– denumirea de bilet la ordin, cuprinsă în textul titlului [622018]

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENT: [anonimizat], CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

1
DREPT COMERCIAL – PARTEA SPECIALĂ
SUPORT DE CURS – 2017

CAPITOLUL I – INSOLVENȚA

SECȚIUNEA I. EVOLUȚIA PROCEDURII INSOLVENȚEI

Activitatea profesională a comercianților creează uneori, în sarcina lor, datorii pe
care aceștia nu mai sunt în stare să le plătească la scadență. Atunci când un debitor
comerciant nu mai poate face față datoriilor sale comerciale, legea pune la dispoziția
creditorilor săi o modalitate specială, o cale colectivă de executare silită – urmărind fie
reorganizarea activității debitorului, fie lichidarea activului debitorului, în scopul stingerii
pasivului acestuia, prin plata creanțelor – așa numita procedură a insolvenței.
Această procedură a evoluat din instituția juridică a falimentului, care provine
încă din antichitate (termenul are o etimologie latină, fallo – fallere având semnificația
de a eșua, a greși dar și de a înșela), desemnând o stare de incapacitate de plată a
debitorului, creată în frauda creditorului.
În antichitate, legile evreilor reglementau o descărcare periodică de datorii a
debitorilor, astfel încât comerciantul să poată porni o nouă afacere. Legile grecilor și
ulterior legile române nu au permis un asemenea remediu debitorului imprudent sau
lovit de soartă, acesta fiind pus la stâlpul infamiei ( pilorium ) iar tejgheaua lui de
comerciant fiind spartă în public, ca însemn al dezonorării sale (de altfel, termenul
anglo-saxon „ bankruptcy ” precum și denumirea de „bancrută” derivă din expresia
italiană „banca rotta”, cu trimitere la ceremonia infamantă menționată mai sus).
Instituția a evoluat în evul mediu pe două coordonate distincte, care s-au
transmis și legislațiilor moderne. Pe de o parte, legile de sorginte anglo-saxonă au
preluat și dezvoltat conceptul mozaic potrivit căruia remediile acordate creditorului se
combină cu protecția debitorului pe linia supraviețuirii afacerii și descărcării de datorii a
debitorului, astfel încât acesta să poată porni o nouă afacere. Scopul procedurii
falimentului și, mai târziu, al insolvenței, în concepția anglo-saxonă este acela de a
reabilita debitorul, permițându-i un nou început în afaceri și de a reglementa și ordona
distribuirea averii debitorului între creditorii săi.
Pe de altă parte, legile de inspirație romano-latină au acordat atenție prioritară
protecției creditului, prin recuperarea creanțelor creditorului și sancționarea debitorului
falit, a cărui stare de incapacitate de plată va produce în sarcina acestuia și o serie de
efecte cu caracter nepatrimonial (interdicții și decăderi) de natură a-l exclude pe acesta
din circuitul comercial.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENT: [anonimizat], CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

2
Inspirată din codul italian comercial, reglementarea instituției falimentului, astfel
cum a fost preluată în codul nostru comercial din 1887, s-a înscris în tradiția legilor
neolatine, caracterul ei punitiv și infamant în raport cu debitorul falit fiind evident.
Potrivit acestei reglementări (art. 695 – 888 din Codul comercial) falimentul reprezenta
o procedură de executare silită având caracter unitar, colectiv, concursual și egalitar,
care viza bunurile debitorului și era menită să dea satisfacție intereselor legale ale
creditorilor acestuia.
Inconveniențele majore ale unei proceduri care nu mai corespundea exigențelor
mediului de afaceri și nu constituia o apărare eficace a intereselor creditorilor au condus
la abrogarea reglementării vetuste a codului comercial și la adoptarea unor noi
reglementări care, de-a lungul timpului, au fost la rândul lor reformate, completate și
modificate în numeroase rânduri, pentru a îmbrăca, până la urmă, forma actuală,
cuprinsă în corpul Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de
insolvență1 (în continuare, LPI). Inițiată ca un adevărat cod al insolvenței, LPI
reglementează atât proceduri de prevenire a insolvenței cât și procedura judiciară prin
care se urmărește, în cazul debitorului insolvent, ca pasivul acestuia să fie acoperit prin
plata creanțelor creditorilor.
Procedurile de prevenire a insolvenței, introduse prin Legea nr. 81/2009 privind
introducerea concordatului preventiv și mandatului ad-hoc2 și preluate apoi in corpul
LPI (Titlul I), vizează tratamentul juridic al stării de dificultate financiară a debitorului,
aceea stare in care, deși există premizele unei viitoare insolvențe (o insolvență
ipotetică), se pot întreprinde anumite măsuri – fundamentate pe convenții încheiate
între debitor și creditori – pentru prevenirea acesteia; procedura de insolvență
reglementata de LPI (Titlul II) este cea care se adresează insolvenței propriu-zise, stării
în care debitorul este supus unei proceduri judiciare de stingere a pasivului.

SECȚIUNEA II. NOȚIUNEA DE INSOLVENȚĂ SI NOȚIUNILE CONTIGUE

II.1. Definiție. Potrivit prevederilor art. 5 pct. 29 LPI , prin insolvență se înțelege
acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor
bănești disponibile pentru plata datoriilor certe. lichide și exigibile.
Această stare exprimă deci neputința debitorului de a plăti datoriile scadente din
cauza lipsei de lichidități – lipsă care reflectă și ea o stare deficitară a patrimoniului
debitorului.
LPI utilizează conceptul de insolvență în două accepțiuni:

1 Legea nr. 85/2014 a fost publicată în M. Of., partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014.
2 Legea nr. 81/2009 a fost publicată în M. Of., partea I, nr. 870 din 14 decembrie 2009.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

3
– insolvența prezumată , atunci când debitorul nu și-a plătit datoriile exigibile,
deși au trecut 60 de zile de la scadența acestora (insolvență reală, prezumată legal;
prezumția este relativă);
– insolvența iminentă , când se dovedește ca debitorul nu își va putea plăti, la
scadență, datoriile exigibile, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței
(insolvența virtuală, potențială).
Pentru a contura precis cuprinsul noțiunii de insolvență jurisprudența și doctrina
au distins, în mod tradițional, între insolvabilitate și insolvenț ă, stări patrimoniale cu
semnificație și consecințe diferite.
Termenul de insolvabilitate reprezintă o stare deficitară, un dezechilibru al
patrimoniului debitorului, caracterizate prin prezența unui pasiv patrimonial care
covârșește activul. Insolvența , sau incapacitatea de plată reprezintă o insuficiență a
lichidităților, o absență a fondurilor bănești necesare plății obligațiilor scadente, absență
care este independentă de raportul patrimonial pasiv – activ. Cu alte cuvinte, un debitor
insolvent nu este întotdeauna insolvabile, după cum un debitor insolvabil nu este, în
mod necesar, insolvent.
Legiuitorul a considerat, însă, că dintre cele două stări, starea de insolvabilitate
poate fi remediată sau depășită (de exemplu, prin forța creditului) în timp ce insolvența
este adevărata stare de criză patrimonială, ceea care primejduiește perspectivele de
realizare a creanțelor scadente. Acestei incapacități de plată sau stării de încetare de
plăți i se adresează procedura insolvenței.
Aceasta nu înseamnă însă că, după declanșarea procedurilor reglementate de
LPI, situația de insolvabilitate a debitorului nu va avea o anumită semnificație3; într-
adevăr, examinarea posibilității redresării debitorului prin aplicarea unui plan de
reorganizare judiciară nu poate să ignore eventuala insolvabilitate a debitorului, care
poate constitui o piedică insurmontabilă în continuarea activității sale.
Insolvența , ca stare a patrimoniului debitorului, diferă și de conceptul de
dificultate financiară care, potrivit art. 5 pct. 27 LPI, reprezintă situația în care debitorul,
deși, in prezent, execută sau este capabil să-și plătească datoriile scadente, are, pe
termen scurt, un grad de lichiditate redus și pe termen lung un grad de îndatorare
ridicat, ce pot afecta indeplinirea obligațiilor contractuale viitoare. Astfel, prin
comparație cu insolvența prezumată descrisă mai sus, starea de dificultate financiară
poate fi privită ca o insolvență prezumtivă, ipotetică.

3 În procedura insolvenței, judecata cu privire la existența sau neexistența stării de insolvență se
realizează în raport cu cererea introductivă și cu eventuala contestație a debitoarei, judecătorul-sindic
pronunțând o hotărâre de deschidere a procedurii sau, dimpotrivă, de respingere a cererii introductive.
Aprecierea cu privire la insolvența debitoarei nu mai poate constitui obiectul judecății în contextul
soluționării cererii de trecere la procedura falimentului, în cadrul procedurii generale. Eventuala apariție
în averea debitoarei, după deschiderea procedurii, a unor sume de bani care acoperă creanțele existente
privește solvabilitatea debitoarei în cadrul procedurii deja deschise, iar nu existența sau nu a stării de
insolvență. (C. Ap. București, secția a VI-a comercială, decizia nr. 1626 R din 8 noiembrie 2007).

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

4
Insolvența este, deci, strâns legată de insuficiența gradului de lichiditate al averii
debitorului in timp ce insolvabilitatea și dificultatea financiară sunt stări patrimoniale
deficitare, cu un spectru mai larg, care premerg sau sunt concomitente cu insolvența,
fără a se suprapune, conceptual, acesteia.

SECȚIUNEA III. CARACTERELE, PRINCIPIILE, SCOPUL ȘI FORMELE
PROCEDURII INSOLVENȚEI

III.1. Caracterele tradiționale ale procedurii insolvenței. În mod
tradițional procedura insolvenței a fost înfățișată ca având caracter judiciar, unitar,
colectiv, concursual, egalitar și comercial.
Caracterul judiciar derivă din faptul că legiuitorul, având în vedere interesul
public și implicațiile majore ale insolvenței în mediul de afaceri, organizează o procedură
specială de urmărire silită a debitorului, plasată sub controlul instanței judecătorești.
Caracterul unitar și colectiv al procedurii insolvenței constă în faptul că, indiferent de
forma pe care această procedură o îmbracă, ea se aplică tuturor creditorilor și tuturor
creanțelor acestora (universalitate subiectivă) precum și tuturor bunurilor debitorului
(universalitate obiectivă); din această perspectivă, procedura insolvenței reprezintă o
apărare comună a intereselor și drepturilor tuturor creditorilor recunoscuți ai
debitorului, care participă împreună la urmărirea și recuperarea creanțelor lor.
Caracterul concursual al falimentului reprezintă o consecință a caracterului
colectiv și subliniază faptul că diversele creanțe ale creditorilor nu fac obiectul unei
executări individuale, ci intră în concurs, îndestularea lor urmând a fi făcută, potrivit
caracterului egalitar al procedurii, în aceeași măsură, procentual cu ponderea pe care
fiecare creanță o deține în pasivul patrimonial, în conformitate cu ordinea de prioritate
stabilită de lege.
Caracterul comercial, din ce în ce mai estompat, a reflectat realitatea că, din cele
mai vechi timpuri, procedura insolvenței s-a aplicat exclusiv comercianților. Noile
evoluții și concepții care atestă că activitatea economică și, în special, comercială, nu
mai reprezintă apanajul exclusiv al comercianților, precum și, mai nou, încorporarea
acestora în categoria mai largă a întreprinzătorilor sau a profesioniștilor, au condus la
extinderea sferei subiecților care sunt supuși procedurii insolvenței, astfel încât, potrivit
dispozițiilor art. 5 LPI, ea se aplică, în prezent, profesioniștilor (astfel cum sunt aceștia
definiți de art. 3 din Codul civil), cu excepția celor care exercită profesii liberale.
Examinată din perspectiva subiectivă, a calității profesionale a debitorlui, procedura
insolvenței păstrează totuși un caracter predominant comercial, ea adresându-se, în
principal, profesionițtilor care au calitatea de comercianți, fie că aceștia au calitatea de
debitori sau creditori.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

5
III.2. Principiile procedurii insolvenței. Art. 4 LPI enunță nu mai puțin de 13
principii fundamentale ale procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență.
Dintre acestea unele reiau principii ale dreptului procesual civil (de exemplu, asigurarea
transparenței si previzibilității procedurii) sau, pur si simplu, nu prezintă un grad de
generalizare suficient de ridicat pentru a putea fi privite ca principii fundamentale, fiind
mai degrabă reguli aplicabile doar unora dintre procedurile reglementate de LPI (de
exemplu, valorificarea in timp util a activelor).

Întreaga procedură a insolvenței este guvernată de anumite principii
fundamentale, unele expres menționate în lege, altele care pot fi desprinse din filozofia
acesteia:
– principiul celerității , care presupune ca toate actele și operațiunile prevăzute
de lege să se efectueze cu maximă rapiditate – art. 4.3 LPI;
– principiul maximizării valorii averii debitorului, prezent în ambele forme ale
procedurii insolvenței, urmărindu-se ca atât prin reorganizare cât și în cadrul procedurii
falimentului să se obțină valori maxime care să acopere cât mai satisfăcător masa
pasivă (creanțele creditorilor) – art. 4.1 LPI;
– principiul asigurării unui tratament egal al creditorilor de același rang, prin care
se asigura egalitatea de tratament creditorilor care se situeaza in aceeasi categorie de
creante, astfel incat la inchiderea procedurii creantele lor sa fie satisfacute in proportie
egala – art. 4.4 LPI;
– principiul participării active a creditorilor la operațiunile de lichidare, principiu
concretizat în diverse prevederi legale care organizează participarea creditorilor la
procedură, prin hotărârile ce le iau în adunarea și în comitetul creditorilor precum și
prin dreptul pe care îl au de a contesta sau a formula opoziții în cursul procedurii;
– principiul priorității procedurii reorganizării judiciare față de procedura
falimentului , principiu care se desprinde din faptul că intrarea în procedura falimentului
se produce numai atunci când reorganizarea nu este posibilă sau când aceasta a eșuat;
– principiul tratamentului favorabil aplicabil debitorului onest și diligent , care
beneficiază de o serie de drepturi și facilități (dreptul de a propune un plan, dreptul de
a-și administra averea, dreptul de a fi descărcat de obligații la închiderea procedurii),
în timp ce debitorul care urmărește să tergiverseze aplicarea procedurii sau care a mai
fost supus acestei proceduri este sancționat prin ridicarea acestor drepturi.
– principiul eliminării factorilor perturbatori , adica a acelor cauze, condiții sau
împrejurări care pot impieta asupra bunei desfășurări a procedurii; în acest sens, LPI
reglementează, pe data deschiderii procedurii insolvenței, suspendarea tuturor
acțiunilor judiciare și extrajudiciare și a masurilor de executare silită întreprinse de
creditori, în afara procedurii.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

6
III.3. Scopul procedurilor reglementate de LPI. Astfel, după cum reiese din
reglementarea art. 2 LPI, scopul legii este instituirea unei proceduri colective pentru
acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a unei șanse de
redresare a activității acestuia. Această formulare sumară identifică coerent scopul legii,
pe care îl subordonează plății pasivului debitorului aflat în încetare de plăți, prin
aplicarea unei proceduri colective care poate îmbrăca diverse forme.
Plata pasivului debitorului fiind scopul și punctul final al procedurii insolvenței,
eficiența acesteia se determină prin raportare la gradul de acoperire al pasivului sau,
altfel spus, gradul de satisfacere a creanțelor creditorilor. Din această perspectivă, atât
procedurile de prevenire a insolventei cât și procedura insolvenței su-a diversificat în
mai multe forme. Procedurile prealabile cunosc forma mandatului ad-hoc și a
concordatului colectiv iar procedura insolvenței poate îmbrăca forma procedurii
generale sau a procedurii simplificate, iar din perspectiva șanselor acordate averii
debitorului, procedura reorganizării sau procedura falimentului. Astfel, cei implicați – în
primul rând, creditorii – vor putea să opteze pentru forma care prezintă potențialul de
a corespunde în cel mai înalt grad scopului procedurii – acoperirea pasivului debitorului.

SECTIUNEA IV. PROCEDURILE DE PREVENIRE A INSOLVENȚEI

IV.I. Scurte preliminarii. În esență, sub raport profilactic, LPI urmărește să
reglementeze mijloace procedurale și/sau contractuale de prevenire a insolvenței,
privite ca un necesar corolar al procedurii reorganizării judiciare, a cărei lipsă
patologică de eficiență descurajează până și pe cei mai optimiști creditori.
În acest context, aplicarea procedurilor de pre-insolvență ar avea un dublu
efect terapeutic; pe de o parte, misiunea acestora ar fi să creeze un cadru juridic
armonios pentru remedierea situației financiare dificile a debitorului iar, pe de altă
parte, să pună la îndemâna acestuia un scut eficace in lupta pentru prevenirea
insolvenței.
Titlui I al LPI este structurat, conceptual, în doua mari părți, fiecare tratând
problematica specifică celor două proceduri judiciare reglementate: mandatul ad-hoc
si concordatul preventiv. Aceste proceduri nu se afla într-o relație de subordonare
sau prioritate una față de cealaltă iar legătura lor este infiripată pe scopul comun
urmărit de legiuitor: prevenirea stării de insolvență. Ele diferă prin gradul lor de
complexitate și confidențialitate, prin caracterul mai pronunțat sau mai discret al
intervenției și al controlului organelor judiciare precum și prin competențele
încredințate protagoniștilor procedurii (după caz, mandatarul sau administratorul
concordatar).

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

7
IV.2. Scopul procedurilor de prevenire a insolvenței. Precedente.
Scopul, este acela de a salvgarda întreprinderea aflată în dificultate, în vederea
realizării unui dublu obiectiv: depășirea stării de dificultate financiară, prin redresarea
activității debitorului și acoperirea creanțelor asupra debitorului.4 Astfel, legea
urmărește să dea satisfacție atât intereselor debitorului cât și celor ale creditorului.
Ceea ce țintește, de fapt, legiuitorul este să pună la îndemâna celor interesați
instrumentele realizării unui compromis între debitor și creditorii săi, în condițiile
salvării ființei juridice a debitorului și ale evitării insolvenței. Aceste instrumente sunt
mandatul ad-hoc și concordatul preventiv, proceduri amiabile sau judiciare de
renegociere a creanțelor sau de redresare a întreprinderii și acoperire a creanțelor
asupra debitorului.
Reglementarea acestor proceduri nu constituie o premieră. Din punct de
vedere istoric, precursorul concordatului a fost așa numitul contrat d´atermoierment,
care și-a găsit reglementarea în Ordonanța lui Colbert din 1675 privind comerțul
terestru, unde acest contract era definit drept un pact prin care creditorul acordă un
termen debitorului său ori îl autorizează să facă plăți parțiale ale datoriei sale; în
dreptul englez, o instituție similara era pactul intitulat deed of arrangement , ambele
instituții putând interveni atât în cursul procedurii insolvenței cât și în afara acesteia
și având un caracter pur convențional, extrajudiciar.5 În 1883, legiuitorii belgieni au
inventat, practic, concordatul preventiv, extins apoi și în Olanda (1884)6 și Franța
(1887)7, înțelegerea debitorului cu creditorii săi fiind plasată, de data asta, sub
control judiciar, dar având un caracter preventiv, cu scopul de a evita insolvența
debitorului.
Codul comercial de la 1887 cuprindea și el, deja, în Cartea a III-a (Despre
faliment), Titlul VI (Despre încetarea și suspendarea falimentului) două capitole
dedicate moratoriului și concordatului. Moratoriul (Capitolul 2, art. 834 – 844)
constituia o procedură de suspendare judiciară a procedurii falimentului, pentru o
perioadă de maximum 6 luni, dispusă atunci când debitorul falit dovedea că încetarea
plăților a fost consecința unor evenimente extraordinare și neprevăzute și stabilea,
cu documente sau prin constituirea unor garanții îndestulătoare, că activul
patrimoniului său covârșește pasivul. Concordatul (Capitolul 3, art. 845 – 865)
constituia o convenție încheiată între falit și creditorii săi sau majoritatea creditorilor
săi, prin care se putea conveni suspendarea sau încetarea procedurii falimentului,
sub rezerva omologării lui de către instanța competentă. Reglementările codului
comercial privind moratoriul si concordatul preventiv au fost abrogate în 1943.

4 A se vedea prevederile art. 4 pct. 17 si 36 LPI.
5 J. Sgard, Do legal origins matter? The case of bankruptcy laws in Europe 1808–1914 , în European
Review of Economic History, nr. 10, p. 389 – 419, Cambridge University Press 2006.
6 Loi du 14 avril 1884, concernant le concordat préventif de la faillite.
7 La Loi Du 29 Juin 1887 Sur Le Concordat Preventif de La Faillite.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

8

IV.3 Mandatul ad-hoc
Legea definește mandatul ad-hoc drept o procedură confidențială, declanșată
la cererea debitorului în dificultate financiară, prin care un mandatar ad-hoc,
desemnat de instanță, negociază cu creditorii în scopul realizării unei înțelegeri între
unul sau mai mulți dintre aceștia și debitor, în vederea depășirii stării de dificultate
în care se află (art. 4.36 LPI). Din această definiție ar rezulta, ca efect al unei
formulări evazive a legiuitorului, ca procedura confidențială constă în activitatea de
negociere desfășurată de mandatarul ad–hoc și nu în desemnarea judiciară a
mandatarului ad-hoc.
În realitate, în examinarea instituției mandatului ad-hoc urmează a face
distincție (a) între procedura judiciară organizată în vederea desemnării mandatarului
ad-hoc, (b) raportul juridic de mandat, născut în urma aplicării acestei proceduri și
(c) activitatea mandatarului, concretizată în eventualele înțelegeri încheiate între
debitor și unul sau mai mulți creditori, ca urmare a activității mandatarului ad-hoc.8
IV.3.1 Caractere. Procedura de desemnare a mandatarului ad-hoc are caracter
judiciar – fiind îndeplinită de un magistrat, respectiv președintele tribunalului în
circumscripția căruia își are sediul debitorul. Ea are, de asemenea, caracter
confidențial, realizându-se în camera de consiliu.9 Acest caracter confidențial se
menține, potrivit legii, pe toată durata procedurii, respectiv de la data cererii
debitorului de desemnare a unui mandatar ad-hoc și până la data încetării mandatului
ad-hoc.
Caracterul confidențial al procedurii este justificat, fără îndoială, de necesitatea
protejării intereselor comerciale legitime ale debitorului, pentru a preveni eventualele
prejudicii care ar putea fi aduse reputației sau valorii întreprinderii sale, atunci când
mediul de afaceri ar lua cunoștință, prematur, de dificultățile debitorului. Acest
caracter confidențial se impune atât instanței cât și mandatarului ad-hoc precum și
tuturor instituțiilor sau persoanelor implicate în procedură, care trebuie să respecte,
pe parcursul derulării mandatului ad-hoc, exigențele păstrării secretului comercial,
așa cum este acesta definit de prevederile art. 11 din Legea nr. 11/1992 privind
combaterea concurenței neloiale.

8 Considerăm că, în ansamblul său, procedura mandatului ad-hoc este constituită din doua proceduri
distincte: una judiciară, vizând evaluarea seriozității dificultăților întreprinderii și desemnarea
mandatarului sau constatarea încetării mandatului ad-hoc și una convențională sau extrajudiciară,
vizând negocierea și încheierea unor înțelegeri între mandatarul ad-hoc și creditorii debitorului; această
din urmă procedură nu face obiectul acestui studiu.
9 De notat că singura procedură confidențială reglementată de codul de procedură civilă este procedura
arbitrajului – art. 541 și urm.; în rest, codul de procedură civilă cunoaște doar proceduri desfășurate în
ședință secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părți
(art. 213 alin. 2).

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

9
Procedura de desemnare a mandatarului ad-hoc are caracter necontencios ,
fiind o procedură de soluționare a unei cereri pentru care este necesară mijlocirea
instanței, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană;
în consecință, procedura este, cu excepțiile prevăzute de Lege, supusă prevederilor
art. 527 și urm. C. pr. civ.
În fine, procedura mandatului ad-hoc are caracter urgent, caracter relevat de
faptul că părțile sunt citate, convocate prin agent procedural, deci prin cea mai rapidă
forma de comunicare a actelor de procedură care stă la dispoziția judecătorului.
IV.3.2 Procedura. Ea demarează la cererea debitorului, depusă la cabinetul
președintelui tribunalului și înregistrată într-un registru special, cerere care trebuie
să cuprindă motivele ce fac necesară numirea unui mandatar ad-hoc; aceste motive
se referă, în mod prioritar, la situația de dificultate în care se află debitorul, dar și la
eficiența sau utilitatea desemnarii unui mandatar ad-hoc. Cererea va cuprinde și
propunerea debitorului de fi desemnat un anumit mandatar ad-hoc, dintre practicienii
în insolvență autorizați. Avand în vedere natura intuitu personae a raportului juridic
ce se leagă între debitor și mandatarul ad-hoc, credem că absența unei asemenea
propuneri nu poate fi suplinită de președintele tribunalului, prin desemnarea unui
mandatar de pe lista practicienilor în insolvență care au depus oferte. Examinând
cererea, credem că președintele tribunalului trebuie să facă aplicarea prevederilor
art. 200 C.pr.civ., punând în vedere debitorului să regularizeze cererea.
După înregistrarea cererii, președintele tribunalului va dispune citarea, într-un
termen de cel mult 5 zile de la data înregistrării, a debitorului și a mandatarului ad-
hoc propus. După ascultarea debitorului, președintele tribunalului va putea decide fie
încuviințarea cererii – dacă se constată ca debitorul are dificultăți serioase iar
mandatarul ad-hoc îndeplinește condițiile legale, fie respingerea cererii debitorului,
dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite. Care este instrumentul de evaluare cu care
președintele determină prezența unor ”dificultăți serioase” ale întreprinderii
debitorului nu rezultă din prevederile analizate. Din superficialitate, legiuitorul pune,
din nou, pe umerii magistraților, povara luării unor decizii pentru care aceștia nu sunt
calificați.
Dacă cererea este încuviințată, președintele tribunalului pronunță o încheiere
executorie prin care desemnează mandatarul ad-hoc.
IV.3.3. Natura mandatului. Prin pronunțarea încheierii președintelui
tribunalului, mandatarul ad-hoc astfel desemnat primește un mandat, limitat în timp
și sub aspectul întinderii competențelor sale, vizând realizarea unor înțelegeri cu
creditorii debitorului. Cu privire la natura acestui mandat, credem ca este un demers
potrivit acela de a examina natură judiciară sau convențională a acestuia, soluția
identificată având consecințe practice imediate privind întinderea, executarea și
încetarea mandatului. S-ar putea susține că acest mandat are caracter legal, judiciar

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

10
sau convențional. Există argumente care pot fi invocate, în mod rezonabil, pentru
toate aceste soluții.
Pentru soluția mandatului legal, care s-ar aplica doar întinderii mandatului
încredințat mandatarului ad-hoc, pledează dispozițiile art. 13 alin. 2 LPI, potrivit
cărora obiectul mandatului ad – hoc precum și întinderea sa în timp sunt precis
delimitate și limitate la încheierea, în decursul a cel mult 90 de zile de la desemnare,
a unei înțelegeri între debitor și unul sau mai mulți creditori ai săi, în vederea depășirii
stării de dificultate în care se află întreprinderea debitorului, salvgardării
întreprinderii, păstrării locurilor de muncă și acoperirii creanțelor asupra debitorului.
Cu alte cuvinte, obiectul mandatului mandatul încredințat mandatarului ad-hoc este
prestabilit de Lege, el nefiind nici o creație a voinței debitorului și nici o emanație a
dispoziției judecătorului.
Pentru teza mandatului judiciar, asemănător celui al administratorului sau
lichidatorului judiciar desemnat în procedura insolvenței, s-ar putea invoca faptul că
acest mandatar ad-hoc este numit printr-o hotărâre judecătorească (care îi
stabilește, provizoriu, și remunerația) și că încetarea mandatului lui se constată tot
printr-o asemenea hotărâre, ambele având caracter executoriu. Astfel, atât nașterea
cât și încetarea acestui mandat sunt marcate de intervenția instanței, care, în plus,
desemnează și persoana practicianului în insolvență care va îndeplini funcția de
mandatar ad-hoc.
În fine, caracterul convențional al acestui mandat este conturat de faptul că
formarea raportului juridic de mandat este inițiată de debitor, care alege și persoana
viitorului mandatar ad-hoc și de faptul că stabilirea și modificarea onorariului
mandatarului ad-hoc se face cu acordul ambelor părți; mai mult, părțile raportului
juridic de mandat pot oricând denunța unilateral mandatul, aptitudine specifică
mandatului convențional.
În opinia noastră, mandatul ad-hoc are un caracter preponderent convențional,
chiar dacă unele accente legale sau judiciare nu pot fi contestate. Acest mandat ad-
hoc nu ar putea exista în absența consimțământului expres al celor două părți:
debitorul și mandatarul ad-hoc; de altfel, legea insinuează, fără dubiu, că între
aceștia există un raport intuitu personae propriu mandatului convențional, din
moment ce debitorul propune președintelui tribunalului persoana mandatarului ad-
hoc, atribut care, în practică, se fundamentează pe o prezumtivă înțelegere prealabilă
intervenită între cei doi. Un alt argument, în acest sens, îl constituie acela că
președintele tribunalului, cu acordul celor doua părți ale raportului juridic, stabilește
doar onorariul provizoriu al mandatarului ad-hoc; ulterior, acesta va putea fi
modificat și definitivat prin acordul debitorului și al mandatarului ad-hoc, fără
intervenția instanței. Și, un ultim argument, în temeiul mandatului încredințat,
mandatarul ad-hoc va putea propune o serie de măsuri; din economia textului [art.
13 alin. (3) LPI] rezultă că aceste masuri vor putea fi propuse atât creditorului cât și

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

11
debitorului (reduceri de personal sau alte măsuri necesare), ultimele neputând fi puse
în practică fără acordul debitorului, ceea ce subliniază caracterul de subordonare a
mandatarului față de debitor, care rămâne, totuși, dominum negotium . Suntem, deci,
în prezența unui mandat convențional, supus unei ratificări judiciare și unei
condiționări legale, sub aspectul obiectului și al întinderii în timp.10
(c) În temeiul mandatului astfel încredințat, mandatarul ad-hoc va putea să
propună creditorilor o serie de măsuri menite a reduce presiunea exercitată de aceștia
asupra întreprinderii aflate în dificultate; ștergeri de datorii, reeșalonarea, remiterea
sau reducerea parțială a acestora, continuarea sau încetarea unor contracte în curs
(care ar putea fi benefice sau dăunătoare întreprinderii debitorului); de asemenea,
pentru a da satisfacție doleanțelor creditorului, mandatarul ad-hoc ar putea propune
și reduceri de personal al întreprinderii debitorului precum și orice alte măsuri
consideră a fi necesare.
Toate aceste măsuri, odată acceptate de creditori, conduc la încheierea unor
”înțelegeri” între debitor și unul sau mai mulți dintre creditorii săi. Legea nu
precizează dacă acest mandat este unul cu reprezentare sau fără, respectiv dacă
aceste prezumtive înțelegeri sunt încheiate direct de debitor sau de către mandatar,
în numele și pe seama debitorului; înclinăm spre soluția unui mandat fără
reprezentare, având în vedere că art. 13 alin. (2) LPI arată că obiectul mandatului
este încheierea unor înțelegeri între debitor și creditorii săi iar art. 10 alin. (3) LPI
stabilește că mandatarul ad-hoc doar propune debitorului sau creditorilor realizarea
anumitor măsuri pe care le consideră necesare.
În consecință, credem că mandatul încredințat mandatarului ad-hoc nu
cuprinde și puterea de reprezentare, deci de încheiere a unor acte juridice care să
reprezinte fie tranzacții extrajudiciare fie convenții juridice prin care debitorul se
obligă să întreprindă anumite măsuri, care în viziunea părților, ar putea conduce la
depășirea stării de dificultate în care se află întreprinderea debitorului, la
salvgardarea întreprinderii, păstrarea locurilor de muncă și acoperirea creanțelor
asupra debitorului.
Mandatul ad-hoc încetează fie prin denunțarea sa unilaterală de către oricare
dintre părți (în drept, această denunțare producând fie efectul revocării mandatarului,
fie pe cel al renunțării la mandat), prin realizarea obiectului mandatului sau prin
împlinirea termenului legal, de cel mult 90 de zile de la data desemnării mandatarului
ad-hoc. La cererea oricăreia dintre părți, președintele tribunalului va constata
încetarea mandatului ad – hoc, prin încheiere irevocabilă. Această cerere se califică,
deci, drept o acțiune în constatare, ea neputând suplini mijloacele specifice
desemnate de lege pentru încetarea raportului de mandat ad-hoc.

10 Spre exemplu, la împlinirea unui termen de 90 de zile de la desemnarea mandatarului, mandatul ad-
hoc încetează de drept, dacă mandatarul nu a reușit să intermedieze încheierea unei înțelegeri între
debitor și creditorii săi.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

12
Legea nu reglementează deschiderea procedurii insolvenței împotriva
debitorului drept o cauză de încetare a mandatului ad-hoc. Cu toate acestea, credem
că o serie de principii care guvernează procedura insolvenței precum și unele
dispoziții exprese ale LPI lipsesc de orice finalitate continuarea mandatului ad-hoc,
după deschiderea procedurii.
În primul rând, procedura insolvenței are caracter colectiv, concursual și
unitar.11 În aceste condiții, încheierea de către debitor, în baza negocierilor
mandatarului ad-hoc, a unor înțelegeri, doar cu unii dintre creditorii săi, este exclusă.
Pe urmă, potrivit prevederilor art. 84 și 87 LPI, cu excepția operațiunilor curente
efectuate sub supravegherea sau sub conducerea administratorului judiciar și în afară
de cazurile autorizate de judecătorul-sindic sau avizate de administratorul judiciar,
toate actele, operațiunile și plățile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii
sunt nule. În concluzie, după deschiderea procedurii, mandatarul ad-hoc nu ar mai
putea să negocieze iar debitorul nu ar putea să onoreze înțelegerile încheiate cu
creditorii, decât sub controlul sau cu acordul organelor care aplică procedura
insolvenței.
În finalul acestor considerente care conturează un examen sumar al instituției
mandatului ad-hoc, apreciem că aceasta procedură prezintă o eficiență preventivă
minimă și, în consecință, frecvența incidenței sale practice este foarte redusă. Ea nu
oferă nici o protecție reală debitorului a cărui întreprindere se află în dificultate: nici
nu blochează urmărirea individuală a creditorilor asupra averii debitorului, nici nu
constituie un obstacol pentru deschiderea procedurii insolvenței. Pe de altă parte, nu
este clar de ce legiuitorul a crezut că un mandatar ad-hoc, desemnat de instanță, ar
avea mai multe șanse decât debitorul sau un mandatar special al acestuia, desemnat
în condiții de reală confidențialitate, de a obține realizarea unor înțelegeri cu creditorii
acestuia, menite să salvgardeze întreprinderea și să acopere creanțele a căror plată
este incertă. Desemnarea judiciară a mandatarului ad-hoc nu prezintă nici un avantaj
special pentru debitor, în afara de faptul că acesta este un practician în insolvență,
ceea ce nu îl califică, totuși, ca un specialist în negocierea și restructurarea debitelor.
La fel de potrivit ar fi fost un avocat sau un mediator, aceștia având și experiența
negocierii, medierii și facilitării încheierii unor tranzacții extrajudiciare.

IV.4. Concordatul preventiv. Considerații preliminare.
IV.4.1. Definiție. Potrivit prevederilor art. 5 pct. 17 LPI, concordatul
preventiv este un contract încheiat între debitorul in dificultate financiara și creditorii
săi care dețin cel puțin 75% din valoarea creanțelor acceptate si necontestate de
debitor, omologat de judecatorul sindic, contract prin care debitorul propune un plan
de redresare a întreprinderii sale și de acoperire a creanțelor acestor creditori

11 Pentru explicații, I. Schiau, Drept comercial , Editura Hamangiu, 2009, p.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

13
împotriva sa, creditorii acceptând, în schimb, să sprijine măsurile propuse, în vederea
depășirii dificultății în care se află întreprinderea debitorului.
Această definiție suscită mai multe nedumeriri, care cer o serie de clarificări.
În primul rând, instituția concordatului preventiv care este, în mod evident,
reglementată de LPI ca o procedură este definită exclusiv ca un act juridic12, cu
ignorarea ansamblului de măsuri procedurale care conduc la încheierea, constatarea
și omologarea concordatului preventiv. Apoi, din această definiție ar rezulta că
creditorii ar încheia acest contract în vederea sprijinirii debitorului pentru a depăși
dificultățile în care acesta se află și nu în scopul explicit și imediat al acoperirii
creanțelor lor.
În realitate, chiar legiuitorul privește concordatul atât ca o procedură judiciară
(reglementând deschiderea procedurii și atribuțiilor organelor și participanților
implicați în procedură) cât și ca un act juridic, desemnând convenția prin care
debitorul și un număr calificat de creditori ai săi stabilesc mijloacele și măsurile prin
care debitorul va acoperi creanțele existente asupra întreprinderii sale, în condițiile
salvgardării existenței acesteia. Această bivalență a instituției concordatului este
complementară, pentru că actul juridic primește forță și semnificații speciale numai
în cadrul acestei proceduri judiciare.
Esențialmente, concordatul preventiv este un instrument juridic menit să
descurajeze deschiderea procedurii insolvenței, prin oferirea unei alternative viabile
creditorilor, într-un cadru ordonat de măsuri destinate acoperirii creanțelor acestora,
în contextul salvgardării întreprinderii debitorului.
IV.4.2. Caracteristicile procedurii. Procedura concordatului preventiv are
caracter judiciar, fiind aplicată de tribunal, prin judecătorul-sindic. Și ea, ca și
mandatul ad-hoc, are un caracter confidențial și urgent, întrucât toate cererile care
o vizează se judecă în camera de consiliu, de urgență și cu precădere, părțile fiind
citate în termen de 48 de ore de la primirea cererii [art. 18 alin. (1) LPI]. De
asemenea, părțile cu sediul sau domiciliul în străinătate13 vor fi citate prin mijloace
rapide de comunicare14, la fel cum se va exprima și votul creditorilor asupra
proiectului de concordat.
Procedura are un caracter colectiv, întrucât la ea sunt chemați să participe, de
principiu, toti creditorii debitorului, care vor vota proiectul de concordat și cărora le
va fi opozabil concordatul omologat, chiar dacă nu l-au semnat. Procedura are și un

12 În mod ironic, mandatul ad-hoc, care este, principial, un act juridic, este definit de Lege ca o procedură
(art. 5 pct. 36 LPI).
13 În prima parte a art. 15 alin. (2), LPI face referire numai la sediul partilor, ignorând faptul că debitorul
poate să aibă și creditori persoane fizice, situație în care raportarea trebuie să se facă la domiciliul
acestora; această omisiune este remediată doar în a doua parte a acestui text.
14 LPI nu definește mijloacele rapide de comunicare, dar acestea ar trebui să includă poșta rapidă,
facsimilul (fax-ul) și mesajul electronic (e-mail); este chestionabil dacă LPI a avut în vedere și mesajele
de tip SMS ori MMS.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

14
caracter unitar, întrucât, de la data constatarii sau, după caz, a omologării
concordatului, se suspendă urmăririle individuale ale creditorilor precum și curgerea
accesoriilor creanțelor acestora; tot în temeiul caracterului unitar al procedurii, pe
perioada concordatului preventiv omologat creditorii nu vor putea cere deschiderea
procedurii insolvenței împotriva debitorului.15
IV.4.3. Beneficiarul procedurii. Acesta este debitorul, cu condiția ca el să
nu se afle în situațiile reglementate de art. 16 LPI, care îl fac neeligibil pentru această
procedură (cum ar fi situația unor ”antecedente”, respectiv a parcurgerii anterioare
a unor proceduri de insolvență sau concordat preventiv sau existența unor
condamnări ale debitorului sau ale asociaților săi, pentru o serie de infracțiuni cu
caracter economic sau fiscal, enumerate de Lege).
Prin această delimitare a sferei debitorilor care pot recurge la procedura
concordatului preventiv, legiuitorul subliniază caracterul excepțional al acestui
instrument, care nu este destinat decât debitorilor onești și care nu s-au mai aflat în
situații de dificultate, în legătură cu care să fi fost supuși (într-o anumită perioadă de
timp anterioară – de 3 ani) procedurii insolvenței sau să fi beneficiat de efectele
concordatului preventiv.
IV.4.4. Protagoniștii procedurii. Organele care aplică procedura sunt
judecătorul-sindic și administratorul concordatar iar participanții la procedură sunt
creditorii, individual sau în mod colectiv, prin adunarea creditorilor concordatari sau
prin reprezentantul creditorilor. Debitorul participă la procedură prin reprezentanții
săi legali sau convenționali.
Judecătorul-sindic desfășoară o serie de activități jurisdicționale, cum ar fi
judecarea unor acțiuni în realizare (privind nulitatea sau rezoluția concordatului
preventiv, privit ca act juridic) sau în constatare (privind îndeplinirea condițiilor cerute
pentru ca un creditor să fie înscris pe lista creditorilor ce au aderat la concordatul
preventiv, privind constatarea încheierii concordatului preventiv) precum și
dispunerea unor măsuri de suspendare provizorie a unor executări silite împotriva
debitorului sau de numire a administratorului concordatari. Astfel, judecătorul-sindic
joacă, în procedura concordatului preventiv, un rol care îi este binecunoscut din
cadrul procedurii insolvenței; el este un ”arbitru” al procedurii, pe care o
supraveghează jurisdicțional, astfel încât tiparul legal să fie adecvat aplicat în
practică. Hotărârile lui sunt definitive și executorii, putând fi atacate numai cu recurs,
care nu suspendă executarea.16

15 De remarcat însă că LPI nu interzice, în mod expres, desfășurarea concomitentă a procedurii
mandatului ad-hoc și a celei a concordatului preventiv. Teoretic, acestea ar putea co-exista în perioada
incipientă a concordatului preventiv, până la omologarea acestuia, după care el este opozabil tuturor
creditorilor, care nu mai pot realiza înțelegeri separate cu debitorul, ca urmare activității mandatarului
ad-hoc.
16 Atunci când desemnează administratorul concordatar, incheierea judecătorului-sindic este executorie
– art. 23 alin. (2) L PI.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

15
Administratorul concordatar , ca organ care aplică procedura concordatului
preventiv, se situează pe o poziție similară celei a administratorului din procedura
insolvenței și îndeplinește atribuții de administrare a acestei proceduri, vizând, în
principal următoarele categorii de relații:
a) în raport cu judecătorul-sindic, îi prezintă acestuia, spre constatare sau
omologare, concordatul preventiv încheiat, cere închiderea procedurii și aduce la
îndeplinire orice atribuții stabilite de judecătorul-sindic;
b) în raport cu debitorul, concură cu acesta la elaborarea ofertei de concordat
preventiv și supravegehează îndeplinirea obligațiilor asumate de acesta prin
concordat;
c) în raport cu creditorii, întocmește tabloul creditorilor și al creditorilor
concordatari, convoacă și prezidează adunarea acestora din urmă, le prezintă
rapoarte lunare sau trimestriale privind activitatea sa și îi informează pe aceștia cu
privire la neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare, de către debitor, a
obligațiilor asumate prin concordat, exprimând și opinia sa asupra motivelor
eventuale de rezoluțiune a concordatului preventiv.
În plus, administratorul concordatar joacă și rolul de mediator pentru
soluționarea pe cale amiabilă a oricărei dispute între debitor și creditori ori între
diverși creditori.
Prin raportare la sfera atribuțiilor sale și la poziționarea sa față de participanții
la procedură, apreciem că, la fel ca și administratorul sau lichidatorul judiciar,
administratorul concordatareste un mandatar al procedurii, nefiind nici
reprezentantul debitorului și nici al creditorilor.
La fel ca și mandatarul ad-hoc, administratorul concordatar, atât cel numit
provizoriu de judecătorul-sindic cât și cel desemnat ulterior de adunarea creditorilor
concordatari, cu acordul debitorului, trebuie să fie un practician în insolvență,
calificare profesională care se justifică prin raportare la atribuțiile conferite acestuia
și din care profilul său de practician în insolvență transpare cu claritate.
Creditorii participă la procedură fie individual (negociind sau votând asupra
proiectului de concordat preventiv), fie în cadrul adunării tuturor creditorilor (în mod
excepțional, pentru a vota oferta de concordat), fie în cadrul adunării creditorilor
concordatari (pentru a desemna un nou administrator concordatar și a-i stabili
onorariul, pentru a discuta și aproba rapoartele administrator concordatarilor, pentru
a desemna reprezentantul creditorilor și a decide asupra rezoluțiunii concordatului
preventiv, toate acestea cu o majoritate a valorii creanțelor concordatare) fie prin
reprezentantul creditorilor (cel care exercită, în numele adunării creditorilor
concordatari, acțiunea în rezoluțiune a concordatului precum și orice altă acțiune
introdusă în numele acestei adunări, inclusiv acțiunea în nulitatea concordatului
preventiv).

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

16
Legea utilizează noțiunea de creditori concordatari (spre exemplu, art. 21 – 22)
fără a oferi o definiție sau o explicație a conținutului acestei categorii de creditori.
Pentru a desluși înțelesul acestei noțiuni este necesar să facem o distincție între
creditorii semnatari ai concordatului (cei care au aprobat concordatul preventiv) și
creditorii nesemnatari (cei care au respins concordatul). Pe baza acestei distincții și
a referirilor facute în LPI la creditorii concordatari, apreciem că această noțiune
desemnează o categorie variabilă de creditori, după cum urmează:
(a) până la omologarea concordatului preventiv, creditorii concordatari sunt
numai creditorii semnatari ai concordatului, cei față de care este opozabil concordatul
încheiat și constatat și față de care acesta își produce efectele;
(b) după omologarea concordatului preventiv, toți creditorii debitorului, fie ei
semnatari sau nesemnatari, devin creditori concordatari, întrucât din acest moment
concordatul produce efecte față de toți acești creditori.
O sumară definiție a creditorilor concordatari ar fi, deci, aceea care identifică
în această categorie, indiferent de stadiul procedurii, pe toți creditorii față de care
concordatul preventiv produce efecte.

IV.5. Concordatul preventiv. Etapele procedurii.
IV.5.1. Deschiderea procedurii. Intervine la cererea debitorului, care
propune și un administrator concordatar provizoriu. Nu pot apela la această
procedură debitorii care, in ultimii trei ani au mai fost supusi procedurii concordatului
preventiv sau caare au fost condamnati pentru anumite infracțiuni cu caracter
economics au cărora le-a fost atrasa raspunderea pentru cauzarea stării de
insolvență.
Dacă îndeplinește condițiile legale, cererea este admisă iar judecătorul-sindic
desemnează administratorul concordatar prin încheiere irevocabilă. De la data acestei
încheieri curge termenul legal de 30 de zile în care administratorul concordatar, în
acord cu debitorul, trebuie să prezinte lista creditorilor și oferta de concordat
preventiv, care se depun la dosarul cauzei și se notifică creditorilor.
IV.5.2. Oferta de concordat preventiv cuprinde (a) un proiect de concordat
preventiv, (b) o declarație a debitorului privind starea de dificultate financiară în care
se află și (c) lista creditorilor cunoscuți, inclusiv a celor cu creanțe contestate, cu
precizarea cuantumului și a garanțiilor acceptate de debitor.
Prin cerere de ordonanță președințială, debitorul poate solicita, odată cu
depunerea ofertei de concordat preventiv, suspendarea provizorie a urmăririlor silite
întreprinse de creditori asupra averii sale, până la omologarea concordatului
preventiv sau, după caz, până la respingerea ofertei de concordat preventiv. Cererea
se judecă cu precădere, de urgență, în camera de consiliu, fără citarea părților.
Asupra soluției ce va pronunța, credem că judecătorul-sindic trebuie să cumpănească
cu înțelepciune, pentru a nu permite debitorilor să folosească aceasta pavăză a

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

17
concordatului preventiv doar pentru a bloca urmăririle creditorilor, chiar dacă oferta
sa nu conține niciun element de substanță care să justifice aprobarea ei de către
creditori.
IV.5.3. Proiectul de concordat preventiv conține, în mod detaliat:
a) situația analitică a activului și a pasivului debitorului, certificată sau auditată
potrivit legii;
b) prezentarea cauzelor care au provocat starea de dificultate financiară și
măsurile întreprinse pentru combaterea acesteia, până la depunerea ofertei de
concordat preventiv;
c) proiecția evoluției financiar – contabile pe următoarele 6 luni, consecutive
datei ofertei de concordat preventiv;
c) un plan de redresare a activității și situației financiare a debitorului, indicând
măsurile de reorganizare a activității (restructurarea conducerii și a structurii
funcționale a debitorului, reducerea personalului), măsuri de redresare financiară
(recapitalizare prin majorarea capitalului, împrumuturi bancare, vânzarea de active),
procentul preconizat de satisfacere a creanțelor (minim 20% din valoarea acestora,
în primul an) precum și termenul – limită pentru satisfacerea creanțelor (care nu
poate depăși 24 luni de la data omologăriii concordatului preventiv).
Proiectul de concordat preventiv va putea fi amendat și completat pe măsura
desfășurării negocierilor în care sunt implicați debitorul, creditorii și administratorul
concordatar, premergător aprobării concordatului preventiv. Este de menționat că
măsurile cuprinse în concordatul preventiv privind, în special, modificările creanțelor,
profită și codebitorilor, fideiusorilor și terților garanți ai debitorului.
IV.5.4. Incheierea concordatului preventiv. Negocierea concordatului
preventiv trebuie sa se finalizeze în cel mult 60 de zile; este un termen de
recomandare, natură relevată atât de faptul că Legea nu indică de la ce dată curge
el precum și de lipsa oricărei sancțiuni a nerespectării lui. Negocierea se poate derula
în runde colective sau individuale, la inițiativa debitorului sau a creditorilor.
La finalizarea negocierilor, creditorii exprimă votul lor, de regulă prin
corespondență, utilizând mijloace de comunicare rapidă. Dacă oferta debitorului nu
îndeplinește majoritatea necesară, ea va fi considerată respinsă și încetează, deci,
orice suspendare provizorie ce ar fi fost dispusă de instanță. În această situație, după
împlinirea unui termen de minimum 30 de zile, debitorul poate propune o nouă ofertă,
fără ca prin aceasta să se deschidă o nouă procedură de concordat preventiv.
Votul favorabil necondiționat asupra concordatului preventiv are valoare de
acceptare a concordatului. Orice condiționare a votului este considerată vot negativ.
Concordatul preventiv se consideră aprobat dacă sunt întrunite voturile creditorilor
care reprezintã majoritatea de 75% din valoarea creanțelor acceptate și
necontestate. Nu sunt luate în calculul acestei majorități creanțele aparținând unor

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

18
creditori care dețin o poziție dominantă sau de subordonare în raport cu debitorul,
decît dacă prin concordat li se oferă mai puțin decât ar primi in caz de faliment.
Creditorii care au votat împotriva concordatului preventiv pot cere anularea
acestuia, în termen de 15 zile de la data omologării a cestuia. Când se invocă motive
de nulitate absolută, dreptul de a cere constatarea nulității se prescrie în termen de
6 luni de la data omologării concordatului. Legiuitorul impune aici termene speciale
deprescripție, justificate prin cerința celerității procedurii.
Concordatul aprobat va fi supus omologării instanței competente, la cererea
administratorului concordatar; omologarea este o procedură judiciară echivalentă
unui control de regularitate, în cadrul căreia judecătorul-sindic verifică dacă sunt
întrunite două condiții complementare: concordatul să fi fost aprobat de creditorii
care reprezintă cel puțin 75% din valoarea creanțelor acceptate și necontestate și (b)
valoarea creanțelor contestate și/sau în litigiu să nu depășească 25% din masa
credală, adică din valoarea totală a creanțelor asupra debitorului.
Omologarea concordatului produce față de creditorii semnatari ai concordatului
două categorii de efecte, unele de drept și altele cu caracter convențional. Astfel, de
la data omologării se produce suspendarea de drept a urmăririlor individuale ale
creditorilor semnatari asupra bunurilor debitorului precum și a curgerii termenului de
prescripție a executării silite a creanțelor acestor creditori. De la aceeași dată, dacă
creditorii semnatari au fost de acord cu această măsură, se va suspenda și curgerea
accesoriilor creanțelor (dobânzi, penalități sau majorări ori alte cheltuieli aferente
creranțelor).
Față de creditorii nesemnatari, judecătorul-sindic, la cererea administratorului
concordatar, poate dispune amânarea scadenței creanței lor cu cel mult 18 luni, sub
condiții acordării de garanții de către debitor. Această măsură procedurala reprezintă
o modificare a raporturilor contractuale dintre debitor și creditorii nesemnatari, ca
rezultat al intervenției instanței, pentru o cauză autorizată prin lege. Amânarea
scadenței creanțelor acestor creditori înseamnă că nici dreptul lor la acțiune nu se
naște și nici cursul prescripției nu începe până la împlinirea scadenței amânate.
În fine, ca efect opozabil tuturor terților, în perioada concordatului preventiv
omologat nu se poate deschide procedura insolvenței față de debitor.
IV.5.5. Inchiderea concordatului preventiv . Concordatul poate fi reziliat,
la cererea creditorilor întruniți în adunarea concordatarilor sau la cererea individuală
a creditorilor care dețin mai mult de 50% din valoarea totală a creanțelor acceptate
și necontestate. Motivele de reziliere trebuie să privească încălcarea gravă a
obligațiilor asumate de debitor prin concordatul preventiv acțiuni precum: favorizarea
unuia sau a mai multor creditori în dauna celorlalți, ascunderea sau înstrăinarea de
active în perioada concordatului preventiv, efectuarea de plăți fără contraprestație
sau în condiții ruinătoare.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

19
Procedura concordatului poate înceta și ca urmare a realizării obiectului
concordatului sau atunci când se constată că, din cauze neimputabile debitorului, a
devenit imposibilă realizarea obiectivelor acestuia.

IV.6. CONCORDATUL PREVENTIV. NATURA JURIDICĂ
Legea definește concordatul preventiv ca fiind un contract, încheiat între
debitor, pe de o parte, și creditorii săi, pe de altă parte. Obligațiile pe care părțile și
le asumă sunt, pentru debitor, aceea de a propune un plan de redresare a
întreprinderii sale și de acoperire a creanțelor acestor creditori împotriva sa, iar
pentru creditori, de a aceepta să sprijine eforturile debitorului de depășire a dificultății
în care se află întreprinderea acestuia. Prin această definiție, concordatul preventiv
devine un contract numit, bucurându-se de o reglementare legală și de o fizionomie
juridică proprie.
În realitate, definirea legală a obiectului contractului de concordat preventiv
este deficitară; oferta de concordat preventiv și, în cadrul acesteia, proiectul de
concordat preventiv nu cuprind doar „propunerea” unui plan de redresare, ci măsuri
concrete pe care debitorul se obligă să le aducă la îndeplinire (măsuri de reorganizare
structurală sau financiară), procentul preconizat de satisfacere a creanțelor și
termenul limită de acoperire a acestora. Toate aceste măsuri se transformă în
obligații contractuale ale debitorului, a căror încălcare gravă conduce la rezoluțiunea
contractului. Astfel, obligația asumată de debitor prin concordatul preventiv nu este
de a propune un plan de redresare, ci de a aduce la îndeplinire proiectul de concordat
propus și acceptat de creditori.
Pe de altă parte, în ciuda celor pretinse de legiuitor, creditorii semnatari nu se
obligă să „ să sprijine eforturile debitorului ” de a realiza proiectul de concordat
preventiv, ci se obligă să amâne scadența creanțelor lor, până la termenul acceptat,
să accepte, eventual, modificarea acestor creanțe (sub condiția rezolutorie a
finalizării cu succes a concordatului) și să accepte efectele constatării și/sau
omologării concordatului (suspendarea urmăririlor individuale și a curgerii accesoriilor
creanțelor).
Contractul de concordat preventiv este un contract judiciar, cu pluralitate de
părți, comutativ, sinalagmatic, oneros și, de regulă, comercial. Sub aspectul formei,
contractul de concordat preventiv este încheiat în formă scrisă, el formându-se prin
acceptarea ofertei de concordat de către creditorii reprezentând cel puțin două treimi
din valoarea creanțelor acceptate și necontestate.17 Această acceptare se face de
regulă prin corespondență, astfel încât contractul se încheie prin emiterea unui oferte
și acceptarea ei de către destinatari, creditorii semnatari.

17 De menționat, totuși, că Legea nu reglementează nicio procedură de contestare a creanțelor.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

20
Concordatul preventiv prezintă o serie de asemănări cu contractul de
tranzacție, cu care împărtășește o finalitate comună; într-adevăr, o motivație
secundară a încheierii contractului de concordat preventiv poate să fie și încheierea
unui proces sau urmăriri începute de creditorii debitorului, fie preîntâmpinarea unui
proces ce poate să se nască între debitor și aceștia.18 Ca și în cadrul contractului de
tranzacție, debitorul și creditorii săi își fac concesii reciproce, debitorul acceptând să
întreprindă anumite măsuri care presupun sacrificii (reduceri de personal, vânzarea
unor active) iar creditorii acceptă modificarea creanței lor, sub raportul scadenței și
chiar al întinderii ei și a accesoriilor sale.
Cu toate acestea, între cele două instituții există distincții importante.
Contractul de comodat preventiv nu privește în mod necesar un drept litigios sau
îndoielnic, constatarea sau omologarea contractului de concordat preventiv nu se face
printr-o hotărâre de expedient iar el nu produce efecte constitutive sau translative
de drepturi.
Dintr-o perspectivă mai largă, pentru a desluși natura juridică a comodatului
preventiv, am putea privi oferta de concordat preventiv și mai ales proiectul de
comodat preventiv ca o sumă de oferte de tranzacții atipice, adresate fiecărui creditor
dar și ansamblului creditorilori, astfel încât prin acceptarea ofertei fiecare creditor nu
acceptă doar propunerea personalizată care îi este adresată ci și ansamblul măsurilor
de redresare structurală și financiară care sunt menite să conducă la finalizarea cu
succes a concordatului preventiv. Astfel, creditorii concordatari împărtășesc o cauză
comună dar au și interese personale, variind în raport de natura și caracteristicile
creanțelor pe care le reprezintă (creanțe garantate sau chirografare, contestate sau
necontestate, exigibile, afectate de condiție, termen ori sarcini, etc). Din această
perspectivă contractul de concordat colectiv poate fi privit și ca un contract colectiv,
asemănător actului constitutiv al societății comerciale.

SECTIUNEA V. INTRODUCERE IN PROCEDURA INSOLVENTEI

V.1. Formele procedurii insolvenței. În mod tradițional, a fost relevat
caracterul unitar al procedurii, care reunește toate creanțele și creditorii debitorului,
precum și toate bunurile acestuia. Cu tot acest caracter unitar, evoluția modernă a
procedurii este marcată de diversitatea formelor prin care ea se exprimă.

18 Pentru detalii privind contractul de tranzacție, a se vedea T. Prescure, A. Ciurea, Contracte civile ,
Editura Hamangiu, 2007, p. 349 și urm.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

21
V.1.1. Astfel, sub raport structural , potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) LPI,
procedura insolvenței poate îmbrăca forma a două proceduri alternative: reorganizarea
judiciară și falimentul (pct. 45 și 54).
Corelând dispozițiile menționate mai sus cu cele care privesc planul de
reorganizare și reorganizarea (art. 132 și urm. și respectiv art. 141 și urm. LPI) precum
și cu cele care privesc falimentul (art. 145 și urm. LPI), reiese că LPI reglementează, în
esență, două proceduri alternative care pot fi inițiate în anumite condiții (a – b):
(a) Procedura reorganizării judiciare , prin care se urmărește redresarea
debitorului și plata pasivului acestuia și care se poate realiza prin:
– restructurarea operațională și/sau financiară a debitorului,
– restructurarea corporativă, prin modificarea structurii de capital social sau
– restrângerea activității prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului până la
acoperirea pasivului.
Procedura se realizează pe baza unui plan de reorganizare, propus de debitor,
administrator sau unul ori mai mulți creditori, plan acceptat de creditori și confirmat de
judecătorul-sindic, plan care urmărește ca, în condițiile continuării activității debitorului,
să realizeze supraviețuirea și redresarea acestuia și, pe această cale, să creeze
posibilitatea stingerii pasivului în condiții superioare celor obținute prin executarea silită
a averii debitorului.
(b) Procedura falimentului , care are ca obiect lichidarea judiciară a averii
debitorului pentru acoperirea pasivului, urmată de radierea debitorului din registrul în
care este înmatriculat. Procedura falimentului urmărește, deci, lichidarea averii
debitorului, în care sens se produce desesizarea debitorului de bunurile sale, sigilarea
și inventarierea lor și în final vânzarea lor și distribuirea între creditori a sumelor
rezultate din lichidare, în ordinea stabilită de lege. Astfel, procedura falimentului
reprezintă soluția finală, care se aplică atunci când nu a fost posibilă adoptarea unui
plan de reorganizare sau de lichidare limitată a unor bunuri din averea debitorului sau
când un asemenea plan nu a fost respectat sau nu a dat rezultatele scontate.
V.1.2. Dintr-o altă perspectivă, a complexității măsurilor procedurale , LPI face
referire la procedura generală a insolvenței și la procedura simplificată (a – b):
(a) Procedura generală este procedura care se aplică, în principal, persoanelor
juridice de drept privat având calitatea de profesionist sau care desfășoară activitate
economică. Procedura constă în aplicarea unei perioade de observație, după care
debitorul intră fie succesiv, în procedura reorganizării judiciare și apoi în procedura
falimentului, fie alternativ, numai în procedura reorganizării judiciare ori doar în
procedura falimentului.
(b) Procedura simplificată se aplică, în principal, profesioniștilor persoane
fizice (persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale sau familiale) dar și
profesioniștilor – persoane juridice sau altor persoane juridice de drept privat care,
prin gradul lor de destructurare organizatorică sau materială (absența bunurilor, a

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

22
organelor statutare de conducere, lipsa sediului, etc) nu justifică aplicarea procedurii
generale. Aplicarea procedurii simplificate are ca efect imediat deschiderea directă a
procedurii falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenței, fie după o
perioadă de observație de maximum 20 de zile. Reglementarea acestei proceduri
urmărește, așadar, să restrângă sfera procedurii insolvenței la procedura falimentului,
legiuitorul considerând că situația juridică sau financiară a acestor debitori nu conferă
nicio șansă de reușită unei eventuale proceduri de reorganizare a activității sau
întreprinderii debitorului.
O examinare sumară a condițiilor de aplicare a acestor proceduri relevă că în
timp ce procedura generală este procedura comună, procedura simplificată are
caracterul unei proceduri speciale, derogatorii de la procedura generală.
Sub raport temporal sau cronologic, procedurile descrise mai sus pot fi precedate
de o perioadă de observație , care debutează imediat după deschiderea procedurii și
se încheie fie prin confirmarea planului de reorganizare a debitorului, fie prin începerea
procedurii falimentului. În cadrul perioadei de observație debitorul, sub supravegherea
sau conducerea administratorului judiciar, va putea să continue activitățile curente, cum
ar fi realizarea obligațiilor contractuale deja asumate, efectuarea operațiunilor de
încasări și plăți aferente acestora sau asigurarea finanțării capitalului de lucru în limite
curente.
În cazul în care debitorul este supus procedurii simplificate, perioada de
observație este suprimată sau se poate întinde pe o durată de cel mult 20 de zile, atunci
când este necesară verificarea îndeplinirii unor condiții de fapt de care depinde opțiunea
aplicarea procedurii simplificate sau a procedurii generale.
V.1.3 . Din perspectiva categoriilor de debitori cărora li se aplică procedura
insolvenței, procedura insolvenței poate îmbrăca forma unei proceduri comune
(aplicabilă profesioniștilor menționați la art. 3 LPI) sau pe aceea a unei proceduri
speciale , aplicabile unor categorii distincte de debitori (cum ar fi instituțiile de credit
sau societățile de asigurare-reasigurare).19

V.2 Condițiile deschiderii procedurii. Ca orice procedură judecătorească,
procedura insolvenței debutează în baza unei cereri introductive de instanță, adresată
tribunalului competent.
Potrivit art. 65 din LPI, cererea de deschidere a procedurii insolvenței poate fi
făcută de către debitor20 sau de către creditori precum și de alte persoane sau instituții

19 In cadrul acestui capitol este examinată doar procedura comună a insolvenței, procedurile speciale
urmând a fi examinate separat.
20 Cererea de deschidere a procedurii insolvenței formulată și semnată de administratorul societății nu
poate fi admisă, fiind obligatorie existența unei hotărâri a adunării generale a asociaților/acționarilor
care să exprime valabil voința societății în sensul deschiderii procedurii. Această necesitate apare
evidentă în condițiile în care administratorul – reprezentant al societății, îndeplinește numai un mandat,
hotărârea deschiderii procedurii depășind puterile mandatului său.(C. Apel. București, secția a VI-a

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

23
expres prevăzute de lege (cum ar fi, de exemplu, Banca Națională a României sau
Autoritatea de Supraveghere Financiară, pentru entitățile reglementate și
supravegheate de acestea).
Condițiile de fond ce sunt necesar a fi reunite cumulativ pentru ca o cerere
introductivă de instanță în vederea începerii procedurilor reglementate de LPI privesc
(1) calitatea debitorului, (2) existența stării de insolvență și (3) un cuantum minim al
creanțelor îndreptate asupra averii debitorului.
V.2.1. Debitorul trebuie să facă parte din categoriile de persoane
determinate de LPI. Inițial procedura falimentului și apoi cea a insolvenței a fost o
procedură adresată exclusiv comercianților; în prezent, procedura insolvenței se
adresează profesioniștilor, în sensul dat acestei noțiuni de prevederile art. 3 C. civ.
Sunt exceptați de la aplicarea acestei proceduri cei care care exercită profesii
liberale, precum și cei cu privire la care se prevăd dispoziții speciale în ceea ce
privește regimul insolvenței lor. De asemenea, procedura insolvenței nu se aplică
unităților și instituțiilor de învățământ preuniversitar, universitar și entităților de
cercetare științifică și dezvoltare tehnologică.
Potrivit art. 38 alin. (2) din LPI, procedura simplificată se aplică, în principal, (a)
profesioniștilor persoane fizice, acționând individual21 și (b) întreprinderilor familiale și
membrilor întreprinderii familiale; de asemenea, procedura simplificată se aplică și (c)
celorlalți profesioniști (cu excepția celor care exercită prfesii liberale) care nu dețin
bunuri în patrimoniu, nu dețin acte constitutive sau documente contabile sau acestea
nu pot fi găsite, nu au administrator sau acesta nu poate fi găsit, nu au sediu sau
acesta nu corespunde adresei din registrul comerțului22 precum și (d) debitorilor –
persdoane juridice dizolvate voluntar anterior cererii de deschidere a procedurii23. În
fine, procedura simplificată se aplică și (e) debitorilor care și-au declarat, prin cererea
introductivă, intenția de intrare în faliment sau care nu sunt îndreptățiți să beneficieze
de procedura reorganizării judiciare precum și (f) oricărei persoane care desfășoară
activități specifice profesioniștilor, chiar dacă nu a obținut autorizarea cerută de lege
pentru exploatarea unei întreprinderi și nu este înregistrată în registrele speciale de
publicitate.

comercială, decizia nr. 713 R din 24 aprilie 2007)
21 În prezent, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 44/2008, aceștia își
desfășoară activitatea ca persoană fizică autorizată (PFA) sau ca întreprindere individuală.
22 Împrejurarea că debitorul are un drept de retenție asupra spațiului ce a constituit sediul social nu
poate avea caracterul unui titlu locativ, dat fiind regimul juridic al dreptului de retenție, respectiv de
mijloc de constrângere a debitorului titularului dreptului pentru achitarea acestei creanțe(C. Ap.
București secția a VI-a comercială, decizia nr. 835 R din 18 mai 2007.
23 Dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 85/2006 nu se aplică societăților radiate de la registrul
comerțului, întrucât radierea are ca efect încetarea personalității juridice a acestora, ele încetând să mai
existe ca subiect de drept(C. Ap. București, secția a VI-a comercială, decizia nr. 1238 din 10 septembrie
2007).

