Denteologie
INTRODUCERE
Termenul de "deontologie" a fost folosit pentru prima dată de juristul și moralistul englez Jeremy Bentham (1748-1832) în lucrarea sa "Deontologia sau știinta moralității", în care scrie: "baza deontologiei este principiul după care o acțiune este bună sau rea, demnă sau nedemnă, merituoasă sau blamabilă, în raport cu tendința ei de a spori sau diminua suma fericirii publice". Concepția lui Bentham se înscrie în cadrul curentului utilitarist în etică, potrivit căruia, principiul fundamental al oricărei etici și legislații este "cea mai mare fericire a celui mai mare număr de oameni".
Termenul "deontologie" provine din grecescul "deon, deontos" care inseamnă ceea ce se cuvine și "logos" care inseamnă discurs, știință. Se poate observa că, în concepția lui Bentham, deontologia este o denumire dată unui curent al eticii. Astăzi, prin deontologie se înțelege, în sensul comun indicat de dicționare, ansamblul de reguli care precizează normele de conduită și obligațiile etice ale unei profesiuni, precum și doctrina despre acestea. Aceste reguli au în vedere conduita celor ce exercită o anumită profesiune, atât în raporturile dintre ei, cât și în raporturile cu clienții lor sau cu publicul. În acest context, este necesar să explicăm și termenul "profesiune" sau „profesie”, care are două înțelesuri, și anume: într-o primă accepțiune, desemnează ansamblul de cunostințe teoretice și deprinderi practice ce definesc pregătirea persoanelor care realizează o anumită activitate specializată, care necesită, ca regulă, o formație universitară (termenul se utilizează însă și în sensul de ocupație sau meserie) iar în cea de a doua accepțiune, semnifică grupul social organizat, compus din persoanele ce desfășoară o anumită activitate specializată, care necesită un ansamblu de cunostințe teoretice și deprinderi practice specifice
În vorbirea curentă se utilizează uneori sintagme ca „abatere deontologică” sau „a încălcat deontologia”, pentru a califica fapte prin care s-a încălcat legea civilă sau penală, cum este de exemplu plagiatul.
Deontologia poate fi definită ca fiind ansamblul normelor etico-juridice care conturează un comportament profesional sau privat. Obiectul deontologiei îl formează numai regulile stabilite de profesiune pentru asigurarea moralității membrilor săi, precum și obligațiile morale generale care pot afecta imaginea profesiunii. Deci, la momentul actual, deontologia are o semnificație mult mai restrânsă și mai concretă decât cea pe care i-a atribuit-o Bentham. Ea este, într-un fel, etica aplicată la o anumită profesiune. Scopul ei este de a înfăptui binele concret, în cadrul restrâns al unei anumite profesiuni.
Se poate afirma, ca idee de principiu, că deontologia este etica aplicată în cazul unei profesiuni, în sensul de grup social format din profesioniști, adică din oameni ce exercită o anumită activitate specializată, care necesită cunostințe teoretice și deprinderi practice specifice. Deontologia prin specificul obiectului său de cercetare, se află la interferența între drept și morală. Ea poate fi definită ca reprezentând ansamblul normelor care conturează un anumit tip de comportament profesional sau privat.
Pentru a înțelege mai bine semnificația deontologiei, trebuie să facem câteva precizări terminologice, și anume: termenul de etică provine din grecescul ethos, care înseamnă caracter sau obisnuință, datina, iar termenul de morală ne parvine de la latini și semnifică aproape același lucru. Cicero este cel care traduce ethos în latină prin mores, adică moravuri, obiceiuri. Astăzi noi folosim cuvântul ethos referindu-ne la atitudini, caracteristici, obiceiuri ce sunt specifice unei culturi sau popor sau grup uman. În timp s-a statornicit urmatoarea distincție: etica este disciplina teoretică care studiază fie precumpănitor ideile de bine, rău, datorie, dreptate, fie atitudinile, caracterele, datinile, adică moralitatea oamenilor. Pe scurt de la eleni s-a moștenit termenul care desemnează teoria iar de la romani ne-a rămas termenul care reprezintă obiectul cercetat de respectiva teorie. Este acceptată ideea conform căreia există doua tipuri mari de morală (Henry Bergson), cea “închisă”, “morala naturii din noi” care l-a însoțit pe om în grupurile primare de aparență (familie, trib, gintă, națiune, etnie) și cea “deschisă” cea a iubirii necondiționate pentru umanitatea din fiecare ființă (care trebuie să fie considerată “sfântă”,”sacră”). Această distincție este extrem de importantă pentru a înțelege și a soluționa multe conflicte din lumea actuală cum ar fi cele legate de șovinism, rasism , anti-Semitism, etnicism, naționalism. Mai mult, “morala închisă” este cea care oferă un temei pentru “a legitima” fundamentalismele, cele religioase, ideologice. S-a observat astfel că procesele de globalizare au fost însoțite si de încercarea de legitimizare a numeroase morale închise de la cele întemeiate pe bază etnică, la cele rasiale sau de gen si mai ales, în ultimul timp cele religioase. În etica există două tipuri principale de argumente pentru a legitima o acțiune, un eveniment sau fapt ca fiind morale. Astfel, pentru etica deontologică, unele fapte și acțiuni sunt prin ele însele, bune sau rele (de exemplu, minciuna sau omuciderea sunt întotdeauna considerate drept rele, imorale, indiferent de cauze sau de b#%l!^+a?consecințe).
