și a executării silite. Din păcate, realitatea din RM este de altă natură. De vre-o trei ani au apărut un șir de judecători și executori judecătorești ce au fost numiți „de tip raider”, care acționează reieșind din interese personale și de grup, utilizând în scopuri meschine principiul independenței. Ei a fost implicați în atacurile raider asupra Băncii de Economii, Moldova-Agroindbank și a întregul sistem financiar-bancar din RM. Au trecut circa trei ani, dar judecătorii și executorii judecătorești participanți în devalizarea mai multor companii acționare la Banca de Economii, Victoriabank și compania de asigurări ASITO nu au fost trași la răspundere. Se pare că ei au imunitate în fața legii și nu sunt sancționați în niciun fel. Judecătorii în cauză au acționat în tandem cu executorii judecătorești, în baza unor contracte false, procese secrete, fără notificări sau citații și fără prezența părților deposedând cetățenii de proprietățile lor. După ce au încălcat în mod flagrant Codul de procedură civilă, Codul de executare și Codurile deontologice ale judecătorului și executorului judecătoresc ei continuă să activeze și astăzi în sistemul judecătoresc.

Imparțialitatea este esențială pentru efectuarea actului de justiție și cere justițiarilor îndeplinirea funcțiilor lor profesionale fără părtinire, prejudecăți sau favorizarea uneia dintre părți. Imparțialitatea, însă, nu ține doar de lipsa părtinirii, ci ca și problemă de percepție. În această ordine de idei, Profilul magistratului în sistemul juridic din România evidențiază, importanța „gândirii independente/critice a judecătorului, în înțelegerea rolului de magistrat. În el se definește integritatea/consistența cognitiv-morală ca „cheia de boltă a unui sistem juridic, calitatea personală care îi permite magistratului să se sustragă oricărui fel de influență asupra procesului prin care el caută/admite probe și deliberează, etc.”. Spre regret, Consiliul Superior al Magistraturii din RM încă nu a elaborat un asemenea document și, din această cauză, nu există cerințe bine definite înaintate față de magistrații care activează în sistemul juridic de la noi din țară.

Integritatea este genul de virtute etică care înglobează o serie de trăsături morale ale personalității, precum onestitatea, cinstea și probitatea. Ea reprezintă o facultate supremă pe care o persoană o poate dobândi la o anumită etapă în evoluția sa. Există câteva elemente fără de care integritatea nu ar putea să apară în evoluția unei sau altei persoane precum: coloana vertebrală, amprenta genetică, plus cei șapte ani de acasă ca bază obligatorie pe care se poate edifica caracterul integru al unui om. În ultima perioadă de timp, spre regret, „calitatea de a fi integru” o întâlnim tot mai rar, inclusiv și la unii judecători și executori judecătorești. Principiul integrității cere ca ei să dea dovadă de un comportament demn, impecabil în orice situații, astfel încât să nu apară vreun dubiu în privința acestuia. Principiile de la Bangalore stipulează, în această ordine de idei, următoarele: „judecătorul trebuie să se asigure că în ochii unui observator rezonabil conduita sa este ireproșabilă; atitudinea și conduita unui judecător trebuie să reafirme încrederea publicului în integritatea corpului judiciar”.

Totodată, trebuie să înțelegem că integritatea morală se poate naște și se poate dezvolta doar într-un climat social în care se pune preț pe demnitatea umană, în care oamenii își pot afirma opțiunile și au dreptul de a alege, acolo unde adevărul, dreptatea și conștiinciozitatea sunt valori morale acceptate de toți. În societatea totalitaristă, pe lângă dezamorsarea morală, procesul de transformare în om de tip nou se funda pe reacția de supunere în fața autorității, pe nevoia de apartenență și pe frică. Astăzi noi culegem roadele semănate de sistemul totalitar comunist care a utilizat teroarea, memoria terorii și potențialul terorii ca instrumente de control asupra societății și oamenilor. Astfel, s-a format, timp de jumătate de secol, „moralitatea dublă” unde normele morale erau utilizate de una și aceeași persoană pentru diferite scopuri și în diverse situații în mod diferit – în unele cazuri, moralitatea conta, în altele nu. În rezultat a apărut o nouă specie de oameni formată în cadrul „gândirii duble”, care sunt lipsiți de orice dimensiune morală, deoarece în universul lor bidimensional nu există nici bine, nici rău, nici adevăr, nici minciună. După mai bine de douăzeci și doi de ani de când ne-am debarasat de acel sistem putem constata cu regret, că suntem încă contaminați de acest tip de „moralitate”.

Principiul etichetei (decenței și corectitudinii) cere ca judecătorul să dea dovadă de bunăcuviință în comportamentul său judiciar și extrajudiciar, fiind, de asemenea, corect și cinstit. Doar un așa comportament al judecătorilor și executorilor judecătorești poate insufla încredere în sistemul judecătoresc din partea publicului. Acest standard de comportament moral al judecătorului este, de asemenea, reflectat în Principiile de la Bangalore, care cere ca judecătorul să accepte anumite restricții a comportamentului său chiar și în viața privată și va evita orice situații care să trezească suspiciuni privind decența și corectitudinea sa de profesionist și persoană. Judecătorul trebuie să aibă grijă ca membrii familiei sale și persoanele din anturajul său să nu afecteze sau să influențeze negativ conduita și abilitatea sa de a judeca cauzele conform legii. În nici un caz, judecătorul nu va folosi prestigiul funcției sale pentru a-și promova interesele sale de orice gen sau interesele oricăror alte persoane.

În conformitate cu Principiile de la Bangalore principiul egalității presupune „asigurarea egalității de tratament pentru toți în fața instanțelor care este esențială pentru exercitarea corectă a atribuțiilor judecătorești”. Principiul în cauză cere ca judecătorul să nu discrimineze participanții la procesul civil pe bază de naționalitate, etnie, rasă, sex, religie sau orice alte particularități ale persoanei. În conformitate cu acest principiu judecătorul va evita atât exprimări, cât și gesturi sau expresii ale feței care să dea dovadă de vreun favoritism sau discriminare a vreunui participant la proces sau membru al publicului privind oricare particularități ale acestora. Principiile de la Bangalore includ, de asemenea, prevederi privind principiul egalității care trebuie respectat în activitatea judecătorilor, cerând ca aceștia să înțeleagă diversitatea celor ce compun societatea umană, precum și diferențele ce derivă din această diversitate, și să nu manifeste vreo părtinire în baza acestora. Aceleași cerințe trebuie să fie înaintate și executorilor judecătorești.

Principiul competenței și străduinței se regăsește în Principiile de la Bangalore unde este stipulat că competența și străduința (diligența) sunt premise ale exercitării corecte a atribuțiilor judiciare. Acest principiu cere ca judecătorul să-și îndeplinească îndatoririle profesionale cu dăruire de sine și la cel mai înalt nivel profesional. Aceasta implică faptul că judecătorul și executorul judecătoresc trebuie să fie permanent la curent cu legislația și noile practici în special acum, când a demarat procesul de implementare a Strategiei de reformare a sectorului justiției în RM pentru anii 2011-2016, care a fost adoptată, după cum am remarcat anterior, la 25 noiembrie 2011 și a intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial nr. 1-6 din 06.01.2012. Pentru a materializa aceste obiective ei trebuie să-și perfecționeze permanent măiestria profesională, cunoștințele în domeniul deontologiei profesionale, a etichetei și tactului, să însușească în mod creator experiența străină și autohtonă necesară în desfășurarea activităților de serviciu.

Test pentru autoevaluare

1. Care este, în opinia dumneavoastră, locul și rolul deontologiei profesionale în efectuarea acțiunilor de executare silită de către executorul judecătoresc.

2. Care sunt cele mai importante valori și principii etice ale executării silite conform principiilor de la Bangalore.

Bibliografie selectivă:

Constituția României. Ediția 2. București: Edit. C. H. Beck, 2012.

Constituția Republicii Moldova. Cu modificările și completările din 5 iulie 2000. Chișinău: Edit. Moldpres, 2000.

Codul de procedură civilă al României din 01/07/2010 publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 485 din 15/07/2010.

Codul civil al României. 287/2009 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 505, din 15 iulie 2011.

Codul civil al Republicii Moldova. Chișinău: Edit. Cartea, 2002.

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Chișinău: Edit. Cartea, 2003.

Codul de executare al Republicii Moldova. În conformitate cu ultimele modificări și completări din Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Ed. A 2-a. Chișinău „Prgag-3” SRL, 2011.

Legea nr. 188/ 2000 privind Executorii judecătorești din România. În: Monitorul Oficial al României nr. 559 din 10 noiembrie 2000.

Legea cu privire la instituirea executorilor judecătorești privați din 18.06. 2010. În: Monitorul oficial al R. Moldova Nr. 126/128/ 3659/366 din 23 iulie 2010.

Codul Deontologic al Judecătorilor și Procurorilor. Adoptat prin Hotărârea C.S.M. nr. 328/24.08.2005, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 815 din 8.09.2005.

Codul deontologic al executorului judecătoresc din România. Adoptat prin Hotărârea nr. 21 din 27 aprilie 2007 a Congresului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, publicat în M. Of. nr. 430 din 28 iunie 2007.

Codul deontologic al executorului judecătoresc din Republica Moldova. Aprobat prin Hotărârea nr. 19/2010 privind aprobarea Statutului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc, publicat în Monitorul oficial al Republicii Moldova, Partea I, nr. 713 din 26 octombrie 2010.

Codul deontologic al executorilor judecătorești din Uniunea Europeană ?????.

STATUTUL Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc din România. Publicat în: Monitorul Oficial al României, nr. 713 din 26 octombrie 2010.

STATUTUL Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din Republica Moldova. Adoptat prin hotărârea nr. 1 a Congresului Executorilor judecătorești din 21.09.2010.

Proiectul Codului de Conduită Judiciară de la Bangalore 2001 adoptat de Grupul Judiciar pentru întărirea Integrității Justiției, așa cum a fost revizuit la Masa Rotundă a Președinților Curților Supreme ținută la Palatul Păcii, Haga, 25-26 noiembrie 2002). În: Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară / ed.: Stefanie Ricarda Roos; trad.: Cristi Danileț. București: Edit. C.H. Beck, 2010, partea I, p. 3-8.

Airaksinen, T. Professional Ethics. În: Encyclopedia of Applied Ethics. Chadwick, R. (ed.). 3. 2. ed. San Diego: Academic Press Elsevier Science Pub, 2012, pp. 612-623.

Belu, N. Morala și existența umană. București: Edit. Politică, 1989.

Capcelea, V. Filozofie. Introducere în istoria filozofiei și în studiul principalelor domenii ale filozofiei: man. pentru instit. de învăț. superior. Chișinău: Edit. Arc, 1998.

Capcelea, V. Tradițiile naționale: continuitate în dezvoltarea generațiilor. Chișinău: Ed. Evrica, 1998.

Capcelea, V. Etica: man. pentru instit. de învăț. superior. Chișinău: Edit. Arc, 2003.

Capcelea, V. Etica juridică: man. pentru instit. de învăț. superior. Chișinău: Edit. Sirius SRL, 2004.

Capcelea, V. Filozofia dreptului: man. pentru instit. de învăț. superior. Chișinău: Edit. Arc, 2004.

Capcelea, V. Normele sociale. Chișinău: Edit. ARC, 2007.

Capcelea, V. Deontologia juridică: man. pentru facultățile de drept. Chișinău: Edit. Arc, 2007.

Capcelea, V. Filosofie socială. Introducere în istoria filozofiei sociale și în studiul problemelor ei fundamentale: man. pentru facultățile socio-umanistice. Chișinău: Edit. Arc, 2009.

Capcelea, V. Filozofia juridică: man. pentru instit. de învăț. superior. Chișinău: Edit. ARC, 2012.

Capcelea, V. The position and role of deontology in postmodern society. In: Working paper of the International Scientific Conference: Logos, Universality, Mentality; Education, Novelty. http://edituralumen.ro/Conference2012/?p=1046.

Capcelea, V. The Position and Role of Deontology in Postmodern Society [Locul și rolul deontologiei în societatea postmodernă]. În: PHILOSOPHICAL AND HUMANISTIC POSTMODERN VIEWS International scientific conference (2012; Iași). Philosophical and humanistic postmodern views: international scientific conference: Iași, 21st of May 3rd of June 2012 / coord.: Ana Caras, Elena Unguru. Iași: Lumen, 2012, p. 69-88.

Capcelea, V. Locul și rolul deontologiei profesionale în efectuarea acțiunilor de executare silită de către executorul judecătoresc”. În: Conferința Internațională „Executarea silită în reglementarea noului cod de procedură civilă” 30 august – 1 septembrie 2012 , Târgu Mureș – România / organizator Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureș, în parteneriat cu Camera executorilor judecătorești Târgu Mureș, Facultatea de Științe Economice, juridice și Administrative, Centrul de Cercetare pentru Drept și Științe Socio-umane, Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din Republica Moldova, Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți, Republica Moldova, facultatea de Drept; coord. Ioan Sabău-Pop, Eugen Hurubă. București: Ed. Universul juridic, 2012, p. 61-66.

Capcelea, V. Filozofie: man. pentru instit. de învăț. superior. Ed. a 5-a revăzută și adăugită substanțial. Chișinău: Edit. Arc, 2013.

Capcelea, V. Valori și principii etice în procesul civil și executarea silită. În: Conferința Internațională „Instituții ale procesului civil și ale executării silite” 29– 31 august 2013, Târgu Mureș – România / organizator Camera Executorilor judecătorești Târgu-Mureș, Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureș,Facultatea de Științe Economice, juridice și Administrative,…coord: Ioan Sabău-Pop, Eugen Hurubă. București: Ed. Universul juridic, 2013, p. 89-95.

Capcelea, V.; Capcelea, I. Elaborarea și adoptarea legii cu privire la instituirea executorilor judecătorești privați – imperativ al timpului. În: Conferința internațională „Executarea silită în Noul Cod de procedură civilă”, 26-28 august 2010, Sovata, România / coord.: Ioan Sabău-Pop, Eugen Hurubă. București: Ed. Universul Juridic, 2010, p. 29-32.

Capcelea, V.; Capcelea, I. Obligativitatea respectării principiului rolului activ și al executării operative a documentelor executorii de către executorul judecătoresc din perspectiva deontologiei profesionale. În: Conferința internațională „Executorul judecătoresc între rol activ și organ de jurisdicție”: 26-27 august 2011, Târgu-Mureș, România / coord.: Ioan Sabău-Pop, Eugen Hurubă. București: Ed. Universul Juridic, 2011, p. 50-55.

Cătineanu, T. Elemente de etică. Vol. I. Faptul moral. Cluj-Napoca: Edit. Dacia, 1982.

Cicero. Despre supremul bine și supremul rău. Traducere, studiu introductiv, notițe introductive și note de Gh. Ceaușescu. București: Edit. Științifică și Enciclopedică, 1983.