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

24
V.2.2 Debitorul trebuie să se afle în insolvență. Această condiție are în
vedere ambele forme ale insolvenței, atât cea vădită cât și cea iminentă. Insolvența,
prezumată de lege atunci când debitorul, după 60 de zile de la scadență, nu a plătit
datoria sa față de unul sau mai mulți creditori, deschide calea unei cereri introductive
de aplicare a procedurii atât debitorului cât și oricărui creditor. În schimb, insolvența
iminentă (atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile
exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței) permite numai
debitorului să ceară deschiderea procedurii.
V.2.3. Creanța trebuie să îndeplinească anumite condiții.
V.2.3.1. Creanțele creditorilor trebuie să fie certe, lichide și exigibile de mai
mult de 60 de zile . Potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) pct. 20 LPI , creanța certă este
acea creanță a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte,
chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. LPI nu cere ca
creanța să fie constatată printr-un titlu executoriu, fiind suficient ca instanța
competentă să poată să se edifice, din caracterul creanței și probele administrate,
asupra caracterului cert al acesteia.
Creanța este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de
creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau și a altor acte
neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în
baza unei dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanță.
În fine, creanța trebuie să fie exigibilă , deci ajunsă la scadență, putând astfel
face obiectul unei executări silite. Nu sunt exigibile creanțele afectate de termen,
condiție sau alte modalități ori sarcini care nu s-au îndeplinit la data introducerii acțiunii
prin care se cere aplicarea procedurii insolvenței.
V.2.3.2. Atunci când procedura se deschide la cererea creditorilor, creanța
acestora trebuie să fie scadentă de mai mult de 60 de zile. Debitorul beneficiază, deci,
în aceasta perioada, de un moratoriu sau o perioadă de grație, legiuitorul urmărind să
evite, astfel, înregistrarea de către creditori unor cereri de deschidere a procedurii
pentru o stare de insolvență efemeră, lipsită de consecințe asupra stării averii
debitorului.
Atunci când procedura se deschide la cererea debitorului, acesta are obligația de
a formula această cerere în maxim 30 de zile de la data apariției stării de insolvență,
deci în 30 de zile de la data scadenței creanțelor neachitate din lipsa fondurilor bînești
necesare.
Este sesizabilă aici o inadvertență rezultată din disparitatea duratei celor doua
termene menționate mai sus (30 și 60 de zile). Debitorul trebuie să introducă propia
cerere de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la scadența care marchează
starea de insolvență, în timp ce creditorii săi trebuie să aștepte cel puțin 60 de zile după
scadența creanței lor. Cum nerespectarea termenului de 30 de zile nu este sancționată,
desigur că debitorul insolvent va prefera să aștepte ca procedura să fie deschisă de

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

25
creditorii săi, câștigând astfel 30 de zile pentru a-și administra averea, de regulă nu în
interesul creditorilor.
V.2.3.3. Dispozițiile din LPI sunt aplicabile debitorilor aflați în insolvență,
indiferent de natura datoriilor neplătite la scadență. Ceea ce înseamnă că un
profesionist insolvent este supus procedurii chiar dacă datoriile sale nu au natură
profesională și, deci, nu s-au născut din exercitarea unei profesii, respectiv din
exploatarea unei întreprinderi.
Legea face totuși o distincție între datoriile debitorului, după natura și cuantumul
lor, atunci când reglementează condițiile deschiderii procedurii. Atunci când acțiunea se
deschide la cererea unor creditori, creanțele acestora trebuie să atingă o anumită
valoare-prag [art. 5 alin. (1) pct. 72 LPI], care este de 6 salarii medii brute pe
economie pentru creditorii care au calitatea de salariați ai debitorului, iar pentru ceilalți
creditori de 40.000 lei24. În schimb, dacă cererea de deschidere a procedurii este
formulată de debitor, legea nu impune condiții privind cuantumul datoriilor pentru care
s-a instalat insolvența.

SECȚIUNEA VI. PARTICIPANȚII LA PROCEDURĂ

VI.1. Debitorul este personajul principal al procedurii, îndreptățit să solicite
deschiderea acesteia atât în stare de insolvență vădită cât și de insolvență iminentă.
Debitorul trebuie să facă parte dintre categoria persoanelor determinate în art. 3 LPI,
putând fi supus fie procedurii generale, fie procedurii simplificate, după distincțiile
stabilite de lege.
În cazul în care debitorul este o persoană juridică, aceasta va desemna un
administrator special , care se substituie organelor de administrare și conducere ale
persoanei juridice și care va efectua în numele și pe seama acesteia actele de
administrare necesare în perioadele de procedură când debitorului i se permite să-și
administreze activitatea și va reprezenta interesele acționarilor, asociaților sau
membrilor persoanei juridice în procedură, pe perioada în care debitorului i s-a ridicat
dreptul de administrare.
Art. 56 LPI a încredințat administratorului special următoarele atribuții principale:
– să exprime intenția debitorului de a propune și apoi, în termenul și în condițiile
legale, să propună un plan de reorganizare sau lichidare;

24 Deoarece dispozițiile art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006 nu disting după cum creanța creditorului care
îndeplinește cele trei condiții, de a fi certă, lichidă și exigibilă, poartă asupra unui debit principal sau
accesoriu, de vreme ce acesta este cuprins într-un titlu executoriu, iar dispozițiile art. 3 pct. 12 din
Legea nr. 85/2006 nu fac distincția în definiția valorii prag (cuantumul minim al creanței) între datorie
principală și accesoriile acesteia, înseamnă că la stabilirea valorii prag se va lua în considerare atât
debitul principal cât și accesoriile sale. (C. Ap. București, Secția a V-a comercială, decizia nr. 406 din 26
februarie 2007). Soluția jurisprudențială menționată mai sus își menține validitatea și sub imperiul
prevederilor Legii nr. 85/2014.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

26
– să participe, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acțiunilor
intentate (a) pentru anularea actelor încheiate de debitor în dauna drepturilor
creditorilor (art. 177 – 122 LPI) sau pentru nerespectarea regimului actelor juridice
încheiate în cursul procedurii cu privire la averea debitorului (art. 84 LPI);
– să formuleze contestații în cadrul procedurii reglementate de prezenta lege;
– să administreze activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului
judiciar, după confirmarea planului, în situația în care nu i s-a ridicat debitorului dreptul
de administrare;
– după intrarea în faliment, să participe la inventarul averii debitorului, să
primească raportul final și bilanțul de închidere a lichidării și să participe la ședința
convocată pentru soluționarea obiecțiunilor și aprobarea raportului.

VI.2. Creditorii debitorului pot fi persoane fizice sau juridice care dețin creanțe
de natură comercială, civilă, fiscală sau de altă natură, cu caracter cert, lichid și exigibil,
asupra patrimoniului debitorului și care sunt îndreptățite să solicite deschiderea
procedurii (a) numai în caz de insolvență vădită (când s-au împlinit 60 de zile de la
scadență fără ca debitorul să fi achitat creanța) și (b) numai dacă creanțele lor ating o
valoare-prag stabilită de lege.
Potrivit art. 65 LPI, Autoritatea de Supraveghere Financiară este indreptațită să
solicite deschiderea procedurii insolvenței asupra entitatilor reglementate si
supravegheate de aceasta; sunt vizați, în principal, emitenții de valori mobiliare
tranzacționate pe o piață reglementată.

VI.3. Instanțele judecătorești. Urmare a caracterului de excepție, deosebit
de complex al procedurii insolvenței, legiuitorul a acordat competență exclusivă de
administrare a respectivelor proceduri tribunalului în jurisdicția căruia se află sediul sau,
după caz, domiciliul debitorului. Potrivit legii, toate atribuțiile tribunalului învestit cu
administrarea uneia din procedurile reglementate de LPI vor fi exercitate de un
judecător-sindic.
Ca regulă generală, citarea părților și comunicarea oricăror acte de procedură se
fac prin Buletinul procedurilor de insolvență (BPI), publicație editată de Oficiul Național
al Registrului Comerțului. Sunt exceptate comunicările procedurale adresate
persoanelor cu sediul sau domiciliul în străinătate, precum și comunicările făcute
înaintea deschiderii procedurii și notificarea deschiderii procedurii, toate acestea
urmând a se face potrivit regulilor Codului de procedură civilă.
Curtea de apel va fi instanță de apel pentru hotărârile pronunțate, de
judecătorul-sindic, în cadrul procedurii. Termenul de apel împotriva acestor hotărâri
este de 7 zile de la data comunicării prin BPI iar instanța de apel va trebui să soluționeze
apelul în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării lui.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

27
VI.4. Judecătorul-sindic. Judecătorul-sindic este reprezentantul justiției în
cadrul procedurilor reglementate de LPI, cel care supervizează, din punct de vedere
jurisdicțional, legala și corecta administrare a acestora. El este desemnat dintre
magistrații tribunalului, în condițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Atribuțiunile pe care le exercită judecătorul-sindic sunt limitate la controlul
judecătoresc a activității administratorului judiciar și/sau lichidatorului și la soluționarea
cererilor de natură judiciară aferente procedurii insolvenței; ele sunt, deci, exclusiv
atribuțiuni jurisdicționale, cum ar fi, în principal:
– pronunțarea hotărârilor de deschidere a procedurii insolvenței, de intrare în
faliment, de admitere și confirmare a planului de reorganizare sau de lichidare, de
închidere a procedurii;
– judecarea contestațiilor debitorilor împotriva cererilor introductive ale
creditorilor, respectiv judecarea opoziției creditorilor față de deschiderea procedurii,
judecarea cererilor de a se ridica debitorului dreptul de a-și mai conduce activitatea,
judecarea contestațiilor și opozițiilor debitorului, creditorilor sau ale oricărei persoane
interesate împotriva măsurilor luate sau împotriva rapoartelor prezentate de
administratorul judiciar sau lichidator;
– judecarea acțiunilor introduse de administratorul judiciar sau lichidator pentru
anularea unor transferuri cu caracter patrimonial anterioare cererii introductive sau
judecarea cererilor de atragere a răspunderii persoanelor care au contribuit la ajungerea
debitorului în insolvență;
– desemnarea și/sau confirmarea administratorului judiciar și a lichidatorului și,
după caz, înlocuirea acestora.
– soluționarea altor cereri sau acțiuni, cum ar fi cererea administratorului judiciar
sau a comitetului creditorilor de întrerupere a procedurii de reorganizare judiciară și de
intrare în faliment ori acțiunea în anularea hotărârii adunării creditorilor.
În esență, se poate aprecia că rolul principal al judecătorului-sindic este de a
acționa și veghea, prin exercitarea acestor atribuții jurisdicționale, astfel încât interesele
celor implicați în procedurile insolvenței să fie apărate și realizate cât mai eficient.

VI. 5. Adunarea creditorilor. Comitetul creditorilor. Adunarea creditorilor
este un organ cu structură variabilă; la deschiderea procedurii, este compusă din
creditorii cunoscuți în această fază; ulterior, după verificarea creanțelor de către
administratorul judiciar și afișarea tabelului preliminar al creanțelor, adunarea este
compusă din creditorii cuprinși în acest tabel; după afișarea tabelului definitiv și
respectiv a tabelului definitiv consolidat, numai cei cuprinși în acest tabel mai fac parte
din adunarea creditorilor.
Adunarea creditorilor este neîndoielnic un organ colectiv cu caracter
esențialmente deliberativ. În cadrul ședințelor sale, adunarea creditorilor va avea
dreptul să analizeze situația debitorului, măsurile luate de administratorul judiciar sau

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

28
lichidatorul judiciar, efectele acestora și să propună motivat și alte măsuri. Adunarea
creditorilor joacă un rol major în cadrul procedurilor reglementate de lege, mai ales
atunci când este chemată să se pronunțe asupra planului de reorganizare. Tot ea se va
pronunța față de propunerile lichidatorului de a vinde în bloc anumite bunuri din averea
debitorului.
După întocmirea tabelului preliminar de creanțe, judecătorul-sindic va desemna,
în mod provizoriu, un comitet al creditorilor , format din 3-5 creditori; cu prilejul
primei ședințe a adunării creditorilor, aceasta va putea desemna un nou comitet, dintre
creditorii care s-au oferit voluntar, format din 3 sau 5 creditori din rândul primilor 20
de creditori, ca valoare a creanțelor, înscriși în lista creditorilor și care se oferă voluntar.
Comitetul creditorilor este un organ executiv al adunării creditorilor și uneori, la
cererea judecătorului-sindic, un auxiliar al acestuia. Comitetul creditorilor are
următoarele atribuții principale (art. 51 LPI):
– să analizeze activitatea debitorului și să facă propuneri privind continuarea
activității și reorganizarea acestuia;
– să negocieze și să recomande adunării creditorilor condițiile în care să fie
desemnat administratorul judiciar sau lichidatorul;
– să analizeze și să conteste, după caz, rapoartele administratorului judiciar sau
ale lichidatorului;
– să întocmească și să prezinte adunării creditorilor rapoarte privind măsurile
luate de administratorul judiciar sau de lichidator și efectele acestora și să propună,
motivat, și alte măsuri;
– să ceară judecătorului-sindic ridicarea dreptului debitorului de a-și conduce
activitatea;
– să introducă acțiuni pentru anularea unor transferuri patrimoniale frauduloase
făcute de debitor, atunci când astfel de acțiuni nu au fost introduse de administratorul
judiciar sau lichidator.
Potrivit alin. (1) al art. 50 LPI, dacă din cauza numărului mic de creditori
judecătorul-sindic nu consideră necesară constituirea unui comitet al creditorilor,
atribuțiile comitetului prevăzute la art. 17 alin. (1) lit. b) și f) vor fi exercitate de
adunarea creditorilor.

VI.6. Administratorul judiciar. Administratorul judiciar este un practician în
insolvență, înregistrat pe listele Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din
România, căruia legea i-a încredințat o serie de atribuții manageriale și administrative,
pe care acesta le exercită, sub supravegherea judecătorului-sindic și a creditorilor, în
cadrul perioadei de observație și a reorganizării judiciare.
Potrivit art. 57 alin. (2) LPI, creditorii debitorului care dețin cel puțin 50% din
valoarea creanțelor, vor putea decide angajarea unui administrator judiciar, practician
în insolvență, stabilindu-i și remunerația. În acest scop, practicienii interesați vor

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

29
depune o ofertă relevând experiența lor și disponibilitățile de timp și de resurse umane.
În lipsa unei asemenea oferte judecătorul-sindic va desemna un administrator
provizoriu, după care îl va înlocui cu cel selectat de creditori.
Creditorul care deține singur mai mult de 50% din valoarea totală a creanțelor
poate să decidă, fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator
judiciar sau lichidator în locul administratorului judiciar sau lichidatorului provizoriu ori
să confirme administratorul judiciar provizoriu sau, după caz, lichidatorul provizoriu și
să îi stabilească remunerația.
Examinat prin prisma conținutului, mandatul administratorului judiciar este unul,
în primul rând legal și, apoi, judiciar. Este un mandat legal întrucât principalele
atribuțiuni ale acestuia îi sunt conferite prin prevederile legii dar poate avea și un
conținut judiciar, întrucât în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (2) LPI judecătorul-
sindic, este îndreptățit ca, prin încheiere, să stabilească atribuțiunile administratorului
judiciar.
Principalele atribuții ale administratorului judiciar sunt următoarele:
– examinarea situației economice și a activității debitorului și redactarea unui
raport prin care (a) să propună fie aplicarea procedurii simplificate, fie continuarea
perioadei de observație, în cadrul procedurii generale, (b) să arate cauzele încetării de
plăți și persoanele responsabile, (c) să indice posibilitatea reală de reorganizare sau
motivele care nu permit reorganizarea;
– elaborarea planului de reorganizare a debitorului, dacă a apreciat că există
șanse reale de reorganizare;
– supravegherea și/sau conducerea activității debitorului;
– verificarea creanțelor și, după caz, formularea de obiecțiuni la acestea și
întocmirea tabelelor creanțelor;
– introducerea de acțiuni pentru anularea actelor frauduloase ale debitorului
încheiate în dauna creditorilor săi sau pentru atragerea răspunderii persoanelor care au
contribuit la insolvența debitorului;
– menținerea sau denunțarea unor contracte ale debitorului, urmărirea încasării
creanțelor debitorului, inclusiv pe cale judecătorească, încheierea de tranzacții,
descărcarea de datorii, renunțarea la garanții reale, cu acordul judecătorului-sindic;
– orice alte atribuții stabilite prin încheiere a judecătorului-sindic;

VI.7. Lichidatorul judiciar. Legea statuează că în toate cazurile de faliment,
judecătorul sindic va desemna un lichidator, practician în insolvență. Va putea fi
desemnat lichidator judiciar persoana desemnată anterior, în aceeași cauza,
administrator judiciar.
Desemnarea lichidatorului judiciar se va putea face numai în cadrul unei
proceduri de faliment iar atribuțiunile acestuia sunt stabilite de judecătorul sindic prin

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

30
încheiere, acesta urmând a efectua actele, operațiunile și procedurile dispuse de
judecătorul sindic.
Atribuțiile lichidatorului, în bună măsură similare celor ale administratorului
judiciar, mai cuprind, pe lângă cele enumerate mai sus, aplicarea sigiliilor și
inventarierea bunurilor din averea debitorului, conservarea și vânzarea acestora,
primirea plăților pe seama debitorului și efectuarea distribuției lor către creditori, după
aprobarea raportului final de către judecătorul-sindic.

SECȚIUNEA VII. DESCHIDEREA PROCEDURII ȘI PRINCIPALELE EFECTE

VII.1. Cererile de deschidere a procedurii , fie că sunt formulate de debitor
sau de creditori, vor trebui să conțină o serie de elemente necesare pentru a determina
situația financiară a debitorului, gradul său de îndatorare și existența unor creanțe
certe, lichide și exigibile, care nu pot fi acoperite la scadență cu sumele de bani
disponibile în averea debitorului. În plus, debitorul va trebui să depună o listă a
activităților pe care intenționează să le realizeze în cursul perioadei de observație,
precum si o declarație prin care își arată intenția de intrare fie în procedura simplificată,
fie în reorganizare (pe baza unui plan), în această din urmă situație fiind obligat să
depună și o descriere sumară a modalităților pe care le are în vedere pentru
reorganizarea activității.
În anexa cererii sale, debitorul va trebui să depună o serie de documente de
evidență financiar-contabilă, o listă a tuturor bunurilor din averea sa precum și o listă
a tuturor creditorilor, alături de alte liste și declarații cerute de lege (art. 67 LPI).
Creditorii care solicita deschiderea procedurii insolventei vor trebui să arate
cuantumul și temeiul creanței lor, să indice, daca este cazul, existența unor garanții
sau măsuri asigurătorii și să anexeze documente justificative ale creanței; de
asemenea, creditorii vor trebui să precizeze dacă intenționează să participe la
reorganizarea debitorului, arătând, în principiu, modalitatea în care înțeleg să se implice
în această reorganizare.
Dacă există mai multe cereri ale creditorilor, acestea se vor conexa la prima
cerere înregistrată; dacă există atât o cerere a debitorului cât și cereri ale creditorilor,
acestea din urmă se vor conexa la cererea debitorului, fiind calificate, în cazul
deschiderii procedurii, drept declarații de creanță (art. 66 LPI).

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

31
VII.2. Deschiderea procedurii. După înregistrarea unei cereri a debitorului ,
judecătorul-sindic va verifica dacă aceasta întrunește condițiile legale pentru
deschiderea procedurii; după această verificare, dacă sunt îndeplinite condițiile legale,
judecătorul-sindic va pronunța fie (a) o încheiere de deschidere a procedurii generale,
fie (b) o încheiere de deschidere a procedurii simplificate [dacă debitorul și-a manifestat
intenția de a intra în procedura simplificată sau face parte din categoriile de debitori
împotriva cărora se deschide direct procedura simplificată, în condițiile art. 38 alin. (2)
LPI) sau nu a depus documentele care, potrivit legii, trebuie să însoțească cererea de
deschidere a procedurii ]; această hotărâre va fi notificată debitorului, tuturor creditorilor
menționați în lista depusă de debitor precum și oficiului registrului comerțului unde
debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea mențiunii privind deschiderea procedurii.
Dacă cererea aparține creditorilor , judecătorul-sindic o va notifica, în termen de
48 de ore, debitorului, care beneficiază de un termen de 10 zile pentru a contesta
cererea sau pentru a recunoaște starea de insolvență25; dacă cererea îndeplinește
condițiile legii și nu e contestată de debitor sau dacă această contestație a fost respinsă,
judecătorul-sindic pronunță, de asemenea, o hotărâre de deschidere a procedurii (o
sentință).
Hotărârea pronunțată de judecătorul-sindic privind deschiderea procedurii poate
fi atacată numai cu apel; instanța de apel va putea suspenda sentința prin care se
deschide procedura insolvenței împotriva debitorului sau sentința prin care se decide
intrarea în procedura simplificată.

VII.3. Efectele deschiderii procedurii. Deschiderea procedurii insolvenței
marchează un moment important, cel în care insolvența debitorului se transforma dintr-
o stare de fapt intr-una de drept si primește o serie de semnificații procedurale; din
sfera raporturilor de drept material, cele care au provocat starea de insolvență, se
pătrunde în sfera raporturilor de drept procesual, în cadrul cărora se identifică și se
aplică „tratamentul” stării de insolvență.
Deschiderea procedurii produce următoarele efecte principale :
VII.3.1. De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile
judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor
asupra averii debitorului, născute anterior deschiderii procedurii – art. 75 LPI. Aceasta
este o măsură care relevă caracterul excepțional al acestei proceduri, derogatoriu de la

25 „Termenul de 10 zile prevăzut de textul de lege menționat este un termen procedural și legal
stabilit pe zile, calculându-se în conformitate cu art. 101 C. proc. civ., fiind un termen pus la
îndemâna debitoarei nemulțumită de cererea de deschidere a procedurii formulată de creditori.
Prin soluționarea cererii creditorului înaintea expirării termenului de 10 zile pentru depunerea
contestației, se încalcă dreptul de apărare al debitoarei, fapt ce va conduce la aplicarea sancțiunii
prevăzute de art. 105 C. proc. civ .” (C. Ap. București, secția a VI-a comercială, decizia nr. 1111
R din 27 iunie 2007).

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

32
dreptul comun, în materie de executare silită a creanțelor. De asemenea, această
măsură este o consecință directă și imediată a caracterului colectiv, concursual și unitar
al procedurii insolvenței.
Creditorii ale căror creanțe beneficiază de o cauză de preferință (cumj ar fi
privilegiile, ipotecile și gajul – a se vedea art. 2.327 C.civ) pot solicita, în anumite
condiții, ca această suspendare să fie ridicată cu privire la creanțele lor, procedând la
valorificarea bunului asupra căruia poartă garanția; judecătorul-sindic va putea dispune
o asemenea suspendare numai prin raportare la mai multe repere apartinând atat sferei
dreptului material cât si celui procedural și care privesc protecția intereselor legitime
ale creditorilor, semnificația procesuală și importanța valorică a bunurilor pentru o
ipotetică reorganizare, șansele acoperirii creanțelor prin alte modalități sau mijloace de
stingere sau transformare a obligațiilor (în acest sens, a se vedea dispozițiile art. 78
LPI).
VII.3.2. Deschiderea procedurii suspendă orice termen de prescripție a acțiunilor
judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silita pentru realizarea creanțelor
asupra debitorului sau bunurilor sale – art. 79 LPI. Este o consecință logică a suspendării
acestor acțiuni și o măsură de protecție a intereselor legitime ale creditorilor care sunt
obligați să-și valorifice creanțele în cadrul procedurii insolvenței.
VII.3.3. Nici o dobândă, majorare, penalitate ori cheltuială (denumite, generic,
accesorii) nu vor putea fi adăugate creanțelor născute anterior deschiderii procedurii
insolvenței (art. 80 LPI); prin excepție, creanțele beneficiare ale unei cauze de
preferință vor putea fi înscrise în tabelul creanțelor la valoarea de piață a garanției, iar
dacă bunul se vinde la o valoare mai mare decât valoarea garantată, diferența va putea
acoperi accesoriile calculate până la data vânzării bunului – art. 103 LPI.
VII.3.4. După deschiderea procedurii și până la eventuala confirmare a unui plan
de reorganizare, acțiunile debitorilor emitenți de valori mobiliare tranzacționate pe o
piață reglementată (cotate la bursa) se suspendă de la tranzacționare – art. 81 LPI.
Este o măsură de contracarare a efectelor negative pe care căderea cotațiilor la bursă
a acțiunilor debitoarei ar putea să le aibă asupra șanselor de redresare a acesteia dar
și o măsura de protecție a investitorilor care tranzacționează astfel de valori mobiliare
pe o piață reglementată.
VII.3.5. Orice acte, operațiuni sau plați, efectuate după deschiderea procedurii
sunt nule, cu excepția cazurilor reglementate de lege sau autorizate de judecătorul-
sindic – art. 84 LPI. Sunt exceptate operațiunile și plățile încadrate în condițiile obișnuite
de exercitare a activitații curente și operațiunile autorizate de organele menționate mai
sus.
VI.3.6. Deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de a-și administra
bunurile din avere și de a dispune de ele, dacă acesta nu și-a declarat intenția de
reorganizare – art. 85 LPI; este un efect care se produce fie ca o consecință directă a
atitudinii debitorului care se opune reorganizării, fie ca urmare a deciziei judecătorului-

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

33
sindic de a ridica, în totul sau în parte, acest drept. Dacă se dispune intrarea in faliment,
dreptul de administrare al debitorului încetează de drept.
VI.3.7. Nici un furnizor de servicii sau utilități – apă, electricitate, gaze, servicii
telefonice, servicii de salubritate sau alte asemenea – nu va putea să întrerupă
furnizarea acestora în perioada de observație sau de reorganizare, dacă debitorul este
un consumator captiv, potrivit legii – art. 77 LPI. O asemenea întrerupere ar agrava
situația debitorului și ar compromite șansele reorganizării.
Debitorul trebuie să achite contravaloarea acestor servicii intr-un termen de 90
de zile de la prestarea lor. Nerespectarea acestui termen de plată pertmite totuți
furnizorului sa intrerupă
VI.3.9. De la data deschiderii procedurii curge termenul maxim de 16 luni în care
vor putea fi anulate transferurile patrimoniale, anterioare cererii de deschidere a
procedurii, care au prejudiciat interesele creditorilor – art. 118 LPI;
VI.3.10. Contractele debitorului, încheiate anterior deschiderii procedurii și
neexecutate integral sau substanțial, vor putea fi menținute sau denunțate de
administratorului judiciar, în aplicarea principiului maximizării averii debitorului, după
cum acestea sunt sau nu benefice pentru activitatea și averea debitorului – art. 123 LPI.
VI.3.11. După deschiderea procedurii, toate actele emise de debitor vor purta
mențiunea „în insolvență” scrisă în limbile română, engleză și franceză.

SECȚIUNEA VII. PRIMELE MĂSURI. VERIFICAREA CREANȚELOR

VII.1. Notificarea. Prin sentința de deschidere a procedurii judecătorul-sindic
va desemna un administrator judiciar sau un lichidator provizoriu (acesta din urmă,
doar în cazul aplicării procedurii simplificate).
Administratorul judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor cunoscuți și va
asigura publicarea acesteia într-un ziar de largă circulație și în Buletinul procedurilor de
insolvență. Notificarea va cuprinde termenul limită în care aceștia se pot opune la
deschiderea procedurii, termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a
creanțelor și cerințele pentru ca o creanța să fie considerată valabilă, termenul de
verificare a creanțelor și de definitivare a tabelului creanțelor, data și locul primei
ședințe a adunării creditorilor.
Creditorul care nu depune cererea de admitere a creanțelor până la expirarea
termenului – limită este decăzut, pentru creanțele respective, din dreptul (a) de a
participa și de a vota în cadrul adunării generale a creditorilor, (b) de a participa la
distribuirile de sume în cadrul reorganizării și falimentului și (c) de a-și realiza creanțele
împotriva debitorului, ulterior închiderii procedurii, cu excepția cazurilor când debitorul
a fost condamnat pentru infracțiunea de bancrută (art. 114 LPI) sau când i-a fost atrasă
răspunderea pentru efectuarea de plăți ori transferuri frauduloase (art. 117 și urm. LPI).

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

34

VII.2. Verificarea creanțelor. Cererile de admitere a creanțelor depuse de
creditori în termenul legal se vor înregistra într-un registru al creanțelor; cele aflate sub
condiție, afectate de termen sau cu pluralitate de debitori vor fi înscrise și vor participa
la distribuirile de sume în măsura îngăduită de lege. Administratorul judiciar va proceda
la verificarea tuturor creanțelor depuse (cu excepția creanțelor bugetare necontestate
și a creanțelor constatate prin titluri executorii) pentru a le stabili legitimitatea, valoarea
exactă și prioritatea.
Cu ocazia verificării creanțelor, administratorul judiciar va adopta următoarele
soluții cu privire la regimul creanțelor declarate de creditori:
– creanțele negarantate vor fi înscrise cu întreaga lor valoare, urmând ca orice
distribuție în contul acestora să respecte rangul acestora, potrivit art. 161 LPI;
– creanțele exprimate în valută sau care nu au fost exprimate într-o valoare
monetară sau care au o valoare fluctuantă vor fi înscrise la valoarea calculată sau
determinată la data deschiderii procedurii;
– o creanță cu pluralitate de debitori va fi înscrisă în toate tabelele de creanță
ale tuturor debitorilor supuși procedurilor de insolvență și nu va fi eliminată din aceste
tabele sau diminuată în valoare decât după acoperirea ei integrală;
– în cazul unei răspunderi solidare a unor debitori pentru o creanță admisă în
procedură, orice plată făcută de aceștia conduce la restrângerea creanței și la nașterea
unui drept de creanță corespunzător pentru debitorul plătitor; această nouă creanță va
fi înregistrată în tabelul creanțelor;

VII.3. Tabelul creanțelor. Ca rezultat al verificărilor făcute, administratorul va
întocmi un tabel preliminar al creanțelor, pe care îl va înregistra la tribunal și în care va
arăta creanțele chirografare, garantate, cu priorități, sub condiție sau nescadente,
precum și titularul și valoarea fiecărei creanțe.
Judecătorul-sindic va soluționa, deodată, toate contestațiile creditorilor,
debitorului sau ale altor persoane interesate cu privire la creanțele și drepturile de
preferință cuprinse în tabelul preliminar. După ce toate contestațiile au fost soluționate,
administratorul va întocmi tabelul definitiv al creanțelor și îl va afișa la sediul
tribunalului.26 Numai creditorii trecuți în acest tabel au drept de vot asupra planului de
reorganizare, în cadrul adunării creditorilor sau dreptul de a participa la orice repartiții
în cazul lichidării averii debitorului.

SECȚIUNEA VIII. SITUAȚIA UNOR ACTE JURIDICE ALE DEBITORULUI

26 Pe parcursul procedurii, administratorul judiciar va mai întocmi și tabelul definitiv ajustat, tabelul
suplimentar și tabelul defintiv consolidat, astfel încât conceptul de ” tabel definitiv ” este eufemistic.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

35
După deschiderea procedurii, administratorul judiciar sau, în condițiile legii,
comitetul creditorilor, sunt îndreptățiți să întreprindă, în interesul creditorilor, o serie de
măsuri de natură să protejeze creditul, să sancționeze pe debitorii incorecți, să restituie
averii acestora elementele patrimoniale înstrăinate în paguba creditorilor și să
administreze portofoliul de obligații comerciale asumate de debitor. Aceste măsuri pot
fi împărțite, după natura lor, în două mari categorii: măsuri de drept procesual și măsuri
de drept substanțial, ambele orientate spre maximizarea averii debitorului.

VIII.1. Măsuri de drept procesual. Aceste măsuri se concretizează în dreptul
administratorului judiciar sau al lichidatorului judiciar de a introduce acțiuni pentru
anularea unor categorii de acte juridice ale debitorului, încheiate în paguba drepturilor
legitime ale creditorilor (art. 117 LPI). Aceste acțiuni vor putea privi acte încheiate într-
o anumită perioadă anterioară declanșării procedurilor reglementate de LPI.
VIII.1.1. Vor putea fi anulate actele încheiate în ultimii 2 ani care au premers
deschiderii procedurii, cum sunt:
a) actele cu caracter fraudulos, care implică un „concert” fraudulos al debitorului
cu terții, înțelegere prin care ambele părți au urmărit să încalce drepturile creditorilor;
b) actele de transfer patrimonial efectuate de debitor, cu titlu gratuit; sunt
exceptate sponsorizările cu titlu umanitar a căror anulare, având în vedere scopul
urmărit, ar produce consecințe inumane;
c) operațiunile comerciale dezechilibrate, în care prestația debitorului este
excesivă, depășind vădit pe cea primită și, denotând, prin aceasta intenția debitorului
de a-și diminua patrimoniul, cu scopul de a-și păgubi creditorii;
d) actele de transfer sau asumarea de obligații efectuate de debitor într-o
perioadă de 2 ani anteriori datei deschiderii procedurii, cu intenția de a ascunde/întârzia
starea de insolvență ori de a frauda un creditor.
(e) operațiunile comerciale încheiate de debitor, în dauna creditorilor, (i) cu un
asociat comanditat sau cu un asociat deținând cel puțin 20% din capitalul societății
(atunci când debitorul este organizat ca o societate în comandită sau ca o societate
agricolă), (ii) cu un membru, administrator, director sau un membru al organelor de
supraveghere a debitorului (atunci când debitorul este un grup de interes economic,
societate cooperativă, societate pe acțiuni cu răspundere limitată sau, după caz,
societate agricolă), (iii) cu orice altă persoană fizică ori juridică, deținând o poziție
dominantă asupra debitorului sau a activității sale, (iv) cu un coindivizar asupra unui
bun comun și (v) cu soțul, rudele sau afinii până la gradul al patrulea inclusiv, ai
persoanelor fizice enumerate mai sus. Toate aceste operațiuni sunt „suspecte”,
legiuitorul prezumând că dominația sau poziția de control exercitată de partenerii
contractuali ai debitorului asupra acestuia este de natură să-i afecteze libertatea de
exprimare juridică ți, prin aceasta, să afecteze averea debitorului.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

36
VIII.1.2. Vor putea fi anulate actele încheiate în ultimele 6 luni care au premers
deschiderii procedurii, cum sunt
a) acte de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii
anterioare sau în folosul acestuia, dacă suma pe care creditorul ar putea să o obțină în
caz de faliment al debitorului este mai mică decât valoarea actului de transfer;
b) constituirea unui drept de preferință pentru o creanță care era chirografară;
c) plățile anticipate ale datoriilor, dacă scadența lor fusese stabilită pentru o dată
ulterioară deschiderii procedurii;
VIII.1.3. Acțiunea pentru anularea unui transfer cu caracter patrimonial poate să
fie introdusă în termen de cel mult un an de la data expirării termenului stabilit pentru
întocmirea raportului administratorului privind cauzele și împrejurările care au condus
la insolvență, dar nu mai târziu de 16 luni de la deschiderea procedurii (art. 118 LPI).
Practica judiciară anterioară Legii nr. 85/2014 a identificat aici două termene, unul
special de prescripție (un an) și unul de decădere (16 luni), nerespectarea lor
lipsindu-l pe administrator de dreptul de a mai introduce o asemenea acțiune în
anulare27.

VIII.1.4. Din perspectiva naturii sale juridice, acțiunea în anularea actelor
debitorului, reglementată de art. 117 și urm. LPI prezintă similitudini cu acțiunea
revocatorie (pauliană) reglementată de art. 1.562 C. civ., potrivit căreia, dacă
dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el
actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale (cum sunt cele prin care
debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate).
Există, totuși, o serie de deosebiri între aceste acțiuni:
– titularul acțiunii revocatorii este creditorul prejudiciat, în timp ce titularul
acțiunii în anulare este, în principal, administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar și

27 Potrivit art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind insolvența, republicată: „Acțiunea pentru
anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum și pentru anularea
constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale, la care se referă art. 79 și 80, poate fi introdusă
de administratorul judiciar/lichidator în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru
întocmirea raportului prevăzut la art. 20 alin. (1) lit. b), dar nu mai târziu de 18 luni de la data deschiderii
procedurii”.
Din analiza logico-juridică și sistematică a acestui text de lege, Curtea reține că legiuitorul a instituit
două termene pentru introducerea acțiunii în anularea actelor frauduloase de către
administratorul sau lichidatorul judiciar , respectiv, un termen special de prescripție extinctivă ,
de un an de la data întocmirii raportului de activitate prevăzut de art. 20 alin. (1) lit. b) din lege, termen
derogatoriu de la dreptul comun reprezentat de dispozițiile Decretului-lege nr. 167/1998 privind
prescripția extinctivă, și, respectiv un termen de decădere de 18 luni de la deschiderea procedurii.
Ca atare, fiind vorba de termene diferite, respectiv, de prescripție extinctivă și de decădere, fiecare
urmează regimul juridic care îi este propriu, respectiv termenul de prescripție de 1 an se supune
regimului juridic al termenelor de prescripție prevăzut de Decretul-lege nr. 167/1958, iar termenul de
decădere de 18 luni se supune regimului juridic reglementat de dispozițiile Codului de procedură civilă,
art. 103. (C. Ap. București, secția a VI-a comercială, decizia nr. 529 R din 30 martie 2007).

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

37
numai in plan secundar creditorii prejudiciați (comitetul creditorilor sau creditorul
deținînd mai mult de 50% din valoarea creanțelor);
– dacă efectul acțiunii revocatorii este inopozabilitatea actelor debitorului față de
creditorul prejudiciat, acțiunea în anulare desfiintează actul;
– acțiunea revocatori profită doar creditorului care a introdus acțiunea și
intervenienților, în timp ce acțiunea în anulare profită tuturor creditorilor care participă
la procedura insolvenței;
– in cazul acțiunii revocatorii terțul dobânditor poate păstra bunul plătind
creditorului o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin
încheierea actului; în cazul acțiunii in anulare, terțul dobânditor va trebui să restituie
averii debitorului bunul dobândit sau contravaloarea acestuia, dacă bunul nu mai există
la data introducerii acțiunii, urmând a avea o creanță echivalentă împotriva averii
debitorului, dacă a fost de bună-credință.
Nu vor putea fi anulate acele operațiuni sau transferuri cu caracter patrimonial
făcute de debitor în cursul desfășurării normale a activității sale, operațiuni care sunt
efectuate, deci, cu bună-credință, fără intenția de fraudare a creditorilor și care nu au
produs pagube averii debitorilor sau drepturilor creditorilor.

VIII.2. Măsuri de administrare a actelor juridice ale debitorului.
Contractele în derulare la data deschiderii procedurii se consideră menținute. În vederea
creșterii la maximum a valorii averii debitorului și stingerii, pe această cale, a pasivului
în condiții cât mai avantajoase, administratorul judiciar sau lichidatorul poate să să
denunțe28 o serie de acte juridice ale debitorului, în măsura în care acestea nu au fost
executate în totalitate sau substanțial de către toate părțile implicate (art. 123 LPI).
VIII.2.1. După examinarea stadiului de executare și al efectelor acestor
contracte, administratorul/lichidatorul va putea decide, într-un termen de prescripție
de 3 luni de la data deschiderii procedurii, care dintre aceste contracte sunt utile
pentru realizarea reorganizării judiciare și, respectiv, lichidării și care dintre ele nu
servesc acestui scop și va acționa pentru derularea unora în continuare și, respectiv,
pentru denunțarea celorlalte. Corelativ acestui drept al administratorului sau
lichidatorului, orice cocontractant al debitorului va putea, în același termen, să ceară
administratorului/ lichidatorului să procedeze, într-un termen de 30 de zile, la
denunțarea unui contract. Dacă administratorul/ lichidatorul nu va răspunde
notificării cocontractantului, atunci el nu va mai putea cere executarea contractului,
acesta fiind socotit denunțat.
În cazul denunțării unui contract, cealaltă parte contractantă poate introduce o
acțiune în despăgubiri împotriva averii debitorului. Pentru anumite tipuri de contracte

28 Noțiunea de denunțare a contractului este folosită aici în sensul mai larg de desfacere sau desființare
a contractului; pentru analiza semnificațiilor acestor noțiuni, a se vedea I. Schiau, Regimul juridic al
insolvenței comerciale , Ed. All Beck 2001, p. 166 și urm.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

38
(cum ar fi contractele de vânzare a unui imobil, de închiriere, de muncă, de comision,
de consignație, sau de servicii specializate), legea prescrie anumite limite în care se
poate manifesta dreptul de opțiune al administratorului, privind denunțarea sau
menținerea contractelor (art. 124 – 131 LPI).
VIII.2.2. În raport de natura actului juridic încheiat de debitor, administratorul
sau lichidatorul va putea sau, după caz, va trebui, să adopte următoarele soluții:
a) Contractele încheiate de debitor, inclusiv cele de credit vor putea fi men-
ținute și, cu acordul cocontractanților, vor putea fi modificate de administratorul
judiciar, astfel încât clauzele lor să asigure echivalența viitoarelor prestații ale
debitorului – art. 123 alin. (5) LPI. O asemenea modificare este posibilă numai în
perioada de observație și numai dacă este benefică atât averii debitorilor cât și
creditorilor. Desigur că decizia administratorului va trebui să țină cont și de natura
procedurii spre care se îndreaptă supus debitorul. În cazul reorganizării judiciare,
operațiune care presupune că întreprinderea este activă și își continuă acele afaceri
care sunt benefice realizării planului, menținerea acestor contracte se poate legitima
ca o soluție adecvată; în schimb, în cadrul procedurii falimentului vor fi menținute,
probabil, doar acele contracte care sunt necesare pentru prezervarea valorii unor
active și pentru evitarea unor consecințe negative în procesul de lichidare a bunurilor
din averea debitorului.
b) Contractul de muncă sau de închiriere (în care debitorul avea calitatea de
locatar) vor putea fi denunțate numai cu respectarea termenelor legale de preaviz
prevăzute de legislația muncii și legea civilă – art. 123 alin. (7) LPI. Atunci când
debitorul intră direct în procedura simplificată sau în procedura falimentului, LPI
permite lichidatorului să desfacă aceste contracte de muncă în regim de urgență, cu
acordarea unui preaviz de doar 15 zile, fără a urma procedurile specifice concedierii
colective29.
c) În schimb , faptul că un proprietar al unui imobil închiriat este debitor în
prezenta procedură nu va desființa contractul de închiriere, cu excepția cazului în
care chiria percepută de acesta este inferioară chiriei practicate pe piață – art. 128
LPI.
Deși legea nu reglementează expres interdicția denunțării contractului de către
administrator/lichidator, aceasta este implicită, întrucât textul art. 128 LPI permite
administratorului/lichidatorului doar să refuze prestarea oricăror servicii datorate de
proprietar chiriașului. În această din urmă situație chiriașul va putea fie să evacueze
clădirea și să introducă o acțiune în despăgubiri, fie să dețină în continuare imobilul

29 Ca urmare a trecerii societății angajatoare la procedura falimentului, concedierea reprezintă una dintre
măsurile pe care lichidatorul judiciar trebuie să le ia de urgență după numirea în această calitate. În
această situație, prin derogare de la dispozițiile Codului muncii, nu este necesară parcurgerea procedurii
de concediere colectivă.(C. Ap. București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă
și asigurări sociale, decizia nr. 551/R din 28 februarie 2008)

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

39
și să scadă din chiria pe care o plătește costul serviciilor datorate de debitorul
proprietar.
d) Contractele prevăzând plăți periodice din partea debitorului vor putea fi
menținute sau denunțate potrivit opțiunii administratorului/lichidatorului – art. 123
alin. (9) LPI. Menținerea unui contract cu prestări periodice, constând în plăți datorate
de debitor, nu va obliga însă pe administrator/lichidator să facă plăți restante pentru
perioadele anterioare începerii procedurii. Pentru astfel de plăți restante creditorul va
avea o creanță împotriva averii debitorului, creanță care va putea fi valorificată prin
introducerea unei cereri împotriva debitorului; creanța constatată prin hotărâre
judecătorească va putea fi realizată în condițiile LPI, în raport de momentul nașterii
și declarării ei.
e) Contractul prin care debitorul s-a obligat să efectueze servicii cu caracter
specializat sau personal, va putea fi denunțat – art. 129 LPI ; dacă însă creditorul
acceptă efectuarea prestației de către o persoană desemnată de administrator sau
de lichidator, atunci contractul va putea fi menținut, desigur dacă el beneficiază averii
debitorului.
f) Dacă un asociat al unei societăți agricole sau al unei societăți comerciale ori
un membru al unui grup de interes economic sau al unei societăți cooperative devine
subiectul unei proceduri de insolvență și dacă implicarea debitorului în această
procedură nu atrage dizolvarea acelei entități, atunci administratorul sau lichidatorul
poate cere lichidarea drepturilor acestuia în societate sau grup sau poate propune
păstrarea calității de asociat ori membru, dacă ceilalți asociați sau membri sunt de
acord – art. 130 LPI.
Această posibilitate conferită administratorului/lichidatorului de a cere
lichidarea drepturilor asociatului debitor reprezintă o notabilă excepție de la
prevederile art. 66 alin. (1) LS, potrivit căreia „pe durata societății creditorii
asociatului pot să-și exercite drepturile lor numai asupra părții din beneficiile cuvenite
asociatului după bilanțul contabil, iar după dizolvarea societății, asupra părții ce i s-
ar cuveni prin lichidare.” Lichidarea drepturilor debitorului reprezintă o operație
juridică ce va fi, în mod necesar, precedată de retragerea sau excluderea debitorului
din societate, această din urmă soluție având caracterul unei „excluderi remediu” ,
similară ca efecte cu cea reglementată de art. 206 alin. (2) LSC; lichidarea drepturilor
debitorului constă în repartizarea unei sume de bani care reprezintă valoarea unei
părți din patrimoniul societății, potrivit ultimului raport financiar aprobat,
proporțională cu valoarea părților sociale sau a acțiunilor deținute de debitorul supus
procedurii.
VIII.2.3. Pe lângă atribuțiile conferite administratorului/lichidatorului, în
vederea conservării, administrării și reîntregirii averii debitorului, în scopul măririi la
maximum a valorii acesteia, legiuitorul reglementează și alte măsuri privind situația

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

40
juridică a unor acte ale debitorului, în care restrânge sau elimină dreptul de opțiune
al administratorului/lichidatorului, conferind un drept de opțiune contractantului.
a) De pildă, contractul de vânzare-cumpărare a unui bun, în care vânzătorul
și-a reținut titlul de proprietate până la plata integrală a prețului vânzării, va fi socotit
executat de către vânzător și, în consecință, nu va fi supus opțiunii
administratorului/lichidatorului de menținere sau denunțare – art. 123 alin. (6) LPI.
Rezerva dreptului de proprietate într-o asemenea vânzare încheiată sub condiția
suspensivă a plății integrale a prețului, va fi opozabilă administratorului judiciar sau
lichidatorului judiciar dacă au fost efectuate formalitățile de publicitate prevăzute de
lege. Bunul cu privire la care vânzătorul a reținut titlul de proprietate intră în averea
debitorului, iar creanța vânzătorului va beneficia de o cauză de preferință.
Contractul este considerat de LPI ca fiind perfectat și executat, în ceea ce
privește pe vânzător, cu consecința că acest contract nu va putea fi menținut sau
denunțat de administrator/lichidator și nici desființat de vânzător. Întrucât premiza
implicită a acestui articol este că debitorul nu și-a îndeplinit, la data deschiderii
procedurii, obligația de plată integrală a prețului vânzării, vânzătorul va avea,
împotriva averii debitorului, o creanță egală cu diferența de preț neîncasată.30
b) Tot astfel, dacă un bun mobil, vândut debitorului și neplătit de acesta, era
în tranzit la data deschiderii procedurii și bunul nu este încă la dispoziția debitorului
și nici alte părți nu au dobândit drepturi asupra lui, atunci vânzătorul poate lua bunul
înapoi – art. 124 LPI .
O asemenea opțiune acordată vânzătorului echivalează cu consacrarea legală
a dreptului acestuia de a denunța unilateral contractul de vânzare-cumpărare, atunci
când obiectul acestuia se află în tranzit iar cumpărătorul se află în incapacitate de
plată. În acest caz, toate cheltuielile vor fi suportate de către vânzător și el va trebui
să restituie debitorului orice avans din preț.
Dacă vânzătorul nu optează pentru luarea înapoi a bunului și admite ca acesta
să fie livrat, el va putea recupera prețul prin înscrierea creanței sale în tabelul de
creanțe. În această situație, el nu are dreptul la despăgubiri, ci numai la prețul
bunului vândut. Dreptul vânzătorului de lua bunul înapoi este limitat numai de
opțiunea administratorului/lichidatorului de a menține contractul și de a cere ca bunul
să fie totuși livrat; în această din urmă situație, administratorul/lichidatorul va trebui
să ia măsuri ca întregul preț contractual să fie plătit din averea debitorului. Întrucât
opțiunea administratorului/lichidatorului se fundamentează pe imperativul

30 Cu privire la consecințele executării contractului, în situația reglementată de art. 86 alin. (4) LPI, în
doctrină s-au exprimat opinii diferite. În timp ce unii autori consideră că dreptul de proprietate se
transferă de la vânzător la cumpărător chiar dacă prețul nu s-a plătit ( I. Adam, C.Savu , Legea procedurii
insolvenței. Comentarii și explicații, Ed. C. H. Beck, 2006, p.539), alții fac distincție între aceste efecte,
după cum vânzătorul a predat sau nu bunul imobil (în prima situație se naște un drept de creanță, în
cea de-a doua vânzătorul putând invoca excepția de neexecutare a contractului, scăpând de rigorile
procedurii ( Gh. Piperea, Insolvența: legea, regulile, realitatea, Ed. Wolters Kluwer, 2008, p. 612).

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

41
maximizării valorii averii debitorului, acesta va trebui să aibă în vedere ca prin
livrarea bunului și plata prețului, acest principiu să fie respectat.
c) Dacă debitorul este parte într-un contract cuprins într-un acord master de
netting , prevăzând transferul anumitor mărfuri, titluri reprezentative ale mărfurilor sau
active financiare cotate pe o piață reglementată, la o anumită scadență, și scadența
intervine după data deschiderii procedurii, se va efectua o operațiune de compensare
bilaterală a tuturor contractelor cuprinse în acordul master de netting respectiv, iar
diferența rezultată va trebui să fie plătită averii debitorului, dacă aceasta este
creditoare, și va fi înscrisă în tabelul de creanțe, dacă este o obligație a averii debitorului
– art. 125 LPI.
Netting-ul este o operațiune de compensare bilaterală a unor obligații izvorâte
din contracte financiare calificate (având ca obiect operațiuni cu instrumente financiare
derivate realizate pe piețele reglementate). Acordul de netting este clauza contractuală
sau înțelegerea separată prin care părțile unui contract financiar calificat convin să
procedeze la o compensare bilaterală a obligațiilor sau drepturilor ce le revin, prezente
sau viitoare. Atunci când rezultatul compensării ( netting-ului) este concretizat într-un
sold favorabil averii debitorului, diferența va fi plătită acestuia; când soldul este
defavorabil averii debitorului, el va fi înscris în tabelul de creanțe în favoarea creditorului
determinat prin operațiunea de netting (compensație).
d) Dacă un comisionar, care deține titluri pentru bunuri ce urmează a fi primite
ori pentru marfă, devine subiectul unei cereri introductive, comitentul va fi îndreptățit
să-și ia înapoi titlurile ori marfa sau să ceară ca valoarea lor să fie plătită de către
comisionar – art. 126 LPI.
Contractul de comision este un contract prin care o parte – numită
comisionar – se obligă în baza împuternicirii celeilalte părți – numită comitent – să încheie
anumite acte de comerț, în nume propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei
remunerații numită comision. Contractul de comision este o specie a contractului de
mandat comercial, comisionarul fiind un reprezentant indirect sau imperfect, întrucât
acționează în nume propriu dar în contul comitentului, în patrimoniul căruia se răsfrâng
toate consecințele actelor juridice încheiate de comisionar în temeiul împuternicirii
primite de la comitent.
Comisionarul, prin specificul reprezentării indirecte în temeiul căreia
acționează, deține aceste titluri în nume propriu dar în contul comitentului; astfel,
deși el deține aceste titluri, dreptul de proprietate asupra acestora se transmite direct
între comitent și terțul contractant, fără a trece prin patrimoniul comisionarului; în
aceste condiții este justificată îndreptățirea comitentului de a-și lua înapoi titlurile, fie
că le-a încredințat comisionarului spre vânzare, fie că acesta le-a dobândit în contul
comitentului.
e) Dacă un debitor supus procedurii deține marfa în calitate de consignatar sau
deține orice alt bun care aparține altuia, proprietarul va avea dreptul să-și recupereze

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

42
bunul, în afară de cazul când debitorul are un drept de garanție valabil asupra bunului
– art. 127 LPI. Potrivit art. 2054 C. civ., contractul de consignație reprezintă
convenția prin care una din părți, numită consignant, încredințează celeilalte părți,
numită consignatar, mărfuri mobile spre a le vinde pe socoteala consignatarului.
Contractul de consignație se prezintă, astfel, ca o variațiune a contractului de
comision, în care rolul comisionarului-consignatar este restrâns la vânzarea, în nume
propriu dar pe seama consignatarului, a unor bunuri mobile încredințate de acesta
din urmă. Întrucât bunurile deținute de consignatar, spre vânzare, sunt proprietatea
consignantului, soluția oferită de art. 90 LPI este una logică și justificată juridic, fiind
o măsură de ocrotire legală a dreptului de proprietate.
Pe lângă situația consignatarului debitor în cadrul procedurii, acest text
reglementează și situația debitorului care, cu orice titlu, deține un bun aparținând
altuia; desigur că aici verbul „a aparține” este utilizat pentru a indica exercitarea unui
drept de proprietate de către un terț. În acest context, debitorul care deține bunuri
aparținând altuia poate fi, printre multe alte ipostaze, un transportator, un depozitar,
un comodatar, un gerant sau un utilizator în cadrul contractului de leasing.
Dreptul proprietarului de a-și recupera bunul deținut de debitor nu va putea fi
exercitat atunci când acesta are un drept de garanție asupra bunului – un gaj, o
garanție reală mobiliară, un privilegiu sau un drept de retenție – care îi permite să își
îndestuleze o eventuală creanță împotriva proprietarului asupra bunului supus
garanției.
Art. 127 alin. (2) LPI, luând în considerare posibilitatea ca, la data deschiderii
procedurii, marfa să nu se afle în posesia debitorului și nici să nu poată fi recuperată
de la deținătorul actual, îndreptățește pe proprietar să înregistreze în tabelul de
creanțe o creanță împotriva averii debitorului, corespunzătoare valorii mărfii la acea
dată. Dacă debitorul este în posesiunea mărfii la data deschiderii procedurii dar
ulterior a pierdut posesiunea, proprietarul poate cere ca întreaga valoarea a mărfii să
fie înscrisă în tabelul de creanțe.

SECȚIUNEA IX. ATRAGEREA RĂSPUNDERII UNOR PERSOANE DIN
CONDUCEREA DEBITORULUI

IX.1. Generalități. Art. 169 LPI reglementează câteva situații precis determi-
nate în care membrii organelor de conducere sau de supraveghere ale unui debitor

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

43
persoană juridică insolventă precum și orice alte persoane vor putea fi obligați să
suporte o parte din pasivul societății în cauză, dacă prin activitatea lor au contribuit
la ajungerea societății într-o astfel de situație. Această răspundere poate surveni în
orice etapă procedurală, fie ea reorganizare sau faliment31.
Suntem în prezența unei răspunderi speciale, de excepție, a membrilor
organelor de conducere și de supraveghere ale societăților comerciale față de regulile
de drept comun. Răspunderea reglementată de art. 138 și urm. din lege se reprezintă
o expresie a principiului maximizării averii debitorului și se încadrează în preocuparea
legiuitorului de a pune la îndemâna creditorilor și a instanței de judecată mijloacele
juridice cele mai adecvate pentru a asigura bunurile necesare lichidării pasivului
debitorului, astfel încât procedurile reglementate de lege să-și găsească o eficiență
cât mai mare.
Potrivit prevederilor art. 169 alin. (1) LPI, competența de a dispune măsurile de
atragerii a acestei răspunderi revine judecătorului-sindic care instrumentează dosarul
de insolvență, la sesizarea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar.

IX.2. Subiecții răspunderii și domeniul de aplicare . Prevederile art. 169
LPI vizează explicit numai pe membrii organelor de conducere și de supraveghere ale
societăților comerciale precum și pe orice alte persoane care au contribuit la
ajungerea debitorului in starea de insolvență. Deși LPI se referă doar la membrii
organelor de conducere sau supraveghere ale societății, credem că această
răspundere revine membrilor organelor de conducere sau supraveghere ale oricărei
persoane juridice supuse procedurii insolvenței. Vor fi, astfel, subiecți ai acestei
răspunderi civile speciale nu numai administratorii, directorii, membrii consiliului de
supraveghere sau ai directoratului societăților comerciale ci și membrii organelor de
conducere sau, după caz, de supraveghere, ai grupurilor de interes economic,
asociațiilor, fundațiilor, societăților cooperative și agricole sau organizațiilor
cooperatiste.
De asemenea, această răspundere se extinde asupra oricărei persoane care a
cauzat starea de insolvență a debitorului, prin săvârșirea faptelor menționate de art.
169 LPI; în această categorie de persoane pot fi incluși cenzorii sau auditorii
persoanei juridice dar și terții care, de conivență cu debitorul, au provocat starea de
insolvență.

31 Din analiza dispozițiilor art. 138 și art. 140 din Legea nr. 85/2006 (respectiv art. 137 și art. 140 din
Legea nr. 64/1995 republicată) rezultă că o asemenea cerere nu poate fi formulată decât în cadrul
procedurii de insolvență, pentru ca sumele depuse potrivit art. 138 alin. (1) să intre în averea debitorului
în scopul acoperirii pasivului.(Trib. București, secția a VII-a comercială, sentința nr. 1748 din 8 august
2006).

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

44
IX.2. Condițiile răspunderii reglementate de art. 169 LPI. O primă
condiție, ne-enunțată expres de lege, este aceea a insuficienței activului debitorului,
a cărui lichidare nu produce suficiente resurse financiare pentru stingerea pasivului.
Fiind o răspundere specială, specifică procedurii insolvenței, răspunderea
reglementată de art. 169 LPI survine numai în cadrul procedurii și numai atunci când
averea debitorului nu poate acoperi creanțele; în consecință, această răspundere
încetează odată cu închiderea procedurii.
O altă condiție generală este enunțată de art. 169 alin. (1) din lege care cere
ca membrii organelor de supraveghere sau de conducere ori celelalte persoane să fi
contribuit, prin săvârșirea anumitor acte și fapte ilicite, la starea de insolvență a
debitorului. Această condiție exprimă, deci, cerința ca (1) membrii organelor de
conducere să fi săvârșit anumite acte și fapte ilicite și, pe urmă, ca (2) între actele și
faptele conducătorilor și insolvența debitorului să existe o legătură directă de
cauzalitate. În fine, art. 169 alin. (1) LPI prezumă existența unui prejudiciu, prin
faptul ajungerii societății debitoare în starea de insolvență și limitează răspunderea
la nivelul prejudiciului aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă a membrilor
organelor de conducere sau supraveghere a debitorului.
Raportând aceste cerințe ale art. 169 alin. (1) LPI la condițiile răspunderii
civile, observăm că acest text nu prevede,32 în mod explicit, cerința culpei sau greșelii
membrilor organelor de conducere ale societății comerciale în încetare de plăți;
această omisiune nu este întâmplătoare, ci vine să sublinieze regimul agravat al
răspunderii acestor membri ai organelor de conducere. Pe de altă parte, modul de
formulare, în textul legii, a faptelor care atrag răspunderea membrilor organelor de
conducere elimină posibilitatea absenței culpei subliniind, dimpotrivă, vinovăția
acestor membri, care trebuie să îmbrace, în principal, forma intenției, fără a exclude
însă prezența culpei33.
Această din urmă concluzie se fundamenteaza pe împrejurarea ca legiuitorul a
folosit atât noțiunea de culpă cât și pe aceea de intenție în cadrul aceluiași articol;
astfel, alin. (1) lit. d) al art. 169 LPI instituie o prezumție relativă de culpă privind
ținerea unei contabilități fictive și a altor încălcări similare ale legii, în timp ce alin.
(1) lit. h) sancționează orice altă faptă săvârșită cu intenție, care a contribuit la starea
de insolvență a debitorului. Interpretarea literală a textului permite concluzia că
legiuitorul a avut in vedere și culpa, ca formă a vinovăției, in sensul prevederilor art.

32 Cu singură excepție: art. 169 alin. (1) lit. d) LPI instituie o prezumție relativă de culpă în sarcina celor
care nu au predat documentele contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar.
33 Pentru o examinare a formelor vinovăției, a se vedea Liviu Pop , Drept civil. Teoria generală a
obligațiilor. Tratat. Ediție revăzută, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1994, p. 217. Pentru teza că
răspunderea reglementată de art. 169 LPI (fostul art. 138 din legea nr. 85/2008) se fundamentează
exclusiv pe intenție, ca formă a vinovăției, a se vedea Gh. Piperea, Insolvența: legea, regulile, realitatea,
p. 745.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

45
16 C. civ. Este posibil, însă, ca aici legiuitorul să fi avut în vedere prezumția de culpă
ca expresie a generică a vinovăției și nu ca formă a vinovăției.

IX.3. Faptele. Acțiunile sau omisiunile care atrag răspunderea membrilor
organelor de conducere ale societății comerciale debitoare, restrictiv reglementate de
art. 169 alin. (1) LPI, sunt următoarele:
– folosirea bunurilor sau creditelor persoanei juridice în folosul propriu sau în
cel al unei alte persoane ; această faptă este incriminată ca infracțiune și de
dispozițiile art. 272 pct. 2 din LSC. Sub aspectul laturii obiective, „folosirea” bunurilor
sau creditelor debitorului se poate produce și prin încheierea unor acte juridice fictive
sau simulate, menite să creeze o aparență de drept, dar care, în realitate, urmăresc,
cu rea credință, să producă un prejudiciu debitorului și implicit creditorilor săi, în
folosul autorului acțiunii. Săvârșirea acestei fapte presupune (a) existența intenției
directe de a folosi bunurile sau creditele persoanei juridice debitor, (b) producerea
unui prejudiciu averii debitorului, prin restrângerea veniturilor acesteia sau
diminuarea valorii activului, determinând apariția stării de insolvență (c) obținerea
unui avantaj propriu sau în folosul unei alte persoane și, bineînțeles, (d) existența
unei legături de cauzalitate între faptele ilicite și starea de insolvență.
– efectuarea de activități de producție, de comerț sau de prestare de servicii
în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice ; fapta este ilicită și atrage
răspunderea autorului atunci când ea a cauzat starea de insolvență, în sensul că
persoana juridică a fost astfel lipsită de o serie de venituri, însușite de autorul faptei.
– dispunerea, în interes personal, a continuării unei activități care ducea în
mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți . Sunt avute în vedere acele activități
care produc pierderi persoanei juridice debitoare dar care produc un anumit avantaj
material sau de altă natură autorului faptei; în practică, din exces de zel, s-a solicitat
atragerea răspunderii administratorului care a continuat activitatea societății, deși
aceasta producea pierderi, considerându-se că acesta a avut un interes personal,
constând în remunerația lunară încasată de la societate.
– ținerea unei contabilități fictive, cauzarea dispariției unor documente
contabile sau neținerea contabilității în conformitate cu legea ; această faptă
întrunește și elementele constitutive ale infracțiunii de bancrută frauduloasă
reglementată de art. 143 LPI precum și ale unor contravenții sau infracțiuni
incriminate prin Legea contabilității nr. 82/1991 și respectiv Legea nr. 241/2005
pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Față de formularea legală și de
consecințele acestor fapte, apreciem că răspunderea autorului poate fi atrasă, în
ultima ipoteză enunțată (neținerea contabilității în conformitate cu legea), atât atunci
când faptele sunt săvârșite cu intenție cât și din culpă. În acest sens, legea instituie
o prezumție relativă de culpă în cazul nepredării documentelor contabile către
administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

46
– deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice sau
mărirea, în mod fictiv, a pasivului acesteia ; și aceste fapte întrunesc elementele
constitutive ale bancrutei frauduloase, reglementată de art. 143 LPI. Este evident că
asemenea fapte sunt săvârșite în frauda creditorilor și au potențialul de a cauza
încetarea plăților34.
– folosirea de mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri,
în scopul întârzierii încetării de plăți ; în doctrină și în practică s-a considerat că
asemenea mijloace ruinătoare ar fi credite cu dobânzi peste cursul pieții sau
înstrăinarea unor bunuri la valori inferioare valorii lor de piață, toate acestea făcute
numai cu scopul de a evita insolvența35.
– favorizarea unui creditor, prin plata sau dispunerea plății, în luna precedentă
încetării plăților, a creanțelor acestuia, în dauna altor creditori . Este de reținut că
această faptă este ilicită numai dacă a cauzat insolvența, altfel putând fi considerată
doar o decizie de politică comercială a debitorului, în scopul atragerii unor comenzi
sau condiții mai avantajoase.
– săvârșirea, cu intenție, a oricărei alte fapte care a contribuit la starea de
insolvență a debitorului . Prudent, legiuitorul a dorit sa nu rateze sancționarea vreunei
alte fapte care deși nu a fost enumerată mai sus, a putut avea ca efect starea de
insolvență.
Aplicarea prevederilor art. 169 alin. (1) nu înlătură răspunderea penală, pentru
faptele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni. Într-o asemenea
situație, răspunderea penală pentru acele fapte care constituie infracțiuni este
însoțită și de o răspundere civilă delictuală a membrilor organelor de supraveghere
și conducere ale persoanelor juridice debitoare, atunci când acestea au ajuns în
încetare de plăți și prin contribuția conducătorilor lor.