Pornind de la definiția generală dată deontologiei, putem să particularizăm deontologia funcționarului public și să o definim ca fiind ansamblul normelor ce guvernează comportamentul profesional și privat al funcționarului public, ca titular al funcției publice.
În situația în care funcționarul public a incălcat normele privind deontologia funcției publice, respectiv, și-a incălcat obligațiile profesionale deduse din raportul de funcție publică precum și normele de comportament în interiorul și în afara instituției publice, intervine răspunderea disciplinară a acestuia. Prin astfel de abateri disciplinare, funcționarul public își lezează demnitatea și prestigiul, statutul său socio-profesional și moral.
Reglementarea comportamentului profesional al funcționarului public se face atât prin dispoziții constituționale cu valoare de principiu, cât și prin acte juridice emise de organul legislativ, alte categorii de acte normative, dar și cu ajutorul normelor cutumiare, în special în domeniul diplomației și ale jurisprudenței.
Potrivit definiției de maximă generalitate, funcționarii publici constituie un grup heterogen format dintr-o multime de subgrupuri diverse. Din enumerarea orientativă a categoriilor de funcționari publici, apare evident ideea că există grupuri de funcționari care prin natura lor exclud însăși ideea de profesiune. Avem în vedere, cu precădere, parlamentarii și membrii guvernului. Ei sunt aleși sau numiți pe criterii politice, motiv pentru care îi vom numi “funcționari politici”. În cazul lor nu poate fi vorba de deontologie. Aceasta nu înseamnă însă că ei nu sunt supuși unor reguli etice, însă răspunderea lor este de natură politică, nu disciplinară.
Pe de altă parte, există multe categorii de funcționari care constituie grupuri profesionale. Așa sunt, spre exemplu: magistrații, funcționarii din administrația publică și cadrele didactice. În concluzie, nu se poate vorbi de o deontologie a funcționarilor publici, în general, dar s-ar putea vorbi de deontologii ale diverselor categorii de funcționari publici care constituie grupuri profesionale, grupuri care pot fi invocate sub denumirea de “corpuri de funcționari”. Acestea au o deontologie, în sensul strict al termenului, dacă sunt întrunite elementele constitutive ale deontologiei, și anume: organizarea corpului este prevăzută de lege; organele corpului au competența de a stabili norme deontologice și de a sancționa încălcarea acestora; corpul posedă un drept deontologic.
Din perspectiva dreptului administrativ, funcția publică desemnează „situația juridică a persoanei fizice – investită legal, cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care a investit-o”. Rezultă din această definiție câteva trăsături ale funcției publice:
– drepturile și obligațiile în realizarea competenței nu pot fi stabilite decât pe cale unilaterală, prin norme juridice, de către organele de stat, ca de altfel și atribuțiile care definesc competența. Ca urmare „nu suntem în prezenta unui contract de muncă, care este un acord de voință al unității și persoanelor încadrate în colectivul de muncă, ci într-o instituție a dreptului public”drepturile și obligațiile sunt atribuții ale funcției publice, ca și competență; – continuitatea prin care se are în vedere „existența acestor drepturi și obligații, prin care se realizează competența unei autorități publice, atâta timp cât există competența pe care funcția o realizează;
– existența unui complex de raporturi juridice între cei investiți și instituția sau autoritatea care i-a investit; exercitarea unei funcții publice de către persoane fizice care nu sunt încadrate în muncă într-o autoritate a administrației publice. Este vorba de persoanele încadrate în muncă în organizații din sectorul privat, investite, prin autorizare, în condițiile legii, cu dreptul de a presta un serviciu public, în regim de putere publică;
– caracterul legal al investituirii.