Cozma, C. Elemente de etică si deontologie. Iași: Edit. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1997.

Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane / coord.: Mona-Maria Pivniceru, Cătălin Luca. București: Edit. Hamangiu, 2008.

Dobrinescu, I. Dreptatea și valorile culturii. București: Edit. Academiei Române, 1992.

Fuller, Lon L. The Morality of Law. Revised edition, New Haven and London, Yale University Presse, 1969.

Grigoraș, I. Omenia – sens universal și specific omenesc /Statutul universal și specific al valorii morale. Iași, 1993.

Gusti, D. Egoism și altruism. Despre motivația sociologică a voinței practice În: Opere, vol. II. București: Edit. Academiei RSR, 1969.

Gusti, D. Spre o etică a națiunii noastre. În: Opere, vol. II. București: Edit. Academiei R.S.R., 1969.

Gusti, D, Curs de etică. In: D. Gusti, Opere, vol. II. Texte stabilite, comentarii, note de conf.univ. dr. O. Bădina și O. Neamțu. București: Edit. Academiei R.S.R., 1969.

Huszar, T. Morala și societatea. București: Edit. Politică, 1967.

Izdrăilă, V.; Chihor, A. Buna-cuviință, politețe, comportament. Oradea: Edit. De Vest, 2000.

Malclntyre, Al. Tratat de morală. După virtute. București: Edit. Humanitas, 1998.

Sârbu, T. Etica: valori și virtuți morale. Iași: Edit. Societății academice „Matei Teiu Botez”, 2005.

Tratat de etică /ed. Peter Singler: trad. coord. de prof. univ. dr. Vasile Boari și Raluca Marincean: cuv. înainte de V. Boari. Iași: Edit. Polirom, 2006.

Weber, M. Etica protestantă și spiritul capitalismului. București: Edit. Humanitas, 1993.

Williams, B. Introducere în etică. București: Edit. Alternative, 1993.

Lazăr, C. Autoritate și deontologie. București: Edit. Licorna, 1999.

Seneca. Scrisoare către Lucilius. București: Edit. Științifică și Enciclopedică, 1984.

Stoica, Șt. Prelegeri de etică. Vol. I. București: Univ. din București, 1974.

Therry, Guinot. L’huisser de Justice: Normes et Valleurs. Ethice, deontologie, discipline et normes professionneles. Paris: Editions juridiques et techniques, 2004.

A N E X E

Codul deontologic al executorului judecătoresc din Republica Moldova. Aprobat prin Hotărârea nr. 19/2010 privind aprobarea Statutului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc, publicat în Monitorul oficial al Republicii Moldova, Partea I, nr. 713 din 26 octombrie 2010.

CAPITOLUL I   Principii generale

Art. 1. – Rolul Codului deontologic este acela de a formula standarde ale conduitei executorului judecătoresc, pentru ca aceasta să fie conformă cu onoarea și demnitatea profesiei sale.

Art.2. – Codul deontologic stabilește regulile de conduită în relațiile dintre executorii judecătorești, în relațiile dintre executorii judecătorești si subiecții de drept – solicitanți ai serviciilor executorului judecătoresc și terții implicați în activitatea executorului judecătoresc, precum și în relațiile cu autoritățile și cu alte instituții.

Art. 2. – Executorii judecătorești sunt obligați să respecte regulile de conduită morală și profesională cuprinse în prezentul cod.

Art. 3. – Executorii judecătorești sunt independenți din punct de vedere profesional și se supun numai Constituției Republicii Moldova, legii, statutului Uniunii profesionale și prezentului cod.

 CAPITOLUL II Conduita executorului judecătoresc

Art. 4. – Activitatea executorului judecătoresc este guvernată de principiile independenței profesionale, respectării legilor, probității, confidențialității, eficacității și perseverenței în exercitarea profesiei.

          Principiul independenței profesionale obligă executorul judecătoresc să își îndeplinească atribuțiile profesionale liber de orice influențe, să evite orice împrejurări și factori obiectivi sau subiectivi, care ar prejudicia independența sa sau ar aduce atingere principiilor de etică profesională.

          Principiul respectării legilor obligă executorul judecătoresc să-și îndeplinească atribuțiile în strictă conformitate cu prevederile legale.

          Principiul probității și eficacității obligă executorul judecătoresc la îndeplinirea corectă și în timp util a atribuțiilor profesionale.

          Principiul confidențialității obligă executorul judecătoresc să păstreze secretul profesional, cu excepția dispozițiilor legale sau statutare contrare. Această obligație nu este limitată în timp.

          Principiul perseverenței obligă executorul judecătoresc să dea dovadă de insistență și tenacitate în îndeplinirea atribuțiilor sale, cât și în sporirea pregătirii sale profesionale.

Art. 5. – Corectitudinea și integritatea morală sunt valori fundamentale pe care executorul judecătoresc este obligat să le respecte atât în timpul serviciului, cât și în afara acestuia.

Art. 6. – Executorul judecătoresc nu este în drept să accepte o propunere frauduloasă și este dator să acționeze în conformitate cu legea.

Art. 7. – Organizarea riguroasă a activității executorului judecătoresc se face în scopul satisfacerii celor mai exigente standarde de calitate și eficacitate a muncii.

Art. 8. – Respectarea și aplicarea principiilor enunțate constituie un deziderat și un scop al exercitării profesiei de executor judecătoresc. Respectarea lor se impune chiar și în afara exercitării activității profesionale, executorul judecătoresc fiind obligat să se abțină de la săvârșirea de fapte ilegale sau contrare dispozițiilor statutare ale asociației profesionale din care face parte, care pot aduce atingere ordinii publice și bunelor moravuri sau demnității profesiei de executor judecătoresc și imaginii organizației profesionale din care face parte.

Art.9. – Executorii judecătorești au îndatorirea de a se preocupa în mod constant de actualizarea cunoștințelor profesionale și de menținerea lor la un nivel corespunzător de competență profesională.

   CAPITOLUL III   Relația executorului judecătoresc cu solicitanții serviciilor sale și părțile procedurii de executare

Art. 10. – Executorul judecătoresc trebuie să asigure transparența activității sale în relațiile cu solicitantul serviciilor sale, părțile procedurii de executare, precum și cu terțele persoane, sub rezerva respectării obligației de confidențialitate.

Art. 11. – Executorul judecătoresc va evita orice conflict de interese care ar aduce atingere imaginii profesiei sau a organizației profesionale.

 CAPITOUL IV Relația executorului judecătoresc cu colegii săi

Art. 12. – Raporturile dintre executorii judecătorești stau sub semnul onoarei. Raporturile dintre executorii judecătorești se bazează pe solidaritate profesională și respect reciproc.

Art. 13 – Executorul judecătoresc va sprijini colegii în exercitarea profesiei, în aplicarea prezentului cod. El va răspunde favorabil la cererea de consultanță a acestora și îi va ajuta în situații dificile, în limita posibilităților sale, în special prin rezolvarea unor probleme de ordin deontologic.

Art. 14. – Executorul judecătoresc va ține cont de opiniile și practicile colegilor, în măsura în care acestea nu contravin principiilor generale cuprinse în prezentul cod.

Art. 15 –   Executorul judecătoresc nu poate pretinde, accepta de la alt executor sau de la vreun terț onorariu, comision sau altă compensație pentru faptul că a recomandat un executor judecătoresc unui client sau pentru că a trimis un client unui executor judecătoresc.

Art. 16 – Executorul judecătoresc nu poate vărsa nimănui, personal sau prin persoane interpuse, un onorariu, un comision și vreo altă compensație pentru că s-a apelat la serviciile lui sau ale altui executor judecătoresc.

Art. 17 – Atunci când un executor judecătoresc este de părere că un coleg a încălcat o normă deontologică, el trebuie să atenționeze asupra acestui lucru Colegiul disciplinar.

Art. 18 – Atunci când între executorii judecătorești apare un diferend personal, de natură profesională, aceștia trebuie să încerce mai întâi să-l soluționeze pe cale amiabilă.

Art. 19 –    Înainte de a porni o procedură judiciară împotriva unui coleg, pe tema unui conflict de interese, executorul judecătoresc trebuie să informeze Camera sau UNEJ pentru a permite ca acestea să-și dea concursul în vederea soluționării diferendului pe cale amiabilă.

Art. 20. – Se interzice executorului judecătoresc orice manifestare de concurență neloială, iar exercitarea profesiei se face exclusiv pe criterii de competență teritorială și profesională.

Drept concurență neloaială va fi considerată orice  situație, în care un executor judecătoresc (birou al executorului/lor judecătorești) apelează la practici de denigrare (vehicularea, în public sau confidențial, de informații inexacte sau false despre activitatea altui coleg), concurența „parazitară” (obținerea de avantaje ca urmare a unor confuzii create s.a.), frauda fiscala, deturnarea  clientelei și a angajaților biroului executorului judecătoresc, calcularea, perceperea, evidența și încasarea cheltuielilor de executare cu încălcarea prevederilor actelor normative sau neîncasarea neîntemeiată a acestora etc.

Sunt manifestări de concurență neloială: a) aprecierile publice dezavuate cu privire la alți colegi executori judecătorești; b) criticile aduse colegilor, în public sau confidențial,  cu privire la pregătirea și calitatea muncii lor (cu excepția situațiilor când aceste critici sunt aduse în contextul evaluării nivelului de pregătire și controlului activității executorului judecătoresc); d) nerespectarea dispozițiilor stabilite de Uniunea Națională a executorilor judecătorești privind dimensiunile și forma în care este realizata firma biroului executorului judecătoresc; e) atitudinea executorului judecătoresc care, după îndeplinirea actelor sale, subliniază parților avantajele pe care le au din faptul ca au apelat la serviciile biroului său, ca și solicitarea, sugerarea ori determinarea prin alte metode ca părțile pe viitor sa apeleze numai la biroul sau; f) orice alte practici persuasive folosite de executorul judecătoresc asupra solicitanților, cu scopul de a-i atrage ca viitori clienți ai biroului său; g) folosirea unor onorarii, taxe sau speze  sub nivelul minim stabilit sau a unor informații care să creeze confuzii asupra mărimii acestora; h) determinarea parților să solicite strămutarea către biroul său a dosarului de executare sau a altor acte și proceduri aflate în desfășurare la biroul altui executor judecătoresc, fără ca aceasta hotărâre să fie expresia voinței persoanei la solicitarea căreia au fost inițiate lucrările; i) refuzul sau sustragerea de la primirea documentului executoriu, pentru care este competent potrivit   normelor legale  imperative privind competența teritorială și îndrumarea părților la alt executor judecătoresc sau acceptarea primirii din oficiu a documentelor executorii pentru care legea prevede norme imperative de competență teritorială, contrar competenței teritoriale ce i-a fost stabilită de Cameră; j) îndrumarea solicitanților serviciilor sau a creditorilor pe documentele executorii cu onorarii (taxe) modice sau gratuite, la orice alt executor judecătoresc; k) culegerea de informații, prin diverse mijloace, despre activitatea executorilor judecătorești din circumscripția aceleiași Camere, pentru a cunoaște ponderea, veniturile și clienții  birourilor executorilor judecătorești; l) racolarea personalului instruit și format la un alt birou al executorului judecătoresc;
m) orice acțiuni, gesturi, atitudini și alte forme de manifestare ale executorului judecătoresc, personal sau prin interpuși, prin care se urmărește atragerea clientelei și sporirea veniturilor biroului său, în detrimentul altor executori judecătorești, bazate pe comparații sau punerea în evidență a exclusivității propriului birou, personalității executorului judecătoresc,  a angajaților biroului sau a numelor și numărului clienților biroului, sau a oricăror alte informații ce pot contribui la crearea concluziei de superioritate a unui birou asupra altuia.

Art. 21 –  Încălcarea interdicției de concurență neloială constituie abatere disciplinară gravă.

Art. 22 – Executorului judecătoresc i se interzice să facă publicitate, direct sau indirect, activității sale profesionale.

Interdicția specificată nu se aplica în cazul în care în publicațiile informaționale, în formularele oficiale, pe plicuri, în cărțile de vizită și în rețeaua Internet se conțin informații despre executorul judecătoresc, datele sale de contact și serviciile prestate.

Biroul executorului judecătoresc nu poate fi amplasat în incinta clădirilor aflate în gestiunea instanțelor de judecată.

 CAPITOLUL IV Relațiile executorilor judecătorești cu magistrații și avocații

Art.23. – Executorul judecătoresc va da dovadă de respect față de magistrați și avocați, dar, în același timp, își va exercita atribuțiile în mod conștiincios și fără reticențe.

Art.24. – Executorul judecătoresc nu trebuie în niciun moment să furnizeze magistratului sau avocatului, cu bună știință, o informație falsă sau de natură să îl inducă pe acesta în eroare.

 Art. 25 – În raportul cu instanțele judecătorești, organele de urmărire penală și autoritățile publice, executorul judecătoresc este obligat să manifeste un comportament respectuos și loial, solicitându-le acestora respectul și tratamentul reciproc respectiv.

    CAPITOLUL V Relațiile dintre executorii judecătorești și organele de conducere

Art.26. – Executorii judecătorești aleși în organele de conducere nu vor putea folosi în niciun mod aceste funcții în scopul obținerii unor avantaje sau exclusivități, neprevăzute prin acte normative, pentru activitatea sa profesională.

Art. 27. – În exercitarea funcțiilor de conducere, executorii judecătorești trebuie să se preocupe de organizarea activității personalului, să manifeste inițiativă și spirit de responsabilitate. În luarea deciziilor ei trebuie să acorde întotdeauna prioritate intereselor profesiei și asociației profesionale.

Art. 28. – Executorii judecătorești aleși în organele de conducere vor acorda o deosebită atenție funcțiilor ocupate și vor răspunde tuturor convocărilor.

Art. 29. – Executorul judecătoresc este obligat să respecte necondiționat toate hotărârile organelor de conducere.

 CAPITOLUL Dispoziții finale

Art. 30. – Codul deontologic al executorilor judecătorești se aprobă de Congresul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.

Art. 31. – Orice modificare a codului va fi supusă aprobării Congresului.

Art. 32. – De la data adoptării de către Congres, Codul deontologic devine normă de conduită obligatorie pentru toți executorii judecătorești din Republica Moldova.

Art. 33. – Nerespectarea normelor deontologice atrage răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc.

Codul deontologic al executorului judecătoresc din România. Adoptat prin Hotărârea nr. 21 din 27 aprilie 2007 a Congresului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, publicat în M. Of. nr. 430 din 28 iunie 2007.

Capitolul I – Principii generale

Art. 1 – Rolul prezentului cod este acela de a formula standarde ale conduitei executorului judecătoresc, pentru ca aceasta sa fie conformă cu onoarea și demnitatea profesiei sale.