IX.4. Titularii acțiunii. Prescripția. Atragerea răspunderii speciale
reglementate de art. 169 LPI se face la cererea administratorului judiciar sau a
lichidatorului judiciar.
Dacă administratorul judiciar ori lichidatorul judiciar fie (a) nu a indicat, în
raportul pe care trebuie sa-l întocmească cu privire la cauzele insolvenței persoanele
vinovate de starea de insolvență a debitorului fie (b) a hotărât că nu este cazul să

34 Ascunderea unei părți din activul societății justifică obligarea administratorilor pârâți la plata unei
părți din pasivul societății, egală cu dobânzile sau penalitățile la care societatea a fost obligată ca urmare
a lipsirii sale de activul ascuns. Acest prejudiciu se va raporta la dobânzile și penalitățile acumulate de
societatea debitoare, de la data deschiderii procedurii și până la data anulării actului de înstrăinare,
respectiv până la data deschiderii falimentului (14.04.2005), deoarece până la această dată s-au
acumulat dobânzi și penalități la creanțele creditorilor (Curtea de Apel Brașov, Decizia nr. 544/R din 24
octombrie 2006).
35 Nevirarea contribuției angajaților la fondul de asigurări sociale de sănătate, privită din perspectiva
circumscrierii faptei prevăzute de art. 138 lit. f), nu poate fi considerată ca un mijloc ruinător folosit în
scopul întârzierii încetării de plăți (Curtea de Apel Brașov, Decizia nr. 498/R din 26 septembrie 2006).

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

47
introducă acțiunea în atragerea răspunderii, această vocație este transferată
creditorilor.
Astfel, în condițiile legii, această acțiune a va putea fi introdusă:
– de președintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor;
– de creditorul desemnat de adunarea creditorilor, dacă nu s-a constituit
comitetul creditorilor.
– de creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor înscrise la
masa credală.
Potrivit prevederilor art. 170 LPI, acțiunea prevăzută la art. 169 se prescrie în
termen de 3 ani. Prescripția începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau
trebuia cunoscută persoana care a contribuit la apariția stării de insolvență, dar nu
mai târziu de 2 ani de la data pronunțării hotărârii judecătorești de deschidere a
procedurii de insolvență.
Această opțiune a legiuitorului, potrivt căreia acțiunea în atragerea răspunderii
persoanelor care au contribuit la starea de insolvență a debitorului va putea fi
introdusă chiar și în preajma împlinirii a 5 ani de la deschiderea procedurii, constituie
untărâm de înfruntare a două principii esențiale ale procedurii: principiul celerității și
principiul maximizării valorii averii debitorului. În timp ce principiul celerității ar
impune ca o asemenea acțiune să fie promovată cât mai curând după deschiderea
procedurii, pentru a se cunoaște situația exactă, predictibilă a averii debitorului,
principiul maximizarii valorii averii debitorului îngăduie luarea acelor măsuri care
permit un grad mai înalt de realizare a creanțelor, chiar dacă se încalcă exigența
celerității procedurii.

SECȚIUNEA X. REORGANIZAREA DEBITORULUI

X.1. Planul de reorganizare. Unul din elementele care conferă complexitate și
modernitate procedurii de insolvență și distinge, astfel, esențial între aceasta și fosta
procedura a falimentului reglementată anterior de codul comercial este instituția
reorganizării judiciare. Reorganizarea reprezintă latura luminoasă, optimistă a
procedurii insolvenței, întrucât oferă speranțe atât creditorilor cât și debitorului că totul
s-ar putea termina cu bine – creditorii să-și încaseze creanțele iar debitorul să își
continue activitatea.
Potrivit concepției legiuitorului român, reorganizarea se aplică numai debitorilor
care sunt profesionipersoane juridice, în vederea achitării datoriilor acestora, pe calea
unui ansamblu de măsuri urmărind fie restructurarea operațională și/sau financiară a
debitorului, fie restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social,
fie restrângerea activității prin lichidarea parțială sau totală a activului din averea
debitorului fie o combinație între aceste modalități de reorganizare (art. 5 pct. 47 LPI).

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

48
Pentru a da coerență și transparență acestui ansamblu de măsuri, LPI instituie
conceptul planului de reorganizare , instrument care formulează și ordonează
măsurile de reorganizare si expune efectele urmărite. Astfel debitorul, administratorul
judiciar, unul sau mai mulți creditori (care dețin cel puțin 20% din valoarea creantelor
înscrise in tabel) sunt îndreptățiți, în condițiile stabilite de lege, să propună un plan, în
termen de cel mult 30 de zile de la data afișării, de către administratorul judiciar, a
tabelului definitiv al creanțelor.
Planul va cuprinde mențiuni privind creantele dfavorizate si regimul lor,
despagubirile ce urmează a fi oferite creditorilor, precum ți o suită ordonată de masuri
și operațiuni de natură juridică, economică și socială pentru punerea în aplicare a
planului și pentru a obține fondurile necesare acoperirii pasivului.
Planul de reorganizare prin continuarea activității debitorului va indica
perspectivele de redresare în raport cu posibilitățile și specificul activității debitorului,
cu mijloacele financiare disponibile și cu cererea pieții față de oferta debitorului; planul
va indica măsurile adecvate pentru punerea sa în aplicare precum și modalitățile de
lichidare a pasivului și perspectivele locurilor de muncă și va putea prevedea și
majorarea capitalului social.
Planul de lichidare prin vânzarea unor bunuri din averea debitorului va trebui să
prevadă modalitățile de stingere a creanțelor (plată, conversie, compensare), garanțiile
și despăgubirile ce se oferă creditorilor, cum și către cine vor putea fi vândute bunurile
din averea debitorului și cu ce efecte pentru continuarea activității debitorului.
În concret, planul va putea să cuprindă o serie de soluții și măsuri specifice, cum
ar fi asigurarea unor resurse financiare necesare activității debitorului, cu indicarea
surselor acestora (majorare capital, obținerea de credite bancare, vânzarea unor active
aparținând debitorului, închirierea altora către terți sau utilizarea variantei lease-back
a contractului de leasing, prin care debitorul vinde anumite utilaje unui finanțator și pe
urmă închiriază aceleași utilaje de la finanțator, emisiunea de titluri de valoare mobiliară
și altele), fuziunea sau divizarea debitorului, cesiunea părților sociale sau acțiunilor
emise de debitor, modificarea actului constitutiv al debitorului și altele asemenea.

X.2. Confirmarea planului. Planul propus de cei îndreptățiți va fi depus la
tribunal și va fi comunicat, după caz, debitorului, administratorului judiciar și comitetului
creditorilor.
Adminuistratorul judiciar va publica în BPI un anunt arătând autorul planului și
data la care acesta va fi dezbatut și votat în adunarea creditorilor. La data aratată în
anunț vor fi dezbătute toate planurile propuse în termen; la sedință vor putea participa
creditorii înscriși în tabelul definitiv de creanțe, debitorul și administratorul judiciar.
Legea acordă creditorilor dreptul de a accepta sau de a respinge unul sau altul
dintre planurile propuse, potrivit unei metodologii complexe care tinde să confere
tuturor categoriilor de creditori șanse egale de a se exprima și a vota asupra planului.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

49
Astfel, creditorii sunt repartizați în cinci categorii care votează separat (1-creanțe care
beneficiază de drepturi de preferință, 2-creanțe salariale, 3-creanțe bugetare, 4-
creanțele credirilor indispensabili – care furnizeaza servicii, bunuri sau utilități
indispensabile activității debitorului și 5-celelalte creante chirografare), fiecare creditor
având dreptul la un vot în cadrul categoriei sale. Un plan va fi considerat ca acceptat
de o categorie de creditori dacă a fost votat cu majoritatea absolută a valorii creanțelor
din acea categorie.
Potrivit prevederilor art. 139 LPI, dintre planurile acceptate de creditori,
judecătorul-sindic va putea confirma doar unul, dacă sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiții:
– dacă sunt 5 categorii, planul să fi fost acceptat de cel puțin trei categorii, cu
condiția ca cel puțin o categorie defavorizata să fi acceptat planul și creditori deținînd
cel puțin 30% din valoarea creanțelor să fi acceptat planul;
– daca sunt trei categorii, planul să fi fost acceptat de cel puțin două categorii, cu
condiția ca cel puțin o categorie defavorizata să fi acceptat planul și creditori deținînd
cel puțin 30% din valoarea creanțelor să fi acceptat planul;
– în cazul în care sunt două sau patru categorii de creditori, planul să fi fost
acceptat de cel puâin jumătate, cu condiția ca cel puțin o categorie defavorizata să fi
acceptat planul și creditori deținînd cel puțin 30% din valoarea creanțelor să fi acceptat
planul;
– fiecare categorie defavorizată care a respins planul va fi supusă unui tratament
echitabil și corect.
Sunt considerate categorii defavorizate acelea pentru care planul de reorganizare
prevede o reducere a creanței sau o restrângere a garanțiilor aferente. Dimpotrivă, se
consideră că o categorie de creditori beneficiază de un tratament corect și echitabil
atunci când (în mod cumulativ) sunt îndeplinite următoarele condiții:
– nici una dintre categoriile sau creditorii care resping planul nu primesc mai
puțin decât ar fi primit în cazul falimentului;
– nici una dintre celelalte categorii sau niciunul dintre ceilalți creditori nu primește
mai mult decât valoarea totală a creanței sale;
– în cazul în care o categorie defavorizată respinge planul, nici o categorie de
creanțe cu rang inferior nu primește mai mult decât ar primi în cazul falimentului;
– planul prevede același tratament pentru fiecare creantă din cadrul
aceleiasi categorii.
Planul va fi confirmat de judecătorul-sindic printr-o hotărâre cu caracter definitiv
și executoriu, care modifică, corespunzător celor stabilite prin plan, creanțele și
drepturile creditorilor și ale celorlalte părți interesate.

X.3. Implementarea planului. Urmare a confirmării planului de reorganizare,
debitorul are, ca principală îndatorire, îndeplinirea neîntârziată a schimbărilor

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

50
structurale continuate de plan, sub supravegherea administratorului judiciar, până la
momentul îndeplinirii măsurilor cuprinse în plan sau până când se dispune încetarea
reorganizării și trecerea la procedura falimentului.
Executarea planului de reorganizare nu va putea depăși 3 ani, socotiți de la data
confirmării lui. Ca principiu, în perioada de reorganizare, debitorul este condus de
administratorul special, sub supravegherea administratorului judiciar.
Potrivit art. 144 LPI, debitorul supus reorganizării este obligat să prezinte
trimestrial rapoarte comitetului creditorilor privind situația sa financiară. Dacă debitorul
nu se conformează planului, sau dacă desfășurarea activității aduce pierderi averii sale
ori dacă se acumulează noi datorii, administratorul judiciar, comitetul creditorilor sau
oricare dintre creditori va putea cere judecătorului-sindic să dispună începerea
procedurii falimentului, fiind dispensați de obligația de a mai proba starea de insolvență
a debitorului.
Creditorii nu vor fi obligați să restituie sumele încasate în cursul rfeorganizării.

SECȚIUNEA XI. FALIMENTUL

XI.1. Începerea falimentului. Falimentul este acea procedură reglementată
de LPI care a menținut și preluat cele mai multe din caracteristicile procedurii
falimentului reglementată în vechiul cod comercial. Ea intervine numai în situația
extremă în care orice alte măsuri de stingere a pasivului debitorului, prin
reorganizarea și continuarea activității debitorului, nu pot fi aplicate sau nu au dat
rezultatul urmărit.
Intrarea debitorului în faliment este decisă printr-o hotărâre a judecătorului-sindic,
atunci când:
– debitorul și-a declarat intenția de a intra în procedură simplificată, nu și-a declarat
intenția de reorganizare sau nu a fost propus nici un plan de reorganizare sau nici
unul dintre planurile de reorganizare propuse nu a fost acceptat și confirmat;
– debitorul și-a declarat intenția de reorganizare dar nu a propus un plan sau planul
său de reorganizare nu a fost acceptat și confirmat;
– planul confirmat nu se realizează în condițiile aprobate sau activitatea debitorului
în decursul reorganizării aduce pierderi averii sale;
– a fost aprobat raportul administratorului judiciar de intrare în procedura simplificată
sau de intrare în faliment, nefiind întrunite condiții și posibilități reale pentru
realizarea reorganizării judiciare;
– la cererea titularilor unei creanțe curente, certe, lichide și exigibile, mai veche de
60 de zile și având un cuantum peste valoarea-prag.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

51

XI.2. Efectele începerii falimentului. Sub aspect procedural, prin hotărârea
prin care decide intrarea în faliment, judecătorul-sindic va pronunța dizolvarea
societății debitoare și va dispune:
– desesizarea debitorului de bunurile sale, respectiv ridicarea dreptului de a administra
și de a dispune de bunurile din averea sa;
– desemnarea unui lichidator provizoriu sau (în cadrul procedurii simplificate)
confirmarea ca lichidator a administratorului judiciar numit la deschiderea procedurii;
– întocmirea unor rapoarte și liste care să reflecte situația financiară a averii debitorului,
cu menționarea creanțelor și a creditorilor;
– notificarea intrării în faliment;

XI.3. Lichidarea activului debitorului . Prima măsură pe care lichidatorul este
dator să o ia, după începerea procedurii de faliment, este sigilarea bunurilor ce fac parte
din averea debitorului și inventarierea tuturor bunurilor. În paralel, el va notifica toți
creditorii cunoscuți, va efectua verificarea creanțelor și va întocmi tabelului creditorilor,
dacă aceste operațiuni nu au fost deja efectuate și finalizate de administratorul judiciar.
Vânzarea bunurilor din averea debitorului se va putea face în bloc – ca un
ansamblu în stare de funcționare – sau individual. Metoda de vânzare – licitație publică,
negociere directă sau o combinație a acestora – va fi aprobată de adunarea creditorilor,
la propunerea lichidatorului.
Veniturile obținute din administrarea clădirilor sau altor bunuri precum și sumele
obținute din vânzările de bunuri din averea debitorului, vor fi depuse în contul averii
debitorului, pentru a fi distribuite creditorilor.

XI.4. Distribuția rezultatului lichidării. Legiuitorul a reglementat ordinea în
care se distribuie fondurile rezultate din vânzarea bunurilor averii debitorului prin
procedura falimentului, ținând seama de următoarea ordine legală:
XI.4.1. Din vânzarea bunurilor grevate de cauze de preferință se vor achita mai
întâi taxele și orice cheltuieli aferente vânzării, conservării și administrării bunurilor
respective și apoi creanțele creditorilor garantați, cuprinzând tot capitalul și accesoriile
– art. 159 LPI36; apoi se vor achita crențele care beneficiază de o cauză de preferință,
născute în cursul procedurii și apoi celelalte crențe care beneficiază de o cauză de
preferință, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorări sau alte accesorii. Dacă sumele

36 Cheltuielile necesare pentru conservare și administrare, trecute la ordinea 1 de prioritate trebuie să
privească bunurile ce au constituit obiectul garanției. Din această perspectivă, cheltuielile ocazionate de
furnizarea energiei electrice pentru o parte din imobilul ce face obiectul garanției nu pot fi considerate
cheltuieli de conservare, administrare a bunului.(C. Ap. București, secția a V-a comercială, decizia nr.
405 din 26 februarie 2007)

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

52
obținute sunt insuficiente, pentru diferența neachitată, creditorii vor avea o creanță
chirografară sau, după caz, bugetară, care va intra în concurs cu celelalte creanțe.
XI.4.2. Din vânzarea celorlalte bunuri ale averii debitorului se vor acoperi
creanțele în următoarea ordine (art. 161 LPI):
(1) taxele, timbrele și orice alte cheltuieli aferente procedurii, inclusiv cheltuielile
necesare conservării și administrării bunurilor averii debitorului și plata remunerației
persoanelor de specialitate desemnate de judecătorul sindic;
(2) creanțele provenind din finanțări acordate în perioada de observație, cu
apobarea adunării creditorilor (art. 87 alin. 4 LPI)
(3) creanțele izvorâte din raporturi de muncă;
(4) creanțele rezultând din continuarea activității debitorului după deschiderea
procedurii, cele datorate co-contractanților ale căror contracte au fost denunțate după
deschiderea procedurii, cele ale dobanditorilor sau sub-dobanditotirlor de bună-
credință, in cazul transferurilor patrimoniale anulate, care restituie bunul averii
debitorului;
(5) creanțele bugetare;
(6) creanțele reprezentând obligații de întreținere, alocații pentru minori și hrană
datorate unor terți;
(7) creanțele reprezentând sumele necesare întreținerii debitorului persoană
fizică și familiei sale, stabilite de tribunal;
(8) creanțele reprezentând credite bancare, cu cheltuieli și dobânzi, creanțe
rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări precum și din chirii;
(9) alte creanțe chirografare;
(10) creanțele subordonate (cele ale terților dobânditori de rea-credință – in cazul
in cazul transferurilor patrimoniale anulate, credite acordate de asociați sau membri
care dețin cel puțin 10% din capitalul social al debitorului sau creanțe izvorând din acte
cu titlu gratuit);
Sumele care urmează a fi distribuite între creditori cu același rang de prioritate
vor fi acordate proporțional cu suma alocată pentru fiecare creanță prin tabelul definitiv
consolidat al creanțelor. După încheierea operațiunilor de distribuire a sumelor obținute
din lichidarea averii debitorului și după ce toate contestațiile asupra creanțelor au fost
soluționate, lichidatorul judiciar este dator să întocmească raportul final de distribuție.
Odată aprobat raportul final de către judecătorul-sindic, lichidatorul judiciar va
trebui să procedeze de îndată la distribuirea finală a tuturor fondurilor din averea
debitorului iar sumele nereclamate de cei îndreptățiți în termen de 30 de zile, vor fi
depuse la bancă, în contul averii debitorului.

SECȚIUNEA XII. ÎNCHIDEREA PROCEDURILOR

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

53
XII.1. Cazuri. LPI reglementează mai multe situații de închidere a procedurii
(art. 174 – 178 LPI):
(a) Atunci când se constată că nu există bunuri în averea debitorului sau că
aceste bunuri sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative și nici un
creditor nu se oferă să avanseze fondurile corespunzătoare, judecătorul-sindic va da o
hotărâre prin care va închide procedura și va dispune radierea debitorului din registrul
în care este înmatriculat37.
(b) O procedură de reorganizare sau de lichidare a averii debitorului pe bază de
plan, încununată de succes va fi închisă prin sentință.
(c) O procedură de faliment va fi închisă când judecătorul-sindic a aprobat
raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite
și fondurile nereclamate au fost depuse la o instituție de credit.
(d) Procedura falimentului va putea fi închisă atunci când creanțele au fost
complet acoperite, chiar și dacă bunurile din averea debitorului nu au fost lichidate în
întregime, cele nevândute fiind transmise debitorului persoană fizică sau
asociaților/membrilor debitorului persoană juridică.
(e) Procedura mai poate fi închisă atunci când, la expirarea termenului pentru
înregistrarea creanțelor, nu s-a depus nici o cerere.
(f) In fine, procedura poate fi închisă chiar si în cadrul peroadei de observație,
dacă toate creanțele sunt acoperite sau toți creditorii renunță la judecată.

XII.2. Efectele închiderii procedurii. O hotărâre de închidere a oricăreia din
procedurile reglementate de LPI produce importante efecte juridice, pe multiple planuri.
Astfel, cât privește raporturile administratorului judiciar, lichidatorului judiciar,
judecătorului-sindic precum și a tuturor persoanelor care-i ajută față de procedură,
avere, debitor, creditori, acționar și asociați, hotărârea de închidere a procedurii are
semnificația unei descărcări de gestiune generale și complete.
Cel mai important efect al hotărârii de închidere a procedurii este acela că –
printr-o atare hotărâre – debitorul persoană fizică va fi descărcat de obligațiile pe
care le avea înainte de deschiderea procedurii.

37 Pentru a putea face aplicarea art. 131 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic trebuie să aibă
convingerea fundamentată pe probe că în patrimoniul debitoarei nu există bunuri sau că bunurile
existente nu sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative și că niciun creditor nu s-a
oferit să avanseze sumele corespunzătoare. Judecătorul sindic, închizând procedura insolvenței deschisă
împotriva unei debitoare, a încălcat prevederile art. 131 din Legea nr. 85/2006 atunci când a conchis că
în patrimoniul debitoarei nu se află bunuri valorificabile, întrucât există încă posibilitatea de întregire a
acestui patrimoniu cu suma cu care debitoarea figurează în tabelul creanțelor în procedura încă pendinte
a unui terț debitor al debitoarei. Nesocotindu-se posibilitatea recuperării acestei creanțe considerabile,
s-a contravenit scopului pentru care a fost instituită procedura insolvenței, acela al acoperirii pasivului
debitoarei, consacrat de art. 2 din Legea nr. 85/2006.(C. Ap. București, secția a V-a comercială, decizia
nr. 2037 din 20 decembrie 2007)

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

54

CAPITOLUL II – SPECIFICUL OBLIGAȚIILOR
PROFESIONIȘTILOR

(DISPOZIȚII RELEVANTE DIN CODUL CIVIL)

(I) PATRIMONIUL PROFESIONAL INDIVIDUAL
Art. 31. – (1) Orice persoanã fizicã sau persoanã juridicã este titularã a unui
patrimoniu care include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin
acesteia.
(2) Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectațiuni numai în cazurile și
condițiile prevãzute de lege.
(3) Patrimoniile de afectațiune sunt masele patrimoniale fiduciare, constituite
potrivit dispozițiilor titlului IV al cãrții a III – a, cele afectate exercitãrii unei
profesii autorizate, precum și alte patrimonii determinate potrivit legii.

Art. 33. – (1) Constituirea masei patrimoniale afectate exercitãrii în mod
individual a unei profesii autorizate se stabilește prin actul încheiat de
titular, cu respectarea condițiilor de formã și de publicitate prevãzute de
lege. (OUG 48/2008)
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplicã în mod corespunzãtor și în cazul mãririi
sau micșorãrii patrimoniului profesional individual.
(3) Lichidarea patrimoniului profesional individual se face în conformitate cu
dispozițiile art. 1.941 – 1.948, dacã prin lege nu se dispune altfel.
(NOTA: art. 1.941 – 1.948 reglementează lichidarea societății)

Art. 340. – Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecãrui soț:
c) bunurile destinate exercitãrii profesiei unuia dintre soți, dacã nu sunt
elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri;

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

55
Art. 2.324. – (1) Cel care este obligat personal rãspunde cu toate bunurile sale
mobile și imobile, prezente și viitoare. Ele servesc drept garanție comunã a
creditorilor sãi.
(2) Nu pot face obiectul garanției prevãzute la alin. (1) bunurile insesizabile.
(3) Creditorii ale cãror creanțe s-au nãscut în legãturã cu o anumitã diviziune
a patrimoniului, autorizatã de lege, trebuie sã urmãreascã mai întâi bunurile
care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dacã acestea nu sunt suficiente
pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmãrite și celelalte bunuri ale
debitorului.
(4) Bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate
exercițiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmãrite numai de
creditorii ale cãror creanțe s-au nãscut în legãturã cu profesia respectivã.
Acești creditori nu vor putea urmãri celelalte bunuri ale debitorului.

(II) DETERMINAREA PREȚULUI ÎNTRE PROFESIONIȘTI
REGULA: Art. 1.233. – Dacã un contract încheiat între profesioniști nu
stabilește prețul și nici nu indicã o modalitate pentru a-l determina, se
presupune cã pãrțile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit în
domeniul respectiv pentru aceleași prestații realizate în condiții comparabile
sau, în lipsa unui asemenea preț, un preț rezonabil.
APLICATII:
Art. 2.010. – (1) Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Mandatul dintre
douã persoane fizice se prezumã a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul dat
pentru acte de exercitare a unei activitãți profesionale se prezumã a fi cu titlu oneros.
(2) Dacã mandatul este cu titlu oneros, iar remunerația mandatarului nu
este determinatã prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanțelor
ori, în lipsã, dupã valoarea serviciilor prestate.
Art. 2.069. – (1) Expeditorul are dreptul la comisionul prevãzut în contract
sau, în lipsã, stabilit potrivit tarifelor profesionale ori uzanțelor sau, dacã
acestea nu existã, de cãtre instanțã în funcție de dificultatea operațiunii și
de diligențele expeditorului.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

56
Art. 2.097. – (1) Intermediarul are dreptul la o remunerație din partea clientului
numai în cazul în care contractul intermediat se încheie ca urmare a intermedierii
sale.
(2) În lipsa convenției pãrților sau a unor prevederi legale speciale,
intermediarul are dreptul la o remunerație în conformitate cu practicile
anterioare statornicite între pãrți sau cu uzanțele existente între
profesioniști pentru astfel de contracte.

Remunerația depozitarului
Art. 2.106. – (1) Depozitul este cu titlu gratuit, dacã din convenția pãrților sau din
uzanțe ori din alte împrejurãri , precum profesia depozitarului, nu rezultã cã
trebuie sã fie plãtitã o remunerație.
(2) Când cuantumul remunerației nu este stabilit prin contract, instanța
judecãtoreascã îl va stabili în raport cu valoarea serviciilor prestate.

(III) CRITERII PARTICULARE DE APRECIERE A VINOVÃȚIEI
Art. 1.358. – Pentru aprecierea vinovãției se va ține seama de împrejurãrile în
care s-a produs prejudiciul, strãine de persoana autorului faptei, precum și, dacã este
cazul, de faptul cã prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea
unei întreprinderi.
Art. 2.107. – (1) Dacã nu s-a convenit altfel, depozitarul rãspunde numai în cazul în
care nu a depus diligența doveditã pentru pãstrarea propriilor sale bunuri.
(2) În lipsã de stipulație contrarã, atunci când depozitarul este remunerat
sau este un profesionist ori i s-a permis sã se foloseascã de bunul depozitat,
el are obligația de a pãstra bunul cu prudențã și diligențã.

(IV) DILIGENȚA CERUTÃ ÎN EXECUTAREA OBLIGAȚIILOR
Art. 1.480. – (1) Debitorul este ținut sã își execute obligațiile cu diligența pe care un
bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afarã de cazul în care prin
lege sau prin contract s-ar dispune altfel.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

57
(2) În cazul unor obligații inerente unei activitãți profesionale, diligența se
apreciazã ținând seama de natura activitãții exercitate . (corespunde art. 1080
din C. Civ. 1864)
Art. 2.107. – (1) Dacã nu s-a convenit altfel, depozitarul rãspunde numai în cazul în
care nu a depus diligența doveditã pentru pãstrarea propriilor sale bunuri.
(2) În lipsã de stipulație contrarã, atunci când depozitarul este remunerat sau
este un profesionist ori i s-a permis sã se foloseascã de bunul depozitat, el
are obligația de a pãstra bunul cu prudențã și diligențã.
DENUNȚAREA VICIILOR
Art. 1.709. – (1) Cumpãrãtorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este
obligat sã le aducã la cunoștința vânzãtorului într-un termen rezonabil, stabilit potrivit
cu împrejurãrile, sub sancțiunea decãderii din dreptul de a cere mãsura prevãzutã la
art. 1.710 alin. (1) lit. d).
(2) În cazul în care cumpãrãtorul este profesionist, iar bunul vândut este
mobil corporal, termenul prevãzut la alin. (1) este de douã zile lucrãtoare.
(3) Atunci când viciul apare în mod gradual, termenele prevãzute la alin. (1) încep sã
curgã din ziua în care cumpãrãtorul își dã seama de gravitatea și întinderea viciului.

(V) TERMENUL DE PRESCRIPȚIE DE UN AN. CAZURI
Art. 2.520. – (1) Se prescrie în termen de un an dreptul la acțiune în cazul:
1. profesioniștilor din alimentația publicã sau hotelierilor, pentru serviciile
pe care le presteazã;
8. inginerilor, arhitecților, geodezilor, contabililor și altor liber –
profesioniști, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripției se va
socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.

(VI) DOMICILIUL PROFESIONAL
Art. 96. – Cel care exploateazã o întreprindere are domiciliul și la locul acelei
întreprinderi, în tot ceea ce privește obligațiile patrimoniale ce s-au nãscut sau
urmeazã a se executa în acel loc.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

58
Determinarea si proba resedintei obisnuite
Art. 2.570. – (1) În sensul prezentei cãrți, reședința obișnuitã a persoanei fizice este
în statul în care persoana își are locuința principalã, chiar dacã nu a îndeplinit
formalitãțile legale de înregistrare. Reședința obișnuitã a unei persoane fizice
acționând în exercițiul activitãții sale profesionale este locul unde aceastã
persoanã are stabilimentul sãu principal.
(3) Reședința obișnuitã a persoanei juridice este în statul în care aceasta își are
stabilimentul principal.
(4) Stabilimentul principal al unei persoane juridice este locul unde aceasta și-a
stabilit administrația centralã.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

59
CAPITOLUL III. CONTRACTELE DE INTERMEDIERE

SECȚIUNEA I. SPECIFICUL INTERMEDIERII ÎN ACTIVITATEA DE
COMERȚ

Una din funcțiile esențiale ale comerțului, în accepțiunea tradițională a
termenului38, constă în interpunerea comerciantului39 în circulația mărfurilor, a
serviciilor și a valorilor, în cadrul unei activități lucrative, în scopul obținerii unui
profit. Această activitate a comercianților fiind nu numai una profitabilă, ci și una utilă
social, întrucât facilitează și accelerează accesul utilizatorilor finali sau a
consumatorilor la aceste produse sau servicii, în condiții avantajoase, a primit o larga
varietate de forme de manifestare, urmată și de reglementarea legală necesară.
Înțelegând să desemnăm generic aceste activăți ale comerciantului drept
activități de intermediere, trebuie să subliniem că ele au ca numitor comun mijlocirea
efectuată de comerciant între două părți, fie în nume propriu, fie pe seama uneia
dintre părți, în scopul obținerii unui profit, constând uneori în remunerația acordată
de către una sau amândouă parțile ale căror interese sunt implicate în intermediere.
În acest context, s-a subliniat că intermediarea este strâns legată de ideea de
reprezentare și are fizionomia juridică a unei prestări de servicii.40
Conceptul generic de intermediere acoperă, în realitatea juridică, varii
instrumente, sub forma unor contracte numite sau nenumite, în temeiul cărora
producătorii sau furnizorii (adevărații stăpâni ai afacerii – dominus negotium )
utilizează o largă paletă de intermediari – mandatari, comisionari, consignatari,
expeditori, distribuitori, agenți, reprezentanți – pentru a-și plasa pe piață, cât mai
rapid și cât mai profitabil, mărfurile sau serviciile.
Mecanismul contractul al conceptului generic de intermediere presupune, de
regulă, existența unui triunghi al participanților (stăpânul afacerii/principalul –
intermediarul – terțul) și implică cel puțin două raporturi juridice directe distincte: (a)

38 Examinând prevederile art. 3 din Codul comercial, în prezent aborogate, se observă ca
legiuitorul include in sfera conceptului de comerț nu numai operațiuni legate strict de circulația
mărfurilor cât și operațiuni de producție și de prestări servicii; în același sens, prevederile art.
8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil
inlocuiesc sintagma de ” acte de comerț ” cu expresia „ activități de producție, comerț sau
prestări de servicii ”, în cadrul căreia prin termenul ” comerț” sunt identificate strict operațiunile
privind circulația mărfurilor.
39 Înțelegând prin ”comerciant” profesionistul care exploatează o întreprindere cu scop lucrativ
în vederea obținerii unui profit.
40 D.A. Sitaru, Intermedierea în activitatea comercială, Editura Hamangiu 2012, p. 1-2.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

60
contractul de intermediere, prin care intermediarul este împuternicit să inițieze și/sau
să trateze și să încheie anumite afaceri comerciale și (b) după caz, contractul de
vânzare, prestare servicii sau executare lucrări încheiat între intermediar și terț.
Scopul contractelor de intermediere este să reglementeze natura și întinderea
obligațiilor și drepturilor care se nasc între cel care acordă împuternicirea și
intermediarul care o primește, spre a o aduce la îndeplinire. Din această perspectivă,
contractele încheiate între intermediar și terț primesc importanță doar sub aspectul
influenței sau al efectelor pe care le produc asupra contractului de intermediere, în
temeiul căruia acționează intermediarul.
In contextul reformei dreptului privat săvârșită prin prevederile noului Cod
Civil, contractele de intermediere care beneficiază de o reglementare adecvată – așa
numitele contracte numite – sunt contractul de mandat (cu speciile sale: contractul
de comision, contractul de consignație, contractul de expediție), contractul de
intermediere propriu-zis și contractul de agenție. În afara acestora, atât pe plan
național cât și – mai ales – internațional, sunt cunoscute o serie de variații sau
aplicații speciale ale intermedierii: distribuția exclusivă, contractul de agency,
intermedierea în asigurări sau pe piata reglementată a valorilor mobiliare, etc.

SECȚIUNEA II. CONTRACTUL DE MANDAT

II.1. Sediul materiei. Definiție. Felurile si formele mandatului. Contractul
de mandat, cu formele sale speciale, este reglementat in art. 2.009 – 2.071 C. civ.
Potrivit prevederilor art. 2.011 C. civ., mandatul este cu reprezentare sau fără
reprezentare. Mandatul fără reprezentare cunoaște mai multe forme: comisionul,
consignația si expediția.
Potrivit definiției date de art. 2.009 C. civ., mandatul este contractul prin care o
parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama
celeilalte părți, numită mandant.
Reglementarea civila nu face distinctie intre formele mandatului, dupa cum
acesta este utilizat în (a) activitatea de productie, comerț sau prestări servicii sau (b)
în afara acestor activități profesionale, menționând doar că, atunci când este dat pentru
acte de exercitare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros.
Expresia comună a mandatului este mandatul cu reprezentare, acesta beneficiind
de o reglementare amplă in Codul civil (art. 2.013 – art. 2.038), care prezintă trăsăturile
de gen ale mandatului, privind forma și întinderea lui, obligațiile părților și încetarea
mandatului. Toate aceste aspecte privind mandatul cu reprezentare constituie obiectul
tradițional și privilegiat al disciplinei contractelor speciale din dreptul civil, astfel încât,
în continuare, din considerente pragmatice și urmărind a prezenta doar trăsăturile

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

61
definitorii ale acestui mandat, ca suport al unei necesare distincții față de mandatul fără
reprezentare, vom prezenta succint fizionomia juridica a mandatului cu reprezentare.41

II.2. Mandatul cu reprezentare. Forma și întinderea lui. Potrivit art. 2.013
C. civ. mandatul cu reprezentare se poate încheia în formă scrisă (autentică sau sub
semnătură privată) ori verbală. Acceptarea mandatului cu reprezentare poate fi și tacită
(rezultând din executarea acestuia de către mandatar sau fiind prezumată, în lipsa unui
răspuns prompt, atunci când privește acte a căror încheiere intră în exercitarea profesiei
mandatarului sau pentru care manadatarul și-a oferit serviciile direct mandantului sau
în mod public).
Este de presupus că legiuitorul, reglementând această ultimă formă de acceptare
tacita ”specială”, a avut în vedere mandatul încredințat unor profesioniști, motiv pentru
care, în vederea simplificării și accelerării încheierii mandatului a prezumat că aceștia,
în cadrul serviciilor lor profesionale sau oferite fie direct, fie public, au tot interesul
perfectării, fără întârziere, a contractului.
Legea distinge între mandatul general (care se întinde doar asupra actelor de
conservare și administrare) și mandatul expres (privind, după caz, acte de înstrăinare,
grevare, tranzacții ori compromisuri, dispoziție, intentarea unor actiuni și alte acte de
asemenea natură). În ambele forme ale mandatului, împuternicirea acordată
manadatarului se întinde asupra tuturor actelor necesare executării lui sau care au
caracter accesoriu acestora.

II.3. Mandatul cu reprezentare. Obligațiile părților. Protagonistul
mandatului cu reprezentare, cel care execută prestațiile specifice este mandatarul,
căruia îi revin si cele mai semnificative obligații contractuale.
II.3.1. Obligațiile mandatarului. Acestea derivă din obligația esențială a
mandatarului de a incheia acte juridice pe seama și pe socoteala mandantului. În
îndeplinirea acestei îndatoriri, mandatarului îi revin următoarele obligații specifice:
(a). Mandatarul are obligația de a executa mandatul. Această obligație care se
concretizează prin negocierea și încheierea, în cele mai bune condiții, a actelor juridice
cu care a fost împuternicit de mandant. În această privință sunt relevante respectarea
întinderii mandatului încredințat și diligența de care trebuie să dea dovadă mandatarul.
Activitatea mandatarului trebuie să fie desfășurată în limitele împuternicirii date
de mandant, ceea ce presupune că el trebuie să acționeze cu bună-credință și în
interesul mandantului. El se poate abate de la instrucțiunile primite doar dacă îi este
imposibil să îl înștiințeze în prealabil pe mandant și dacă este, în mod rezonabil,
îndreptățit să prezume că mandantul, cunoscând împrejurările specifice, ar fi aprobat
această abatere de la procura mandatarului.

41 Pentru o monografie a reprezentării, a se vedea C. Murzea, E. Poenaru, Reprezentarea în dreptul
privat, Ed. C. H. Beck, 2007

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

62
În ceea ce privește diligența pe care mandatarul este așteptat să o depuna, legea
distinge dupa natura oneroasă sau gratuită a mandatului; prezumând că mandatul
oneros este acordat unui profesionist (a se vedea și prevederile art. 2.010 alin. 1 C.
civ), legea cere acestui mandatar diligența unui bun proprietar, în timp ce mandatarul
care acționează cu titlu gratuit va trebui să depună aceeași diligență pe care o manifestă
în propriile afaceri (art. 2.018 C. civ).
(b) Mandatarul are obligația dea socoteala despre executarea mandatului. Este
o obligație complexa, in structura căreia intră mai multe îndatoriri ale mandatarului
(art. 2.019 C. civ.).
Având în vedere că efectele actelor încheiate de mandatar se produc în seama
mandantului și pe numele acestuia, este firesc ca, în cursul îndeplinirii sarcinilor primite,
mandatarul să-l informeze pe mandant asupra modului de executare a mandatului. De
asemenea, în cursul realizării mandatului, mandatarul are obligația de a comunica
mandantului toate faptele ce ar putea să-l hotărască pe acesta a revoca sau modifica
mandatul (art. 2.018 alin. 2 C. civ. ).
Mandatarul are și obligația de a gestiona adecvat bunurile și valorile pe care le
deține pentru mandant, inclusiv de a lua măsuri de conservare sau de valorificare a
acestora, în caz de urgență (art.2.024 C. civ.) . De asemenea, mandatarul are obligația
de a transmite mandantului bunurile si valorile pe care le-a primit pentru acesta.
II.3.2. Obligațiile mandantului. Principalele obligații ale mandantului sunt
următoarele:
(a). Mandantul este obligat să pună la dispoziția mandatarului mijloacele
necesare pentru executarea mandatului (art. 2.025 C. civ.). Activitatea mandatarului
este făcută în interesul mandantului, pe seama și pe socoteala (cheltuiala) acestuia. În
consecință, mandantul trebuie să procure mandatarului mijloacele necesare realizării
împuternicirii sale. Aceste mijloace pot consta atât în bunuri corporale cât și informații
și documentații care ar putea fi utile mandatarului pentru îndeplinirea împuternicirii
sale.
(b). Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandantul are obligația de a plăti
mandatarului remunerația datorată (art. 2.027 C. civ.). Remunerația mandatarului este
stabilită în contract sau, în lipsă, de către instanța judecătorească, potrivit legii, a
uzanțelor sau, în lipsa, după valoarea serviciilor prestate. Având în vedere că obligația
mandatarului este o obligație de a face și nu de a da, o obligație de mijloace și nu de
rezultat, mandantul datorează remunerația chiar și când afacerea nu a reușit, dacă
mandatarul nu a fost în culpă.
(c). Mandantul trebuie să restituie mandatarului cheltuielile făcute pentru și în
legătura cu executarea mandatului (art. 2.026 C. civ.). Aceste cheltuieli includ atât
sumele avansate de mandatar pentru și în limitele necesare îndeplinirii mandatului cât
și despăgubirile cuvenite mandatarului pentru pagubele suferite cu ocazia îndeplinirii
mandatului.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

63
II.3.3 Dreptul de retenție al mandatarului. Pentru a proteja interesele
legitime ale mandatarului, art. 2.029 C. civ. arată că mandatarul beneficiază de un
drept de retenție special pentru tot ceea ce i se datorează din executarea mandatului.
Prin acest drept de retenție se garantează mandatarului sumele de bani cuvenite ca
remunerație, cheltuielile făcute în exercițiul mandatului și despăgubirile cuvenite
pentru eventualele prejudicii ocazionate de executarea mandatului. Dreptul de
retenție se exercită asupra tuturor bunurilor mandantului pe care mandatarul le
deține pentru executarea mandatului său sau care se găsesc la dispoziția sa sau care
i s-au expediat și pentru care el poate proba posesia legitimă prin documente de
transport.
II.3.4. Încetarea contractului de mandat comercial. Având în vedere
caracterul intuitu personae al contractului, mandatul nu poate fi continuat în contra
voinței mandantului sau mandatarului. El încetează, în afara cauzelor generale de
incetare a contractului, în condițiile și în cazurile prevăzute de art. 2.030 C. civ.:
– prin revocarea mandatului de către mandant; ca o expresie a caracterului
intuitu personae al acestui contract, mandantul poate retrage oricând împuternicirea
acordată mandatarului care nu se mai bucură de încrederea sa.
– prin renunțarea mandatarului la mandat; această renunțare trebuie să fie
justificată de motive temeinice și să nu afecteze interesele mandantului.
– prin moartea, incapacitatea și falimentul uneia din părțile contractante; este de
reținut că începerea procedurii insolvenței nu constituie o cauză legală de încetare a
contractului, doar starea de faliment având acest efect.
Mandantul sau mandatarul care, fără justă cauza și/sau în mod intempestiv, prin
revocare sau renunțare la mandat, întrerupe executarea lui, răspunde pentru
prejudiciile cauzate.
II.3.5. Aplicații speciale ale contractului de mandat cu reprezentare. O
serie de reprezentanți, intermediari sau auxiliari ai comerțului își desfășoară activitatea
profesională în conformitate cu regulile mandatului cu reprezentare. Aceștia sunt
prepușii comerciali, administratorii societăților comerciale (iar la societățile pe acțiuni si
directorii, membrii consiliului de supraveghere și membrii directoratului), lichidatorii
societăților precum și intermediarii în asigurări.
(a). Prepusul , în accepțiunea uzuală a acestei noțiuni, este o persoană care
efectuează acte juridice sau îndeplineste o funcție sub controlul sau potrivit
instrucțiunilor altei persoane. Într-o definiție cuprinsă într-un text abrogat (art. 392
C. com.), dar care iși păstrează actualitatea, prepusul pentru comerț este persoana
insărcinată cu comerțul patronului său, fie în locul unde acesta îl exercită, fie în alt
loc.
Prepusul, fiind însărcinat cu comerțul patronului, nu este un reprezentant
ocazional, accidental, ci este un reprezentant permanent, general, a cărui sferă de
reprezentare cuprinde, în principiu, întregul comerț al patronului său. El acționează

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

64
cu reprezentare deplină, încheind acte în numele și pe seama patronului său, în baza
unui mandat general, universal, fără a avea nevoie de aprobarea patronului său
pentru fiecare afacere încheiată.
Mandatul prepusului poate fi expres sau tacit. Mandatul expres trebuie supus
formalităților de publicitate prevăzute de art. 21 lit. b din Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerțului, până la îndeplinirea acestora mandatul fiind considerat a fi
general. Mandatul tacit este considerat a fi general și opozabil patronului fără nici o
rezervă sau restricție. Actele încheiate de prepus în limita împuternicirii primite sunt
opozabile patronului său, acesta fiind direct răspunzător pentru obligațiile asumate
de prepus.
Prepusul este întotdeauna obligat să exhibe calitatea sa de prepus, arătând
numele și firma patronului, cu mențiunea că semneaza pentru acesta prin procură;
în caz contrar, se consideră că prepusul a contractat în nume propriu.
Prepusul nu poate, fară autorizarea expresă a patronului, să efectueze, în
nume propriu sau pe seama altcuiva, acte și operațiuni de comerț de aceeași natură
cu cele cu care a fost însărcinat de patronul său. Este o interdicție izvorâtă și din etica
afacerilor dar și din starea de dependență sau subordonare contractuală în care se
află prepusul față de patronul său.
(b) Administratorii și lichidatorii societăților reglementate de Legea nr. 31/1990
(LS). Administratorul societăților comerciale este persoana care, în baza împuternicirilor
rezultate din mandatul încredințat și în condițiile legii, aduce la îndeplinire voința
societății prin exercitarea operațiunilor cerute pentru realizarea obiectului de activitate
al acesteia.42 La rândul lui, lichidatorul societății comerciale este un administrator
special, de criză, al cărui mandat este restrâns la operațiunile necesare lichidării
societății.
Potrivit dispozițiilor art. 72 LS, obligațiile și răspunderea administratorilor sunt
reglementate, în principal, de dispozițiile referitoare la mandat, iar art. 253 alin. (2) LS
stabilește că lichidatorii au aceeași răspundere ca și administratorii. Fiind
însărcinați cu tratarea unor afaceri comerciale, în numele și pe seama societății
comerciale, administratorii și lichidatorii înfăptuiesc, fără îndoială, un mandat cu
reprezentare.
Având în vedere caracterul intuitu personae al mandatului lor precum și
exercitarea profesională a calității de administrator, persoanele care exercită aceste
funcții trebuie să îndeplinească o serie de condiții prevăzute de lege. Astfel nu pot
dobândi calitatea de administrator al societății comerciale persoanele care, potrivit legii,
sunt incapabile ori care au fost condamnate pentru o serie de infracțiuni cu caracter

42 Directorii societății pe acțiuni, membrii consiliului de supraveghere și ai directoratului
beneficiind de aceeași răspundere cu administratorii, considerațiile referitoare la aceștia din
urmă primesc extindere și asupra acestora, fără a mai fi necesară o examinare separată.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

65
economic. De asemenea, lichidatorii societății comerciale trebuie să fie autorizați, în
condițiile legii, respectiv să aibă calitatea de practicieni în insolvență.
Atât administratorii cât și lichidatorii pot fi atât persoane fizice cât și persoane
juridice; în aceasta ultima situație, persoana juridică are obligația de a-si desemna un
reprezentant permanent – persoană fizică, a cărui răspundere este guvernată tot de
regulile mandatarului și care răspunde, în solidar cu persoana juridică, pentru
activitatea desfășurată.
(c). Intermediarii în asigurări . Potrivit prevederilor art. 2 lit. C pct. 55 din Legea
nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor, intermediarii
în asigurări sunt persoanele fizice sau juridice (denumite broker de asigurare, agent de
asigurare, subagent sau agent de asigurare subordonat ), care desfășoară activitate de
intermediere în asigurări, în schimbul unui/unei comision/remunerații. Potrivit legii,
aceștia lucrează in numele și pe seama asiguraților sau asiguratorilor; ei sunt, deci,
mandatari cu reprezentare, încheind acte în numele și pe seama mandantului lor.

SECȚIUNEA III. CONTRACTUL DE MANDAT FĂRĂ REPREZENTARE

III.1. Definiție și trăsături juridice ale contractul de mandat fără
reprezentare.
III.1.1. Definiție. Potrivit prevederilor art. 2.039 C. civ., mandatul fără
reprezentare este contractul în temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie acte
juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părți, numită mandant, și își asumă
față de terți obligațiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terții aveau cunoștință
despre mandat.
Contractul de mandat fără reprezentare apare, deci, ca o varietate sau o formă
distinctă a contractului de mandat. El este numit, în mod explicit, mandat fără
reprezentare pentru a sublinia că, spre deosebire de cealaltă formă a mandatului, unde
mandatarul acționează cu reprezentare, adică în numele mandantului (cu consecința
că, potrivit art. 1.296 C. civ., contractul încheiat de mandatar produce efecte direct
intre mandant și terț), în acest caz mandatarul nu se prezintă în numele mandantului,
ci în nume propriu (cu consecința că terții nu au niciun raport juridic cu mandantul –
art. 2.040 C. civ.).
În aceasta particularitate constă deosebirea esențială dintre cele două contracte.
În timp ce mandatarul cu reprezentare încheie acte în nume străin ( nomine alieno ),
deci în numele și pe seama mandantului, mandatarul fără reprezentare nu beneficiază
de dreptul de reprezentare și încheie acte juridice în nume propriu ( proprio nomine) ,
dar pe seama mandantului. Având în vedere, totuși, că efectul acestor acte se răsfrânge
asupra mandantului, s-a considerat că, în cazul acestei din urmă forme a mandatului,
există o reprezentare indirectă sau imperfectă, în timp ce în cadrul contractului de

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

66
mandat cu reprezentare există o reprezentare directă sau perfectă. De aici rezultă și
consecinte juridice diferite: în timp ce raportul juridic încheiat de mandatarul cu
reprezentare îi leagă direct pe mandant și terț, contractul încheiat de mandatarul fără
reprezentare cu terțul produce efecte directe numai între cei doi participanți, ca și cum
afacerea ar fi fost a mandatarului.
Analiza definiției enunțată de art. 2.039 C. civ. prilejuiește câteva constatări
menite să configureze arhitectura juridică a acestui contract. Cu titlu de
particularitate sau curiozitate a tehnicii legislative, art. 2.039 C. civ. nu definește, in
terminis, contractul de mandat fără reprezentare, ci explică ce operațiuni juridice
infăptuiește mandatarul în temeiul acestui contract (încheie acte juridice și își asumă
obligații). Pornind, probabil, de la ideea că deja a definit mandatul (art. 2.009 C. civ.),
legiuitorul renunță a mai enunța obiectul contractului (imputernicirea acordată
mandatarului de catre mandant de însoțită de obligația corelativa, asumată de
mandatar, de a încheia anumite acte juridice).
De aceea, credem că o definiție sumară dar corectă a mandatului de reprezentare
ar trebui să se refere la acel contract prin care mandantul îl împuternicește pe
mandatar, iar acesta din urmă se obligă, să încheie acte juridice, în nume
propriu, dar pe seama mandantului.
Pe urmă, deși legiuitorul are în vedere, ca obiect al contractului, doar încheierea
de acte juridice, este evident că, în realitate procura mandatarului privește, implicit, si
tratarea (negocierea) acestor acte juridice, ca etapă precontractuală a formării
progresive a contractului.
De asemenea, precizarea că mandatarul care încheie acte în nume propriu ” își
asumă față de terți obligațiile care rezultă din aceste acte ” pare superfluă, având în
vedere principiul de drept comun că nimeni nu poate fi obligat prin voința altuia ( alteri
stipulari nemo potest – reprezentarea constituind excepția).
În fine, este de remarcat că mandatul fără reprezentare nu este un contract de
sine stătător, el constituind doar un concept generic, particularizat prin formele sau
speciile sale: comisionul consignația si expediția.
III.1.2. Trăsături. Contractul de mandat fără reprezentare este un
contract utilizat de profesioniști, avand caracter bilateral, comutativ, oneros,
consensual, intuitu personae, de mijloace (sau de diligență).
Contractul de mandat fără reprezentare este un contract destinat, în principal,
intermedierii în materia activității de productie, comerț sau prestări servicii. Această
trăsătură, mai puțin evidentă în reglementarea generală dată mandatului fără
reprezentare, rezultă din modul în care legiuitorul reglementează particularitățile
formelor (speciilor) mandatului fără reprezentare.
Astfel, potrivit prevederilor art. 2043 C. civ., contractul de comision are ca obiect
achiziționarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii. Este evident că sintagma
„vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii ” se suprapune, parțial, peste formularea

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

67
„activități de producție, comerț sau prestări servicii” cu care legea a înlocuit sintagma
tradițională de acte de comerț.43 În plus, contractul de consignație si cel de expediție
sunt si ele reglementate ca varietăți ale contractului de comision.
De asemenea, este menționată, în același articol, calitatea de profesionist a
comisionarului (și, prin extrapolare, a consignantului și a expeditorului), ceea ce
conduce la ideea că acesta acționează cu ocazia și în cadrul exercitării unei profesiuni.
Este de reținut, în acest sens, că, potrivit definiției oferite de art. 2.043 C. civ.,
comisionarul acționează cu titlu profesional; această precizare este echivalentă cu cea
din art. 2.010 C. civ. care utilizează expresia ” mandatul dat pentru exercitarea unei
activități profesionale ” și este o indicație clară a calității de profesionist a comisionarului
dar și a faptului că acest contract este oneros (prezumtie legală instituită de același
text, mai sus citat). În continuare, legiuitorul precizează că atît consignația (art. 2.054
C. civ.) cât și expediția (art. 2.064 C. civ.) sunt varietăți ale contractului de comision,
deci cuprind un mandat exercitat cu titlu profesional.
Contractul de mandat fără reprezentare este sinalagmatic, fiind caracterizat prin
reciprocitatea și interdependența prestațiilor asumate de părți, întrucât dreptul și
obligația mandatarului de a incheia acte de vanzare si/sau prestări servicii pe seama și
pe socoteala mandantului este echivalentul contraprestației mandantului, constând în
remunerația pe care acesta are obligația să o plătească mandatarului.
Contractul de mandat fără reprezentare este comutativ, părțile cunoscând, la
momentul încheierii contractului, întinderea și conținutul prestațiilor la care se obligă,
astfel încât prestațiile părților sunt echivalente: mandatarul să încheie acte juridice ale
mandantului iar acesta să plătească remunerația (comisionul) mandatarului.
Contractul de mandat fără reprezentare are caracter oneros, toate formele sale
(comisionul, consignația, expediția) vizând un mandat dat pentru acte de exercitare a
unei activități profesionale; în consecință, prestația mandatarului are drept cauză
imediată – causa proxima – remunerația pe care urmează să o primească de la mandant.
Această remunerație sau acest onorariu al mandatarului trebuie plătit chiar dacă în
contract nu s-a prevăzut nimic in acest sens, fiind însă de esența mandatului fără
reprezentare încredințat unui profesionist, că el este prezumat a fi oneros (art. 2.010
alin. (1) teza finală).
Mandatul este un contract intuitu personae , încheiat în considerarea persoanei
mandatarului, ale cărui calități profesionale și abilități personale sunt determinate
pentru opțiunea mandantului și pentru încheierea contractului. De aceea, el se stinge
pentru cauză de moarte, interdicție sau faliment al mandantului ori mandatarului.
În fine, contractul de mandat fără reprezentare este un contract de mijloace sau
de diligență, mandatarul fiind ținut de a depune toate eforturile pentru a-si aduce la
îndeplinire mandatul, nefiind însă prezumat a fi în culpă în cazul neobținerii rezultatului

43 A se vedea art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

68
scontat și nefiind răspunzător dacă afacerea tratată eșuează din motive care nu tin de
culpa proprie (art. 2.027 C. civ.).

III.2. Efecte generale ale mandatului fără reprezentare.
III.2.1. Efecte față de terți. Din perspectiva terților, actele încheiate cu
mandatarul fără reprezentare, fiind acte proprii ale mandatarului, nu crează nicio
obligație în sarcina mandantului; cu alte cuvinte, terții nu au niciun raport juridic cu
mandantul (art. 2.040 C. civ) și nu au nicio acțiune împotriva acestuia.
Este la fel de adevărat că nici mandantul nu are un raport juridic cu terții; el va
putea să exercite drepturile născute, în numele mandatarului, din contractele încheiate
de acesta, numai prin instituția subrogării (substituirii) în poziția juridică a mandatarului
și numai dacă și-a îndeplinit propriile obligații față de terți.
De aceea, este corect să afirmăm, ca o regulă ferma, că, in temeiul actelor
juridice încheiate de mandatar în nume propriu, nu se naște niciun raport juridic intre
mandant și terț; exercitarea unor drepturi născute din aceste acte, de catre mandant
impotriva terților, nu constituie o excepție de la regulă ci doar efectul asumării de către
mandant, în condițiile legii (art. 1.593 și urm. C. civ) a poziției juridice a mandatarului-
creditor.
III.2.2. Efecte între părți. Deși acționează în nume propriu, mandatarul fără
reprezentare încheie acte juridice pe seama mandantului. Una dintre obligațiile sale este
și aceea de a remite mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale (art.
2.019 C. civ., aplicabil mandatului fără reprezentare în temeiul normei cuprinse in alin.
2 al art. 2.039 C. civ.).
(a) Ca o aplicație a acestor efecte ale contractului de mandat, mandantul poate
revendica bunurile mobile dobandite pe seama sa de către mandatarul care a acționat
în nume propriu, cu excepția bunurilor dobândite de terți prin posesie de bună credință
(art. 2.040 alin. 1 C. civ.).
Daca terminologia juridică este utilizată adecvat în acest text, atunci consecințele
juridice ale reglementării cuprinse în art. 2.040 C. civ. sunt foarte interesante. Acțiunea
în revendicare (art. 563 si urm. C. civ.) este acțiunea pe care proprietarul unui bun o
are împotriva posesorului sau unei alte persoane care deține bunul fără drept. Așa fiind,
exercitarea ei de către mandant îl califică pe mandant drept proprietar al bunurilor
dobândite de mandatar de la terți, deși intre aceștia din urmă și mandant nu
există niciun raport juridic.
Concluzia logică, rezultând din interpretarea acestui text, este aceea că
reprezentarea imperfectă acordată mandatarului produce, în temeiul actelor juridice de
dobândire de bunuri, încheiate de mandatar cu terții, un efect constitutiv de proprietate
direct în persoana mandantului, deși acesta nu este parte la contractul translativ de
proprietate.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

69
Este un efect al mandatului fără reprezentare care este consacrat indirect, dar
care a fost semnalat și anterior în doctrina juridică de specialitate.44 În plan general,
se poate afirma, cu temei, că actele încheiate de mandatarul fără reprezentare, în nume
propriu dar pe seama mandantului, produc efecte care se manifestă direct în
patrimoniul mandantului; această deviere de la principiul relativității contractelor nu
constituie o încălcare sau o excepție de la regula că terții nu au niciun raport juridic cu
mandantul, ci un efect al raportului de mandat, potrivit căruia mandatarul acționează
pe seama mandantului.
Această concluzie este întărită și de prevederile art. 2.042 C. civ., care arată că
creditorii personali ai mandatarului fără reprezentare nu pot urmări, de principiu,
bunurile dobândite de acesta pe seama mandantului. Explicația constă, desigur, în
faptul că aceste bunuri, dobândite în nume propriu dar pe seama mandantului, nu
constituie proprietatea mandatarului fără reprezentareș acesta din urmă nu se
comportă, în relația cu mandantul, ca un proprietar și posesor al bunurilor dobândite
pe seama acestuia, ci mai degrabă ca un detentor precar, care deținând temporar bunul
altuia, are obligația de a-l restitui proprietarului.
(b) Dacă bunurile dobândite pe seama mandantului sunt bunuri imobile,
mandatarul are obligația de a le transmite mandantului (art. 2.041 alin. (2) C. civ.);
această ”transmitere” are în vedere sensul juridic al termenului și nu pe cel uzual, de
predare a bunului. În opinia noastră, întrucât efectele actelor încheiate de mandatarul
fără reprezentare se răsfrâng direct în patrimoniul mandantului, necesitatea
”transmiterii” bunurilor imobile între mandatar și mandant are în vedere doar forma
autentică în care circulă aceste bunuri, pentru valida transmitere a dreptului de
proprietate nefiind suficiente prevederile unui contract de mandat fără reprezentare (cu
excepția cazului când, fiind încheiat în formă autentică și îndeplinind cerințele legale
pentru validitatea transmiterii, constituie act apt pentru întabularea dreptului de
proprietate).
În caz de refuz al mandatarului, mandantul poate apela la instanță, care va
pronunța o hotărâre care să țină loc de act de transmitere a bunului (art. 2.041 alin.
(2) teza finală C. civ.); soluția prezintă sinonimie cu cea reglementată de art. 1.279
alin. (3) C. civ., potrivit căreia, în cazul promisiunii de a contracta, instanța, la cererea
părții care și-a îndeplinit propriile obligații, poate să pronunțe o hotărâre care să țină
loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerințele legii pentru
validitatea acestuia sunt îndeplinite.
Având în vedere faptul că același art. 1.279 alin. (3) C. civ. (teza finală) arată că
prevederile sale nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un contract real,
dacă prin lege nu se prevede altfel, putem considera că prevederile art. 2.041 alin. 2

44 I. Schiau, Drept comercial , Editura Hamangiu 2009, p. 456; D.A. Sitaru, op. cit., p. 78

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

70
(teza finala) C. civ. reprezintă o veritabilă excepție, adică ne aflăm în situația când ” prin
lege se prevede altfel ”.

SECȚIUNEA IV. CONTRACTUL DE COMISION

IV.1. Noțiune. Mandatul, în forma sa tradițională, cu reprezentare, permite
cunoașterea de către terț a persoanei mandantului și a limitelor împuternicirii date de
mandant mandatarului. O asemenea dezvăluire poate reprezenta un inconvenient
pentru protejarea secretelor comerciale ale mandatarului, a cărui afacere trebuie pusă
la adăpost de riscul îndepărtării sale prin contactul direct al mandantului cu terțul.
Pentru a elimina acest inconvenient a fost conceput și reglementat contractul de
comision, care este tot un mandat, dar fără reprezentare sau cu reprezentare
imperfectă (indirectă), în exercițiul căruia mandatarul nu mai este nevoit să indice
terțului numele adevăratului stăpân al afacerii ( dominus negotium ).
Potrivit prevederilor art. 2.043 C. civ., contractul de comision este mandatul care
are ca obiect achiziționarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama
comitentului și în numele comisionarului, care acționează cu titlu profesional, în
schimbul unei remunerații, numită comision.
S ursa de inspirație a acestei definiții pare a fi actualul art. 1731 din codul civil
italian, care definește contractul de comision ca fiind ” un mandat care are drept obiect
cumpărarea sau vânzarea de bunuri în contul comitentului și în numele comisionarului ”.
Contractul de comision apare, deci, ca o varietate a contractului de mandat și o
specie a contractului de mandat fără reprezentare, destinat încheierii unor acte juridice
speciale, avand ca obiect dobândirea sau vânzarea ori prestarea de servicii.
Fiind un mandat, comisionul este, într-o definiție extinsă, care coroborează
prevederile art. 2.043 C. civ. cu cele ale art. 2.009 C. civ. (care definește mandatul),
contractul prin care comisionarul, care actioneaza cu titlu profesional, se
obligă să încheie, în nume propriu dar pe seama comitentului, unul sau mai
multe acte juridice având ca obiect achiziționarea sau vânzarea de bunuri ori
prestarea de servicii, în schimbul unei remunerații, numită comision.

IV.2. Distincții între mandatul cu reprezentare si comision. Trăsături
juridice. Spre deosebire de mandatarul care acționează cu reprezentare, comisionarul
este un mandatar fără reprezentare, întrucât nu încheie acte juridice în numele
comitentului, ci în nume propriu.
În aceasta particularitate constă deosebirea esențială dintre comision si
mandatul cu reprezentare. În timp ce mandatarul cu reprezentare încheie acte în nume
străin ( nomine alieno ), deci în numele și pe seama mandantului, comisionarul nu

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

71
beneficiază de dreptul de reprezentare și încheie acte juridice în nume propriu ( proprio
nomine) , dar pe seama comitentului.
Având în vedere că efectul acestor acte se răsfrânge asupra comitentului, s-a
considerat că, în cazul contractul de comision, există o reprezentare indirectă sau
imperfectă, în timp ce în cadrul contractului de mandat există o reprezentare directă
sau perfectă. De aici rezultă și consecinte juridice diferite: în timp ce raportul juridic
încheiat de mandatarul cu reprezentare îi leagă direct pe mandant și terț, în cazul
contractului încheiat de comisionar cu terțul, acesta nu are niciun raport juridic cu
comitentul.
O altă particularitate a contractului de comision și, în același timp, un criteriu de
distinctivitate față de contractul de mandat cu reprezentare, o constituie caracterul
întotdeauna profesional al prestațiilor comisionarului; având în vedere acceptiunea dată
de art. 3 C. civ. termenului de profesionist, rezultă că activitatea comisionarului este
structurată pe principiul întreprinderii, intermedierea exercitată de el fiind o activitate
sistematic și metodic organizată, cu scop lucrativ. În același timp, mandatul cu
reprezentare poate fi încredințat oricui și, de regulă, nu este oneros, neavând, deci, un
scop lucrativ, din perspectiva mandatarului.
In fine, comisionul este un mandat specializat și din perspectiva obiectului său,
întrucât privește numai acte juridice de achiziționare sau vânzare de bunuri ori prestare
de servicii.
Pe planul avantajelor practice, contractul de comision este un instrument cu
efecte benefice pentru toți participanții la operațiunile de tratare și derulare a unei
afaceri comerciale: permite comitentului să se degreveze de sarcina comercializării
produselor sale, încredințând-o unui profesionist, permite comisionarului să își dezvolte
o afacere proprie, în cadrul căreia, fără investiții majore, își fructifică cunostințele,
informațiile și abilitățile profesionale, în condițiile protejării identității comitentului și
chiar și a terțului și permite acestuia din urmă să beneficieze de mărfurile sau serviciile
necesare în cadrul unui raport obligațional direct cu comisionarul.
Contractul de comision prezintă aceleași caractere juridice ca și contractul de
mandat fără reprezentare, a cărui manifestare concretă este: prezintă trăsăturile unui
contract încheiat de profesioniști, cu caracter bilateral (sinalagmatic), comutativ,
oneros, consensual, intuitu personae, de mijloace (sau de diligență).