Pentru a oferi o explicație concretă a ceea ce reprezintă un cod deontologic, vom apela la afirmația făcută de Eric Maitrepierre în documentul de curs scris al acestuia, intitulat „La deontologie” și anume:”Codurile deontologice constituie instrumente de reflecție pentru categoriile de profesioniști, codurile în sine fiind instrumente de reglementare. Ele sunt inspirate de considerente morale, iar consfințirea acestora este inspirată de lege.
Pornind de la definiția generală dată deontologiei, putem să particularizăm deontologia funcționarului public și să o definim ca fiind ansamblul normelor ce guvernează comportamentul profesional și privat al funcționarului public, ca titular al funcției publice.
În situația în care funcționarul public a incălcat normele privind deontologia funcției publice, respectiv, și-a incălcat obligațiile profesionale deduse din raportul de funcție publică precum și normele de comportament în interiorul și în afara instituției publice, intervine răspunderea disciplinară a acestuia. Prin astfel de abateri disciplinare, funcționarul public își lezează demnitatea și prestigiul, statutul său socio-profesional și moral.
Reglementarea comportamentului profesional al funcționarului public se face atât prin dispoziții constituționale cu valoare de principiu, cât și prin acte juridice emise de organul legislativ, alte categorii de acte normative, dar și cu ajutorul normelor cutumiare, în special în domeniul diplomației și ale jurisprudenței.
Potrivit definiției de maximă generalitate, funcționarii publici constituie un grup heterogen format dintr-o multime de subgrupuri diverse. Din enumerarea orientativă a categoriilor de funcționari publici, apare evident ideea că există grupuri de funcționari care prin natura lor exclud însăși ideea de profesiune. Avem în vedere, cu precădere, parlamentarii și membrii guvernului. Ei sunt aleși sau numiți pe criterii politice, motiv pentru care îi vom numi “funcționari politici”. În cazul lor nu poate fi vorba de deontologie. Aceasta nu înseamnă însă că ei nu sunt supuși unor reguli etice, însă răspunderea lor este de natură politică, nu disciplinară.
Pe de altă parte, există multe categorii de funcționari care constituie grupuri profesionale. Așa sunt, spre exemplu: magistrații, funcționarii din administrația publică și cadrele didactice. În concluzie, nu se poate vorbi de o deontologie a funcționarilor publici, în general, dar s-ar putea vorbi de deontologii ale diverselor categorii de funcționari publici care constituie grupuri profesionale, grupuri care pot fi invocate sub denumirea de “corpuri de funcționari”. Acestea au o deontologie, în sensul strict al termenului, dacă sunt întrunite elementele constitutive ale deontologiei, și anume: organizarea corpului este prevăzută de lege; organele corpului au competența de a stabili norme deontologice și de a sancționa încălcarea acestora; corpul posedă un drept deontologic.
Din perspectiva dreptului administrativ, funcția publică desemnează „situația juridică a persoanei fizice – investită legal, cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care a investit-o”.
Rezultă din această definiție câteva trăsături ale funcției publice: – drepturile și obligațiile în realizarea competenței nu pot fi stabilite decât pe cale unilaterală, prin norme juridice, de către organele de stat, ca de altfel și atribuțiile care definesc competența. Ca urmare „nu suntem în prezenta unui contract de muncă, care este un acord de voință al unității și persoanelor încadrate în colectivul de muncă, ci într-o instituție a dreptului public”;
-drepturile și obligațiile sunt atribuții ale funcției publice, ca și competență; – continuitatea prin care se are în vedere „existența acestor drepturi și obligații, prin care se realizează competența unei autorități publice, atâta timp cât există competența pe care funcția o realizează;
– existența unui complex de raporturi juridice între cei investiți și instituția sau autoritatea care i-a investit; – – exercitarea unei funcții publice de către persoane fizice care nu sunt încadrate în muncă într-o autoritate a administrației publice. Este vorba de persoanele încadrate în muncă în organizații din sectorul privat, investite, prin autorizare, în condițiile legii, cu dreptul de a presta un serviciu public, în regim de putere publică; – caracterul legal al investituirii.
