Deontologia Functionarilor Publici CU Statut Special Denumiti Manageri Publici

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ DIMITRIE CANTEMIR

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

DEONTOLOGIA FUNCȚIONARILOR PUBLICI CU STATUT SPECIAL DENUMIȚI MANAGERI PUBLICI

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT:

Prof.UNiv.DR MĂDĂLINA TOMESC petre (CONSTANTIN)

ROXANA-FLORENTINA

BUCUREȘTI 2016

CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

General vorbind, deontologia într-o profesie implică un control, iar acest control nu este posibil decât pe baze morale. Această ecuație devine mai plauzibilă și poate fi re-descoperită în aspecte ale vieții cotidiene, dacă analizăm separat triada națională.

Deontologia are la bază datoria morală, fără a se suprapune însă cu studiul filosofiei sau a teoriei generale a datoriei morale. De asemenea, trebuie precizată o deosebire esențială între etică și deontologie. Astfel, în timp ce etica cuprinde studiul filosofic al datoriilor, deontologia este o știință aplicată sau aplicabilă. În cazul funcției publice, scopul Deontologiei este reprezentat de realizarea eficienței serviciului public și satisfacerea nevoilor cetățeanului.

Eficiența nu reprezintă numai rezultatul unei bune organizări ci și a conducerii unei activități. Obținerea unei eficiențe maxime depinde și de gradul de conștinciozitate de atitudinea conștiincioasă față de îndatoririle de serviciu a funcționarului public.

În cazul în care funcționarul public are o situație juridică bine stabilită și îi sunt asigurate unele drepturi care să-i permită desfășurarea activității în bune condiții și asigurarea unui trai decent, el se va putea dedica întru totul activității autorității sau instituției publice din care face parte. În aceste condiții, el își va îndeplini cu conștiinciozitate sarcinile de serviciu și va pune în exercițiul funcției toate cunoștințele și calitățile sale. Persoana care ocupă o funcție publică are pe lângă obligațiile de consilier juridic o serie de obligații cu caracter moral, fie scrise, fie nescrise, și care circumscriu etica profesiei de funcționar public. Toate aceste datorii morale pe care un funcționar le respectă pe durata exercitării unei funcții publice poartă generic denumirea de ,,deontologie.

Prin urmare, obligațiile de ordin moral ce trebuie respectate derivă din scopul exercitării funcției publice, anume slujirea societății și a cetățenilor. În măsura în care actele normative stipulează expres aceste obligații morale, ele dobândesc dimensiune profesională.

CAPITOLUL II – DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1. Funcția publică

Funcția publică este o instituție de bază a statului de drept, reprezentând mijlocul de realizare concretă a valorilor supreme specifice statului de drept. Instituția funcției publice cât și cea a funcționarului public sunt instituții juridice constituționale consacrate de Constituția României din 1991, iar statul și regimul juridic aplicabil acestora se stabilește prin lege organică.

Art.16 alin.3 din Constituție consacră principiul conform căruia “Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoane care au numai cetățenia română și domiciliul în țară”, iar art.50 alin.2 stabilește că “Cetățenii români cărora le sunt încredințate funcții publice răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin și în acest scop vor depune jurământul cerut de lege”.

Dispozițiile constituționale exprese în materia funcției și funcționarului public, reprezintă baze constituționale implicite pentru aceste instituții juridice. Funcției publice i se aplică un regim de drept public. În exercitarea funcției publice și în executarea legii de către funcționarii publici iau naștere raporturi juridice care sunt reglementate de norme juridice aparținând unor ramuri de drept diferite: drept constituțional, administrativ, dreptul muncii etc.

Sintagma „funcție publică" a generat o bogată doctrină atât la noi cât și în alte state; ea se regăsește definită diferit de la un autor la altul, de la un sistem de drept la altul.

Prin funcție publică se înțelege situația juridică a persoanei fizice investită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice – ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul unul juridic complex stabilit între persoana fizică respectivă și organul care a investit.

Caracterele comune ale funcției publice rezultă și din definiția potrivit căreia, funcția publică reprezintă complexul drepturilor și obligațiilor de interes general stabilite conform legii în scopul realizării competenței unei autorități sau instituții publice, de către persoane legal investite.

Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici definește funcția publică, la art.2 alin.2, ca reprezentând ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite funcționarului public, în temeiul legii, în scopul realizării atribuțiilor unui serviciu public. Din definițiile date funcției publice se pot desprinde și trăsăturile care o caracterizează.

Drepturile și atribuțiile ce definesc competența, precum și obligațiile în realizarea competenței, ca prima trăsătură a funcției publice, nu pot fi stabilite decât pe cale unilaterală, prin norme juridice, de către organele de stat. Pe de altă parte, aceste drepturi și obligații – atribuții ale funcției publice – sunt create și organizate în scopul realizării puterii publice, ca și competența însăși.

O altă caracteristică a funcției publice este continuitatea, care se referă la existența drepturilor și obligațiilor atâta timp cât există competența pe care funcția o realizează.

O altă trăsătură a funcției publice o constituie faptul că cei care sunt investiți cu realizarea funcției intră într-un complex de raporturi juridice, ce se stabilește între acesta și organul care i-a investit. În sfera acestui raport juridic complex intră, de fapt, două raporturi juridice concrete, care se află într-o legătură indisolubilă, formând o unitate în diversitate.

În literatura juridică actuală putem să invocăm – ca un veritabil sistem de referință – concepția potrivit căreia funcția publică reprezintă: „situația juridică a persoanei fizice învestită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care l-a investit.

În această definiție se regăsesc anumite constante valoroase care au fost formulate de autorii de drept public de-a lungul timpului, și anume caracterul legal al învestiturii și faptul că funcția publică evocă un complex de prerogative, drepturi și obligații, prin care se realizează competența unei autorități publice. Într-o accepțiune restrânsă, funcția publică desemnează funcția publică executivă, aceasta făcând obiect de cercetare al dreptului administrativ.

În definiția pe care legiuitorul o dă funcției publice se precizează că atribuțiile și responsabilitățile se stabilesc în temeiul legii, caracterul legal al competenței fiind o teză cu valoare de constantă a doctrinei de drept public. Legalitatea competenței se referă la faptul că, statul, prin organele sale, și cei care îl slujesc, nu pot acționa după bunul lor plac, activitatea lor fiind țărmurită de lege.

2. Funcționarul public

În literatura de specialitate este consacrat faptul că, la funcționarul public responsabilitatea trebuie să primeze față de răspundere. Mai precis, el trebuie să-și ducă la îndeplinire atribuțiile de serviciu din convingere, din datorie, cu prezentarea că aceasta este menirea lui, rațiunea de a fi, și nu temerea că dacă nu face acest lucru, va fi tras la răspundere.

Dimensiunea etică (cuvântul „etică" provine din grecescul “athos” care înseamnă caracter, mod habitual de viață, morav) a comportamentului funcționarului public trebuie să viețuiască în armonie cu dimensiunea juridică. Etica sau sofia practică" își pune problema justificării modurilor de comportare și acțiune care determină practica vieții umane în domeniul individual și social. De cele mai multe ori, aceste situații aparțin practicii cotidiene concrete, în care devin vizibile atitudini morale. Acțiunea umană reprezintă un concept mai restrâns decât cel de „comportament", care circumscrie orice activitate a unui organism în raport cu mediul său înconjurător.

Statul își îndeplinește atribuțiile sale esențiale sau facultative în ultimă analiză numai cu ajutorul unor organe individuale numite, în accepțiunea largă a cuvântului, funcționari publici. În acest context, prin funcționar public se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investit, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul autorităților publice, instituțiilor publice, instituțiilor sau al altor persoane juridice de interes public, precum și al acelora care administrează, folosesc sau exploatează bunuri proprietate publică sau prestează servicii de interes public.

Nu sunt funcționari publici persoanele care desfășoară o activitate în baza unei convenții civile în serviciul unei autorități publice, centrale sau locale, într-o instituție publică subordonată acestora sau regie autonomă aflată sub activitatea lor.

Funcționarul public este persoana fizică investită cu o funcție publică cu caracter de permanență în serviciile autorității centrale sau locale, ori în instituțiile publice care aparțin de acestea. Ocuparea funcției de către funcționar, în mod legal, se face prin simpla investire sau prin investirea urmată de încheierea unui contract de muncă sau prin simpla încheiere a unui contract de muncă.

Într-o accepțiune de maximă generalitate, prin funcționar public înțelegem persoana care prestează o activitate, mai mult sau mai puțin specializată, într- un regim juridic diferit de dreptul comun al muncii, și care este remunerată din fonduri publice.

În această viziune, funcționarii publici constituie un grup cuprinzător, alcătuit din marea majoritate a personalului instituțiilor publice. Acest grup este heterogen, întrucât este divizat într-o mulțime de subgrupuri, mai mari sau mai mici, cu misiuni specifice și regimuri juridice dintre cele mai diverse.

Sunt funcționari publici, în sens larg: parlamentarii, șeful de stat (chiar dacă în acest caz particular nu avem de-a face cu un grup, ci doar cu o singură persoană), membrii guvernului, magistrații, marea majoritate a persoanelor încadrate în administrația publică civilă centrală și locală, cadrele didactice, militarii, polițiștii, precum și alte categorii.

În pofida marii diversități a atribuțiilor ce le revin și a diversității conținutului activităților pe care le desfășoară, toți funcționarii publici au o misiune generală comună. Ei trebuie să acționeze, într-o formă sau alta, pentru realizarea interesului general și asigurarea serviciului public. În sens restrâns, prin „funcționar public" se înțelege funcționarii de carieră din administrația publică.

În lucrarea “Statutul funcționarului public” , doamna Verginia Vedinaș definește funcția publică după cum urmează: „(…) situația juridică legal determinată a persoanei fizice învestită cu prerogative în realizarea competenței unei autorități publice, în regim de putere publică, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public." Autoarea leagă delimitarea noțiunii de funcționar public de învestirea prin numire, în condițiile legii, într-o funcție publică.

Astfel, funcționarul public reprezintă persoana legal învestită prin numire (se raportează exclusiv la numire, deoarece alegerea nu este recunoscută de legislația actuală ca modalitate de învestire într-o funcție publică), într-o funcție publică din structura unui serviciu public administrativ, în scopul îndeplinirii competenței acestuia.

Activitatea funcționarului public se desfășoară în temeiul unui raport de funcție publică sau de serviciu, stabilit pe cale unilaterală, pe baza actului administrativ de numire, prin voința autorității care învestește, fiind exclusă o „negociere" sau „punere de acord" a viitorului funcționar cu autoritatea respectivă. Raportul de serviciu este definit în lucrarea amintită ca fiind acel complex de relații sociale, legal determinate, stabilite între persoana fizică, titulară a funcției publice, autoritatea publică din structura căreia face parte funcția publică respectivă și subiectele de drept în legătură cu care se realizează competența respectivei autorități publice.

Cât de importantă este instituția funcționarului public pentru statul de drept care se construiește astăzi, în România, pentru perspectiva pe care țara noastră trebuie să și-o consolideze, în sensul integrării în structurile europene și internaționale, rezultă și din caracterul imminent pe care 1-a prezentat, la finele anului 1999, adoptarea legii cadru în materia funcției publice, iminență care a determinat, de altfel și modalitatea specifică în care s-a adoptat această reglementare (ne referim la faptul că Legea privind Statutul funcționarului public s-a adoptat prin angajarea răspunderii guvernului asupra unui proiect de lege, care reprezintă o situație atipică de adoptare a unei legi, prevăzută de Constituție).