IV.3. Condiții de validitate ale contractului de comision. Condițiile de fond
sunt cele prevăzute de art. 1179 C. civ.: capacitatea de a contracta, consimțământul
valabil al părții care se obligă, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală
(elemente de specialitate putând fi reliefate în ceea ce privește consimțământul,
capacitatea și obiectul contractului). Condițiile de formă sunt reglementate de art. 2044
C. civ.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

72
IV.3.1.Consimțământul părților poate fi expres sau tacit, astfel încât primirea
(acceptarea) mandatului poate să rezulte din executarea lui de către mandatar (art.
2.013 C. civ.). În privința contractului de comision, în cadrul căruia comisionarul
acționează cu titlu profesional, își găsesc o aplicație specială prevederile art. 2.014 C.
civ. (cazul special de acceptare tacită), potrivit cărora mandatul se consideră acceptat,
în lipsa unui refuz neîntârziat, dacă privește acte a căror încheiere intră în exercitarea
profesiei mandatarului. În consecință, sub raportul validității manifestărilor de voință,
atât încredințarea mandatului cât primirea acestuia sunt dispensate de condiții de formă
pentru exprimarea consimțământului, acesta putând fi expres sau tacit.
IV.3.2. Capacitatea părților este supusă condițiilor de capacitate cerute de
dreptul comun. Comitentul, stăpânul afacerii ( dominus negotium ), cel în patrimoniul
căruia se localizează efectele actelor juridice încheiate de comisionar, trebuie să aibă
el însuși capacitatea necesară pentru a încheia aceste acte juridice (în special pe cele
de dobândire și înstrainare de bunuri, care sunt acte de dispoziție), deci să aibă
capacitate deplină de exercițiu.
Comisionarul, fiind un profesionist, trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu
și își organizează activitatea sub forma unei întreprinderi, a unei structuri juridice
specializate, destinată realizării activității de comisionare; comisionarul, profesionist
care exploatează o întreprindere, exercită în mod sistematic asemenea operațiuni
vizând înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii și, în consecință, cu atât mai
mult, trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu.
IV.3.3. Obiectul contractului îl constituie achiziționarea sau vânzarea de bunuri
ori prestarea de servicii de către comisionar, în nume propriu dar pe seama
comitentului, în schimbul unui comision. Prestațiile părților sunt identificate corect în
definiția contractului de comision și reprezintă, în formularea art. 8 alin. (2) din Legea
nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a codului civil, ” activități de comerț si prestări
servicii”, sintagmă care înlocuiește categoria ” faptelor sau actelor de comerț ”.
Art. 2.50 C. civ. admite, în lipsa unei stipulații contrare) o importantă derogare
de la regula potrivit căreia actele încheiate de comisionar cu terții trebuie să fie încheiate
în nume propriu, dar pe seama comitentului, permițând comisionarului să se substituie
terțului, fie furnizând el titluri de credit sau mărfuri cotate pe piețe reglementate (burse
de mărfuri), cu a căror procurare a fost însărcinat, fie cumpărând (reținând) el titlurile
de credit sau mărfurile cotate cu a căror vânzare a fost împuternicit. Pentru ca această
importantă derogare, cunoscută în doctrină și ca ” auto-contractare ” (fără a se confunda
cu contractul cu sine însuși), să fie admisibilă, anumite condiții trebuie să fie îndeplinite:
– bunurile ce trebuiau să fie cumpărate de comisionar și sunt livrate de el însuși
sau cele care trebuiau să fie vândute și sunt reținute de comisionar trebuie să se afle în
circuitul comercial (” titluri de credit circulând în comerț ”) și să aibă preț la bursă ori în
piață (”cotate pe o piață reglementată ”); în acest fel, operațiunea de auto-contractare

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

73
beneficiază de transparență iar comisionarul evită suspiciunile legate de posibilitatea
unor speculații defavorabile comitentului;
– imputernicirea dată comisionarului să nu interzică în mod expres auto-
contractarea sau să nu indice în mod expres persoana terțului cu care urmează a
contracta comisionarul (” în lipsă de stipulație contrară”) ;
– comitentul să fie înștiințat de comisionar asupra realizării operațiunii de auto-
contractare, pentru a putea verifica modul in care interesele sale au fost respectate.
Ca o consecință a a acestei posibilități ce revine comisionarului de a se substitui
terțului, legea prevede că atunci când comisionarul nu comunică numele terțului cu care
a contractat, comitentul este îndreptățit să considere drept cumpărător sau vânzător
pe însuși comisionarul, cerându-i acestuia executarea contractului.
În final, să mai reținem că obligația comisionarului de a aduce la îndeplinire
mandatul primit este o obligație de a face; obligația asumată de comisionar este o
obligație de mijloace, de diligență, cu excepția cazului reglementat de art. 2.052 C. civ.
(a se vedea, infra, IV.4.3.).
IV.3.4. Forma contractului. Potrivit prevederilor art. 2.044 C. civ., contractul
de comision se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. Fără
îndoială că forma autentică se impune, ad validitatem, atunci când mandatul este dat
pentru încheierea unui act juridic supus, pot5rivit legii, formei autentice (art. 2.013 C.
civ.) În rest, forma scrisă, în lipsa unei stipulații legale contrare, nu constituie o condiție
de validitate a contractului ci doar una ad probationem , cerută pentru dovada
contractului.
Având în vedere că, în acest raport juridic, comisionarul acționează cu titlu
profesional, ceea ce implică o diligență sporită, inclusiv sub aspectul delimitării și
dovedirii întinderii mandatului acordat de comitent, practica relevă că încheierea unui
contract de comision, altfel decât în formă scrisă, este o raritate. De altfel, în absența
unei convenții exprese din care să rezulte, fără dubiu, că mandatul acceptat de
comisionar a fost acela de a încheia acte juridice în nume propriu dar pe seama
comitentului, se prezumă că raportul intervenit între părți este unul de mandat general,
în executarea căruia mandatarul îl reprezintă pe mandant la încheierea actelor pentru
care a fost împuternicit (art. 2.012 alin. (1) C. civ).

IV.4. Efectele contractului de comision. Contractul de comision implică un
mecanism juridic propriu, în virtutea căruia se nasc raporturi interne, între comitent și
comisionar și alte raporturi externe, între comisionar și terți. Raporturile încheiate în
nume propriu între comisionar și terți prezintă semnificație din perspectiv consecințelor
care reverberează asupra contractului de comision. De aceea, în continuare, vom
examina ambele categorii de raporturi.
IV.4.1. Raporturile juridice dintre comitent și comisionar. Între părțile
contractului de comision se nasc raporturi juridice asemănătoare celor izvorâte din

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

74
contractul de mandat, fapt rezultat din examinarea dispozițiilor art. 2.043 C. civ.,
potrivit căror contractul de comision este o formă a mandatului.
IV.4.1.1. Obligațiile comisionarului . Principalele obligații ale comisionarului sunt
aceea de a executa mandatul, de a da socoteala despre executarea mandatului și de a
gestiona adecvat bunurile si valorile pe care le dobândește sau le deține pentru
comitent.
(a). Comisionarul are obligația de a executa mandatul cu bună-credință și
diligența unui bun profesionist . Comisionarul este obligat să execute contractul, deci să
îndeplinească toate actele și sarcinile pe care le reclamă încheierea actelor juridice cu
care a fost împuternicit de comitent. Comisionarul, fiind un profesionist, remunerat prin
plata unui comision, este ținut să-și îndeplinească obligațiile cu bună-credință și
diligența unui bun proprietar (art. 2.018 C. civ.), deci comisionarul va răspunde față de
comitent pentru nerespectarea obligațiilor, atunci când aceasta s-a făcut din culpa sa,
chiar și în cazul unei culpe foarte ușoare.
În executarea mandatului său, comisionarul se supune întocmai instrucțiunilor
comitentului și este obligat să-l informeze pe acesta asupra modificării împrejurărilor
avute în vedere la stabilirea împuternicirii, pentru o eventuală reconsiderare a acesteia.
Comisionarul se poate îndepărta de la instrucțiunile primite de la comitent, fără
autorizarea acestuia, numai în situații extraordinare, în care sunt întrunite cumulativ
următoarele condiții (art. 2.048 alin. (2) C. civ.):
 Natura afacerii (urgența sau caracterul efemer al oportunității de a încheia un
anumit act) nu permite suficient timp pentru informarea comitentului și pentru
obținerea autorizarii sale prealabile;
 Comitentul este, în mod rezonabil, îndreptățit să considere că, dacă ar cunoaște
împrejurările concrete care determină abaterea de la instrucțiunile inițiale, comitentul
ar autoriza schimbarea;
 Îndepărtarea de la instrucțiuni nu schimbă fundamental natura și scopul sau
condițiile economice ale împuternicirii primite.
În aceste situații, comisionarul are obligația de a informa pe comitent cu privire
la cauzele și dimensiunile abaterii de la instrucțiuni, de îndată ce este posibil.
Dacă comisionarul a depășit limitele împuternicirii, operațiunile astfel încheiate
rămân în sarcina sa. Când comisionarul a vândut bunuri pe un preț mai mic decât cel
hotărât de comitent, el este obligat să plătească comitentului diferența.45 Dacă,
dimpotrivă, comisionarul a cumpărat bunuri pe un preț mai mare decât cel stabilit,
comitentul poate refuza operațiunea, dacă nu i se restituie de către comisionar diferența
de preț.

45 C.S.J. – Secția Comercială, decizia nr. 858/1999, în Buletinul Jurisprudenței, Editura All
Beck, 2005

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

75
De asemenea, atunci când vinde pe credit, fără autorizarea comitentului,
comisionarul răspunde personal și, la cererea comitentului, va fi ținut să plătească
creditele și dobânzile aferente. Chiar dacă i-a fost încuviințată vânzarea pe credit,
comisionarul are obligația de a arăta comitentului persoana cumpărătorului și termenul
acordat, sub sancțiunea respingerii operațiunii de creditare, vânzarea fiind considerată
ca fiind pe bani gata, proba contrară nefiind admisă. (art. 2.047 C. civ.).
Este evident că, în toate aceste cazuri, când comitentul refuză operațiile făcute
de comisionar cu depășirea mandatului, aceste operații rămân a fi considerate ca acte
proprii ale comisionarului.
(b) Comisionarul are obligația să-l înștiințeze pe comitent despre executarea
mandatului. Această obligație revine comisionarului în mod firesc, pentru că
împrejurările care ar putea modifica mandatul primit trebuie să fie cunoscute
comitentului.
Întrucât contractele cu terții sunt încheiate în nume propriu, dar pe seama
comitentului, se consideră că dreptul dobândit de comisionar și obligațiile asumate de
acesta trec direct asupra comitentului care este, în realitate, stăpânul afacerii. Ca efect
al celor de mai sus, dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile ce fac obiectul unui
contract încheiat între comisionar și un terț precum și riscurile aferente se transmit
direct, de la terț la comitent sau, după natura operației, de la comitent la terț. În
consecință, efectele patrimoniale ale operațiunilor încheiate de comisionar se răsfrâng
direct în patrimoniul comitentului, care este adevăratul beneficiar al efectelor actului
juridic. De aceea, comitentul este in mod direct interesat să fie informat asupra modului
de îndeplinire a mandatului, pentru a putea evalua momentul la care aceste efecte se
localizează în patrimoniul său.
(c) Comisionarul are obligația de a gestiona adecvat bunurile si valorile pe care
le deține pentru comitent . Este o obligație ce derivă din calitatea de mandatar a
comisionarului, în virtutea art. 2.041 C. civ.
IV.4.1.2. Obligațiile comitentului. Comitentul are obligația de a pune la dispoziția
comisionarului mijloacele necesare executării mandatului, de a plăti comisionul și de a
restitui cheltuielile efectuate de comisionar în cursul și în legătură cu executarea
împuternicrii primite.
(a). Comitentul este obligat să pună la dispoziția comisionarului mijloacele
necesare pentru executarea mandatului . In temeiul prevederilor art. 2.043 C. civ,
potrivit cărora contractul de comision este un mandat, rezultă că între comitent și
comisionar există aceleași drepturi și obligații ca între mandant și mandatar și, în
consecință, își găsește aplicare si textul art. 2.025 C. civ., care menționează obligația
mandantului de a procura mandatarului mijloacele necesare pentru îndeplinirea
mandatului.
(b). Comitentul are obligația de a plăti comisionarului remunerația datorată
pentru îndeplinirea mandatului . Remunerația cuvenită comisionarului (numită comision

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

76
sau, în doctrina mai veche, proviziune – termen inspirat de italanul provvigione ), este
stabilită fie sub forma unei sume fixe de bani, fie sub forma unui procent calculat la
valoarea afacerii, fie printr-o combinație a acestor două metode. Nu de puține ori, în
practică, remunerația cuprinde o cotă fixă (necesară pentru acoperirea cheltuielilor
imediate și inevitabile ale comisionarului) și o cotă variabilă, raportată la valoarea
afacerii încheiate de comisionar.
Având în vedere că obligația comisionarului este o obligație de a face și nu de a
da și este o obligație de mijloace și nu de rezultat, acesta este îndreptățit la plata
comisionului din momentul încheierii de către el a actelor juridice cu terții, chiar dacă
obligațiile respective nu au fost realizate de către terți sau de către comitent.46
În acest sens, art. 2.049 C. civ. și art. 2.051 C. civ. stabilesc condițiile în care
comitentul este ținut la plata comisionului:
– atunci când comisionarul a încheiat actul juridic cu respectarea împuternicirii și
instrucțiunilor primite și dacă terțul a executat întocmai obligațiile ce-i reveneau din
contractul încheiat cu comisionarul;
– în lipsă de stipulație contrară, chiar și atunci când terțul nu și-a executat
obligațiile sau când invocă excepția neexecutării contractului;
– atunci când mandatul este revocat după încheierea de către comisionar a
actului pentru care a primit împuternicire; dacă mandatul este revocat înaintea acestui
moment, comisionarul are dreptul la o parte din comision, proporțională cu stadiul
îndeplinirii mandatului și cheltuielile efectuate;
– în cazul special al împuternicirii exclusive date unui comisionar pentru vânzarea
unui imobil, comisionul se datorează chiar dacă vânzarea s-a făcut prin intermediul unui
terț; această regulă acoperă, în lipsa oricărei distincții făcute de lege, atât ipoteza în
care terțul este un intermediar folosit de comisionar, cât și cea în care terțul primește
mandat de la comitent, cu încălcarea exclusivității acordate comisionarului inițial.
Dacă părțile nu au stabilit cuantumul comisionului, acesta se va stabili potrivit
legii, uzanțelor sau după valoarea serviciilor prestate (art. 2.010 alin. (2) C. civ). Deși
legea nu face trimitere expresă la acest text, fără îndoială că, pentru determinarea
valorii serviciilor prestate, devin incidente prevederile art. 1.233 C. civ., potrivit cărora
dacă un contract încheiat între profesioniști nu stabilește prețul și nici nu indică o
modalitate pentru a-l determina, se presupune că părtile au avut în vedere prețul
practicat în mod obișnuit în domeniul respectiv, pentru aceleași prestații, realizate în
condiții comparabile sau, în lipsa unui asemenea preț, un preț rezonabil.
(c). Comitentul trebuie să restituie comisionarului cheltuielile făcute pentru și în
legătura cu executarea mandatului. Comitentul este obligat să restituie cheltuielile
făcute de comisionar pentru îndeplinirea însărcinărilor primite și să acopere eventualele

46 C.S.J. – Secția comercială, decizia nr. 1743/2002, în Revista Română de Drept al Afacerilor
nr. 3/2004, p.108.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

77
daune suferite de acesta în cursul și în legătura cu executarea mandatului său.47
Plata sumelor cuvenite comisionarului este garantată prin dreptul de retenție pe
care acesta îl are asupra bunurilor comitentului, aflate în detenția sa (art. 2.053 C. civ.).
IV.4.2. Raporturile juridice dintre comisionar și terți. În contractul
încheiat între comisionar și terți, primul este parte contractantă în nume propriu și, deci,
are față de terți calitatea – după caz – de debitor sau creditor al unor obligații
contractuale. În mod simetric, terțul contractant este ținut direct față de comsisonar,
pentru obligațiile sale (art. 2.045 C. civ.). Cu alte cuvinte, ca în cazul oricărui mandat
fără reprezentare, terții nu au niciun raport juridic cu mandantul (art. 2.040 C. civ.)
IV.4.2.1. Aceasta înseamnă că deși a contractat din împuternicirea și pe seama
comitentului, comisionarul se obligă personal față de terți și urmează a răspunde
personal față de aceștia, pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate, chiar dacă
neîndeplinirea provine din fapta comitentului. Rezultă deci că, cel puțin aparent,
principiul relativității efectelor contractelor este respectat în privința actelor încheiate
de comisionar și, în consecință, între comitent și terți nu se stabilesc raporturi juridice
în temeiul contractelor încheiate de comisionar cu terții. Astfel, ca o consecință logică a
aplicării principiului relativității efectelor contractelor, comitentul nu are acțiune proprie
împotriva persoanei cu care a contractat comisionarul și nici terțul nu are vreo acțiune
contra comitentului.
Cu toate acestea, dacă terțul nu și-a respectat obligațiile din contractul încheiat
cu comisionarul, comitentul, pe lângă opțiunea de a cere comisionarului să acționeze
impotriva terțului, va putea, la cerere, să se subroge în drepturile comisionarului și să
exercite, în mod direct și în nume personal, acțiunile rezultate din contractul încheiat
de acesta. Pentru a contura substituirea comisionarului, în calitate de creditor al terțului,
cu persoana comitentului, legiuitorul folosește un amalgam de noțiuni și instituții ale
dreptului civil care au semnificații, condiții de realizare și efecte diferite. Astfel, art. 2046
C. civ. face vorbire atât despre subrogarea comitentului în drepturile comisionarului cât
și despre cesiunea acțiunilor pe care comisionarul le are asupra terțului .
Subrogația, potrivit art. 1.593 C. civ. este instituția prin care cel care plătește în
locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului. Creditorul, poate consimți
la subrogație, atunci când primește plata de la un terț și, în momentul plății, îi transferă
acestui terț toate drepturile pe care le avea asupra debitorului (art. 1.594 alin. (1) C.
civ.). Aceasta ar putea fi ipoteza a cărui particularizare o consacră art. 2.406 C. civ., cu
precizarea că creditorul (comisionarul) nu primește plata de la comitent, subrogația
făcându-se fără nicio contraprestație din partea comitentului. Deci, suntem în prezența
unei subrogații improprii.

47 Tribunalul București – Secția a VI-a comercială, decizia nr. 876/2005, publicată în A-M.
Istrate, op. cit., p.164-167.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

78
Cesiunea de acțiuni (sau a dreptului la acțiune) nu este în mod expres
reglementată în codul civil, dar constituie un efect accesoriu al cesiunii de creanțe, care
transferă cesionarului toate drepturile privind creanța, inclusiv drepturile de garanție si
toate celelalte accesorii (printre care și dreptul la acțiune).
De aceea, substituirea comisionarului cu debitorul ar trebui să se facăa, în
principal, pe calea unui act de cesiune de creanță, fără contraprestație din partea
comitentului/cesionar, act în cadrul căruia cesiunea acțiunilor împotriva terțului
reprezintă doar un efect accesoriu al cesiunii de creanță.
IV.4.2.2. În schimb, atunci când comitentul nu și-a îndeplinit obligațiile
contractate pe seama sa, terțul nu va avea nici o acțiune directă impotriva comitentului,
ci doar împotriva comisionarului, partenerul său contractual, care se va putea apoi
regresa impotriva comitentului sau va putea să-l cheme pe acesta în garanție.48
IV.4.3. Raspunderea partilor. În ceea ce privește efectele contractului
încheiat de comisionar cu terții asupra raporturilor dintre comitent și comisionar, art.
2.052 C.civ. com. stabilește regula potrivit căreia comisionarul nu este răspunzător
față de comitent pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate de către persoanele cu care
a contractat în temeiul împuternicirii primite de la comitent; prin derogare de la această
regulă, comisionarul va putea să garanteze față de comitent executarea din partea
terților. Această obligație specială asumată de comisionar (așa numita obligație star del
credere, reglementată de art. 1736 C. Civ. Italian) crează o răspundere suplimentară
în sarcina comisionarului, motiv pentru care acesta este îndreptățit la o remunerație
(proviziune) specială, numită ”pentru garanție” sau ”pentru credit”. Aceasta se adaugă
comisionului stabilit prin convenția părților; în absența unei convenții, ea va fi
determinată de instanța de judecată competentă.

IV.5. Încetarea contractului de comision. Fiind o specie a mandatului,
contractul de comision încetează în aceleași condiții și cu aceleași efecte ca si contractul
de mandat (revocarea împuternicirii, renunțarea la împuternicire, moartea, interdicția,
insolvabilitatea sau falimentul părților contractante).

SECȚIUNEA V. CONTRACTUL DE CONSIGNAȚIE

V.1. Noțiune și caracteristici juridice. Potrivit art. 2.054 C. civ., contractul
de consignație este o varietate a contractului de comision și are ca obiect vânzarea
unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat consignatarului, în acest scop.

48 C.S.J. – Secția comerciala, Decizia nr. 2323/2003, publicată în Revista de Drept Comercial
nr. 4/2004, p. 293

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

79
Contractul fiind calificat drept o varietate a comisionului, mai este de adăugat
că mandatarul/consignatar acționează cu titlu profesional, în schimbul unei
remunerații achitate de consignant.
Contractul de consignație este un contract bilateral (sinalagmatic), comutativ,
oneros, consensual, intuitu personae. Consignația prezintă însă anumite particularități
de natură să îi confere fizionomia juridică a unui contract de sine-stătător. Consignația
este un veritabil instrument de intermediere a circulației mărfurilor, prin interpunerea
unui profesionist (consignatarul), care beneficiază de logistica și cunoașterea
aprofundată a unei piețe specializate, pe care urmărește să o penetreze, să o mențină
sau să o dezvolte consignantul.
Principalele distincții față de contractul de comision rezidă în următoarele
restricționări ale puterilor consignatarului:
(a). Ca și comisionarul, consignatarul este, și el, însărcinat să încheie anumite
acte juridice, în nume propriu și pe seama comitentului/consignatului; puterile conferite
consignatarului sunt însă restrânse, întotdeauna, la vinderea unor bunuri mobile care
constituie proprietatea consignantului. Identificam aici o triplă restricție:
– actele juridice încheiate de consignatar în nume propriu și pe socoteala
consignantului sunt numai contracte de vânzare;
– acestea au ca obiect numai bunuri mobile;
– bunurile mobile sunt și rămân proprietatea consignantului, până la vânzarea
lor.
(b). Mandatul încredințat consignantului este limitat și sub aspectul prețului de
vânzare; deși art. 2.056 alin. (1) C. civ. arată că prețul vânzării se stabilește de
părțile contractante, consignantul va putea, totuși, modifica unilateral acest preț iar
consignatarul va fi ținut de această modificare. Această rupere a echilibrului
contractual inițial este un efect normal al calității de proprietar al consignantului,
singurul, deci, în măsură să ia decizia finală asupra valorii bunului supus vânzării.
(c). Consignatarul nu se bucură de dreptul de retenție acordat mandatarului
și comisionarului, în temeiul art. 2.029 si 2.053 C. civ.; în consecința, el este
obligat să remită consignantului suma de bani obținută ca preț al vânzării sau, dacă
vânzarea nu s-a putut face, să restituie în natură, bunurile încredințate spre
vânzare, chiar dacă remunerația sa nu a fost plătită sau ar putea invoca alte
creanțe asupra consignantului.
(d) În principiu, obligațiile consignatarului sunt obligații de diligență dar, atunci
când el vinde pe credit, ele se transformă în obligatii de rezultat, întrucât, potrivit art.
2.061 C. civ., în lipsa de stipulație contrară, consignatarul este solidar răspunzător cu
cumpărătorul, de plata la termen a prețului bunurilor vândute de el pe credit. În aceste
condiții, consignatarul este ținut, deci, să obțină și să garanteze, cu răspunderea sa
solidară, îndeplinirea mandatului încredințat.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

80
În ceea ce privește legătura sa cu alte contracte, consignația diferă și de
contractul de depozit, chiar dacă, aparent, în structura sa pot fi decelate și elemente
ale acestui contract. Astfel, spre deosebire de contractul de depozit care, potrivit art.
2.103 C. civ., este contractul prin care depozitarul primește de la deponent un bun
mobil, cu obligația de a-l păstra pentru o perioadă de timp și a-l restitui în natură ,
consignația este un act prin care o persoană primește bunul altuia spre a-l vinde,
păstrarea având deci o cu totul altă finalitate. Este adevărat că, totuși, consignatarului
îi revin și unele obligații tradiționale ale depozitarului (cum ar fi aceea de a păstra bunul
încredințat ca și când ar fi proprietatea sa),49 doar că aceste obligații au o rațiune și o
țintă specifice și anume acelea de a asigura vânzarea marfurilor încredințate la prețul
indicat de consignant.
În consecință, astfel cum va rezulta și din examinarea dispozițiilor legale care
constituie sediul materiei, contractul de consignație cuprinde și elemente de depozitare
sau de garantare a consignantului, ceea ce ne îndreptățește să afirmăm că acest
contract este doar o componentă a unui mecanism complex de intermediere.

V.2. Condiții de valabilitate și de formă. Sunt cele reglementate de art. 1.179
C. civ., cu următoarele particularități:
V.2.1. Consimțământul părților privitor la încheierea, modificarea sau
desființarea contractului trebuie întotdeauna exprimat în scris, întrucât contractul de
consignație se poate dovedi numai prin probă scrisă.
V.2.2. Capacitatea părților – ambele părți trebuie să aibă capacitatea cerută de
lege. Consignantul trebuie să aibă capacitatea de exercițiu cerută pentru a încheia acte
de dispoziție, deoarece actele juridice se încheie pe seama sa. Consignatarul trebuie să
aibă și el capacitate deplină de exercițiu, pentru că încheie acte juridice de dispoziție,
proprio nomine . Consignatarul este un profesionist, situație care agravează regimul
răspunderii sale, el trebuind să dea dovadă, în executarea obligațiilor asumate, de
diligența unui bun proprietar. Astfel, potrivit prevederilor art. 2.060 C. civ.,
consignatarul va primi si păstra bunurile ca un bun proprietar.
V.2.3. Obiectul contractului îl constituie prestația consignatarului, care se obligă
să încheie cu terții contracte de vânzare ale unor bunuri aparținând consignantului,
potrivit împuternicirii dată de acesta.
V.2.4. În ceea ce privește forma contractului, potrivit art. 2.055 C. civ., este
obligatorie forma scrisă ( ad probationem ), pentru că acest contract precum și
modificarea, transformarea sau desființarea lui, se pot dovedi numai prin probă scrisă.
Consignantul va putea modifica oricând prețul vânzării, dar aceste modificări produc
efecte numai din momentul când ele se aduc, în scris, la cunoștința consignatarului.

49 Pentru detalii, a se vedea T. Prescure, A. Ciurea, Contracte civile , Editura Hamangiu 2007,
p. 282 și urm.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

81
Deși încheierea contractului este însoțită de remiterea bunurilor încredințate spre
vânzare, el nu este un contract real, pentru că remiterea nu reprezintă o condiție, ci un
efect al contractului (art. 2.057 C. civ.).

V.3. Efectele contractului de consignație. Se produc efecte directe între
părți, concretizate în obligațiile asumate de acestea și efecte în raporturile cu terții, ca
urmare a contractelor încheiate între consignatar și terți, cu precădere atunci când
bunurile sunt vândute pe credit
V.3.1. Obligațiile consignatarului.
(a). Consignatarul are obligația de a executa mandatul cu bună-credință și
diligența unui bun profesionist. Potrivit legii, consignatarul trebuie să manifeste
diligența unui bun proprietar. În îndeplinirea mandatului primit, consignatarul va
respecta limitele împuternicirii sale și nu va putea vinde sau înstrăina mărfurile
încredințate decât în condițiile prevăzute în contract sau în condițiile indicate de
consignant (art. 2.056 C. civ.). Fiind proprietarul mărfurilor vândute de consignatar,
consignantul poate modifica oricând condițiile de vânzare, în lipsa unei convenții
contrare. Acest drept legal al consignantului subliniază faptul că, spre deosebire de
situația mandatarului sau a comisionarului, care sunt îndreptățiți să întreprindă toate
actele necesare executării mandatului lor, limitele mandatului consignatarului sunt
foarte riguroase, el neputând să le depășească. În mod deosebit, consignatarul va
respecta prețul de vânzare stabilit de consignant; în calitatea sa de proprietar,
consignantul va putea modifica oricând aceste prețuri sau va putea dispune altfel de
bunurile sale, astfel cum dorește.
În lipsa unor instrucțiuni precise privind condițiile de vanzare, mandatul
consignatarului se restrânge la vânzarea bunurilor contra numerar sau prin virament
ori cec barat50 și la prețurile curente ale pieței relevante, aplicabile la momentul vânzării.
Atunci când este îngăduită vânzarea pe credit, aceasta se va face cu o scadență de
maxim 90 de zile iar plata se va face exclusiv pe baza de cambii acceptate sau bilete la
ordin.
(b) Consignatarul are obligația de a păstra și conserva în bună stare bunurile
mobile încredințate de consignant. El trebuie să acționeze cu diligența unui bun
proprietar și are obligația de a asigura bunurile la valoarea contractuală stabilită sau, în
lipsă, la valoarea de circulație de la data primirii lor. El răspunde de orice lipsa, pierdere
sau deteriorare, provenită din culpa sa sau a agenților și prepusilor săi; de asemenea,
în caz de neasigurare sau de anulare a asigurării din cauza neplatii la termen a primelor,
consignatarul se considera, de drept, în culpă și va răspunde de orice lipsuri sau pagube
produse prin caz fortuit sau forța majora (art. 2.060 C. civ.).

50 Cecul barat este cecul a cărui folosire este restrânsă prin prin înscrierea a două linii paralele,
orizontale sau oblice, pe fața cecului, cu consecința că posesorul va trebui sa recurgă la
serviciile unei bănci pentru încasarea sumei înscrise pe cec,

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

82
Consignatarul trebuie să depoziteze bunurile primite spre vânzare în spații
adecvate, fie indicate de consignant, fie procurate de consignatar; acesta trebuie să
asigure identificarea acestor mărfuri, prin etichete, mărci și orice alte semne exterioare,
astfel cum au fost aplicate de consignant. Consignantul are dreptul de a controla și
verifica, oricând, mărfurile încredințate consignatarului și de a proceda la inventarierea
lor (art. 2.057 C. civ.).
În termen de două zile de la primirea bunurilor, consignatarul trebuie să
semnaleze consignantului orice vicii aparente iar în termen de două zile de la
descoperirea lor, orice vicii ascunse (termene similare cu cele prevăzute de art. 1709
alin. (2) C. civ.). Aceste termene sunt de decădere; nerespectarea lor atrage aplicarea
unei prezumții legale irefragabile, potrivit căreia mărfurile încredințate spre vânzare au
fost primite în stare bună, iar consignatarul nu mai poate invoca exonerarea sa de
răspundere.
Dacă la înceterea contractului, bunurile ar urma să fie reluate de consignant și
acesta, din motive obiective, nu-și poate îndeplini imediat această obligație,
consignatarul este ținut de obligația de a păstra și conserva în bună stare bunurile
mobile, până la preluarea lor.
(c) Consignatarul are obligația de a-l înștiința pe consignant despre executarea
mandatului și de a-i remite sumele de bani încasate drept preț. Consignatarul, ca un
veritabil profesionist, are obligația de a asigura o evidență separată a tuturor
tranzacțiilor efectuate cu marfurile consignantului și să îl înștiințeze pe acesta, periodic,
despre vânzările făcute, cu toate datele de identificare necesare (vânzări pe numerar
sau pe credit, prețul, debitorul, garanții, etc.), remițând și sumele încasate. Pentru a se
asigura că aceste sume îi sunt plătite întocmai și la termen, consigantul poate cere
consignatarului constituirea unor garanții, care să acopere valoarea contractuală a
mărfurilor încredințate spre vânzare.
Consignatarul este un simplu depozitar al sumelor de bani încasate drept preț,
astfel încât nu poate dispune de ele și datorează dobândă asupra acestora din momentul
împlinirii termenului de predare. De aceea, dacă el va dispune de aceste sume de bani
și nu le va remite la termen, va suporta dobânzi și daune compensatorii.
V.3.2. Obligațiile consignantului .
(a). Consignantul este obligat să predea consignatarului bunurile mobile ce
urmează a fi vândute . Această obligație este un efect al contractului, fiind necesar ca
aceste bunuri să se găsească la dispoziția consignatarului pentru a-și putea îndeplini
mandatul. Bunurile se pot preda, potrivit convenției părților, toate deodata sau treptat,
pe măsura vânzării primelor loturi de marfă. Această obligație de predare nu conduce
însă la transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor de la consignant la
consignatar.
Consignantul rămâne proprietar, iar consignatarul este un simplu detentor precar
al bunurilor primite spre vânzare. În consecință, consignantul poate dispune oricând de

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

83
ele, afară de stipulatiune contrară în contract. El poate ridica bunurile oricând, chiar
dacă contractul a fost încheiat pe o durata determinată sau în el s-ar fi stipulat o clauza
de preaviz.
(b). Consignantul este obligat la plata remunerației cuvenite consignatarului.
Legea prezumă că acest contract are caracter oneros (art. 2.058 C. civ.). Remunerația
cuvenită consignatarului se stabilește prin contract, fie în cotă fixă, fie procentuală, în
raport de prețul mărfurilor vândute de consignatar. Dacă ea nu a fost prevăzută în
contract, consignatarul va avea dreptul la diferența de preț dintre ce s-a prevăzut prin
contract și ce s-a obținut prin vânzare.
Consignatarul, în lipsa unei stipulații convenționale contrare, nu beneficiază de
dreptul de retenție asupra bunurilor, deci creanța sa, spre deosebire de creanța
mandatarului sau comisionarului, nu este garantată.
(c) Consignantul este obligat să acopere cheltuielile de conservare și vânzare a
bunurilor. Este o obligație legală, de la care părțile pot deroga, prin stipulație contrară
(art. 2.059 C. civ).
Consignatului îi revine această obligație și atunci când a reluat bunurile sau atunci
când, fără culpa consignatarului, contractul nu se poate executa sau când consignantul
ignoră obligația sa de a prelua bunurile, la încetarea contractului.
V.3.3. Raporturile terților cu părțile contractului de consignație . Contractul de
consignație fiind o varietate a comisionului, consignatarul vinde bunurile în nume
propriu dar pe socoteala consignantului. În consecință, contractul de vânzare încheiat
de el îi este direct opozabil și îi leagă doar pe consignatar și pe terț, cu unele notabile
excepții:
(a) potrivit prevederilor art. 2.061 C. civ., în caz de vânzare pe credit a bunurilor
date în consignație, consignatarul și cumpărătorul (terțul) sunt solidari răspunzători
pentru plata prețului mărfurilor vândute pe credit. Astfel, prin derogare de la principiul
relativității efectelor contractelor, un contract încheiat între vânzătorul consignatar și
un cumpărator dă naștere unor drepturi de creanță al căror titular (consignantul) este
un terț față de raportul juridic de vânzare. Această răspundere a consignatarului față
de consignant, care nu este parte în contractul de vânzare pe credit, este o garanție
personală legală pe care legiuitorul o acordă creditorului prețului, consignantul.
(c) Deși, ca efect direct al contractului de consignație sau al contractului de
vanzare a mărfurilor date în consignație, nu se stabilesc raporturi juridice între
consignant și terți, totuși, transferul dreptului de proprietate și a riscurilor asupra
mărfurilor se face direct între consignant și terți, întrucât consignantul este proprietarul
mărfurilor vândute de consignatar, care rămâne doar un depozitar, fără ca dreptul de
proprietate să treacă prin patrimoniul său.

V.4. Încetarea contractului de consignație. Încetarea contractului se
produce în aceleași condiții ca la contractul de comision, cu mențiunea că, în temeiul

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

84
art. 2.057 alin. (2) C. civ., consignantul îl poate revoca în orice moment, chiar dacă a
fost încheiat pe o durata determinată, afară de stipulațiile contrare din contract.
În plus, prin prevederile art. 2.063 C. civ., sunt reglementate noi cauze de
încetare a contractului, respectiv dizolvarea și radierea consignantului ori a
consignatarului. Această reglementare constituie un indiciu că legiuitorul a intuit că
acest contract este unul utilizat cu preponderență de profesioniști – persoane juridice,
motiv pentru care a prevăzut și asemenea cauze de încetare a personalității juridice
drept situații de încetare a contractului.51

SECȚIUNEA VI. CONTRACTUL DE EXPEDIȚIE

VI.1. Definiție. Potrivit prevederilor art. 2.064 C. civ., contractul de expediție
este o varietate a contractului de comision prin care expeditorul se obligă să încheie,
în nume propriu și în contul comitentului, un contract de transport și să îndeplinească
operațiunile accesorii. Acest contract își găsește pentru prima oară o reglementare
legală proprie, prin dispozițiile art. 2.064 – 2.071 C. civ.
Ca specie a contractului de comision, contractul de expediție poate fi definit ca
acel contract prin care, din însărcinarea comitentului, expeditorul, acționând cu titlu
profesional, se obligă să încheie, în numele și pe seama comitentului, un contract de
transport de bunuri și să îndeplineasca operațiunile accesorii, în schimbul unei
remunerații, numită comison.
Această definiție doctrinară nu este nici ea completă; examinarea dispozițiilor
care reglementează expediția sugerează că expeditorul nu se limitează numai la
încheierea contractului de transport, ci este implicat și intervine chiar și în urmărirea
derulării acestuia, putand, de exemplu să emita, la cererea comitentului, un contraordin
adresat transportatorului sau să se oblige față de comitent să predea bunurile la locul
de destinație. Iată, deci, că fizionomia acestui contract pare a fi mai complexa decât
reușește să o redea definiția legală.
În plus, legea nu precizează, nicăieri, care este semnificația și întinderea
„operațiunilor accesorii ” pe care urmează să le îndeplinească expeditorul. Încercând a
identifica aceste operațiuni prin raportarea la specificul transportului de bunuri, credem
că ele ar trebui să privească, printre altele, obligația expeditorului de a transmite
transportatorului, în afara documentului de transport, documentele suplimentare
vamale, sanitare, fiscale și altele asemenea (art. 1961 C. civ.), obligația de a transmite

51 Cu mențiunea că dizolvarea, lichidarea și radierea persoanei juridice sunt etape ale încetării
personalității juridice, dar numai radierea din registrul comerțului sau din evidența celorlalte
persoane juridice marchează acest proces; astfel, enumerarea succesivă a dizolvării și a
radierii drept cauze de încetare a contractului de consignație este superfluă.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

85
instrucțiuni în caz de împiedicare a transportului (art. 1971 C. civ.), exercitarea
dreptului de contraordin sau de dispoziție ulterioară (art. 1973 C. civ.), asigurarea
bunurilor și alte operațiuni conexe activității de transport.
Și, în fine, mai este de remarcat că, în doua contracte conexe (cel de expediție
și cel de transport) legea utilizează termenul de expeditor în sensuri diferite: în
contractul de transport expeditorul este cel care dă însărcinarea pentru transportul unei
persoane sau unui bun dintr-un loc în altul, în timp ce în contractul de expediție,
expeditorul este manadatarul, cel care primește însărcinarea de a încheia un contract
de transport pe seama comitentului. De aici și o ușoară confuzie terminologică, întrucât
expeditorul din contractul de expediție (un intermediar), perfectând contractul de
transport cu a cărui încheiere a fost însărcinat, devine și expeditorul din contractul de
transport, asumând două poziții juridice cu titulatura identică dar cu semnificații
complet diferite.

VI.2. Particularități si trăsături juridice. Contractul de expediție reprezintă
un instrument de intermediere a cărui utilitate derivă din complexitatea contractului de
transport modern, care presupune o multitudine de operațiuni complementare
transportului mărfurilor, atât cu caracter tehnico-material (manipulare, încărcare,
stivuire, amarare, sortare, paletizare, containerizare, descărcare, etc.) cât și juridic
(formalități vizând emiterea sau obținerea unor autorizații, avize, licențe, certificate,
polițe de asigurare, etc.). Această complexitate a condus la necesitatea unei specializări
a celor implicați în transportul de bunuri, care a impus raporturi speciale între o
categorie de intermediari profesioniști – expeditorii – și cele doua verigi principale în
circulația fizică a mărfurilor: furnizorii și respectiv transportatorii sau cărăușii.
Expeditorii acționează în beneficiul ambelor categorii de participanți la
transportul de bunuri: comitenții lor (furnizorii bunurilor) sunt degrevați de sarcina de
a se implica intr-o activitate pentru care nu sunt pregătiți si care necesita abilități
profesionale în timp ce transportatorii încheie contractul de transport cu un profesionist
calificat în expediția mărfurilor.
Contractul de expediție este un contract practicat, de regulă, de profesioniști și
este un contract consensual, sinalagmatic, oneros, comutativ, intuitu personae și un
contract prin care expeditorul își asumă, de regulă, obligații de mijloace și nu de
rezultat.
De asemenea, contractul de expediție este un contract care, în mod frecvent,
îmbracă hainele unui contract de adeziune, încheiat pe baza unor formulare
standardizate, a căror prezență este justificată atât de cerințele celerității care domină
materia comerțului cât și de gradul mare de specializare atins în domeniu, piața fiind
una dominată de marile case de expediții.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

86
În final, să remarcăm că, fără a fi un contract accesoriu, contractul de expediție
este un contract conex celui de transport, fiind încheiat exclusiv în considerarea
acestuia.

VI.3. Condiții de valabilitate și de formă. Cu privire la condițiile de
valabilitate (reglementate de art. 1.179 C. civ.), semnalăm următoarele particularități:
VI.3.1. Consimțământul părților se manifestă, de regulă, prin încheierea unui
înscris semnat de ambele părți; am semnalat, deja, că uneori consimțământul
comitentului constă în aderarea la contractele standard practicate de o casă de
expediții. Într-o asemenea situație nu se mai produce o veritabilă negociere a clauzelor
contractuale, voința comitentului fiind limitată la a accepta sau respinge contactul
standardizat. Orice convenție a părților privitoare la modificarea sau desființarea
contractului trebuie întotdeauna exprimată în scris, întrucât contractul de expediție se
poate dovedi numai prin probă scrisă.
VI.3.2. Capacitatea părților – ambele părți trebuie să aibă capacitatea cerută de
lege pentru a se obliga prin convenții. Față de fizionomia contractului, se poate reține
că, de regulă, ambele părți sunt profesioniști, pentru că și comitentul, cel care apelează
la serviile profesionale ale expeditorului, este un furnizor constant de mărfuri și nu unul
ocazional, situație in care încheierea unui contract de expediție ar fi nejustificată. De
aceea, ambele părți trebuie să dea dovadă de o diligență sporită în executarea
contractului, diligența unui bun proprietar.
VI.3.3 Obiectul contractului îl constituie prestația expeditorului, care se obligă să
încheie un contract de transport și să realizeze unele operații accesorii, potrivit
împuternicirii dată de comitent, în schimbul unei remunerații.
Deși legea nu menționează acest aspect în definiția contractului de expediție,
acesta are ca obiect, în mod exclusiv, încheierea unui contract de transport de bunuri;
în acest sens, art. 2.067, art. 2.068 și art. 2.071 C. civ. utilizează diverse expresii care,
toate, fac referire exclusiv la transportul, asigurarea, predarea sau păstrarea mărfurilor
și bunurilor.
VI.3.4. Forma contractului. În ceea ce privește forma contractului, în lipsa unor
prevederi speciale, rămân aplicabile prevederile care guivernează comisionul, a cărui
varietate este contractul de expediție: în consecință, contractul se încheie în formă
scrisă, necesară pentru dovada contractului ( ad probationem ).

VI.4. Formarea contractului. Dispozițiile art. 2.065 C.civ. par a sugera că
acest contract se poate forma și prin emiterea de către comitent a unui ordin de
expediție, echivalentul unei comenzi, urmată de executare. Această ipoteză este
confirmată de examinarea prevederilor art. 2.014 C. civ., care arată că, în absența unui
refuz neîntârziat, mandatul se consideră acceptat dacă privește actele a căror executare
intră în exercitarea profesiei mandatarului.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

87
O ipoteză la fel de plauzibilă este și aceea că, de regulă, contractul de expediție,
fiind practicat de profesioniști, are caracterul unui contract cadru, particularizat sau
executat prin ordine de expediție.
Oferta și comanda, fiind acte unilaterale de voință, sunt supuse, de drept comun,
revocării, cu condiția ca revocarea să fi survenit până la formarea contractului, pentru
că după această dată ea echivalează cu denunțarea unilaterală a acestuia; art. 2.065
C. civ. extinde această posibilitate a revocării ordinului de expediție până la momentul
îndeplinirii principalei componente a mandatului expeditorului: încheierea contractului
de expediție. Acest drept acordat comitentului este un drept de denunțare unilaterală a
contractului de expediție, asemănător cu dreptul expeditorului din contractul de
transport de a exercita dreptul de contraordin, pentru a suspenda/înceta transportul și
a obține restituirea bunurilor, urmând a dispune de ele după cum va crede de cuviință.

VI.5. Efectele contractului de expediție. Reglementarea sumară a
contractului de expediție acordă prioritate efectelor produse în persoana expeditorului,
care este cel care realizează prestațiile specifice acestui contract.
VI.5.1. Obligațiile expeditorului. Contractul de expediție fiind o varietate a
comisionului, expeditorului îi revin, în principal, obligațiile consacrate ale comisionarului
și anume (a) de a executa mandatul cu bună-credință și diligența unui bun profesionist,
(b) de a da socoteală despre executarea mandatului și (c) de a gestiona adecvat
bunurile și valorile pe care le deține pentru comitent.
În cazul expediției, aceste obligații prezintă următoarele particularități.
(a) Executarea mandatului cu bună-credință și diligența unui bun proprietar
implică respectarea cu strictețe a instrucțiunilor comitentului în ceea ce privește
alegerea traseului, mijloacelor și modalităților de transport al mărfii, putând să se abată
de la acestea numai pentru motive temeinice; asemenea motive temeinice ar putea fi
cele invocate de prevederile (art. 2.048 alin. (2) C. civ.), vizând fie urgența deciziei și
lipsa timpului necesar obținerii autorizării comitentului, fie prezumția rezonabilă că,
dacă ar cunoaște circumstanțele specifice, comitentul ar autoriza abaterea, fie faptul că
abaterea nu schimb fundamental natura și scopul sau condițiile economice ale
împuternicirii primite.
Dacă nu există instrucțiuni transmise expeditorului privind organizarea si
executarea expedierii, expeditorul va acționa în interesul comitentului (art. 2.067 alin.
(1) C. civ.). Tot astfel, în caz de împiedicare a transportului, va respecta instrucțiunile
comitentului privind denunțarea contractului de transport sau alegerea unei alte rude
ori unor alte modalități de transport (art. 1.971 C. civ.).
De asemenea, expeditorul se va conforma cererii comitentului și va exercita, în
nume propiu dar pe seama comitentului, dreptul la contraordin și dreptul de dispoziție
ulterioară, aplicabile contractului de transport.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

88
Nerespectarea acestor obligații de executare a contractului cu diligență, atrag
răspunderea expeditorului ( a se vedea infra, VI.6 .)
(b) Obligația expeditorului de a da socoteală despre executarea mandatului este
nu numai una generală, de informare ci include și obligația specifică de a comunica sau
de a remite comitentului premiile, bonificațiile și reducerile tarifelor, obținute de
expeditor, care, în lipsă de stipulație contrară, aparțin de drept comitentului (art. 2.067
alin. (3) C. civ.).
(c) Expeditorul are obligația de a prelua de la comitent și de a păstra și conserva
bunurile destinate transportului , până la predarea lor către transportator; această
obligație se extinde și după acest moment, dacă expeditorul și-a asumat si obligația de
a preda bunurile la locul de destinație sau dacă expeditorul și-a asumat și poziția juridică
de transportator. Neglijența expeditorului în executarea expedierii îi atrage răspunderea
pentru pieirea, pierderea, sustragerea sau stricăciunea bunurilor (art. 2.068 alin. (1) C.
civ.)
Obligațiilor tradiționale examinate mai sus li se mai adaugă două obligații
specifice, în măsura în care sunt prevazute în contract și/sau în uzanțele comerciale
aplicabile în domeniu:
(d) Obligația de a asigura bunurile încredințate spre expediere (art. 2.067 alin.
(3) C. civ.); această obligație, odată asumată, atrage răspunderea expeditorului în caz
de neîndeplinire. Obligația poate să rezulte, însă, și din uzanțele specifice modalității de
transport și mărfurilor transportate. Avand în vedere caracterul agravat al răspunderii
expeditorului, este recomandabilt ca acesta, în măsura în care bunurile nu au fost
asigurate de comitent, sa procedeze la asigurarea lor, derobându-se astfel de
consecințele juridice ale pierii sau deteriorării bunurilor în cursul transportului.
(e) Obligația de a preda bunurile la destinație (art. 2.067 alin. (3) C. civ.).
Această obligație suplimentară poate fi asumată de expeditor prin stipulație expresă în
contractul de expediție. În această situație, el răspunde pentru pieirea, pierderea,
sustragerea sau deteriorarea bunurilor, în solidar cu transportatorul, până la predarea
bunurilor la destinație. Această răspundere este prezumată a produce efecte numai
între comitent și expeditor și nu poate fi opusă de destinatar expeditorului, în lipsa de
stipulație contrară.
VI.5.2. Obligațiile comitentului. Comitentul are obligația de a achita expeditorulu
comisionu și de a-i rambursa cheltuielile facute.
(a) Comitentul are obligația de a plăti expeditorului remunerația convenită.
Remunerația expeditorului este comisionul convenit de părți prin contractul de
expediție(art. 2.069 alin. (1) C. civ.). Acest comision poate fi stabilit prin raportare la
valoarea prețului transportului precum și sub forma sub forma unor tarife fixe practicate
de expeditor pentru diferite operațiuni accesorii transportului; art. 2.067 alin. (3) C. civ.
prevede și posibilitatea ca acest comision să fie stabilit drept o sumă globală (care ar
putea acoperi și tarifele si cheltuielile aferente prestațiilor accesorii).

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

89
Art. 2.065. C. civ. pare a sugera că acest comision se datorează, în integralitatea
sa, doar după încheierea de către expeditor a contractului de transport; dacă până la
acest moment comitentul revocă ordinul de expediție, el nu mai este ținut să plătească
în întregime comisionul, ci doar o ”compensație” pentru diligențele desfășurate de
expeditor până la comunicarea revocării ordinului de expediție.
În cazul în care părțile nu au prevăzut în contract valoarea comisionului, aceasta
va fi determinată potrivit tarifelor profesionale ori uzanțelor practicate pentru respectiva
modalitate de transport și pentru genul de mărfuri expediate sau, dacă acestea nu
există, determinarea se va realiza de instanță (pe calea unei expertize de specialitate)
utilizând drept criterii de apreciere dificultatea negocierii și încheierii contractului de
transport, a realizării operațiunilor accesorii precum și diligențele depuse de expeditor.
(b). Comitentul trebuie să restituie comisionarului cheltuielile făcute pentru și în
legătura cu executarea mandatului. Potrivit prevederilor art. 2.069 alin. (2) C. civ.),
comitentul este obligat să restituie expeditorului contravaloarea prestațiilor accesorii și
cheltuielile efectuate de acesta, pe baza facturilor sau altor înscrisuri care dovedesc
efectuarea acestora, dacă părțile nu au convenit anterior o sumă globală pentru
acoperirea acestora; chiar dacă revocă ordinul de expediție înainte de încheierea
contractului de transport, comitentul trebuie să plătească expeditorului cheltuielile
efectuate până la comunicarea revocării ordinului de expediție.

VI.6. Răspunderea expeditorului. Fiind un profesionist, care acționează în
temeiul unui raport juridic cu titlu oneros, expeditorul are obligația de a-și îndeplini
mandatul cu diligența unui bun proprietar.
VI.6.1. În consecință, atunci când, în executarea obligației sale de executare a
mandatului, în special în ceea ce privește preluarea și păstrarea bunurilor destinate
transportului, alegerea transportatorului ori a expeditorilor intermediari, expeditorul
acționează cu neglijență, el va răspunde de întârzierea transportului, de pieirea,
pierderea, sustragerea sau deteriorarea bunurilor, fiind obligat, față de comitent, la
plata unor daune interese compensatorii (art. 2.068 alin. (1) C. civ.).
Această prevedere, cu caracter general, trebuie particularizată prin raportare la
condițiile răspunderii și care vizează o neglijență (ca formă a culpei) manifestată cu
privire la obligații sau atribuții diferite ale expeditorului:
(a) preluarea și păstrarea bunurilor; această obligație se întinde, uneori, pe toată
durata executării contractului de expediție. Răspunderea expeditorului trebuie legată
de consecințele directe ale neglijenței expeditorului. Astfel, dacă el nu a asigurat condiții
adecvate de conservare și păstrare a bunurilor, va răspunde pentru deteriorarea lor dar
nu pentru sustragerea lor, atât timp cât a asigurat în mod corespunzător paza lor.
(b) alegerea transportatorului sau expeditorilor intermediari; neglijență
expeditorului în alegerea acestor persoane este o culpa in eligendo , formă a vinovăției
expeditorului constând în selectarea unui transportator sau în substituirea unui

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

90
intermediar care, în mod vădit, din perspectiva experienței profesionale sau a
capacităților logistice, este incapabil sau nepotrivit pentru executarea mandatului.
VI.6.2. De asemenea, atunci când, fără motive temeinice, se abate de la modul
de transport indicat de comitent, expeditorul răspunde de întârzierea transportului,
pieirea, pierderea, sustragerea sau stricăciunea bunurilor, cauzată de cazul fortuit, dacă
el nu dovedește că aceasta s-ar fi produs chiar dacă s-ar fi conformat instrucțiunilor
primite. Avem aici o răspundere specială și agravată, a cărei intervenție presupune
întrunirea cumulativă a mai multor condiții:
(a) Expeditorul să se fi abătut de la modul de transport indicat de comitent .
Potrivit art. 1.957 C. civ, se distinge între transportul succesiv și cel combinat;
transportul succesiv este cel efectuat de 2 sau mai mulți transportatori succesivi care
utilizează același mod de transport, iar transportul combinat este cel în care același
transportator sau aceiași transportatori succesivi utilizeazã moduri de transport diferite.
Rezultă, din interpretarea acestui text că prin modul de transport legiuitorul
înțelege diferite modalități de realizare a transportului, după mijlocul de transport
utilizat: transport terestru (rutier si pe cale ferată), pe apă (fluvial și maritim) sau
aerian. În consecință, când sancționează nerespectarea modului de transport indicat de
comitent, legea are în vedere strict această semnificație a sintagmei ”mod de
transport”, această formă de răspundere agravată neintervenind, de exemplu, pentru
nerespectarea instrucțiunilor comitentului privind traseul transportului.
(b) Abaterea trebuie să se facă fără motive temeinice ; așa cum am arătat mai
sus, aceste motive temeinice ar putea fi cele prevăzute de (art. 2.048 alin. (2) C. civ.)
dar ar putea viza și chestiuni de oportunitate, cum ar reducerea costurilor, reducerea
duratei transportului, siguranța mărfurilor, etc.
(c) Întârzierea transportului, pieirea, pierderea, sustragerea sau stricăciunea
bunurilor, să nu fi fost cauzată de forța majoră ; expeditorul răspunde, în schimb, atunci
când aceste consecințe sunt produse de cazul fortuit, prin derogare de la regula
prevăzută de art. 1.351 alin. (1) C. civ., potrivit căreia răspunderea este înlăturată
când prejudiciul este provocat de un caz fortuit.
(d) Expeditorul să nu probeze că prejudiciul s-ar fi produs chiar dacă el s-ar fi
conformat instrucțiunilor primite . Dacă expeditorul dovedește că prejudiciul s-ar fi
produs chiar dacă ar fi respectat opțiunea comitentului, el este exonerat de răspundere.
Expeditorul nu trebuie să facă această probă atunci când prejudiciul a fost cauzat de o
situație de forța majoră. In schimb această probă trebuie făcută atunci când prejudiciul
a fost cauzat de un caz fortuit, adică de un eveniment imprevizibil și inevitabil, din
perspectiva expeditorului (cum ar fi o catastrofă feroviară); este o probă dificilă, care
subliniază că, în aceste situații, exonerarea expeditorului de această răspundere
agravată are un caracter excepțional.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

91
VI.7. Termenul de prescripție. Potrivit art. 2.071 C. civ., dreptul la acțiune
izvorând din contractul de expediție se prescrie în termen de un an, începînd din ziua
predării bunurilor la locul de destinație sau din ziua în care ar fi trebuit să se facă
predarea lor.
În acest termen se prescriu atât dreptul la actiune al expeditorului, privind plata
comisionului ori compensației datorate, a contravalorii prestațiilor accesorii sau a
cheltuielilor efectuate pentru executarea expediției,52 cât și dreptul la acțiune al
comitentului pentru prejudiciul produs de expeditor, prin neglijență sau prin abaterea
de la modul de transport indicat de comitent, când acestea au avut ca rezultat
întârzierea transportului, pieirea, pierderea, sustragerea sau stricăciunea bunurilor.
Atunci când contractul de expediție vizeaza încheierea unui contract de transport
a cărui executare începe sau se termină în afara Europei, dreptul la acțiune născut din
contractul de expediție se prescrie în termen de 18 luni începînd din ziua predării
bunurilor la locul de destinație sau din ziua în care ar fi trebuit să se facă predarea lor.

VI.8. Încetarea contractului. Fiind o specie a comisionului, contractul de
expediție, pe lângă cauzele generale de încetare, încetează în aceleași condiții și cu
aceleași efecte ca si contractul de comision (revocarea împuternicirii, renunțarea la
împuternicire, moartea, interdicția, insolvabilitatea sau falimentul părților
contractante).

SECȚIUNEA VII. CONTRACTUL DE AGENȚIE

VII.1. Preliminarii. Contractul de agenție, ca specie a contractelor de
intermediere, reprezintă o creație a sistemului de drept englez ( common law)53 care,
lipsit de rigorile sistemului de drept continental, a imaginat un instrument juridic mai
complex și mai mobil decât modelele furnizate, pe continent, de dreptul civil
(contractul de mandat) sau de dreptul comercial (contractul de comision).
Folosit preponderent în exrcițiul comerțului, contractul de agenție, caracterizat
în dreptul anglo-american printr-o deosebită flexibilitate conceptuală, permite
agentului să acționeze (a) atât cu reprezentare directă (sau perfectă), comportându-
se ca un veritabil mandatar al principalului (adevăratul dominus negotii ), cât și (b)
cu reprezentare indirectă (sau imperfectă), în calitate de comisionar al principalului,

52 Acest termen special de prescripție a actiunilor derivate din contractul de expediție este
identic cu cel prevăzut de art. 2.520 alin. (1) C. civ. pentru plata sumelor ce se cuvin (liber)
profesioniștilor, cum ar fi inginerii, arhitectii, geodezii, contabilii și alții asemenea.
53 De unde a fost exportat și în dreptul american, iar în secolul XX și în Europa; în Franta chiar
există o lege specială care guvernează efectele contractului de agenție, Decretul din 23
decembrie 1957.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

92
încheind și derulând operațiuni comerciale în nume propriu, dar pe seama stăpânului
afacerii.
Incidența crescută a agenției în comerțul internațional a condus la armonizarea
normelor care guvernează încheierea și executarea contractului de agenție, prin
adoptarea Convenției privind agenția în vânzarea internațională de bunuri, încheiată
la Geneva în 1983. Potrivit art. 1 alin. (1) al acestei Convenții, ea iși găsește aplicare
atunci când agentul este împuternicit sau pretinde că este împuternicit, pe seama
principalului (mandantul) să încheie un contract de vanzare de bunuri cu un terț.
Convenția nu face, în această succintă definiție, nicio distincție între agentul
care acționează cu sau fără reprezentare; dar, art. 12 si 13 ale Convenției leagă
efecte diferite ale contractului încheiat cu terțul, după cumȘ
(a) terțul știa sau trebuia să știe că agentul acționează în numele principalului
(și atunci efectele contractului de vânzare se produc direct între principal și terț) ori
(b) terțul nu știa și nu trebuia să știe că agentul acționează în numele
principalului sau agentul a făcut referire specială la un contract de comision (și atunci
efectele contractului de vânzare se produc direct între agent și terț).
Convenția conturează, astfel, agenția ca un contract în temeiul căruia agentul
se poate situa pe poziții juridice diferite – mandatar cu reprezentare sau comisionar.
Cu alte cuvinte, în contractul de agenție reglementat de Convenție, la fel ca și în
contractul de mandat, reprezentarea este de natura agenției și nu de esența acesteia:
în raport de împuternicirea primită, agentul poate acționa fie în numele și pe contul
principalului ( nomine aleno ) – mandat cu reprezentare , fie în nume propriu ( nomine
proprio) dar pe contul principalului – mandat fără reprezentare.
În același spirit a fost preluată agenția și în dreptul Uniunii Europene; această
concluzie se desprinde, fără tăgadă, din definiția pe care art. 1 alin. (2) al Directivei
86/653/CCE din 18 decembrie 1986 privind coordonarea legislației statelor membre
referitoare la agenții comerciali independenți o dă agentului comercial, care
reprezintă intermediarul care desfășoară o activitate independentă și care este în
permanență autorizat să negocieze vânzarea sau cumpărarea produselor în numele
altei persoane, denumită în continuare „comitent”, sau să negocieze și să încheie
astfel de tranzacții pentru și în numele comitentului în cauză. Deși aici reglementarea
europeană distinge, cu titlu principial, între agentul cu reprezentare și cel fără
reprezentare, se menține disponibilitatea conceptuală care oferă eficiență practică
acestui contract de agenție.
În dreptul român, contractul de agenție a fost, pentru multă vreme, un contract
nenumit, studiat exclusiv de doctrina dreptului comerțului internațional,54 ca un

54 Cu titlu exemplificativ, menționăm lucrările autorilor Mircea N. Costin, Dicționar de drept
internațional al afacerilor , Ed. Lumina Lex, București, 1996, p.57-58 și, din literatura mai
veche, V Anghelescu, A. Deteșan, E. Hutira, Contractele comerciale internaționale, Ed.
Academiei, 1980, p.109-110, Ion Dogaru, C. Mocanu, T.R. Popescu, M. Rusu, Principii și

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

93
contract comercial internațional, căruia i-au fost relevate complexa natură juridică
precum și principalele caractere juridice și efecte.
Prin prevederile Legii nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți,55
contractul de agenție a dobândit o configurație legală proprie și în dreptul român;
Legea nr. 509/2002 nu a definit în mod direct contractul de agenție dar a preluat
elementele definitorii desprinse din definiția pe care art. 1 alin. (2) din Convenție o
dă agentului comercial permanent (legea română definind agentul ca intermediarul
independent care este împuternicit în mod statornic (a) să negocieze afaceri pentru
o altă persoană, denumită comitent sau (b) să negocieze și să încheie afaceri în
numele și pe seama comitentului.
În contextul unificării materiei dreptului privat, contractul de agenție a fost
preluat și reglementat prin prevederile art. 2.072 – 2.095 din Codul civil, care i-au
dat și o nouă definiție.