Pentru a oferi o explicație concretă a ceea ce reprezintă un cod deontologic, vom apela la afirmația făcută de Eric Maitrepierre în documentul de curs scris al acestuia, intitulat „La deontologie” și anume: ”Codurile deontologice constituie instrumente de reflecție pentru categoriile de profesioniști, codurile în sine fiind instrumente de reglementare. Ele sunt inspirate de considerente morale, iar consfințirea acestora este inspirată de lege.
b#%l!^+a?
CAPITOLUL I FUNDAMENTAREA CONCEPTELOR
1.1. Morala și etica – corelații și accepții necesare
Termenii de etică și de morală, în limbajul obișnuit, sunt folosiți de obicei ca sinonimi, deși în realitate, lucrurile nu stau astfel. Etimologic, termenul de etică provine din grecescul ethos care înseamnă caracter, obișnuință, datină. Morala este un concept a cărui etimologie se află în latinescul mores care are o accepție sinonimă, de moravuri, obiceiuri.
Morala reprezintă un fenomen real, care privește comportamentul cotidian, în vreme ce etica este știința care își propune să investigheze acest fenomen. Autorii o definesc ca fiind un ansamblu de norme de reglementare a comportamentului, fundamentate pe valorile de bine/rău, moral/imoral, cinste, corectitudine, sinceritate, responsabilitate, larg împărtășite în cadrul unei colectivități, norme caracterizate printr-un grad ridicat de interiorizare și impuse atât de către propria conștiință cât și de presiunea atitudinilor celorlalți. Morala este formată din valori, norme, etichete, tipuri ideale și modele exemplare prin care se urmărește reglementarea raporturilor interumane. Spre deosebire de morală, etica este teoria sau știința care investighează acest fenomen, teoria asupra moralei. Paradoxul eticii ca știință este că, deși s-a constituit ca domeniu al cunoașterii încă din antichitate, ea continuă să fie și astăzi, nu arareori, contestată.
Se poate constata astfel că morala cuprinde regulile comportamentului uman, în vreme ce etica își propune să cerceteze aceste reguli. Morala nu se confundă nici cu moravurile, care semnifică totalitatea obiceiurilor și deprinderilor care au semnificație morală. Morala se referă la comportamentul uman văzut prin prisma valorilor iar etica se referă la studiul a ceea ce intră în această arie a valorilor și normelor morale în acțiune.
Morala profesională poate fi definită ca fiind ansamblul de îndatoriri, principii și norme inerente exercitării unei activități profesionale; fiecare activitate profesională, indiferente de complexitatea ei, de ierarhia în nomencaltoriu de funcții sau ierarhia unității sau instituției unde se exercită, trebuie să se fundamenteze pe anumite valori morale, care dau identitate funcției respective și celor care o exercită.
Deontologia, prin specificul obiectului său de cercetare se află la granița dintre drept și morală. Ea reprezintă ansamblul normelor care conturează un anumit tip de comportament profesional sau privat. Unele din aceste norme sunt consacrate juridicește, putând fi deci impuse prin intervenția forței de coerciție a statului, altele sunt sacționate doar de opinia publică, înscriindu-se în categoria normelor etice.
De asemenea Deontologia funcționarului public mai poate fi definită ca reprezentând totalitatea normelor cere guvernează comportamentul profesional și privat al funcționarului public, în virtutea statutului său de detentor al autorității publice.
În literatura juridică, deontologia trebuie să se regăsească în toate formele de exprimare a existenței individului. Omul în acțiunile sale se exprimă pe sine, își exprimă propriile aspirații, propria individualitate, raportându-se în același timp și la nevoile celorlalți, pe care are datoria să nu le afecteze.
Răspunderea funcționarului public, intervine ca și în cazul salariatului, atât pentru încălcarea obligațiilor profesionale deduse din raportul de funcție publică, dar și pentru încălcarea normelor de comportament, în interiorul sau în afara instituției. Abaterea disciplinară este astfel concepută ca fiind o faptă săvârșită cu vinovăție, prin care se încalcă atât obligațiile profesionale, cât și obligațiile care au o legătura directă sau indirectă cu acestea, care vizează statutul său socio-profesional și moral, este vorba despre faptele prin care se produce lezarea demnității și prestigiul unui funcționar public.
Doctrina occidentală contemporană susține ideea cum că ar fi insuficient să limităm cauzele care determină intervenția răspunderii disciplinare a funcționarului public doar la încălcarea obligațiilor de serviciu.