Art. 2 – Executorii judecătorești sunt obligați să respecte regulile de conduită morală și profesională cuprinse în prezentul cod.

Art. 3 – Executorii judecătorești sunt independenți din punct de vedere profesional și se supun numai Constituției României, legii, statutului profesiei și prezentului cod.

Capitolul II – Conduita executorului judecătoresc

Art. 4 – Ideile care guvernează activitatea executorului judecătoresc sunt independența profesională, respectarea legilor, onoarea, probitatea, confidențialitatea, organizarea, eficacitatea și perseverența.

Art. 5 – Îndeplinirea corectă și în timp util a atribuțiilor profesionale conferă substanță principiului integrității profesionale.

Art. 6 – Corectitudinea și integritatea morală sunt valori fundamentale pe care executorul judecătoresc este obligat să le respecte atât în timpul serviciului, cât și în afara acestuia.

Art. 7 – Datoria fiecărui executor judecătoresc este să păstreze secretul profesional, cu excepția dispozițiilor legale sau statutare contrare. Aceasta obligație nu este limitată în timp.

Art. 8 – Organizarea riguroasă a activității executorului judecătoresc se face în scopul satisfacerii celor mai exigente standarde de calitate și eficacitate a muncii.

Art. 9 – Respectarea și aplicarea principiilor enunțate constituie un deziderat și un scop al exercitării profesiei de executor judecătoresc. Respectarea lor se impune chiar și în afara exercitării activității profesionale, executorul judecătoresc fiind obligat să se abțină de la săvârșirea de fapte ilegale sau contrare dispozițiilor statutare ale asociației profesionale din care face parte, de natură a aduce atingere principiilor fundamentale, ordinii publice și bunelor moravuri sau demnității profesiei de executor judecătoresc.

Art. 10 – Executorii judecătorești au îndatorirea de a se preocupa în mod constant de actualizarea cunoștințelor profesionale și de menținerea lor la un nivel corespunzător de competență profesională.

Capitolul III – Relația executorului judecătoresc cu clienții

Art. 11 – Executorul judecătoresc trebuie să asigure transparența activității sale în relațiile cu clientul de care este angajat, precum și cu terțele persoane, sub rezerva respectării obligației de confidențialitate. Lipsa de transparență poate aduce prejudicii grave imaginii profesiei de executor judecătoresc și este interzisă cu desăvârșire.

Art. 12 – Executorul judecătoresc va evita orice conflict de interese care ar aduce atingere imaginii profesiei sau a asociației profesionale.

Art. 13 – Executorul judecătoresc își va sprijini colegii în exercitarea profesiei, în aplicarea și apărarea prezentului cod. El va răspunde favorabil la cererea de consultanță a acestora și îi va ajuta în situații dificile, în limita posibilităților sale, în special prin rezolvarea unor probleme de ordin deontologic.

Art. 14 – Executorul judecătoresc va tine cont de opiniile și practicile colegilor, în măsura în care acestea nu contravin principiilor generale cuprinse în prezentul cod.

Art. 15 – Se interzice executorului judecătoresc orice manifestare de concurenta neloială, iar exercitarea profesiei se face exclusiv pe criterii de competenta teritorială și profesională.

Capitolul IV – Relațiile executorilor judecătorești cu magistrații și avocații

Art. 16 – Executorul judecătoresc va da dovadă de respect față de magistrați și avocați, iar, în același timp, își va exercita atribuțiile în mod conștiincios și fără teamă, fără a ține cont de propriile sale interese.

Art. 17 – Executorul judecătoresc nu trebuie în niciun moment să furnizeze magistratului sau avocatului, cu bună știință, o informație falsă sau de natură să îl inducă pe acesta în eroare. 

Capitolul V – Relațiile dintre executorii judecătorești și organele de conducere 

Art. 18 – Executorii judecătorești aleși în organele de conducere nu vor putea folosi în niciun mod aceste funcții în scopul obținerii unor avantaje sau exclusivități.

Art. 19 – În exercitarea funcțiilor de conducere, executorii judecătorești trebuie să se preocupe de organizarea activității personalului, să manifeste inițiativă și spirit de responsabilitate. În luarea deciziilor ei trebuie să acorde întotdeauna prioritate intereselor profesiei și asociației profesionale.

Art. 20 – Executorii judecătorești aleși în organele de conducere vor acorda o deosebită atenție funcțiilor ocupate și vor răspunde tuturor convocărilor.

Art. 21 – Executorul judecătoresc este obligat să respecte necondiționat toate hotărârile organelor de conducere.

Capitolul VI – Dispoziții finale 

Art. 22 – Codul deontologic al executorilor judecătorești se aprobă de Congresul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.

Art. 23 – Orice modificare a prezentului cod va fi supusă aprobării Congresului.

Art. 24 – De la data adoptării de către Congres, prezentul cod devine normă de conduită morală obligatorie pentru toți executorii judecătorești din România.

Art. 25 – Nerespectarea normelor deontologice atrage răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc.

Codul deontologic al executorilor judecătorești din Uniunea Europeană ?????.

STATUTUL Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc din România. Publicat în: Monitorul Oficial al României, nr. 713 din 26 octombrie 2010.

Având în vedere desfășurarea lucrărilor Congresului Extraordinar al Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din 3 septembrie 2010, care este legal constituit, în conformitate cu prevederile art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, cu modificările ulterioare, ale art. 95 alin. (5) din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 210/2001, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale art. 16 lit. g) din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, în vederea corelării Statutului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești cu prevederile Legii nr. 188/2000, cu modificările și completările ulterioare, și ale Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 210/2001, cu modificările și completările ulterioare, Congresul Extraordinar al Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești adoptă prezenta hotărâre.

Art. 1 – Se aprobă în unanimitate Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc, prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Art. 2 – Prezenta hotărâre se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și intră în vigoare de la data publicării.

Art. 3 – La data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei hotărâri se abrogă Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 12 iunie 2001, cu modificările și completările ulterioare.

Art. 4 – Compartimentele secretariat juridic și informatic ale Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, precum și secretariatele camerelor executorilor judecătorești vor urmări ducerea la îndeplinire a prevederilor prezentei hotărâri.

Anexa – Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc

Capitolul I – Dispoziții generale. Secțiunea 1 – Dispoziții generale privind Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești

Art. 1- Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești este o organizație profesională cu personalitate juridică, formată din toți executorii judecătorești din România numiți de ministrul justiției în condițiile legii, cu organizare, funcționare și conducere autonome.

Art. 2 – Sunt membri ai Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești toți executorii judecătorești care își desfășoară activitatea pe teritoriul României, numiți în funcție de ministrul justiției.

Art. 3 – Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, denumită în continuare Uniunea, acționează pentru asigurarea prestigiului și autorității profesiei de executor judecătoresc, având ca scop principal reprezentarea și apărarea intereselor profesionale ale membrilor săi.

Art. 4 – (1) Uniunea dobândește, potrivit legii, personalitate juridică de la data constituirii și adoptării statutului de către primul Congres al Uniunii. (2) Uniunea are sigiliu și siglă proprii. (3) Sediul principal al Uniunii este în municipiul București.

Art. 5 – Data de 10 mai este declarată Ziua executorului judecătoresc, Consiliul Uniunii urmând a hotărî locul și modalitățile de desfășurare a solemnităților legate de acest moment festiv.

Art. 6 – Uniunea conduce și coordonează la nivel național activitatea executorilor judecătorești și urmărește respectarea regulilor deontologice în activitatea acestora, potrivit Codului deontologic al profesiei, aprobat de Congresul Uniunii.

Art. 7 –  Uniunea asigură cadrul corespunzător pentru perfecționarea nivelului profesional și a calității actelor întocmite de executorii judecătorești, prin:  a) informarea sistematică a executorilor judecătorești cu privire la practica judiciară națională în materia executării silite și doctrina de specialitate în această materie, existentă atât la nivel național, cât și la nivelul prevederilor regulamentelor europene; b) introducerea și însușirea tehnicilor noi în activitatea execuțională; c) organizarea de reuniuni, seminare, simpozioane și alte forme de instruire, precum și de schimburi de experiență între executorii judecătorești, cu participarea unor personalități și reprezentanți ai unor organizații profesionale din țară și din străinătate; d) editarea unor publicații proprii de specialitate;  e) organizarea controlului profesional, financiar și administrativ;  f) unificarea practicii execuționale.

Art. 8 – Uniunea propune întocmirea unor proiecte de acte normative în legătură cu activitatea execuțională, participând la elaborarea acestora.

Art. 9 – (1) În cadrul Uniunii, executorii judecătorești din circumscripția fiecărei curți de apel se constituie în cameră a executorilor judecătorești, cu personalitate juridică, denumită în continuare Cameră. (2) Din Cameră fac parte toți executorii judecătorești din circumscripția curții de apel respective.

Art. 10 – Uniunea și Camerele funcționează prin autofinanțare realizată din contribuția membrilor săi și din alte surse, potrivit prezentului statut.

Art. 11 – Uniunea și Camerele nu pot fi angajate politic prin acțiunile membrilor lor. 

Secțiunea 2 – Dispoziții generale privind profesia de executor judecătoresc

Art. 12 – Profesia de executor judecătoresc este liberală și independentă. 

Art. 13 – (1) Competența materială a executorilor judecătorești este punerea în executare a dispozițiilor civile din titlurile executorii, dacă legea nu prevede altfel. (2) Executorii judecătorești îndeplinesc și alte atribuții date prin lege în competența lor.

Art. 14 – Competența teritorială a executorilor judecătorești este reglementată prin Codul de procedură civilă sau prin legi speciale. 

Capitolul II – Structura organizatorică. Secțiunea 1 – Uniunea

Art. 15 – Organele de conducere ale Uniunii sunt: Congresul, Consiliul și președintele. 
Art. 16 – (1) Congresul Uniunii este constituit din președintele și vicepreședinții Uniunii, președinții și vicepreședinții Camerelor și din membrii Consiliului Uniunii, cu excepția Congresului de constituire a Uniunii, care se va desfășura în conformitate cu prevederile art. 67 alin. (2). (2) Congresul Uniunii se întrunește anual la convocarea Consiliului acesteia, potrivit legii. (3) Congresul Uniunii este legal constituit în prezența a două treimi din numărul membrilor săi și adoptă hotărâri cu votul majorității membrilor prezenți. (4) În cazul în care nu se realizează cvorumul prevăzut la alin. (3), se face o nouă convocare a Congresului Uniunii, în aceleași condiții, peste cel mult o lună. La această convocare Congresul Uniunii este legal constituit prin prezența majorității delegaților. Dacă nici în această situație nu se realizează cvorumul legal, Congresul Uniunii se amână din nou și va fi convocat de atâtea ori până când se va realiza cvorumul prevăzut în acest alineat.

Art. 17 – (1) Consiliul Uniunii va convoca un congres extraordinar la cererea unei treimi din numărul membrilor Camerelor sau la cererea majorității colegiilor directoare ale Camerelor. (2) Convocarea Congresului extraordinar al Uniunii se face în termen de 7 zile de la data îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (1), iar constituirea Congresului extraordinar se va realiza potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (4).  (3) Congresul extraordinar al Uniunii se va ține în cel mult 30 de zile de la data convocării.

Art. 18 – (1) Congresul Uniunii are următoarele atribuții: a) adoptă Statutul Uniunii și Statutul Casei de Asigurări a Executorilor Judecătorești; b) alege/revoca președintele și cei 2 vicepreședinți ai Consiliului Uniunii;  c) alege/revoca Comisia de cenzori și Consiliul de conducere al Casei de Asigurări a Executorilor Judecătorești; d) validează și revocă membrii Comisiei superioare de disciplină, care va fi compusă din 15 membri din Camere diferite, fără ca aceștia să dețină sau să poată ocupa alte funcții eligibile la orice nivel al Uniunii sau al Camerelor; e) analizează și aprobă raportul anual al Consiliului Uniunii; f) aproba bugetul Uniunii și al Casei de Asigurări a Executorilor Judecătorești; g) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare lege, de Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 210/2001, cu modificările și completările ulterioare, denumit în continuare regulament, sau de prezentul statut; h) alege/revocă directorul și secretarul Centrului Național de Pregătire și Perfecționare a Executorilor Judecătorești pentru un mandat de 3 ani; i) aprobă Codul deontologic al executorului judecătoresc; j) aprobă Regulamentul de funcționare a Comisiei superioare de disciplină. (2) Congresul adoptă hotărâri care sunt obligatorii pentru toți membrii Uniunii. 
Art. 19 – (1) Consiliul Uniunii este organ de conducere constituit din câte un membru titular al fiecărei Camere. (2) Alegerea președintelui și a vicepreședinților se face numai prin vot secret. (3) Candidatura pentru funcția de președinte și vicepreședinte al Consiliului Uniunii se depune, cu cel puțin 15 zile înainte de data stabilită pentru alegeri, la sediul Uniunii și va fi însoțită, în cazul candidatului la funcția de președinte, de platforma-program a acestuia. (4) Candidatul care întrunește majoritatea simplă din numărul voturilor exprimate va fi declarat ales. (5) Președintele, vicepreședinții și membrii Consiliului Uniunii au dreptul la indemnizații plătite din bugetul Uniunii. 
Art. 20 – (1) Consiliul Uniunii se întrunește trimestrial și ori de câte ori este convocat de președinte. (2) Consiliul Uniunii își desfășoară activitatea cu participarea a cel puțin două treimi din numărul membrilor săi. (3) Hotărârile Consiliului Uniunii se adoptă cu majoritatea voturilor exprimate.