VII.2. Noțiune și caractere juridice.
VII.2.1. Definiția contractului de agent. Art. 2.072 alin. (1) C. civ. definește
agenția ca fiind contractul prin care comitentul îl împuternicește în mod statornic pe
agent fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât și să încheie contracte, în numele și
pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, în una sau în mai multe regiuni
determinate. Pentru completarea configurației contractului, art. 2.072 alin. (1) C.
civ. arată că agentul este un intermediar independent, care acționează cu titlu
profesional și că acesta nu este prepusul comitentului.
Utilizând aceste elemente, definim contractul de agenție ca fiind acel contract
prin care un intermediar independent, acționând cu titlu profesional, numit agent,
este împuternicit în mod statornic de către o altă persoană, numită comitent, fie să
negocieze pentru acesta, fie să negocieze și să încheie contracte în numele și pe
seama acestuia, într-un teritoriu determinat, în schimbul unei remunerații.
VII.2.2. Caracterele juridice ale contractului de agenție. Contractul de agenție
este un contract sinalagmatic, oneros, cu titlu profesional, intuitu personae , cu
executare succesivă, comutativ și consensual.
Contractul de agenție este un contract sinalagmatic, întrucât dă naștere unor
obligații reciproce între părți: agentul se obligă să negocieze contracte sau să
negocieze și să încheie afaceri în numele și pe seama acestuia, iar comitentul se
obligă să plătească agentului o remunerație.

instituții în dreptul comerțului internațional, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1980, p.341-342,
O. Căpățână, B. Ștefănescu, Tratat de Drept al Comerțului Internațional , Ed. Academiei, 1987,
D. Clocotici, Gh.Gheorghiu, Unele considerații privind contractul comercial de agent, în
contextul relațiilor comerciale internaționale , în Revista de drept comercial nr. 2/1995, p. 79.
55 Legea nr. 509/2002 a fost publicată în M. Of. nr. 581 din 6 august 2002.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

94
Suntem în prezenta unui contract cu titlu oneros, întrucât ambele părți
urmăresc un interes patrimonial; agentul are în vedere obținerea unei remunerații de
la comitent, în timp ce comitentul urmărește să obțină din partea agentului o prestație
care să-i aducă un câștig, și anume ca acesta să negocieze și/sau să încheie contracte
în numele și pe seama comitentului.
Contractul are caracter profesional, deoarece obiectul său constă în negocierea
și încheierea de contracte cu titlu profesional. În plus, organizarea sistematică,
statornică a activității de agenție reprezintă o modalitate a întreprinderii, ca activitate
organizată ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în
prestarea de servicii și care, sub regimul reglementării fostului cod comercial,
constituia o faptă de comerț obiectivă, consemnată ca atare în art. 3 pt. 7 C.com.
(care făcea trimitere la “ întreprinderile de comisioane, agenții și oficiuri de afaceri ”).
Contractul are și caracter intuitu personae , întrucât comitentul selectează și
împuternicește în mod statornic un anumit agent în considerarea abilitaților
profesionale ale acestuia și a bunului renume de care acesta se bucură. De altfel,
chiar și caracterul profesional și de durată al activității agentului pledează pentru
necesitatea unei încrederi și aprecieri reciproce între părți, elemente specifice
contractelor intuitu personae .
Contractul de agenție este un contract cu executare succesivă, întrucât el nu
este dat pentru un singur contract ci presupune repetate operațiuni de negociere și
de încheiere de contracte, efectuate de agent în numele comitentului; acest caracter
rezultă și din faptul că agentul este împuternicit „în mod statornic”, sintagma ce
relevă și caracterul de repetiție al activității agentului.
Contractul are caracter comutativ, existența și întinderea obligațiilor părților
fiind determinate și cunoscute de la data încheierii contractului. De asemenea, are
caracter consensual, fiindcă pentru încheierea sa validă este suficient simplul acord
al părților ( solo consensus ), fără altă formalitate; în schimb, proba contractului se
poate face numai prin înscris, atât în raporturile dintre părți cât și față de terți,
indiferent de valoarea sa (art. 2.078 C. civ.).

VII.3. Părțile contractului. Părțile acestui contract sunt agentul comercial și
comitentul.
IV.3.1. Agentul este un profesionist, persoană fizică sau juridică, care
acționează, în calitate de intermediar independent, din împuternicirea comitentului,
negociind ori negociind și încheind contracte în numele comitentului. În calitatea sa
de profesionist, agentul exploatează o întreprindere cu scop lucrativ, destinată
prestării de servicii de intermediere în comerț, în schimbul unei remunerații.
Deși este împuternicit în mod statornic, sintagmă ce sugerează și o anumită
dependență, agentul nu este prepusul comitentului, ceea ce înseamnă că puterile sale
de reprezentare nu se grefează pe un raport de muncă sau de subordonare

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

95
administrativă față de comitent. De altfel, precizarea art. 2.072 alin. (2) potrivit
căreia agentul nu poate fi, în același timp, prepusul comitentului, pare a fi superfluă
atât timp cât agentul a fost deja definit, în alin.(1) al aceluiași articol, drept un
intermediar independent.
Următoarele persoane nu au calitatea de agenți sau nu sunt supuși
prevederilor care reglementează activitatea agenților: intermediarii în cadrul piețelor
reglementate de valori mobiliare și mărfuri, agenții sau brokerii de asigurări și
reasigurări, agenții care prestează servicii neremunerate, persoanele care au atribuții
de reprezentare a unei persoane juridice în calitatea lor de organ legal sau statutar,
asociații sau acționarii care îi reprezintă pe ceilalți acționari sau asociați precum și
administratorii judiciari, lichidatorii, tutorii, curatorii, custozii sau persoanele numite
administrator-sechestru în raport cu comitentul.
IV.3.2. Comitentul este o persoană fizică sau juridică, având, de regulă,
calitatea de profesionist/comerciant, care încredințează agentului negocierea sau
încheierea unor afaceri. Calitatea sa de profesionist/comerciant este prezumată din
faptul că îl împuternicește pe agent, în mod statornic, să negocieze și/sau să incheie
contracte; cum aceasta împuternicire nu privește acte juridice izolate, ci vizează o
activitate persistentă de intermediere în comerț, se presupune că principala ocupație
a comitentului constă în exercițiul profesional al comerțului. O altă circumstanță care
sugerează calitatea sa de profesionist rezidă în obligația de a pune la dispoziție
agentului mostre, cataloage, tarife și orice altă documentație necesare agentului
pentru exercitarea împuternicirii (art. 2.080 C. civ.), ceea ce relevă implicarea sa în
activitatea sistematică de productie, comerț sau prestare servicii.
Denumirea de comitent, înlocuiește în legea română, pe aceea de principal ,
consacrată în contractul de agent, pe plan internațional. Dacă este adevărat că, sub
raport semantic, denumirea de principal (deși transmite oarece informații cu privire
la poziția juridică a acestuia) nu are tradiție în limbajul juridic al dreptului privat
român, în schimb, denumirea de comitent trimite, în mod nefericit, la contractul de
comision, acreditând ideea că agenția ar fi o subspecie a contractului de comision.
Pe de altă parte, este adevărat că, potrivit art. 1.373 alin. (2) C. civ.,
comitentul este cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită
direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau
însărcinări în interesul său ori al altuia; prin raportare la această definiție de drept
comun, principalul din contractul de agenție îndeplinește atribuțiile unui comitent.

VII.4. Natura juridică a contractului de agenție. Așa cum am observat
deja, în dreptul anglo-american, contractul de agenție are o natură complexă, care îl
prezintă ca un instrument juridic ce poate fi utilizat în cele mai variate domenii ale

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

96
vieții juridice. Legea nr. 509/2002, prima reglementare destinata contractului de
agenție, a oferă anumite elemente de identificare a naturii juridice a contractului de
agenție, arătând ca dispozițiile legii se completează, în măsura compatibilității lor, cu
prevederile legale privind contractul de mandat comercial (art. 26 din lege) și că
agentul nu este prepusul comitentului (art. 1 alin. (5) din lege).
În schimb, reglementarea Codului civi este confuzivă, cel puțin sub aspectul
semnalelor pe care le trimite cu privire la natura juridică a contractului.
Contractul de mandat este un instrument de mijlocire, de intermediere a
afacerilor civile sau comerciale și, privit ca un contract de gen, prezintă doua forme:
mandatul cu reprezentare și mandatul fără reprezentare (concretizat printr-o serie
de specii: contractul de comision, contractul de consignație, contractul de expediție),
precum și derivate ale acestora (contractul de intermediere financiară, contractul de
administrare a societăților comerciale și altele).
Toate aceste contracte sunt legate între ele și față de contractul de mandat
prin instituția reprezentării, atât în sensul prezenței reprezentării (care îmbracă forma
unei reprezentări perfecte sau directe – în cazul mandatului propriu zis) cât și în
sensul absenței reprezentării (dar evocata ca o reprezentare imperfectă sau indirectă
– în cazul comisionului, consignației și al expediției).
Din aceasta perspectivă, contractul de agenție, astfel cum este evocat de
Convenția de la Geneva din 1983 și de Directiva 86/653/CCE din 18 decembrie 1986
îmbină, cel puțin aparent, aceste două forme ale reprezentării, întrucât agentul poate
acționa atât ca un mandatar cu reprezentare (negociind și încheind contracte în
numele și pe seama comitentului) cât și ca un mandatar fără reprezentare (sau cu
reprezentare indirectă – negociind contracte pentru comitent). De aceea, contractul
de agenție reglementat de Convenția de la Geneva din 1983 se prezintă, în viziunea
dreptului continental, ca un mandat special, acoperind deopotrivă atât mandatul cu
reprezentare cât și pe cel fără reprezentare.
Contractul de agenție reglementat de Codul civil pare a fi – la prima vedere –
o specie a mandatului, cu anumite particularități, pentru că art. 2.072 C. civ. arată
clar că agentul lucrează în numele și pe seama comitentului agentul este împuternicit
”fie să negocieze, fie să negocieze, cât și să încheie contracte, în numele și pe seama
comitentului ”). Este evident că, din perspectiva normelor de tehnică legislativă,
modul de redactare al acestui text indica faptul că sintagma ” în numele și pe seama
comitentului ” se referă la ambele categorii de operațiuni juridice cu care este
însărcinat agentul – ” fie să negocieze, fie să negocieze, cât și să încheie contracte”.
Rezultă, fără îndoială, că împuternicirea agentului, astfel conturată, constituie un
mandat cu reprezentare, al cărui unic specific este acela că agentul este un
intermediar independent, împuternicit în mod statornic să încheie contracte, într-un
anumit teritoriu.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

97
Cu toate acestea, cu o dezarmantă inocență, legiuitorul arată, în ultimul text
dedicat reglementării agenției, că acestui contract i se aplică prevederile referitoare
la contractul de comision (în măsura în care acestea sunt compatibile) și că, dacă
agentul are și puterea de reprezentare a comitentului (!), atunci contractului de
agenție i se aplică prevederile privind contractul de mandat cu reprezentare (art.
2.095 C. civ.).
Cu alte cuvinte, mesajul este următorul:
(a) acestui mandat cu reprezentare i se aplică, în completare, dispozițiile
contractului de mandat fără reprezentare și
(b) acestui mandat cu reprezentare, dacă este cu reprezentare (!), i se aplică
și dispozițiile mandatului cu reprezentare.
Absurditatea acestor dispoziții ale art. 2.095 C. civ. anihilează puterea de a
reacționa a comentatorului; cum să dai sens unui nonsens atât de evident? Dacă
dispozițiile rezumate sub ipoteza (b) de mai sus pot fi trecute la categoria ”gafe
legislative impardonabile”, ipoteza (a) de mai sus are un efect conduce la ideea că
agenția reglementată în Codul civil ar putea fi privită și ca un mandat fără
reprezentare, ceea ce consună cu reglementarile internaționale menționate mai sus,
dar contrazice evident definiția agenției, prezumtios enunțata de art. 2.072 C. civ.!
Ce concluzie putem deduce, în final, în ceea ce privește natura contractului de
agenție? În primul rînd, credem că este evident că de finția contractului, astfel cum
este data de art. 2.072 C. civ, reprezintă o gravă eroare a legiuitorului și că, de lege
ferenda, trebuie să se revină asupra ei, adoptăndu-se o definiție concordantă cu
prevederile Convenției de la Geneva din 1983 și ale Directivei 86/653/CCE din 18
decembrie 1986.
În al doilea rând, în considerarea dispozițiilor art. 2.095 C. civ., credem că nu
există altă modalitate logică de interpretare decât să admitem că agentul poate
acționa atât cu reprezentare cât si fără reprezentare, adică poate negocia și încheia
contracte în numele și pe seama comitentului precum și în nume propriu dar pe
seama comitentului.
În acest nou context, pentru a determina cu acuratețe întinderea reprezentării
comitentului de către agent, este necesar să reiteram conținutul împuternicirii date
acestuia din urmă:
(a) să negocieze contracte sau
(b) să negocieze și să încheie contracte,
în ambele situații – (a) și (b) -, în numele și pe seama comitentului (art. 2.072) ori
(c) să negocieze si să încheie contracte în nume propriu, dar pe seama
comitentului (art. 2.095 alin. (1) C. civ.).
Primele două ipoteze – (a) și (b) -presupun în mod cert o reprezentare
perfectă (agentul acționând nomine alieno , în numele și pe seama comitentului), deci
agenția se prezintă, aici, ca o specie a mandatului cu reprezentare; ultima ipoteză

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

98
(c) implică o lipsă de reprezentare sau o reprezentare imperfectă, proprie mandatului
fără reprezentare.
Concluzia că, deși a enunțat greșit definiția contractului, legiutorul a avut în
vedere și ipoteza mandatului fără reprezentare este sugerată de facultatea pe care
acesta o are de a accepta ori refuza un contract încheiat de agent (art. 2.080 alin.
(3) C. civ.); o asemenea opțiune nu ar trebui să fie oferită comitentului atunci când
agentul lucrează cu reprezentare și când efectele contractelor încheiate de acesta cu
terții se produc direct între comitent și terti.
Conchidem această sumară examinare cu concluzia că, deși agentul poate să
negocieze și în nume propriu dar pentru comitent, figura sa juridică este, în mod
preponderent, similară celei a mandatarului, lucrând în numele și pe seama
comitentului. De aceea, alături de alți autori,56 credem că prin reglementarea
contractului de agenție, legiuitorul a creat un instrument juridic ce se constituie într-
o specie a contractului de mandat, prezentând elemente de distincție atât față de
mandatul cu reprezentare cât și față de contractul de comision.
Remarcăm, totuși, că agenția nu este reglementată, în mod expres, ca un
contract de mandat (Capitolul IX al Titlului IX al Codului civil) ci, în mod distinct
(Capitolul X al Titlului IX al Codului civil), ca și cum între aceste contracte nu ar exista
suficiente legaturi pentru a fi regrupate sub aceeași umbrelă juridică – o altă eroare
conceptuală a legiuitorului și care se cere a fi remediată cu prilejul următoarei
revizuiri a Codului civil

VII.5. Trăsături distinctive ale contractului de agenție. Aceste trăsături
se referă, în principal, la caracterul statornic și profesional al activității agentului
precum și la independența sa și la teritorialitatea mandatului său.
VII.5.1. Caracterul statornic al activității agentului. Potrivit prevederilor art.
2.072 alin. (1) C. civ., agentul este împuternicit în mod statornic să efectueze
anumite operațiuni juridice (negociere și/sau încheiere de contracte). Această
împuternicire statornică sugerează așezarea între cele două părți a unor raporturi
juridice caracterizate printr-o durată îndelungată, prin repetabilitate și prin
constanță, sau altfel spus, prin continuitate.
Aceasta trăsătură este de esența contractului de agenție, întrucât în absența
acesteia el dobândește natura juridică a contractului de mandat cu reprezentare.
Existența acestui caracter statornic, de continuitate și stabilitate, reprezintă și singura
notabilă distincție dintre contractul de agenție și contractul de mandat sau contractul
de comision, în temeiul căruia mandatarul sau comisionarul poate să primească o

56 T. Prescure, R. Crisan, Contractul de agenție – un nou contract numit în dreptul comercial
român, Revista Dreptul nr. 5/2003.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

99
împuternicire care să aibă un caracter accidental, ocazional, referitoare la negocierea
sau incheierea unui singur contract.
VII.5.2. Caracterul profesional al activității agentului. Agentul este un
comerciant, care trebuie să execute împuternicirea primită cu diligența unui bun
profesionist (art. 2.072 alin. (2) C. civ.). Cu alte cuvinte, numai un profesionist poate
deține calitatea de agent. Exercițiul comerțului, fiind realizat cu titlu profesional,
impune agentului o serie de obligații legale și așează, în sarcina acestuia, o
răspundere agravată pentru modul în care își realizează aceste obligații.
Spre deosebire de agent, mandatarul nu are, în mod necesar, calitatea de
comerciant, el putând fi un intermediar ocazional, a cărei selecție se poate
fundamenta, de exemplu, nu atât pe abilitățile sale profesionale cât pe
disponibilitatea acestuia și utilitatea, de moment, a reprezentării mandatarului printr-
o persoană de încredere, cunoscută și terțului contractant.
VII.5.3. Caracterul independent al activității agentului. Art. 2.072 C. civ.
precizează că agentul este un intermediar independent și că el nu este prepusul
comitentului. Potrivit prevederilor abrogate ale 392 C. com., prepus este acela care
este însărcinat cu comerțul patronului său, în locul unde acesta îl exercită sau în alt
loc. Cu alte cuvinte, prepusul este un mandatar aflat în raporturi de subordonare față
de mandant, care este patronul său și de care, de regulă, îl leagă un raport de muncă,
peste care se suprapun atribuții de reprezentare.
Nefiind prepus, deci nefiind subordonat comitentului, agentul se află, cu
acesta, într-o poziție de egalitate juridică și, în consecință, acționează în mod
independent. Acest caracter al activității sale este subliniat și de faptul că legea îl
califică drept un “intermediar independent”, sintagma care relevă că singurele
constrângeri cărora li se supune agentul în raporturile cu comitentul sunt cele
acceptate de el prin contractul de agenție.
VII.5.4. Caracterul teritorial al activității agentului. Astfel cum rezultă din
prevederile art. 1 alin. (3) din lege, împuternicirea agentului se poate exercita în una
sau mai multe regiuni determinate, stabilite prin contract. Această teritorialitate a
activității agentului constituie o altă componentă specifică a contractului de agent,
aflata în strânsă legătură și cu restricțiile concurențiale stabilite de lege în sarcina
agentului.
Astfel, dacă, în principiu, agentul poate reprezenta în teritoriu și alți comitenți,
el nu va putea negocia și încheia, în contul său ori pentru alți comitenți concurenți,
operațiuni de comerț concurente, privind bunuri sau servicii similare celor ce fac
obiectul contractului de agenție, fără acordul expres al comitentului.
IV.5.5. Obligațiile agentului sunt obligații de mijloace. În mod tradițional,
obligațiile mandatarului și ale comisionarului au fost calificate ca obligații de mijloace
sau de diligență, aceștia nefiind răspunzători pentru îndeplinirea obligațiilor luate de

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

100
către persoanele cu care au contractat, afară de convențiune contrară ( star del
credere ).
În concepția ilustrată de Legea nr. 509/2002, acest caracter al obligațiilor
agentului se menține, deși legiuitorul oscilează între a impune agentului obligații de
rezultat sau obligații de diligență.
Astfel, potrivit prevederilor art. 15 alin. (1) din lege, dreptul la comision se
naște la data când comitentul își execută ori ar fi trebuit să-și execute obligațiile față
de terț sau la data când terțul își execută obligațiile contractuale. Această formulare
acreditează ideea că remunerația datorată agentului se cuvine numai în ipoteza
executării contractului negociat și încheiat de el; cu alte cuvinte, obligația de a
negocia și încheia un contract ar fi o obligație de rezultat, el fiind ținut nu numai
pentru încheierea actelor juridice cu terțul ci și pentru executarea lor.
Art. 15 alin. (2) și (3) îndepărtează însă o asemenea concluzie, stabilind că (a)
dreptul la comision se naște cel mai târziu la data când terțul ți-a executat obligațiile
sau ar fi trebuit să le execute, dacă comitentul și-ar fi executat propriile obligații și
că (b) părțile nu pot deroga, în detrimentul intereselor agentului, de la aceste
prevederi.
Rezultă, în final, că agentul este îndreptățit la comision, chiar dacă actul
negociat sau încheiat de el nu este executat de comitent si/sau de terțul contractant,
situație care clarifică și natura obligațiilor sale de negociere și încheiere de afaceri ca
fiind obligații de diligență, de mijloace.

VII.6. Condiții de validitate ale contractului de agenție. Acestea sunt
condiții de formă și condiții de fond.
VII.6.1. Condiții de formă. Contractul, în întregul lui, trebuie încheiat în formă
scrisă, condiție prevăzută ad probationem . art. 18 din lege arată că atât contractul
cât și modificările și adăugirile ulterioare pot fi probate numai prin înscris, indiferent
de valoarea contractului, atât în raporturile dintre părți cât și față de terți.
Prin derogare de la această regulă, clauza de neconcurență, reglementată de
art. 4 din lege, trebuie redactată în scris, sub sancțiunea nulității (ad validitatem).
În fine, în cazul denunțării unilaterale a contractului, reglementată de art. 21
alin. (2) din lege, încetarea contractului se prezumă de la data primirii notificării scrise
a intenției de denunțare a contractului.
VII.6.2. Condiții de fond. Ne vom restrânge la examinarea acelor aspecte care
primesc o semnificație specială în cadrul contractului de agenție.
Consimțământul părților se exprima în scris, cerința prevăzută ad
probationem . Acordul părților de a include în contract o clauză de neconcurență, prin
care agentul acceptă sa-si restrângă, în anumite condiții, activitatea profesională,
trebuie și el să fie consemnat în scris; această din urmă cerința este prevăzută ad
validitatem , sub sancțiunea nulității.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

101
Capacitatea juridică cerută părților este aceea de a încheia acte de comerț
(afaceri) în mod valabil. Comitentul trebuie să aibă el însuși capacitatea de a încheia
actele de comerț pe care agentul le va încheia în numele și pe seama sa și întrucât
aceste afaceri sunt tratate, în numele său, în mod statornic, cu titlu profesional, va
dobândi calitatea de comerciant. Agentul trebuie să fie un comerciant, beneficiind de
deplina capacitate de exercițiu și exercitând comerțul ca o profesie obișnuită. Dacă
este persoană fizică, acționând independent sau în cadrul unei asociații familiale,
agentul va trebui să fie autorizat în condițiile Legii nr. 300/2004 privind autorizarea
persoanelor fizice și a asociațiilor familiale care desfășoară activități economice în
mod independent57
În privința obiectului contractului, acesta constă în conduita concreta la care sunt
ținute părțile, respectiv în prestațiile la care părțile se obligă reciproc; în speță, în
conformitate cu art. 1 alin.(2) din lege, obiectul contractului de agenție constă în
obligația asumată de agent (a) de a negocia afaceri pentru comitent; sau (b) de a
negocia și de a încheia afaceri în numele și pe seama comitetului, în schimbul unei
remunerații.

VII.7. Efectele contractului de agenție. Obligațiile părților sunt
reglementate, în principal, în art. 5 și 6 din lege, prin prevederi de natură imperativă.
Caracterul esențial al acestor obligații este subliniat de art. 9 din lege, care interzice
părților să deroge, prin convenție contrară, de la dispozițiile art. 5 și 6 din lege.
Vom examina, în primul rând, acele obligații ale părților care sunt identice sau
perfect reciproce și pe care le-am numit obligații comune, în sensul că revin ambelor
părți. După aceea, având în vedere ca prestația caracteristică acestui contract este
cea executată de agent, vom acorda prioritate acestora și vom prezenta, mai întâi,
obligațiile agentului și apoi pe cele ale comitentului.
VII.7.1. Obligații comune ale părților.
(a) Ambele părți au obligația de a executa contractul cu bună credință și cu
diligența unui profesionist . Aceasta obligație, prevăzută cu titlu general, în art. 5 și 6
din lege, se desprinde din comandamentele și exigentele cu valoare de principiu ale
dreptului comercial, potrivit cărora comercianții trebuie să-și desfășoare activitatea
cu bună credință și cu respectarea uzanțelor comerciale cinstite. Ca o consecință
inevitabilă a calității de profesioniști ai comerțului, pe care o au părțile acestui
contract, contractul de agenție trebuie executat cu bună credință și cu diligența unui
profesionist. Aceasta dispoziție legală se justifică și prin prisma modului statornic în
care conlucrează părțile, stabilitatea contractului depinzând, în mod direct, de buna
credință a părților și de modul profesional în care acestea își execută obligațiile.

57 Legea nr. 300/2004 a fost publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

102
Ca o componentă a acestei obligații, agentul trebuie să depună diligenta
necesara pentru negocierea sau încheierea afacerilor cu care este împuternicit, în
condiții cât mai avantajoase pentru comitent [art. 5 alin. (3) din lege]. La rândul său,
acționând cu bună credință, comitentul trebuie să-i comunice agentului, în timp util,
că volumul operațiunilor ar putea fi sensibil inferior celui previzionat de agent, pentru
a evita ca acesta din urmă să sufere o pierdere [art. 6 alin. (2) din lege].
(b) Părțile au obligația reciprocă de a-și comunica informațiile necesare
executării contractului. Comitentul are obligația de a comunica agentului nu numai
informațiile necesare executării contractului ci și mostre, cataloage, tarife și alte
documente sau informații necesare executării împuternicirii sale. De asemenea,
atunci când volumul operațiilor va fi sensibil inferior celui anticipat, în mod normal,
de agent, comitentul trebuie să-l înștiințeze pe agent în termen util (art. 6 din lege).
Tot astfel, comitentul are obligația să-l informeze pe agent despre acceptarea,
refuzul ori neexecutarea unei operațiuni comerciale negociate sau încheiate de agent
[art. 6 alin. (3) din lege]. În fine, comitentul are obligația de a comunica agentului,
la cererea acestuia, orice informație necesară verificării valorii comisionului datorat
acestuia [art. 17 alin. (2) din lege].
La rândul lui, agentul trebuie să procure și să comunice comitentului
informațiile relevante privind teritoriul contractual și cerințele pieței și sa-l înștiințeze
de îndată despre eventualele reclamații privitoare la viciile bunurilor ori serviciilor sau
despre măsurile de asigurare solicitate în interesul comitentului (art. 5 din lege).
VII.7.2. Obligațiile agentului.
(a) Agentul trebuie să respecte în mod corespunzător instrucțiunile rezonabile
primite din partea comitentului, ținând cont și de natura lor imperativă sau
facultativă. Acționând în temeiul împuternicirii primite de la comitent, agentul trebuie,
desigur, să se conformeze instrucțiunilor acestuia. Dacă instrucțiunile comitentului
nu privesc decât anumite aspecte ale afacerilor pentru a căror negociere sau încheiere
este împuternicit agentul, acesta este liber să aleagă modul de acțiune pentru
celelalte chestiuni ridicate de executarea operațiuni, pentru care nu a primit
instrucțiuni [art. 375 alin. (2) C. com.]. Agentul nu poate însă, în lipsa unei
împuterniciri speciale, să primească plăți, să acorde reduceri sau amânări de plată
[art. 8 alin. (1) din lege].
(b) Agentul trebuie să-și desfășoare activitatea numai în teritoriul contractual.
Împuternicirea agentului se poate executa în una sau mai multe regiuni geografice,
determinate prin contract și consacrate prin sintagma “teritoriu contractual”.
Teritoriul contractual determină deci, sub raport geografic, limitele împuternicirii
acordate agentului. Această soluție, tradițională, se justifică prin interesul
comitentului care, atunci când utilizează mai mulți agenți, urmărește să evite ca între
aceștia să se producă o concurență teritorială, fenomen care ar putea afecta negativ
afacerile comitentului.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

103
(c) Agentul trebuie să se conformeze clauzei contractuale de neconcurență.
Prin clauza de neconcurență se înțelege acea prevedere contractuală prin care părțile
convin să restrângă activitatea profesională a agentului, pe perioada executării și/sau
după încetarea contractului de agenție (art. 4 alin. (1) din lege). Aceasta restrângere
este aplicabilă numai în teritoriul contractual și constă în interdicția de a lucra pentru
comitenți concurenți sau de a desfășura, pe cont propriu operațiuni comerciale
concurente privind bunuri și servicii similare celor ce fac obiectul contractului de
agenție.
Restrângerea ce operează ca efect al clauzei de neconcurență nu se poate
întinde pe o perioadă mai mare de doi ani după încetarea contractului; orice extindere
a clauzei de neconcurență, peste teritoriul contractual, în afara obiectului contractual
sau peste termenul maxim este anulabilă la cererea agentului.
Comitentul nu va putea invoca clauza de neconcurență dacă contractul a
încetat din culpa sa.
(d) Agentul trebuie să asigure o evidență separată a operațiunilor și o
depozitare distinctă a bunurilor aparținând fiecărui comitent . Având în vedere
caracterul profesional al activității agentului, acesta poate reprezenta, simultan,
interesele mai multor comitenți, cu condiția respectării clauzei de neconcurență. De
aceea, el trebuie să asigure ținerea unor partide separate, în registrele sale, pentru
fiecare comitent și să depoziteze distinct bunurile acestora, astfel încât să poată fi
identificate cele aparținând fiecărui comitent.
(e) Agentul trebuie să îndeplinească orice altă obligație care îi revine potrivit
contractului sau dispozițiilor legale. Pot fi enumerate aici acele obligații care revin
agentului ca efect al aplicării, în temeiul art. 26 din lege, a prevederilor legale ce
reglementează mandatul, acolo unde acestea sunt compatibile cu contractul de
agent, cum ar fi:
– obligația de a-l înștiința pe comitent despre executarea împuternicirii primite
(art. 382 C. com);
– obligația de a plăti dobânzi la sumele de bani cuvenite comitentului, atunci
când nu le remite acestuia la termen (art. 380 C. com. )
VII.7.3. Obligațiile comitentului.
(a) Comitentul trebuie să plătească agentului remunerația convenită.
Remunerația agentului constă fie într-o sumă fixă, fie într-un comision raportat la
volumul sau valoarea operațiunilor, fie într-o combinație a acestor două metode de
determinare. Dacă părțile au omis să stabilească mărimea acesteia, agentul va
fi îndreptățit să primească o remunerație în conformitate cu uzanțele comerciale ale
zonei și sectorului de piață pe care operează sau, în lipsă, o remunerație
corespunzătoare caracteristicilor operațiunilor efectuate.
Dacă remunerația îmbracă forma comisionului, calculat procentual la volumul
sau valoarea afacerii, acesta nu se datorează numai în contul operațiunilor efectuate

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

104
de agent, ci și atunci când aceste operațiuni s-au încheiat de comitent, în mod direct,
cu terți care au fost anterior clienți prezentați de agent sau care provin din teritoriul
contractual, dacă agentul avea exclusivitate de reprezentare.
Comisionul se datorează chiar și după încetarea contractului, dacă afacerea s-
a încheiat într-un termen rezonabil de la data încetării contractului, ca urmare a
activității agentului său dacă agentul sau comitentul au primit comanda terțului
înainte de încetarea contractului. Plata comisionului se face trimestrial, cel mai târziu
în ultima zi a trimestrului în care a luat naștere dreptul la comision.
(b) Comitentul trebuie să îndeplinească orice altă obligație care ii revine
potrivit contractului sau dispozițiilor legale. Prin aplicarea prevederilor care
guvernează mandatul comercial și în lipsa unor stipulații contrare revin comitentului
și următoarele obligații:
– comitentul trebuie să pună la dispoziția agentului, împuternicit să negocieze
și să trateze afaceri în numele și pe seama comitentului, mijloacele necesare pentru
executarea împuternicirii (art. 385 C. com. );
– comitentul are obligația să restituie agentului cheltuielile făcute pentru
executarea împuternicirii.

VII.8. Încetarea contractului de agenție.
VII.8.1. Cazuri de încetare a contractului de agenție. Legea identifică trei
mijloace juridice de încetare a contractului: expirarea acestuia, denunțarea
unilaterală și rezilierea (art. 20 și art. 21 din lege)
(a) Expirarea contractului se produce atunci când acesta este încheiat pe
durată determinata; dacă el continuă să fie executat și după expirare, contractul se
consideră transformat automat într-un contract pe durată nedeterminată.
(c) Denunțarea unilaterală a contractului are caracter extrajudiciar și poate
surveni în trei ipostaze:
– denunțarea unilaterală a contractului încheiat pe durată nedeterminată58
poate fi declarată numai cu acordarea unui preaviz, care nu va depăși 6 luni;
– denunțarea unilaterală a contractului încheiat pe durată determinată poate fi
declarată numai dacă este expres permisă prin contract, regula preavizului fiind
aplicabilă și acestei denunțări;
– independent de situațiile prezentate mai sus, denunțarea unilaterală a
contractului poate surveni oricând, cu repararea prejudiciilor astfel pricinuite
celeilalte părți, atunci când circumstanțe excepționale, altele decât cele de forță
majoră sau caz fortuit, fac imposibilă continuarea executării contractului.

58 În cauză fiind un contract intuitu personae , credem că utilizarea noțiunilor de “ revocare a
agentului de către comitent ” și “renunțare a agentului la împuternicirea încredințată ” ar fi fost
mai adecvate în cazul contractului de agent pe durată nedeterminată, fiind consonante și cu
prevederile art. 1.552 C. civ.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

105
În acest din urmă caz, legiuitorul reglementează, cel puțin aparent, o clauză
de impreviziune, care răstoarnă regula rebus sic stantibus (… ), aplicabilă în materie
civilă. Încetarea contractului, în acest caz, se prezumă de la data primirii notificării
scrise a intenției de denunțare a contractului și a motivului denunțării; aceasta
prezumție legală susține și ea caracterul extrajudiciar al denunțării.
(c) Rezilierea contractului poate fi declarată fără preaviz, în cazul neîndeplinirii
obligațiilor contractuale, din culpă gravă, de către una dintre părți. În lipsa unei stipulații
contrare, ea va avea caracter judiciar.
VII.8.2. Efectele încetării contractului. La încetarea contractului, agentul este
îndreptățit să primească o indemnizație rezonabilă, care să remunereze contribuția sa
la sporirea volumului operațiunilor comitentului, să acopere comisioanele ce le-ar fi
primit dacă ar fi continuat contractul sau să compenseze eventuala restrângere a
activității sale, ca efect a aplicării clauzei de neconcurență. Această indemnizație nu
poate depăși nivelul mediu al unei remunerații anuale.
Indemnizația nu e datorată în cazul încetării contractului (a) prin reziliere din
culpa agentului, (b) prin denunțare unilaterală de către agent (cu excepția denunțării
pentru motive temeinice – vârsta și starea sănătății agentului, respectiv cauze
imputabile comitentului) și (c) prin novație subiectivă, prin înlocuirea agentului cu un
terț.

SECȚIUNEA VIII. CONTRACTUL DE INTERMEDIERE

VIII.1. Sediul materiei. Definiție. Prin adoptarea Codului civil din 2011,
contractul de intermediere își găsește, pentru prima oară, o reglementare de sine
stătătoare în legislația româna, după ce el fusese deja calificat, in cuprinsul art. 3
pct. 12 C. com., drept faptă de comerț, sub forma ” operațiunilor de mijlocire
(samsărie), în afaceri comerciale ”. Până la apariția noului Cod civil, legea română nu
a reglementat însă efectele sau fizionomia juridică a acestui contract dând, în schimb,
jurisprudenței prilej ” sa facă operă de creație, ilustrând adevărul că nu tot dreptul se
află în lege ”, astfel cum frumos remarcă un patriarh al dreptului comercial.59
Reglementarea dedicată contractului de intermediere – denumit, uneori,
intermediere ocazională – este una sumară, cuprinsă în Cartea a V-a, Titlul IX,
Capitolul XI, art. 2.096 – 2.012 C. civ. Deși plasată în proximitatea dispozițiilor care
vizează mandatul (Capitolul IX) și agenția (Capitolul X), reglementarea contractului
de intermediere nu face trimitere la acestea, cu toate că scopul acestor instrumente
juridice este același – interpunerea profesionistului în circulația bunurilor, serviciilor
și valorilor, în vederea obținerii unei remunerații.

59 I.L. Georgescu, op. cit., vol. I, p. 279

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

106
Art. 2.096 C. civ. definește contractul de intermediere ca fiind contractul prin
care intermediarul se obligă față de client să îl pună în legătură cu un terț, în vederea
încheierii unui contract. Specificul acestui contract, prin raportare la configurația altor
contracte de intermediere, consta în aceea că intermediarul nu se obligă să încheie
anumite acte juridice, ci se limitează să îl pună în legătură pe clientul său cu un terț,
obligându-se, deci, să îndeplinească anumite fapte materiale.60 În realitate, această
simplă obligație de a pune în legătură două persoane, implică, în materie comercială,
o serie întreagă de operații și manevre pentru a convinge părțile viitorului contract
să ajungă în poziția optimă pentru a contracta, scopul mijlocirii efectuate de
intermediar și de succesul căreia depinde și remunerația acestuia.
Potrivit doctrinei clasice, mijlocitorul sau mediatorul este cel care intervine ” la
încheierea convențiilor punând in contact pe cei care au nevoie de o marfa sau un
serviciu cu aceia care pot efectua această prestație, făcând diligențele necesare
încheierii operațiunii si înlăturând dificultățile, printr-o acțiune, adeseori plină de
dibăcie”.61
Atât mijlocitorul sfârșitului de veac XIX cât și intermediarul modern se
înfățișează, astfel, drept un abil profesionist, capabil să medieze întâlnirea cererii cu
oferta și să speculeze asupra necesității părților de a comercializa sau procura
anumite mărfuri ori servicii.

VIII.2. Caracterele juridice ale contractului. Contractul de intermediere
este un contract sinalagmatic, oneros, cu titlu profesional, intuitu personae ,
comutativ și consensual.
Contractul de intermediere este un contract sinalagmatic , el fiind izvorul unor
obligații reciproce între părți: intermediarul se obligă să îl pună pe client în legătură
cu terțul, iar clientul se obligă să plătească intermediarului o remunerație, prestația
fiecărei dintre părți fiind cauza contraprestației celeilalte părți.
Suntem în prezența unui contract cu titlu oneros , întrucât ambele părți
urmăresc un interes patrimonial; intermediarul are în vedere obținerea unei
remunerații de la client, dreptul său în acest sens fiind consacrat legal, iar clientul
urmărește să obțină din partea intermediarului realizarea unei prestații care să-i
aducă un câștig și anume ca acesta să îl pună în contact cu un terț, cu care clientul
să încheie un contract. Având în vedere că prestația intermediarului este remunerată
și că acesta este îndreptățit, potrivit convenției părților, chiar și la recuperarea
cheltuielilor făcute cu intermedierea, suntem în prezența unei prezumții simple,
relative, că mijlocirea efectuată de intermediar vizează, la rândul ei, un contract cu

60 V. Nemeș, op.cit., p. 79
61 Vivante, I, nr. 82; I.N. Fințescu, op.cit., p.53, citați în I.L. Georgescu, op. cit., vol. I, p.
277

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

107
titlu oneros (legea chiar menționează ” avantajele și oportunitățile contractului ”- art.
2.010 C. civ.).
Contractul are caracter profesional , deoarece partea care execută prestația
caracteristică nu este prepusul părților intermediate și este independent față de
acestea, primind și o remunerație pentru serviciile sale. Toate aceste elemente
concură pentru a defini profilul intermediarului ca fiind acela al unui profesionist, care
exercită sistematic o activitate organizată de prestare de servicii, cu scop lucrativ.
De altfel, este de menționat că, sub regimul reglementării fostului cod
comercial, intermedierea (mijlocirea) constituia o faptă de comerț obiectivă,
consemnată ca atare în art. 3 pt. 12 C. com. (care făcea trimitere la operațiunile de
mijlocire în afaceri comerciale).
Contractul are și caracter intuitu personae , întrucât clientul împuternicește un
anumit intermediar, selectat pe baza abilitaților și renumelui său profesional. De
altfel, chiar și misiunea încredințată intermediarului (de a mijloci ” legătura ” dintre
două persoane) relevă prezența unei încrederi și aprecieri reciproce între intermediar
și client, elemente specifice contractelor intuitu personae .
Contractul are caracter comutativ , existența și întinderea obligațiilor părților
fiind determinate și cunoscute de la data încheierii contractului. De asemenea, are
caracter consensual , fiindcă pentru încheierea sa validă este suficient simplul acord
al părților ( solo consensus ), fără ca legea să prevadă orice altă formalitate.

VIII.3. Părțile contractului de intermediere. Acestea sunt menționate de
legiuitor chiar în cuprinsul definiției enunțate de art. 2.091 C. civ.: intermediarul și
clientul.
Intermediarul este o persoană care acționează independent fața de ambele
părți și care nu este prepusul niciuneia dintre părțile intermediate. Fizionomia sa
juridică este similară celei a agentului (care si el este definit de art. 2072 alin. (2) C.
civ. ca fiind un intermediar independent), cu deosebirea că nu este împuternicit în
mod statornic, în una sau mai multe regiuni determinate, și că împuternicirea sa se
referă, exclusiv, la efectuarea unor fapte materiale.
Chiar dacă nimic nu se opune ca intermediarul să acționeze sporadic, cu titlu
accidental, el este de regulă un profesionist, dispus să avanseze cheltuieli pentru
succesul intermedierii, în scopul obținerii unei remunerații; caracterul lucrativ al
activității sale este, astfel, în afara oricărei discuții. Pe de altă parte, niciun client nu
încredințează o asemenea intermediere unei persoane decât dacă are convingerea că
acesta are mijloace pentru a o aduce la îndeplinire (mijloace care țin de regulă de
exercitarea sistematică, organizată a unei asemenea activități).
Este posibil ca unul și același client să utilizeze mai mulți intermediari,
însărcinați fie să lucreze împreună (în baza aceluiași contract de intermediere), fie
individual (în baza unor contracte de intermediere separate). Prin asemănare cu

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

108
situația mandatarilor care lucrează împreună, intermediarii care realizează împreună
intermedierea vor răspunde solidar față de client [art. 2.022 alin. (3) C civ.].
Clientul este o persoană interesată să încheie un contract și necesită serviciile
de mijlocire ale intermediarului pentru a-l pune în legătură cu respectivul terț. Clientul
nu este, de regulă, un profesionist, el căutând doar serviciile specializate ale
intermediarului, prestate într-un domeniu nefamiliar clientului.62
Ipostaza clientului – profesionist este mai puțin plauzibilă, întrucât ar
presupune încheierea contractului de intermediere între doi profesioniști care ar
prefera ipoteza încheierii unui contract de agenție sau de comision, în care puterile
intermediarului sunt mai extinse, acesta putând și negocia și/sau încheia contractul
vizat de client.
Cu toate acestea este notabilă norma de trimitere cuprinsă în art. 2.097 alin.
(2) C. civ., potrivit căreia, în lipsa convenției părților sau a unor prevederi legale
speciale, intermediarul are dreptul la o remunerație în conformitate (a) cu practicile
anterioare statornicite între părți sau (b) cu uzanțele existente între profesioniști
pentru astfel de contracte. Ambele trimiteri conturează teza că legiuitorul a avut în
vedere că, de regulă, acest contract se încheie între profesioniști (aceștia fiind cei
care statornicesc, între ei, anumite practici sau uzanțe, urmare caracterului constant,
repetitiv al raporturilor lor contractuale).

VIII.4. Natura juridică a contractului. In jurisprudența și literatura juridică
dedicată mijlocirii pentru afaceri comerciale, intermedierea este privită ca o locație
de servicii.63 Intermediarul nu acționează cu reprezentare – nici în numele și nici pe
seama clientului. El prestează doar o sumă de servicii clientului – identificarea
terțului, punerea în legătură a persoanelor intermediate și, eventual, pregătirea
terenului (prin înlăturarea eventualelor dificultăți de contactare sau comunicare, prin
prezentarea avantajelor si oportunităților contractului, etc) pentru încheierea
contractului.
De aceea, contractul de intermediere nu este o specie a mandatului ci, mai
degrabă, o specie a contractului de antrepriză, care, astfel cum este definit de art.
1.851 alin. (1) C. civ., este contractul prin care antreprenorul se obligă, ca pe riscul
său, să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preț.
Transpunând fizionomia contractului de intermediere peste această definiție,
intermediarul se identifică cu antreprenorul care prestează un anumit serviciu pentru
beneficiarul-client, serviciu constând în punerea în legătura a acestuia cu un terț, în
vederea încheierii unui contract. Intermediarul-antreprenor lucrează, într-adevăr, pe

62 De altfel, chiar și terminologia utilizată de legiuitor pare a indica, mai degrabă, că
beneficiarul contractului de intermediere, desemnat prin termenul ” client”, are poziția unui
consumator și nu a unui profesionist.
63 I.L. Georgescu, op. cit., vol. I, p. 278

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

109
riscul său, întrucât el este îndreptățit la remunerație numai atunci când contractul se
încheie în urma intermedierii sale (art. 2.097 C. civ.).
In schimb, din perspectiva naturii activității sau serviciilor desfășurate de
intermediar, suntem în mod evident într-o situație de interpunere a unui profesionist
în circulația bunurilor, serviciilor și valorilor, astfel încât acest contract este, în
accepțiunea curentă a termenului, un instrument de intermediere.

VIII.5. Forma contractului . Întrucât reglementarea specială dedicată
contractului de intermediere nu conține nicio prevedere privind forma acestui
contract, se aplica dispozițiile de principiu privind libertatea formei, potrivit cărora
contractul se încheie prin simplul acord de voințe dacă legea nu impune o anumită
formalitate pentru încheierea sa valabilă (art. 1.178 C. civ.).

VIII.6. Obligațiile părților. Prestația specifică a contractului este realizată
de intermediar. Acestuia îi revin următoarele obligații:
(a) Să îl pună în legătură pe client cu terțul . Înțelesul logico-semantic al acestei
expresii este unul complex; a pune pe cineva în legătură cu altcineva, în vederea
încheierii unui contract nu înseamnă numai a furniză o adresă sau datele de contact
ale părților, ci presupune a mijloci întâlnirea acestora și a crea părților o predispoziție
favorabilă armonizării intereselor lor, astfel încât să se nască disponibilitatea
încheierii unui contract. In plus, această sarcină se poate amplifica, sub aspect
structural, întrucât uneori implică și efortul de a identifica terțul care este adecvat
pentru încheierea contractului vizat de client. Dacă uneori clientul specifică
identitatea terțului, rolul intermediarului fiind doar acela de a uza de bunele sale
relații cu acesta pentru a-l convinge să contracteze cu clientul, în multe cazuri
intermediarul trebuie să desfășoare activități de promovare a ofertei clientului și de
selecție preliminară a terților interesați.
(b) Să determine părțile intermediate să încheie contractul . Remunerația
intermediarului se cuvine acestuia numai pentru contractele încheiate în urma
intermedierii sale. Rezultă că dreptul la remunerație se naște numai pe data încheierii
contractului și numai dacă acesta a fost încheiat urmare activităților de intermediere
desfășurate de intermediar. Acest aspect relevă că intermediarul nu se poate limita
la a pune în legătură persoanele intermediate ci trebuie sa le determine, prin forța sa
de convingere, să încheie contractul. Această obligație a intermediarului absoarbe
obligația sa, expres reglementată în art. 2.100 C. civ., de a comunica terțului toate
informațiile cu privire la avantajele și oportunitatea încheierii contractului, informații
care sunt menite să îl determine pe acesta să încheie contractul.
Clientului îi revin următoarele obligații:
(a) Să comunice intermediarului încheierea contractului intermediat . Întrucât
remunerația intermediarului se cuvine acestuia numai în ipoteza încheierii

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

110
contractului, clientul trebuie să comunice acest eveniment, în termen de cel mult 15
zile de la încheierea acestuia. Data comunicării va fi data primirii de către intermediar
a notificării clientului; nerespectarea termenului de 15 zile are ca efect dublarea
remunerației intermediarului, dacă părțile nu au convenit altfel. Dacă remunerația
intermediarului reprezintă un procent din valoarea acestui contract, clientul va trebui
să comunice și aceasta informație precum si orice alți parametri contractuali la care
se raportează întinderea remunerației (art. 2.101 C. civ).
Astfel cum s-a remarcat,64 legea nu stabilește și obligația clientului de a
comunica valoarea contractului încheiat; acolo unde valoarea remunerației este
stabilită procentual, prin raportare la valoarea contractului, absenta acestei informații
este esențială.
(b) Să achite intermediarului remunerația . Este obligația esențială a clientului
și dreptul primordial al intermediarului, motiv pentru care legiuitorul a acordat
reglementării remunerației intermediarului o atenție deosebită ( a se vedea secțiunea
VIII.7 infra ). Dreptul la remunerație se naște pe data încheierii contractului
intermediat (art. 2.097 C. civ.).
(c) Să restituie intermediarului cheltuielile efectuate . Această obligație revine
clientului numai dacă este expres reglementată în contract și privește cheltuielile
făcute de intermediar pentru și cu ocazia intermedierii (art. 2098 C. civ.). In opinia
noastră, în lipsa unor dispoziții contrare, obligația de restituire subzistă chiar și atunci
când clientul a renunțat la contract, dar intermediarul a depus toate diligențele
necesare punerii clientului în legătură cu terțul, care este dispus să contracteze.
VIII.7. Remunerația intermediarului. După cum am arătat, aceasta se
cuvine intermediarului numai în cazul în care (a) contractul intermediat s-a încheiat
și (b) încheierea contractului este rezultatul intermedierii efectuate de acesta. Dacă
în intermediere au fost implicați mai mulți intermediari, fiecare dintre aceștia va avea
dreptul la o cota egală din remunerația globală convenită, în lipsa unor stipulații
contrare.
Remunerația intermediarului poate să fie una fixă sau variabilă, raportată la
numărul sau valoarea contractelor încheiate între părțile intermediate; de asemenea,
poate să reprezinte o combinație între cele două soluții menționate mai sus.
Posibilitatea unei remunerații variabile, procentuale, este evocată de legiuitor prin
dispozițiile art. 2.101 alin. (2) C. civ., care consacră obligația clientului de a comunica
valoarea contractului încheiat, atunci când remunerația se stabilește prin raportare
la această valoare.

64 S. Gîdei, A. Ghihanis, Considerații privind contractul de intermediere , studiu disponibil la
adresa de internet http://www.juridice.ro/201653/consideratii-privind-contractul-de-
intermediere.html

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

111
Dacă părțile nu au convenit întinderea remunerației, aceasta va fi stabilită de
instanța competentă, pe baza practicilor anterior statornicite între părți sau a
uzanțelor existente între profesioniști pentru astfel de contracte. Într-o asemenea
situație, în temeiul referinței făcute de art. 2.097 alin. (2) C. civ. la contractele
încheiate între profesioniști, devin incidente și prevederile art. 1.233 C. civ., potrivit
cărora dacă un contract încheiat între profesioniști nu stabilește prețul și nici nu indică
o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părțile au avut în vedere prețul
practicat în mod obișnuit în domeniul respectiv pentru aceleași prestații realizate în
condiții comparabile sau, în lipsa unui asemenea preț, un preț rezonabil.
Dacă dreptul la remunerație se naște pe data încheierii contractului între client
și terț, dreptul la acțiune pentru plata remunerației cuvenite se naște din momentul
în care clientul a comunicat încheierea contractului, dacă intermediarul nu a cunoscut
sau trebuia să cunoască acest fapt de la o dată anterioara.

VIII.8 Reprezentarea părților intermediate. Intermediarul, un simplu
mijlocitor, își poate depăși condiția prin reprezentarea uneia sau ambelor părți
intermediate la încheierea contractului intermediat sau în cursul executării acestuia.
Potrivit prevederilor art. 2.102 C. civ. această reprezentare poate interveni numai
dacă intermediarul a fost împuternicit expres în acest sens.
Reglementând această oportunitate, legiuitorul a neglijat un aspect esențial:
prin dotarea intermediarului cu puteri de reprezentare, contractul de intermediere își
pierde identitatea și ar trebui asimilat unuia de mandat cu reprezentare sau de
agenție, sarcina intermediarului de a pune în legătură clientul cu terțul fiind absorbită
în împuternicirea acordată acestuia de a negocia și încheia anumite acte în numele și
pe seama mandantului sau comitentului.
Cu alte cuvinte, nu ar trebui să existe un contract de intermediere cu
reprezentare; orice contract de intermediere astfel pervertit s-ar sustrage
reglementării speciale dedicate acestuia, urmând a fi guvernat de regulile contractului
în care s-a metamorfozat.65
Cu toate acestea, în temeiul principiului actus interpretandus est potius ut
valeat, quam ut pereat , dispozițiile art. 2012 C. civ. trebuie interpretate în sensul
aplicării lor, iar nu în sensul în care să nu se aplice. In consecință, admițând că
legiuitorul a înțeles să reglementeze o ipostază specială a contractului de
intermediere, implicând și puteri de reprezentare, înseamnă că acest contract va își
va păstra regimul juridic propriu dar va fi supus și dispozițiilor care guvernează
reprezentarea și contractul de mandat cu reprezentare, în măsura în care acestea
sunt compatibile cu dispozițiile speciale cuprinse în Cartea a V-a, Titlul IX, Capitolul
XI, art. 2.096 – 2.012 C. civ. (sediul reglementării contractului de intermediere).

65 În același sens, S. Gîdei, A. Ghihanis, op. cit.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

112

VIII.9. Aplicații practice ale contractului de intermediere. Cel mai
cunoscut instrument de intermediere (mijlocire) este contractul de intermediere
imobiliară. Deși nu beneficiază de o reglementare proprie, acestui contract i-au fost
dedicate o serie de prevederi ale Ordonanței Guvernului nr. 21/1992 privind protecția
consumatorului (denumită, în continuare, Ordonanța).
VIII.9.1 Definiție și părți. Acest act normativ definește intermedierea imobiliară
ca fiind activitatea de mijlocire a tranzacțiilor de vânzare-cumpărare sau de închiriere
a imobilelor, contractul de intermediere imobiliară reprezentând, deci, o aplicație
specială a contractului de intermediere reglementat în Codul civil. Părțile contractului
de intermediere imobiliară sunt agenția sau agentul imobiliar66 și consumatorul,
terminologie care atestă că raporturile dintre aceste părți sunt guvernate de legislația
privind protecția drepturilor consumatorilor și îl identifică pe intermediar ca fiind un
profesionist.
În reglementarea Ordonanței Guvernului nr. 21/1992 privind protecția
consumatorului, intermediarul este desemnat prin termenul de ” agenție imobiliară ”,
titulatură care desemnează un ”operator economic, furnizor de servicii imobiliare,
care acționează în numele și în interesul unor terți. ” (art. 2 pct. 30 din Ordonanță).
Legea pare a avea, deci, în vedere că serviciile imobiliare pot fi prestate doar de un
operator economic organizat ca persoană juridică; este de remarcat, totuși, că
Ordonanța Guvernului nr. 3/2000 privind organizarea activității agenților imobiliari
(care s-a aplicat timp de 4 ani, fiind aprobată în 25 ianuarie 2000 și respinsă de
Parlament in 24 decembrie 2003) permitea ca activitatea intermediarilor imobiliari să
fie organizată pe trei paliere: agent individual, agent asociat în cadrul unei societăți
comerciale sau agent salarizat (numai in primele doua ipostaze intermediarul avea
calitatea de comerciant).
In oricare ipostază ar acționa, intermediarul imobiliar este, potrivit Ordonanței
Guvernului nr. 21/1992, un operator economic; acesta, in temeiul prevederilor art. 8
alin. (1) din legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, reprezintă
o categorie a conceptului de profesionist (alături de comerciant sau întreprinzător)
și, in condițiile aceluiași text legal, trebuie să fie autorizat să desfășoare activități
economice sau profesionale.
VIII.9.2 Obiectul contractului . Serviciile imobiliare prestate de intermediar
constau în una sau mai multe din următoarele activități:

66 Conceptele de agenție si agent, utilizate in cuprinsul Ordonanței, nu trebuie să primească
semnificațiile dobândite ulterior, prin adoptarea legii nr. 509/2002 privind agenții comerciali
permanenți (a cărei reglementare a fost preluată in noul Cod civil), care a transformat
contractul de agenție într-unul numit, in care agentul are o figură juridică mult mai complexă
decât aceea a simplului intermediar.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

113
– promovare și/sau consultanță în vederea vânzării, cumpărării sau închirierii
de imobile;
– intermedierea imobiliară;
– administrarea imobilelor.
Rezultă că, dintre așa-zisele ”servicii imobiliare” doar acelea de intermediere
imobiliară sunt proprii contractului de intermediere, adică vizează punerea în legătură
a clientului cu un terț, în vederea încheierii unui contract, în schimbul unui comision;
celelalte servicii imobiliare sunt fie activități de prestări de servicii, fie activități de
administrare a bunurilor altuia.
VIII.9.3. Forma si caracteristicile contractului. Contractul de intermediere
imobiliară se încheie în formă scrisă, necesară ad probationem , întrucât legea impune
ca acesta să cuprindă anumite elemente obligatorii, a căror prezență nu poate fi
dovedită în absența înscrisului.
Contractul de intermediere imobiliară păstrează toate caracteristicile juridice
ale contractului de intermediere fiind, deci, un contract sinalagmatic, oneros, cu titlu
profesional, intuitu personae , comutativ și consensual.
VIII.9.4 Obligațiile părților . Intermediarul imobiliar are anumite obligații
specifice, dintre care sunt reglementate de lege iar altele se particularizează prin
contract.
Obligațiile legale ale intermediarului sunt următoarele:
– obligația de informare : în etapa precontractuală intermediarul trebuie să îl
informeze pe consumator, în scris, corect, complet și precis, cu privire la
prețurile practicate pe piață, caracteristicile și situația juridică ale imobilului
vizat, nivelul comisionului practicat și cuantumul costurilor implicate de
încheierea contractului cu terțul;
– obligația de vizionare : înainte de încheierea contractului de vânzare-
cumpărare sau de închiriere, intermediarul trebuie să asigure vizionarea
imobilului, pentru deplina edificare a clientului/consumatorului.
Obligațiile convenționale ale intermediarului sunt cele ce derivă din
reglementarea de drept comun a contractului (art. 2.096 – 2.012 C. civ.), respectiv
să îl pună în legătură pe client cu terțul și să determine părțile intermediate să încheie
contractul. Această din urmă obligație rezultă și din prevederile art. 97 din Ordonanță,
potrivit cărora tranzacția imobiliară se consideră încheiată doar în momentul în care
vânzătorul și cumpărătorul au semnat contractul de vânzare.
Obligațiile clientului sunt cele de a comunica intermediarului încheierea
contractului de vânzare-cumpărare, de a achita intermediarului comisionul convenit
și, dacă părțile au stabilit astfel, de a restitui intermediarului cheltuielile efectuate. În
cazul neîndeplinirii obligațiilor asumate, consumatorul poate fi obligat la plata unor
penalități contractuale care nu pot depăși dublul comisionului datorat dacă tranzacția
s-ar fi încheiat.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

114
VIII.9.5 Comisionul. Remunerația intermediarului imobiliar constituie una
dintre fațetele obiectului contractului și plata ei reprezintă obligația esențială a
clientului/consumatorului. Această remunerație este denumită, în Ordonanță,
comision sau onorariu.
Cuantumul comisionului este determinat prin convenția părților, pornind de la
comisionul practicat de intermediarul imobiliar și de la practicile anterioare
statornicite între părți sau uzanțele existente între profesioniști pentru astfel de
contracte (art. 2.097 C. civ.). Părțile vor avea în vedere, desigur, și eventuala
exclusivitate acordată ”agentului”. Plata în avans a comisionului este permisă numai
cu acordul, în scris, al consumatorului și cu precizarea condițiilor în care acesta ar
putea fi restituit.
Comisionul nu se datorează decât din momentul încheierii contractului de
vânzare, existența și plata sa fiind, deci, afectate de o condiție suspensivă; dând curs
unei opțiuni bizare, legiuitorul a statuat că acest comision nu se datorează in lipsa
unei clauze de exclusivitate, atunci când contractul de vânzare s-a încheiat ” fără
participarea agenție imobiliare ”.67
Această reglementare conduce la două consecințe: pe de o parte, intermediarii
imobiliari, pentru a evita aceste consecințe nefaste au tendința de a introduce în toate
contractele de intermediere clauza de exclusivitate; pe de altă parte, această
prevedere deschide multiple opțiuni consumatorului pentru a nega dreptul la comision
intermediarului care, din perspectiva consumatorului, nu ar fi participat la realizarea
tranzacției (nici conceptul de ” participare ” nici acela de ” tranzacție ” nefiind definite
sau clarificate de legiuitor).68

VIII.10. Concluzii. Contractul de intermediere este un contract des utilizat
in practică, menționat chiar și în Codul comercial din 1887, dar care a devenit un
contract ” numit” doar prin reglementarea pe care i-a dat-o noul Cod civil. Aplicația
sa cea mai cunoscută o reprezintă contractul de intermediere imobiliară, a cărui
configurație juridică este una vetustă și inadecvat reglementată. De lege ferenda , se
impune reglementarea contractului de intermediere imobiliară și a activității
intermediarilor imobiliari, în considerarea faptului că această activitate ocupă un
important segment din piața serviciilor oferite de profesioniști.

67 Per a contrario , în prezența unei clauze de exclusivitate, intermediarul este îndreptățit la
comision chiar dacă ” nu a participat ” la realizarea tranzacției.
68 Această ipoteză a fost corect reglementată în art. 2.097 C. civ., care a stabilit că
intermediarul are dreptul la remunerație din partea clientului numai în cazul în care contractul
intermediat se încheie ca urmare a intermedierii sale.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

115
CAPITOLUL IV. ALTE CONTRACTE UTILIZATE DE
PROFESIONIȘTI/COMERCIANȚI
REGLEMENTATE DE CODUL CIVIL

SECȚIUNEA 1. CONTRACTUL DE REPORT

1.1. Noțiune și caractere juridice . Conform prevederilor art. 1.772 C. civ.,
contractul de report este acela prin care prima parte, numită reportator cumpără de
la a doua parte, numită reportat, cu plata imediată, titluri de credit și valori mobiliare
circulând în comerț și se obligă, în același timp, să revândă reportatului titluri sau
valori mobiliare de aceeași specie, la o anumită scadență, în schimbul unei sume
determinate.
Contractul de report este un contract practicat de comercianți, real,
sinalagmatic, oneros, translativ de proprietate, comutativ.
Contractul de report are caracter comercial întrucât constituie o speculație
asupra valorii unor titluri de credit și valori mobiliare tranzacționate, de regulă, pe o
piață reglementată. Este de remarcat că, aici, sintagma ” circuit civil ” este înlocuită
cu conceptul de circuit comercial [” circulă în comerț ” – art. 1772 alin. (1) C. civ.] care
subliniază că obiectul contractului îl constituie o activitate de comerț.
Contractul de report este un contract real întrucât, pentru validitatea contrac-
tului, art. 1.772 alin. (2) C. civ. impune predarea reală a titlurilor de credit date în
report sau îndeplinirea formalităților legale cerute pentru transmiterea lor (dacă
aceste titluri sau valori sunt nominative). Contractul este sinalagmatic, părțile
obligându-se reciproc la o „dublă vânzare”, în care fiecare își asuma, concomitent,
atît poziția juridică de vânzător cât și pe aceea de cumpărător.
Contractul de report are caracter oneros, ambele părți urmărind, direct și
indirect, obținerea unui câștig. În mod direct atât reportatul cât și reportatorul
urmăresc obținerea prețului titlurilor sau valorilor date în report; în plus, ei urmăresc
obținerea unor beneficii sau profituri prin plasarea avantajoasă a titlurilor sau
valorilor.
În conformitate cu prevederile art. 1.772 alin. (2) C. civ., proprietatea titlurilor
(sau valorilor) se transferă la cumpărător, contractul de report fiind, deci, translativ
de proprietate. Contractul este comutativ, întinderea obligațiilor părților fiind
determinată cu certitudine, de la data încheierii contractului.

1.2. Mecanismul și specificitatea contractului. Contractul de report este
un act juridic complex, cuprinzând, cel puțin aparent, o dublă vânzare simultană:
– o primă vânzare se execută imediat, atât în privința predării titlurilor/valorilor
mobiliare cât și a plății prețului.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

116
– a doua vânzare este o revânzare cu termen și la un preț determinat, a unor
titluri sau valori de aceeași specie.
Rezultă că, în cadrul primei vânzări, o persoană care este proprietara unor
titluri de credit sau valori mobiliare care circulă în comerț – numită reportat –
transmite proprietatea acestor titluri sau valori (le dă în report) unei alte persoane –
numită reportator – în schimbul unei sume de bani, plătibilă imediat cu titlu de preț.
Proprietatea titlurilor sau valorilor mobiliare date în report se transmite de la reportat
la reportator, care va suporta, în calitate de proprietar, riscurile de pierdere, furt sau
distrugere a acestora.
Prin același contract, părțile convin simultan revânzarea unor titluri de credit
sau valori mobiliare de aceeași specie, la un anumit termen, pe un preț determinat,
de data aceasta reportatorul fiind vânzător iar reportatul fiind cumpărător. Diferența
dintre cele două prețuri este așa-zisul „preț de report” (sau premiu), constituind
remunerația serviciilor prestate de reportator. Este aici de menționat că termenul de
„revânzare” utilizat de legiuitor este confuziv și constituie un obstacol în interpretarea
corectă a mecanismului contractului. În realitate, sub aspect juridic, nu suntem în
prezența unei revânzări (noțiune care trimite la vânzarea cu pact de răscumpărare),
ci în prezența unei vânzări simultane, distincte de prima vânzare, având un alt obiect
material: titluri de aceeași specie, dar nu aceleași titluri care fac obiectul primei
vânzări (deși este posibil ca aceleași titluri sau valori să faca obiectul și primei și celei
de-a doua vânzări).
Contractul de report constituie, în mod primordial, un instrument sofisticat de
finanțare a circulației valorilor mobiliare. El prezintă avantaje pentru ambele părți.
Reportatul, în căutarea unei surse mai ieftine de finanțare, mobilizează o resursă
financiară, prin vânzarea unor titluri de credit sau valori mobiliare; acest act de
înstrăinare nu reprezintă, însă, renunțarea definitivă la aceste titluri comerciale de
valoare, întrucât prin cea de-a doua vânzare reportatul își aproprie și integrează în
patrimoniu titluri sau valori de aceeași specie, pe care însă le va plăti la termen,
atunci când va dispune de resursele financiare necesare. De această manieră el
obține o finanțare care îi permite să-și conducă activitatea comercială, ale cărei
rezultate îi vor permite să plătească, la scadență, prețul valorilor cumpărate prin cea
de-a doua vânzare. Reportatorul, pe de altă parte, utilizează acest mecanism
contractual pentru a valorifica o suma de bani disponibilă, cu care cumpără titlurile
de credit ce fac obiectul primei vânzări, urmând ca la încasarea prețului celei de-a
doua vânzări, să realizeze un profit, materializat în diferența de bani dintre preturile
celor două vânzări (premiul său).
Pe lângă aceste funcțiuni principale, contractul de report poate fi utilizat și
pentru obținerea temporară a unor acțiuni emise de o societate comercială (nece-
sare pentru exprimarea votului în adunarea generală), pentru ocultarea adevăratului
deținător al unor acțiuni sau pentru efectuarea unor speculații bursiere; din această

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

117
ultimă perspectivă, contractul de report poate fi privit ca un precursor al contractelor
forward și futures, operațiuni bursiere cu caracter speculativ.
Spre deosebire de reglementarea similară din dreptul italian, din care s-a
inspirat și care permite ca prețul celei de-a doua vânzări să fie mărit sau diminuat,
în măsura convenită de părți (art. 1548 din Codul civil italian), reglementarea
corespunzătoare din dreptul român (art. 1.772 C. civ.) impune ca prețul celei de-a
doua vânzări să fie determinat; această determinare a prețului ce va fi plătit de
reportat imprimă un caracter speculativ mai profund întregii afaceri, întrucât
constituie și posibila sursă a unei pierderi sau a unui câștig pentru părți, atunci când
contractul are de obiect titluri cotate pe o piață reglementată, a căror valoare
fluctuează imprevizibil.