Exercitarea unei funcții publice se încadrează în categoria acelor profesii care prezintă cel mai mare risc potențial ca, prin modul în care are loc, să afecteze pe cei cu care titularul ei intră în contact. În activitatea sa, funcționarul duce la îndeplinire prevederile legii, care nu sunt întotdeauna clar înțelese de cei care cad sub incidența lor. Problema care apare astfel, este referitoare la modul diferit în care percep legea cei care o pun în aplicare și cei în considerațiunea cărora este pusă în aplicare. Cei care se adresează unei autorități publice au ca regulă, un anumit interes care trebuie reglat în limitele legii Este greu să convingi, cu șanse de reușită, că legea nu îngăduie o soluție pozitivă într-un caz determinat.
Exigențele statului de drept impun domnia legii, trecerea de la „dreptul statului la statul dreptului" sau, cum se exprimă metaforic un autor, substituirea domniei legii domniei oamenilor", ceea ce presupune suveranitatea legii dincolo de interesele individuale . Pentru a se realiza acest imperativ se impune ca funcționarul public să aibă capacitatea de a sluji legea, nu de a o îngenunchea. Se poate isca problema puterii discreționare a administrației publice, care poate naște la rândul ei abuzuri, corupție, încălcarea drepturilor și intereselor cetățenilor.
Aceste norme sunt la rândul lor structurate în funcție de relațiile sociale care sunt avute în vedere după cum urmează:
– relații din interiorul serviciului public (cu șefii ierarhici, cu ceilalți funcționari publici, cu întregul personal și cu subalternii);
– relații cu ceilalți subiecți de drept, din afara instituției publice, beneficiari ai acțiunii funcționarului public;
– relații cu personalul unor instituții publice și alte persoane juridice cu care colaborează instituția în care este încadrat funcționarul public;
– relații cu celelalte instituții ale statului din rândul puterii legislative, executive sau judecătorești;
– relații cu societatea civilă în ansamblul său.
Din definiție putem desprinde urmatoarele trăsături:
• Deontologia funcției publice reprezintă un ansamblu de norme juridice și morale, deci, o îmbinare a dreptului cu morala;
• Normele menționate sunt aferente funcției publice ca element intrinsec serviciului public;
• Statuarea obiectivă a acestor norme de către societate face referire în primul rând la un cadru legal, știut fiind că legea are caracter general și impersonal, fapt ce permite oricărui înterpret al problematicii o abordare obiectivă a studiului;
• Aprecierea deontologiei funcției publice ,,la un moment dat”,ține de caracterul istoric al evoluției sociale a dreptului și moralei. Astfel, o anumită abordare avea deontologia funcției publice într-o anumita orânduire, și o cu totul altă abordare are în momentul de față. Această trăsătură poate fi nuanțată și spațial, nu numai cronologic, deoarece chiar într-un anumit moment istoric pe suprafata planetară fiecare stat are propria sa reglementare legală și propriile percepte morale ale abordării deontologice a funcției publice;
• Scopul deontologiei este circumstanțiat serviciului public, având un caracter nu numai teoretic ci și unul practic foarte bine determinat;
Deontologia funcționarului public exprimă la rândul ei ansamblul normelor referitoare la comportamentul profesional și moral al funcționarului public în serviciu și în afara serviciului, având în vedere că este purtătorul autorității publice.
Unele percepte morale sunt consacrate juridic, devenind norme juridice, putând fi aduse la îndeplinire, în cazuri extreme, prin forța de coerciție a statului, pe când alte reguli morale rămân de domeniul normelor etice, sancționate doar de opinia publică.
Pentru a fi pusă în aplicare legea trebuie înțeleasă și interpretată în litera și spiritul ei.
Adesea cetățenii cărora li se adresează legea, nu o cunosc sau nu sunt de acord cu conținutul ei sau cu înțelesul acesteia și, în acest caz, se creează un conflict între cei cărora li se aplică legea și cei care o aplică.
În timp ce beneficiarii serviciilor publice doresc uneori ocolirea legii, funcționarii publici trebuie să o aplice întocmai (fără însă ca puterea discreționară cu care este abilitată Administrația Publică să-și permită a depăși limitele legii, ci doar a alege dintre mai multe variante prevăzute de lege, pe cea care corespunde cel mai bine situației date, cerinței beneficiarului).
Întrucât în acțiunile sale funcționarul se exprimă pe sine trebuie totuși ca în exercitarea funcției publice să nu uite că este pus în slujba cetățenilor, a interesului public, căruia trebuie să-i dea satisfacție cu întâietate.