Art. 21 – Consiliul Uniunii are următoarele atribuții: a) solicită ministrului justiției numirea, suspendarea, revocarea ori încetarea funcției de executor judecătoresc; b) întocmește Tabloul executorilor judecătorești, care se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I, și se va actualiza anual; c) propune ministrului justiției numărul necesar de birouri de executori judecătorești și condițiile de desfășurare a examenului de admitere în profesia de executor judecătoresc și a examenului de definitivat; d) repartizează executorilor judecătorești care au promovat examenul de admitere ca stagiar ținând cont de media și opțiunea candidaților, precum și de posturile vacante de executor judecătoresc stagiar; e) stabilește cotele de contribuție ale executorilor judecătorești la Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești; f) reprezintă Uniunea în raporturile cu terții pe plan intern și internațional, prin președinte sau, în lipsa acestuia, prin unul dintre cei 2 vicepreședinți; g) stabilește cotele de contribuție ale executorilor judecătorești la Uniune în condițiile art. 33 alin. (1) lit. d) din lege; h) stabilește și actualizează anual cuantumul cheltuielilor de executare; i) întocmește regulamentul de funcționare a Comisiei superioare de disciplină, pe care îl propune spre aprobare Congresului Uniunii; j) stabilește și aprobă modelul sigiliului executorilor judecătorești, sigla și emblema Uniunii, precum și modelul firmelor destinate birourilor de executori judecătorești și Camerelor; k) execută controlul profesional-administrativ asupra Camerelor cel puțin o dată la 2 ani, verificând și calitatea actelor execuționale, sau poate delega Colegiul director al Camerei cu efectuarea acestuia, conform prevederilor art. 59 din lege; l) stabilește îndemnizațiile de conducere pentru președintele și vicepreședinții Consiliului Uniunii, organele de conducere ale Casei de Asigurări a Executorilor Judecătorești și organele de conducere ale Centrului Național de Pregătire și Perfecționare a Executorilor Judecătorești, precum și îndemnizațiile de ședință ale membrilor Consiliului Uniunii; m) stabilește structura organizatorică și numărul persoanelor de specialitate și cu funcții administrative din cadrul Uniunii și al Casei de Asigurări a Executorilor Judecătorești; n) desemnează 2 dintre membrii săi să facă parte din Biroul executiv al Consiliului Uniunii; o) repartizează sarcini și responsabilități Biroului executiv al Consiliului Uniunii; p) organizează și coordonează activitatea de editare a Buletinului executorilor judecătorești din România; q) aprobă programul de pregătire și perfecționare a executorilor judecătorești și cheltuielile Centrului Național de Pregătire și Perfecționare a Executorilor Judecătorești; r) aprobă afilierea Uniunii la organizațiile profesionale internaționale ale executorilor judecătorești și cotele de contribuție la acestea; s) acceptă donațiile și legatele făcute Uniunii și aprobă sponsorizări; t) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege, de regulament sau de prezentul statut; u) stabilește cuantumul taxelor de înscriere și participare la examene; v) întocmește și actualizează permanent liste cuprinzând:

executorii judecătorești incompatibili, indicând temeiul incompatibilității;

executorii judecătorești care sunt suspendați din funcție în temeiul art. 23 lit. a) și lit. b) teza a doua, lit. c), d) și e) din lege;

executorii judecătorești stagiari, indicând biroul în care sunt angajați și data încheierii contractului individual de muncă.

Art. 22 – Biroul executiv se compune din președinte, cei 2 vicepreședinți și 2 membri ai Consiliului Uniunii.

Art. 23 – Biroul executiv al Consiliului Uniunii are următoarele atribuții principale: a) asigură activitatea permanentă a Consiliului Uniunii; b) pregătește proiectele de documente ce vor fi prezentate spre dezbatere și aprobare Consiliului Uniunii; c) elaborează proiectul raportului anual de activitate al Uniunii; d) elaborează proiectul de buget al Uniunii; e) propune cotele de contribuție ale executorilor judecătorești la Uniune, în raport cu venitul realizat de aceștia; f) propune Consiliului Uniunii cotele de contribuție ale executorilor judecătorești la Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești, pentru garantarea responsabilității civile a acestora; g) ține evidența executorilor judecătorești și a birourilor de executori judecătorești și centralizează datele statistice privind activitatea execuțională pe baza rapoartelor anuale ale Camerelor; h) duce la îndeplinire hotărârile Consiliului Uniunii și exercită orice alte atribuții stabilite de acesta; i) în exercitarea atribuțiilor sale, Biroul executiv emite decizii.

Art. 24 – (1) Președintele Uniunii are următoarele atribuții principale: a) reprezintă Uniunea în raporturile cu autoritățile publice din România, cu organizațiile guvernamentale și neguvernamentale, cu cele profesionale și cu alte persoane juridice, interne și internaționale; b) stabilește atribuțiile celor 2 vicepreședinți ai Consiliului Uniunii; c) angajează personalul de specialitate și administrativ al Uniunii și stabilește prin negociere salariile acestora, propunându-le spre aprobare Consiliului Uniunii; d) convoacă și conduce ședințele Consiliului Uniunii și ale Biroului executiv al acestuia; e) ordonanțează cheltuielile bugetare ale Uniunii; f) comunică executorilor judecătorești, prin intermediul Camerelor, toate actele cu caracter normativ adoptate de Consiliul Uniunii; g) exercită orice alte atribuții prevăzute de lege, de regulament sau de prezentul statut. (2) Vicepreședintele desemnat de președinte sau de Consiliul Uniunii exercită atribuțiile președintelui în lipsa acestuia. (3) Funcțiile de președinte și vicepreședinte nu pot fi exercitate decât pe durata a două mandate, care pot fi și succesive. Durata unui mandat este de 3 ani. Mandatul nefinalizat se consideră efectuat și va fi continuat de către un delegat interimar desemnat de Consiliul Uniunii. (4) În exercitarea atribuțiilor sale, președintele emite dispoziții. (5) Pe perioada mandatului atât președintele, cât și vicepreședinții au obligația de a exercita funcția de executor judecătoresc.

Art. 25 – (1) Comisia de cenzori a Uniunii este compusă din 3 membri, dintre care 2 executori judecătorești aleși de Congresul Uniunii și un expert contabil desemnat de Consiliul Uniunii. (2) Cenzorii nu pot îndeplini mai mult de două mandate. Durata unui mandat este de 3 ani. (3) Cenzorii își desfășoară activitatea potrivit regulamentului propriu, aprobat de Consiliul Uniunii. (4) Calitatea de cenzor este incompatibilă cu orice alta funcție eligibilă în cadrul Uniunii.

Art. 26  – (1) Uniunea are patrimoniu și buget proprii. (2) Bugetul Uniunii este format din contribuțiile bănești ale membrilor săi, donații, sponsorizări, beneficii rezultate din activități economice conexe și din orice alte sume de bani dobândite licit. (3) Cota de contribuție a fiecărui executor judecătoresc la Uniune se aprobă de Consiliul Uniunii, la propunerea Biroului executiv al Consiliului Uniunii. (4) Cotele de contribuție se plătesc lunar. (5) Pentru înscrierea la concursul în vederea ocupării unui post de executor judecătoresc, candidatul va plăti o taxă stabilită de Consiliul Uniunii, care se face venit la bugetul Uniunii.

Secțiunea 2 – Camerele 

Art. 27 – Camera are, potrivit legii, personalitate juridică, firmă, stampilă și sigilii proprii, iar sediul ei se află în localitatea în care funcționează curtea de apel în circumscripția căreia se constituie. 
Art. 28 – (1) Organul de conducere al Camerei este Colegiul director. (2) Colegiul director este format dintr-un președinte, un vicepreședinte și 3-7 membri. (3) Colegiul director este ales de Adunarea generală a Camerei pentru o perioadă de 3 ani dintre membrii acelei Camere. (4) Funcționarea tuturor organelor Camerei se realizează potrivit prezentului statut. 
Art. 29 – (1) Adunarea generală a Camerei se întrunește semestrial în ședința ordinară și ori de câte ori este nevoie în ședința extraordinară, la convocarea președintelui, Colegiului director sau la cererea a cel puțin unei treimi din numărul membrilor săi ori la solicitarea Consiliului Uniunii. (2) Convocarea Adunării generale a Camerei în ședința ordinară se face cu cel puțin 5 zile înainte de data stabilită pentru ținerea acesteia, iar convocarea ședinței extraordinare se face cu cel puțin 3 zile înainte, prin înștiințarea membrilor săi, cu menționarea datei și a locului desfășurării. (3) Prezența executorilor judecătorești la lucrările Adunării generale a Camerei este obligatorie, absența nemotivată atrăgând sancțiunea prevăzută de art. 46 din lege. 

Art. 30 – (1) Adunarea generală a Camerei este legal constituită în prezența majorității membrilor săi. (2) În cazul în care numărul legal nu este întrunit, Colegiul director, de față cu cei prezenți, stabilește o nouă dată pentru Adunarea generală a Camerei, în termen de cel mult 7 zile. (3) Adunarea generală a Camerei adoptă hotărâri cu majoritatea voturilor celor prezenți.

Art. 31 – Adunarea generală a Camerei are următoarele atribuții principale: a) alege și revoca președintele Colegiului director; b) alege și revoca membrii Colegiului director și reprezentantul Camerei în Consiliul Uniunii; c) alege și revocă Comisia de cenzori; d) aprobă bugetul anual și raportul Comisiei de cenzori; e) stabilește cotele de contribuție ale executorilor judecătorești la Cameră; f) aprobă propunerile Colegiului director cu privire la structura organizatorică;
g) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege, de regulament și de prezentul statut. 
Art. 32 – Alegerea președintelui, a vicepreședintelui și a reprezentanților în Consiliul Uniunii și în Consiliul de disciplină al Camerei, precum și a membrilor Colegiului director se face de Adunarea generală a Camerei prin vot secret, cu majoritate simplă, dintre membrii Camerei cu o vechime neîntreruptă în activitatea de executor judecătoresc de cel puțin 10 ani și care îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 15 lit. c) din lege.

Art. 33 – Colegiul director al Camerei lucrează legal în prezența majorității membrilor săi și adoptă hotărâri cu majoritatea simplă a voturilor exprimate.

Art. 34 – Colegiul director al Camerei se întrunește în ședințe ordinare lunar sau la convocarea președintelui, în ședință extraordinară.

Art. 35 – Colegiul director al Camerei are următoarele atribuții principale: a) primește cererile solicitanților pentru ocuparea posturilor de executor judecătoresc, împreună cu documentele necesare în acest scop, și le înaintează Consiliului Uniunii cu cel puțin 10 zile înaintea datei stabilite pentru concurs, dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute de lege; b) primește contestațiile formulate împotriva rezultatelor concursului privind admiterea în profesie și le înaintează Consiliului Uniunii; c) primește certificatul de înregistrare a birourilor executorilor judecătorești, eliberat de prim-grefierul curții de apel, și îl comunică, de îndată, compartimentului de specialitate din cadrul Ministerului Justiției și Consiliului Uniunii; d) avizează cererile de angajare ale executorilor judecătorești stagiari de către executorul judecătoresc care a solicitat postul de stagiar și verifică semestrial stadiul pregătirii și al formării profesionale a executorilor judecătorești stagiari; e) soluționează sesizările formulate împotriva executorilor judecătorești și propune, după caz, luarea măsurilor legale și statutare; f) deleagă, in cazurile prevăzute de lege si de regulament, un executor judecătoresc din aceeași circumscripție a judecătoriei sau dintr-o alta circumscripție, care va asigura funcționarea unui birou al executorilor judecătorești pentru îndeplinirea actelor care sunt de competenta teritoriala a acelui birou; g) informează Uniunea în legătură cu activitatea birourilor executorilor judecătorești, asupra numărului necesar de executori judecătorești și de executori judecătorești stagiari; h) reprezintă Camera în relațiile cu terții prin președinte, iar în lipsa acestuia, prin vicepreședinte; i) difuzează Buletinul informativ al executorilor judecătorești și aduce la cunoștința executorilor judecătorești din circumscripția sa măsurile privind unificarea practicii execuționale; j) desemnează executorii judecătorești din cadrul Colegiului director care vor efectua controlul dispus de Consiliul Uniunii; k) întocmește și ține evidența cauzelor execuționale înregistrate în întreaga circumscripție teritorială; l) ține evidența veniturilor și cheltuielilor Camerei și a contribuției membrilor săi, prezentând Adunării generale a Camerei rapoarte în acest sens; m) asigură, prin personalul propriu de specialitate și administrativ, efectuarea lucrărilor de personal, a dosarelor de pensii, a lucrărilor legate de acordarea concediilor și a altor drepturi de asistență socială privind executorii judecătorești și personalul angajat; n) stabilește indemnizația președintelui și vicepreședintelui Colegiului director al Camerei și salarizarea personalului angajat; o) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege, de regulament și de prezentul statut.

Art. 36 – (1) Președintele Colegiului director al Camerei are următoarele atribuții: 
a) reprezintă Camera în raporturile cu terții; b) duce la îndeplinire hotărârile Colegiului director al Camerei și rezolvă lucrările curente; c) angajează personalul de specialitate și administrativ al Camerei, cu avizul Colegiului director;  d) convoacă și conduce ședințele Adunării generale a Camerei, și ale Colegiului director al Camerei, prezentând periodic rapoarte de activitate și propuneri pentru îmbunătățirea activității; e) ordonanțează cheltuielile bugetare ale Camerei, aprobate de Colegiul director; f) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege, de regulament ți de prezentul statut. (2) Funcția de președinte poate fi exercitată pe durata a cel mult 3 mandate. Durata unui mandat este de 3 ani. (3) Vicepreședintele exercită atribuțiile președintelui în lipsa acestuia. 
Art. 37 – (1) Reprezentantul Camerei în Consiliul Uniunii are următoarele drepturi și obligatii: a) participă de drept la ședințele Colegiului director al Camerei; b) are acces la toate documentele Camerei; c) are dreptul la o indemnizație stabilită de Consiliul Uniunii; d) participă din partea Camerei la toate ședințele Consiliului Uniunii; e) prezintă Consiliului Uniunii propunerile Adunării generale a Camerei și ale Colegiului director, apărând interesele acestora; f) informează cu regularitate Adunarea generală și Colegiul director ale Camerei despre toate hotărârile adoptate de Consiliul Uniunii; g) îndeplinește orice alte atribuții stabilite de Adunarea generală a Camerei. (2) Reprezentantul Camerei în Consiliul Uniunii va putea fi înlocuit de către președintele sau vicepreședintele Colegiului director în situația în care se află în imposibilitate de a participa la ședințele Consiliului Uniunii.

Art. 38 – (1) Camera are patrimoniu și buget proprii. (2) Bugetul Camerelor este format din contribuții bănești ale executorilor judecătorești, donații și sponsorizări, beneficii rezultate din activități economice conexe, precum și din orice alte sume de bani dobândite licit. (3) Pentru înscrierea la concursul în vederea ocupării unui post de executor judecătoresc, candidatul va plăti o taxă stabilită de Consiliul Uniunii, care se face venit la bugetul Camerei în circumscripția căreia se află postul vacant de executor judecătoresc pentru care candidatul s-a înscris la concurs.

Art. 39 – (1) Comisiile de cenzori ale Camerelor sunt compuse din 3 membri aleși din rândul executorilor judecătorești. (2) Comisiile de cenzori ale Camerelor verifică modul de executare a bugetelor Camerelor și prezintă anual un raport Adunării generale a Camerei. (3) Personalul cu atribuții financiar-contabile al Camerei este obligat să pună la dispoziția Comisiei de cenzori a Camerei toate evidențele și datele pentru efectuarea verificărilor. 
Secțiunea 3 – Executorii judecătorești

Art. 40 – Executorii judecătorești își desfășoară activitatea în cadrul unor birouri, individual sau prin asociere în baza unui contract de societate civilă.

Art. 41 – (1) Biroul executorului judecătoresc va avea sedii corespunzătoare pentru desfășurarea activității cu publicul și pentru depozitarea, păstrarea și conservarea în bune condiții a arhivei și a valorilor, în raza sa de competență teritorială. (2) Executorul judecătoresc asigură securitatea sediilor și ia măsuri de protecție împotriva incendiilor, efracțiilor sau altor evenimente previzibile.