3. Deontologia funcționarului public ( noțiune)

Deontologia, ramură a Eticii, este știința care studiază obligațiile și comportamentul celor care practică o anumită profesie. Deontologia are la bază datoria morală, fără a se suprapune însă cu studiul filosofiei sau a teoriei generale a datoriei morale. De asemenea, trebuie precizată o deosebire esențială între etică și deontologie. Astfel, în timp ce etica cuprinde studiul filosofic al datoriilor, deontologia este o știință aplicată sau aplicabilă.

În cazul funcției publice, scopul Deontologiei este reprezentat de realizarea eficienței serviciului public și satisfacerea nevoilor cetățeanului. Eficiența nu reprezintă numai rezultatul unei bune organizări ci și a conducerii unei activități. Obținerea unei eficiențe maxime depinde și de gradul de conștinciozitate de atitudinea conștiincioasă față de îndatoririle de serviciu a funcționarului public.

În cazul în care funcționarul public are o situație juridică bine stabilită și îi sunt asigurate unele drepturi care să-i permită desfășurarea activității în bune condiții și asigurarea unui trai decent, el se va putea dedica întru totul activității autorității sau instituției publice din care face parte. În aceste condiții, el își va îndeplini cu conștiinciozitate sarcinile de serviciu și va pune în exercițiul funcției toate cunoștințele și calitățile sale.

Persoana care ocupă o funcție publică are pe lângă obligațiile de consilier juridic o serie de obligații cu caracter moral, fie scrise, fie nescrise, și care circumscriu etica profesiei de funcționar public. Toate aceste datorii morale pe care un funcționar le respectă pe durata exercitării unei funcții publice poartă generic denumirea de ,,deontologie.

Termenul „deontologie" provine din cuvintele grecești „deon, deontos” care înseamnă ceea ce se cuvine și „logos" care înseamnă știință. Inițial ea a fost identificată cu morala și o regăsim astfel în lucrarea „Deontologia sau știința moralei" a filosofului și juristului englez Jeremy Bentham, lucrare structurată în două părți consacrate, una teoriei virtuții, iar cealaltă practicii virtuții.

Datoria primordială a funcționarului public este servirea interesului general așa cum reiese din însăși etimologia cuvântului administrație din latinescul “administer" care înseamnă”,slujbaș, senvitor"

Prin urmare, obligațiile de ordin moral ce trebuie respectate derivă din scopul exercitării funcției publice, anume slujirea societății și a cetățenilor. În măsura în care actele normative stipulează expres aceste obligații morale, ele dobândesc dimensiune profesională.

În dicționarul "Le Petit Larousse"(1955) este definită deontologia ca "ansamblul de reguli care reglementează o profesiune, conduita celor care o exercită, raporturile dintre aceștia,raporturile dintre aceștia și clienții lor, dintre ei și public".

Deontologia, prin specificul obiectului său de cercetare se află la granița dintre drept și morală. Ea reprezintă ansamblul normelor care conturează un anumit tip de comportament profesional sau privat. Unele din aceste norme sunt consacrate juridicește, putând fi deci impuse prin intervenția forței de coerciție a statului, altele sunt sacționate doar de opinia publică, înscriindu-se în categoria normelor etice.

De asemenea Deontologia funcționarului public mai poate fi definită ca reprezentând totalitatea normelor cere guvernează comportamentul profesional și privat al funcționarului public, în virtutea statutului său de detentor al autorității publice.

În literatura juridică, deontologia trebuie să se regăsească în toate formele de exprimare a existenței individului. Omul în acțiunile sale se exprimă pe sine, își exprimă propriile aspirații, propria individualitate, raportându-se în același timp și la nevoile celorlalți, pe care are datoria să nu le afecteze.

Răspunderea funcționarului public, intervine ca și în cazul salariatului, atât pentru încălcarea obligațiilor profesionale deduse din raportul de funcție publică, dar și pentru încălcarea normelor de comportament, în interiorul sau în afara instituției. Abaterea disciplinară este astfel concepută ca fiind o faptă săvârșită cu vinovăție, prin care se încalcă atât obligațiile profesionale, cât și obligațiile care au o legătura directă sau indirectă cu acestea, care vizează statutul său socio-profesional și moral, este vorba despre faptele prin care se produce lezarea demnității și prestigiul unui funcționar public.

Doctrina occidentală contemporană susține ideea cum că ar fi insuficient să limităm cauzele care determină intervenția răspunderii disciplinare a funcționarului public doar la încălcarea obligațiilor de serviciu.

Exercitarea unei funcții publice se încadrează în categoria acelor profesii care prezintă cel mai mare risc potențial ca, prin modul în care are loc, să afecteze pe cei cu care titularul ei intră în contact. În activitatea sa, funcționarul duce la îndeplinire prevederile legii, care nu sunt întotdeauna clar înțelese de cei care cad sub incidența lor.

Problema care apare astfel, este referitoare la modul diferit în care percep legea cei care o pun în aplicare și cei în considerațiunea cărora este pusă în aplicare. Cei care se adresează unei autorități publice au ca regulă, un anumit interes care trebuie reglat în limitele legii Este greu să convingi, cu șanse de reușită, că legea nu îngăduie o soluție pozitivă într-un caz determinat.

Exigențele statului de drept impun domnia legii, trecerea de la „dreptul statului la statul dreptului" sau, cum se exprimă metaforic un autor, substituirea domniei legii domniei oamenilor", ceea ce presupune suveranitatea legii dincolo de interesele individuale . Pentru a se realiza acest imperativ se impune ca funcționarul public să aibă capacitatea de a sluji legea, nu de a o îngenunchea. Se poate isca problema puterii discreționare a administrației publice, care poate naște la rândul ei abuzuri, corupție, încălcarea drepturilor și intereselor cetățenilor.

Aceste norme sunt la rândul lor structurate în funcție de relațiile sociale care sunt avute în vedere după cum urmează:

relații din interiorul serviciului public (cu șefii ierarhici, cu ceilalți funcționari publici, cu întregul personal și cu subalternii);

relații cu ceilalți subiecți de drept, din afara instituției publice, beneficiari ai acțiunii funcționarului public;

relații cu personalul unor instituții publice și alte persoane juridice cu care colaborează instituția în care este încadrat funcționarul public;

relații cu celelalte instituții ale statului din rândul puterii legislative, executive sau judecătorești;

relații cu societatea civilă în ansamblul său.

Deontologia funcționarului public exprimă la rândul ei ansamblul normelor referitoare la comportamentul profesional și moral al funcționarului public în serviciu și în afara serviciului, având în vedere că este purtătorul autorității publice.

Unele percepte morale sunt consacrate juridic, devenind norme juridice, putând fi aduse la îndeplinire, în cazuri extreme, prin forța de coerciție a statului, pe când alte reguli morale rămân de domeniul normelor etice, sancționate doar de opinia publică.

Pentru a fi pusă în aplicare legea trebuie înțeleasă și interpretată în litera și spiritul ei. Adesea cetățenii cărora li se adresează legea, nu o cunosc sau nu sunt de acord cu conținutul ei sau cu înțelesul acesteia și, în acest caz, se creează un conflict între cei cărora li se aplică legea și cei care o aplică.

În timp ce beneficiarii serviciilor publice doresc uneori ocolirea legii, funcționarii publici trebuie să o aplice întocmai (fără însă ca puterea discreționară cu care este abilitată Administrația Publică să-și permită a depăși limitele legii, ci doar a alege dintre mai multe variante prevăzute de lege, pe cea care corespunde cel mai bine situației date, cerinței beneficiarului).

Întrucât în acțiunile sale funcționarul se exprimă pe sine trebuie totuși ca în exercitarea funcției publice să nu uite că este pus în slujba cetățenilor, a interesului public, căruia trebuie să-i dea satisfacție cu întâietate.

Pentru că funcționarii publici sunt purtătorii puterii discreționare a administrației publice, și adesea se pot corupe sau manifesta abuziv prin încălcarea drepturilor și intereselor cetățenilor, este necesar ca normele ce privesc comportamentul profesional și moral al funcționarului public, deontologia acestuia, să se refere atât la relațiile sale în interiorul serviciului, cu șefii ierarhici, cu subalternii, cu întregul personal, cât și cu beneficiarii activității sale, cu celelalte persoane juridice, inclusiv cu celelalte instituții ale statului, de fapt cu societatea în ansamblul său.

Literatura de specialitate a sesizat unele ambiguități din administrația publică în ceea ce privește granițele dintre lege și etică, pe de o parte, și între etică și corupție, pe de altă parte. Astfel, unii autori consideră necesară studierea problemelor legale, cum ar fi conflictul de interese și evitarea atragerii răspunderii în fața legii, în timp ce alții aduc în discuție „gradul” de etică al unor decizii luate de funcționarii publici, care nu sunt acoperite din punct de vedere legal.

Funcționarii publici acționează pe baza unei varietăți de principii și percepte. Anumite percepte etice sunt implicite, altele sunt explicite, unele dintre ele fiind chiar contradictorii.

Atributele unui politician sunt de o altă natură decât cele ale unui funcționar public. Esența politicii este de a lua poziție, de a-și asuma responsabilități pentru deciziile luate și de recunoaștere a naturii tranzitorii a rolului politic, în timp ce esența administrației este de a executa legea. Așadar, moralitatea funcționarului public constă în respectarea deciziilor luate pe linia serviciului public.

În știința administrației s-au formulat mai multe obligații cu caracter moral dintre care unele au dobândit și caracter de obligații profesionale.

1. Probitate

Prin probitate se înțelege în primul rând, corectitudinea de care trebuie să dea devadă un funcționar în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Exista o dialectică a corectitudinii exprimată foarte bine de G. Hegel: ,,Același conținut care este un drept este și o datorie, și ceea ce este o datorie este un drept". Cu alte cuvinte, funcționarul are dreptul de a exercita o funcție publică atât timp cât înțelege că acea funcție este o datorie pentru el. Orice alte criterii pentru neîndeplinirea datoriei duc la lipsa de probitate.

2. Demnitate

Foarte mulți neglijează importanța cuvântului “publică" din sintagma ,functie publică". Acest cuvânt trimite însă direct la sensul demnității pe care o are un funcționar învestit cu o funcție (relativ la ceilalți cetățeni). Tocmai caracterul public al funcției înterzice funcționarului să se comporte ca ceilalti și să ceară avantaje pentru el sau pentru alții. Sub aspect material, funcționarul este plătit pentru a-și exercita funcția, iar sub aspect moral el se bucură de autoritate, neavând dreptul de a se degrada pe sine sau funcția sa.

3. Reputatie

Aceasta reprezintă părerea pe care cei din jur o au față de cineva sau față de felul în care o persoană este cunoscută sau apreciată, faima, renumele. Ca orice faimă sau renume, reputația este dată, în primul rând, de efortul personal al celui în cauză, care, de cele mai multe ori, se ,,confectionează" în timp din elemente ce țin de resortul moralei, fiind răspândită apoi prin intermediul oamenior sau mass -mediei. Cât de relativă este această construcție morală ne-o dovedește și practica de zi cu zi.

Educația și mediul, pe lângă caracterul nativ al persoanei sunt elemente determinante ale acestei morale. Reputația poate fi reală sau falsă, în funcție de împrejurări, persoana în cauză putând fi de bună-credință sau duplicitară, poate avea reale aptitudini sau și le poate disimula.

4. Interdicția cumulului

În general, funcționarul public nu poate avea interese contrare adminstrației pe care o serveste și ca atare nu ar trebui să desfășuare activități lucrative în scop personal. Totuși, în practica administrațiilor publice din statele democratice s-au admis unele derogări pentru:

Activitatea de creație și științifică, literară;

Acordarea de consultații specializate în alte demenii decât cele ale administrației publice;

Exploatarea brevetelor de invenție.