Pentru că funcționarii publici sunt purtătorii puterii discreționare a administrației publice, și adesea se pot corupe sau manifesta abuziv prin încălcarea drepturilor și intereselor cetățenilor, este necesar ca normele ce privesc comportamentul profesional și moral al funcționarului public, deontologia acestuia, să se refere atât la relațiile sale în interiorul serviciului, cu șefii ierarhici, cu subalternii, cu întregul personal, cât și cu beneficiarii activității sale, cu celelalte persoane juridice, inclusiv cu celelalte instituții ale statului, de fapt cu societatea în ansamblul său.
Literatura de specialitate a sesizat unele ambiguități din administrația publică în ceea ce privește granițele dintre lege și etică, pe de o parte, și între etică și corupție, pe de altă parte. Astfel, unii autori consideră necesară studierea problemelor legale, cum ar fi conflictul de interese și evitarea atragerii răspunderii în fața legii, în timp ce alții aduc în discuție „gradul” de etică al unor decizii luate de funcționarii publici, care nu sunt acoperite din punct de vedere legal.
Funcționarii publici acționează pe baza unei varietăți de principii și percepte. Anumite percepte etice sunt implicite, altele sunt explicite, unele dintre ele fiind chiar contradictorii.
Oricum, toate aceste principii au la bază etica văzută ca virtute și responsabilitate.
Iată câteva din aceste percepte:
• Integritatea fiscală. Un semn important al comportamentului etic este reprezentat de modul în care cineva se raportează la problema banilor.
• Susținerea teoriei pluraliste. Sistemul politic reprezintă echilibrul de putere între grupurile economice, profesionale, religioase, etnice și geografice. Fiecare din aceste grupuri caută să-și impună voința în politica publică, dar fiecare este limitat în capacitatea de a înfăptui aceasta deoarece trebuie să se adapteze cerințelor celorlalte grupuri. O etică administrativă completă înseamnă slujirea consecventă a interesului publicului larg. În locul regulii majorității, pluralismul recunoaște conducerea minoritară.
• Acceptarea dihotomiei. În ultimul timp administrația publică a ajuns să fie privită ca o extensie managerială a aparatului politic. Politica intră în activitatea puterii legislative și executive, în timp ce administrația este activitatea unei clase profesionale de manageri publici care organizează executarea și execută legile cât mai eficient posibil.
Atributele unui politician sunt de o altă natură decât cele ale unui funcționar public. Esența politicii este de a lua poziție, de a-și asuma responsabilități pentru deciziile luate și de recunoaștere a naturii tranzitorii a rolului politic, în timp ce esența administrației este de a executa legea. Așadar, moralitatea funcționarului public constă în respectarea deciziilor luate pe linia serviciului public.
Așa cum am spus anterior, trebuie analizată problema responsabilității funcționarilor publici față de funcționarii politici aleși în mod democratic. Politica și administrația nu se exclud reciproc, ele sunt două aspecte ale aceluiași proces.
Sintagma morală profesională trebuie înțeleasă într-un sens larg, care include morala unei activități exercitate sub formă de profesiune, chiar dacă nu este, ea însăși, o profesiune. Exemplu, a fi demnitar, la nivel central sau local, nu este o profesiune. Dar aceasta nu înseamnă că exercitarea unei demnități nu impune respectarea unei anumite deontologii. Dimpotrivă, s-ar putea spune că respectarea unor norme deontologice este mult mai importantă în exercitarea unui asmenea statut, decât în altele. Iar consecințele încălcării regulilor deontologice specifice vieții publice sunt mult mai grave, pentru că ele privesc nu numai pe cei care fac parte dintr-un grup profesional, ci societatea în ansamblul său.
Înțeleasă ca ansamblu de reguli care precizează îndatoririle unei anumite profesiuni, deontologia include atât raporturile existente în interiorul unei profesii, între cei care o practică, cât și raporturile cu terții, care fie sunt beneficiarii exercitării profesiei respective, fie colaboratori, în diferite forme, fie, pur și simpu, spectatori, oameni din afară care, fără să aibă vreun interes de orice natură, iau cunoștință de aceasta.