1.3. Condiții de validitate
1.3.1. Consimțământul. Contractul de report se încheie ca urmare a unui
acord de voința între reportat și reportator, în sensul unei vânzări pentru bani gata
și a unei vânzări cu termen. Vânzarea și „revânzarea” (a doua vânzare) trebuie să fie
simultane, iar manifestarea de voință să se producă între aceleași persoane. Nu
suntem în prezența unui dublu acord de voință, ci a unui acord unic și unitar, care
privește ambele vânzări.
Pentru validitatea contractului, cerința consimțământului liber exprimat este
dublată de necesitatea predării reale a titlurilor sau a valorilor date în report.
1.3.2. Capacitatea părților. Atât reportatul cât și reportatorul trebuie să aibă
deplină capacitate de exercițiu. Calitatea de comerciant a părților este un ingredient
obișnuit în rețeta contractului dar nu este esențială, contractul putând fi practicat atât
de profesioniști cât și de non-profesioniști.
1.3.3. Obiectul contractului . Potrivit art. 1.772 C. civ., vânzarea și
„revânzarea” trebuie să aibă ca obiect material titluri de credit sau valori mobiliare
care circulă în comerț. Potrivit art. 2 alin. (1) pct. 33 din Legea nr. 297/2004 privind
piața de capital, gama valorilor mobiliare cuprinde acțiunile, obligațiunile și alte titluri
de creanță, negociabile pe piața de capital precum și orice alte titluri negociate în
mod obișnuit, care dau dreptul de a achiziționa respectivele valori mobiliare prin
subscriere sau schimb, dând loc la o decontare în bani, cu excepția instrumentelor de
plată.
1.3.4. Cauza contractului . Este una complexă, care se construiește prin
raportare la ambele operațiuni de vânzare. Scopul urmărit, așa cum am arătat, poate
fi procurarea a unor resurse financiare sau realizarea unor speculații asupra valorii
titlurilor. Contractul poate avea și o cauză ilicită, atunci când urmărește doar cedarea
dreptului de vot, prin darea în report a acțiunilor emise de o societate comercială în
preajma unei adunări generale, urmată de cumpărarea unor acțiuni de aceeași

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

118
specie, adică emise de aceeași societate comercială. O asemenea operațiune este
interzisă de art. 128 din LS, sub sancțiunea nulității.

1.4. Natura juridică a contractului . În doctrina juridică tradițională69 au fost
semnalate o serie de similitudini între contractul de report și alte operațiuni juridice,
cu care ar putea avea o natură comună.
1.4.1. Contract de împrumut garantat cu gaj (mutuo garantito da pegno).
Potrivit unei prime opinii, izolate, contractul de report ar avea natura complexă a unui
contract de împrumut garantat prin gaj (în prezent o ipotecă mobiliară) al cărui obiect
îl constituie anumite titluri de credit, la care reportatorul este creditorul garantat, iar
reportatul este debitorul garant.
Contraopinenții au observat că la contractul de gaj creditorii nu devin proprie-
tari ai bunului supus garanției, deci nu au un drept de dispoziție asupra acestuia, în
timp ce reportatorul devine proprietar, având doar obligația ca la termen să remită
reportatului titluri sau valori mobiliare de aceeași specie. În plus, creditorul garantat
are obligația ca, în cazul îndeplinirii obligației garantate, să restituie bunul afectat
garanției, în timp ce contractul de report reclamă transferul unor titluri de credit sau
valori mobiliare de aceeași specie.
1.4.2. Vânzare cu pact de răscumpărare. După o altă opinie, lipsită și ea de
circulație, contractul de report este o vânzare cu pact de răscumpărare. S-a observat
însă că, prin definiție, pactul de răscumpărare trebuie să poarte chiar asupra lucrului
cumpărat, iar nu asupra unor lucruri de aceeași specie (gen), cum prevede legea în
cazul contractului de report. În plus, pactul de răscumpărare este facultativ pentru
vânzător, în timp ce reportatul cumpără, cu termen, titluri sau valori de aceeași
specie ca o condiție esențială pentru existența valabilă a contractului de report.
1.4.3. Dublă vânzare. O altă opinie, inspirată din interpretarea simplistă a
reglementării contractului consideră că reportul este suma a două contracte de
vânzare-cumpărare, deci a două operații distincte: o vânzare pe bani gata și o
vânzare la termen, încheiate între aceleași persoane, dar în poziții contractuale
diferite.
O asemenea teorie, oricât de seducătoare, neglijează însă deosebirile esențiale
dintre vânzarea-cumpărarea comercială și contractul de report. Astfel, reportul este
un contract real, care se perfectează numai prin remiterea efectivă a titlurilor, în timp
ce vânzarea-cumpărarea este un contract consensual, proprietatea transferându-se
prin simplul acord de voință al părților.
Totodată prețul determinat, despre care face vorbire art. 1.772 C. civ. nu este
echivalentul real al titlurilor ci include și așa-numitul preț sau premiu de report, care

69 I. N. Fințescu, Curs de drept comercial , vol.1, 1929, p.421 și urm.; în doctrina recentă, pentru o
trecere în revistă a acestor teorii, St. D. Cărpenaru, Drept comercial român , ed. 9, Editura Universul
Juridic, 2009, p. 577 și urm.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

119
este remunerația serviciului adus de reportator sau de reportat, în funcție de
considerentele care au determinat perfectarea contractului.
1.4.4. Contract sui-generis, autonom și unitar . În plus, toate aceste opinii sunt
criticabile și prin aceea că privesc reportul în mod mecanicist, ca fiind constituit din
două operații distincte: vânzarea pe bani gata a unor titluri și vânzarea cu termen a
unor titluri de aceeași specie. În realitate, chiar dacă executarea contractului cuprinde
două etape distincte, acestea sunt componentele unei operațiuni contractuale
complexe dar unitare, autonome, cele două vânzări fiind interde¬pendente și prin
aceasta unite indestructibil într-un singur contract. În termeni proprii pieței de
capital, putem afirma că cele două transferuri de proprietate rezultate din vânzările
interdependente la care am făcut referire sunt asimilabile unei tranzacții spot (prima
vânzare) și unei tranzacții forward (a doua vânzare), ambele purtând asupra unor
titluri de aceeași specie.
Cu alte cuvinte, reportul se caracterizează nu numai prin simultaneitatea celor
două vânzări ci și prin interdependență și întrepătrunderea lor, caracteristici care le
transformă substanța juridică și le conferă o individualitate proprie.
In plus, specificitatea acestui contract este conferită și de poziția juridică a
reportatorului. Acesta nu este doar un cumpărator, în cadrul primei vânzări și un
vânzător, în cadrul celei de-a doua vânzări ci, potrivit legii, asumă și calitatea de
mandatar legal al reportatului întrucât:
– dacă titlurile sau valorile primite în report acordă un drept de opțiune, scadent
pe durata reportului, reportatorul trebuie să exercite acest drept pe seama
reportatului sau, după caz, să vândă dreptul de opțiune în numele și pe seama
reportatului (art. 1774 C. civ.)
– dacă în timpul reportului urmează a se efectua vărsăminte în contul titlurilor
și valorilor mobiliare care fac obiectul reportului, reportatorul, pe baza sumelor puse
la dispoziție de reportat, trebuie sa facă aceste vîrsăminte, pe seama reportatului
(art. 1775 C. civ.)
Astfel deși legea reglementează un contract real, valabil încheiat prin transferul
titlurilor de credit sau al valorilor mobiliare date în report, reportatorul se comportă
atât ca un adevărat proprietar al acestora (culegând fructele sau bucurându-se de
drepturile accesorii) cât și ca un mandatar al reportatului, exercitând drepturi
aferente titlurilor sau valorilor mobiliare, pe seama și în numele acestuia.
De aceea, contractul de report trebuie privit ca un contract cu fizionomie
proprie, o construcție juridică sui-generis, cu caracter unitar și autonom, care se
deosebește de vânzarea tradițională prin faptul că reclamă predarea bunurilor și
operează un dublu transfer de proprietate între aceleași persoane, dar la termene
diferite, asupra unor titluri de credit sau valori mobiliare de aceeași specie.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

120
1.5. Efectele contractului de report . Aceste efecte se referă, în principal, la
transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de credit și la regimul fructelor
civile ale acestora precum și la obligațiile ce revin părților.
1.5.1. Transferul dreptului de proprietate. Regimul riscurilor și al
fructelor civile ale titlurilor date în report. Contractul de report este translativ
de proprietate; el cuprinde două operații de vânzare și operează un dublu transfer de
proprietate asupra unor titluri de credit: primul transfer operează între reportat și
reportator și se efectuează, pe bani gata, pe data predării titlurilor date în report, iar
al doilea transfer operează între reportator și reportat, la termenul contractual fixat.
Dacă părțile nu au convenit altfel, riscurile asupra titlurilor date în report se
transmit reportatorului pe data predării lor, care conferă validitate contractului și
transferă proprietatea de la reportat la reportator. În ceea ce privește titlurile ce fac
obiectul celei de-a doua vânzări, dreptul de proprietate și riscurile aferente se
transferă doar la împlinirea termenului, astfel încât până la acest moment riscurile
aparțin reportatorului, iar după acest moment revin reportatului. Regimul juridic al
riscurilor aferente acestor titluri este guvernat, deci, de regula res perit domino.
În cursul duratei contractului, titlurile de credit pot produce anumite fructe
civile (cum ar fi dobânzi, prime, dividende, bonificații etc). Operând un transfer de
proprietate, fructele civile produse de titlurile și valorile date în report (obiectul primei
”vânzări”), scadente în timpul duratei reportului, se cuvin reportatorului, care are
calitatea de proprietar și dreptul de a culege fructele acestora. Părțile pot conveni ca
drepturile accesorii (fructele civile) aferente titlurilor, cuvenite pe durata reportului
să revină reportatului, derogând astfel de la regula de drept comun. Această
dispoziție se îndepărtează și de la modelul italian, care în art. 1531- 1534 C. civ.,
reglementează efectele vânzării titlurilor de credit și regimul accesoriilor acestora în
sensul că fructele și accesoriile titlurilor (dobânzi, dividende, drepturi de opțiune,
prime, rambursări de fonduri) revin cumpărătorului. Posibilitatea unei asemenea
derogări subliniază și mai mult interdependența celor două vânzări și evocă, într-o
formă voalată, fragilitatea și caracterul temporar al proprietății dobândite de
reportator, în calitatea sa de finanțator.
1.5.2. Obligațiile reportatului
(a) Reportatul trebuie să predea reportatorului titlurile de credit date în report;
predarea trebuie să fie reală, predarea simbolică a acestora neconstituind o
manifestare suficientă pentru validitatea contractului. Această obligație nu reprezintă
însă un veritabil efect al contractului, ci o condiție de validitate a acestuia, întrucât
este imperios reglementată de art. 1.772 alin. (2) C. civ.
b) Reportatul trebuie să achite reportatorului prețul determinat, la termenul
stabilit pentru vânzarea titlurilor de aceeași specie; plata acestui preț va fi simultană
cu predarea titlurilor de aceeași specie de către reportator.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

121
1.5.3. Obligațiile reportatorului
(a) Reportatorul are obligația să achite reportatului prețul convenit pentru
titlurile primite în report; întrucât titlurile sunt date în report „pe bani gata”, plata
acestora se face la semnarea contractului.
(b) Reportatorul trebuie să preia de la reportat titlurile date în report; această
obligație este corelativă celei a reportatului de a preda titlurile, fără de care contractul
nu este valid încheiat.
(c) Reportatorul trebuie să predea reportatului, la termen, titluri de credit de
aceeași specie; dacă el nu își îndeplinește această obligație și nici reportatul nu oferă
plata lor, această a doua vânzare se consideră rezoluționată.
(d) Reportatorul trebuie să restituie reportatului fructele civile, dacă părțile au
convenit astfel.
(e) Reportatorul trebuie să exerecite sau să înstrăineze opțiunea aferentă
titlurilor sau valorilor, scadentă pe durata reportului, în condițiile reglementate de
art. 1.774 C. civ.
(f) Reportatorul trebuie să efectueze vărsămintele scadente pe durata
reportului, aferente titlurilor sau valorilor mobiliare date în report, în condițiile art.
1.774 C. civ.
1.6. Încetarea contractului de report. Acesta încetează odată cu
producerea efectelor sale și se lichidează înăuntrul celei de doua zi după scadența
stabilită pentru revânzarea și plata prețului determinat. Cu toate acestea, nimic nu
împiedică părțile să îi prelungească valabilitatea, păstrând condițiile inițiale ale
contractului, dar stabilind un alt termen pentru operațiunea de „revânzare”.
Dacă, însă, ele reînnoiesc reportul asupra unor titluri care diferă prin cantitate,
specie sau preț, după ce în prealabil s-au făcut plățile contractuale, atunci se va
considera că părțile au încheiat un alt contract, un contract de report nou (art. 1.776
C. civ.). Interesul distincției dintre prelungirea reportului și reînnoirea sa constă în
faptul că atunci când se încheie un nou contract de report, reportatul trebuie să facă
o nouă predare reală de titluri sau valori mobiliare.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

122
SECȚIUNEA 2. CONTRACTUL DE CONT CURENT

2.1. Definiția contractului și sediul materiei . Potrivit art. 2.171. C. civ.
contractul de cont curent este acela prin care părțile, denumite curentiști, se obligă
să înscrie într-un cont creanțele decurgând din remiteri reciproce, considerându-le
neexigibile și indisponibile până la închiderea contului.
Codul civil italian, care a constituit o importantă sursă de inspirație pentru
reglementarea tradițională a acestui contract, definește contul curent, în art. 1823,
ca fiind ”„ contractul prin care părțile se obligă să noteze într-un cont creditul derivat
din remizele reciproce, considerându-l neexigibil și indisponibil până la închiderea
contului ”.70
Contractul de cont curent este, deci, în esență, convenția prin care părțile se
înțeleg că, în loc să achite separat și imediat creanțele lor reciproce, izvorâte din
prestațiile făcute de una către cealaltă, să țină o evidență comună a acestor și să
realizeze această desocotire (lichidare) la un anumit termen, prin achitarea soldului
de către partea care va fi găsită debitoare.

2.2. Mecanismul contractului. Contractul de cont curent este utilizat
îndeosebi de instituțiile de credit în raporturile cu clienții lor constanți dar poate fi
întâlnit și în practica acelor profesioniști (comercianți) care realizează, între ei,
operațiuni de comerț caracterizate prin repetabilitate și continuitate.
Rațiunea practicării și reglementării contului curent este aceea a simplificării
mecanismului de plăți reciproce, datorate de comercianți și susceptibile de
compensare. Astfel, să presupunem că, în baza unui raport juridic de vânzare, un
prim comerciant furnizează materie primă unui al doilea comerciant, pentru
necesitățile acestuia de producție. În baza unui alt raport juridic, distinct sau
accesoriu primului, cel de-al doilea comerciant livrează produse finite primului
comerciant, pentru ca acesta să le desfacă pe piață. Dacă aceste livrări nu au caracter
accidental, ci dimpotrivă au un caracter repetitiv, cei doi comercianți aflându-se în
raporturi comerciale statornice, în temeiul cărora își fac prestații reciproce, este
convenabil pentru aceștia ca, în loc să-și stingă creanțele reciproce prin plată, la
scadențele contractuale stabilite, să se desocotească prin mecanismul contractului de
cont curent. Astfel, la scadența contului curent, comerciantul ce se va găsi în poziția
de debitor va plăti soldul contului celuilalt comerciant, dacă părțile nu vor conveni să
preia acest sold drept o primă remitere într-un nou contract de cont curent.
Părțile contractului se numesc curentiști, denumire ce tinde să sublinieze faptul
că ei au o poziție identică în contract, până în momentul în care se va produce
lichidarea creanțelor, moment din care vor îmbrățișa poziția de creditor și debitor.

70 Pentru detalii, V. Buonocore (coordonator), Manuale di Diritto Commerciale, Ottava edizzione , Torino,
2007, p. 1058

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

123
Pe plan juridic, contul curent dobândește existență prin convenția părților, iar
pe plan contabil, prin efectuarea primelor depuneri sau înregistrări efectuate de
curentiști în contul curent, numite remiteri (rimese sau remize). Acestea constau în
valorile înscrise în contul curent, reprezentând creanțele reciproce ale curentiștilor și
care, prin procedeul novației obiective, se transformă în articole contabile de credit
sau debit, care se însumează potrivit regulilor contabilității; astfel, creanțele izvorâte
din operațiuni comerciale diferite își pierd individualitatea juridică și se contopesc în
masa de înregistrări contabile ale contului.
Mecanismul contului curent operează pe baza principiului alternanței remi-
terilor reciproce, certe și lichide, remiterea având ca efect transmiterea dreptului de
proprietate asupra creanțelor. Periodic sau la terminarea contractului curentiștii fac
o încheiere a contului, soldul rezultat fiind imediat exigibil și purtător de dobânzi;
până la încheierea contului, curentiștii au doar o vocație de creditor sau debitor.
Lichidarea se realizează printr-un mecanism de reglementare presupunând
compensarea creanțelor și a datoriilor până la concurența lor, rezultând un sold care
definește poziția curentiștilor, unul față de celalalt, ca debitor sau creditor, sold care
va fi lichidat de debitor.

2.3. Caracterele contractului. Este, în anumite condiții, un contract
comercial; este un contract consensual, sinalagmatic, oneros, cu executare
succesivă, intuitu personae, cu caracter accesoriu.
De regulă, contul curent este încheiat în exercițiul unei profesiuni comerciale,
cel puțin una dintre părți avînd calitatea de profesionist. Potrivit prevederilor art.
2.172 alin. (2) C. civ. atunci când contractul este încheiat între profesioniști, se vor
înscrie în cont exclusiv creanțele derivând din exercițiul activității profesionale.
Contractul este esențialmente oneros, pentru că, în primul rând, urmărește să
realizeze un mecanism de desocotire financiară, un mecanism de plăți eficient iar,
apoi, pentru că are caracter accesoriu unor contracte comerciale, oneroase.
Este un contract consensual, legea necerând o anumită formă pentru
validitatea lui, de unde rezultă că el se încheie prin simplul acord de voință; este un
contract sinalagmatic, întrucât ambele părți se obligă la prestații reciproce (alternanța
remiterilor).
Contractul de cont curent este un contract cu executare succesivă,
caracterizându-se prin alternanța remiterilor și prin succesiunea înscrierii lor în contul
curent.
Este un contract intuitu personae , întrucât pornește de la premiza că între cei
doi curentiști există raporturi comerciale de durată, din care se nasc creanțe
reciproce, certe și lichide; o asemenea situație juridică arată că nu orice persoane se
pot califica pentru calitatea de curentist.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

124
Este un contract accesoriu, urmând să reglementeze desocotirea unor
parteneri de afaceri, care desfășoară operațiuni comerciale cu caracter repetitiv și de
durată, care constituie obiectul unor raporturi juridice principale.

2.4. Funcțiile contractului
2.4.1. Funcția de creditare reciprocă . Fiind un instrument juridic menit să
permită amânarea plății soldului creanțelor reciproce până la o anumită scadență,
contul curent are, esențialmente, o funcție de credit reciproc; prin mecanismul de
reglementare al contractului, fiecare curentist renunță la posibilitatea realizării
creanței sale la termenul prevăzut în raportul juridic fundamental, amânând lichi-
darea creanțelor proprii la un anumit termen. Astfel curentiștii își acordă un credit
reciproc.
2.4.2. Funcția de reglementare a creanțelor. O altă funcție a contului
curent este aceea de reglementare a creanțelor reciproce ale curentiștilor – contractul
constituie un mecanism complex de stingere a obligațiilor de plată prin fuzionarea
creanțelor și datoriilor reciproce într-un sold final și imediat exigibil. Creanțele,
respectiv remiterile, se consideră intrate în cont, sub acest aspect, numai atunci când
au devenit certe, lichide și exigibile.
2.4.3. Funcția de garanție . În fine, contractul are o funcție de garanție –
creanțele fiecărei părți, transformându-se în articole de credit și debit, acestea se
garantează reciproc, în sensul că creanțele dintr-un articol servesc drept garanție a
datoriilor din alt articol, chiar din momentul nașterii creanței. Cu alte cuvinte,
acordându-și reciproc credit, ambii curentiști sunt garantați în limitele creditului
acordat de cealaltă parte. În final, singurul risc asumat este acela al creditorului
soldului contului curent.

2.5. Natura juridică a contractulu i. Din perspectiva naturii sale juridice,
contul curent a fost calificat ca fiind fie un act de administrare extraordinară a
patrimoniului curentiștilor, fie un contract normativ. Prima calificare privește contul
curent ca un act de administrare, cu caracter extraordinar, întrucât impune părților
să includă în mecanismul său toate creanțele reciproce, certe și lichide, acestea
devenind indisponibile și nexigibile ca drepturi de creanță singulare, transferând în
schimb, exigibilitatea lor asupra soldului contului. Calificarea de contract normativ
are în vedere vocația contului curent de a reglementa conduita viitoare a părților și
modul de funcționare a mecanismului de reglementare a creanțelor reciproce ale
curentiștilor, fără ca el să dea naștere imediată unor obligații sau drepturi ale
curentiștilor.
Ambele calificări, interesante, nu epuizează însă complexitatea naturii juridice
a acestui contract. De aceea, pentru a contura natura juridică a contractului de cont
curent, trebuie să relevăm că acesta reprezintă o creație a dreptului comercial, un

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

125
mecanism juridic complex, care implică diverse operațiuni juridice – novația,
compensația, transferul dreptului de proprietate, plata – și a cărui specificitate constă
în transformarea unor creanțe, certe și lichide, în articole de cont neexigibile și
indisponibile, a căror lichidare se face la scadență sau la închiderea contului. Din acest
punct de vedere, contractul de cont curent este un contract sui generis. Din
perspectiva practicii, contractul de cont curent se prezintă ca un contract eminamente
comercial, în prezent nefiind utilizat decât în materia comercială, mai exact în
activitatea bancară.

2.6. Distincții față de alte contracte.
2.6.1. Contractul de cont bancar curent. Contul bancar curent este utilizat
pentru administrarea depozitelor bancare, ale creditelor bancare sau ale oricăror alte
operațiuni bancare (art. 2.184 C. civ).
Contul curent este caracterizat prin reciprocitatea remiterilor, cu consecința că
ambele părți întrunesc, simultan și alternativ, atât calitatea de creditor cât și pe cea
de debitor, de abia la încheierea contului fiind desemnat debitorul soldului. În cazul
contului curent bancar, remiterile sunt unilaterale (doar una dintre părți face remiteri
celeilalte) iar creditorul și debitorul sunt cunoscuți de la începutul executării
contractului. Creditorul este titularul contului (deponentul sau clientul instituției de
credit) și acesta poate să dispună în orice moment de soldul creditor al contului, cu
respectarea termenului de preaviz, dacă acesta a fost convenit de părți.
Pe de altă parte, contului curent îi este proprie reciprocitatea creditului, în
sensul că ambele părți își acordă credit în limita remiterilor alternative și reciproce,
în timp ce contului bancar curent îi este specifică unilateralitatea creditului. În fine,
la contul curent remiterile sunt facultative și alternative în timp ce la deschiderea de
credit în cont curent remiterile debitorului sunt obligatorii.
În fapt, așa cum jurisprudența a constatat, contractul de deschidere de credit
în cont curent doar îmbracă „haina contabilă” a contului curent, ceea ce nu poate
duce la confuzia substanței juridice diferite a acestor contracte.
2.6.2. Contractul de depozit de fondu ri. Prin constituirea unui depozit de
fonduri la o instituție de credit, aceasta dobândește proprietatea asupra sumelor de
bani depuse și este obligată să restituie aceeași cantitate monetară, de aceeași
specie, la termenul convenit – art. 2.191 alin. (1) C. civ.
La contul curent, potrivit dispozițiilor art. 2.171. C. civ.., compensarea
reciprocă între părți și între diversele articole de cont se face numai la încheierea
socotelilor, debitorul urmând a plăti diferența; la contractul de depozit de fonduri,
compensarea se produce în momentul fiecărei înregistrări în cont. De asemenea, în
timp ce la contul curent poziția de creditor sau debitor este incertă până la încheierea
contului, la depozitul de fonduri poziția de creditor sau debitor e cunoscută tot timpul.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

126
2.7. Efectele principale ale contractului de cont curent
2.7.1. Transferul dreptului de proprietate asupra valorii transmise în contul
primitorului . Acest transfer operează prin înscrierea în cont a remiterii. Intrarea în
cont a creanțelor produce un efect de plată, cu condiția ca acestea să fie certe, lichide
și exigibile (art. 2.173 C. civ.). Efectele de comerț sau alte titluri de credit se vor
înscrie în contul curent sub rezerva încasării (art. 2.177 C.civ.).
2.7.2. Novația obiectivă. Obligația inițială (dreptul de creanță sau datoria) se
stinge și este înlocuită cu o nouă obligație, al cărei temei este contractul de cont
curent (art. 2.173 C. civ.). Obligațiile născute din remiteri anterioare se novează dar
garanțiile reale sau personale aferente acestor creanțe stinse rămân în ființă și vor
putea fi exercitate asupra soldului creditor, la încheierea contului (art. 2.176 C. civ).
Creanța veche se transformă într-un articol de cont; creanța care se naște este
o creanță cu termen care poate fi executată numai asupra soldului, la încheierea
contractului.
2.7.3. Indivizibilitatea, neexigiblilitatea și indisponibilitatea remiterilor. Valorile
înscrise în cont își pierd individualitatea, se depersonifică, se contopesc în ansamblul
înregistrărilor contabile din cadrul articolului de cont respectiv (credit sau debit); în
consecință până la încheierea contului nu există creanță/datorie și nici
creditor/debitor iar urmărirea în justiție se poate face numai pentru soldul creditor,
rezultat în urma încheierii contului.
În consecință, creanțele individuale exigibile devin, prin remitere, un articol
sau o poziție contabilă neexigibilă și indisponibilă.
Cu toate acestea, înscrierea unei creanțe în cont curent nu împiedică exercițiul
acțiunilor și excepțiilor referitoare la validitatea actelor sau operațiunilor care au dat
loc remiterilor; dacă un asemenea act sau operațiune este nulă, anulată, reziliată sau
rezolvită, înscrierea remiterilor efectuate în temeiul acestora este stornată. [art.
2.175 alin. (1) C. civ.]
2.7.4. Compensația creanțelor și datoriilor reciproce ale corentiștilor operează
la încheierea contului curent, până la concurența debitului și creditului (art. 2.173 C.
civ.); urmare acestei compensații se naște un sold creditor, exigibil, purtător de
dobânzi.
2.7.5. Curgerea dobânzilor. Acestea curg de drept pentru sumele înscrise în
contul curent, în debitul primitorului, de la data înscrierii operațiunii până la
încheierea contului. Dobânzile datorate sunt cele convenite sau, în lipsă, cele legale
și se socotesc pe zile. De la data lichidării curge dobânda pentru soldul rezultat,
indiferent că a fost raportat ca articol nou într-un alt cont curent sau a rămas ca o
creanță definitivă după încheierea contului.
2.7.6. Dreptul la comision și alte cheltui eli. Existența contului curent nu
exclude drepturile de comision și plata cheltuielilor pentru operațiunile înscrise în

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

127
contul curent (art. 2.174 C. civ.). Acestea pot fi comisioanele băncii, cheltuieli de
poștă, taxe vamale; și pentru acestea curg dobânzi.

2.8. Încheierea contului curent . Încheierea periodică a contului se produce,
prin convenția părților, în cursul executării contractului, pentru ca părțile să poată
cunoaște valoarea soldului și care dintre ele se află în poziție creditoare. Ca urmare
a încheierii contractului, sumele înscrise încetează să mai producă dobânzi; soldul
rezultat se înregistrează ca prim articol pentru perioada următoare și va fi purtător
de dobânzi.
Încheierea definitivă a contului curent se produce la încetarea contractului, la
data convenită de părți. Soldul astfel obținut este rezultatul final al diferenței dintre
articolele de credit și debit înscrise în cont și produce dobânzi de la data lichidării
contului.
La încheierea contului fiecare parte transmite celeilalte un extras de cont cu
înregistrările făcute și soldul rezultat. Dacă nu este contestat, în termenul stabilit,
soldul este considerat aprobat și devine imediat exigibil, poate fi urmărit silit de
creditor sau poate fi oprit de creditorii acestuia. Dacă părțile nu se înțeleg, lichidarea
se face pe cale judecătorească.

2.9. Încetarea contractului de cont curent. Cauzele de încetare a
contractului de cont curent sunt enumerate în art. 2.183 C. civ. și sunt împărțite în
cauze de încetare de drept și cauze de încetare prin convenția părților.
Fiind un contract intuitu personae legea stabilește că acest contract încetează
de drept la expirarea termenului convenit de părți. De asemenea, atunci când este
încheiat pe durată nedeterminată, el încetează prin denunțarea lui de către oricare
dintre părți.
In fine, în caz de incapacitate, insolvență sau moarte, oricare dintre curentiști,
reprezentantul incapabilului sau moștenitorul poate denunța contractul înștiințând
cealaltă parte cu 15 zile înainte (art. 2.183 C. civ).
La expirarea termenului convenit, articolele de cont încetează să mai producă
dobânzi, acestea urmând a fi calculate numai asupra soldului creditor. Denunțarea
contractului deși, în principiu, poate surveni oricând, ar urma să țină cont de
scadențele periodice stabilite în contract.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

128
SECȚIUNEA 3. CONTRACTUL DE ASOCIERE
ÎN PARTICIPAȚIE

3.1. Sediul materiei. Contractul de asociere în participație este reglementat
de art. 1.949 și urm. C. civ.

3.2. Noțiune, distincții, clasificare, părți, avantaje. Potrivit definiției sale
legale (art. 1.949 C. civ.), contractul de asociere în participație este contractul prin
care o persoană acordă uneia sau mai multor persoane o participație la beneficiile și
pierderile uneia sau mai multor operațiuni pe care le întreprinde. Definiția este
imperfectă, prezentând contractul ca unul unilateral (în care doar o parte își asumă
obligații – art. 1.171 C. civ.)) în timp ce, în realitate, participația este oferită în
schimbul contraprestației celeilalte părți – bunurile aduse în asociere (inclusiv un
aport în numerar).
Asocierea în participație se prezintă ca o structură asociativă, lipsită de
personalitate juridică și ferită de rigorile publicității, prin care un comerciant (atunci
când contractul este utilizat în cursul exploatării unei întreprinderi) oferă unuia sau
mai multor terți posibilitatea de a participa la beneficiile și pierderile unui comerț;
chiar dacă textul 1.949 C. civ. nu conține prevederi exprese în acest sens, este
evident că acordarea unei asemenea participații se face în schimbul unui aport care
poate fi în numerar, în natură sau chiar în industrie, aport evocat în art. 1.952 C. civ.
Asocierea în participație poate să fie privită dintr-o dublă perspectivă:
– ca o entitate sau formă asociativă lipsită de perso-nalitate juridică;
– ca un contract, un instrument juridic prin care ia naștere asocierea în
participație și care reglementează organizarea și funcționarea acesteia.
Ea poate fi studiată atât ca structură asociativă cât și ca un contract; întrucât
existența asocierii în participație este dependentă de încheierea, executarea sau
încetarea contractului prin care este constituită, am optat pentru studierea acestei
instituții a dreptului comercial ca instrument juridic contractual.
3.2.1. Asocierea în participație și societatea comercială, reglementată de Legea
nr. 31/1990. Asocierea în participație prezintă o serie de elemente de similitudine cu
societatea comercială, motiv pentru care a și fost considerată drept o formă improprie
de societate comercială:
– amândouă se constituie printr-un act constitutiv încheiat în formă scrisă,
exprimând voința părților de a se asocia;
– prezența affectio societatis , elementul intențional manifestat în voința părților
de a conlucra, în scopul obținerii unui profit și distribuirii lui între asociați;
– natura comercială comună, derivată atât din obiectul de activitate al
asociației cât și din cauza contractului (scopul urmărit): obținerea și distribuirea
profitului;

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

129
Principalele diferențe care separă societatea comercială de asocierea în
participație sunt următoarele:
– societatea comercială este dotată cu personalitate juridică, în timp ce
asocierea în participație nu beneficiază de personalitate juridică;
– spre deosebire de societatea comercială, care are un patrimoniu autonom și
distinct de cel al asociaților, în asocierea în participație „ se relevă numai imixtiunea
unui bun al asociatului în fondul asociantului, fără ca să rezulte un fond comun ”71;
– în timp ce societatea comercială are o obligație legală de publicitate a actelor
și faptelor prevăzute de lege, asocierea în participație este scutită de obligația de
publicitate, având un caracter ocult.
3.2.2. Clasificarea formelor de asociere în participație . Asocierea în participație
poate fi clasificată, din perspectiva complexității sale, în următoarele forme:
– asocierea încheiată pentru realizarea unei singure afaceri comerciale și care
prezintă un caracter ocazional, cu un grad redus de integrare patrimonială.
– asocierea încheiată pentru realizarea mai multor operațiuni comerciale, de
regulă de același gen, caracterizată prin repetiție, constanță și continuitate; o
asemenea asociație permite asociatului să aibă acces la registrele și contul de profit
și pierderi ale comerciantului care evidențiază ansamblul acestor operațiuni;
– asocierea prin care comerciantul oferă o participație la întregul său comerț și
care este o structură asociativă caracterizată prin stabilitate și integrare organi-
zatorică și funcțională; asociații au dreptul de a solicita comunicarea registrelor de
comerț și de a controla situațiile financiare reflectând rezultatele comerțului
comerciantului asociat.
3.2.3. Părțile contractului . Acestea pot fi privite din puncte de vedere diferite:
(a) În raport de poziția lor contractuală, părțile contractului (sau asociații) sunt
următoarele:
– partea sau asociatul care oferă o participație în beneficiile și pierderile
comerțului său și care este, de regulă, un comerciant persoană fizică sau o societate
comercială;
– partea sau asociatul care, în schimbul unui aport adus asociației, beneficiază
de o participație în exercițiul comercial al celeilalte părți.
(b) Dintr-o altă perspectivă, respectiv a percepției lor de către terți, părțile
contractului de asociație în participație sunt:
– asociatul gerant, fățis sau activ, numit și asociant, cel care reprezintă
asocierea în relațiile cu terții, încheind acte juridice în nume propriu dar pe seama
asociației în participație; de regulă, este asociatul care oferă o participație la
beneficiile și pierderile comerțului său;

71 Trib. Ilfov II com, sent. 22 din 15 Ianuarie 1938, publicată în Pandectele Române 1938, III, 173,
citată în Codul Comercial Adnotat, 1944, reeditare 1994, Editura Tribuna Craiova.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

130
– asociatul ocult sau pasiv, numit și asociatul „tăcut”,72 cel care nu intră în
relații cu terții, fiind practic necunoscut acestora și care de regulă este asociatul care
beneficiază de o participație la comerțul asociatului gerant. Codul comercial abrogat,
referindu-se la acești din urmă asociații, îi numește și participanți (art. 254 C. com).
3.2.4. Avantajele asocierii în participație . Contractul de asociere în participație
prezintă o serie de avantaje pentru ambele părți. Este un instrument juridic suplu și
eficient, care permite constituirea unei structuri asociative, fără a parcurge
formalitățile constituirii unei societăți comerciale și fără a dobândi personalitate
juridică. Astfel, această structură se naște, funcționează și își încetează existența cu
un minimum de forme. Ea permite comercianților să atragă resurse de pe piață, în
scopul rentabilizării activității lor și/sau al realizării unor proiecte comerciale mai
ample, fără a efectua eforturile financiare pe care le presupune un credit sau altă
modalitate de finanțare externă; în același timp, ceilalți participanți efectuează un
plasament financiar sau își pun în valoare anumite active, cu oportunitatea de a
obține un câștig superior unui plasament bancar.
În fine, reglementarea sumară a asociației în participație constituie, până la
urmă, un avantaj: cu excepția cerinței constatării contractului prin înscris, ad
probaționem , legiuitorul lasă o deplină libertate asociaților cu privire la forma,
întinderea și condițiunile asocierii (art. 1.954 C. civ.).
Contractul de asociere în participație a fost, într-o primă perioadă de tranziție
spre economia de piață, principalul instrument juridic prin care fostele unități
economice de stat, devenite societăți comerciale, au putut să coopereze cu
întreprinzători privați, pentru a-și pune în valoare activele neutilizate. Este drept însă
că uneori el a acoperit raporturi juridice de altă natură, pe care asociații fie nu erau
abilitați să le încheie, în lipsa unei licitații publice (închirieri sau locații de gestiune),
fie nu erau autorizați să le contracteze (credite și alte operațiuni ținând de activitatea
bancară).

3.3. Trăsături juridice. Contractul de asociație în participație este un contract
sinalagmatic, plurilateral, oneros, comutativ, consensual și, de regulă, cu executare
succesivă. De asemenea, contractul are caracter intuitu personae și ocult.
Contractul este sinalagmatic, ambele părți obligându-se reciproc, una să
acorde o participare la comerțul său iar alta să aducă un aport; prestația uneia este
cauza prestației celeilalte părți, ambele subsumate urmăririi profitului.
Contractul este plurilateral, întrucât în el sunt implicați doi sau mai mulți
asociați, conlucrând împreună dar urmărind fiecare un interes propriu.

72 In dreptul german, această asociere se numește Stillegesellschaft (asociere tăcută), întrucât nu este
cunoscută terților.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

131
Contractul este oneros, ambele părți urmărind obținerea unui câștig, constând
în beneficiile unor operațiuni comerciale, pe care să le distribuie potrivit convenției
lor.
Contractul este comutativ, drepturile și obligațiile părților fiind determinate
precis, inclusiv sub aspectul întinderii lor. Faptul că în urma concretizării operațiu-
nilor comerciale în cadrul asociației pot apare și pierderi, nu numai beneficii, nu
înseamnă că acest contract se transformă într-unul aleatoriu. Astfel, participarea la
beneficiile și pierderile comerciantului este determinată prin raportare la aportul
adus; dacă părțile nu au stabilit nimic în acest sens, se prezumă că părțile au adus o
contribuție egală și se împarte profitul în mod egal la numărul de asociați.Potrivit
prevederilor art. 1.953 alin. (5) C. civ., orice clauză care stabilește un nivel minim
garantat de beneficii pentru unul sau unii dintre asociați este considerată nescrisă.
Contractul este consensual, forma scrisă fiind cerută, de prevederile art. 1.950,
ad probationem și nu ad validitatem .
Cu excepția cazului când comerciantul oferă asociatului său o participație la
beneficiile și pierderile unei singure operațiuni de comerț, situație când se prezintă
ca un contract cu executare imediată, contractul este unul cu executare succesivă,
durata fiind un element structural și esențial al oricărei asocieri.
Contractul are caracter intuitu personae , fiind încheiat în considerarea
calităților și aptitudinilor personale ale asociaților.
În fine, doctrina comercială și jurisprudența au remarcat că acest contract are
un caracter ocult, în sensul că el nu este cunoscut terților, care nu au reprezentarea
că ar contracta cu o structură asociativă ci doar cu asociatul care reprezintă asociația
în participație. În același sens, asociații despre a căror implicare în asociație terții nu
au cunoștință, au fost denumiți și asociați oculți sau ascunși, spre deosebire de
asociații cu care terții contractează și care sunt denumiți și asociați fățiși.

3.4. Condiții de validitate
3.4.1. Capacitatea părților este cea cerută de lege pentru a contracta. Este de
remarcat că, de regulă, asociatul gerant, cel care acordă o participație la beneficiile
și pierderile uneia sau mai multor operațiuni comerciale sau chiar a întregului său
comerț, este un profesionist – comerciant persoană fizică sau o societate comercială.
În ceea ce privește calitatea profesională a asociatului ocult, legea nu stabilește
nici o restricție; rezultă că acesta poate fi orice persoană, comerciant sau
necomerciant, persoană fizică sau juridică, cetățean român sau străin.
3.4.2. Consimțământul părților se exprimă prin încheierea unui înscris. Potrivit
prevederilor art. 1.950 C. civ., asociațiunile în participație sunt scutite de formalitățile
(de formă și publicitate) prevăzute pentru societăți, dar ele trebuie să fie probate prin
act scris. Aceasta înseamnă, ca regulă, că părțile vor încheia contractul în formă
scrisă, pentru a putea dovedi raportul juridic de asociere. Este însă la fel de adevărat

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

132
că asocierea în participație va putea fi dovedită și prin alte acte scrise, cum ar fi
decontările dintre părți, contrasemnarea situațiilor financiare ale comerciantului și
altele asemenea.
În ceea ce-i privește pe terți, aceștia vor putea să dovedească existența
asociației cu toate mijloacele de probă admise, fără ca asociații să le poată opune
lipsa înscrisului.
3.4.3. Obiectul contractului, constând în prestațiile la care se obligă părțile,
este acela de a permite asociatului ocult participarea la beneficiilor și pierderile unor
operațiuni, în schimbul unui aport adus în asociație. Această participare se poate
concretiza în dreptul asociaților de a-și apropria o cotă parte din beneficul obținut sau
în obligația lor de a suporta pierderile ocazionate de comerțul desfășurat în asociație.
3.5. Mecanismul și natura juridică a contractului de asociație în participație. Un
exemplu des întâlnit în practică ne va ajuta să înțelegem mai ușor mecanismul unui
asemenea contract: un comerciant care stăpânește un activ a cărui eficiență
comercială este redusă (o hală industrială, o structură de vânzare, un utilaj industrial)
oferă unui terț o participație în operațiunile de exploatare comercială a acestui activ,
urmând ca asociatul ocult să aducă un aport în numerar sau în natură (echipamente
și utilaje) sau chiar un aport în industrie – managementul afacerii sau desfacerea pe
piață a unor produse sau servicii.
Tot astfel, un profesionist care are nevoie de finanțare pentru exploatarea
întreprinderii sale oferă unui terț o participaație la operațiunile ce le întreprinde, ân
schimbul unui aport în numerar.
Potrivit prevederilor art. 1.952 C. civ., asociații rămân, de regulă, proprietarii
bunurilor puse la dispoziția asocierii. Ei pot însă conveni fie ca aceste bunuri să devină
proprietate comuna, fie ca ele să treacă în proprietatea asociatului fățiș (pentru ca
acesta să poată să le fructifice în cadrul comerțului său, dispunând de ele în interesul
asociației), urmând a redobândi proprietatea la incetarea asocierii.
Reprezentarea asociației se face numai de asociatul fățiș (care de regulă este
comerciantul). În relațiile cu terții, neavând personalitate juridică, asocierea nu
constituie o persoană distinctă de cea a asociaților (art. 1.951 C. civ.). Cu alte
cuvinte, pentru terți, asocierea nu există, ei încheind contracte prin care se obligă
sau dobândesc drepturi numai în raport cu cel care a contractat cu ei – asociatul fățiș,
asociatul gerant.
Doctrina juridică și jurisprudența au tratat asocierea în participație ca o
societate comercială fără personalitate juridică; această concepție a fost preluată și
în noul cod civil. In consecință, asocierea în participație nu are un patrimoniu propriu;
tot astfel, neavând ființă juridică proprie, asocierea este lipsită de elementele de
identificare ale persoanei juridice: firmă, emblemă, sediu, naționalitate.
În ceea ce privește natura contractului, aceasta este, de regulă, comercială,
concluzie desprinsă și din ”indiciul” strecurat de legiuitor în definiția contractului (care

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

133
vizează ” operațiunile pe care le întreprinde ” cel ce acordă participația), indiciu care
trimite la exploatarea unui întreprinderi.

3.6. Obligațiile și drepturile părților . Acestea sunt fie expres prevăzute de
lege, fie sugerate sau deduse din doctrina de specialitate și jurisprudența în materie
de asociație în participație.
3.6.1. Obligațiile și drepturile asociatului gerant
3.6.1.1. Gerantul trebuie să administreze afacerile asociației cu diligența unui
bun profesionist. Fiind însărcinat cu administrarea afacerilor asociației și a bunurilor
aduse de asociați, gerantul trebuie să le trateze cu aceeași diligență cu care își
tratează afacerile și bunurile proprii. Această administrare implică, pe lângă
activitatea de gestiune patrimonială, și pe cea de reprezentare față de terți, cu care
gerantul contractează în nume propriu, dar pe seama asociației în participație.
3.6.1.2. Gerantul trebuie să țină evidența financiară și contabilă a afacerilor
desfășurate în participație. Dacă obiectul participației îl constituie o singură
operațiune sau mai multe operațiuni comerciale, gerantul trebuie să le evidențieze
distinct, pentru a le putea separa de restul comerțului său. El va derula aceste
operațiuni prin conturi sau subconturi distincte și le va evidenția distinct în situațiile
financiare.
Potrivit reglementărilor contabile privind situațiile financiare, cheltuielile și
veniturile determinate de operațiunile asocierilor în participație se contabilizează
distinct de către unul din asociați, conform prevederilor contractului de asociere.
Gerantul trebuie să dea socoteală celorlalți asociați cu privire la bunurile aduse de
aceștia în asociație precum și de beneficiile și pierderile comerțului efectuat în
participație. Această din urmă obligație se realizează prin prezentarea periodică a
rezultatelor comerțului realizat în participație și prin distribuirea eventualelor
beneficii, pe baza situațiilor financiare.
3.6.2. Obligațiile și drepturile asociaților pasivi (oculți)
3.6.2.1. Asociații pasivi au obligația de a aduce o contribuție în cadrul asocia-
ției, constând într-un aport în numerar, în natură sau în industrie. În raport de acest
aport se determină și proporția participării lor la beneficiile și pierderile aso¬ciației.
De principiu, dreptul de proprietate asupra bunurilor aduse în participație se
păstrează. În consecință, în lipsa unei convenții contrare, acestea nu intră în
patrimoniul gerantului, acesta având doar un drept de administrare asupra lor.
Dacă bunurile devin proprietate comună sau dacă ele se traansmit în
proprietatea asocietului gerant, asociații pot să convină ca, la încetarea contractului,
bunurile aduse în asociație să li se restituie în natură. Dacă acest lucru nu se poate
face, atunci asociații sunt îndreptățiți să li se repare daunele suferite. Această
obligație aparține gerantului, atunci când restituirea nu se poate face din culpa sa și
asociației, în celelalte cazuri; în această din urmă situație, daunele cuvenite

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

134
asociaților respectivi se vor deduce din rezultatele operațiunilor comerciale derulate
în participație.
3.6.2.2. Asociații pasivi au un drept de control asupra situațiilor financiare ale
gerantului, care evidențiază beneficiile și pierderile comerțului efectuat în participație.
3.6.2.3. Potrivit dispozițiilor contractului și în proporția stabilită, asociații pasivi
au obligația de a suporta partea ce le revine din pierderi și au dreptul de a cere să li
se repartizeze cota de beneficii ce le revine.

3.7 Raporturile asociaților cu terții.
Asocierea în participație nu constituie față de terți o persoană distinctă de
persoana asociaților. În consecință, terțul nu are niciun drept față de asociere și nu
se obligă decât față de asociatul cu care a contractat, care se angajează în nume
propriu, chiar dacă acționează pe contul asocierii (art. 1.953 C. civ.).
Cu toate acestea, toți asociații sunt ținuți solidar și nelimitat și pot exercita
toate drepturile decurgând din contractele încheiate de oricare dintre ei. În schimb,
terțul este ținut numao față de asociatul cu care a contractat, cu excepția cazului în
care acesta din urmã a declarat calitatea sa de reprezentant al asocierii, la momentul
încheierii actului.

3.8. Încetarea contractului . Contractul poate înceta prin expirarea duratei
pentru care părțile au convenit asocierea în participație, prin denunțarea lui de către
oricare dintre părți, atunci când este încheiat pe durată nelimitată în timp și prin
rezoluțiune sau, după caz, reziliere.
Fiind un contract intuitu personae, asocierea în participație încetează și prin
moartea, falimentul, lichidarea sau punerea sub interdicție a asociatului gerant.

CAPITOLUL V. ALTE CONTRACTE UTILIZATE DE
PROFESIONIȘTI/COMERCIANȚI
REGLEMENTATE DE LEGI SPECIALE

SECȚIUNEA 1. CONTRACTUL DE LEASING

1. Noțiune, subiecți, caractere juridice
Noțiunea de leasing poate fi utilizată în două accepțiuni:
Într-o primă accepțiune, mai largă, prin leasing înțelegem un mecanism
contractual complex, integrând mai multe raporturi juridice, prin care o entitate

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

135
juridică specializată (numită locator/utilizator) cumpără, la solicitarea clientului său,
unele bunuri de la un terț furnizor, a căror folosință și posesie le transmite acestui
client (numit utilizator), obligându-se să respecte opțiunea utilizatorului de a cumpăra
bunurile la finele contractului, de a le restitui ori de a solicita prelungirea contractului.
Într-o altă accepțiune, restrânsă, oferită de prevederile art. 1 alin. (1) din
Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de
leasing, leasing-ul este acel contract prin care o parte, denumită locator/finanțator,
transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun al cărui
proprietar este, celeilalte părți, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia,
contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de
leasing, locatorul/finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al
locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori
de a înceta raporturile contractuale.
În realitate, leasingul cunoaște două forme (leasing financiar și leasing opera-
țional), al căror regim juridic și fiscal este foarte diferit; astfel cum vom vedea în
continuare, definițiile de mai sus nu se aplică întru totul niciuneia dintre forme.
Sediul materiei îl constituie prevederile Ordonanței Guvernului nr. 51/1997,
republicată, cu modificările și completările ulterioare (denumită, în continuare,
Ordonanța).

2. Părțile mecanismului de leasing . În mecanismul leasing-ului, ca
opera¬țiune comercială structurată în mai multe raporturi juridice distincte, sunt
implicate următoarele persoane:
– locatorul/finanțatorul, care este locatorul bunului și/sau finanțatorul operațiu-
nii, o entitate juridică specializată, persoană juridică română sau străină, organizată
ca instituție financiară nebancară, în condițiile Legii nr. 93/2009 privind instituțiile
financiare nebancare; în raport de natura operațiunilor de leasing ce constituie
obiectul lor de activitate, societățile de leasing sunt societăți de leasing generale,
societăți integrate sau societăți imobiliare pentru comerț și industrie, care trebuie să
aibă un capital social minim de 200.000 euro sau echivalentul în lei al acestei sume.
În literatura juridică s-a făcut distincție între noțiunile de locator și finanțator,
locatorul fiind considerat cel care nu își procură bunul dat în leasing de la un terț
furnizor (mecanismul de leasing fiind limitat la bipolaritatea locator-locatar, fără
intervenția unui terț furnizor) iar finanțatorul fiind cel care se impune în mod real
între furnizorul bunului și utilizator, cumpărând bunul și transmițând folosința
utilizatorului.
– locatarul/utilizatorul, care este locatarul sau beneficiarul bunului, care poate
fi orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.
– furnizorul, care poate fi constructorul, producătorul sau fabricantul lucrului
ori un intermediar (agent de distribuție, concesionar etc.);

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

136
În contractul de leasing propriu-zis, intervin numai primele două părți
menționate mai sus.

3. Trăsături juridice. Contractul de leasing este un contract comercial,
oneros, sinalagmatic, comutativ, consensual, cu executare succesivă. El constituie
titlu executiv.
Contractul de leasing este un contract comercial, întrucât reprezintă o opera-
țiune de interpunere în circulația mărfurilor și valorilor, realizată cu scop specu-lativ,
în considerarea unui profit; privit astfel, contractul de leasing este un act de comerț
obiectiv. El poate fi însă privit și ca un act de comerț subiectiv, întrucât
locatorul/finanțatorul este, în mod obligatoriu, o persoană juridică, română sau
străină, care are calitatea de comerciant, astfel încât operațiunile juridice ale acestora
beneficiază de prezumția de comercialitate instituită de prevederile art. 4 C. com.
Contractul este oneros, nu numai ca o consecință a caracterului său comercial
dar și pentru că fiecare parte urmărește să obțină, prin executarea contractului, un
câștig: folosința bunului (pentru locatar/utilizator) sau ratele de leasing, pentru
locator/finanțator.
Contractul de leasing este sinalagmatic sau bilateral, pentru că generează
obli¬gații, cu caracter interdependent, pentru ambele părți. Contractul este
comutativ, pentru că întinderea prestațiilor părților este precis determinată de
acestea, încă de la încheierea contractului. Este adevărat că aceste caractere –
sinalagmatic și comutativ – nu sunt prezente în forma lor perfectă, întrucât, de
exemplu, ca o abatere de la caracterul sinalagmatic, excepția de neexecutare a
contractului nu poate fi invocată de locatar, în cazul în care bunul ce constituie
obiectul material al leasingului nu îi este pus la dispoziție (art. 14 din Ordonanță) iar
modul de finali¬zare a contractului (vânzare, prelungire, desființare) rămâne o
opțiune individuală a utilizatorului, ceea ce aruncă o umbră de nesiguranță, în ceea
ce-l privește pe locator/finanțator, asupra destinului acestui contract.
Contractul este consensual, deși legea cere pentru acesta forma scrisă;
această formă nu reprezintă însă o condiție de validitate, ci una ad probationem.
Contrac¬tul de leasing are un caracter intuitu personae în ceea ce privește persoana
locata¬rului/utilizatorului; locatorul/finanțatorul va putea însă înstrăina, fără
restricții, proprietatea bunului, către alt finanțator, cedentul rămânând răspunzător
în calitate de garant.
În raport de faptul că legiuitorul reglementează, de manieră imperativă, conți-
nutul minimal al contractului de leasing și consacră o poziție forte a finanțatorului, s-
a apreciat în literatura de specialitate că acest contract nu face parte din categoria
celor negociate și poate fi clasificat printre cele de adeziune. Această opinie,
justi¬ficată într-o anumită etapă evolutivă a reglementării leasingului, dominată de
interesele marilor jucători pe piața de leasing, este depășită în prezent, art. 6 alin.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

137
(3) din Ordonanță precizând expres că elementele legale menționate de Ordonanță
sunt minimale iar părțile pot stabili și alte clauze de cât cele legale.
Potrivit dispozițiilor art. 8 din Ordonanță, contractele de leasing constituie
titluri executorii, putând fi puse în executare fără a fi necesară învestirea cu formulă
executorie . De același regim juridic se bucură și garanțiile reale și personale,
constituite în scopul garantării obligațiilor asumate prin contractul de leasing .
Contractele de leasing având ca obiect dreptul de utilizare a programelor pentru
calculator constituie titlu executoriu numai în cazul în care utilizatorul nu a formulat
opțiunea cumpărării bunului sau a dobândirii dreptului definitiv de utilizare a
programului sau în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului, în
condițiile reglementate de art. 81 din Ordonanță.

4. Condiții de fond și de formă
4.1. Capacitatea juridică. Pentru valida încheiere a contractului se cere
capa¬citatea deplină de a contracta, pentru ambele părți. Este necesar însă să
reținem unele condiții speciale de capacitate pentru locatorul/finanțator, care trebuie,
în mod obligatoriu să fie o societate de leasing, constituită cu respectarea dispozițiilor
LSC și autorizată potrivit prevederilor Legii nr. 93/2009. Ne aflăm, deci, în prezența
unui subiect de drept calificat, beneficiind de o capacitate juridică specială, întrucât
societatea de leasing trebuie să aibă în obiectul de activitate desfășurarea
operațiunilor de leasing iar capitalul ei trebuie să fie adecvat acestei activități
(echivalentul a minim 200.000 euro).
4.2. Consimțământul. Acesta trebuie să fie exprimat în scris, potrivit cerinței
art. 7 din Ordonanță. Literatura de specialitate este de acord că această cerință nu
este prevăzută ad validitatem, ci ad probationem.
4.3. Obiectul contractulu i. Potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) al Ordonanței,
obiectul material al contractului de leasing poate consta în „bunuri imobile prin natura
lor sau care devin imobile prin destinație, precum și bunuri mobile, aflate în circuitul
civil, cu excepția înregistrărilor pe bandă audio și video, a pieselor de teatru, a
manuscriselor, a brevetelor, a drepturilor de autor și a bunurilor necorporale.” În
lipsa altor limitări exprese, rezultă că orice alt bun mobil corporal poate face obiectul
unui contract de leasing, inclusiv bunurile corporale incluse într-un fond de comerț
sau într-un patrimoniu de afectațiune reglementat de Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 44/2008.
În ceea ce privește prețul, ca expresie a obiectului material al unui contract,
trebuie să distingem între valoarea de intrare care reprezintă prețul de achiziție al
bunurilor date în leasing și valoarea totală a contractului, care este expresia valorică
a prestației locatorului/finanțator, structurată în rate de leasing și valoarea reziduală.
Rata de leasing reprezintă, după caz, (a) o cotă parte din valoarea de intrare a bunului
la care se adaugă dobânda de leasing convenită de părți sau (b) echivalentul unei

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

138
chirii; valoarea reziduală reprezintă valoarea remanentă la care se face transferul
dreptului de proprietate către locatar/utilizator, după achitarea tuturor ratelor de
leasing.
4.4. Cauza mediată a contractului (causa remota) diferă după cum contractul
examinat este de leasing financiar sau operațional: numai utilizarea bunului (în
leasingul operațional) sau utilizarea bunului și, respectiv, exercitarea opțiunii
cumpărării lui (în leasingul financiar).
4.5. Forma contractului . Contractul de leasing nu este unul solemn, ci unul
consensual; totuși, legea cere ca el să fie încheiat în scris, dar numai pentru rațiuni
legate de dovedirea acestuia; cu alte cuvinte, contractul de leasing nu poate fi dovedit
decât cu înscrisuri.

5. Mecanismul leasingului. Leasingul este privit ca o tehnică modernă de
creditare a comerțului. Prin operațiunile de leasing se închiriază temporar bunuri și
servicii, în speță bunuri imobile și bunuri mobile de folosință îndelungată, aflate în
circuitul civil. În mod obișnuit, bunurile date în locație sunt mașinile, echipamentele
și utilajele de uz comercial.
Elementele și etapele definitorii ale leasing-ului clasic sunt următoarele:
– solicitarea adresată finanțatorului de către client, viitorul utilizator, privind
încheierea unui contract de leasing a unui anumit bun;
– încredințarea de către finanțator, utilizatorului, a unui mandat privind
selecționarea furnizorului și a bunului și privind negocierea contractului de
cumpă¬rare a bunului de către finanțator;
– negocierea de către utilizator și furnizor a unui contract de cumpărare a
bunului, în baza mandatului primit de la locator, dar în condițiile tehnice și comerciale
conforme necesităților sale;
– cumpărarea de către locator, în vederea închirierii, a unor bunuri, în confor-
mitate cu condițiile negociate de utilizator;
– încheierea contractului de leasing între locator/finanțator și locatar/utilizator,
privind închirierea bunului pe o anumită perioadă, în schimbul unei redevențe;
– executarea contractului de leasing, respectiv utilizarea bunurilor de către
utili¬zator, potrivit drepturilor conferite prin contractul de leasing, în condițiile
achitării ratelor de leasing cuvenite locatorului/finanțatorului;
– manifestarea opțiunii locatarului/utilizatorului, la îndeplinirea termenului, de
a cumpăra bunurile închiriate, de a prelungi contractul sau de a înceta raporturile
contractuale; dacă acesta își exercită opțiunea de cumpărare, atunci prețul va fi
stabilit ținând cont de plățile efectuate anterior cu titlu de rată de leasing și de
valoarea reziduală a bunului.
Desigur că, în practică, atât datorită gradului ridicat de specializare a soci-
etăților de leasing cât și în vederea accelerării procesului de selectare a bunurilor date

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

139
în leasing și, respectiv, a simplificării încheierii contractului, o serie de etape descrise
mai sus lipsesc sau fuzionează (de exemplu, societățile de leasing specializate în
leasingul anumitor echipamente le oferă doar în anumite condiții tehnice sau
comerciale, astfel încât nu mai este necesară negocierea lor de către
locator/utilizator).

6. Utilitatea leasingului. Leasing-ul a apărut datorită rigidității procedeelor
de finanțare a comerțului și necesității dotării întreprinderilor cu mașini și utilaje
moderne.
Folosirea operațiunilor de leasing, ca formă de circulație a mărfurilor, prezintă
avantaje, pentru toate părțile interesate. Utilizatorul își poate procura mașinile și
utilajele necesare, fără cheltuieli imediate de investiții și cu evitarea riscurilor
aferente. De asemenea, el beneficiază de reducerea cheltuielilor de producție, de
credite curente pentru plăți, precum și de un rabat, în măsura în care va cumpăra
bunurile închiriate. El va putea beneficia de taxe vamale reduse, calculate la valoarea
reziduală, dacă optează pentru cumpărarea bunurilor din import; dacă decide să
restituie bunurile, nu datorează taxe vamale, întrucât admisia acestora în țară
utilizatorului se face în regim de import temporar, care se definitivează prin re-export.
Furnizorul are posibilitatea de a-și asigura o piață de desfacere pentru
produsele sale și de a-și consolida poziția față de concurență. Totodată, realizează
un flux convenabil al fondurilor circulante, fără a-și asuma creditarea produsului,
sarcină ce revine finanțatorului.
Finanțatorul efectuează un plasament profitabil al resurselor sale financiare și
poate obține, prin ratele de leasing, importante beneficii. În același timp, personalul
și baza materială, necesare desfășurării activității, nu implică cheltuieli ridicate.

7. Forme de leasing. Contractele de leasing se pot clasifica după mai multe
criterii.
7.1. În raport de efectele lor fiscale , Codul fiscal clasifică operațiunile de leasing
în două categorii :
7.1.1. Leasing financiar – orice contract de leasing care îndeplinește cel puțin
una dintre următoarele condiții:
(a) riscurile și beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face
obiectul leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de
leasing produce efecte;
(b) contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate
asupra bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării
contractului;
(c) utilizatorul are opțiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contrac-
tului, iar valoarea reziduală exprimată în procente este mai mică sau egală cu

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

140
diferența dintre durata normală de funcționare maximă și durata contractului de
leasing, raportată la durata normală de funcționare maximă, exprimată în procente;
(d) perioada de leasing depășește 80% din durata normală de funcționare
maximă a bunului care face obiectul leasingului; în înțelesul acestei definiții, perioada
de leasing include orice perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit;
(e) valoarea totală a ratelor de leasing, mai puțin cheltuielile accesorii, este
mai mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului;
7.1.2. Leasing operațional – orice contract de leasing încheiat între locator și
locatar, care transferă locatarului riscurile și beneficiile dreptului de proprietate, mai
puțin riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală, și care nu înde-plinește
niciuna dintre celelalte condiții ale leasingului financiar [lit. b)-e) de mai sus].
Distincția de ordin financiar – fiscal dintre cele două forme de leasing se referă
la evidențierea fiscală a amortizării bunurilor ce fac obiectul contractului.
Înre¬gistra¬rea amortizării, în cazul leasingului financiar, se efectuează de către
loca¬tar/utilizator, iar în cazul leasingului operațional de către locator/finanțator. Mai
departe, achizițiile de bunuri imobile și mobile, în cazul leasingului financiar, sunt
tratate ca investiții, fiind supuse amortizării în conformitate cu actele normative în
vigoare.
7.2. După obiectul operațiunilor de leasing , în practică se pot distinge mai
multe forme:
– Leasingul echipamentelor și instalațiilor industriale;
– Leasingul imobiliar, cu destinație comercială sau locativă, având ca obiect
una dintre operațiunile menționate de art. 24 din Ordonanță.;
– Leasingul mobiliar al bunurilor de folosință îndelungată;
– Leasingul fondului de comerț, care se referă doar la bunurile mobile corporale
care constituie elemente componente ale fondului de comerț;
– Lease-back, prin care o persoană fizică sau juridică vinde un bun unei
societăți de leasing, pentru a-l închiria și utiliza apoi în sistem de leasing, cu drep¬tul
sau obligația de răscumpărare la sfârșitul contractului de leasing. Este o formă de
leasing care permite unui comerciant să-și procure mijloacele financiare, prin
transformarea investițiilor în fonduri disponibile.
7.3. În raport de poziția juridică a părților contractante , leasing-ul se împarte
în două categorii:
– Leasing direct, care presupune încheierea nemijlocită a contractului între
proprietarul/furnizor și locatar/utilizator. Este situația leasingului imobiliar, contract
în cadrul căruia societatea de leasing este și proprietarul bunului imobiliar dat în
leasing.
–- Leasing indirect, care se realizează prin intervenția ca locator/finanțator a
unei societăți de leasing, care se interpune între furnizor și locatar/utilizator.
Majo¬ritatea operațiunilor de leasing sunt incluse în această categorie.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

141
7.4. Având în vedere particularitățile tehnicii de realizare , leasing-ul se poate
prezenta și sub forma leasingului time-sharing (partajarea timpilor de folo-sire), prin
care se finanțează și utilizează utilajele complexe. Time-sharing-ul se folosește
pentru închirierea în comun de către un număr de utilizatori, a unui utilaj, în timpi
partajați. Astfel, un computer sau o macara de foarte mare capacitate pot fi utilizate
simultan sau succesiv de mai mulți utilizatori și, ca urmare, rata de leasing plătită de
fiecare utilizator va fi mult redusă.