Având în vedere că funcția publică este un ansamblu de atribuții, apreciem că o persoană fizică nu poate, practic, să realizeze, în același timp, atribuțiile a două sau mai multe funcții publice. În acest sens, profesorul P. Negulescu arăta că, în principiu, funcțiile publice nu se cumulează, pentru că interesul general cere ca funcționarul să-și consacre întreaga sa activitate funcției pe care o îndeplineste.

Totuși, un funcționar angajat într-un seviciu public, poate desfășura temporar o activitate remunerată pentru un alt serviciu al administrației publice, cu condiția să aibă acordul autorității administrației publice pentru care lucrează, unde are funcția de bază.

5. Imparțialitate

Cu privire la dreptul funcționarului public de a face parte din partide politice s-au conturat două opinii contrare:

Una care considera administrația ca anexă a politicului și ca atare posibilitatea ca funcționarii să fie politici;

Alta care consideră că functionarul are, în principal, atribuția de a executa decizia politică, fără a participa la activitățile partidelor.

Cu privire la problema amintită în Legea 188 /1999 privind Statutul funcționarilor publici la art. 42 se stipulează: ,,Funcționarii publici au obligațla ca în exercitarea atribuțiilor ce le revin să se abțină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice".

6. Subordonarea

Funcționarii publici au obligația de a executa ordinele sau instrucțiunile primite de la șefii ierarhici. Este evident că această obligație deschide uneori poarta abuzului din partea sefului făcând posibilă apariția corupției. Tocmai de aceea, în doctrină și prin lege se recunoaste dreptul funcționarului de a refuza executarea ordinului în cazul în care este vădit ilegal și/sau prejudiciază drepturile fundamentale ale persoanei.

În această situație, funcționarul trebuie să anunțe în scris motivul refuzului. Corelativ, trebuie precizat că funcționarii superiori poartă raspunderea pentru legalitatea ordinelor pe care le transmit subordonaților; altfel s-ar ajunge la situația în care ei ar fi exonerati de răspundere, iar funcționarii subordonați să răspundă pentru faptele altora.

7. Fidelitate

Această dimensiune etică a functionarului public presupune executarea sarcinilor de serviciu pentru și în interesul institutiei la care funcționarul lucrează. Obligația de fidelitate cuprinde și discreția necesară cu privire la secretele de serviciu cu care funcționarul operează.

Tocmai de aceea, în unele statute ale functionarilor publici se prevede obligația de a păstra secretul de serviciu o anumită perioadă de timp după încetarea raporturilor de serviciu (între 1 – 5 ani). Obligația de fidelitate se extinde și asupra persoanelor alese în cadrul autorităților cu caracter deliberativ, care au obligația de a depune un jurământ la începerea mandatului.

8. Respectul față de funcție

Obligația de a respecta funcția constă în esență în limita de competență (acest termen exprimă capacitatea unei persoane de a realiza în mod corespunzător și cu eficiență maximă, sarcinile care îi revin, tot ea fiind cea care generează performanța, respectiv productivitatea și eficacitatea). Functionarul public nu trebuie să-și depășească atribuțiile de serviciu, așa cum sunt ele stabilite prin fișa postului. Este evident că în cazul în care functionarul primește lucrări pe care nu are competența să le rezolve, ori intervine pentru soluționarea lor la șeful ierarhic este vorba de o formă a abuzului în serviciu.

CAPITOLUL III – FUNCȚIONARUL PUBLIC CU STATUT SPECIAL

1. Noțiunea funcționarului public cu statut special

Pot beneficia de statute speciale funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice:

a) structurile de specialitate ale Parlamentului României;

b) structurile de specialitate ale Administrației Prezidențiale;

c) structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;

d) serviciile diplomatice și consulare;

e) autoritatea vamală;

f) poliția și alte structuri ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative;

g) alte servicii publice stabilite prin lege.

2. Clasificarea funcționarilor publici cu statut special

Polițiștii

Polițistul este funcționar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de regulă, uniformă și exercită atribuțiile stabilite pentru Poliția Română prin lege, ca instituție specializată a statului. Exercitarea profesiei de polițist implică, prin natura sa, îndatoriri și riscuri deosebite. Statutul special este conferit de îndatoririle și riscurile deosebite, de portul de armă și de celelalte diferențieri prevăzute în prezentul statut.

Polițistul este învestit cu exercițiul autorității publice, pe timpul și în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor și îndatoririlor de serviciu, în limitele competențelor stabilite prin lege. Autoritatea funcției nu poate fi exercitată în interes personal. Polițistul își desfășoară activitatea profesională în interesul și în sprijinul persoanei, comunității și instituțiilor statului, exclusiv pe baza și în executarea legii, cu respectarea principiilor imparțialității, nediscriminării, proporționalității și gradualității.

Polițiștii provin, de regulă, din rândul absolvenților instituțiilor de învățământ ale Ministerului de Interne. Ofițerii de poliție pot proveni și din rândul agenților de poliție absolvenți, cu diplomă sau licență, ai instituțiilor de învățământ superior de lungă sau scurtă durată ale Ministerului de Interne sau ai altor instituții de învățământ superior cu profil corespunzător specialităților necesare poliției, stabilite prin ordin al ministrului de interne.

În raport cu nevoile operative ale structurilor Ministerului Afacerilor Interne, pentru ocuparea funcțiilor de execuție vacante pot fi reîncadrate ca polițiști persoane cărora le-au încetat raporturile de serviciu, care au studii corespunzătoare cerințelor postului și îndeplinesc condițiile legale, potrivit categoriei din care au făcut parte.

Prin excepție, pentru reducerea deficitului de polițiști în structurile Ministerului Afacerilor Interne, pot fi încadrate direct sau transferate din instituțiile din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională, pe funcții de execuție vacante de polițist, persoane cu studii corespunzătoare cerințelor postului și care îndeplinesc condițiile legale.

Pentru unele funcții pot fi încadrați direct sau transferați din instituțiile publice de apărare și siguranță națională specialiști cu studii corespunzătoare cerințelor postului și care îndeplinesc condițiile legale.

Admiterea în instituțiile de învățământ ale Ministerului de Interne ori încadrarea unor specialiști în poliție se realizează prin concurs. Admiterea în instituțiile de învățământ ale Ministerului Administrației și Internelor se realizează prin concurs.

La concursul de admitere în instituțiile de învățământ ale Ministerului Afacerilor Interne și la ocuparea funcțiilor de polițist are acces orice persoană, indiferent de rasă, naționalitate, sex, religie, avere sau origine socială, care îndeplinește, pe lângă condițiile generale legale prevăzute pentru funcționarii publici, și următoarele condiții speciale:

să fie aptă din punct de vedere medical, fizic și psihic;

să nu aibă antecedente penale sau să nu fie în curs de urmărire penală ori de judecată pentru săvârșirea de infracțiuni;

să aibă un comportament corespunzător cerințelor de conduită admise și practicate în societate.

Polițistul are dreptul la:

salariu lunar, compus din salariul de bază, indemnizații, sporuri, premii și prime, ale căror cuantumuri se stabilesc prin lege. Salariul de bază cuprinde salariul corespunzător funcției îndeplinite, gradului profesional deținut, gradațiile, sporurile pentru misiune permanentă și, după caz, indemnizația de conducere și salariul de merit;

ajutoare și alte drepturi bănești, ale căror cuantumuri se stabilesc prin lege;

uniformă, echipament specific, alocații pentru hrană, asistență medicală și psihologică, proteze, precum și medicamente gratuite, în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului;

locuință de intervenție, de serviciu, socială sau de protocol, după caz, în condițiile legii;

concedii de odihnă, concedii de studii și învoiri plătite, concediu fără plată, în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului;

concedii medicale pentru: caz de boală, prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea și întărirea sănătății, accidente produse în timpul și din cauza serviciului; concedii de maternitate, pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 3 ani, îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani, precum și în alte situații, în condițiile stabilite prin lege;

bilete de odihnă, tratament și recuperare, în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului;

pensii, în condițiile stabilite prin lege;

indemnizații de instalare, de mutare, de delegare sau de detașare, precum și decontarea cheltuielilor de cazare, în condițiile stabilite prin lege;

decontarea cheltuielilor de transport în cazul deplasării în interesul serviciului, mutării în alte localități și o dată pe an pentru efectuarea concediului de odihnă, precum și în alte situații, în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului;

încadrarea activității în condiții deosebite sau speciale de muncă, potrivit legii;

încadrarea activității în condiții deosebite, speciale sau alte condiții de muncă, potrivit legii;

portul permanent al armamentului din dotare sau achiziționat personal, în condițiile legii;

asigurarea despăgubirilor de viață, sănătate și bunuri, în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului;

tratament medical în străinătate pentru afecțiuni contractate în timpul exercitării profesiei, în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului;

suportarea de către unitate a sumelor necesare asigurării asistenței juridice a polițistului, pentru fapte săvârșite de acesta în exercitarea, potrivit legii, a atribuțiilor de serviciu, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului internelor și reformei administrative;

Încetarea raporturilor de serviciu ale polițistului se dispune în mod corespunzător de către persoanele care au competența de acordare a gradelor profesionale și are loc:

la împlinirea vârstei și a celorlalte condiții necesare pensionării în sistemul public de pensii pentru instituțiile din domeniul apărării naționale, ordinii publice și siguranței naționale;

la pierderea capacității de muncă, în condițiile legii, cu excepția situației în care a intervenit menținerea în activitate în condițiile art. 331;

la împlinirea limitei de vârstă în grad profesional;

la cerere;

la numirea într-o altă funcție publică;

prin demisie;

la destituirea din poliție;

la acordarea calificativului nesatisfăcător, de două ori;

când este condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, cu excepția cazurilor în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau amenzii penale pentru infracțiuni săvârșite din culpă, pe baza aprobării persoanelor care au acordat gradele profesionale

când, în urma reorganizării activității Ministerului Administrației și Internelor sau a unei unități de poliție ori a reducerii unor posturi de natura celui ocupat de polițistul respectiv, nu sunt posibilități pentru ca acesta să fie încadrat într-o funcție similară în aceeași unitate sau în alte unități;

când nu promovează examenul de definitivare

când s-a stabilit că a fost încadrat în mod fraudulos în poliție, chiar dacă această situație a fost depistată ulterior;

în situația nedefinitivării de către agenții de poliție a studiilor

Funcționarii din sistemul Administrației Naționale a Penitenciarelor

Personalul din sistemul administrației penitenciare este constituit din funcționari publici cu statut special, al căror statut este reglementat de prezenta lege, denumiți în continuare funcționari publici cu statut special, și din personal contractual.

Statutul special al funcționarilor publici din sistemul administrației penitenciare este conferit de natura atribuțiilor de serviciu care implică îndatoriri și riscuri deosebite.

În exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, funcționarul public cu statut special este învestit cu exercițiul autorității publice, în limitele competențelor stabilite prin lege. În exercitarea misiunilor de pază, escortare și supraveghere a persoanelor private de libertate, precum și în alte situații temeinic justificate, funcționarul public cu statut special poate folosi, în condițiile legii, tehnica, mijloacele și armamentul din dotare. Autoritatea funcției nu poate fi exercitată în interes personal.

Personalul din sistemul administrației penitenciare încadrat în funcții pe baza contractului individual de muncă se supune legislației muncii. Activitatea profesională a personalului din sistemul administrației penitenciare se desfășoară în interesul comunității, prin punerea în aplicare a legislației privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în limitele competențelor stabilite prin lege.

Personalul din sistemul administrației penitenciare este obligat să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului, Constituția și legile țării, prevederile reglementărilor interne și să îndeplinească ordinele și dispozițiile legale ale șefilor ierarhici privind activitatea sa profesională.