Art. 42 – (1) Programul de activitate al biroului executorului judecătoresc este obligatoriu de cel puțin 8 ore zilnic, din care 6 ore de activitate cu publicul. (2) Orice modificare a programului de lucru se va comunica Colegiului director al Camerei.

Art. 43 – Biroul executorului judecătoresc și societatea civilă profesională nu sunt persoane juridice.

Art. 44 – (1) Toate neînțelegerile de natură patrimonială dintre executorii judecătorești, inclusiv cele generate de preluarea dosarelor între birourile acestora, precum și cele privind formele asociative de desfășurare a activității execuționale urmează să fie rezolvate pe cale amiabilă. (2) În caz contrar se va solicita concilierea Colegiului director al Camerei.

Art. 45 – Indiferent de forma de desfășurare a activității, în mod individual sau prin asociere, atribuțiile personale și răspunderea pentru actele întocmite revin exclusiv executorului judecătoresc care le-a întocmit.

Art. 46 – Executorii judecătorești sunt obligați să respecte reglementările legale și statutare în materie financiar-contabilă, sub sancțiunea atragerii răspunderii juridice, conform legii.

Art. 47 – (1) Patrimoniul executorului judecătoresc are regimul juridic al bunurilor afectate exercitării profesiei sale. (2) Patrimoniul executorilor judecătorești asociați are regimul juridic corespunzător aportului fiecărui membru al societății civile profesionale fără personalitate juridică constituite în acest scop. (3) Creanțele personale ale executorilor judecătorești asociați au regimul juridic corespunzător aportului fiecărui membru al societății civile profesionale fără personalitate juridică constituite în acest scop. (4) Creanțele personale ale executorilor judecătorești nu pot fi realizate prin urmărirea patrimoniului biroului executorilor judecătorești asociați decât după partajul intervenit cu ceilalți asociați.

Secțiunea 4 – Executorii judecătorești stagiari

 Art. 48 – Pot fi executori judecătorești stagiari persoanele care îndeplinesc condițiile expres prevăzute de dispozițiile legii, care au promovat examenul de admitere în profesie și sunt angajate ale unui birou de executor judecătoresc sau ale unei societăți civile profesionale.

Art. 49 – Pot angaja executori judecătorești stagiari numai executorii judecătorești care îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 15 lit. c) din lege și au o vechime neîntrerupta de minimum 10 ani în profesie.

Art. 50 – (1) Executorul judecătoresc stagiar este angajat prin contract individual de muncă, încheiat pe perioada determinată cu executorul judecătoresc în condițiile legii, regulamentului și ale prezentului statut. (2) Un executor judecătoresc nu poate angaja mai mulți executori judecătorești stagiari în aceeași perioadă.

Capitolul III – Admiterea în profesie 

Art. 51 – (1) Admiterea în profesia de executor judecătoresc se realizează prin una dintre următoarele forme: a) ca urmare a promovării examenului de definitivat organizat pentru executorii judecătorești stagiari; b) ca urmare a promovării concursului sau examenului de admitere în profesie organizat pentru persoanele care au exercitat timp de 3 ani funcții de specialitate juridică; c) ca urmare a numirii persoanelor care au exercitat timp de 5 ani funcția de judecător, procuror sau avocat și au promovat examenul de definitivat în profesia din care provin. (2) Persoanele care dobândesc calitatea de executor judecătoresc, indiferent de forma prin care acced, trebuie să își înceapă activitatea primind avizul Camerei pentru înscrierea biroului executorului judecătoresc la curtea de apel, după ce fac dovada achitării sumei de 5.000 euro, calculată la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, din care 80% se vor vira în contul Camerei în circumscripția căreia își vor desfășura activitatea și 20% se vor vira în contul Uniunii. 
Art. 52 – (1) Reprezentanții Uniunii în comisiile de organizare și desfășurare a concursului sau examenului de admitere în profesie ori de definitivat trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 15 lit. c) din lege, fiind propuși de Camere și validați de Consiliul Uniunii. (2) Nu pot face parte din comisiile prevăzute la alin. (1) rudele și afinii candidaților până la gradul 4 inclusiv și nici executorii judecătorești îndrumători ai acestora.

Capitolul IV – Drepturile, obligațiile și răspunderea executorilor judecătorești 

Secțiunea 1 – Drepturile executorilor judecătorești 

Art. 53 – Membrii Uniunii au următoarele drepturi: a) să aleagă și să fie aleși în organele reprezentative ale Uniunii și ale Camerelor, în condițiile prevăzute in prezentul statut; b) să participe la manifestările organizate de Uniune și de Camera din care fac parte; c) să se adreseze nemijlocit tuturor organelor Uniunii și ale Camerelor și să primească informațiile solicitate; d) să poarte însemnele Uniunii; e) să beneficieze anual de concediu de odihnă; f) să primească distincții pentru merite deosebite, la propunerea Camerei din care fac parte sau a Consiliului Uniunii, în condiții și modalități ce vor fi stabilite ulterior; g) să beneficieze de asigurări sociale de stat, în condițiile legii; h) să își exercite personal atribuțiile sau în asociere cu persoane compatibile și să se bucure de stabilitate în funcție, neputând fi transferați în altă localitate fără acordul lor, cu excepția cazurilor prevăzute de lege;
i) sunt scutite de plata taxelor de înscriere și participare la examen, precum și de plata taxei de intrare în profesie rudele și afinii de gradul I ai executorilor judecătorești în funcție.

Secțiunea 2 – Obligațiile executorilor judecătorești 

Art. 54 – Obligațiile membrilor Uniunii sunt următoarele: a) sa respecte dispozițiile legii, precum și ale regulamentului; b) să respecte dispozițiile prezentului statut și hotărârile Uniunii și ale Camerelor; c) să acționeze pentru realizarea scopului Uniunii; d) să respecte normele eticii și principiile deontologiei profesionale; e) să participe la adunările și manifestările inițiate de organele de conducere ale Uniunii și Camerelor, la activitățile profesionale, precum și la ședințele organelor de conducere din care fac parte; f) să păstreze secretul profesional; g) să achite cu regularitate cotele de contribuție și cotizațiile stabilite de Uniune și de Camere pentru formarea bugetelor acestora; h) să aibă un comportament demn atât în afara profesiei, cât și în exercitarea acesteia; i) să răspundă în termenul stabilit la toate solicitările Camerei sau ale Uniunii.

Secțiunea 3 – Răspunderea executorilor judecătorești 

Art. 55 – Executorul judecătoresc răspunde pentru modul în care își îndeplinește atribuțiile, disciplinar sau civil, în condițiile legii, regulamentului și ale prezentului statut. (2) Acțiunea disciplinară se judecă de Consiliul de disciplină al Camerei. (3) Împotriva hotărârii Consiliului de disciplină al Camerei pârtile pot face contestație, în termen de 15 zile de la comunicare, la Comisia superioară de disciplină a Uniunii, care judecă în complet de 5 membri. (4) Hotărârea Comisiei superioare de disciplină este definitivă și poate fi atacată cu recurs la curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul biroului executorului judecătoresc în cauză. (5) Răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condițiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligațiilor sale profesionale. (6) Asigurarea de răspundere profesională a executorului judecătoresc se realizează prin Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești, constituită în acest scop, potrivit legii.

Art. 56 – Nerespectarea prevederilor prezentului statut constituie abatere disciplinară.

Art. 57 – (1) Executorii judecătorești sancționați conform prevederilor art. 46 lit. a), b) și c) din lege pot exercita funcții eligibile, la următoarele alegeri, numai la nivelul Camerei. (2) Executorii judecătorești sancționați conform prevederilor art. 46 lit. a) și b) din lege sunt reabilitați după un termen de 6 luni de la data aplicării sancțiunii, dacă în această perioadă nu săvârșesc o nouă abatere. (3) Executorii judecătorești sancționați conform prevederilor art. 46 lit. c) din lege sunt reabilitați după un termen de un an de la data achitării amenzii, dacă în această perioadă nu săvârșesc o nouă abatere. (4) Executorii judecătorești sancționați conform prevederilor art. 46 lit. d) din lege sunt reabilitați după un termen de 3 ani de la expirarea perioadei de suspendare, daca în această perioadă nu săvârșesc o nouă abatere.

Capitolul V – Pregătirea și perfecționarea executorilor judecătorești

 Art. 58 – Pregătirea profesională continuă reprezintă totalitatea activităților planificate de pregătire teoretică și practică desfășurate de executorii judecătorești în vederea dobândirii sau îmbunătățirii nivelului de cunoștințe, abilități și aptitudini profesionale, în scopul creșterii calității actului execuțional și a nivelului de performanță în domeniul respectiv.

Art. 59 – Managementul activităților de pregătire profesională continuă este realizat de Consiliul Uniunii prin Programul național de pregătire profesională continuă. 

Art. 60 – (1) În aplicarea art. 7 lit. a), b), c), d) și f) din prezentul statut, precum și a art. 41^1 din lege, Uniunea coordonează activitatea Centrului Național de Pregătire și Perfecționare a Executorilor Judecătorești. (2) Organizarea și funcționarea Centrului Național de Pregătire și Perfecționare a Executorilor Judecătorești sunt stabilite prin Regulamentul de funcționare și perfecționare al Centrului Național de Pregătire și Perfecționare a Executorilor Judecătorești, aprobat de către Consiliul Uniunii. (3) În cadrul Centrului Național de Pregătire și Perfecționare a Executorilor Judecătorești funcționează o comisie științifică ce va fi consultată de către Consiliul Uniunii în probleme de modificări legislative, analize științifice, studii etc.

Art. 61 – Participarea la pregătirea profesională efectuată prin Centrul Național de Pregătire și Perfecționare a Executorilor Judecătorești este obligatorie și se face cel puțin o dată la 3 ani.

Art. 62 – Neparticiparea la pregătirea profesională înăuntrul termenului de 3 ani la Centrul Național de Pregătire și Perfecționare a Executorilor Judecătorești duce la sesizarea Colegiului director al Camerei din care face parte executorul judecătoresc respectiv, cu propunerea de aplicare a unei sancțiuni conform legii și art. 46 din lege.

Art. 63 – Modulele de pregătire, numărul de participanți și perioada acestora vor fi stabilite de către conducerea Centrului Național de Pregătire și Perfecționare a Executorilor Judecătorești și vor fi adoptate de către Consiliul Uniunii.

Art. 64 – La absolvirea perioadei de perfecționare se va susține un test și în funcție de rezultatul acestuia se va aplica sau nu măsura obligativității reluării cursului de către participanți la un modul viitor înăuntrul acestui termen de 3 ani.

Art. 65 – Centrul Național de Pregătire și Perfecționare a Executorilor Judecătorești va elibera un certificat de absolvire la sfârșitul perioadei de pregătire profesională.

Art. 66 – Executorii judecătorești care acced în profesie fără examen au obligația în primii 3 ani de activitate să participe anual la cursurile de formare profesională continuă organizate de Centrul Național de Pregătire și Perfecționare a Executorilor Judecătorești.

(2) Modalitatea de evaluare a cunoștințelor acumulate se face prin teste cu notare de la 0 (zero) la 10 (zece), teste la care cursanții trebuie să obțină cel puțin media 7, fără ca nota obținută la fiecare materie să fie mai mică de 5. Nepromovarea testelor organizate la două sesiuni consecutive de pregătire face dovada văditei incapacități profesionale, fiind aplicabile prevederile art. 22 alin. (1) lit. f) din lege, urmând ca la sesizarea Consiliului Uniunii ministrul justiției să dispună încetarea calității de executor judecătoresc.

Capitolul VI – Dispoziții tranzitorii și finale 

Art. 67 – Aprobarea statutului și primele alegeri ale organelor de conducere ale Uniunii și ale Camerelor se vor efectua de primul Congres al executorilor judecătorești și, după caz, de Adunarea generală a Camerelor. Congresul de constituire a Uniunii se va compune din președinții și vicepreședinții Camerelor și din cate un membru desemnat al acestora, cu excepția Camerei de pe lângă Curtea de Apel București, care va desemna 3 membri.

Art. 68 – Modificările prezentului statut și corelarea cu actele normative ulterioare se vor face de către Consiliul Uniunii, urmând să fie ratificate de Congresul Uniunii.

Art. 69 – Cheltuielile de executare silită sunt prevăzute în anexa nr. 1, care face parte integrantă din prezentul statut. (2) Codul deontologic al executorului judecătoresc este prevăzut în anexa nr. 2, care face parte integrantă din prezentul statut.

Art. 70 – După adoptare, prezentul statut se comunică ministrului justiției și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

STATUTUL Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din Republica Moldova. Adoptat prin hotărârea nr. 1 a Congresului Executorilor judecătorești din 21.09.2010.

DISPOZIȚII GENERALE

  1.1 Uniunea Executorilor Judecătorești din Moldova, în continuare – „Uniunea” este o asociație profesională, neguvernamentală, apolitică, necomercială, cu buget propriu și organizare de sine stătătore, care este constituită și funcționează în temeiul Legii nr. 113 din 17.06.2010 privind executorii judecătorești și prezentului Statut.

1.2  Uniunea nu este succesor de drepturi și obligații a Departamentului de executare, oficiilor de executare, altor organizații profesionale sau de alt gen ale executorilor judecătorești.

1.3  „Uniunea” dobândește calitatea de persoană juridică din momentul constituirii. Uniunea dispune de ștampilă, siglă, patrimoniu propriu, conturi bancare în lei și în valuta străină, cod fiscal, precum și alte atribute ale persoanei juridice.

1.4 Uniunea nu poartă răspundere pentru acțiunile întreprinse de membrii ei și consecințele acestora.

1.5 Uniunea acționează pentru asigurarea prestigiului și autorității profesiei de executor judecătoresc.  

1.6 Uniunea este constituită din toți executorii judecătorești din RM investiți în funcție în conformitate cu legislația în vigoare. Calitatea de membru al Uniunii este obligatorie și apare din momentul investirii executorului judecătoresc în funcție.

1.7 În cadrul Uniunii sunt constituite trei Camere teritoriale ale executorilor judecătorești: Nord, Centru și Sud, având circumscripția stabilită de Consiliul Uniunii. Din componența Camerei teritoriale a executorilor judecătorești fac parte toți executorii judecătorești, care își au biroul în circumscripția respectivă.

1.8 Patrimoniul transmis Uniunii de către membrii săi sau alte persoane în calitate de plăți, taxe etc. sau donații nu poate fi revocat și constituie proprietatea Uniunii.

1.9 Uniunea va folosi întregul venit de la activitatea sa în scopurile prevăzute de statut. Veniturile Uniunii nu pot fi distribuite între membri sau folosite în interesele particulare ale unui membru.