8. Natura juridică și caractere juridice . Leasing-ul poate fi caracterizat ca
o modalitate de finanțare cu termen. În același timp, leasing-ul se aseamănă cu
contractele de închiriere, de vânzare cu plata în rate și de credit.
8.1. Contractul de locațiune . Potrivit prevederilor Art. 1.777 C. civ. ” Locațiunea
este contractul prin care o parte, numită locator, se obligã sã asigure celeilalte părți,
numite locatar, folosința unui bun pentru o anumitã perioadã, în schimbul unui preț,
denumit chirie ”. Raportând fizionomia contractului de leasing la această definiție, se
desprinde, fără îndoială, concluzia că cele două contracte prezintă puternice elemente
de similitudine.
Distincția esențială între cele două instrumente juridice constă în finalitatea
economică a fiecăruia dintre contracte și în efectele acestora. Astfel, spre deosebire
de contractul de locație, care nu constituie, în sine, un temei pentru transferarea
proprietății, fiind limitat la asigurarea folosinței bunului, contractul de leasing devine
translativ de proprietate dacă locatarul/finanțatorul își manifestă această opțiune, în
condițiile îndeplinirii integrale a obligaților sale contractuale. Tot astfel, spre
deosebire de chirie, prețul locațiunii, care reprezintă echivalentul dreptului de
folosință a bunului dat în locație – ratele de leasing cuprind o cotă parte din valoarea
de intrare a bunului la care se adaugă dobânda de leasing convenită de părți; cele
două „prețuri” au, deci, o structură diferită. În fine, regimul juridic al riscurilor
transferate locatarilor diferă, ele fiind limitate în sarcina locatarului din contractul de
locațiune (care este exonerat în caz de forță majoră ori caz fortuit sau când bunul
este deteriorat din cauza vechimii sale) și integrale în cazul locata¬rului/utilizatorului
(căruia îi revine și sarcina suportării costului asigurării riscurilor).
8.2. Vânzarea cu plata în rate. La acest tip de vânzare, proprietatea se
transmite cumpărătorului chiar din momentul încheierii contractului, în timp ce prețul
este plătit în mai multe fracțiuni, la diverse scadențe . Dimpotrivă, în ipoteza
contractului de leasing, vânzarea este doar una dintre opțiunile ce pot să se
materializeze la expirarea perioadei de leasing iar proprietatea rămâne
locatoru¬lui/fi¬nan¬țatorului pe toată durata contractului .
8.3. Contractul de credit. Prin acest contract instituția de credit pune la
dispoziția unei persoane anumite fonduri bănești, într-un cuantum și pentru o durată
determinate, în schimbul unei remunerații. Deci, spre deosebire de situația juridică a

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

142
finanțatorului din contractul de leasing, care investește anumite fonduri bănești
pentru a cumpăra bunuri pe care le pune la dispoziția utilizatorului, instituția de credit
acordă clientului ei fonduri bănești, sub condiția garantării rambursării lor. Distincția
dintre obiectul celor două contracte este evidentă, chiar dacă amândouă constituie
instrumente de finanțare.
8.4. În concluzie, prin raportare și la considerațiile de mai sus, rezultă că
leasing-ul este un mecanism contractual complex și original, care implică, în
realizarea sa, mai multe instrumente sau mijloace juridice:
– un contract de mandat, încheiat între locator/finanțator și locatar/utilizator,
prin care acesta din urmă este mandatat să negocieze cu furnizorul elementele
vânzării și să realizeze operațiunile tehnice și formalitățile administrative.
– un contract de vânzare-cumpărare, încheiat între furnizor și
locator/finanțator, prin care se achiziționează bunul solicitat de locatar/utilizator,
contract care conține și o stipulație pentru altul, prin care furnizorul, la cererea
finanțatorului (stipulantul) se obligă să pună la dispoziția utilizatorului bunul
cumpărat.
– un contract de locație (contractul de leasing propriu-zis), încheiat între
locator/finanțator și locatar/utilizator, contract a cărui durată precum și ratele de
leasing, sunt determinate de termenul de amortizare a bunului.
– un contract de asigurare a bunului dat în leasing; sarcina asigurării revine
locatorului/finanțatorului, în timp ce costurile sunt suportate de locatar/utilizator .
– o promisiune unilaterală, respectiv un contract accesoriu care include promi-
siunea locatorului/finanțatorului de a respecta, la finele contractului, opțiunea
utilizatorului de cumpărare a bunului, de prelungire a contractului sau de încetare a
raportului juridic.
Cumulând efectele tuturor acestor instrumente juridice, leasingul este și
rămâne, totuși, un instrument special de finanțare, rezultat al unei fuziuni de tehnici
și mijloace juridice.

9. Efectele contractului. Aceste sunt reglementate în mod expres de Ordo-
nanță, care, într-un capitol separat, face trimitere expresă la obligațiile și drepturile
părților contractului de leasing. Nu toate aceste obligații și drepturi reprezintă, în sens
strict, efecte ale contractului de leasing; într-un sens mai larg ele sunt efecte ale
operațiunii de leasing, în sensul că vizează întregul mecanism juridic prin care se
ajunge la încheierea și executarea contractului de leasing.
9.1. Potrivit art. 9 din Ordonanță, locatorul/finanțatorul, în funcție de
stipulațiile contractuale, are următoarele obligații:
a) să respecte dreptul locatarului/utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri,
potrivit intereselor sale. Nu reprezintă un efect propriu-zis al contractului de leasing,
fiind premergătoare încheierii acestuia și fiind chiar o pre-condiție a încheierii

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

143
acestuia; această obligație este mai puțin reliefată în cazul societăților de leasing
specializate într-un anumit domeniu, care permit, deci, utilizatorului o opțiune
limitată la bunurile ce sunt incluse în domeniul lor de activitate;
b) să contracteze bunul cu furnizorul desemnat de locatar/utilizator, în
condi¬țiile expres formulate de către acesta; această obligație se referă, după caz,
și la dobândirea dreptului definitiv de utilizare asupra unui program pentru calculator
și reprezintă expresia juridică a executării de către finanțator a mandatului încredințat
de utilizator; nici această obligație nu constituie un efect propriu-zis al contractului
de leasing;
c) să transmită locatarului/utilizatorului, în temeiul contractului de leasing,
drepturile ce derivă din contract, cu excepția dreptului de dispoziție. În cazul
programelor pentru calculator, locatorul/finanțator are obligația să transmită dreptul
de utilizare asupra respectivelor programe;
d) să respecte dreptul de opțiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra
bunul, de a prelungi contractul de leasing, fără a schimba natura leasingului, ori de
a înceta raporturile contractuale. Este o obligație care ține de esența contractului de
leasing, principala distincție dintre acesta și un simplu contract de locațiune;
e) să îi garanteze locatarului/utilizatorului folosința liniștită a bunului, în con-
dițiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale; este o obligație de drept
comun a locatorului, consacrată și de art. 1420 C. civ.;
f) să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing, dacă
prin contractul de leasing părțile nu au convenit altfel. Costurile asigurării urmează
însă a fi suportate de locatar/utilizator;
Pe toata durata contractului, locatorul/finanțatorul, în calitate de proprietar,
are dreptul de a controla periodic starea bunului și modul de folosire. De asemenea,
societatea de leasing poate vinde bunul altui finanțator, cu condiția ca noul proprietar
să respecte contractul de leasing.
9.2. Potrivit art. 10 din Ordonanță, locatarul/utilizatorul este ținut:
a) să primească bunul la termenul și în condițiile de livrare agreate cu
furnizorul, să efectueze recepția acestuia și să-l exploateze conform instrucțiunilor
furnizorului; nerespectarea acestei obligații dă dreptul locatorului/finanțatorului să
rezilieze contractul de leasing cu daune-interese. Este o obligație care relevă strânsă
legătură dintre furnizor – finanțator – utilizator, în cadrul unor raporturi juridice în
care utilizatorul se subrogă în unele dintre drepturile și obligațiile ce revin
finanțatorului față de furnizor, în calitate de cumpărător al bunului dat în leasing;
b) să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing
decât cu acordul finanțatorului; proprietatea asupra bunului rămâne locatorului/fi-
nan¬țatorului pe tot parcursul executării contractului, acesta fiind singurul în măsură
să greveze sau să dispună de bunul respectiv;

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

144
c) să achite toate sumele datorate conform contractului de leasing – rate de
leasing, asigurări, impozite, taxe –, în cuantumul și la termenele menționate în
contract; este obligația caracteristică ce revine locatarului/utilizator și, în conse-cință,
neîndeplinirea acesteia atrage exercitarea dreptului locatoru¬lui/finanțatorului de a
rezilia contractul, cu consecința restituirii bunului precum și a plății, de către
locatar/utilizator a tuturor sumelor datorate până la data rezilierii;
d) să suporte cheltuielile de întreținere, precum și orice alte cheltuieli aferente
bunului sau din contractul de leasing. Această obligație este o consecință necesară și
firească a transmiterii de către locator/finanțator către locatar/utilizator a tuturor
drepturilor ce derivă din contractul încheiat cu furnizorul, mai puțin a dreptului de
dispoziție; pe de altă parte, constituie și o obligație clasică a locatarului (spre
exemplu, prevederile art. 1447 C civ.)
e) să își asume pentru întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei stipulații
contrare, totalitatea obligațiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin
prepușii săi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze
fortuite, și continuitatea plăților cu titlu de rată de leasing până la achitarea integrală
a valorii contractului de leasing; această obligație este reversul drepturilor transmise
locatarului/utilizatorului, în temeiul contractului de locație.
f) să permită locatorului/finanțatorului verificarea periodică a stării și a modului
de exploatare a bunului care face obiectul contractului de leasing;
g) să îl informeze pe locator/finanțator, în timp util, despre orice tulburare a
dreptului de proprietate venită din partea unui terț;
h) să nu aducă modificări bunului și să nu schimbe locul declarat în contract
fără acordul locatorului/finanțatorului.
j) să restituie bunul în conformitate cu prevederile contractului de leasing.
Aceste ultime obligații sunt expresia firească a poziției de locatar pe care o are
utilizatorul și a obligației sale fundamentale de a respecta dreptul de proprietate al
locatorului/finanțatorului.
Locatarul/utilizatorul este îndreptățit să introducă o acțiune directă împotriva
furnizorului, în cazul reclamațiilor privind livrarea, calitatea, asistența tehnică și
service-ul în perioada de garanție și postgaranție. Acest drept acordat utilizatorului,
care nu este parte în contractul de vânzare dintre furnizor și finanțator, poate fi privit
ca o excepție de la principiul relativității efectelor contractului. Utilizatorul poate, de
asemenea, să exercite acțiunile posesorii față de terți, în cazul producerii unor
tulburări din partea acestora, care afectează folosința liniștită a bunului.

10. Răspunderea părților contractului
10.1. Răspunderea utilizatorului. În cazul în care utilizatorul refuză primirea
bunului la termenul convenit sau dacă este supus procedurii reorganizării judiciare

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

145
și/sau falimentului, finanțatorul va putea rezilia unilateral contractul, cu daune
interese.
În situația că utilizatorul nu plătește ratele de leasing două luni consecutiv,
finanțatorul poate rezilia contractul, cu obligația utilizatorului de a restitui bunul și de
a plăti ratele scadente și nerambursate, cu daune interese, dacă în contract nu se
prevede altfel.
Utilizatorul răspunde pentru prejudiciile pricinuite bunului sau terților în timpul
utilizării bunului, direct sau prin prepușii lui, inclusiv pentru pierderea, deteriorarea
sau distrugerea bunului.
10.2. Răspunderea finanțatorului . Dacă locatorul/finanțator nu respectă
dreptul de opțiune al locatarului/utilizatorului, așa cum este prevăzut în prezenta
ordo¬nanță, locatorul/finanțator datorează daune-interese egale cu totalul
prejudiciului produs prin încălcarea acestei obligații (prejudiciu care poate fi
echivalent cu valoarea de circulație pe piață a bunului sau cu valoarea sa de
înlocuire.). Instanța judecătorească învestită cu stabilirea daunelor-interese va putea
pronunța o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare (art. 16 din
Ordonanță) .
Finanțatorul nu răspunde dacă bunul nu este livrat utilizatorului de către
furnizor sau dacă el nu este livrat în condițiile contractate cu furnizorul. În acest sens
jurisprudența a constat că, potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 51/1997,
republicată, utilizatorul are dreptul în temeiul contractului de leasing la acțiune
directă împotriva furnizorului pentru reclamațiile privind livrarea, calitatea,
asis¬tența tehnică, finanțatorul fiind exonerat de orice răspundere, iar conform art.
42 alin. (2) din același act normativ, locatorul/finanțatorul nu răspunde dacă bunul
nu este livrat sau este livrat necorespunzător. Ipoteza acestor norme juridice este
reprezentată exclusiv de nerespectarea obligației de livrare de către furnizor, din
culpa sa, independent de vreo culpă a finanțatorului, acoperind acea situație în care,
deși finanțatorul este de bună credință și și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale,
nu poate să-și respecte obligația prevăzută de art. 9 lit. e) din O.G. nr. 51/1997,
respectiv, aceea de a-i garanta utilizatorului liniștita folosință a bunului din culpa
terțului furnizor .
Dar, practica judiciară a reținut că, în cazul în care finanțatorul/locatorul nu își
respectă obligațiile asumate, în sensul cumpărării unui bun cu specificațiile și
caracteristicile inserate în contractul de leasing, locatarul/utilizatorul este îndrep-tățit
să rezilieze contractul și să angajeze răspunderea finanțatorului pentru preju-diciile
cauzate de acesta prin neîndeplinirea propriilor obligații.
Din momentul încheierii contractului și până la reintrare în posesia bunului,
finanțatorul este exonerat de orice răspundere față de terți pentru prejudiciile
provocate prin folosința bunului de către utilizator.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

146
11. Încetarea contractului. Contractul de leasing poate înceta în
următoarele situații:
– la expirarea termenului inițial de validitate, cu excepția situației în care utili-
zatorul optează pentru prelungirea contractului; consecințele acestei încetări sunt fie
transferarea dreptului de proprietate către locatar/utilizator, dacă acesta și-a
exercitat această opțiune, fie restituirea bunului către proprietar (finanța¬torul/utili-
zator).
– prin convenția părților (mutuum dissensus).
– prin reziliere, în diversele situații reglementate de Ordonanță: când
utilizatorul refuză să primească bunul [art. 14 alin. (1)], când utilizatorul se află în
reorganizare judiciară sau faliment [art. 14 alin. (1)], când utilizatorul nu achită două
rate de leasing succesiv (art. 15) sau când finanțatorul nu respectă dreptul de opțiune
al utilizatorului (art. 16).

SECȚIUNEA 2. CONTRACTUL DE FRANCIZĂ

1. Noțiune, apariție, părți, avantaje . Potrivit definiției sale legale, franciza
este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice
și/sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană,
denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a
exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu. Sediul
materiei îl constituie Ordonanța Guvernului nr. 52/1997 privind regimul juridic al
francizei (în continuare denumită Ordonanța) și art. 7 alin. (1) pct. 14 din Legea nr.
571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările ulterioare, ambele acte normative
oferind aceeași definiție a francizei.
Franciza este o creație a practicii comerciale nord-americane de la sfârșitul
secolului XIX care, pentru diminuarea efectelor legislației anti-trust, edictată în
vederea protejării principiilor competiției și concurenței loiale, a creat un nou sistem
de comercializare. Întrucât legea a interzis ca anumite produse (în speță,
auto¬vehiculele) să fie comercializate direct de către producători, impunând utili-
zarea unor distribuitori specializați, comercializarea acelor produse a fost
concesionată unor societăți comerciale specializate în desfacere, cărora le-a fost
transmisă o anumită formulă unitară de comercializare, împreună cu mijloacele și
metodele susceptibile de a obține cele mai bune condiții de rentabilitate. De-abia în
a doua parte a secolului XX franciza a fost și consacrată legislativ, tot în Statele Unite,
dar ea deja fusese importată și răspândită pe tot globul.
Contractul sau acordul de franciză este instrumentul juridic prin care se reali-
zează punerea în operă a acestui sistem de comercializare sau distribuție a produselor
sau serviciilor, respectiv de exploatare a unei afaceri sau a unei tehnologii.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

147
Potrivit definiției redactate de Camera de Comerț Internațională de la Paris,
contractul de franciză este „acordul prin intermediul căruia francizorul cedează
francizatului, în schimbul unei prestații financiare directe ori indirecte, dreptul de a
exploata un ansamblu de drepturi de proprietate intelectuală sau industrială,
constând, în principal, în know-how, marcă, emblemă dar și dreptul de a beneficia de
asistență continuă pe întreaga durată a contractului”.
1.1. Părțile contractului sunt francizorul și beneficiarul. Francizorul este un
comerciant, titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate, care oferă un
ansamblu de produse și/sau servicii și/sau tehnologii, asigură beneficiarului o
pregătire inițială și utilizează personal și mijloace financiare pentru promovarea
mărcii sale, asigurând dezvoltarea și viabilitatea produsului sau serviciului.
Beneficiarul este un comerciant, selecționat de francizor, care aderă la prin-
cipiul omogenității rețelei de franciză și care primește dreptul de a exploata o anumită
afacere, un produs sau un serviciu.
Prin intermediul francizei se creează o unitate economică simplă între francizor
și beneficiar, prin utilizarea unei mărci de fabrică sau de comerț în condițiile unor
anumite formule sau metode de comercializare; această legătură economică este
bazată pe o colaborare strânsă și continuă între părțile contractuale, independente
din punct de vedere financiar.
1.2. Prin încheierea și executarea contractului de franciză, ambele părți
beneficiază de o serie de avantaje economice și strategice. Francizorul poate
pătrunde pe piețele externe, fără eforturi de investiții și în condiții de maximă
eficiență, putând crea un sistem de comercializare a produselor și serviciilor de
dimensiuni mult mai mari decât i-ar permite mijloacele proprii. Beneficiarul își
desfășoară activitatea beneficiind de reputația mărcii francizorului, asigurându și
clientela și extinderea operațiunilor comerciale precum și folosirea unor brevete sau
a know-how-lui, puse la dispoziția sa de francizor.

2. Tipuri de franciză. Caracteristici juridice. Natura juridică.
2.1. Tipuri de franciză. Sub raportul obiectului lor, sistemele de franciză se
referă la producția mărfurilor, la distribuția lor și la prestarea serviciilor.
Franciza industrială sau de producție urmărește accelerarea și multiplicarea
producției unor mărfuri, prin dreptul conferit beneficiarului de a fabrica, pe baza
licențelor și asistenței acordate de francizor, produse pe care le comercializează apoi
sub marca francizorului.
Franciza de distribuție este aceea prin care beneficiarul francizei este autorizat
să comercializeze anumite produse sub marca francizorului, fie în cadrul unor
magazine, fie în cadrul unei francize mobile, potrivit dispozițiilor acestuia.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

148
Franciza de servicii este acel sistem în virtutea căruia beneficiarul este
autorizat să ofere servicii sub marca francizorului și în conformitate cu instrucțiunile
acestuia.
2.2. Trăsături caracteristice . Examinarea instituției juridice a francizei impune
o diferențiere între diversele accepțiuni ale termenului: franciza este atât un sistem
de comercializare sau o operațiune comercială, cât și contractul prin care se
realizează franciza.
2.2.1. Ca sistem de comercializare, franciza prezintă următoarele trăsături
specifice:
– părțile sunt independente din punct de vedere financiar; chiar dacă franciza
a fost definită, în mod plastic, ca arta de a face bani pe succesul altcuiva, riscurile
afacerii sunt clar partajate între francizor și beneficiar, astfel încât succesul
francizorului se poate transforma în eșecul beneficiarului;
– franciza se integrează unei rețele de franciză; franciza fiind privită ca o multi-
plicare a unei afaceri de succes, conceptul de rețea este inerent. Forța economică a
unei francize este dată de dimensiunile rețelei sale, care îi conferă notorietate.
Întregul eșafodaj al francizei se fundamentează pe rețeaua de franciză, respectiv pe
un ansamblu de raporturi contractuale care îl leagă pe francizor de mai mulți
beneficiari, în scopul promovării sistemului de franciză. Rețeaua de franciză poate fi
privită atât ca un ansamblu de raporturi contractuale [art. 1 lit. e) din Ordonanță],
cât și ca un mecanism comercial format din francizor și beneficiari (art. 12 din
Ordonanță).
– între părți se desfășoară o colaborare strânsă și continuă pentru promovarea
afacerii, produsului sau serviciului concesionat; în absența unei asemenea
cola¬borări conceptul de sistem de franciză este lipsit de conținut, întrucât
omogenitatea rețelei de franciză constituie cheia succesului acesteia. Omogenitatea,
respectiv unitatea și coeziunea rețelei de franciză asigură repetarea succesului
afacerii franci¬zate; franciza fiind o modalitate de a reitera și multiplica o afacere
reușită, rețeaua de franciză omogenă este instrumentul acestei multiplicări.
2.2.2. Contractul de franciză este un contract comercial, sinalagmatic,
consensual, oneros, comutativ, intuitu personae.
Contractul are natură comercială, dintr-o dublă perspectivă: este un act
obiectiv de comerț, întrucât are ca obiect un sistem de comercializare și este un act
subiec¬tiv de comerț, întrucât legea cere ca atât francizorul cât și beneficiarul să aibă
calitatea de comerciant, astfel încât contractul reprezintă o obligație asumată de
comercianți și, potrivit art. 4 C. com., se bucură de prezumția de comercialitate.
Contractul este sinalagmatic, cuprinzând obligații reciproce pentru părți.
Contractul este consensual, Ordonanța necerând ca acesta să îmbrace forma scrisă;
cu toate acestea, reglementarea minimală a cerințelor și a prevederilor pe care
trebuie să le cuprindă contractul (art. 5 și 6 din Ordonanță) precum și obliga-tivitatea

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

149
notificării scrise a încălcării obligațiilor contractuale indică necesitatea formei scrise
ca instrument ad probationem.
Contractul este unul oneros, francizorul urmărind un câștig concretizat în
redevențele și taxele contractuale iar beneficiarul urmărind să obțină un profit prin
fructificarea succesului afacerii francizate; suntem în prezența unui contract
comutativ, cuprinsul și întinderea obligațiilor și drepturilor părților fiind cunoscute de
la încheierea contractului.
Contractul de franciză este un contract intuitu personae, întrucât francizorul îl
selecționează pe beneficiar în considerarea capacității sale profesionale de a
multi¬plica succesul afacerii francizate și de a adera la principiul omogenității rețelei
de franciză. În consecință, el este, de principiu, incesibil; orice abatere de la regulă
este rezultatul unui acord expres al părților și este supusă așa-numitei „clauze de
agrement”, în temeiul căreia francizorul își rezervă dreptul de a agrea sau nu (în
sensul acceptării în rețeaua de franciză) pe cesionarul contractului de franciză.

3. Natura juridică. Contractul de franciză este un contract sui generis, de
sine stătător, dar care prezintă asemănări sau legături cu o serie de alte contracte
numite sau nenumite – contractul de agenție, contratul de know-how, contractul de
distribuție (concesiune) exclusivă.
Contractul de agenție este acel contract prin care un comerciant, numit agent
comercial permanent, este împuternicit în mod statornic de către o altă persoană,
numită comitent, fie să negocieze afaceri pentru acesta, fie să negocieze și să încheie
afaceri în numele și pe seama acestuia, contra unei remunerații. Atât agentul cât și
beneficiarul contractului de franciză sunt comercianți independenți, care, de o
manieră generală, acționează în interesul stăpânului afacerii (dominus negotium).
Dar, în timp ce beneficiarul este autorizat să utilizeze sau exploateze o serie de
drepturi de proprietate intelectuală sau industrială aparținând francizorului și îi este
transferat un ansamblu de cunoștințe practice necesare implementării francizei,
agentul nu beneficiază de asemenea drepturi sau avantaje. Pe de altă parte, în timp
ce profitul agentului se realizează din comisionul plătit lui de comi¬tent, beneficiarul
își aproprie câștigul din rezultatele și performanțele financiare obținute prin
exploatarea francizei; în fine, agenții nu sunt constituiți într-o rețea care să
funcționeze pe principiul omogenității, fiecare având libertatea să își desfă¬șoare
activitatea prin utilizarea mijloacelor și instrumentelor pe care le consideră mai
adecvate scopului urmărit.
Contractul de know-how este contractul prin care furnizorul, titularul unor
cunoștințe tehnice practice, secrete, substanțiale, identificate, de regulă nebre-
vetate, necesare sau utile procesului de fabricație a unor mărfuri, prestării unor
servicii sau activității de comercializare a mărfurilor și serviciilor, le transmite
beneficiarului, în schimbul unei redevențe. Contractul de know-how are, de regulă,

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

150
un caracter accesoriu, întrucât el însoțește un raport juridic fundamental, cum ar fi
un contract de cesiune sau licențiere a unui drept de proprietate industrială vizând
un produs sau serviciu. Potrivit specificului contractului de franciză, francizorul are și
el obligația de a transmite beneficiarului asemenea cunoștințe practice, rezultate din
experiența sa. Din această perspectivă, contractul de franciză poate fi însoțit și de un
contract accesoriu de know-how, constatat printr-un înscris separat, sau poate să
cuprindă descrierea know-how-ului și obligațiile părților aferente, în cadrul unui
capitol distinct.
Contractul de concesiune exclusivă este acel contract prin care o parte, numită
concedent, vinde, în exclusivitate, anumite mărfuri unei alte părți, numită
con¬cesionar, ce le revinde, în nume și pe cont propriu, clienților săi, pe o piață precis
delimitată. În contractul de concesiune exclusivă, concesionarul are o dublă cali¬tate,
de cumpărător și revânzător, lucrând în nume și în cont propriu. Din această
perspectivă, poziția juridică a concesionarului și a beneficiarului este asemănă¬toare,
ambii fiind comercianți independenți; dar, în timp ce ambii beneficiază de avantajele
utilizării mărcii concedentului sau, după caz, a francizorului, conce¬sionarul este lipsit
de beneficiul transmiterii unui know-how sau de cel al funcționării în cadrul unei rețele
omogene de distribuție a mărfurilor.

4. Raporturi precontractuale. Încheierea contractului de franciză reprezintă
pentru ambele părți o decizie majoră, cu efecte economice care se pot repercuta la
scara întregii rețele de franciză, întrucât eșecul sau succesul unui beneficiar poate
influența reușita afacerii francizate.
De aceea, în perioada precontractuală, părțile trebuie să beneficieze de toate
informațiile necesare pentru ca decizia lor de colaborare să fie fundamentată pe o
bună cunoaștere a avantajelor și rigorilor francizei. În această fază are loc selecția
beneficiarului de către francizor, pe baza evaluării performanțelor sale economice sau
a potențialului sau de integrare în rețeaua de franciză.
În aceeași perioadă, francizorul trebuie să transmită potențialului beneficiar
informațiile necesare pentru ca acesta să evalueze avantajele și riscurile afacerii;
beneficiarul trebuie informat despre experiența dobândită în cadrul rețelei, despre
condițiile financiare ale contractului (taxe, tarife, redevențe), despre obiectivele
rețelei și aria exclusivității sale, despre durata contractului și alte elemente necesare
pentru previzionarea rezultatelor financiare ale implicării sale în mecanismul
francizei. Este o obligație legală de informare, reglementată de prevederile art. 2 din
Ordonanță.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

151
5. Efectele contractului. Obligațiile părților
5.1. Francizorul își asumă următoarele obligații:
– să asigure beneficiarului o pregătire inițială, precum și asistență comercială
și/sau tehnică permanentă, pe toată durata contractului; francizorul are un interes
major în succesul afacerii francizate, care trebuie să fie o replică fidelă a propriei
afaceri. De aceea, francizorul trebuie să-l inițieze pe beneficiar și să îl asiste în toate
etapele de implementare, consolidare și dezvoltare a afacerii; pentru reali-zarea
operațiunii, francizorul trebuie să informeze pe beneficiar asupra rentabilității
investițiilor, să supravegheze activitatea comercială a acestuia, să organizeze
campania publicitară și să acorde asistența tehnică sau comercială, după caz;
– să transmită beneficiarului dreptul de a utiliza firma, emblema sau sigla sa,
marca produselor, serviciilor sau tehnologiilor precum și orice alte drepturi de
proprietate intelectuală sau industrială necesare exploatării comerciale a afacerii;
marca afacerii francizate este un „simbol al identității și al renumelui rețelei de
franciză (și) constituie garanția calității produsului/serviciului/tehnologiei furnizate
consumatorului” [art. 7 alin. (2) din Ordonanță]. Utilizarea acestor semne grafice de
către beneficiar constituie un efect direct al contractului de franciză, dar poate
constitui și obiectul unor contracte distincte de licență; francizorul are dreptul să
controleze respectarea de către beneficiar a tuturor elementelor constitutive ale
imaginii mărcii sale;
– să transmită concesionarului un ansamblu de informații practice, nebrevetate
rezultând din experiența sa și verificate de el (know-how sau savoir-faire), privind
prezentarea produselor în vederea vânzării, transformarea produselor în legătură cu
prestarea de servicii, relațiile cu clientela, gestiunea administrativă și financiară,
procesele de fabricație și de distribuție ale unei mărfi sau ale unui serviciu. Aceste
cunoștințe au caracter secret (în sensul că nu sunt cunoscute sau ușor accesibile),
sunt de natură substanțială (în sensul că sunt importante sau chiar indispensabile și
oferă un avantaj francizatului) și trebuie să fie identificate (în sensul că sunt suficient
de complet descrise, astfel încât să fie utilizabile și să justifice caracterul secret și
natura lor substanțială). Practic, prin transferul de know-how se transmite secretul
succesului afacerii francizate și se constituie premizele omogenității rețelei de
franciză; de aceea, transmiterea know-how-ului este de esența contractului de
franciză. Secretul know-how-ului este asigurat prin asumarea de către beneficiar a
unor obligații de confidențialitate și a sancțiunilor aplicabile pentru încălcarea acestei
obligații.
– să asigure aprovizionarea ritmică cu o gamă omogenă de produse, servicii
și/sau tehnologii. Pentru asigurarea omogenității rețelei de franciză este util ca
produsele, serviciile sau tehnologiile uzitate să provină din surse atestate sau
controlate de francizor, pentru a se conserva omogenitatea rețelei de franciză și a
produselor sau serviciilor acesteia. De aceea, cel puțin la debutul activității

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

152
benefi¬ciarului, francizorul își asumă și obligația de a aproviziona produsele, serviciile
și/sau tehnologiile specifice, până la atestarea unor furnizori locali, impunând
beneficiarului, prin intermediul clauzei de minimum, un volum minim sau o valoare
minimă a achizițiilor sale de la francizor.
5.2. Beneficiarul are următoarele obligații:
– să respecte regulile și politicile comerciale stabilite de francizor privind desfa-
cerea produselor sau prestarea serviciilor și dezvoltarea rețelei de franciză, în
condițiile menținerii identității sale comune și a reputației acesteia; francizorul este
adevăratul stăpân al afacerii (dominus negotium), cel care a conceput, implementat
și dezvoltat afacerea al cărei succes îl multiplică rețeaua de franciză. De aceea, el
reprezintă elementul de unitate al francizei, care stabilește elementele de politică și
strategie comercială, fundamentându-se și pe experiența colectivă dobândită de
rețeaua de franciză;
– să plătească francizorului sumele cuvenite acestuia; după caz, acestea pot
consta într-o o taxă de intrare (pentru admiterea în afacere), o taxă de exclusivitate
(atunci când francizorul acordă beneficiarului un asemenea avantaj) și o redevență,
care se calculează în procente sau într o cotă fixă, în funcție de desfacerile sau cifra
de afaceri realizate;
– să nu divulge terților know-how-ul furnizat de francizor; singura protecție a
cunoștințelor practice transmise de francizor este realizată prin asigurarea confi-
den¬țialității acestora. Neconstituind elemente de noutate absolută, care să poată
face obiectul unei invenții sau inovații, acestor cunoștințe nu li se oferă o protecție
legală, astfel încât păstrarea secretului în cadrul rețelei de franciză constituie o cerință
esențială, menită să protejeze afacerea de o competiție realizată prin copierea rețetei
francizei;
– să furnizeze francizorului informațiile de natură a facilita cunoașterea și
analiza performanțelor sale financiare, pentru ca acesta să poată asigura o gestiune
eficientă a rețelei de franciză; primul interesat în succesul francizei este francizorul,
care își asumă și rolul de integrator și dezvoltator al rețelei de franciză. Pentru
aceasta, el trebuie să cunoască, printre altele, și performanțele beneficiarilor
francizei, pentru ca prin analiza acestora să poată concepe politicile și strategiile de
menținere și dezvoltare a francizei;
– dacă i s-a acordat exclusivitate teritorială, să respecte clauza de non-concu-
rență și, după caz, clauza de randament. De cele mai multe ori, francizorul oferă și
exclusivitate beneficiarului pentru operațiunile francizabile desfășurate pe un anumit
teritoriu, obligându-se să nu desfășoare activități concurențiale în teritoriul arondat
beneficiarului de franciză sau să nu încheie alte contracte de franciză în același
teritoriu. O asemenea exclusivitate este, în mod frecvent, însoțită de o clauza de non-
concurență asumate de beneficiar, prin care acesta se obligă ca pe parcursul derulării
contractului de franciză sau – în anumite condiții – chiar și după încetarea acestuia,

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

153
să nu desfășoare activități comerciale concurențiale, care să afecteze interesele
francizorului sau ale rețelei de franciză ori care să încalce confidențialitatea know-
how-ului transmis de francizor. Exclusivitatea este însoțită uneori și de o clauză de
randament, prin care francizorul, limitându-și dreptul de a selecta și alți beneficiari
în același teritoriu, urmărește să se asigure că beneficiarul desemnat va obține
anumite performanțe comerciale și financiare minime
– la încetarea contractului de franciză, să restituie francizorului sau, după caz,
să înceteze utilizarea oricărui bun corporal sau incorporal aparținând acestuia; sunt
luate în considerare, în primul rând, orice drepturi de proprietate intelectuală sau
industrială, al căror exercițiu trebuie să înceteze total și necondiționat la terminarea
contractului. Această obligație se poate referi însă și la bunuri corporale, care servesc
identificării sau promovării rețelei de franciză, puse la dispoziție de francizor.

6. Încetarea contractului . Contractul de franciză încetează prin ajungerea
la termen, reziliere precum și în situațiile specifice de încetare a contractelor intuitu
personae. Astfel, contractul, atunci când este încheiat pe o perioadă nedeterminată,
poate fi denunțat oricând, de către oricare dintre părți. De asemenea, el încetează
prin decesul, incapacitatea ori falimentul persoanei fizice sau lichidarea ori falimentul
persoanei juridice.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

154

CAPITOLUL VI. INSTRUMENTE DE CREDIT
ȘI DE PLATĂ

SECȚIUNEA 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE. CLASIFICARE

1.1. Noțiune . Comerțul se sprijină pe credit, adică pe încrederea pe care
credi¬torii o au în faptul că debitorii lor își vor onora, la scadență, obligațiunile
comer¬ciale asumate. Pe de altă parte, facilitarea și accelerarea plății, prin
structurarea unor mecanisme de plată cât mai eficiente, este și ea o exigență a
comerțului, servind rapidității circuitului comercial.
Creditul se materializează în operațiuni de credit, care sunt acte juridice prin
care o persoană pune sau promite să pună, cu titlu oneros, la dispoziția altei
persoane, o sumă de bani sau constituie, în interesul sau in beneficiul unei alte
persoane, o garanție personală sau reala. Operațiunile de credit presupun, așadar,
avansarea unei sume de bani (monedă scripturală sau fiduciară), restituirea acesteia
și remunerația creditului. Urmând practica afacerilor și uzanțele comercianților legea
a consacrat o gamă largă de mijloace și instrumente destinate asigurării executării
obligației de plată, la scadența convenită între părți.
Instrumentele de credit (în special cambia și biletul la ordin) sunt titlurile care
se nasc cu ocazia și din exercițiul operațiunilor de credit, titluri care permit
comer¬cianților debitori să beneficieze de un termen înainte de a-și executa obligația
de plată sau să dispună de anumite facilități în ceea ce privește rambursarea
credi¬tului. Instrumentele de credit permit, deci, amânarea plății, la o anumită
scadență și oferă creditorului posibilitatea de a se refinanța (de a-și mobiliza creanța)
prin negocierea instrumentului de credit. Instrumentele de plată (cecul, plățile prin
card, plățile electronice) sunt mijloace prin care se evită manipularea efectivă a
mone¬dei, prin utilizarea monedei scripturale sau electronice. Majoritatea
instrumentelor de credit au și o funcție de plată, în timp ce, în cazul instrumentelor
de plată, funcția de credit este redusă sau inexistentă.

1.2. Clasificarea instrumentelor de credit și plată. O clasificare a
instru¬men-telor de credit și de plată este un demers dificil, datorită diversității
acestora precum și pluralității criteriilor care trebuie să fie luate în considerare.
1.2.1. După criteriul funcției lor primordiale, ele se clasifică, astfel cum am
relevat mai sus, în instrumente de credit și instrumente de plată. Instrumentele de
credit sunt cele care sunt menite, în primul rând, să permită debitorului unei obligații
să se bucure de beneficiul termenului, el urmând a-și executa obligația la scadența
convenită; modelul originar al acestor instrumente de credit este cambia.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

155
Instrumentele de plată au principala funcție de a facilita și accelera plata și de a
conferi siguranță mecanismului plății, chiar dacă, uneori, îndeplinesc și funcții
accesorii de creditare și garantare; exemplul clasic al acestor instrumente de plată
este cecul.
1.2.2. În legătură cu instrumentele de credit și de plată, doctrina a folosit multe
alte clasificări, unele încercând să supraordoneze acestora categorii superioare, de
ordinul genului proxim, altele încercând să subordoneze acestor instrumente diferite
grupe sau forme. În acest context, noțiunile de efecte de comerț, titluri de credit sau
titluri comerciale de valoare au fost cele mai folosite după cum vom vedea, aceste
noțiuni interferează și uneori chiar se suprapun.
Potrivit unui autor, efectele de comerț sunt titluri negociabile și literale care
reprezintă o creanță exprimată într-o sumă de bani, scadentă pe termen scurt; în
această viziune, efectele de comerț încorporează atât instrumentele de credit cât și
instrumentele de plată (acestea din urmă, prin asimilare), dar există și o serie de
operațiuni de credit și de plăți care se efectuează fără utilizarea efectelor de comerț
(plățile prin card sau plățile electronice); același autor consideră că, stricto sensu,
efectele de comerț sunt o diviziune a instrumentelor de credit, alături de alte
instrumente care, fiind lipsite de un suport material (titlurile informatizate), nu pot
avea natura unor efecte de comerț.
Alți autori utilizează noțiunea de titluri de credit ca fiind echivalentă cu cea de
efecte de comerț. Potrivit unei asemenea opinii, titlul de credit este un document care
atestă o operațiune de credit și a cărui posesie este necesară pentru a exercita dreptul
încorporat și pentru a-l putea transmite altor persoane. În această opinie, titlurile de
credit se clasifică în titluri de credit cauzale (acțiunile și obligațiunile societăților
comerciale, titlurile reprezentative ale mărfurilor – recipisa warrant, scrisoarea de
trăsură, conosamentul) și titluri de credit a-cauzale sau abstracte (cambia, biletul la
ordin).
Într-o altă opinie, titlurile de valoare, ca noțiune de gen, includ, sub aspectul
conținutului lor, efectele de comerț (cambia, biletul la ordin și cecul), valorile
mobiliare (acțiunile și obligațiunile emise de societățile comerciale) și titlurile
reprezentative ale mărfurilor (conosamentul, recipisa de depozit, warrantul). În
cadrul titlurilor de valoare, titlurile de credit ar fi doar o subdiviziune, incluzând doar
acele titluri care au o funcție de creditare.
1.2.3. Lăsând deoparte toată această diversitate a clasificărilor doctrinare, se
observă, totuși, că instrumentele de credit pot fi clasificate în titluri care reprezintă
efecte de comerț și titluri care nu au această calitate. În ceea ce privește noțiunile de
efecte de comerț și titluri de credit se observă că ele sunt, în mare parte echivalente;
principala distincție care le separă pare a fi aceea că, spre deosebire de titlurile de
credit, care sunt veritabile instrumente de credit, categoria efectelor de comerț se
prezintă ca o structură compozită, incluzând atât instrumente de credit (cambia,

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

156
biletul la ordin) cât și instrumente de plată (cecul). În plus, efectele de comerț trebuie
să indice întotdeauna valoarea lor, în timp ce numai unele dintre titlurile de credit
propriu-zise (cambia, biletul la ordin) indică această valoare.
De aceea, vom întreprinde în continuare studiul instrumentelor de credit și de
plată urmând distincția impusă, în principal, de funcția lor prioritară: de credit sau de
plată. Vom examina, așadar, în cadrul categoriei instrumentelor de credit, cele mai
importante titluri de credit propriu-zise (cambia și biletul la ordin), iar în cadrul
categoriei instrumentelor de plată vom prezenta cecul. Acestea sunt, de altfel, în
ordinea succesiunii istorice, cele mai importante instrumente de credit și plată , chiar
dacă evoluția modernă a mecanismelor de credit și plată tinde să le înlo¬cuiască cu
mijloace de plată informatizate sau electronice.

SECȚIUNEA 2. TITLURILE DE CREDIT.
CAMBIA ȘI BILETUL LA ORDIN

2.1. Definiție și funcții. Titlurile de credit sunt documente negociabile care
permit titularilor să-și exercite, la scadență, drepturile de creanță menționate în
cuprinsul lor sau să transmită aceste drepturi unor terți.
Funcția titlurilor de credit este aceea de a facilita circulația comercială a bunu-
rilor. În acest sens, titlurile de credit servesc ca instrumente de credit și de plată. Ca
instrumente de credit se utilizează pentru amânarea plății la o dată ulterioară. Ca
instrumente de plată, titlurile de credit își realizează funcția prin evitarea utilizării
monedei, respectiv prin darea titlului în plată și fie obținerea unei sume de bani,
menționată în titlu, fie stingerea unei obligații corespunzătoare.
O altă funcție importantă a titlurilor de credit este aceea de instrument al
transferului creditului, prin circulația titlului, cu rol de mobilizare a creditului sau de
refinanțare a creditorului.

2.2. Trăsături juridice. Titlurile de credit se caracterizează prin următoarele
trăsături principale:
2.2.1. Formalismul. Titlurile de credit se exprimă prin înscrisuri care au rolul
de a constitui drepturi; cu alte cuvinte, titlul de credit este un document constitutiv
de drepturi încorporate în titlu. În cazul titlurilor de credit, dreptul subiectiv este
încorporat în document; altfel spus, dreptul și documentul se întrepătrund, astfel
încât pentru nașterea, transmiterea și exercitarea acestui drept este necesară
existența unui înscris.
Dreptul nu există în afara înscrisului. În consecință, pentru dovedirea dreptului
este necesar înscrisul care îl încorporează iar pentru obținerea prestației debitorului
este necesară prezentarea documentului. Distrugerea înscrisului echivalează cu

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

157
pierderea dreptului, iar transferarea înscrisului, cu observarea formelor legale,
transferă și dreptul.
Ca efect al formalismului, titlul de credit trebuie să cuprindă anumite mențiuni
obligatorii, enumerate legal, în absența cărora înscrisul nu are valoarea unui titlu de
credit. Formalismul titlurilor de credit are, deci, un rol de protecție a semna-tarilor
care se angajează precum și a titularilor succesivi ai titlului, care pot verifica cu
ușurință regularitatea formală a titlului.
2.2.2. Literalitatea. Dreptul incorporat în titlu se realizează numai în condițiile
indicate prin înscris. Existența dreptului, întinderea și natura acestuia sunt
determi¬nate numai și numai prin mențiunile cuprinse în document. În consecință,
conți¬nutul titlului nu poate fi modificat, interpretat sau combătut prin mijloace de
probă externe documentului. Titularul titlului nu poate cere o altă prestație sau în
alte condiții decât cele menționate în titlu iar debitorul obligației nu poate nega
prestația asumată prin titlu.
2.2.3. Autonomia. Dreptul încorporat în titlul de credit este independent de
raportul juridic fundamental care i-a dat naștere. Astfel fiind, debitorul prestației nu
poate opune titularului titlului apărări sau excepții fundamentate pe raportul juridic
ce a dat naștere titlului de credit. Fiecare posesor al titlului dobândește un drept
propriu și autonom, rezultând că titlul de credit este independent de operația de credit
pe care o constată.
Din această perspectivă a fost invocat caracterul abstract, acauzal, al titlurilor
de credit, ca o derogare expresă de la principiile validității convențiilor, care impun
existența unei cauze licite drept o condiție de valabilitate a unui angajament (art.
1.179 C. Civ.). Această derogare se fundamentează pe efectele teoriei aparenței în
drept: formalismul cambial este cel care creează această aparență, astfel încât
angajamentul formal, cuprins într-un titlu de credit, este valabil, independent de
viciile care ar putea afecta validitatea raportului juridic fundamental care constituie
cauza titlului.
2.2.4. Negociabilitatea . Titlul de comerț este negociabil, adică transmisibil,
circulația lui derobându-se de formalitățile greoaie ale cesiunii de creanță. El poate fi
transmis, ca mijloc de plată, în vederea stingerii unei datorii sau pentru refinanțarea
creditorului titular.

2.3. Clasificarea titlurilor de credit. La rândul lor, titlurile de credit se
clasifică după mai multe criterii.
2.3.1. După modul lor de circulație, titlurile de credit pot fi nominative, la ordin
sau la purtător.
– Titlurile nominative cuprind și ele indicarea primului titular; pentru transmi-
terea lor, care se poate face prin gir dar și prin cesiune, este necesară și colaborarea
debitorului cedat, care înscrie transferul în registrele sale și face mențiune în titlu.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

158
– Titlul la ordin indică persoana creditorului dreptului de creanță, respectiv a
primului beneficiar al titlului; transmisiunea titlului se face prin declarația credi-
torului inserată în titlu, declarație numită gir. Simpla remitere a titlului nu este
suficientă pentru a transmite drepturile încorporate în acesta.
– Titlul la purtător indică persoana debitorului fără a-l menționa pe creditor.
Acest titlu circulă prin simplă tradiție, astfel încât, la fel ca în cazul oricărui bun mobil,
posesorul lui este titularul dreptului de creanță.
2.3.2. După conținutul lor, titlurile de credit se împart în:
– Titluri de credit propriu-zise, care sunt acelea în virtutea cărora subscriitorul
sau debitorul se obligă la plata unei sume de bani determinată sau la livrarea unei
cantități de bunuri mobile. În această categorie intră cambia, biletul la ordin (ambele
făcând parte din grupa efectelor de comerț), obligațiunile societăților comerciale,
polița de asigurare.
– Titluri reprezentative, care sunt acelea care conferă titularului un drept real
asupra unei cantități de mărfuri determinate; așa sunt scrisoarea de trăsură, polița
de încărcare, recipisă de depozit, recipisa warrant.
– Titluri de participație, care sunt acelea care certifică un drept complex și
anume calitatea de membru al unei colectivități, cum ar fi acționarul unei societăți.
Acțiunile constată și încorporează nu numai un drept de creanță al acționarului cât și
o serie de drepturi de natură nepatrimonială, cum ar fi dreptul la vot, dreptul de
control sau de natură patrimonială, cum ar fi dreptul la dividende sau la o suma
echivalentă cu o cotă parte proporțională din patrimoniul societății, în caz de
retragere.
Riguros exact, numai unele dintre titlurile de credit propriu-zise sunt titluri de
credit perfecte (cambia și biletul la ordin), întrucât ele întrunesc toate trăsăturile
juridice ale acestor instrumente de credit (literalitatea, formalismul, caracterul
autonom și abstract, negociabilitatea); celelalte titluri de credit propriu-zise, titlurile
reprezentative și titlurile de participație pot fi considerate titluri de credit
imper¬fecte, întrucât le lipsesc unele dintre aceste trăsături juridice.
2.3.3. Prin referire la raportul juridic care le-a dat naștere, titlurile de credit se
pot clasifica în titluri cauzale și titluri abstracte sau acauzale.
Titlurile cauzale sunt cele care enunță sau fac trimitere la raportul juridic
fundamental care constituie cauza lor: așa sunt acțiunile, obligațiunile, titlurile
reprezentative.
Titlurile abstracte sunt cele care nu fac trimitere la raportul juridic fundamental
sau care nu cuprind mențiuni prin care raportul juridic fundamental să poată fi
identi¬ficat; ele nu sunt acauzale, stricto sensu, dar cauza lor (raportul juridic
funda¬mental) este ineficientă sau irelevantă, neputând fi invocată pentru
justificarea neîn¬de¬plinirii obligațiilor asumate. În această categorie de titluri sunt
incluse cambia și biletul la ordin.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

159
2.3.4. În raport de numărul de participanți, titlurile de credit se împart în titluri
la care participă trei persoane și titluri la care participă două persoane.
Titlurile la care participă trei persoane sunt reprezentate prin cambie, în meca-
nismul căreia sunt implicate tragătorul (emitentul), trasul și beneficiarul. Titlurile la
care participă două persoane sunt reprezentate prin biletul la ordin, părțile acestuia
fiind emitentul și beneficiarul.

SECȚIUNEA 3. CAMBIA

3.1. Istoric, noțiune, trăsături
3.1.1. Evoluția istorică. Comerțul a presupus, întotdeauna, asumarea unor
riscuri. În Evul Mediu, acestea erau reprezentate de dificultatea transportului
mărfurilor, de nesiguranța drumurilor, de lipsa de convertibilitate a monedelor cu
circulație locală sau de interzicerea exportului de capital în numerar. În aceste
condiții, nașterea cambiei a fost determinată de necesitatea remiterii unei sume de
bani de pe o piață pe alta prin intermediul unui document care să confirme
vărsământul.
Inițial, cambia a avut doar o funcție de plată, fiind instrumentul rezultat din
convenția prin care o parte încredința celeilalte părți o sumă de bani și primea în
schimb un angajament de restituire, plătibil la termen, într-un alt loc și în altă
monedă. Astfel, comerciantul depunea o sumă de bani la un bancher, în monedă
locală, într-un anumit oraș, iar bancherul îi remitea un angajament de plată, pe care
comerciantul îl putea realiza la termen, într-un alt oraș și într-o altă monedă, plata
urmând a se face la un corespondent al bancherului emitent. Cu timpul, acest
instrument de plată s-a transformat într-unul de credit, bancherul creditând practic
pe comerciantul căruia îi încredința angajamentul de plată. Ulterior, apariția și
evoluția cecului, ca instrument de plată, a redus cambia la dimensiunile exclusive ale
unui instrument de credit. În prezent, cambia este considerată ca fiind titlul de credit
prin excelență, model pentru construcția teoretică a tuturor titlurilor de credit.
Regimul actual al cambiei a fost reglementat prin Convenția de la Geneva din
1930 privind Legea uniformă asupra cambiilor și biletului la ordin. Deși nu a ratificat
această convenție, România a reglementat cambia și biletul la ordin într-o redactare
foarte apropiată Legii uniforme, prin Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la
ordin (în continuare denumită LCBO).
3.1.2. Noțiune . Într-o definiție cu tentă descriptivă, cambia este înscrisul care
cuprinde ordinul dat de o persoană – numită trăgător – unei alte persoane – numită
tras – de a plăti unui beneficiar sau la ordinul acestuia, la scadența și la locul stabilit,
o anumită sumă de bani.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

160
Într-o altă definiție, cu caracter sintetic, urmărind să releve principalele
trăsături juridice ale cambiei, aceasta este un titlu la ordin, formal și abstract, care
conferă posesorului legitim, dreptul necondiționat de a obține plata unei sume
determinate, la scadența indicată.
Cambia implică participarea următoarelor trei persoane:
– trăgătorul, care este emitentul cambiei sau ordonatorul plății și care, în
raportul fundamental care a dat naștere cambiei poate fi creditorul unei obligații de
plată sau finanțatorul unei operațiuni comerciale.
– trasul, cel căruia îi este adresat ordinul de a plăti o anumită sumă de bani,
la scadență și care, după acceptarea cambiei, devine debitorul obligației cambiale sau
principalul obligat cambial; în raportul fundamental care a dat naștere cambiei poate
fi debitorul emitentului cambiei sau un finanțator care acordă un credit acestuia, prin
acceptarea cambiei.
– beneficiarul, care este terțul către care sau la ordinul căruia urmează a se
face plata și care în raportul juridic fundamental care a dat naștere cambiei ar putea
fi creditorul emitentului cambiei sau o persoană căruia emitentul (trăgătorul) îi acordă
un credit.
Pe lângă acești subiecți ai cambiei, o serie de alte persoane intervin în meca-
nismul cambial – giranți, avaliști, acceptanți – toți aceștia fiind grupați sub umbrela
denumirii de „semnatari cambiali”, întrucât intervenția lor este marcată prin
semnarea cambiei, în diversele calități pe care și le asumă, dar care, toate, îi
transformă în obligați cambiali.
3.1.3. Trăsături caracteristice . Pe lângă trăsăturile caracteristice titlurilor de
credit în general – formalismul, literalitatea și autonomia – cambia prezintă și unele
trăsături specifice, unele dintre ele nefiind altceva decât aplicații ale caracte¬risticilor
generale ale titlurilor de credit.
Ca o expresie a formalismului și literalității titlurilor de credit, cambia este un
titlu complet, neputând fi dovedit prin elemente externe. Ca o consecință a
forma¬lismului cambiei, lipsa unei mențiuni esențiale a cambiei nu poate fi suplinită
prin alte mențiuni, cuprinse în alte înscrisuri, chiar dacă cambia face trimitere la ele.
Cambia este, prin excelență, un titlu la ordin; această clauză este subînțeleasă
în orice cambie și numai pe cale de excepție cambia poate face obiectul altui mod de
circulație, atunci când poartă mențiunea „nu la ordin”. Fiind un titlu la ordin, cambia
este negociabilă, ea putând fi transmisă de la un beneficiar la altul, fără a fi necesar
consimțământul emitentului; „negocierea” cambiei presupune obținerea unui avantaj
pentru beneficiarul care transferă cambia, de unde rezultă și funcția accesorie a
cambie de instrument de plată, apt să stingă o obligație de plată.
Ca un efect al caracterului autonom al titlurilor de credit, obligațiile cambiale
sunt abstracte; toate obligațiile cambiale sunt lipsite, cel puțin formal, de cauză,
existența acesteia neprezentând nicio relevanță pentru validitatea cambiei. În

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

161
consecință, diferitele obligații cuprinse în cambie sunt autonome atât față de raportul
juridic ce le-a dat naștere cât și între ele, unele față de celelalte.
Indiferent de natura raportului juridic fundamental, potrivit prevederilor art. 3
pct. 14 C. com, obligația cambială are o natură comercială.
Obligațiile cambiale sunt necondiționate, în sensul că ele nu pot fi subordonate
unei prestații din partea posesorului; inserarea unei condiții care să afecteze
executarea obligației de plată atrage nulitatea cambiei.
Obiectul cambiei va fi întotdeauna plata unei sume de bani, cu o scadență
unică. Nu sunt valabile cambiile care nu cuprind mandatul de plată a unei sume de
bani determinate sau care cuprind obligații de altă natură.
Toți debitorii cambiali (trăgătorul, trasul acceptant, girantul și avalistul
cambiei, dar și alți semnatari cambiali) sunt solidari. Solidaritatea cambială
reprezintă, în această privință, o aplicație specială a solidarității de drept comun în
materie comercială, reglementată de art. 42 C. com.
Potrivit art. 61 LCBO, cambia este un titlu executoriu; caracterul executoriu se
referă atât la capital cât și la accesorii (dobânzi, cheltuieli de protest sau de
executare).

3.2. Natura juridică a cambiei . Inițial instrument de plată, apoi instrument
de credit și de plată, cu o circulație redusă în raporturile comerciale naționale dar
bine cunoscută în practica comercială a altor țări sau în relațiile de comerț
internațional, cambia suscită încă multe discuții în ceea ce privește natura sa juridică.
Civiliștii au fost înclinați să vadă în cambie un mecanism comercial de cesiune
de creanță, simplificat și derobat de formalitățile cerute în dreptul civil (art. 1391 și
urm. C civ.); potrivit acestei concepții, trăgătorul (cedentul) transmite beneficiarului
(cesionarul) o creanță pe care o are asupra trasului (debitorul creanței).
Solida¬ritatea tuturor debitorilor cambiali contrazice însă această teză, întrucât, în
materie civilă, cedentul garantează doar existența valabilă a creanței cedate, fără a
fi ținut solidar cu debitorul cedat pentru neplata creanței la scadență.
Nici teza unei novații subiective (art. 1128 C. civ.), fie prin substituirea unui
nou creditor (beneficiarul) vechiului creditor (trăgătorul), fie prin substituirea unui
nou debitor (trasul) vechiului debitor (trăgătorul) nu este la adăpost de critici,
întrucât, prin emiterea cambiei, trăgătorul (ca prezumtiv debitor în raportul juridic
fundamental), nu este descărcat față de creditorul său (beneficiarul) și nici trasul
(noul debitor) nu devine debitor în raportul juridic fundamental, cel care a dat naștere
cambiei.
Explicația unei delegații imperfecte de plată (art. 1132 C. civ) prin care
trăgătorul (debitorul beneficiarului) dă creditorului său un alt debitor (trasul) nu
rezistă nici ea, întrucât delegația necesită acordul tuturor celor trei interesați,

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

162
chestiune ce ar lipsi de valoare cambia, pentru funcționarea mecanismului căreia nu
este necesară acceptarea trasului.
În concluzie, chiar dacă prezintă asemănări cu instituții clasice ale dreptului
civil, natura juridică a cambiei reprezintă o dilemă care nu poate fi satisfăcător
rezolvată prin încadrarea în tiparele acestor modalități de stingere sau transmitere a
obligațiilor. Doctrina franceză, dezvoltată pe o circulație extrem de vizibilă a cambiei,
care este unul dintre pilonii sistemului francez de credit comercial pe termen scurt,
consideră că natura juridică a cambiei își găsește explicația pe un dublu tărâm: cel al
voinței părților, voință întărită prin intervenția legiuitorului, care determină cadrul
formal în care trebuie să se încadreze voința părților; altfel spus, cambia are atât o
natură convențională, cât și una legală.
Intervenția legiuitorului are ca rol protecția aparenței legitimității drepturilor
cambiale, în absența unei legături vizibile a acestora cu raportul juridic funda-mental
care a dat naștere cambiei; chiar dacă este un titlu abstract, cambia își are cauza
într-un raport juridic pe care însă legiuitorul îl ocultează sau îl ignoră, în mod voit,
dând prioritate aparenței create prin formalismul cambiar, care este sursa încrederii
posesorului cambiei că drepturile sale sunt legal protejate și nu pot fi afectate de
apărări sau excepții fundamentate pe un raport juridic necunoscut lui.
Legiuitorul, făcând astfel încă o aplicație a principiului priorității aparenței
juridice în dreptul comercial, a creat un instrument de credit a cărui valoare constă
în formalismul care îl guvernează și în autonomia sa față de raportul juridic
funda¬mental, care constituie cauza sa. Se poate afirma astfel că, dacă voința
părților și practicile comercianților au dat naștere unui instrument comercial care se
inspiră din instituții cunoscute ale dreptului civil, legiuitorul a creat, pornind de la
această realitate, o instituție juridică nouă, proprie dreptului comercial, care își
găsește identitatea pe tărâmul teoriei aparenței juridice.
În prezent, cambia are o circulație redusă pe teritoriul României. Ea a fost și
mai este utilizată, cu predilecție, în raporturile de comerț internațional; vânzătorul
care vinde o marfă în condiții de credit furnizor (adică urmând a încasa prețul mărfii
la termen sau în mai multe tranșe) și care dorește să se protejeze de riscul ca la
scadență cumpărătorul să invoce diverse motive legate de neexecutarea
corespun¬ză¬toare, de către vânzător, a contractului, va prefera ca pentru fiecare
rată de plată să tragă asupra cumpărătorului o cambie, indicându-se ca beneficiar
chiar pe el sau banca sa și solicitând ca această cambie să fie avalizată (garantată)
de banca cumpărătorului.
Astfel cambia, ca instrument de credit, dobândește și veleități accesorii de
instrument de plată și de garantare a plății.

3.3. Forma cambiei. Mențiunile obligatorii. Formalismul cambiei
reprezintă o garanție a regularității voinței exprimate prin înscris. Cambia fiind

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

163
negociabilă, respectarea condițiilor de formă asigură încrederea posesorului în dreptul
transmis și în responsabilitatea semnatarului titlului. Emiterea cambiei se face în
formă scrisă, îmbrăcând fie forma unui înscris sub semnătură privată fie forma
autentică. Înscrisul se redactează în limba aleasă de părți, în mod obișnuit folosindu-
se formulare tip.
Rigurozitatea formei cambiei impune includerea în cuprinsul ei a unor men-
țiuni, dintre care unele sunt obligatorii iar altele facultative.
3.3.1. Mențiuni obligatorii (prevăzute de art. 1 LCBO):
a) Denumirea de cambie – se include în textul titlului și nu este permisă
folosirea unei mențiuni echivalente; denumirea trebuie să fie exprimată în aceeași
limbă în care este redactat cuprinsul cambiei. Având în vedere rigurozitatea care
domină materia cambială, obligativitatea utilizării denumirii de cambie are meni-rea
de a atrage atenția părților asupra severității angajamentelor asumate prin
utili¬zarea acestui instrument.
b) Mandatul (ordinul) necondiționat de plata a unei sume determinate –
condiție care se analizează sub un dublu aspect: al ordinului de plată și al sumei
determi-nate ce urmează a fi plătită. În literatura juridică s-a arătat că LCBO, spre
deosebire de Convenția de la Geneva din 1931, înlocuiește noțiunea de mandat de
plată cu aceea de ordin, care trebuie să fie considerat ca expresia unei duble delegări:
a posesorului cambiei de a exercita drepturile cambiale și a trasului de a îndeplini
obligațiile cambiale. Acest ordin trebuie să fie pur și simplu, fără nici o rezervă. Se
admite totuși, în cazul așa numitei „cambii documentare”, ca plata să se facă în
schimbul unor documente; situația este frecvent întâlnită în raporturile de comerț
internațional, când plata cambiei este însoțită de predarea unor documente care
atestă executarea prestației asumate prin raportul juridic fundamental ce a dat
naștere cambiei. Determinarea sumei se face prin arătarea cuantumului și a monedei
de plată; cambia trebuie întotdeauna să fie plătibilă în bani, nefiind admisă o cambie
în producte sau mărfuri. Potrivit art. 6 LCBO, dacă într-o cambie suma de plată este
scrisă în litere și în cifre și există discrepanțe între acestea, suma de plată este cea
scrisă în litere. Dacă suma de plată este scrisă de mai multe ori, fie în litere, fie în
cifre, în caz de deosebire, suma de plată este suma cea mai mică. Cambia nu poate
stipula plata unor dobânzi calculate la valoarea sumei determinate, cu excepția
cazului când scadența este stipulată la vedere sau la un anumit termen de la vedere.
c) Numele trasului – respectiv al persoanei care este indicată drept plătitor se
arată prin indicarea numelui și prenumelui persoanelor fizice sau a firmei (în cazul
comercianților persoane juridice) ori a denumirii, în cazul celorlalte persoane juridice.
În cazul în care numele trasului depășește spațiul alocat pe titlu, se vor înscrie pe
cambie primele caractere din numele și prenumele, respectiv din denumirea trasului,
în limita spațiului special alocat, fără ca prin aceasta să se atragă nulitatea cambiei.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

164
Există posibilitatea ca o cambie să fie trasă chiar asupra trăgătorului, ea fiind
astfel echivalența unei promisiuni a acestuia de a plăti la scadență o sumă
determinată, angajamentul trăgătorului având aceeași semnificație cambială ca și un
bilet la ordin. Dacă există mai mulți trași, aceștia răspund solidar, menționarea lor
fiind cumulativă și nu alternativă sau succesivă. Trăgătorul răspunde de accep¬tarea
cambiei de către tras și de plata, de către acesta, a cambiei; astfel, prin emite¬rea
cambiei, trăgătorul devine un garant al plății și un debitor cambial de regres,
împotriva căruia se poate îndrepta posesorul cambiei dacă trasul nu plătește la
scadență.
c) Codul trasului, respectiv un număr unic de identificare prevăzut în docu-
mentele de identificare sau de înregistrare ale trasului;
d) Arătarea scadenței – scadența este data la care cambia devine exigibilă și
urmează a fi plătită. Această scadență poate fi la vedere (atunci când cambia trebuie
plătită de tras la prezentarea ei de către beneficiar), la un anumit termen de la vedere
(atunci când cambia trebuie plătită la un anumit termen, care se calculează de la
data prezentării ei), la un anumit termen de la data emisiunii sau la o anumită data
calendaristică (scadență fixă, indicată prin menționarea zilei, lunii și anului). LCBO
indică, în mod limitativ, modurile de stipulare a scadenței, pentru a întări încrederea
beneficiarului cambiei cu privire la certitudinea datei plății. Art. 39 LCBO indică mai
multe criterii de interpretare a modului de indicare a scadenței (scadența fixată în
luni de la data emisiunii sau de la vedere se împlinește în aceeași zi a lunii în care a
fost emisă iar dacă luna în care se împli-nește scadența nu are o asemenea dată,
scadența va fi în ultima zi a acestei luni; prin expresia „jumătate de lună” se înțeleg
cincisprezece zile etc.).
e) Arătarea locului unde se face plata – plata sumei prevăzute în cambie se
supune principiului cherabilității, în sensul că aceasta trebuie prezentată spre plată
debitorului, la locul indicat prin arătarea localității unde se face plata. Dacă această
mențiune lipsește, se ia în considerare localitatea indicată lângă numele trasului, care
este considerată a fi și domiciliul trasului. Dacă în cambie sunt precizate mai multe
locuri de plată, posesorul acesteia o va putea prezenta spre plată în oricare dintre
aceste locuri. LCBO permite ca titlul cambial să fie prezentat spre plată și la domiciliul
unui terț (așa-numită cambie domiciliată).
f) Numele titularului căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata – se
desemnează prin arătarea completă a numelui, a firmei sau a denumirii, după caz.
În calitate de beneficiar pot apare mai multe persoane sau chiar și trăgătorul. LCBO
nu permite emiterea unei cambii la purtător (adică fără menționarea numelui
beneficiarului), împrejurare care a permis aserțiunea potrivit căreia cambia este, prin
excelență, un titlu la ordin.
g) Arătarea datei și locului emiterii. Data se precizează prin arătarea zilei, lunii,
anului emiterii, fiind certă și opozabilă tuturor. Data emiterii marchează momentul

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

165
nașterii cambiei și reperul cronologic în raport cu c are se calculează scadența
cambiei. Data cambiei este utilă și pentru determinarea legii aplicabile în timp și a
capacității trăgătorului și a obligaților cambiali. Locul emiterii se menționează
împreună cu data, iar în absența lui se ia în considerare localitatea de lângă numele
trăgătorului.
h) Semnătura trăgătorului – este semnătura celui care emite cambia; potrivit
dispozițiilor art. 8 LCBO, orice semnătură cambială trebuie să cuprindă în clar, numele
și prenumele persoanei fizice sau denumirea persoanei juridice ori a entității care se
obligă și semnătura olografă a persoanei fizice, respectiv a repre¬zentanților legali
sau a împuterniciților persoanelor juridice care se obligă ori a reprezentanților sau a
împuterniciților altor categorii de entități care utilizează astfel de instrumente.
Cu excepțiile arătate, lipsa elementelor menționate mai sus se sancționează
prin nulitatea cambiei. Această nulitate este limitată la efectele cambiale ale
înscrisului; în alte cuvinte, absența acestor mențiuni lipsește titlul de valoarea unei
cambii, el putând însă să își prezerve valoarea unui înscris sub semnătură privată.
De notat că jurisprudența străină admite, totuși, posibilitatea regularizării unei cambii
incomple¬te sau care cuprinde mențiuni inexacte, cu condiția ca între părțile
interesate să existe un acord privind regularizarea iar această operațiune să nu
privească decât iregu¬larități minime, care nu sunt esențiale pentru validitatea
titlului.
Potrivit art. 12 LCBO, o cambie poate fi valabil emisă chiar dacă îi lipsesc
mențiunile obligatorii (cambie în alb), dar acestea urmează a fi completate ulterior,
în termen de cel mult 3 ani de la emitere; o asemenea posibilitate relevă că
momen¬tul în raport de care se apreciază validitatea cambiei nu este cel al emiterii,
ci fie cel al prezentării cambiei trasului (fie spre acceptare, fie spre plată), fie cel al
transmiterii cambiei către un terț, situație în care beneficiarul trebuie să își legitimeze
calitatea și drepturile cambiale dobândite, legitimare care se poate face, evident și
exclusiv, numai prin mențiunile cambiale arătate mai sus.
3.3.2. Mențiunile cambiale facultative . Pe lângă elementele esențiale mențio-
nate mai sus cambia mai poate conține și unele clauze facultative, lăsate la dispoziția
semnatarilor cambiei.
Clauzele explicative. Acestea explicitează caracterul titlului, chiar dacă nu sunt
necesare pentru ca acesta să-și producă efectele. Astfel este clauza „la ordin”, a cărei
absență nu modifică cu nimic cambia, care este un titlu la ordin prin excelență.
Clauzele complementare. Ele adaptează conținutul cambial unor cerințe
particulare. Astfel, poate apărea în cambie promisiunea de a plăti dobânzi, valabilă
dacă scadența cambiei este la vedere sau la un anumit timp de la vedere.
Clauzele derogatorii. Sunt valabile atunci când legea permite în mod expres o
anumită derogare. Un exemplu îl reprezintă inserarea clauzei „nu la ordin”, care

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

166
limitează circulația cambiei, aceasta fiind realizabilă numai sub forma cesiunii de
creanță și cu efectele limitate prevăzute de aceasta.
Clauzele suplimentare se referă la raporturi în afara cambiei, deși conexe
acesteia. Legea le consideră ca nescrise din punct de vedere cambial, dar li se
recunoaște eficacitatea probatorie în cadrul raporturilor extracambiale.
Clauzele interzise sunt cele care încalcă sau contravin naturii titlului; astfel, ar
fi lovită de nulitate cambia în care obligația debitorului ar fi condiționată de
contra¬prestația creditorului sau cambia care ar purta mențiunea „la purtător”.