Funcționarul public cu statut special din sistemul administrației penitenciare are dreptul să refuze, în scris și motivat, îndeplinirea dispozițiilor primite de la superiorul ierarhic, dacă le consideră ilegale. Dacă cel care a emis dispoziția o formulează în scris, funcționarul public cu statut special este obligat să o execute, cu excepția cazului în care aceasta este vădit ilegală. Funcționarul public cu statut special este obligat să aducă la cunoștință superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziția aceste situații.

Exercitarea funcției publice din sistemul administrației penitenciare se conduce după următoarele principii:

supunerea deplină față de lege;

respectarea drepturilor persoanelor private de libertate, în condițiile prevăzute de lege;

egalitatea șanselor, pe baza meritelor și capacității profesionale;

responsabilitate și imparțialitate;

eficacitatea în serviciul intereselor generale ale societății;

eficiență în utilizarea resurselor;

ierarhia organizatorică și funcțională.

Funcționarii publici cu statut special se împart în două categorii, în raport cu nivelul minim al studiilor necesare, după cum urmează:

categoria A – corpul ofițerilor de penitenciare – cuprinde funcționarii publici cu statut special cu studii superioare, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă, emisă de instituții acreditate de Ministerul Educației Naționale;

categoria B – corpul agenților de penitenciare – cuprinde funcționarii publici cu statut special cu studii liceale absolvite cu diplomă de bacalaureat.

Următoarele grade profesionale ale ofițerilor vor fi echivalate, cu menținerea drepturilor și a vechimii în grade câștigate anterior, după cum urmează:

subinspector șef de penitenciare – subcomisar de penitenciare;

inspector șef de penitenciare – comisar de penitenciare;

inspector șef principal de penitenciare – comisar șef de penitenciare;

inspector general de penitenciare – chestor de penitenciare.

Pot dobândi calitatea de funcționar public cu statut special din sistemul administrației penitenciare persoanele care îndeplinesc următoarele condiții:

au cetățenia română și domiciliul în România;

cunosc limba română;

îndeplinesc condițiile de studii și vechime prevăzute de lege;

au capacitate deplină de exercițiu și sunt apte din punct de vedere medical și psihologic pentru îndeplinirea funcției;

nu au fost condamnate definitiv pentru săvârșirea de infracțiuni;

îndeplinesc condițiile specifice postului, inclusiv criteriul de înălțime pentru posturile din sectorul operativ, stabilit prin ordin al ministrului justiției;

nu au fost eliberate din motive imputabile sau destituite dintr-o funcție publică în ultimii 7 ani;

au un comportament corespunzător cerințelor de conduită admise și practicate în societate;

nu au fost agenți sau colaboratori ai organelor de securitate ca poliție politică.

Încadrarea ca funcționar public cu statut special se face prin următoarele modalități:

repartizarea cu prioritate a absolvenților instituțiilor de învățământ pentru pregătirea personalului de penitenciare, ofițeri și agenți;

transferul pe funcții publice al cadrelor militare și funcționarilor publici cu statut special de la alte instituții publice de apărare, ordine publică și siguranță națională ale statului;

concurs, din sursă externă.

Absolvenților instituțiilor de învățământ superior pentru pregătirea personalului de penitenciare – curs de zi, cu diplomă de licență-li se acordă gradul de subinspector de penitenciare și sunt încadrați ca funcționari publici cu statut special definitivi, fără concurs, în funcții publice de execuție. Absolvenților instituției de învățământ pentru pregătirea agenților de penitenciare, cu durata de un an, li se acordă gradul de agent de penitenciare și sunt încadrați ca funcționari publici cu statut special definitivi, fără concurs.

Funcționarul public cu statut special din sistemul administrației penitenciare are dreptul la:

salariu lunar, compus din salariul de bază, indemnizații, sporuri, precum și premii și prime, ale căror cuantumuri se stabilesc prin lege. Salariul de bază cuprinde salariul corespunzător funcției îndeplinite, gradului profesional deținut, gradațiile, sporurile pentru misiune permanentă și, după caz, indemnizația de conducere și salariul de merit;

ajutoare și alte drepturi bănești, ale căror cuantumuri se stabilesc prin lege;

uniformă și echipament specific, alocații pentru hrană, asistență medicală și psihologică, medicamente, proteze stomatologice și dispozitive medicale destinate recuperării unor deficiențe organice sau funcționale, în mod gratuit, în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului și ale respectării dispozițiilor legale privind plata contribuției pentru asigurările sociale de sănătate;

locuințe de serviciu și de intervenție, în condițiile legii;

concedii de odihnă, concedii de studii, învoiri plătite și concedii fără ată, în condiții stabilite prin hotărâre a Guvernului;

o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă drepturile salariale aferente lunii în care se efectuează concediul;

concedii medicale, concedii de maternitate, pentru creșterea copilului până la vârsta de 2 ani sau a copilului cu handicap până la vârsta de 3 ani, precum și pentru alte situații, în condițiile stabilite de lege;

bilete de odihnă, tratament și recuperare, în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului; odihna, tratamentul și recuperarea se pot face și în centrele aparținând Administrației Naționale a Penitenciarelor sau ale Ministerului Justiției;

pensii, în condiții stabilite prin lege specială;

indemnizații de instalare, de mutare, de delegare sau detașare, precum și decontarea cheltuielilor de cazare, în condițiile stabilite de lege;

decontarea cheltuielilor de transport, în cazul deplasării în interes de serviciu, în cazul mutării în alte localități, în cazul deplasării de la domiciliu la locul de muncă când domiciliază în altă localitate decât cea în care își desfășoară activitatea până la 70 km și, o dată pe an, pentru efectuarea concediului de odihnă, precum și în alte situații, în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului;

încadrarea activității în condiții deosebite, speciale sau alte condiții de muncă, potrivit legii;

portul permanent al armamentului din dotare sau achiziționat personal, în condițiile legii;

beneficiază de despăgubiri acordate din fondurile bugetare ale Ministerului Justiției, în cazul în care viața, sănătatea ori bunurile sale, ale soțului/soției și ale copiilor aflați în întreținerea sa sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea, Despăgubirile menționate se acordă în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului;

tratament medical în străinătate pentru afecțiuni medicale contractate în timpul exercitării profesiei, dacă nu pot fi tratate în țară, în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului;

consultanță juridică prin avocat, asigurată de unitate, la cerere, în cazul cercetării penale, urmăririi penale sau judecării sale pentru fapte comise în timpul ori în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, potrivit metodologiei aprobate prin ordin al ministrului justiției.

Raporturile de serviciu ale funcționarilor publici cu statut special încetează prin:

demisie;

transfer;

destituire din funcție;

pensionare, în condițiile legii;

împlinirea vârstei prevăzute la art. 65 alin. (1) sau (2);

deces;

desființarea unității ori mutarea acesteia în altă localitate, în cazul în care ofițerul sau agentul nu acceptă să o urmeze;

reducerea personalului unității prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de ofițerul sau agentul în cauză, ca urmare a reorganizării, în cazul în care acesta refuză oferta conducerii unității de trecere în altă funcție;

revocarea actului de numire în funcție, ca urmare a refuzului depunerii jurământului de credință;

ca urmare a constatării nulității actului de numire în funcție, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care nulitatea a fost constatată.

Funcționarii publici parlamentari

Funcționarii publici parlamentari numiți în cadrul structurilor de specialitate ale Camerei Deputaților și Senatului au un statut special, conferit de atribuțiile și răspunderile ce le revin, în scopul realizării prerogativelor constituționale ale Parlamentului. În sensul prezentei legi, activitățile desfășurate de funcționarii publici parlamentari și care implică exercitarea prerogativelor constituționale ale Parlamentului sunt următoarele:

asigurarea din punct de vedere tehnic și de specialitate a elaborării, redactării și definitivării actelor legislative;

elaborarea de studii, sinteze și analize comparative, în scopul îmbunătățirii și perfecționării cadrului legislativ;

organizarea, prezentarea și redactarea lucrărilor de specialitate ale comisiilor parlamentare;

organizarea lucrărilor plenului Camerei Deputaților și Senatului, inclusiv a ședințelor comune;

organizarea și desfășurarea activității Biroului permanent;

documentarea, evidența și informatizarea activității legislative;

gestionarea resurselor umane și financiare, contenciosul administrativ și auditul intern;

organizarea și desfășurarea activităților de relații parlamentare externe și de protocol, precum și activitatea de informatică, relații cu presa și cu publicul, registratură și arhivă.

Funcția publică parlamentară este o funcție publică specifică de carieră, autonomă. Funcționarul public parlamentar se bucură de stabilitate și își desfășoară activitatea cu respectarea principiilor legalității, imparțialității, obiectivității, al subordonării ierarhice, precum și al neutralității politice.

Funcțiile publice parlamentare se clasifică, în raport cu nivelul atribuțiilor titularului funcției publice parlamentare, după cum urmează:

funcții publice parlamentare corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici;

funcții publice parlamentare de conducere;

funcții publice parlamentare de execuție.

Funcțiile publice parlamentare corespunzătoare înalților funcționari publici parlamentari sunt: funcția de secretar general, secretar general adjunct și șef de departament sau director general, după caz. Funcțiile publice parlamentare de conducere sunt: director, director adjunct, șef serviciu, șef secție și șef birou. Funcțiile publice parlamentare de execuție sunt cele prevăzute în anexa la prezenta lege.

Calitatea de funcționar public parlamentar este incompatibilă cu orice altă funcție publică, cu excepția funcțiilor și activităților didactice din învățământul superior, cercetare științifică și creație literar-artistică, precum și cu excepția funcțiilor exercitate în domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public parlamentar, potrivit fișei postului.

Funcționarii publici parlamentari nu pot deține funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, după cum urmează:

în cadrul autorităților sau instituțiilor publice, cu excepția cazului în care raportul de serviciu este suspendat, conform art. 61 alin. (1) lit. a);

în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepția cazului în care funcționarul public parlamentar este suspendat din funcția publică, în condițiile legii, pe durata numirii sale;

în cadrul regiilor autonome sau al societăților comerciale din sectorul public;

în calitate de membru al unui grup de interes economic.

Funcționarii publici parlamentari nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce privește efectuarea unor acte în legătură cu funcția publică pe care o exercită.

În structurile de specialitate ale Parlamentului o persoană poate ocupa o funcție publică parlamentară, dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

are cetățenia română, domiciliul în România și capacitate deplină de exercițiu;

cunoaște limba română;

a împlinit vârsta de 18 ani;

este aptă din punct de vedere medical pentru îndeplinirea funcției; starea de sănătate este atestată pe bază de examen medical de specialitate;

îndeplinește condițiile de studii și vechime în specialitate stabilite potrivit prezentei legi;

nu a fost condamnată definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni, care o face nedemnă pentru exercitarea unei funcții publice;

nu a desfășurat activitate de poliție politică, astfel cum este definită de lege;

nu a fost destituită dintr-o funcție publică în ultimii 7 ani;

a fost declarată "admis" la concursul sau examenul susținut pentru ocuparea funcției publice parlamentare.

Pe lângă condițiile pentru ocuparea unei funcții publice parlamentare în structurile de specialitate ale Parlamentului pot fi stabilite condiții specifice, aprobate de către Biroul permanent al Camerei Deputaților sau Senatului, la propunerea secretarului general. Funcționarul public parlamentar are dreptul de a fi încadrat în funcția corespunzătoare pregătirii, specializării, competenței profesionale, experienței și aptitudinilor personale. Funcționarul public parlamentar are dreptul de a fi promovat în funcție corespunzător pregătirii, experienței și rezultatelor profesionale consemnate în evaluările anuale.