Regulile de natură deontologică configurează identitatea unei profesii în raport cu altele din punct de vedere al conduitei celor care o practică. De aceea, sensul pe care îl atribuim noi conceptului de deontologie este acela de morală necesară exercitării oricărei activități, cu caracter profesional sau nu, în mod permanent sau temporar. Mai mult chiar, în literatura de specialitate a început să se discute, în mo legitim, în opinia noastră, despre tendința de recunoaștere a unei deontologii interprofesionale, care este generată de situațiile în care reprezentanții anumitor profesiuni lucrează în echipă, ceea ce presupune existența unor reguli de natură deontologică necesare pentru activitatea lor în comun, în echipă.
1.2. Izvoarele morale și ale eticii
Noțiunea de izvor al unei norme, indiferent de natura normei, că este o normă juridică sau una morală, semnifică sursa ormei, de unde izvorăște aceasta.
Elementul de deosebire care a fost recunoscut constant între normele juridice și cele morale este acela că normele juridice sunt legiferate, ceea ce înseamnă că dacă nu sunt respectate de bună voie, statul le poate impune prin mijloacele de care dispune, pe când normele morale nu sunt supuse legiferării, ele constituie produsul comunității sociale neinstituționalizate, fiind implantate de-a lungul timpului în conștiința oamenilor, care le respectă în mod benevol, fără a se putea recurge la un mod de impunere a lor.
Între timp, au intervenit anumite modificări, care obligă la regândirea acestui mod de abordare. Astfel, se au în vedere mai multe aspecte: b#%l!^+a?
Regăsirea, în reglementări cu carcter juridic din diferite state, a unor prescripții cu carcter etic; se au în vedere toate categoriile de acte juridice, începând cu legile fundamentale, continuând cu toate celelalte categorii de acte normative care curpind norme obligatorii penru diferite subiecte de drept;
Consacrarea, prin acte internaționale care au diferite obiect de reglementare, a unor prescripții cu caracter moral. Se au în vedere, în primul rând, actele internaționae referitoare la drepturile omului, cum ar fi declarații, convenții, pacte dar și alte acte internaționale care vizează activitatea difertelor instituții europene sau internaționale sau alte domenii;
Adoptarea de reglementări exprese cuprinzând normele morale aplicabile diferitelor categorii profesionale, sub formă de coduri sau statute. Astfel de reglementări se regăsesc atât în plan intern, în diferite state, cât și la nivelul unor organizații euorpene sau internaționale.
Se poate constata, în urma celor analizate, că există o intensă preocupare la nivel mondial ca regulile de etică să aibă și o legitimitate din punct de vedere juridic. Este evident faptul că abordarea problematicii referitoare la izvoarele moralei trebuie să se facă ținând cont de aspectele mai sus menționate, care permit să fie identificate atât izvoarele interne cât și cele internaționale.
În privința izvoarelor interne, se poate afirma că unele au un caracter implicit și general, în sensul că își propun un alt obiect de reglementare decât cel de natură etică, iar altele au un caracter specific, consacrând un statut de natură morală cu privire la o anumită categorie de subiecte.
Termenul de izvor al unei norme, în terminologa juridică, este utilizat sub două forme:
Izvor material – prin care se materializează acele realități exterioare, care dau naștere unor reguli izvorâte din necesitățile practice; acest izvor desemnează nu doar cadrul în care apare norma de drept, dar și fatorii extrajuridici care determină specificitatea fiecărui sistem de drept pozitiv.
Izvor formal, prin intermediul căruia se evocă formele concrete de exprimare a unor reguli, modalitățile prin care conținutul perceptiv al normei de drept devine regulă de conduită și se impune drept model în cadrul relațiilor interumane.
Izvoarele formale, la rândul lor, sunt scrise și nescrise. Morala își află astfel sursa atât în izvoare scrise, cât și în izvoare nescrise. Normele morale, ca și cele juridice, sunt roduse și ele prin obișnuință ori intenție. În ceea ce privește izvoarele formale nescrise, acestea sunt recunoscute a fi obiceiul, doctrina și practica instanțelor judecătorești. Aceste trei izvoare nescrise pot fi recuoscute atât ca izvoare de drept, cât și ca izvoare ale eticii, Astfel, obiceiul poate fi, în mod neîndoielnic, un izvor și pentru o normă juridică, și pentru o normă morală. Acest lucru se poate fairma deoarece mahoritatea regulilor care guvernează raporturile interpersonale de natură nonjuridică sunt stabilite pe cale cutumiară.Doctrina sau literatura de specialitate, fără a fi recunoscută ca o veritabilă sursă a unei norme, nu i se poate contesta rolul pe care îl are în procesul de creare, aplicare și respectare a dreptului.