1.10  Uniunea nu va susține vreun partid politic, bloc electoral sau candidat la vreo funcție electivă în cadrul autorităților publice și nu va folosi vreo parte din venit sau proprietate pentru finanțarea acestora.

1.11  Uniunea dispune de patrimoniu distinct, necesar pentru asigurarea activității Uniunii prevăzute de lege și statut, și poartă răspundere pentru obligațiunile sale cu acest patrimoniu.

1.12  Evidența contabilă și regimul fiscal al Uniunii sunt cele aplicabile organizațiilor necomerciale.

1.13  Sediul Uniunii se află în mun. Chișinău.

1.14  Data de 21 septembrie  este declarată Ziua executorului judecătoresc. Consiliul UNEJ va hotărî locul și modalitățile de desfășurare a solemnităților legate de acest moment festiv.

  2. PRINCIPIILE   DE ACTIVITATE ALE UNIUNII

 2.1 Uniunea se constituie și își desfășoară activitatea în baza principiilor legalității, publicității și transparenței, păstrării secretului profesional, autoadministrării și autogestiunii, egalității în drepturi a tuturor membrilor, liberei exprimări a opiniei de către toți membrii și accesului lor la informațiile ce țin de activitatea Uniunii.

2.2  Uniunea este liberă să-și aleagă formele și metodele de activitate și să-și stabilească structura sa internă de organizare. Se interzice imixtiunea autorităților publice în activitatea Uniunii.

2.3  În relațiile dintre UNEJ și autoritățile publice nu există raporturi de subordonare. Relațiile UNEJ cu aceste autorități se bazează pe principiile autonomiei, legalității și conlucrării pentru rezolvarea problemelor de interes comun.

2.4  Uniunea cooperează și dezvoltă relații profesionale în condiții de deplină egalitate cu toate organizațiile și asociațiile profesionale, legal înființate, ale membrilor altor profesii juridice sau ai altor profesii conexe activității profesionale a executorilor judecătorești (avocați, notari publici, mediatori, experți tehnici și contabili, administratori ai insolvabilității, evaluatori, auditori etc.), cu organizațiile, instituțiile, asociațiile constituite pentru promovarea apărării drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor și pentru realizarea și respectarea principiilor statului de drept.

2.5  Activitatea Uniunii are un caracter transparent, informația cu privire la actele de constituire și cele programatice este accesibilă tuturor.

  3. SCOPURILE ȘI METODELE DE REALIZARE

3.1  Principalele scopuri ale Uniunii sunt cele privitoare la:

a)  crearea cadrului normativ și organizatoric pentru asigurarea respectării și aplicării unitare de către membrii a prevederilor Legii privind executorii judecătorești, Codului de executare și altor acte legislative, a hotărârilor și celorlalte acte de decizie ale organelor profesiei; b) apărarea onoarei, demnității și intereselor Corpului executorilor judecătorești; c) asigurarea exercitării calificate a profesiei de executor judecătoresc; d) reprezentarea corespunzătoare a Corpului executorilor judecătorești în raporturile cu autoritățile publice și în raporturile cu celelalte organizații profesionale ale executorilor judecătorești constituite la nivel statal, regional sau mondial; e)  sporirea prestigiului și autorității profesiei de    executor judecătoresc și asigurarea respectării normelor deontologice ale profesiei; f) coordonarea la nivel național a activității executorilor judecătorești;

3.2  Pentru a-și realiza scopurile, Uniunea desfășoară următoarele activități: a) elaborează și aplică strategii și politici profesionale în domeniul dezvoltării și perfecționării profesiei de executor judecătoresc; b) face propuneri autorităților cu drept de inițiativă legislativă privind profesia de executor judecătoresc și raporturile acesteia cu sistemul judiciar, alte organe de drept, autoritățile publice și mediul de afaceri; c) asigură dezvoltarea relațiilor dintre birouri, Camere teritoriale, perfecționarea pregătirii profesionale, respectarea deontologiei profesionale și a regulilor de disciplină profesională; d) organizează și supraveghează serviciul statistic general al executorilor judecătorești; e) organizează și editează publicații proprii; f) organizează și asigură reprezentarea Corpului executorilor judecătorești în raporturile cu autoritățile naționale și străine, cu alte organisme și organizații profesionale; g) analizează problemele de ordin socio-juridic cu care se confruntă executorii judecătorești; h) acordă, în conformitate cu prevederile legislației, asistență de consultanță, analiză, evaluare, monitorizare în domeniul executării; i) elaborează, implementează/realizarea, evaluează și monitorizează diferite proiecte la nivel ramural în scopul dezvoltării activității de executare; j) organizează reuniuni, seminare, simpozioane și alte forme de instruire, precum și schimburi de experiență între executorii judecătorești, cu participarea reprezentanților unor organizații profesionale din țara și din străinătate și a altor personalități marcante.

3.3 Pentru realizarea scopurilor propuse Uniunea are dreptul: a) să reprezinte interesele Uniunii și ale Corpului executorilor judecătorești în autoritățile publice, organele de drept și alte organizații; b) să asigure protecția drepturilor și intereselor membrilor săi; c) să fondeze mijloace de informare în masă proprii și să se folosească, în modul stabilit, de cele de stat; d) să difuzeze liber informația despre activitatea sa; e) să obțină de la autoritățile publice informația necesară pentru desfășurarea activității statutare; f) să încheie contracte din numele său, să procure și să realizeze bunuri în conformitate cu scopurile statutare; g) să participe la concursuri naționale și internaționale în vederea obținerii de dotații din partea statului, precum și în vederea obținerii de granturi și burse de la alte țări, de la fundații și organizații naționale, străine și internaționale; h) să încheie cu persoanele fizice și juridice acorduri bilaterale și multilaterale de colaborare, în vederea realizării scopurilor și sarcinilor statutare; i) să desfășoare activități economice și să creeze întreprinderi și alte organizații cu statut de persoană juridică; j) să folosească patrimoniul său în activități producătoare de venituri, în temeiul deciziilor emise de organele de conducere ale UNEJ competente; k) să procure complexe patrimoniale, bunuri mobile și imobile necesare pentru desfășurarea activității și asigurarea bunei funcționări a Uniunii.

  4.  CALITATEA DE MEMBRU AL UNIUNII. DREPTURI ȘI OBLIGAȚII ALE MEMBRILOR 

 4.1  Membrii Uniunii, aflați în exercițiul funcției, au următoarele drepturi: a) sa aleagă și să fie aleși în organele reprezentative ale Uniunii și ale Camerelor, în condițiile prevăzute de lege și prezentul statut; b) să participe la activitățile organizate de Uniune și de Camera din care fac parte; c) să se adreseze nemijlocit tuturor organelor Uniunii și ale Camerelor și să primească informațiile solicitate; d) să poarte însemnele Uniunii; e) să își exercite personal atribuțiile sau în asociere cu persoane compatibile și să se bucure de stabilitate în funcție, neputând fi transferați în altă localitate fără acordul lor, cu excepția cazurilor prevăzute de lege; f) să beneficieze anual de concediu de odihnă cu o durată ce nu va depăși 40 de zile calendaristice; g) să primească, pentru merite deosebite, diplome de onoare, recompense materiale, bonificații etc., la propunerea Consiliului Uniunii sau a Camerei din care fac parte; h) să beneficieze, la cerere, de asistenta juridica din partea Uniunii, prin personalul de specialitate, în cauzele de importanță majoră, care au legătura cu activitatea profesională;

4.2   Obligațiile membrilor Uniunii sunt următoarele: a) să respecte dispozițiile Legii nr.113 din 17.06.2010 privind   executorii judecătorești, Codului de Executare al RM, precum ale și ale altor acte normative; b) să respecte dispozițiile prezentului statut și hotărârile/dispozițiile organelor de conducere ale Uniunii și ale președintelui Camerei din care fac parte; c) să acționeze pentru realizarea scopurilor Uniunii; d) să respecte normele eticii și principiile deontologiei profesionale; e) să participe la adunările și activitățile inițiate de organele de conducere ale Uniunii și Camerelor, la activitățile profesionale, precum și la ședințele organelor de conducere din care fac parte; f) să păstreze secretul profesional; g) să achite cu regularitate toate plățile obligatorii stabilite pentru membrii Uniunii (după caz, Camerei), cu excepția cazurilor de suspendare a activității pe alte motive decât cele indicate la lit. d)-f) al. (1) art. 18 al Legii privind executorii judecătorești; h) să manifeste un comportament demn atât în afara profesiei, cât și în exercitarea acesteia; i) să asigure pregătirea profesională a executorilor judecătorești stagiari, precum și a personalului angajat.

4.3 Nerespectarea prevederilor prezentului statut constituie abatere disciplinară. 

4.4 Executorii judecătorești sancționați disciplinar nu pot deține funcții elective în organele profesionale timp de un an din momentul aplicării sancțiunii. În cazul sancțiunii sub formă de amendă, termenul dat se va calcula din data achitării acesteia.    

  5.   ORGANELE DE CONDUCERE

  5.1   Organele de conducere ale Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești sunt: a)  Congresul; b) Consiliul; c) Președintele; d) Secretarul general; e) Comisia de cenzori.

 Secțiunea I. Convocarea și desfășurarea lucrărilor Congresului executorilor judecătorești

 5.2  Organul suprem de conducere al Uniunii este Congresul, constituit din membrii Uniunii. Sunt membri ai Congresului și pot participa doar cu drept de vot la lucrările lui executorii judecătorești a căror activitate este suspendată pe  motivele indicate la art. lit. b) și c), al. (1) art.18 al Legii privind executorii judecătorești. Hotărârile Congresului sunt obligatorii pentru toate organele profesionale și pentru toți membrii Uniunii.

5.3  Congresul are următoarele atribuții: a) adoptarea și modificarea statutului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești; b) alegerea membrilor Consiliului și revocarea acestora; c) alegerea președintelui Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din membrii Consiliului și revocarea acestuia; d) alegerea executorilor judecătorești ce urmează a fi desemnați în componența Comisiei de licențiere și a Colegiului disciplinar și revocarea acestora; e) alegerea membrilor comisiei de cenzori și revocarea acestora; f) aprobarea sumei minime de asigurare de răspundere civilă a executorilor judecătorești; g) aprobarea mărimii contribuției lunare obligatorii a executorilor judecătorești la bugetul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești; h)  aprobarea taxei ce urmează a fi achitată de executorul judecătoresc stagiar Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești pentru efectuarea stagiului; i) aprobarea raportului anual al Consiliului, al secretarului general și cel al comisiei de cenzori; j) aprobarea programului de activitate și a bugetului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești pentru următorul an; k)  adoptarea și modificarea Codului deontologic al executorului judecătoresc; l) adoptarea regulamentului de activitate al Camerei teritoriale a executorilor judecătorești; m) desemnarea auditorului, dacă este cazul;

5.4  Congresul poate mandata Consiliul UNEJ pentru a îndeplini, în perioada dintre Congrese, unele dintre atribuțiile acestuia, cu condiția ca deciziile Consiliului UNEJ luate în virtutea atribuțiilor mandatate, să fie ratificate la Congresul imediat următor. În cazul când Congresul decide prin majoritatea de voturi neratificarea lor, ele își încetează de drept efectele pentru viitor.

  Convocarea Congresului. Cvorumul de constituire

5.5  Congresul se convoacă în ședință ordinară cel puțin o dată în an, dar poate fi convocat și în ședințe extraordinare în condițiile art. 41 al. (3) al Legii privind executorii judecătorești.

5.6  Congresul se convoacă de către Consiliul Uniunii, prin intermediul secretarului general.

5.7  Convocarea Congresului se anunță tuturor membrilor Uniunii și Ministerului Justiției și poate fi comunicată, după caz, prin pagina web oficială a Uniunii sau prin edițiile sale periodice. În dispoziția de convocare se va indica data, ora și locul desfășurării Congresului, ordinea de zi a acestuia și alte informații privind condițiile desfășurării Congresului.

5.8  În cazul când în dispoziția de convocare se indică expres asupra posibilității exprimării votului fără prezența fizică la lucrările Congresului, aceasta va putea fi realizată prin modalitățile stabilite de reglementările interne.

5.9  Prevederile p. 5.8 nu pot fi aplicat la Congresele elective.

5.10 Convocarea Congresului ordinar se face cu cel puțin 30 de zile înainte de data acestuia. Convocarea Congresului extraordinar se face cu cel puțin 15 zile înainte de data acestuia.

5.11 Congresul este legal constituit dacă la el sunt prezenți la locul, data și ora convocării cel puțin două treimi din numărul total al membrilor Congresului sau reprezentanților acestora.

5.12 În cazul când cvorumul indicat nu a fost întrunit, se va organiza, repetat, în termen de cel mult 15 zile, Congresul cu aceeași ordine de zi, care va fi considerat legal constituit în prezența a 1/3 din membrii Congresului . Dacă nici acest cvorum nu va fi întrunit, în termen de cel mult 15 zile va fi organizat din nou Congresul cu aceeași ordine de zi, care va fi legal constituit cu participarea celor prezenți.

5.13 Prezența la ședințele Congresului este obligatorie. Lipsa nemotivată la 2 ședințe consecutive ale Congresului se consideră abatere disciplinară gravă și atrage după sine aplicarea amenzii.

5.14 La lucrările Congresului pot participa în calitate de invitați, fără drept de vot, reprezentanți ai autorităților publice, ai altor organizații profesionale ale profesiilor juridice ori ale profesiilor conexe activității executorului judecătoresc, ai unor organizații neguvernamentale, reprezentanți ai organizațiilor profesionale ale executorilor judecătorești din străinătate, ziariști, cu aprobarea prealabilă a Consiliului UNEJ.

5.15 Congresul extraordinar se convoacă în termen de cel mult o lună de la data solicitării convocării de către subiecții abilitați prin lege cu acest drept. În cazul în care Consiliul refuză sau tărăgănează intenționat convocarea ședinței extraordinare a Congresului, acești subiecți sunt în drept să convoace, în modul stabilit, ședința extraordinară fără acordul Consiliului.

5.16 Fiecare membru deține un singur vot. Deciziile se adoptă prin votul majorității simple a celor prezenți.

  Conducerea lucrărilor Congresului. Organele de lucru ale Congresului

 5.17 Lucrările Congresului sunt deschise de Președintele UNEJ sau vicepreședintele Consiliului. Lucrările pot fi deschise și de o altă persoană desemnată de aceștia.

5.18 După constatarea prezenței membrilor Congresului și a întrunirii cvorumului necesar, Președintele declară lucrările Congresului deschise și le conduce, împreună cu membrii Consiliului, care formează prezidiul Congresului.

5.19 Pentru buna desfășurare a lucrărilor, secretarul general cu o zi până la desfășurarea lucrărilor Congresului, va desemna organele de lucru ale Congresului: secretarul/secretariatul Congresului și, după caz, Comisia de numărare a voturilor, formată din 3-5 angajați ai UNEJ.