Funcționarul public parlamentar se bucură de stabilitate, de egalitate de șanse și de tratament la numirea și promovarea în funcție, precum și la accesul la formele de pregătire profesională. Funcționarul public parlamentar beneficiază de un tratament corect la locul de muncă, cu respectarea demnității sale. Activitatea funcționarului public parlamentar se desfășoară în condiții de muncă de natură să îi ocrotească sănătatea și integritatea fizică. Încetarea raportului de serviciu al funcționarului public parlamentar are loc în următoarele condiții:

prin demisie;

prin eliberare din funcția publică parlamentară;

prin destituire din funcția publică parlamentară;

prin pensionare;

prin acordul părților, consemnat în scris;

de drept..

CAPITOLUL IV – DEONTOLOGIA ȘI STATUTUL MANAGERILOR PUBLICI

1. Sediul materiei

Pornind de la definiția generală dată deontologiei, putem să particularizăm deontologia funcționarului public și să o definim ca fiind ansamblul normelor ce guvernează comportamentul profesional și privat al funcționarului public, ca titular al funcției publice.

Reglementarea comportamentului profesional al funcționarului public se face atât prin dispoziții constituționale cu valoare de principiu, cât și prin acte juridice emise de organul legislativ alte categorii de acte normative, dar și cu ajutorul normelor cutumiare, în special în domeniul diplomației și ale jurisprudenței.

Exercitarea unei funcții publice se încadrează în categoria acelor profesii care prezintă cel mai mare risc potențial ca, prin modul în care are loc, să îi afecteze pe cei cu care titularul ei intră în contact. Cele mai multe funcții publice presupun o relație directă, continuă și nemijlocită cu uzagerii serviciilor publice. În activitatea sa, funcționarul duce la îndeplinire prevederile legii, care nu sunt întotdeauna just înțelese de cei care cad sub incidența lor.

Exigențele statului de drept impun domnia legii, trecerea de la „dreptul statului" la „statul dreptului" sau, cum se exprimă metaforic Ion Deleanu și Marian Enache în lucrareaPremizele și mecanismele statului de drept" -„substituirea domniei legii domniei oamenilor", ceea ce presupune suveranitatea legii dincolo de interesele individuale, sau cum precizam anterior, înfrânarea pornirilor biologice de către rațiune. Pentru a se realiza acest imperativ se impune ca funcționarul public să aibă aptitudinea de a sluji legea, nu de a o îngenunchea.

Pe acest teren, apare problema puterii discreționare a administrației publice, care poate naște abuzuri, corupție, încălcarea drepturilor și intereselor cetățenilor. Pornind de la relația legalitate – oportunitate, doctrina franceză recunoaște administrației un drept de apreciere, în cadrul căreia poate, în limitele legii, să exercite o anumită acțiune, iar prin oportunitate se evocă acțiunea administrației în cazuri excepționale, acțiune care este necesară, deci oportună, dar ilegală.

Doctrina germană prin putere discreționară are în vedere o anumită marjă de libertate de care dispune administrația publică și care îi îngăduie să aleagă, dintre mai multe variante, pe cea optimă. Atât Antonie Iorgovan , cât și Verginia Vedinaș în „Drept administrativ și instituții politico-administrative", împărtășesc punctul de vedere al școlii germane, înțelegând că administrația dispune de capacitatea de selecție, într-un context dat, a soluției care i se pare viabilă, care corespunde specificului problemei respective.

În „Deontologia funcției publice", una din lucrările de specialitate consacrate acestei materii ce aparține lui Ion Mocioi , disciplina în cauză este definită în felul următor: „(…) un ansamblu de reguli de conduită a funcționarilor publici, pentru a funcționa, în administrația publică, în cadrul unui post al activității specifice, folosindu-și cu responsabilitate, pregătirea, calitățile și aptitudinile individuale, pentru aplicarea legilor în mod corect, în interesul cetățeanului și al progresului țării."

Deontologia reprezintă astfel un ansamblu de reguli, de norme. Normele sunt „(…) forme de disciplinare și de orientare socială a individului" . Normele morale „(…) tind să armonizeze împrejurările abstracte cu cele concrete, ele reprezentând opera societății, astfel încât, în mod evident, exprimă punctul de vedere al societății" .

În ceea ce privește deontologia funcționarului public, analiza acesteia trebuie să pornească de la faptul că funcționarul public este și el cetățean, dar nu orice fel de cetățean. El este un cetățean care a fost învestit legal să exercite prerogative de putere publică.

Astfel, este firesc ca funcționarului public să-i fie recunoscute nu numai drepturi, dar și obligații specifice, care se deosebesc de obligațiile care îi revin unui cetățean neînvestit cu prerogativele pe care le deține un funcționar public. De aceea, dintotdeauna doctrina și jurisprudența au recunoscut că funcționarului public trebuie să-i fie specifice două categorii de obligații:

obligații legate de exercitarea funcției publice, obligații profesionale, care privesc realizarea, în conformitate cu legea, a atribuțiilor de serviciu, și care au o dimensiune preponderent juridică;

obligații care exced funcției pe care o îndeplinește, care privesc viața privată a funcționarilor publici, și care au o dimensiune preponderent etică.

Acestor două categorii de obligații li se adaugă obligațiile care revin funcționarului public în calitate de simplu cetățean.

Pentru funcționarul public, ca și pentru administrație în ansamblul său, legalitatea reprezintă criteriul fundamental de moralitate. O asemenea concluzie rezultă din însăși misiunea administrației publice, care constă în activitatea de punere în executare a legii și prestarea de servicii publice, în limitele legii. Această misiune se regăsește în majoritatea definițiilor formulate în doctrina de specialitate. înțelegem astfel că, la baza acțiunii funcționarului public, a administrației în ansamblul său, se află executarea legii.

Principiul legalității implică, într-o dihotomie cunoscută epocii contemporane, două aspecte:

supremația legii, în sensul că administrația, ca și toate subiectele de drept public sau de drept privat trebuie să se supună legii, începând cu legea fundamentală și respectând principiul supremației actelor juridice;

baza legală, în sensul că acțiunea subiectelor de drept trebuie să se încadreze în limitele dreptului.

Principiul general al legalității se află în corelație cu alte două principii, care derivă din el, și anume:

– egalitatea în conținutul legii, care se impune legiuitorului și semnifică faptul că normele juridice nu trebuie să aibă un conținut diferit pentru două cazuri identice;

– egalitatea în fața legii, care se impune, de această dată, autorității care execută legea, adică administrației, și el semnifică faptul că administrația nu trebuie să trateze de o manieră identică două cazuri diferite și invers .

Trebuie să ținem cont însă și de faptul că legea, oricât ar dori autorul ei, nu reușește să acopere totalitatea aspectelor pe care le presupune practica administrativă. De aceea, dintotdeauna s-a recunoscut că administrația publică dispune de o putere discreționară, respectiv dispune de o anumită marjă de libertate, o posibilitate de apreciere în activitatea ei. Răspunderea funcționarului public intervine atât pentru încălcarea obligațiilor profesionale deduse din raportul de serviciu, dar și pentru încălcarea normelor de conduită profesională și civică prevăzute de lege.

Astfel, abaterea disciplinară este concepută ca fiind o faptă săvârșită cu vinovăție, prin care se încalcă atât obligațiile profesionale, cât și obligațiile care au o legătură directă sau indirectă cu acestea, care vizează statutul său socio-profesional și moral. Este vorba despre faptele ce lezează demnitatea, prestigiul și credibilitatea unui funcționar public. în doctrina franceză se teoretizează posibilitatea intervenției răspunderii disciplinare și pentru fapte săvârșite în afara serviciului, sau înainte de ocuparea unei funcții publice, dacă viitorul funcționar public a ascuns, cu rea credință, faptele respective.

De pildă, în Franța o învățătoare (=funcționar public) a fost sancționată de un tribunal administrativ deoarece trăia într-un concubinaj de notorietate cu un bărbat. S-a apreciat că un asemenea comportament este incompatibil cu statutul unui funcționar public, că el afectează demnitatea și credibilitatea funcției respective, a instituției și a corpului profesional în ansamblul său, ceea ce legitimează sancțiunea aplicată.

Deontologia funcționarului public poate fi definită ca reprezentând totalitatea normelor care guvernează comportamentul profesional și privat al funcționarului public, în virtutea statutului de detentor al autorității publice. Aceste norme sunt la rândul lor structurate în funcție de relațiile sociale care sunt avute în vedere, după cum urmează:

Relații din interiorul serviciului public

cu șefii ierarhici;

cu ceilalți funcționari publici;

cu întregul personal;

cu subalternii.

Relații cu celelalte subiecte de drept, din afara instituției publice, beneficiari ai acțiunii funcționarului public.

Relații cu personalul unor instituții publice și alte persoane juridice cu care colaborează instituția unde este încadrat funcționarul public.

Relații cu societatea civilă, în ansamblul său.

De asemenea, regulile care guvernează o profesiune pot fi grupate în mai multe categorii. în lucrarea lui Liviu Coman-Kund „Deontologia și statutul funcționarilor publici din administrația publică" sunt menționate următoarele tipuri de reguli:

reguli care dau identitate profesiunii respective, care nu au fost preluate în dreptul pozitiv și a căror respectare se asigură prin influența exercitată de membrii corpului profesional respectiv;

reguli care au fost preluate în dreptul pozitiv, a căror încălcare este calificată ca abatere disciplinară, și a căror respectare este asigurată prin jurisdicțiile disciplinare profesionale;

reguli care sunt edictate de stat pentru a proteja ordinea publică, a căror respectare este asigurată prin intervenția instanțelor judecătorești și prin forța coercitivă a statului.

În administrație, în sfera publică în general trebuie să-și desfășoare activitatea oameni integri din punct de vedere moral, care să așeze deasupra tuturor preocupărilor și priorităților lor, binele public. încă din antichitate s-a susținut că ,,(…)guvernarea trebuie să fie partea omului cinstit", iar „funcțiunile publice, indiferent de rangul lor, nu trebuie să-i îmbogățească niciodată pe cei care le dețin"

Consecințele pe care le atrage accederea la putere a unor oameni fară valoare profesională, fară virtute (echivalentul antic al valorii centrale în etică, de astăzi – Binele) și fară dragoste de țară sunt dezastroase. Demagogia poate să devină politică de stat. Se proclamă și aclamă practici și angajamente aparent morale, cum ar fi eterna luptă împotriva corupției, respectarea conflictului de interese, etc.

În literatura juridică actuală este precizat faptul că în oricare ramură de drept ne-am plasa, răspunderea are două finalități:

să restabilească ordinea de drept încălcată, determinând revenirea la starea de legalitate, perturbată ca urmare a săvârșirii unei forme de ilicit.

să exprime o reacție negativă față de autorul faptei ilicite, cu scopul de a-1 determina pe acesta să-și conștientizeze semnificația faptei, să o regrete și pe viitor să o elimine din comportamentul său.

O asemenea reacție negativă o au nu numai autoritățile sau instituțiile publice, ci și societatea civilă, cetățenii. Reacția acestora din urmă nu este lipsită de importanță dat fiind faptul că intransigența judecății opiniei publice față de funcționarii publici și față de oamenii politici este de multe ori mai necruțătoare chiar decât intransigența autorităților. Prin intermediul răspunderii – ca dimensiune a statutului juridic al funcționarului public- se realizează atât scopul preventiv cât și cel sancționator, analizate constant atât în lucrările de teoria generală a dreptului cât și de cele consacrate formelor răspunderii specifice diferitelor ramuri ale dreptului.

A vorbi despre răspundere, în cazul funcționarului public, presupune cu necesitate abordarea relației acesteia cu responsabilitatea. Dacă fiecare subiect de drept trebuie să manifeste în activitatea sa responsabilitate, funcționarii publici, demnitarii, oamenii politici trebuie să fie fundamental responsabili în îndeplinirea prerogativelor lor.