3.4. Condiții de fond (materiale). Pe lângă condițiile de formă examinate
mai sus validitatea unei cambii este supusă și unor condiții substanțiale sau
materiale, care privesc capacitatea și semnătura celui care se obligă cambial (art. 7
LCBO). Toate persoanele capabile juridic pot să își asume obligații cambiale; cambia
fiind un act de dispoziție și un act de comerț, obligațiile cambiale nu pot fi asumate
de incapabili (interzișii judecătorești și minorii).
Angajamentul cambial se poate asuma direct sau prin reprezentanți; cel care
semnează o cambie fără mandat sau cu depășirea mandatului primit rămâne direct
răspunzător pentru îndeplinirea obligației subscrise.
În ceea ce privește semnătura cambială, LCBO acceptă numai semnătura
manuscrisă (exigență pe care Convenția de la Geneva din 1931 nu o impune).
Semnătura falsă sau aparținând unei persoane imaginare nu obligă pe semnatarul
aparent (cel al cărui nume apare în titlu), dar obligațiile ce revin celorlalți semnatari
rămân totuși valabile.

3.5. Transmiterea cambiei. Transmiterea cambiei este operațiunea prin care
cambia circulă de la un posesor la altul, îndeplinindu-și funcția de instrument de
credit, întrucât permite beneficiarului inițial și posesorilor legitimi ulteriori sa o
negocieze, adică să mobilizeze resurse financiare sau să stingă obligații de plată prin
transmiterea drepturilor rezultând din cambie.
Transmiterea cambiei se realizează prin declarația cambială a beneficiarului,
exprimând voința acestuia de a transmite drepturile cambiale dobândite, declarație
ce poartă denumirea de gir. Cambia mai poate fi transmisă prin scontare și prin
cesiune, potrivit dreptului comun.
3.5.1. Girul. Noțiunea de gir are un dublu înțeles. Astfel, girul reprezintă
modalitatea prin care cambia circulă de la un beneficiar la altul. Totodată, el
reprezintă un ordin de plată, abstract și autonom, necondiționat (art. 14 LCBO),
adresat trasului sau emitentului de către posesorul cambiei (numit girant), ordin prin
care acesta își manifestă voința de a învesti cu drepturile cambiale pe un terț
determinat (numit giratar).

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

167
Girul, ca modalitate de transmitere a cambiei, se realizează prin două operații:
o declarație sau mențiune cambială care se realizează pe spatele cambiei, semnată
de girant (1) și tradițiunea titlului (2). Declarația cambială trebuie să poarte numele
beneficiarului, data girului și semnătura girantului. Este valabil și un gir în alb, care
nu poartă numele beneficiarului, ci doar semnătura girantului. Girul poate surveni
oricând, până la împlinirea termenului de protest și poate fi repetat de un număr
nelimitat de ori. În absența datei, se consideră că girul a fost făcut înainte de trecerea
termenului stabilit pentru facerea protestului.
Girul poate să fie „translativ” (atunci când transferă proprietatea cambiei), „în
garanție” (atunci când girantul urmărește doar să constituie cambia drept garanție
pentru noul posesor, care va putea exercita toate drepturile cambiale dar nu va putea
transfera titlul decât cu titlu de procură) și „de procură” (atunci când girul are
caracterul unui mandat dat giratarului pentru încasarea sumei cambiale sau pentru
conservarea unor drepturi cambiale – de exemplu, prin dresarea unui protest).
Potrivit doctrinei, girul produce trei efecte:
– girul transmite dobânditorului toate drepturile izvorând din cambie (art. 16
LCBO). Girul are, așadar, un efect constitutiv de drepturi originare și autonome, el
fiind o instituție proprie dreptului cambial, distinctă de cesiune sau de delegația de
plată. Astfel, spre deosebire de situația cesionarului, care dobândește creanța
cedentului, giratarul dobândește un drept nou, care se naște prin gir și care este imun
la viciile dreptului girantului. Spre deosebire de delegație, prin care un debitor
(girantul) dă creditorului său (giratarul) un alt debitor (trasul) și care nu este perfectă
și nu produce novația produce efecte decât dacă creditorul a descărcat de pe debitorul
delegant, girul reprezintă un ordin necondiționat și obligatoriu, pe care girantul îl dă
trasului, de a plăti cambia giratarului.
– girul îl transformă pe girant într-un obligat cambial, ținut să garanteze
acceptarea și plata cambiei față de oricare dintre posesorii cambiei (art. 17 LCBO);
de aceea, pentru a evita consecințele acestei poziții juridice, el poate să interzică
girarea în continuare a cambiei (prin mențiunea „nu la ordin”), limitându-și astfel
răspunderea numai față de giratarul căruia i-a transmis cambia. Girantul poate să-și
excludă complet răspunderea, chiar și față de giratar, prin introducerea în gir a unei
clauze „fără regres” sau „fără garanție”.
– girul legitimează, în mod formal, pe dobânditor, ca proprietar al cambiei și
titular al drepturilor cambiale. Pentru aceasta, giratarul sau posesorul trebuie să
justifice dreptul sau printr-o serie neîntreruptă de giruri. Dacă o persoană (bene-
ficiarul, giratarul său, pur și simplu, posesorul) a pierdut, prin orice întâmplare,
posesiunea unei cambii, noul posesor, care justifică dreptul său arătând că a primit
cambia printru-un gir în alb, nu este ținut să predea cambia, cu excepția cazului când
dobândirea s-a făcut cu rea credință sau prin săvârșirea unei grave greșeli (art. 18
LCBO).

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

168
3.5.2. Scontarea, ca o formă specială a girului, este operațiunea juridică prin
care beneficiarul transmite cambia către o instituție de credit autorizată (de regulă o
bancă comercială), urmărind ca în schimbul acestui transfer să obțină o parte din
suma indicată în titlu, înainte de împlinirea scadenței. Este, deci, o modalitate de
negociere a cambiei pentru mobilizarea rapidă a unor resurse financiare, necesare
beneficiarului.
Instituția de credit plătește suma determinată în cambie, deducând în valoarea
acesteia o așa numită taxă de scont (care reprezintă marja ei de profit) și un comision
destinat acoperirii eventualelor cheltuieli rezultate din scontarea și executarea
cambiei (cheltuieli de protest, de regres, etc.). Potrivit practicii bancare, taxa de scont
reprezintă cel puțin echivalentul dobânzii percepute de instituția de credit pentru un
credit a cărui scadență coincide cu cea din cambia scontată.
3.5.3. Transmiterea cambiei în condițiile dreptului comun. În unele situații,
cambia nu se poate transmite prin gir, ci doar în condițiile dreptului comun. Astfel,
atunci când va purta mențiunea „nu la ordin” (echivalentă cu o interzicere a
transmiterii titlului prin modalități cambiale), cambia se va transmite numai pe calea
cesiunii. De asemenea, cambia poate circula și ca efect al unei succesiuni legale sau
testamentare sau ca efect al unei transmisiuni patrimoniale universale (cum este, de
exemplu, cazul fuziunii sau divizării unor societăți comerciale).
Prin aceste situații juridice, dobânditorul cambiei dobândește poziția juridică a
antecesorului său, transmițându-i-se toate drepturile, acțiunile și accesoriile creanței.
El este continuatorul poziției juridice a autorului său și, spre deosebire de giratar, nu
dobândește un drept propriu, originar; în consecință i se vor putea opune toate
apărările de fond și excepțiile care s-ar fi putut opune celui de la care a dobândit
cambia.
De asemenea, cel care transmite cambia prin cesiune sau ca efect al unei
fuziuni sau divizări, nu își asumă poziția juridică a girantului, el nefiind ținut
răspunzător decât pentru existența valabilă a creanței (și aceasta numai dacă
cesiunea a fost oneroasă).

3.6. Garantarea și garanțiile cambiei. Ca în cazul oricăror obligații și execu-
tarea obligațiilor cambiale poate fi garantată. Această garantare se poate produce și
în condițiile dreptului comun (pe calea unor garanții reale sau personale), dar fără
nici un efect direct asupra neexecutării cambiei de către obligatul garantat, întrucât
literalismul și formalismul cambial interzic completarea cambiei pe calea unor
înscrisuri exterioare. O asemenea garanție nu se va transmite, prin gir, ci numai pe
calea cesiunii de drept comun.
3.6.1. Avalul. De aceea, pentru garantarea cambiei, prin mijloace specifice
dreptului cambial, se utilizează avalul, care este declarația cambială prin care se
garantează plata integrală sau parțială a cambiei (art. 33 LCBO). Persoana ce

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

169
garantează plata cambiei se numește avalist, iar obligatul garantat avalizat. Avalul
este o garanție cambială autonomă, independentă de obligația cambiară a
debito¬rului avalizat; astfel obligația avalistului este valabilă chiar dacă obligația
garantată ar fi nulă, pentru orice alt motiv decât un viciu de formă [art. 35 alin. (2)
LCBO]. Avalul diferă de o simplă fidejusiune de drept comun, care are caracter
accesoriu și care conferă garantului dreptul de a invoca aceleași excepții pe care le-
ar putea invoca și debitorul garantat; dimpotrivă, avalistul nu va putea invoca
excepțiile personale aparținând debitorul avalizat
Avalul se înscrie pe cambie și rezultă din expresia: „pentru aval” sau „pentru
garanție”, urmate de semnătura avalistului. Simpla semnătură a unei persoane pusă
pe fața cambiei, cu excepția celor ale trăgătorului și trasului, se socotește a fi un aval.
Formula avalului trebuie să conțină numele avalizatului, indicație nece¬sară, mai
ales, atunci când există deja o pluralitate de debitori cambiali, urmare transmiterii
cambiei prin unul sau succesive giruri.. Dacă această menționare a numelui celui
avalizat lipsește, se consideră că trăgătorul este cel avalizat.
Avalistul poate fi un terț sau chiar un semnatar al cambiei (de exemplu, trăgă-
torul îl poate avaliza pe tras). În calitate de avalist pot apărea una sau mai multe
persoane. Avaliștii pot avaliza același debitor sau mai mulți debitori cambiali. Cu alte
cuvinte, obligațiile ce revin unui debitor cambial pot fi avalizate de mai multe
persoane.
Avalistul are obligația de a plăti cambia pentru persoanele pentru care a
garan¬tat; atunci când există mai mulți avaliști, care au garantat pentru același
debitor cambial, răspunderea acestora este solidară. Orice posesor legitim al cambiei
se poate îndrepta împotriva avalistului, în aceleași condiții în care s-ar putea îndrepta
împotriva debitorului avalizat. Fiind un garant al avalizatului, avalistul nu poate avea
o obligație mai grea decât acesta; obligația lui are, deci, aceeași întindere cu cea a
avalizatului iar el este obligat să răspundă în același mod, potrivit categoriei și
rangului avalizatului.
Avalistul care plătește cambia dobândește toate drepturile care rezultă din ea,
atât împotriva avalizatului cât și împotriva tuturor debitorilor cambiali care sunt ținuți
față de debitorul avalizat, întrucât el dobândește același rang cambial cu avalizatul.
3.6.2. Pe lângă modalitatea principală de garantare cambială, cea a avalului,
plata cambiei se garantează, așa cum am arătat mai sus (secțiunea 3.5) și prin gir.
Prin efectul constitutiv al girului, girantul devine garant cambial și își ia asupra
obligațiile de acceptare și plată față de toți posesorii cambiei. El este un debitor de
regres care răspunde solidar cu ceilalți obligați.
3.6.3. Cambia este, primordial, un instrument de credit dar circulația și
credibilitatea angajamentelor cambiare se fundamentează nu numai pe garanțiile
exterioare, aduse prin gir și aval, ci și prin garanțiile intrinseci cambiei, constând în

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

170
solidaritatea debitorilor cambiali, acceptarea cambiei și existența acoperirii (a
provizionului).
Solidaritatea debitorilor este enunțată de art. 52 alin. (1) LCBO care arată că
trăgătorul, acceptantul, girantul și avalistul cambiei sunt ținuți solidari față de
posesor. Solidaritatea cambială nu se rezumă numai la cea expres enunțată de art.
52 alin. (1) LCBO; ea se manifestă și în raporturile dintre avaliști și avalizați, și între
mai mulți avaliști care au avalizat același debitor și conferă oricărui semnatar cambial
care a plătit cambia dreptul de a urmări solidar pe orice obligați cambial. Mai mult,
potrivit prevederilor art. 60 LCBO, raporturile dintre mai mulți obligați care au o
situație egală în cambie vor fi reglementate după normele relative la obli¬gațiile
solidare. Astfel, în caz de eșec al debitorului principal, posesorul cambiei sau
semnatarul care a plătit cambia se poate îndrepta împotriva oricărui obligat cambial
sau împotriva ansamblului semnatarilor cambiei, drept care se constituie într-o primă
garanție cambială.
Acceptarea cambiei (infra, secțiunea 3.7 a acestui capitol) constituie procedura
prin care trasul sau un terț devin debitori cambiali principali, prin aceasta conferind
beneficiarului sau posesorului cambiei o garanție suplimentară că acceptantul va
plăti, la scadență, cambia. În condițiile în care, sub raport cambial, trasul nu are nici
o obligație de plată decât din momentul acceptării cambiei, îndeplinirea acestei
formalități constituie principala garanție de plată a posesorului cambiei . Acceptarea
cambiei se face prin semnarea acesteia; prin excepție de la regulile instituite de alin.
(1) al art. 8 LCBO, prin semnătura trasului se înțelege semnătura olografă a persoanei
fizice având calitatea de tras, sau, după caz, a reprezen¬tantului legal sau a
împuternicitului trasului, persoană fizică, persoană juridică ori entitate care acceptă
la plată cambii [art. 8 alin. (2) LCBO].
Acoperirea cambială (provizionul) este o noțiune care nu este consacrată legal,
dar care ține de mecanismul intim al cambiei. În termeni doctrinari, provizionul
reprezintă o creanță exprimată în bani, de o valoare egală cu cea a cambiei, pe care
trăgătorul o are asupra trasului și care este exigibilă la aceeași scadență cu cambia.
Existența acoperirii nu este o condiție legală – în primul rând, pentru că cambia
este un instrument de credit – dar convingerea beneficiarului că între trăgător și tras
există un raport de creanță, care îi permite primului să dispună celuilalt să facă plata
unei sume de bani determinate, este suportul credibilității angajamentului cambiar.
În absența acestei convingeri, cambia, sub aspect rațional, este lipsită de o existență
reală; de aceea, acoperirea sau provizionul reprezintă, sub raport conceptual, o
garanție pe care se întemeiază emiterea, circulația și plata cambiei.

3.7. Acceptarea și plata cambiei. Executarea cambiei se realizează printr-
un mecanism complex care cuprinde, în principal, prezentarea la plată, acceptarea
cambiei și plata; tot în cadrul acestui mecanism sunt încorporate și reglementate și

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

171
eventualele incidente sau consecințe ale executării sau neexecutării cambiei: refuzul
acceptării cambiei sau de plată, protestul, executarea silită și, eventual, acțiunile
cambiale directe și de regres.
3.7.1. Prezentarea cambiei spre acceptare . Ordinul de plată emis de trăgător
nu creează obligații cambiale pentru tras decât în urma acceptării cambiei de către
acesta. Cu toate acestea, pentru validitatea titlului de credit, manifestarea de voință
a trasului este indiferentă. De aceea, potrivit prevederilor art. 24 LCBO, prezentarea
cambiei, de către beneficiar sau de către posesorul acesteia, spre acceptare, trasului,
este o operațiune cu caracter facultativ. Acest caracter facultativ al pre¬zentării la
acceptare rezultă din faptul că acceptarea este o operațiune accesorie, întrucât
obligația debitorului cambial este aceea de a plăti și nu aceea de a accepta cambia;
astfel, o cambie poate fi prezentată direct la plată, chiar dacă nu a fost „văzută”
înainte de către tras.
În anumite situații, prezentarea cambiei spre acceptare este obligatorie; astfel
este cazul cambiilor plătibile la un anumit termen de la vedere sau cazul cambiilor în
care trăgătorul sau girantul a stipulat obligația prezentării cambiei spre accep-tare.
Prezența acestor elemente specifice impune prezentarea cambiei spre accep¬tare,
pentru ca, astfel, fie să înceapă să curgă scadența, fie să aducă la cunoștința trasului
obligația de plată.
Prezentarea cambiei spre acceptare, atunci când scadența curge de la vedere,
trebuie să se facă în termen de cel mult un an de la emiterea ei; trăgătorul sau
girantul care au impus obligație de prezentare la acceptare pot stabili ei termenul în
care să se facă prezentarea. De asemenea, trăgătorul poate interzice prezentarea
cambiei spre acceptare sau poate stabili ca aceasta să nu fie prezentată spre
acceptare înainte de o anumită dată. În rest, acceptarea cambiei de către tras poate
fi cerută până la ajungerea cambiei la scadență.
3.7.2. Acceptarea cambiei. Refuzul de acceptare. Acceptarea, fiind o declarație
cambială, trebuie înscrisă pe cambie; mențiunea „acceptat” sau chiar numai
sem¬nătura trasului pe cambie au semnificația acceptării cambiei; oricum,
acceptarea trebuie să fie pură și simplă, fără condiții. În urma acceptării, trasul devine
debitor cambial principal, fiind obligat direct și solidar cu ceilalți obligați cambiali
(trăgătorul, giranții, avaliștii, care sunt debitori de regres, întrucât obligația lor de
plată survine numai în cazul neîndeplinirii obligației trasului).
În cazul în care trasul refuză să accepte cambia – și prin aceasta manifestă
respingerea calității sale de debitor cambial – acest refuz trebuie consemnat prin
intermediul unui act autentic, intitulat protest de neacceptare, care se întocmește fie
de executorul judecătoresc, fie de notarul public, cu excepția cazului când posesorul
este dispensat de această formalitate, prin clauza cambială „fără protest”. (v. infra,
3.7.5.)

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

172
În cazul în care trasul refuză acceptarea, poziția cambială a acestuia poate fi
ocupată de indicatul la nevoie (persoană căruia, potrivit indicației trăgătorului,
girantului sau avalistului i se prezintă cambia în caz de nevoie, adică de refuz de
acceptare din partea trasului) sau de către un intervenient (persoană care, din proprie
inițiativă, acceptă cambia în locul trasului). Acceptarea cambiei de către aceste
persoane produce aceleași efecte cambiale ca și acceptarea ei de către tras (art. 74
și urm. LCBO), indicatul la nevoie și intervenientul devenind debitori cambiali.
3.7.3. Prezentarea la plată. Cambia plătibilă la dată fixă sau la un termen de
la emisiune trebuie prezentată spre plată la scadență sau în una dintre următoarele
două zile consecutive scadenței, la locul și la adresa indicate în cambie. Plata poate
fi cerută numai de posesorul legitim, prin prezentarea cambiei. Titlul trebuie
prezentat debitorului principal sau persoanei desemnate să plătească pentru el.
Persoanele obligate să plătească suma prevăzută în titlu sunt acceptantul (trasul,
indicatul la nevoie, intervenientul), giranții și avaliștii.
Prezentarea titlului se poate face în original sau prin trunchiere, procedeu
informatic aplicabil numai cambiilor acceptate, prin care informațiile esențiale ale
cambiei și imaginea acesteia sunt trecute pe un suport electronic și transmise astfel
instituției de credit care are poziția cambială de tras sau de acceptant.
3.7.4. Plata cambiei . Plata titlului de credit la scadență, atunci când este făcută
de trasul acceptant, are ca efect stingerea obligațiilor cambiale. Atunci când plata
este făcută de trăgător, giranți, avaliști sau alți debitori cambiali, aceștia au dreptul
să se regreseze asupra trasului acceptant. Plata anticipată se poate face numai cu
con¬sim¬țământul posesorului cambiei. Dovada plății se face prin înscrierea
men¬țiunii de achitare scrisă pe titlu de către posesor și remiterea cambiei către
debitorul plătitor.
Plătitorul este liberat de obligațiile cambiale ce-i reveneau, dar are obligația de
a verifica regulata succesiune a girurilor (însă nu și autenticitatea semnăturilor),
pentru a se asigura că plătește posesorului legitim. Dacă săvârșind o fraudă sau dacă
din gravă culpă plătește unei persoane neîndreptățite să primească plata, el rămâne
în continuare obligat cambial.
3.7.5. Refuzul de plată . Protestul. Dacă plata este refuzată la scadență,
pose¬sorul titlului va trebui să întocmească un protest. Potrivit art. 49 LCBO,
protestul este un act autentic prin care, la cererea posesorului legitim al cambiei, se
constată de către organele legal abilitate că titlul a fost prezentat la acceptare sau la
plată și că aceste operații au fost refuzate de debitorul cambial, îndeplinindu-se astfel
formalitățile necesare pentru exercitarea drepturilor cambiale.
Protestul constituie un mijloc de probă și o condiție esențială pentru conser-
varea acțiunii de regres. Actul de protest se adresează de executorul judecătoresc
sau de către notarul public, cu respectarea termenului și formei prescrise de lege.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

173
În raport de situația pe care o constată, protestul poate fi, în principiu, de
neacceptare sau de neplată. Protestul de neacceptare se întocmește împotriva
trasu¬lui, când acesta refuză acceptarea cambiei. Protestul de neplată se întocmește
împotriva trasului sau a celorlalți acceptanți. El trebuie dresat la locul plății și la
adresa menționată în cambie.
Protestul de neacceptare trebuie făcut în termenele prevăzute pentru prezen-
tarea la acceptare în timp ce protestul de neplată se poate întocmi în următoarele
două zile după scadență, sau în următoarea zi după scadență (dacă scadența este la
vedere). Pentru conservarea drepturilor de regres, posesorul care a făcut protest
trebuie să-i încunoștințeze pe trăgător și pe girantul său, în cele patru zile următoare
protestului, despre refuzul de acceptare sau plată; aceeași obligație o au și giranții
notificați, care trebuie să notifice refuzul și eventualilor lor avaliști.
Întocmirea protestului de neacceptare îl scutește pe posesor de obligația de a
prezenta la plată cambia (aceluiași debitor) sau de a mai întocmi un protest de
neplată. Atunci când cambia este plătibilă la vedere, nu se mai întocmește protest de
neacceptare, ci doar protest de neplată.
Protestul trebuie să cuprindă data când a fost dresat (anul, luna, ziua și ora),
numele și prenumele celui care a solicitat întocmirea protestului precum și ale
persoanei sau persoanelor contra cărora s-a făcut protestul, arătarea locului în care
a fost dresat, transcrierea exactă a cambiei (dacă protestul nu s-a făcut chiar pe
înscrisul cambial ci separat), somația de plată, răspunsurile primite sau motivele
pentru care nu s-a obținut niciun răspuns. Protestul va fi semnat de cel care l-a dresat
(art. 69 LCBO).
În cazul refuzului la plată a unei cambii prezentate prin trunchiere, formalitatea
protestului este înlocuită prin consemnarea de către instituția de credit, pe origi-nalul
cambiei, a declarației de refuz, cu arătarea datei prezentării la plată. (art. 463 LCBO).
3.7.6. Acțiunea cambială directă și de regres. Ca o alternativă la executarea
directă a cambiei, posesorul legitim al acesteia își poate valorifica drepturile cambiale
și pe calea acțiunii cambiale. Acțiunea cambială poate fi directă sau de regres.
Acțiunea directă se exercită împotriva trasului acceptant și a avaliștilor săi. Acțiunea
de regres se exercită împotriva trăgătorului, giranților și a avaliștilor acestora, care
nu-și asumă decât o obligație subsidiară de plată.
Având în vedere solidaritatea cambială a trăgătorului, acceptantului, girantului
și a avalistului cambiei față de posesorul legitim al cambiei, acesta poate să îi
urmărească pe toți aceștia, individual sau colectiv, indiferent de rangul cambial
dețin¬ut și de ordinea în care s-au obligat. Semnatarul cambial care a plătit pose-
sorului cambiei se poate regresa și el împotriva acestor obligați cambiali.
Atât posesorul cât și cel care a plătit cambia, pot cere suma arătată în cambie
(cu eventuala dobândă, dacă a fost stipulată), dobânda legală de la data scadenței și
cheltuielile cambiale (de protest, de notificare, de regres etc.)

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

174
Acțiunea cambială se poate intenta la scadență sau înainte de scadență, dacă
trasul refuză plata cambiei sau când situația lui financiară este nesigură. Prin acțiunea
cambială posesorul titlului poate cere suma prevăzută în titlu, dobânzile stipulate sau
legale precum și eventualele cheltuieli accesorii. Debitorul de regres care a plătit are
dreptul să-l urmărească pe obligatul anterior.
Având în vedere caracterul autonom al dreptului de creanță încorporat în titlu,
legea a reglementat limitativ excepțiile ce se pot ridica împotriva reclamantului dintr-
o acțiune cambială. Aceasta se pot referi doar la nulitatea titlului, incapa-citatea unui
semnatar cambial, falsificarea semnăturii, decăderea din acțiunea de regres sau
alterarea textului cambiei.
3.7.7. Executarea cambială . Pentru suma și accesoriile pretinse, cambia are
valoare de titlu executor. Potrivit prevederilor art. 61 alin. (2) LCBO, înscrisul se
învestește cu formulă executorie de către judecătoria competentă, printr-o încheiere.
Această dispoziție, fără a fi abrogată în mod expres, a devenit caducă prin
intro¬ducerea în Codul de procedură civilă a art. 3741, potrivit căruia „Înscrisurile
cărora legea le recunoaște caracterul de titlu executoriu sunt puse in executare fără
învestirea cu formula executorie”. Întrucât art. 61 alin. (1) LCBO declară că, pentru
capital și accesorii, cambia este titlu executoriu, rezultă că posesorul este dispensat
de obligația învestirii cu formulă executorie. Împotriva acestui raționament, prin
decizia nr. 4/2009 din 19 ianuarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție,
solu¬ționând un recurs în interesul legii formulat de Procurorul General și admițând
recursul în interesul legii (!), a stabilit că „Dispozițiile art. 3741 din Codul de
procedură civilă, raportate la art. 61 din Legea nr. 58/1934 și respectiv art. 53 din
Legea nr. 59/1934, se interpretează în sensul că biletul la ordin, cambia și cecul se
învestesc cu formulă executorie pentru a fi puse în executare”. Explicația unei astfel
de soluții ar putea să rezide în natura specială a dispozițiilor de natură procedurală
cuprinse în LCBO care, astfel, ar deroga de la regula generală cuprinsă în art. 3741
C. proc. civ.
În baza caracterului executoriu, posesorul transmite debitorului o somație de
plată, care trebuie să cuprindă transcrierea exactă a cambiei sau a protestului,
precum și a celorlalte acte din care rezultă suma datorată. Debitorul poate face
opoziție în termen de 5 zile de la primirea somației, la judecătoria care a învestit
cambia cu formula executorie și care va judeca opoziția de urgență și cu precădere,
înaintea oricărei alte pricini. Debitorul opozant nu va putea ridica împotriva
posesorului decât excepțiile privind nulitatea titlului și nu vor putea invoca excepții
întemeiate pe raporturile lor personale cu trăgătorul sau cu posesorii anteriori (art.
19 și art. 63 LCBO).
3.7.8. Prescripția cambială . Acțiunea directă intentată împotriva acceptantului
sau avaliștilor acestuia se prescrie în termen de 3 ani, termen care curge de la data
scadenței sau de la data protestului de neacceptare.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

175
Acțiunea de regres împotriva obligaților de regres se prescrie în termen de 1
an de la data scadenței sau de la data protestului iar acțiunea obligaților de regres
îndreptată de unii împotriva altora se prescrie în termen de 6 luni, socotite din ziua
în care girantul a plătit cambia sau din ziua în care acțiunea de regres a fost pornită
împotriva sa.

SECȚIUNEA 4. BILETUL LA ORDIN

4.1. Noțiune. Distincții față de cambie. Biletul la ordin este un înscris prin care
emitentul se obligă să plătească la scadență o sumă de bani determinată, unui
beneficiar sau la ordinul acestuia. Reglementarea biletului la ordin este cuprinsă în
aceeași Lege nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin (LCBO) și constă în
câteva articole (art. 104 – 107), majoritatea norme de trimitere la materia cambiei.
Astfel, acest instrument de credit, deși beneficiază de o fizionomie juridică proprie,
nu beneficiază și de o reglementare proprie, motiv pentru care a fost comparat în
doctrină cu „ruda mai săracă” a cambiei. În realitate, importanța practică a acestui
instrument este mult mai mare decât lasă să se înțeleagă reglementarea sa sumară,
frecvența utilizării biletului la ordin fiind mult mai mare decât aceea a utilizării
cambiei.
Elementul de noutate adus de acest instrument de credit este limitarea
subiecților titlului la două persoane, prin eliminarea trasului; astfel, biletul la ordin
cunoaște doar doi participanți: emitentul (debitorul care se obligă să efectueze o
plată) și beneficiarul – creditorul raportului de obligații, către care sau la ordinul
căruia urmează a se face plata de către emitent. Practic, spre deosebire de cambie,
mecanismul biletului la ordin simplifică raportul cambial, emitentul cumulând pozițiile
juridice ale trăgătorului și ale trasului; de aici, spre exemplu, eliminarea procedurii
acceptării biletului la ordin.
De asemenea, în materia garanțiilor biletului la ordin, acoperirea în cont
(provizionul) nu prezintă nici o semnificație, întrucât acesta reprezintă o creanță a
trăgătorului asupra trasului, calități pe care le cumulează emitentul; de aceea,
emiterea unui bilet la ordin fără acoperire în cont la data emiterii nu constituie o culpă
a emitentului, obligația acestuia fiind doar aceea de a constitui provizionul la
scadență.

4.2. Trăsături juridice. Ca și cambia, biletul la ordin este un titlu complet și
un titlu la ordin; este un titlu abstract, autonom; obligațiile cuprinse în titlu sunt
necondiționate, au ca obiect întotdeauna o sumă de bani iar debitorii răspund solidar.
Potrivit art. 61 și 106 LCBO, biletul la ordin este un titlu executoriu; caracterul
executoriu se referă atât la capital cât și la accesorii (dobânzi, cheltuieli de protest

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

176
sau de executare). Pentru rațiunile invocate mai sus (secțiunea 3.7.7), biletul la
ordin poate fi pus în executare fără a fi învestit cu formulă executorie, în condițiile
art. 3741 C. proc. civ.
Spre deosebire de cambie, biletul la ordin nu constituie un act obiectiv de
comerț, în înțelesul dat de art. 3 C. com.; având în vedere caracterul autonom al
obligațiilor comerciale, singurul criteriu de comercialitate ar putea fi cel indicat de art.
4 C. com., potrivit căruia obligațiunile unui comerciant, dacă nu au natură civilă sau
contrariul nu rezultă din însuși actul, se socotesc ca fapte de comerț. În virtutea
acestei prezumții de comercialitate, biletele la ordin emise de comercianți au natură
comercială, dacă partea interesată nu răstoarnă prezumția prin proba contrară.

4.3. Elemente esențiale. Mențiunile esențiale pe care trebuie să le cuprindă
biletul la ordin sunt arătate de art. 104 LCBO. Acestea sunt asemănătoare celor ale
cambiei, cu diferențe provenind din restrângerea numărului participanților la acest
titlu:
– denumirea de bilet la ordin, cuprinsă în textul titlului;
– promisiunea necondiționată de a plăti o sumă determinată de bani;
– arătarea scadenței (la termen fix, la un termen de la emisiune, la vedere, la
un termen de la vedere); biletul a cărui scadență nu este arătată va fi considerat
plătibil la vedere;
– arătarea locului unde urmează a se face plata; în lipsa unei asemenea
mențiuni, locul emiterii va fi socotit și loc de plată precum și drept domiciliu al
emitentului;
– numele beneficiarului, persoana căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută
plata;
– arătarea datei și locului emiterii; în lipsa locului emiterii, se va considera că
biletul a fost emis la locul menționat lângă numele emitentului;
– semnătura emitentului, respectiv semnătura olografă a persoanei fizice
având calitatea de emitent, sau, după caz, a reprezentantului legal sau a
împuternicitului emitentului, persoană fizică, persoană juridică ori entitate care
utilizează astfel de instrumente;
– numele emitentului, respectiv numele și prenumele, în clar, a persoanei fizice
sau denumirea persoanei juridice ori a entității care se obligă. În cazul în care numele
emitentului depășește spațiul alocat pe titlu, se vor înscrie pe biletul la ordin primele
caractere din numele și prenumele, respectiv din denumirea emitentului, în limita
spațiului special alocat, fără ca prin aceasta să se atragă nulitatea biletului la ordin ;
– codul emitentului, respectiv un număr unic de identificare preluat din docu-
mentele de identificare sau de înregistrare ale emitentului.
Lipsa unuia din elementele menționate mai sus, cu excepțiile arătate, invali-
dează calitatea de bilet la ordin a înscrisului. Emitentul sau beneficiarul pot însă să

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

177
înscrie unele clauze facultative, cum ar fi stipulațiunea „fără cheltuieli” (exprimând
refuzul de a suporta accesoriile plății) sau „valoare în garanție” sau „pentru procură”,
ultimele indicând un gir pentru garanție sau pentru mandat.
Față de prevederile speciale din LCBO și normele – cadru de aplicare referitoare
la cauzele de nulitate ale biletului de ordin, orice altă cauză de nulitate a acestuia
convenită de părți în contractul dintre ele (de exemplu „dacă utilizatorul remite plata
la data scadenței atunci biletul la ordin referitor la această plată devine nul”) apare
ca derogând de la dispoziții interesând ordinea publică în sensul art. 5 C. civ., și nu
produce efecte juridice.

4.4. Transmiterea, garantarea și plata biletului la ordin . Potrivit art. 106
LCBO, aceleași reguli menționate la cambie se aplică și biletului la ordin, în măsura
în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu. Ca atare, girul, avalul, scadența,
plata, acțiunea sau executarea cambială, protestul și regresul în caz de neplată,
prescripția își găsesc aceeași reglementare și în cazul biletului la ordin.
Emitentul unui bilet la ordin este ținut în același mod ca și acceptantul unei
cambii; el este, deci, un obligat cambial principal. Beneficiarul biletului, care îl
girează, devine și el un obligat cambial, la fel ca avalistul care garantează plata
biletului la ordin. Avalul, când nu se precizează pentru cine a fost dat, se socotește
acordat pentru emitent.
Potrivit naturii sale, în cazul biletului la ordin, operația de acceptare nu este
necesară. Cu toate acestea, dacă promisiunea de plată este scadentă la un anumit
termen de la vedere, atunci biletul la ordin va fi prezentat emitentului spre vizare;
de la data vizei se calculează termenul de la vedere. Refuzul emitentului de a pune
viza se constată printr-un protest, a cărui dată servește drept punct de plecare a
calculului termenului scadentei care curge de la vedere.
Ca și cambia, și biletul la ordin poate fi prezentat la plată prin trunchiere
(procedeu informatic de transpunere și transmitere în format electronic), modalitate
care conservă toate efectele pe care legea le recunoaște biletului la ordin original
(art. 1051 LCBO).

SECȚIUNEA 5. INSTRUMENTE DE PLATĂ. CECUL

5.1. Noțiune și subiecți. Astfel cum am arătat mai sus, rolul esențial al
instru-mentelor de plată este acela de a simplifica și accelera fenomenul plății, prin
evitarea utilizării fizice a monedei, respectiv a transferului de fonduri. În aceste
condiții, instrumentele de plată, fundamentate inițial pe tehnica mandatului sau a
cesiunii de creanță, s-au dezvoltat pe măsura intensificării schimburilor comerciale,
acumulând noi trăsături și efecte și culminând cu reglementarea actuală a cecului.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

178
Cecul, ca prototip al instrumentelor de plată, a fost definit ca un înscris care
conține ordinul necondiționat adresat de o persoană (numită trăgător) unei instituții
de credit bancare (numită tras), la care are un disponibil, de a plăti, la vedere, o
sumă de bani determinată, unui beneficiar. Reglementarea legală a cecului este
cuprinsă în Legea nr. 59/1934 asupra cecului (în continuare LC).
Cecul, fără a fi un titlu de credit, este fundamentat totuși pe un mecanism
juridic care îl face să prezinte o serie de asemănări cu cambia, în principal prin
prezența sau implicarea aceluiași număr de persoane:
– trăgătorul (emitentul titlului), cel care dispune efectuarea plății și care are
un disponibil la tras, în temeiul căruia se legitimează drept creditor al trasului; cecul
poate fi tras însă și asupra contului unui terț [art. 6 alin. (2) LC];
– trasul, care este întotdeauna o societate bancară (instituție de credit) și care
va plăti, posesorului cecului sau la ordinul acestuia, o sumă determinată de bani;
cecul poate fi tras asupra trăgătorului atunci când el este folosit ca instrument de
plată între diversele stabilimente (sucursale, agenții) ale aceleiași instituții de credit;
– beneficiarul, care este titularul sau purtătorul titlului, cel îndreptățit să înca-
seze suma indicată în cec; beneficiarul poate fi chiar și trăgătorul. Beneficiarul poate
fi indicat în cec sau cecul poate fi emis „la purtător”, beneficiarul legitimându-se prin
posesia cecului.

5.2. Trăsături juridice și specific . Spre deosebire de cambie, care are o
natură comercială independent de calitatea părților sau de natura juridică a raportului
fundamental ce îi dă naștere, cecul nu este enumerat printre operațiunile juridice pe
care legiuitorul, prin efectul dispozițiilor art. 3 C. com., le consideră drept acte de
comerț.
Desigur că, având în vedere că, în practică, cecurile sunt utilizate aproape
exclusiv de comercianți și luând în considerare și rigoarea și formalismul care domină
materia titlurilor de plată, s-ar impune ca, așa precum prevede Codul comercial în
privința cambiei, să i se recunoască și cecului (și desigur și biletului la ordin) natura
de act de comerț, atunci când este emis de comercianți, indiferent de cauza
fundamentală care dă naștere titlului.
Cecul nu este un instrument de credit, în sine, întrucât el se emite numai pe
baza unui disponibil (acoperire, provizion) pe care trăgătorul îl are la tras și este
plătibil la vedere, deci fără ca emitentul să beneficieze de o scadență care să includă
un termen de creditare. El poate primi însă și funcții de creditare, în anumite condiții
(v. infra, secțiunea 5.4 și 5.7.)
Ca și cambia, cecul este un titlu complet și un titlu abstract, autonom; obli-
gațiile cuprinse în titlu sunt necondiționate, au ca obiect întotdeauna o sumă de bani
iar debitorii răspund solidar. Potrivit art. 53 LC, cecul este un titlu executoriu;

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

179
caracterul executoriu se referă atât la capital cât și la accesorii (dobânzi, cheltuieli de
protest sau de executare).
Cecul este un instrument negociabil, el putând fi transmis prin diverse tehnici
de circulație, potrivit modului său de emitere, cu scopul de a stinge o obligație de
plată. Cecul poate fi nominativ, la ordin sau la purtător, în timp ce cambia este prin
excelență un titlu la ordin și doar prin excepție nominativ. Cecul este întotdeauna
plătibil la vedere, în timp ce cambia poate avea diverse alte scadențe. Cecul
presupune o convenție prealabilă între tras și trăgător și existența unui disponibil al
trăgătorului la tras (așa-numitele premise juridice ale emiterii cecului).

5.3. Natura juridică a cecului. Încercarea de a identifica sau explica natura
cecului pornește, în mod inexorabil, de la compararea sa cu instituții ale dreptului
civil cu care prezintă asemănare. Mandatul, cesiunea de creanță, delegația de plată
nu pot fi ignorate ca sursă a concepției cecului, deși rezultatul obținut reprezintă mai
mult decât o derogare sau dezvoltare a acestor instituții.
Cecul ar putea fi socotit un mandat pe cate trăgătorul îl dă trasului pentru a
plăti beneficiarului o sumă de bani. De asemenea, ar putea fi mijlocul prin care se
transmite o creanță de la cedent (trăgător) la cesionar (beneficiar), trasul fiind terțul
cedat. Aceste identificări nu sunt însă satisfăcătoare, pentru că ele nu explică efectele
cecului, printre care și acela că, în timp ce mandantul sau cesionarul nu pot încredința
exercitarea sau transmite mai multe drepturi decât au, în cazul cecului, în virtutea
caracterului său abstract sau autonom, acesta conferă bene¬ficiarului sau
purtătorului acestuia un drept propriu, independent de dreptul trăgătorului și chiar și
de dreptul giranților anteriori. De asemenea, pentru aceleași rațiuni, delegația de
plată sau novația subiectivă, prin care trăgătorul (debitorul în raportul fundamental),
dă un nou debitor (trasul) creditorului său (care este beneficiarul), nu poate fi luată
în considerare ca explicație plauzibilă; în plus, dele¬gația de plată, chiar imperfectă,
ar necesita acordul tuturor părților implicate, în timp ce pentru validitatea cecului
angajamentul trasului (societatea bancară) este irelevant .
În plus, identificarea cecului cu oricare dintre aceste instituții nu explică, în
mod satisfăcător, teoria inaplicabilității sau inopozabilității excepțiilor personale,
desprinse din raportul fundamental (art. 23 LC – Persoanele împotriva cărora s-a
pornit acțiune, în baza unui cec, nu pot opune posesorului excepțiunile întemeiate pe
raporturile lor personale cu trăgătorul sau cu posesorii anteriori).
Cecul nu poate fi considerat nici având aceleași efecte ca o bancnotă, pentru
că, deși amândouă au funcțiuni de plată, cecul nu are efect liberator, deci nu descarcă
pe trăgător și nici pe giranți, prin simpla emitere sau remitere, de obligația de plată.
De aceea, ca și în cazul cambiei, explicația naturii juridice a cecului este
relevată tot de teoria efectelor aparenței juridice, ca rezultat al dublei sale naturi:
convenționale și legale. Rezultat din voința părților, angajamentul cuprins în cec este

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

180
„consolidat” prin intervenția legiuitorului, care protejează aparența juridică creată
prin formalismul cecului, în beneficiul purtătorului legitim al acestuia. Numai astfel se
pot explica drepturile autonome dobândite de fiecare posesor și inopozabilitatea
excepțiilor personale, efecte care conferă cecului, ca instrument de plată și titlu
bancar, o valoare independentă de raportul juridic ce i-a dat naștere.
5.4. Funcțiile cecului. În mod primordial, cecul este considerat un instrument
de plată, funcția sa esențială fiind aceea de a permite stingerea unor obligații de plată
fără a folosi transferul efectiv de fonduri sau remiterea de monedă fiduciară (plata în
numerar).
Acest efect de plată se poate realiza și prin retragerea unor fonduri din contul
propriu al trăgătorului (atunci când beneficiarul indicat este chiar trăgătorul).
În literatura juridică de specialitate s-a relevat că cecul poate îndeplini și funcții
accesorii de creditare, atunci când beneficiarul scontează cecul la propria bancă,
aceasta creditând contul acestuia fără a mai aștepta încasarea sau atunci când, în
practică, cecul se emite nedatat, urmând a fi datat ulterior, ceea ce echivalează cu
un credit acordat trăgătorului.
În cursul circulației sale, cecul poate dobândi și funcții restrânse de garantare,
prin efectul avalizării sau girării sale, posesorul dobândind astfel garanțiile perso-nale
ale giranților anteriori sau ale avaliștilor cecului, după caz. Cecul poate fi considerat
un instrument de garantare a plății și atunci când banca certifică existența
disponibilului, certificare care indisponibilizează sumele necesare plății, până la
expirarea termenului de prezentare la plată.
5.5. Formalismul cecului. Mențiunile obligatorii. Cecul este un titlu bancar
formal, caracterizat prin literalism; în consecință, el încorporează dreptul și nu va
putea fi dovedit sau interpretat prin elemente exterioare înscrisului. De aici și
preocuparea expresă a legiuitorului de a enumera mențiunile obligatorii ale cecului,
în absență cărora, cu excepțiile arătate mai jos, titlul își pierde valoare de cec.
Potrivit art. 1 LC, cecul cuprinde următoarele mențiuni obligatorii:
– denumirea de cec; aceasta trebuie trecută chiar în textul titlului și trebuie
exprimată chiar în limba în care este redactat titlul; orice mențiune echivalentă este
exclusă.
– ordinul necondiționat de a plăti o sumă de bani determinată; ordinul trebuie
să fie pur și simplu iar suma să fie exprimată prin arătarea câtimii și a monedei de
plată. De regulă, suma este înscrisă atât în cifre cât și în litere; în caz de
discre¬panță, suma înscrisă în litere face credință. Dacă suma este arătată de mai
multe ori în cec și apar discrepanțe, va fi plătită suma cea mai mică. Orice stipulație
care prevede plata unei dobânzi la suma arătată prin cec este socotită nescrisă.
– numele trasului, adică al celui care trebuie să plătească; trasul este întot-
deauna o instituție de credit iar arătarea numelui acesteia trebuie să indice, de regulă,

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

181
și sucursala sau agenția la care se va face plata. Cecul tras și plătibil în străinătate
este valabil ca cec chiar dacă trasul nu este o instituție de credit (art. 3 LC).
– arătarea locului unde trebuie făcută plata; în lipsa unei arătări speciale, locul
arătat lângă numele trasului este socotit loc de plată. Dacă mai multe locuri sunt
arătate lângă numele trasului, cecul este plătibil la primul loc menționat în cec. În
lipsa oricăror mențiuni, cecul este plătibil la sediul principalului stabiliment (loc de
afaceri) al instituției de credit, care nu este întotdeauna și sediul social al acesteia.
– data și locul emiterii; data va fi arătată prin menționarea zilei, lunii și anului
iar în absența unei mențiuni care să arate locul emiterii, va fi luat în considerare locul
arătat lângă numele trăgătorului.
– semnătura trăgătorului; orice semnătură a unui cec trebuie să cuprindă, în
clar, numele și prenumele persoanei fizice sau denumirea persoanei juridice care se
obligă precum și semnătura olografă a persoanei fizice, respectiv a repre-zentanților
legali sau a împuterniciților persoanelor juridice care se obligă.
– numele trăgătorului, respectiv numele și prenumele, în clar, a persoanei
fizice sau denumirea persoanei juridice ori a entității care se obligă. În cazul în care
numele trăgătorului depășește spațiul alocat pe titlu se vor înscrie pe cec primele
caractere din numele și prenumele, respectiv, din denumirea trăgătorului, în limita
spațiului special alocat, fără ca prin aceasta să se atragă nulitatea cecului.
– codul trăgătorului, respectiv un număr unic de identificare, preluat din
documentele de identificare sau de înregistrare ale trăgătorului.
Așadar, cecul, spre deosebire de cambie nu cuprinde mențiunea scadenței
(fiind un titlu bancar plătibil la vedere) și nici numele beneficiarului (cecul fiind reputat
ca fiind un titlu la purtător). În rest, absența unora dintre mențiunile prevăzute de
art. 1 LC este sancționată prin pierderea calității de cec a înscrisului. Acesta își
păstrează însă o anumită valoare juridică în domeniul dreptului comun, consti¬tuind,
cel puțin, un început de probă scrisă cu privire la angajamentul trăgătorului de a plăti
beneficiarului o sumă determinată de bani.
Unele din aceste mențiuni obligatorii prevăzute de lege sunt preimprimate pe
formulare tipizate, puse la dispoziție de instituțiile de credit; altele se completează
de trăgător. Potrivit prevederilor art. 84 alin. (1) pct. 3 LC, constituie infracțiune
emiterea unui cec căruia îi lipsește unul dintre elementele arătate mai sus.
5.6. Formele cecului. Potrivit prevederilor LC, cecul poate fi emis în urmă-
toarele forme: cecul barat, cecul plătibil în cont, cecul netransmisibil, cecul de
călătorie și cecul circular.
Cecul barat (art. 38-39 LC) cuprinde două linii paralele, care traversează fața
cecului și care semnifică intenția trăgătorului sau a posesorului cecului de a limita
categoria beneficiarilor cecului. Bararea cecului poate fi generală sau specială. Cecul
cu barare generală poate fi plătit numai unei societăți bancare sau unui client al
trasului; bararea generală este prezentă atunci când între cele două linii paralele nu

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

182
este înscrisă nici o mențiune sau este înscrisă mențiunea „bancher” sau altă mențiune
echivalentă. Cecul cu barare specială este cel care poartă între cele două linii paralele
mențiunea numelui unui bancher (unei societăți bancare) și care poate fi plătit numai
celui indicat sau dacă cel indicat este chiar trasul, unui client al acestuia.
Cecul plătibil în cont (art. 40 LC) este cel prin care trăgătorul sau posesorul
cecului interzice plata acestuia în numerar, prin inserarea pe fața cecului a mențiunii
transversale „plătibil în cont” sau a unei alte mențiuni echivalente. Un asemenea cec
nu poate da naștere decât unor operațiuni bancare scriptice (prin virament,
creditarea contului sau compensație).
Cecul netransmisibil (art. 41 LC) este un cec la ordin, care indică numele
primitorului precum și interdicția ca acesta să-l transmită unei alte persoane; cecul
nu va putea fi plătit decât primitorului sau în contul său iar acesta nu-l va putea gira
decât unei societăți bancare, cu mențiunea „pentru încasare”, mențiune care indică
un simplu mandat acordat societății bancare.
Cecul de călătorie (art. 42 LC) este un cec a cărui plată este condiționată de
existența pe titlu, la momentul plății, a unei a două semnături, identică cu cea a
primitorului cecului. Aceasta înseamnă că, la primirea cecului, primitorul trebuie să
semneze cecul iar apoi, atunci când îl prezintă la plată, să depună pe cec o a doua
semnătură, ceea ce îl identifică drept primitorul și posesorul legitim al cecului. Dacă
cecul este la ordin și a fost girat, giratarul care încasează cecul de călătorie se supune
aceleiași condiții a dublei semnături.
Cecul circular (art. 79 LC) este definit chiar de lege ca fiind un titlu de credit
la ordin, emis de o instituție de credit, anume autorizată, pentru sume ce le are
disponibile de la primitorii cecurilor, în momentul emisiunii, plătibil la vedere în
oricare din locurile arătate de emitent. Cecul circular prezintă mari asemănări cu
biletul la ordin (inclusiv din prisma mențiunilor obligatorii pe care trebuie să le
cuprindă), fiind tot un titlu care implică participarea a doi subiecți (emitentul și
primitorul), dar cu specificul că emitentul este întotdeauna o instituție de credit (care
are obligația de a constitui la Banca Națională a României o cauțiune egală cu cel
puțin 40 la sută din valoarea cecurilor circulare emise zilnic) iar emisiunea se face
pentru sume pe care banca le are disponibile nu din resurse proprii ci din disponibilul
asigurat de primitori. Cecul circular îndeplinește funcțiuni similare cu cecul de
călătorie, ambele permițând mobilizarea rapidă, în oricare din locurile arătate de
emitent, a unor sume pentru care primitorul a constituit în prealabil un disponibil la
emitent.
5.7. Condițiile emiterii cecului. Acestea pot fi împărțite în condiții de fond și
condiții de formă. Condițiile de fond privesc capacitatea părților, consimțământul și
cauza cecului, cu anumite trăsături specifice, grupate în doctrină și sub denumirea
de premise juridice ale emiterii cecului.

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

183
Capacitatea. Emiterea și plata cecului reprezintă, sub raport juridic, un act de
dispoziție, urmărind stingerea unei obligați de plată, astfel că trăgătorul trebuie să
aibă capacitate deplină de exercițiu, pentru a se putea obliga valabil. Trasul trebuie
să aibă calitatea specială de instituție de credit autorizată potrivit legii iar în cazul
cecurilor circulare (v. supra, secțiunea V.5) trebuie să fie expres autorizată să emită
cecuri circulare. Dacă cecul poartă semnăturile unor persoane incapabile de a se
obliga prin cec, cecul este lovit de nulitate, ca titlu bancar, dar obligațiunile celorlalți
semnatari rămân totuși valabile.
Consimțământul. Dreptul trăgătorului de a emite cecuri asupra trasului este
fundamentat pe convenția celor două părți. Această convenție poate fi expresă sau
tacită [art. 3 alin. (2) LC], consimțământul părților rezultând fie din inserarea unor
dispoziții speciale într-un contract de credit, fie dintr-un înscris încheiat separat în
acest scop, fie din existența unui disponibil al trăgătorului la tras. Existența
con¬venției tacite trebuie, totuși, dedusă și prin raportare la dispozițiile art. 84 alin.
(1) pct. 1 LC, potrivit cărora emiterea unui cec fără autorizarea trasului constituie
infracțiune.
Cauza cecului. Cauza mediată sau îndepărtată o constituie, desigur, raportul
juridic fundamental, cel care dă naștere cecului. Acesta fiind un instrument de plată
autonom, abstract, această cauză mediată nu prezintă interes pentru valabi-litatea
titlului. Cauza imediată o constituie existența unui disponibil al trăgătorului la tras,
întrucât cecul se emite iar ordinul de plată se dă băncii în limita fondurilor de care
dispune trăgătorul la tras. Aceste fonduri se numesc disponibil, provizion sau
acoperire și au la bază un contract de depozit bancar sau de credit între tră¬gător și
tras. Disponibilul reprezintă, astfel, o creanță a trăgătorului asupra trasului,
exprimată într-o sumă de bani. Disponibilul trebuie să fie prealabil, cert și de o
valoare cel puțin egală cu suma înscrisă în cec (suficient) . Disponibilitatea
provizionului se analizează sub un dublu aspect: (a) el trebuie să aibă caracter cert,
lichid și exigibil, în raportul juridic dintre client și bancă și (b) să nu existe nici un
impediment juridic ori faptic pentru efectuarea plății. Existența disponibilului nu
reprezintă, totuși, o condiție de validitate pentru cec, întrucât absența acestuia atrage
unele sancțiuni pentru trăgător (art. 84 LC), dar nu invalidează titlul ca cec [art. 3
alin. (2) LC].
Sub aspectul formei, cecul trebuie să constea într-un înscris, care trebuie să
cuprindă mențiunile obligatorii prevăzute de art. 1 LC. Emiterea cecului presupune
completarea acestuia (de regulă pe un formular preimprimat de către bancă),
semnarea lui și remiterea acestuia către beneficiar.
5.8. Transmiterea cecului. Cecul este plătibil la purtător, la ordin sau nomi-
nativ. Circulația cecului se produce corespunzător modului de plată convenit; prin
simpla tradiție, când cecul este la purtător; prin gir, când cecul este la ordin; prin
cesiune de creanță, când titlul este nominativ (atunci când el este stipulat cu clauza

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

184
expresă „nu la ordin”). În această din urmă ipoteză, astfel cum corect s-a observat
în doctrină, cesionarul nu va mai putea invoca inopozabilitatea excepțiilor personale,
întrucât el nu este titularul unui drept nou (cazul giratarului), ci succe¬sorul
cedentului.
Girul constituie o declarație înscrisă pe cec, semnată de girant, prin care se
transmit toate drepturile rezultând din cec (art. 18 LC) unei alte persoane, numită
giratar. Girul poate fi înscris în favoarea oricărei persoane, inclusiv a trăgătorului sau
a trasului; girul în favoarea trasului are efectul unei chitanțe care îl liberează pe
acesta de obligația de plată.
Girul poate fi translativ (când produce efectul clasic al transmiterii cecului și a
drepturilor rezultând din acesta), în garanție (atunci când cecul devine obiectul unei
garanții reale mobiliare) , sau pentru procură (cu titlu de mandat de încasare).
Girul trebuie să fie necondiționat, pentru întreaga sumă și îl transformă pe
girant într-un obligat la plata cecului, dacă nu există clauză contrară (art. 19 LC).
Potrivit art. 23 LC, persoanele împotriva cărora s-a pornit acțiune, în baza unui cec,
nu pot opune posesorului excepțiile întemeiate pe raporturile lor personale cu
trăgătorul sau cu posesorii anteriori (giranți), afară numai dacă posesorul dobândind
cecul a lucrat cu știință în paguba debitorului. Astfel, girantul nu poate invoca excepții
fundamentate pe raportul juridic fundamental care l-a legat de trăgător sau de către
girantul anterior, decât dacă poate dovedi reaua credință a titularului acțiunii, în ceea
ce îl privește.
Girul poate fi și „în alb” (fără a menționa giratarul sau înscris cu mențiunea „la
purtător”); posesorul unui cec girat „în alb” poate să îl completeze cu un nume, să îl
gireze mai departe sau să îl transmită, pur și simplu, în starea în care se află, unui
terț, prin simplă tradiție. Giratarul se legitimează ca posesor legitim al cecului printr-
un șir neîntrerupt de giruri, chiar dacă ultimul dintre acestea este „în alb”.
¬5.9. Garantarea cecului. Obligația de plată constatată prin cec poate fi
garan¬tată prin aval, dat de o terță persoană sau chiar de un semnatar al cecului.
Trasului îi este însă interzis să avalizeze un cec, așa cum îi este interzis și să accepte
cecul (art. 4 și art. 26 LC); ambele operațiuni ar transforma instituția de credit într-
un debitor cambial, independent de existența disponibilului trăgătorului la tras.
Avalul, fiind o garanție personală dată de avalist persoanei avalizate, trebuie
să cuprindă numele acestuia din urmă; lipsind această mențiune, se consideră că cel
avalizat este trăgătorul.
Avalistul este ținut la plată la fel ca și avalizatul, chiar dacă obligația garantată
ar fi nulă pentru orice alt motiv decât un viciu de formă. Avalistul care plătește cecul
dobândește drepturile rezultând din cec împotriva persoanei pentru care a garantat
și împotriva acelora care sunt ținuți către acesta din urmă, în temeiul cecului [art. 28
alin. (3) LC].

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

185
5.10. Prezentarea la plată. Plata cecului. Cecul nu este supus procedurii de
acceptare. Orice mențiune de acceptare înscrisă pe cec este nulă (nescrisă), pentru
că ea contrazice esența mecanismului cecului, în care trasul nu dobândește calitatea
de debitor și nu efectuează plata în această calitate, ci doar ca plătitor, în virtutea
disponibilului asigurat de trăgător.
Cecul emis și plătibil în România se prezintă spre plată în 15 zile de la data
emiterii; dacă este emis în afara teritoriului țării dar în Europa, termenul de
prezentare este de 30 de zile iar dacă este emis în afara Europei, termenul este de
70 de zile. Sancțiunea nerespectării acestor termene este pierderea, de către
posesorul cecului, în caz de neplată, a dreptului de regres împotriva semnatarilor
anteriori, cu excepția trăgătorului (giranți și avaliști). Dacă cecul emis în România
este plătibil în altă țară, se aplică, și în ceea ce privește termenele de prezentare,
legea locului plății. După expirarea acestor termene, trăgătorul poate revoca cecul.
Ca și în cazul cambiei, urmare modificărilor aduse LC prin Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 38/2008, cecul poate fi prezentat la plată în original sau
prin trunchiere, procedeul informatic care constă în (a) transpunerea în format
electronic a cecului original; (b) reproducerea imaginii cecului original în format
electronic și (c) transmiterea informației electronice obținute către instituția de credit
plătitoare.
Cecul se prezintă la plată în locul indicat în cec, la sediul trasului sau în lipsa
unei asemenea mențiuni, la principalul stabiliment al trasului. Banca plătitoare achită
cecul din contul trăgătorului, fie creditând contul beneficiarului, fie remi-țând
acestuia, în numerar, suma înscrisă în cec. Plătind cecul, trasul are dreptul de a cere
să-i fie predat în original titlul, cu mențiunea „achitat” scrisă de posesor. Trasul face
o plată valabilă numai după ce verifică îndeplinirea condițiilor de formă a cecului și,
atunci când acesta este transmisibil prin gir, regularitatea succesiunii girurilor.
5.11. Protestul. Neplata cecului poate fi constatată fie prin dresarea unui
protest, în formă autentică, fie prin declarația trasului, datată și înscrisă pe cec, fie
prin declarația unui oficiu de compensare (casă de clearing) că titlu i-a fost
pre¬zentat în termen dar nu a fost încasat (art. 43 LC).
Protestul trebuie făcut în termenul de prezentare, sau dacă prezentarea s-a
făcut în ultima zi a termenului, cel mai târziu în ziua următoare. Această cerință este
concordantă cu natura plății la vedere a cecului, care exprimă celeritatea plății
cecului, astfel încât nu se justifică, nici pentru efectuarea formalităților de protest,
acordarea unor termene mai largi.
Protestul se dresează de către un notar public, fie pe cec, fie separat (cuprin-
zând și transcrierea cecului), făcându-se mențiune pe titlu despre facerea protes-
tului. Cu consimțământul posesorului, protestul poate fi înlocuit printr-o declarație de
refuz de plată, semnată de tras și consemnată pe titlu. Prin înscrierea unor men¬țiuni
facultative („fără protest” sau ”fără cheltuieli”), trăgătorul poate dispensa pe

ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.

186
posesorul cecului de obligația de a dresa protest în caz de neplată, conser¬vându-și,
totuși, dreptul de regres. Împotriva giranților și avaliștilor anteriori.
5.12 Dreptul de regres. Termene de prescripție. Dacă banca nu plătește cecul,
din lipsă de acoperire, posesorul legitim al acestuia are deschisă calea regresului
împotriva trăgătorului, giranților și avaliștilor. Toți cei care s-au obligat prin cec
răspund solidar față de posesorul acestuia, care se poate îndrepta împotriva tuturor
sau a oricăruia dintre ei, fără a fi ținut de o anumită ordine.
Regresul se poate exercita fie pe cale a unei acțiuni în justiție, fie prin execu-
tarea silită a debitorului, în temeiul cecului, care constituie titlu executor pentru
capital și accesorii (dobânda legală și cheltuieli de protest sau de executare). Pentru
executarea silită a cecului, posesorul trebuie să facă debitorului o somație de
executare, care poate fi contestată de debitor, în termen de 5 zile de la primire, pe
calea opoziției la executare, care se judecă cu urgență și cu precădere.
Acțiunea de regres este supusă unei prescripții speciale de 6 luni, termen care
curge, pentru posesor, de la expirarea termenului de prezentare, iar pentru cei
obli¬gați la plata cecului, de la data plății sau de la data introducerii acțiunii împotriva
lor.