5.20 Secretarul (secretariatul) Congresului va lua măsurile necesare în vederea consemnării exacte a desfășurării lucrărilor și a punctelor de vedere exprimate de participanți.

5.21Procesul – verbal va cuprinde obligatoriu: a) modul în care a fost convocat Congresul, cu precizarea caracterului ordinar sau extraordinar al acestuia; b) anul, luna, ziua și locul unde se desfășoară Congresul; c) numărul membrilor prezenți; d) componența Prezidiului; e) ordinea de zi aprobată de Congres; f) luările de cuvânt; g)  hotărârile și rezoluțiile adoptate, textul acestora anexându-se procesului-verbal și făcând parte integrantă a acestuia; h) orice alte evenimente survenite în timpul desfășurării lucrărilor.

5.22 În cazul când lucrările Congresului se desfășoară pe durata mai multor zile, Secretariatul va întocmi câte un Proces-verbal pentru fiecare zi în parte.

5.23 Procesul-verbal se semnează de membrii Secretariatului/secretarul Congresului și se contrasemnează de membrii Prezidiului

5.24 Secretariatul/secretarul, sub supravegherea Prezidiului Congresului, va întocmi lista înscrierilor la cuvânt.

5.25 Lucrările Congresului pot fi înregistrate prin mijloace audio și video, cu aprobarea Consiliului.

5.26 După declararea Congresului legal convocat, Președintele UNEJ anunță și supune spre aprobare ordinea de zi a Congresului. Aprobarea ordinii de zi se face cu majoritatea simplă de voturi a celor prezenți.

5.27 Conform ordinii de zi aprobate, se prezintă în fața membrilor Congresului materialele întocmite referitoare la problematica ce urmează a fi dezbătută și aprobată, precum și proiectele de hotărâri și rezoluții.

5.28 În ipoteza în care membrii Congresului au studiat în prealabil materialele ce urmează a fi analizate, aprobate și adoptate, aceștia pot vota cu majoritate simplă trecerea directă la dezbaterea materialelor supuse aprobării Congresului.

5.29 Președintele UNEJ sau membrii Prezidiului dau cuvântul membrilor Congresului care doresc să participe la dezbateri în ordinea înscrierii acestora pe lista ținută de Secretariat.

5.30 Membrii Congresului prezenți la dezbateri pot hotărî, cu majoritate simplă de voturi, limitarea la o perioadă de timp precis determinată a duratei luărilor de cuvânt ale participanților. Limitarea nu poate fi mai mică de 5 (cinci) minute.

5.31 Congresul poate aproba desfășurarea lucrărilor în plen și pe secțiuni. În cazul în care lucrările se desfășoară pe secțiuni, plenul Congresului va fi informat despre desfășurarea și rezultatul lucrărilor pe secțiuni, în modalitatea hotărâtă de Congres.

Actele adoptate de Congres

 5.32 Hotărârile și rezoluțiile Congresului se adoptă prin votul majorității simple a membrilor prezenți. Până la începerea votării va fi determinată modalitatea de votare – deschisă sau secretă.

5.33 Hotărârile privind alegerea și revocarea Președintelui UNEJ, președintelui Camerei teritoriale și a membrilor organelor colegiale se adoptă prin vot secret.

5.34 Hotărârile Congresului sunt definitive și obligatorii pentru toate organele profesiei și executorii judecătorești, nerespectarea acestora constituind abatere disciplinară gravă.

5.35 Rezoluțiile adoptate de Congres exprimă voința și punctele de vedere ale Corpului executorilor judecătorești față de problemele de larg interes profesional pentru dezvoltarea profesiei, administrarea actului de justiție, realizarea separației puterilor în stat, apărarea executorilor judecătorești.

  Alegerea organelor profesionale

 5.36 Membrii Congresului care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege și Statut pentru a candida în vederea ocupării uneia dintre funcțiile organelor colegiale ale profesiei își vor anunța candidatura în plenul Congresului. Persoana poate fi propusă și de un alt membru al Congresului. În acest caz dacă persoana propusă își exprima în fața Congresului dezacordul cu introducerea sa în buletinul de vot, ea nu va fi supusă votării.

5.37 Vor fi întocmite consecutiv liste ale candidaților pentru organele colegiale ale UNEJ. După închiderea listei de candidaturi, Prezidiul consultă membrii Congresului și secretariatul (secretarul) dacă sunt contestații sau obiecțiuni în legătură cu persoanele înscrise pe lista de candidați, inclusiv sub aspectul eventualelor incompatibilități derivate din prevederile legii sau ale prezentului statut.

5.38 După ce se anunță/se dă citire obiecțiilor și contestațiilor, se dă cuvânt persoanelor interesate și  în cazul când se constată existența incompatibilităților, persoana este exclusă din buletinul de vot. Dacă obiecțiile țin de reputația sau etica candidatului propunerea de neincludere pe buletinul de vot a executorului judecătoresc respectiv se pune la vot.

5.39 Hotărârea asupra contestației candidaturii se ia prin vot secret, cu majoritatea simplă de voturi a membrilor Congresului prezenți la dezbateri.

5.40 Membrii Comisiei de numărare a voturilor nu pot fi rude sau afini cu candidații înscriși pe buletinele de vot.

5.41 Buletinele de vot se întocmesc separat pentru fiecare categorie de organe ale UNEJ alese de Congres. Fiecare buletin de vot va avea aplicată ștampila de control cu modelul aprobat de Consiliul UNEJ pentru operațiunile necesare pregătirii Congresului. În buletinul de vot se va indica organul pentru care sunt propuși candidații.

5.42 Înscrierea în buletin a candidaților se face în ordinea propunerilor făcute, menționându-se obligatoriu numele și prenumele candidatului

5.43 Prin grija și sub directa coordonare a secretarului general se vor asigura condițiile tehnico-organizatorice necesare asigurării secretului votului.

5.44 Votul „pentru” se realizează prin bifarea în dreptul numelui și prenumelui candidatului dorit, iar votul „împotrivă” (contra) se exprimă prin lăsarea intactă a numelui și prenumelui persoanei propuse.

5.45 Membrii Comisiei de numărare a voturilor vor declara nule buletinele de vot care nu corespund modelului elaborat , pe cele care nu poartă ștampila de control, precum și buletinele pe care numărul candidaților votați „pentru” este mai mare decât numărul funcțiilor pentru care candidează.

5.46 După finalizarea operațiunilor de numărare a voturilor pentru fiecare tip de buletin de vot, Comisia va consemna rezultatele votului în ordinea descrescătoare în procesul-verbal , care va fi semnat de toți membrii acesteia.

5.47 Președintele Comisiei de numărare a voturilor, desemnat dintre membrii acesteia, va prezenta în plenul Congresului rezultatele finale ale votului, după alegerea fiecărui organ colegial.

5.48 Sunt aleși candidații care au obținut cel mai mare număr de voturi. În cazul cînd ulterior anunțării alegerii sale, în timpul lucrărilor aceluiași congres, un candidat anunță că își retrage candidatura, candidatul următor în ordinea descreșterii va fi considerat ales.

5.49 În calitate de membri supleanți ai organelor colegiale, atunci când legea prevede existența acestora, vor fi aleși candidații următori în ordinea descrescătoare. 

5.50 Urmare a procedurilor de votare, Congresul adoptă hotărâri de alegere a organelor, care se fac publice în cadrul lucrărilor Congresului și se aduc la cunoștința Corpului executorilor judecătorești prin publicare pe pagina web a UNEJ.

  Asigurarea ordinii în timpul lucrărilor Congresului și închiderea lucrărilor acestuia

 5.51 Prezidiul Congresului va urmări adoptarea măsurilor tehnico-organizatorice adecvate în vederea desfășurării în condiții de maximă securitate și ordine a lucrărilor Congresului.

5.52 În cazuri excepționale, Congresul poate hotărî evacuarea din sala în care se desfășoară lucrările a executorilor judecătorești sau altor participanți care au un comportament neadecvat, care nu înțeleg să respecte regulile impuse de majoritatea membrilor Congresului.

5.53 Constatând că a fost epuizată ordinea de zi, Președintele UNEJ sau persoana desemnată de acesta să conducă lucrările în plen declară închise lucrările Congresului.

Consiliul UNEJ

5.54 Organul executiv al Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești este Consiliul, care își desfășoară activitatea prin subordonare față de Congres. Consiliul este constituit din 7 membri, aleși pe un termen de 4 ani.  Din componența Consiliului fac parte în mod obligatoriu cel puțin câte un reprezentant din fiecare Cameră teritorială a executorilor judecătorești. Președintele Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești este de drept și președinte al Consiliului.

5.55  În cazul când calitatea de membru al Consiliului încetează înaintea împlinirii termenului pentru care a fost ales de Congres, candidatul ce a obținut următorul număr de voturi la Congresul electiv îl înlocuiește de drept pentru diferența de timp rămasă.

5.56  În cazul în care în Congresul electiv nu a existat decât candidatura executorului judecătoresc al cărui mandat a încetat ori dacă cel ce a obținut următorul număr de voturi în Congresul electiv refuză mandatul ori se află în imposibilitate de a deveni membru al Consiliului, la proximul Congres va fi ales pentru diferența de timp rămasă un nou membru al Consiliului.

5.57  Consiliul are următoarele atribuții: a) elaborează strategia de dezvoltării și trasează direcțiile principale ale activității Uniunii, prezentându-le pentru aprobare Congresului; b)  propune ministrului justiției spre aprobare numărul necesar de executori judecătorești și teritoriul de activitate; c) alege din rândul membrilor săi vicepreședintele UNEJ; d) repartizează executorilor judecătorești care vor asigura efectuarea stagiului persoanele care au promovat concursul pentru admiterea la stagiere; e) stabilește circumscripțiile camerelor teritoriale ale executorilor judecătorești; f) prezintă anual ministrului justiției informații despre înregistrarea contractelor de asigurare de răspundere civilă a executorilor judecătorești; g) aprobă statele de personal și condițiile desfășurării concursului pentru angajarea personalului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și, după caz, a camerelor teritoriale, mărimea salariului acestora; h) aprobă recomandări de generalizare a practicii de executare; i) îndeplinește alte atribuții stabilite de prezenta lege și de statut; j) urmărește îndeplinirea hotărârilor Congresului și prezintă rapoarte Congresului privind activitatea Uniunii; k) aprobă regulamentele de uz intern ale Uniunii și stabilește structura ei organizatorică; l) exercită controlul activității și verifică conformitatea cu programul de activitate al UNEJ și scopurile statutare  a actelor emise de secretarului general; m) aprobă sigiliul, ștampila, simbolica și formularele Uniunii; n) decide alocarea mijloacelor financiare la bugetele Camerelor teritoriale; o) stabilește și aprobă, la propunerea Secretarului general, tematica și bibliografia examenelor de admitere în calitate de executor judecătoresc stagiar și metodologia de examinare; p) stabilește și organizează comunicarea cu cel puțin 30 de zile înainte a datei desfășurării examenelor de admitere în calitate de executor judecătoresc stagiar și ia act de rezultatele acestuia; q) stabilește componența comisiei pentru organizarea examenului de admitere în calitate de executor judecătoresc stagiar; r)  asigură înaintarea către Ministerul Justiției a proiectelor de acte normative ce urmează a fi aprobate, în condițiile legii, de către ultimul; s) stabilește cuantumul taxei inițiale obligatorii achitate de persoanele înscrise la concursul de admitere în profesia de executor judecătoresc; t) decide asupra afilierii UNEJ la organizații internaționale de profil și plata contribuției datorate de UNEJ pentru Corpul executorilor judecătorești la bugetele acestora; u) decide asupra creării unor comisii permanente sau ad-hoc pentru verificarea/auditul gestionării mijloacelor bănești aflate în depozit la contul executorului judecătoresc sau dispune efectuarea acestui control de către comisia de cenzori; v) convoacă ori de câte ori este nevoie Congresul executorilor judecătorești; w)  delimitează atribuțiile vicepreședintelui UNEJ; x) decide asupra acordării și retragerii titlurilor onorifice de membri ai UNEJ; y) adoptă decizii privind procurarea și înstrăinarea patrimoniului Uniunii, atunci când deciziile date vizează bunuri a căror valoare depășește 200 mii lei; z) decide participarea UNEJ în calitate de fondator al organizațiilor necomerciale și al societăților comerciale; z1) ține evidența birourilor individuale și asociate ale executorilor judecătorești; aa) decide asupra altor probleme care nu constituie competența exclusivă a altor organe ale Uniunii.

Convocarea și desfășurarea ședințelor Consiliului UNEJ

5.58 Consiliului UNEJ se convoacă la necesitate, dar nu mai rar de o dată în trimestru. Convocarea ședinței ordinare trebuie făcută cu cel puțin 5 zile înainte de data stabilită.

5.59 În situații extraordinare sau la solicitarea a cel puțin 3 membri ai Consiliului sau a Președintelui UNEJ, Consiliul se convoacă în ședințe extraordinare, a căror convocare este anunțată cu cel puțin 3 zile înainte de data stabilită. Dacă Convocarea ședinței extraordinare a Consiliului, la cererea a 3 membri nu are loc în decurs de 10 zile de la înregistrarea solicitării, aceștia pot convoca de sine stătător ședința Consiliului cu respectarea prevederilor prezentului Statut.

5.60 Convocarea, indiferent de natura ședinței, va fi comunicată în scris tuturor membrilor Consiliului UNEJ și secretarului general și va cuprinde obligatoriu: data și ora începerii lucrărilor, locul de desfășurare, ordinea de zi, precum și eventualele materiale documentare propuse spre dezbatere ori solicitate de a fi prezentate de membrii Consiliului.

5.61 Convocarea membrilor Consiliului UNEJ se realizează prin e-mail și fax la adresele (numerele de telefoane) pe care membrii Consiliului le-au comunicat secretariatului UNEJ și   prin afișare pe website-ul UNEJ.

5.62 Ședințele Consiliului sunt deliberative, dacă sunt prezenți cel puțin 5 membri ai Consiliului.

5.63 Lucrările Consiliului sunt conduse, de regulă, de către președintele UNEJ sau vicepreședintele acesteia.

5.64 Ordinea de zi a ședinței este supusă aprobării Consiliului. Ea poate fi modificată sau completată prin vot. În cazul în care există propuneri de completare a ordinei de zi, propunerea trebuie formulată în scris și adusă la cunoștința Președintelui UNEJ cu cel puțin 3 zile înainte de data ședinței ordinare și cu cel puțin 2 zile înaintea ședinței extraordinare. Despre propunerea de completare, membrii Consiliului sunt informați în prealabil ședinței.

5.65 Conform ordinii de zi aprobate, se prezintă în fața membrilor Consiliului materialele întocmite referitoare la problematica ce urmează a fi dezbătută și aprobată, precum și proiectele de hotărâri și decizii, după caz.