Responsabilitatea precede răspunderii și o poate elimina. Ea presupune respectarea de către individ a sistemului de valori instituit de „cetate" la nivel global sau la nivel microsocial. „Dacă acest sistem de valori este respectat, omul trăiește în armonie cu sine însuși și cu ceilalți, cu societatea în ansamblul său. Când sistemul de valori este negat, omul încetează să mai fie responsabil și devine răspunzător pentru comportamentul său ilicit".

Prin urmare, funcționarul public și demnitarul, omul politic trebuie să facă să primeze, în comportamentul lor, responsabilitatea. Cum afirmă A. Iorgovan pentru ei, nu există o valoare mai importantă decât „ îndeplinirea, cu o convingere reieșită din înțelegerea rațională a fenomenelor, a sarcinilor". Ei trebuie să-și ducă la bun sfârșit atribuțiile, nu pentru că așa li se impune, ci fiindcă sunt convinși că ele reprezintă rostul lor profesional.

Răspunderea juridică, indiferent la care ramură a dreptului ne-am raporta, intervine atunci când s-a comis o formă de ilicit „pe terenul răului înfăptuit", dar și pe cel „care este pe cale să se înfăptuiască" (avem în vedere intervenția răspunderii penale pentru cazurile de tentativă, când nu s-a comis deja o faptă antisocială, dar se intenționează acest lucru). În ceea ce privește răspunderea juridică a funcționarului public și a omului politic, ea intervine atunci când s-a comis o faptă antisocială, cu precizarea că există două categorii de fapte antisociale:

cele comise ca simplu cetățean, care nu au legătură cu serviciul, și care atrag dreptul comun al răspunderii;

cele săvârșite în exercitarea prerogativelor de serviciu și/sau în legătură cu acesta, în concluzie, întotdeauna cei care au deținut anumite funcții sau demnități publice au fost în vizorul celorlalți. Faptele și actele lor sunt în egală măsură judecate, după cum este judecată și starea lor materială. De pildă, în prezent, la noi în țară se poate constata că, întreaga opinie publică, prin intermediul mass-mediei este cu ochii ațintiți pe averile demnitarilor

2. Functia de manager public

Pot ocupa o funcție publică specifică de manager public, în condițiile legii, absolvenții următoarelor programe:

programul de formare specializată în administrația publică, cu durata de 2 ani, organizat pentru obținerea statutului de manager public;

programul de formare specializată în administrația publică, cu durata de un an, organizat pentru obținerea statutului de manager public;

programul Bursa specială "Guvernul României", organizat pentru formarea managerilor din sectorul public, cu condiția ca acesta să fie urmat de un program intensiv de formare specializată în administrația publică, în România, ca o completare a cursurilor prevăzute la art. 32 din Hotărârea Guvernului nr. 1.516/2004 , care să permită evaluarea absolvenților acestei burse în aceleași condiții și respectând aceleași criterii utilizate în cazul absolvenților programelor prevăzute mai sus. Decizia privind echivalarea și modulele necesar a fi urmate se ia de către institutul Național de Administrație, în calitate de organizator al programelor de formare specializată prevăzute mai sus.

Prin programele de formare se înțelege: activități de formare în țară și, după caz, în străinătate, stagii practice în țară și, după caz, în străinătate, inclusiv perioada vacanțelor și perioada de la absolvirea programelor respective până la numirea, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, în funcția publică specifică de manager public.

Programele de formare au ca scop dezvoltarea competențelor și aptitudinilor necesare exercitării funcției publice specifice de manager public.

Ministerul Administrației și Internelor, prin Unitatea centrală pentru reforma administrației publice, stabilește oportunitatea organizării programelor de formare mai sus mentionate, precum și numărul de locuri aferente acestora, pe baza propunerii Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

În vederea stabilirii oportunității organizării programelor de formare și a numărului de locuri se va ține cont de:

a)rezultatele analizei nevoilor instituționale

b)programele de formare aflate în curs de desfășurare și momentul estimat al repartizării absolvenților acestora;

c)perioada estimată pentru obținerea finanțării externe pentru derularea programelor de formare, dacă este cazul;

d)orice alte informații considerate utile.

Prin concurs se urmărește identificarea și selectarea persoanelor care demonstrează abilitățile și competențele, precum și un nivel minim de cunoștințe generale, relevante pentru administrația publică, necesare obținerii statutului de manager public.

Parcurgerea probelor de concurs are ca scop evaluarea următoarelor aspecte:

a)îndeplinirea condițiilor de eligibilitate

b)capacitatea de utilizare a informațiilor și de interpretare a datelor în vederea formulării de concluzii și fundamentării de decizii administrative;

c)capacitatea de stabilire și formulare a obiectivelor, respectiv de identificare a succesiunii logice a acțiunilor în vederea atingerii unui scop determinat;

d)capacitatea de a lua decizii și de a evalua impactul acestora;

e)capacitatea de analiză și sinteză;

f)abilitățile de comunicare;

g)gradul de motivare pentru ocuparea unei funcții publice specifice de manager public;

h)nivelul de deținere a altor abilități decât cele prevăzute mai sus, considerate necesare ocupării unei funcții publice specifice de manager public;

i)nivelul de cunoaștere a principiilor, regulilor, organizării și funcționării administrației publice;

j)nivelul de cunoaștere a principiilor, regulilor, organizării și funcționării instituțiilor Uniunii Europene, respectiv a politicilor comunitare;

k)nivelul de cunoaștere a unei limbi străine de circulație europeană.

Se impune scoaterea în evidență și a faptului că activitatea funcționarilor de conducere nu se poate desfășura decât sub autoritatea unui: funcționar ierarhic superior, care poate fi înalt funcționar public sau alt funcționar public de conducere sau a unui demnitar.

Acestor elemente ale statutului funcționarului public de conducere se adaugă cele consacrate de articolul 16 din Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici. Textul obligă funcționarii publici de conducere ca, în exercitarea atribuțiilor specifice funcției lor, să asigure egalitatea de șanse și tratament cu privire la dezvoltarea carierei în funcția publică pentru funcționarii publici din subordine.

3. Drepturile managerilor publici

Potrivit Anexei Nr. 1: ANGAJAMENT, managerul public are următoarele drepturi:

să primească integral și la termen sumele prevăzute cu titlu de bursă sau, după caz, sumele cu titlu de cheltuieli de deplasare;

să îi fie virate, în contul pe care îl indică, sumele prevăzute cu titlu de bursă;

să fie informat cu privire la deciziile care se iau și care îl vizează în mod direct;

să fie consultat cu privire la modificări de fond, de natură a-i afecta un interes personal legitim, ale deciziilor cu caracter individual luate prin excepție de la procedurile generale aprobate;

ca urmare a absolvirii programului de formare, să fie numit într-o funcție publică specifică de manager public.

3. Îndatoririle managerilor publici

Potrivit Anexei Nr. 1: ANGAJAMENT, managerul public are următoarele drepturi:

să se conformeze solicitărilor furnizorului de formare cu privire la derularea activităților specifice desfășurării programelor de formare și să participe diligent la toate aceste activități;

să respecte normele de conduită profesională și civică și să se abțină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori imaginii furnizorului de formare;

să respecte, în îndeplinirea sarcinilor corespunzătoare activităților specifice desfășurării programelor de formare, prevederile actelor normative de organizare și funcționare, precum și regulamentele de studii și cele de ordine interioară ale instituțiilor în care desfășoară respectivele activități;

pe perioada derulării programului de formare, să informeze în scris Agenția Națională a Funcționarilor Publici, iar ulterior absolvirii programului de formare, să informeze în scris ministerul – Direcția generală juridică, în termen de cel mult 10 zile de la producerea evenimentului, despre orice modificare a datelor înregistrate privind domiciliul, reședința, starea civilă ori starea de sănătate; notificarea va fi însoțită de copii ale documentelor prin care se constată/se dispun modificările de către organele în drept;

să ramburseze, în situația încetării calității de participant la program, toate cheltuielile efectuate cu formarea până la data înregistrării solicitării sale scrise sau, după caz, până la data exmatriculării din program ca urmare a aplicării unei sancțiuni disciplinare;

să se prezinte în termenul legal la autoritatea sau instituția publică unde a fost repartizat, în vederea ocupării funcției publice specifice de manager public;

să ramburseze, în situația nerespectării obligației care face obiectul prezentului angajament, contravaloarea cheltuielilor efectuate pentru formarea sa, redusă proporțional cu perioada luată în calcul ca fiind lucrată din termenul de 5 ani;

în situația îndeplinirii obligației care face obiectul prezentului angajament prin ocuparea unui post în baza unui contract individual de muncă, să informeze ministerul – Direcția generală juridică, în termen de cel mult 10 zile de la producerea evenimentului, despre orice naștere, modificare sau încetare a raporturilor de muncă.

4. Regulile de conduită a managerilor publici

Funcționarii publici au obligația de a asigura un serviciu public de calitate în beneficiul cetățenilor, prin participarea activă la luarea deciziilor și la transpunerea lor în practică, în scopul realizării competențelor autorităților și ale instituțiilor publice.

În exercitarea funcției publice, funcționarii publici au obligația de a avea un comportament profesionist, precum și de a asigura, în condițiile legii, transparența administrativă, pentru a câștiga și a menține încrederea publicului în integritatea, imparțialitatea și eficacitatea autorităților și instituțiilor publice.

Funcționarii publici au obligația ca, prin actele și faptele lor, să respecte Constituția, legile țării și să acționeze pentru punerea în aplicare a dispozițiilor legale, în conformitate cu atribuțiile care ie revin, cu respectarea eticii profesionale.

Funcționarii publici trebuie să se conformeze dispozițiilor legale privind restrângerea exercițiului unor drepturi, datorată naturii funcțiilor publice deținute.

Funcționarii publici au obligația de a apăra în mod loial prestigiul autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și de a se abține de la orice act ori fapt care poate produce prejudicii imaginii sau intereselor legale ale acesteia.

Funcționarilor publici le este interzis:

să exprime în public aprecieri neconforme cu realitatea în legătură cu activitatea autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, cu politicile și strategiile acesteia ori cu proiectele de acte cu caracter normativ sau individual;

să facă aprecieri neautorizate în legătură cu litigiile aflate în curs de soluționare și în care autoritatea sau instituția publică în care își desfășoară activitatea are calitatea de parte;

să dezvăluie informații care nu au caracter public, în alte condiții decât cele prevăzute de lege;

să dezvăluie informațiile la care au acces în exercitarea funcției publice, dacă această dezvăluire este de natură să atragă avantaje necuvenite ori să prejudicieze imaginea sau drepturile instituției ori ale unor funcționari publici, precum și ale persoanelor fizice sau juridice;

să acorde asistență și consultanță persoanelor fizice sau juridice în vederea promovării de acțiuni juridice ori de altă natură împotriva statului sau autorității ori instituției publice în care își desfășoară activitatea.

Aceste obligații incumbă și după încetarea raportului de serviciu, pentru o perioadă de 2 ani, dacă dispozițiile din legi speciale nu prevăd alte termene.

Dezvăluirea informațiilor care nu au caracter public sau remiterea documentelor care conțin asemenea informații, la solicitarea reprezentanților unei alte autorități ori instituții publice, este permisă numai cu acordul conducătorului autorității sau instituției publice în care funcționarul public respectiv își desfășoară activitatea.

În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, funcționarii publici au obligația de a respecta demnitatea funcției publice deținute, corelând libertatea dialogului cu promovarea intereselor autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.

În activitatea lor, funcționarii publici au obligația de a respecta libertatea opiniilor și de a nu se lăsa influențați de considerente personale sau de popularitate. În exprimarea opiniilor, funcționarii publici trebuie să aibă o atitudine conciliantă și să evite generarea conflictelor datorate schimbului de păreri.

Relațiile cu mijloacele de informare în masă se asigură de către funcționarii publici desemnați în acest sens de conducătorul autorității sau instituției publice, în condițiile legii.

Funcționarii publici desemnați să participe la activități sau dezbateri publice, în calitate oficială, trebuie să respecte limitele mandatului de reprezentare încredințat de conducătorul autorității ori instituției publice în care își desfășoară activitatea.

În cazul în care nu sunt desemnați în acest sens, funcționarii publici pot participa la activități sau dezbateri publice, având obligația de a face cunoscut faptul că opinia exprimată nu reprezintă punctul de vedere oficial al autorității ori instituției publice în cadrul căreia își desfășoară activitatea.

În exercitarea funcției publice, funcționarilor publici le este interzis:

să participe la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice;

să furnizeze sprijin logistic candidaților la funcții de demnitate publică;

să colaboreze, în afara relațiilor de serviciu, cu persoanele fizice sau juridice care fac donații ori sponsorizări partidelor politice;

să afișeze, în cadrul autorităților sau instituțiilor publice, însemne ori obiecte inscripționate cu sigla sau denumirea partidelor politice ori a candidaților acestora.

În considerarea funcției publice deținute, funcționarilor publici le este interzis să permită utilizarea numelui sau imaginii proprii în acțiuni publicitare pentru promovarea unei activități comerciale, precum și în scopuri electorale.

În relațiile cu personalul din cadrul autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și cu persoanele fizice sau juridice, funcționarii publici sunt obligați să aibă un comportament bazat pe respect, bună-credință, corectitudine și amabilitate.

Funcționarii publici au obligația de a nu aduce atingere onoarei, reputației și demnității persoanelor din cadrul autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și persoanelor cu care intră în legătură în exercitarea funcției publice, prin:

întrebuințarea unor expresii jignitoare;

dezvăluirea unor aspecte ale vieții private;

formularea unor sesizări sau plângeri calomnioase.

Funcționarii publici trebuie să adopte o atitudine imparțială și justificată pentru rezolvarea clară și eficientă a problemelor cetățenilor. Funcționarii publici au obligația să respecte principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, prin:

promovarea unor soluții similare sau identice raportate la aceeași categorie de situații de fapt;

eliminarea oricărei forme de discriminare bazate pe aspecte privind naționalitatea, convingerile religioase și politice, starea materială, sănătatea, vârsta, sexul sau alte aspecte.

Pentru realizarea unor raporturi sociale și profesionale care să asigure demnitatea persoanelor, eficiența activității, precum și creșterea calității serviciului public, se recomandă respectarea normelor de conduită prevăzute la alin. (1)-(3) și de către celelalte subiecte ale acestor raporturi.

În deplasările externe, funcționarii publici sunt obligați să aibă o conduită corespunzătoare regulilor de protocol și le este interzisă încălcarea legilor și obiceiurilor tării gazdă.

Funcționarii publici nu trebuie să solicite ori să accepte cadouri, servicii, favoruri, invitații sau orice alt avantaj, care le sunt destinate personal, familiei, părinților, prietenilor ori persoanelor cu care au avut relații de afaceri sau de natură politică, care le pot influența imparțialitatea în exercitarea funcțiilor publice deținute ori pot constitui o recompensă în raport cu aceste funcții.

În procesul de luare a deciziilor, funcționarii publici au obligația să acționeze conform prevederilor legale și să își exercite capacitatea de apreciere în mod fundamentat și imparțial. Funcționarilor publici le este interzis să promită luarea unei decizii de către autoritatea sau instituția publică, de către alți funcționari publici, precum și îndeplinirea atribuțiilor în mod privilegiat.

În exercitarea atribuțiilor specifice funcțiilor publice de conducere, funcționarii publici au obligația să asigure egalitatea de șanse și tratament cu privire la dezvoltarea carierei în funcția publică pentru funcționarii publici din subordine.

Funcționarii publici de conducere au obligația să examineze și să aplice cu obiectivitate criteriile de evaluare a competenței profesionale pentru personalul din subordine, atunci când propun ori aprobă avansări, promovări, transferuri, numiri sau eliberări din funcții ori acordarea de stimulente materiale sau morale, excluzând orice formă de favoritism ori discriminare.

Se interzice funcționarilor publici de conducere să favorizeze sau să defavorizeze accesul ori promovarea în funcția publică pe criterii discriminatorii, de rudenie, afinitate. Este interzisă folosirea de către funcționarii publici, în alte scopuri decât cele prevăzute de lege, a prerogativelor funcției publice deținute.

Prin activitatea de luare a deciziilor, de consiliere, de elaborare a proiectelor de acte normative, de evaluare sau de participare la anchete ori acțiuni de control, funcționarilor publici le este interzisă urmărirea obținerii de foloase sau avantaje în interes personal ori producerea de prejudicii materiale sau morale altor persoane.

Funcționarilor publici le este interzis să folosească poziția oficială pe care o dețin sau relațiile pe care le-au stabilit în exercitarea funcției publice, pentru a influența anchetele interne ori externe sau pentru a determina luarea unei anumite măsuri.

Funcționarilor publici le este interzis să impună altor funcționari publici să se înscrie în organizații sau asociații, indiferent de natura acestora, ori să le sugereze acest lucru, promițându-le acordarea unor avantaje materiale sau profesionale.

Funcționarii publici sunt obligați să asigure ocrotirea proprietății publice și private a statului și a unităților administrativ-teritoriale, să evite producerea oricărui prejudiciu, acționând în orice situație ca un bun proprietar.

Funcționarii publici au obligația să folosească timpul de lucru, precum și bunurile aparținând autorității sau instituției publice numai pentru desfășurarea activităților aferente funcției publice deținute. Funcționarii publici trebuie să propună și să asigure, potrivit atribuțiilor care le revin, folosirea utilă și eficientă a banilor publici, în conformitate cu prevederile legale.

Funcționarilor publici care desfășoară activități publicistice în interes personal sau activități didactice le este interzis să folosească timpul de lucru ori logistica autorității sau a instituției publice pentru realizarea acestora.

Orice funcționar public poate achiziționa un bun aflat în proprietatea privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, supus vânzării în condițiile legii, cu excepția următoarelor cazuri:

când a luat cunoștință, în cursul sau ca urmare a îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, despre valoarea ori calitatea bunurilor care urmează să fie vândute;

când a participat, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, la organizarea vânzării bunului respectiv;

când poate influența operațiunile de vânzare sau când a obținut informații la care persoanele interesate de cumpărarea bunului nu au avut acces.

Funcționarilor publici le este interzisă furnizarea informațiilor referitoare la bunurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, supuse operațiunilor de vânzare, concesionare sau închiriere, în alte condiții decât cele prevăzute de lege.

5. Studiu de caz

Î.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1436 din 17 martie 2009

În situația specială a reducerii unor posturi, H. G. nr. 1267/2007 instituie o normă de protecție pentru managerul a cărui funcție a fost redusă, creând beneficiul unui transfer care, în actul normativ special, O.U.G. nr. 56/2004, era prevăzut pentru altă situație juridică.

Situația de fapt, că măsura s-a aplicat prin două decizii succesive, nu contravine O.U.G. nr. 56/2004 și nici Legii nr. 188/1999, întrucât prin decizia nr. 1011/2007, eliberarea din funcție s-a dispus începând cu 23 noiembrie 2007, iar decizia de transfer nr. 1100/2007 a fost emisă chiar la 23 noiembrie 2007. Așadar, termenul de preaviz din prima decizie a fost respectat, iar cariera de funcționar a reclamantului nu a fost afectată de nicio perioadă de întrerupere.

Prin acțiunea înregistrată la data de 8 ianuarie 2008, reclamantul D.S.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, A.N.P. și Ministerul Justiției (în prezent Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești), anularea H.G. nr. 1267/2007, anularea deciziei nr. 1011 din 24 octombrie 2007 a directorului general al A.N.P. și repunerea sa în situația anterioară, în sensul obligării A.N.P. la numirea sa în funcția publică deținută anterior emiterii acestor acte administrative, precum și suspendarea, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, a executării actelor contestate, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, la data de 23 noiembrie 2007, a fost eliberat din funcție prin decizia nr. 1011 din 24 octombrie 2007, urmare publicării H.G. nr. 1267 din 17 octombrie 2007, care prevedea reducerea unui număr de 9 posturi din aparatul propriu al Ministerului Justiției și a unui număr de 6 posturi din cadrul A.N.P.

A susținut că H.G. nr. 1267/2007 este nelegală, fiind emisă cu încălcarea normelor referitoare la reorganizarea instituțiilor publice prevăzute de Legea nr. 188/1999, a celor privitoare la statutul special al funcționarului public denumit manager public, respectiv O.U.G. nr. 56/2004 și H.G. nr. 283/2005, precum și a celor privind transparența decizională în administrația publică cuprinse în Legea nr. 52/2003.

Reclamantul a menționat că, începând cu data de 16 decembrie 2005, și-a desfășurat activitatea în cadrul Ministerului Justiției în funcția de manager public, iar din 8 martie 2006 a fost detașat și, ulterior, transferat în interes de serviciu la A.N.P. și că reducerea posturilor de manager public a fost nejustificată, în condițiile în care se solicitase, mai înainte cu 6 luni, suplimentarea numărului acestor posturi.

S-a mai arătat că decizia de eliberare din funcție este emisă cu încălcarea dispozițiilor art. II alin. (3) din H.G. nr. 1267/2007, care prevedeau în mod expres obligația transferului persoanelor care ocupau funcțiile desființate.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2346 din 17 septembrie 2008, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că soluția se impune, întrucât prin decizia nr. 1011 din 24 octombrie 2007, emisă de directorul general al A.N.P., au fost respectate condițiile prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. b) și alin. (2) și (3) din Legea nr. 188/1999 și că, prin decizia nr. 1100 din 23 noiembrie 2007, reclamantul a fost transferat, fiind încadrat la Institutul Național de Administrare din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, în acest mod fiind respectate prevederile art. II alin. (3) din H.G. nr.1267/2007, privind transferul managerilor publici.

Cu privire la repunerea părților în situația anterioară, instanța a reținut că acest lucru nu este posibil, având în vedere că, prin H.G nr. 1267/2007, postul ocupat de reclamant nu mai există.

Împotriva sus menționatei sentințe a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul D.S.I. În motivarea cererii, recurentul invocă dispozițiile art. 304 pct. 6-10 C. pr. civ., arătând:

– Că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de anulare a H.G. nr. 1267 din 23 octombrie 2007, prin care au fost desființate ilegal șase funcții de manager public din cadrul A.N.P.

Arată recurentul că acest act normativ nu respectă condițiile stabilite de dispozițiile art. 100 din Legea nr. 188/1999, care arată că o reducere a posturilor se justifică doar dacă: se mai modifică semnificativ atribuțiile funcției publice desființate sau sunt modificate condițiile de ocupare a postului, dar în speță niciuna dintre aceste condiții nu a fot îndeplinită.

De asemenea, susține recurentul că actul a fost emis cu încălcarea dispozițiilor privind adoptarea actelor normative și transparența decizională.

– Că instanța a considerat, în mod greșit, că decizia nr. 1011/2007 a Directorului general al A.N.P. este legală, întrucât din probele prezentate rezultă nerespectarea termenelor de preaviz și că actul dispune altă măsură decât cea permisă de O.U.G. nr. 56/2004 privind statutul managerilor publici, în caz de reorganizare.

Consideră recurentul că măsura legală ce putea fi luată era transferul, cu sprijinul A.N.F.P., iar nu eliberarea din funcție, cum s-a procedat în cazul lui. Arată recurentul că însuși actul atacat, H.G. nr. 1267/2007 prevede obligativitatea transferului.