5.66 În ipoteza în care membrii Consiliului au studiat în prealabil materialele ce urmează a fi analizate, aprobate și adoptate, aceștia pot vota cu majoritate simplă trecerea directă la dezbaterea materialelor supuse dezbaterii și aprobării.

5.67 Deciziile se adoptă cu majoritatea simplă de voturi.

5.68 Dezbaterile asupra problemelor incluse pe ordinea de zi se consemnează într-un proces-verbal întocmit și semnat de către secretarul ședinței Consiliului, desemnat din personalul UNEJ.

5.69 Procesul-verbal va fi contrasemnat de Președintele UNEJ, secretarul general și de cel puțin 2 dintre consilieri.

5.70 Consiliul UNEJ poate aproba cu majoritatea de voturi participarea la ședințele sale și a altor persoane interesate sau invitați.

5.71 După epuizarea tuturor problemelor incluse pe ordinea de zi, Președintele sau vicepreședintele va declara închise lucrările Consiliului.

5.72 Calitatea de membru al Consiliului încetează în următoarele condiții: a) în toate cazurile de încetare a activității de executor judecătoresc; b) în cazul suspendării activității de executor judecătoresc pe o durată mai mare de 4 luni consecutive; c) în caz de revocare a mandatului prin decizia Congresului.

Președintele UNEJ

5.73 Președintele Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești este ales prin vot secret, din membrii Consiliului, pe un termen de 4 ani. Poate fi ales președinte executorul judecătoresc care are o vechime neîntreruptă în domeniul executării de cel puțin 5 ani și o reputație ireproșabilă. Un executor judecătoresc nu poate fi ales în funcția de președinte mai mult de două mandate consecutive.

5.74 Președintele Uniunii este de drept membru și Președinte al Consiliului UNEJ.

5.75 Pe perioada mandatului atât președintele, cât și vicepreședintele au obligația de a exercita activitatea de executor judecătoresc.

5.76 Președintele are următoarele atribuții: a) reprezintă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești în relațiile cu persoanele fizice și persoanele juridice din țară și din străinătate sau deleagă aceste atribuții altor persoane; b) convoacă și prezidează ședințele Consiliului sau desemnează persoana care le va prezida; c) semnează actele Consiliului și asigură îndeplinirea lor; d) supraveghează relațiile dintre Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești și camerele teritoriale ale executorilor judecătorești, precum și relațiile dintre camerele teritoriale și executorii judecătorești; e) acordă sprijin camerelor teritoriale ale executorilor judecătorești în relațiile lor cu autoritățile publice centrale și locale; f) îndeplinește alte atribuții stabilite de Consiliul UNEJ;

5.78. Președintele poate constitui în caz de necesitate grupuri de experți, comisii specializate pentru a studia anumite probleme importante legate de activitatea Uniunii, pentru discutarea anumitor programe guvernamentale și neguvernamentale în domeniul de activitate al Uniuni, pentru atenționarea opiniei publice asupra unor probleme majore ale societății etc.

5.79.  Vicepreședintele UNEJ îndeplinește atribuțiile Președintelui UNEJ în lipsa acestuia, cît și acele atribuții ce i-au fost stabilite prin decizia Consiliului.

5.80.  Calitatea de Președinte încetează în condiții identice încetării calității de membru al Consiliului.

5.81.  Mandatul de președinte poate fi revocat de Congres, la propunerea a cel puțin 4 membri ai Consiliului sau a 1/3 din membrii UNEJ, cu votul majorității simple a celor prezenți.

  6.  SECRETARUL GENERAL

6.1 Secretarul general asigură activitatea organizatorică, administrativă și economică-financiară a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.

6.2 Secretarul general este angajat în funcție de Consiliu, în bază de concurs, pe un termen de 5 ani, care poate fi prelungit o singură dată.

6.3 Poate fi angajată în funcția de secretar general persoana care are studii economice sau juridice superioare și o vechime în activitatea respectivă de cel puțin 5 ani. Prioritate la angajare vor avea persoanele care au experiență de lucru în domeniul executării silite. Termenii de referință pentru selectarea candidaților la această funcție vor fi determinați de Consiliul UNEJ.

6.4 Secretarul general are următoarele atribuții: a) răspunde pentru gestiunea economico-financiară a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești; b) încheie acorduri și contracte în numele Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești; c) gestionează mijloacele bugetare ale Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești; d) organizează elaborarea, fundamentarea și prezentarea la congres a proiectului bugetului anual al Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești; e) prezintă congresului raportul privind execuția anuală a bugetului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești; f) participă la toate ședințele congresului și ale Consiliului fără drept de vot; g) elaborează proiectul agendei și pregătește materialele de lucru ale congresului și ale Consiliului după consultarea cu ultimul; h) angajează și concediază personalul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și conduce activitatea acestuia; i)  organizează ținerea evidenței tuturor imobilelor din proprietatea sau din administrarea Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, a celorlalte bunuri aflate în gestiunea acesteia; j) asigură pregătirea și punerea în aplicare a hotărârilor Consiliului; k) contrasemnează toate actele Consiliului UNEJ; l) coordonează elaborarea planurilor de studiu pentru executorii judecătorești și executorii judecătorești stagiari și a subiectelor și metodologiei de examinare a candidaților pentru funcția de executor judecătoresc stagiar și executor judecătoresc; m) coordonează activitățile de generalizare a practicii de aplicare a legislației cu incidență în domeniul executării silite și formulare a recomandărilor în acest sens; n) coordonează aplicarea UNEJ la programele de oferire a granturilor, donațiilor etc. pentru activitățile ce corespund scopurilor UNEJ; o) oferă, în condițiile legii, autorităților publice informația necesară referitoare la activitatea UNEJ; p) urmărește aducerea la îndeplinire a hotărârilor și deciziilor Consiliului UNEJ,  precum și a hotărârilor Congresului; q) întocmește și supune spre aprobare Consiliului UNEJ Regulamentul de organizare și funcționare al structurilor interne ale UNEJ; r) propune spre aprobare Consiliului organigrama aparatului tehnico-administrativ al UNEJ și stabilește criteriile de angajare și verificare anuală a cunoștințelor profesionale ale angajaților în vederea menținerii acestora pe post; s) asigură execuția bugetară și urmărește realizarea resurselor bugetului UNEJ; t) acceptă donațiile și legatele făcute către UNEJ; u) stabilește cuantumul taxei datorate UNEJ pentru înscrierea candidaților la examenul de admitere în calitate de executor judecătoresc stagiar și al altor plăți care nu sunt puse în competența altor organe.

  7. COMISIA DE CENZORI

 7.1 Comisia de cenzori este formată din 3 membri, aleși pe un termen de 2 ani. Membrul comisiei de cenzori nu poate fi membru al unor alte organe colegiale ale Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.

7.2   Comisia de cenzori este creată pentru verificarea activității economico-financiare a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești. Controlul ordinar se efectuează o dată în an. În caz de necesitate, controlul poate fi efectuat la cererea a 1/5 din componența executorilor judecătorești sau la cererea președintelui Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.

7.3   Controlul efectuat de comisia de cenzori finalizează cu întocmirea unui act ce va reflecta perioada verificată, corelația bugetului cu cheltuielile efectuate, temeinicia cheltuielilor efectuate, raportată la programul de activitate a UNEJ pentru perioada dată, scopurile statutare ale acesteia și hotărârile Congresului și ale Consiliului, concluziile și recomandările comisiei. Actul este semnat de toți membrii comisiei de cenzori. Membrul comisiei de cenzori poate exprima opinie separată, care se anexează la act.

7.4   Actul comisiei de cenzori se aduce la cunoștință Congresului.

  8. TRANSPARENȚA ACTIVITĂȚII ȘI DAREA DE SEAMĂ FINANCIARĂ

 8.1   La finele fiecărui an, Secretarul general prezintă Congresului raportul de execuție anuală a bugetului, care va conține: expunerea succintă a rezultatelor activității Uniunii în perioada de dare de seamă; soldul mijloacelor bănești la începutul perioadei de dare de seamă; venitul total al mijloacelor la fiecare sursă de venit a Uniunii; cheltuielile pe direcțiile de activitate realizate, cu indicarea cheltuielilor pentru remunerarea muncii, defalcărilor, impozitelor și altor cheltuieli administrative; soldul mijloacelor bănești la sfârșitul perioadei de dare de seamă.

 8.2 Darea de seamă financiară se păstrează în Uniune și este accesibilă tuturor membrilor Uniunii.

            9.  ADOPTAREA, COMPLETAREA ȘI MODIFICAREA   STATUTULUI

9.1 Prezentul Statut se aprobă de către Congresul executorilor judecătorești..

9.2 Propunerile membrilor Uniunii vizând modificările și completările prezentului statut se depun pe numele Consiliului UNEJ, care le propune pentru examinare la următoarea ședință a Congresului.

9.3 Modificările și completările statutului se aprobă prin hotărârea Congresului cu majoritatea simplă de voturi a membrilor prezenți

9.4 . Prevederile Statutului privind sediul Uniunii pot fi modificate în baza deciziei Consiliului.

9.5 Modificările și completările statutului întră în vigoare pentru terți din momentul înregistrării modificărilor în modul stabilit de lege.

  10. MODUL DE REORGANIZARE ȘI LICHIDARE

 10.1  Uniunea poate fi lichidată sau reorganizată  în temeiul legii.

 10.2 Comisia de lichidare va fi creată prin hotărârea Consiliului. Comisia va dispune de drepturile și obligațiile care nu contravin scopului lichidării. Comisia de lichidare suspendă activitatea Uniunii, încasează creanțele de la debitori, vinde activele, satisface cerințele creditorilor și repartizează activele care au rămas conform prevederilor legale și statutare

 10.3 Comisia de lichidare întocmește bilanțul de lichidare, în care se indică valoarea și componența activelor rămase, și îl prezintă spre aprobare organului care a decis lichidarea

10.4 Activele rămase după satisfacerea pretențiilor creditorilor vor fi utilizate conform deciziei Consiliului.

10.5. Comisia de lichidare răspunde pentru daunele cauzate creditorilor în cazul în care nu și-a îndeplinit obligațiunile ce îi revin și a distribuit activele Uniunii înainte de a satisface pretențiile creditorilor sau cu încălcarea legii ori statutului Uniunii.

10.6 Comisia de lichidare poartă răspundere pentru daunele cauzate Uniunii din culpa lor.

Pe coperta din spate trebuie de aplicat

Valeriu Capcelea, doctor habilitat în filosofie, conferențiar universitar. Născut în anul 1952 în satul Izvoare raionul Florești, Republica Moldova. Licențiat al Facultății de istorie a Universității de Stat din Moldova (1974). În prezent este profesor universitar al Catedrei de Drept Public al Universității de Studii Europene din Moldova. Anterior a profesat timp de 35 de ani în calitate de conferențiar universitar la Catedra de Științe Socio-umane și de Drept public a Universității de Stat „Alecu Russo” din Bălți. Predă cursuri de filosofie generală, de filosofie socială, de filosofie a dreptului, de etică și deontologia juridică, de metodologia științei și de etică profesională a funcționarului public și a pedagogului. Este autorul a 135 de lucrări științifice, dintre care 6 monografii, 30 de articole în reviste științifice naționale și internaționale, 50 de articole în culegeri naționale și internaționale, 16 teze ale comunicărilor științifice, 25 de lucrări metodico-didactice, printre care 18 manuale universitare, participant la 60 de Conferințe Științifice Naționale și Internaționale din România, Rusia, Ucraina. Rețin atenția, îndeosebi, lucrările publicate în ultimii ani, dedicate filosofiei generale, filosofiei dreptului, filosofiei sociale, precum și eticii și deontologiei juridice, rolului tradițiilor naționale și a normelor sociale în asigurarea unui proces continuu în dezvoltarea generațiilor umane și cele care se referă la investigarea fenomenului tranziției moldovenești de la societatea totalitaristă la cea democratică.

Volume publicate:

Hациoнальныe тpадиции: cyщнocть, гeнeзиc, пepcпeктивы pазвития. Кишинeв: Изд-вo Штиинца, 1991.

Tradițiile naționale. Continuitate în dezvoltarea generațiilor. Chișinău: Edit. Evrica, 1998.

Filozofie. Introducere în istoria filozofiei și în studiul principalelor domenii ale filozofiei: man. pentru instit. de învăț. superior. Chișinău: Edit. Arc, 1998.

Filozofie: man. pentru instit. de învăț. superior. Ediția a doua revăzută și adăugită. Chișinău: Edit. Arc, 2001.

Etica și deontologia juridică: man. pentru facultățile de drept. Chișinău: Edit. Museum, 2002.

Filozofie: man. pentru instit. de învăț. superior. Ediția a treia revăzută și adăugită. Chișinău: Ed. Arc, 2002.

Etica: man. pentru instit. de învăț. superior. Chișinău: Edit. Arc, 2003.

Filozofia dreptului: man. pentru instit. de învăț. superior. Chișinău: Edit. Arc, 2004.

Etica juridică: man. pentru instit. de învăț. superior. Chișinău: Edit. Sirius SRL, 2004.

Filozofie: man. pentru instit. de învăț. superior. Ediția a patra revăzută și adăugită. Chișinău: Edit. Arc, 2005.

Metodologia investigațiilor socio-juridice. Bălți: Edit. Presa universitară bălțeană, 2006.

Deontologia juridică: man. pentru facultățile de Drept. Chișinău: Edit. Arc, 2007.

Normele sociale. Chișinău: Edit. Arc, 2007.

Cercetarea științifică: man. pentru facultățile socio-umanistice. Chișinău: Edit. Arc, 2008.

Filosofie socială. Introducere în istoria filozofiei sociale și în studiul problemelor ei fundamentale: man. pentru facultățile socio-umanistice. Chișinău: Edit. Arc, 2009.

Etica și conduita umană: man. pentru instit. de învăț. superior. Chișinău: Edit. Arc, 2010.

Filozofia juridică: man. pentru instit. de învăț. superior. Chișinău: Edit. Arc, 2011.

Esența și rolul tradiției în existența socială. Chișinău: Ed. Arc, 2011.

Etica profesională și deontologia agricultorului: man. pentru instit. de învăț. superior. Chișinău: Edit. UASM, 2012.

Tranziția moldovenească: fazele, elementele structural, dimensiunile, paradoxurile, eșecurile și avatarurile ei. Chișinău: Edit. Arc, 2012.

Managementul ecologic: fundamentele teoretice și evoluția paradigmelor. Chișinău: Î.E.P. Știința, 2013.

Filozofie: man. pentru instit. de învăț. superior. Ediția a cincea revăzută și adăugită substanțial. Chișinău: Edit. Arc, 2013.

Etica ecologică: man. pentru instit. de învăț. superior. Chișinău: Edit. Arc, 2014.

Eugen Hurubă