– Că aprecierile instanței de fond, în legătură cu competența emiterii deciziei atacate, dacă s-ar fi îndeplinit condițiile legale privind restructurarea, deși sunt valabile, nu au legătură cu natura cererii reclamantului, întrucât problema de fond era aceea că H.G. nr. 1267/2007 și Ordonanța Președintelui A.N.P. nr. 1011/2007 nu au fundament legal, pentru că reclamantul nu a contestat vocația instituțiilor în cauză de a-și reorganiza activitatea.

Consideră recurentul că situația de fapt că, ulterior emiterii celor două acte, a cerut transferul nu acoperă ilegalitatea actelor, iar conform Legii nr. 188/1999, orice funcționar public eliberat din funcție, poate cere transferul pe o funcție echivalentă vacantă. Recursul nu se fondează.

1. Dispozitivul sentinței atacate prevede respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, iar în considerentele ei este analizată legalitatea deciziei și implicit a H.G. nr. 1267/2007, în raport cu legea, cu dreptul comun în materia statutului funcționarului public, Legea nr. 188/1999.

De altfel, invocarea nelegalității H.G. nr. 1267/2007, în raport cu dispozițiile Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, este nefondată, întrucât actul normativ vizat nu se încadrează definiției din art. 3 lit. a) din lege: hotărârea în speță avea ca scop reorganizarea unei autorități care are ca obiect administrarea penitenciarelor din România, ca urmare nu poate fi considerat "cu aplicabilitate generală" și nici de interes cetățenesc, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. b) din lege. Mai mult, actul normativ în speță nu se referă la normele substanțiale de administrare a penitenciarelor, ci la schema de organizare a acestora, vizând exclusiv managerii lor.

2. O.U.G. nr. 56/2004 (M. Of. nr. 590 din 1 iulie 2004) privind crearea statutului special al funcționarului public denumit "manager public" prevede în art. 16:

"(1) Statutul de manager public se poate pierde în cazul obținerii unor rezultate nesatisfăcătoare la evaluările performanțelor profesionale individuale periodice, în cazul săvârșirii de abateri disciplinare, precum și în condițiile art. 84 din Legea nr. 188/1999, republicată.

(2) În cazul pierderii statutului de manager public, A.N.F.P. ia măsurile necesare pentru redistribuirea persoanelor respective pe o funcție publică generală, în limita funcțiilor publice vacante.

(3) În cazul pierderii statutului de manager public, persoanele care au încheiat angajamentul prevăzut la art. 7 alin. (2) au obligația să lucreze în administrația publică până la expirarea duratei prevăzute în angajament."

De asemenea, dispozițiile art. 22 alin. (1) din ordonanță prevăd că ea se completează cu cele ale Legii nr. 188/1999.

H.G. nr. 1267/2007 (M. Of nr. 718 din 23 octombrie 2007) prevede în art. II alin. (3):

"Persoanelor care ocupă posturile reduse potrivit art. (1) și (2) li se aplică dispozițiile cuprinse în O.U.G. nr. 56/2004 privind crearea statutului special al funcționaruluipublic denumit manager public, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 452/2004, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la transferul managerilorpublici în cadrul altor autorități sau instituții publice".

Textul la care trimite cel de mai sus este:

"Art. 15 – (1) Managerii publici au obligația să fi desfășurat activitate în cadrul a cel puțin două autorități sau instituții publice ca o condiție necesară pentru a participa la concursul organizat pentru accederea în categoria înalților funcționari publici.

(2) În vederea îndeplinirii acestei obligații, managerii publici pot solicita A.N.F.P. transferul în cadrul altei autorități sau instituții publice, pe o funcție publică de managerpublic echivalentă.

(3) Comisia poate solicita, de asemenea, transferul în cadrul altei autorități sau instituții publice, pe o funcție publică de manager public echivalentă, în condițiile legii."

Așadar, în situația specială a reducerii unor posturi, H.G. nr. 1267/2007 instituie o normă de protecție pentru managerul a cărui funcție a fost redusă, creând beneficiul unui transfer care, în actul normativ special, O.U.G. nr. 56/2004, era prevăzut pentru altă situație juridică.

În speță, prin decizia atacată s-a dispus eliberarea din funcția de manager public deținută, dar redusă conform Art. II alin. (2) și, ulterior, prin altă decizie, transferul conform art. II alin. (3).

Situația de fapt că măsura din art. II s-a aplicat prin două decizii succesive nu contravine O.U.G. nr. 56/2004 și nici Legii nr. 188/1999, întrucât prin decizia nr. 1011/2007 eliberarea din funcție s-a dispus începând cu 23 noiembrie 2007, iar decizia de transfer nr. 1100/2007 a fost emisă chiar la 23 noiembrie 2007. Așadar, termenul de preaviz din prima decizie a fost respectat, iar cariera de funcționar a reclamantului nu a fost afectată de nicio perioadă de întrerupere.

3. Considerentele sentinței privind legalitatea emiterii deciziei atacate cuprind, în mod firesc, analiza de legalitate sub toate aspectele, inclusiv cel al competenței emitentului, aspect care nu este superfluu și nu afectează câtuși de puțin temeinicia sentinței.

În fine, se cuvine a observa că reclamantul, nu numai că nu a evocat în acțiune decizia de transfer, dar nici nu a făcut dovada că măsura s-ar fi luat la cererea sa expresă, iar nu prin efectul art. II alin. (3) din H.G. nr. 1267/2007.

CAPITOLUL v – CONCLUZII

Dacă într-un raport juridic obișnuit drepturile și obligațiile sunt strâns legate de formarea, modificarea și desființarea relației, în cazul funcției drepturile și obligațiile (care-i alcătuiesc conținutul) preexistă raporturilor propriu-zise, iar formarea, modificarea și încetarea acestora – în urma producerii unui act sau fapt juridic – constituie doar prilejul exercitării respectivei facultăți sau îndatoriri legale care nu sunt doar produsul voinței exclusive a subiectului titular, limitat, în acțiunile sale, nu într-atât la constituirea lor, cât, mai ales, la realizarea lor. Altfel spus, prin intermediul funcției se contribuie la declanșarea incidenței legii pentru soluționarea unui caz dat.

În cazul funcției publice, scopul Deontologiei este reprezentat de realizarea eficienței serviciului public și satisfacerea nevoilor cetățeanului. Eficiența nu reprezintă numai rezultatul unei bune organizări ci și a conducerii unei activități. Obținerea unei eficiențe maxime depinde și de gradul de conștinciozitate de atitudinea conștiincioasă față de îndatoririle de serviciu a funcționarului public.

În cazul în care funcționarul public are o situație juridică bine stabilită și îi sunt asigurate unele drepturi care să-i permită desfășurarea activității în bune condiții și asigurarea unui trai decent, el se va putea dedica întru totul activității autorității sau instituției publice din care face parte. În aceste condiții, el își va îndeplini cu conștiinciozitate sarcinile de serviciu și va pune în exercițiul funcției toate cunoștințele și calitățile sale.

Administratorul public nu este un manager în sensul birocratic al cuvântului, ci un profesionist pregătit și capabil să faciliteze interacțiunile și să soluționeze problemele ce se manifestă la nivelul unei comunități. El gestionează un proces continuu de situații în vederea satisfacerii interesului public al unei anumite comunități.

Legiuitorul asimilează perioada în care o persoană a urmat programul organizat pentru obținerea statutului de manager public perioadei de stagiu. Nu este suficient numai să se urmeze programul respectiv, el trebuie să fie și promovat. Aceasta deoarece, în cazul nepromovării unui asemenea curs, perioada de stagiu care a fost obținută prin echivalarea programului de perfecționare nu mai constituie nici vechime în specialitatea studiilor absolvite, nici vechime în muncă.

La nivelul comunităților locale, administratorul public, primarul și consiliul local (președintele consiliului județean și consiliul județean) creează cadrul adecvat identificării problemelor și propunerii de soluții pentru remedierea acestora prin elaborarea și implementarea unor planuri de acțiuni locale.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII, REVISTE

Anton Parlagi, Cristian Iftimoaie, Serviciile publice locale, editura Eonomica

Antonie Iorgovan-“Tratat de drept administrativ”, Ed. All Beck, vol II, București

Antonie Iorgovan-“Tratat de drept administrativ”, Ed. All Beck, vol I, București

Antonie Iorgovan-“Tratat de drept administrativ”, Ed. All Beck, vol I, București

Aristotel-“Politica”, Ed. IRI, București, 2001, p. 103

Constanța Călinoiu, Verginia Vedinaș – Teoria Funcției Publice Comunitare- Ed. Lumina Lex, București, 1999

Corina Rădulescu-“Deontologia funcției publice”, Ed. Universității din București, București, 2006

Dana Apostol Tofan-“Puterea discreționară și excesul de putere al autorităților publice”, Ed. All Beck, București, 1999

Deleanu Ion – „Instituții și proceduri constituționale – în dreptul român și în dreptul contemporan", Ed, C.H. Beck, București, 2007

Dumitru Brezoianu, „Drept administrativ”, București-1998

Ion Mocioi-“Deontologia funcției publice”, Ed. Spicon, București, 2001

Ion Mocioi-“Deontologia funcției publice”, Ed. Spicon, București, 2001

Liviu Coman-Kund-“Deontologia și statutul funcționarilor din administrația publică”, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A, București, 2005

Liviu Coman-Kund-“Deontologia și statutul funcționarilor publici din administrația publică”, Ed.Didactică și Pedagogică,R.A,București, 2005

Mădălina Tomescu – DEONTOLOGIA FUNCȚIONARULUI PUBLIC, Editura ProUniversitaria, București, 2009, Ediția a II-a (revăzută și adăugită)

Mircea Preda, „Curs de drept administrativ”, Casa Editorială „Calistrat Hogaș”, București-1995

Valentin Prisăcaru-“Tratat de drept administrativ”, Ed. All Beck, București, 1996

Verginia Vedinaș-“Drept administrativ și instituții politico-administrative”, Ed. Lumina Lex, București

LEGISLAȚIE

Hotărârea Guvernului nr. 1.996/2004 privind condițiile de acordare în mod gratuit a asistenței medicale și psihologice, a medicamentelor și a protezelor pentru funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.134 din 1 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare

Hotărârea Guvernului nr. 1.398/2007 privind drepturile de transport ale funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 23 noiembrie 2007, cu modificările și completările ulterioare

Legea nr. 360 din 6 iunie 2002 privind Statutul polițistului

Legea nr. 7 din 18 februarie 2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici*) – Republicare, art. 5

Legea nr. 293 din 28 iunie 2004 privind Statutul funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor – REPUBLICARE*)

Legea nr. 293 din 28 iunie 2004 privind Statutul funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor – REPUBLICARE*)

Legea nr. 7 din 11 ianuarie 2006 privind statutul funcționarului public parlamentar *)- REPUBLICARE

PAGINI DE INTERNET

http://www.cdep.ro/

CUPRINS

CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE 2

CAPITOLUL II – DELIMITĂRI CONCEPTUALE 3

1. Funcția publică 3

2. Funcționarul public 10

3. Deontologia funcționarului public ( noțiune) 13

CAPITOLUL III – FUNCȚIONARUL PUBLIC CU STATUT SPECIAL 24

1. Noțiunea funcționarului public cu statut special 24

2. Clasificarea funcționarilor publici cu statut special 24

CAPITOLUL IV – DEONTOLOGIA ȘI STATUTUL MANAGERILOR PUBLICI 40

1. Sediul materiei 40

2. Functia de manager public 48

3. Drepturile managerilor publici 51

3. Îndatoririle managerilor publici 51

4. Regulile de conduită a managerilor publici 53

5. Studiu de caz 59

CAPITOLUL v – CONCLUZII 65

BIBLIOGRAFIE 67