O atenție deosebită merită acordată calității de izvor al unei norme, juridice sau morale, a jurisprudenței. Acesteia, denumită și practica instanțelor judecătorești, îi revine în primul rând rolul de a soluțion litigiile ce apar între diferite persoane sau între persoane și autorități. Pe parcursul procesului apar și unele probleme de natură morală, chiar despăgubirile la care poate obliga o hotărâre judecătorească pot viza atât daune materiale, cât și dune cu caracter moral.
Izvoarele scrise formale sunt legile, constituite într-un sistem ierarhizat, începând cu legea fundamnetală, Consituția, constinunând cu legile, ordonanțele de Guvern, hotărârile de Guvern, actele administrației ministeriale, acte ale administrației publice locale.
În cadrul doctrinii juridice s-a fundamentat teza normelor cu dublă natură. Fac parte din această categorie acele norme care fiind plasate în legea fundamnetală a țării, ele au, în primul rând, o natură de drept constituțional, Multe din normele Constituției reglementează însă principii și instituții care aparțin altei sau altor norme de drept. De aceea, textele de lege care consacră norme atât juridice, dar din care se desprind și reguli morale, au o natură dublă, ele fiind atât norme juridice, dar și norme morale.
Constituția ocupă un loc fruntaș în sistemul normelor juridice, pentru că ea stabilește regulile esențiale de organizare și funcționare a ordinii într-un stat. Legea fundamentală are rolul de a conferi forță normativă valorilor fundamentale existente într-o societate.
România are o Constituție apobată în 1991 și revizuită în 2003, în care se regăsesc reflectate, încorporate, exigențe ale spiritului juridic contemporan, dar și elemnte esențiale b#%l!^+a?ale spiritualității poporului român, ale sistemului său de cutume și valori.
Din Constituție izvorăsc instituțiile, principiile juridice care guvernează o societate. Dar în ea își află fundamentul și unele din legitățile morale ale vieții publice și private dintr-o scoietate determinată. Iar Constituția României este atât un izvor de drept cât și un izvor al eticii, al moralei sociale și individuale.
1.3. Corelația dintre drept, morală și politică
La baza organizării societății umane se află existența unor reguli de conduită, pentru membrii săi. Puterea politică nu poate să se impună decât prin edictarea regulilor juridice, al căror obiect îl formează atât raporturile cu colectivitatea, cât și cele dintre membrii colectivității. Ambele categorii de relații sunt guvernate nu doar de norme juridice, ci și de norme morale.
În literatura de specialitate s-au formulat multe definiții ale dreptului, diferind de la un autor la altul, în funcție de orientarea filozofică sau de curentul gândirii juridice pe care îl dezvoltă. Chiar faptul că etimologia cuvântului avea un sens mai mult moral decât juridic este o dovadă a legăturii dintre cele două concepte. Este neîndoielnic însă faptul că nu doar juriștii au fost preocupați să explice definiția dreptului. Astfel de preocupări au aparținut de asemenea, și filozofilor, scriitorilor, sociologilor.
Din punct de vedere juridic, termenul de drept este folosit în două sensuri:
Drept pozitiv (obiectiv) care reprezintă totalitatea normelor obligatorii, elaborate de organele competente ale statului sau sancționate de asemenea organe, norme care la nevoie pot fi realizate prin intermediul coerciției statale;
Drept subiectiv prin care se evocă puterea individului trăind într-o societate organizată în stat de a se comporta într-un anumit mod, de a avea o anumită conduită, potrivit normelor juridice în vigoare sau de a pretinde unei alte persoane un anumit comportament, care constă în a da, a face sau a nu face ceva, putând apela a coerciția statală.
Aceste două sensuri sunt cele consacrate, dar, în afara lor, unii autori din doctrina de specialitate mai utilizează conceptul de drept în sensul de sistem juridic, sistem de drept, sistem național de drept, care apare astfel în opoziție cu dreptul european sau dreptul internațional.
Preocupări privind semnificația conceptului, a fenomenului juridic în ansamblul său, au existat încă din antichitate și ar fi greu de identificat și ele aparțin nu doar juriștilor, ci și filozofilor sau chiar scriitorilor, istoricilor, sociologilor etc.
Legea reprezintă un ansamblu de prescripții pe care fiecare trebuie să-l urmeze în raport cu comunitatea și cu lumea. Ea permite fiecăruia să cunoască așteptările pe care ceilalți le au de la el și ceea ce poate el însuși să așteptările pe care ceilalți le au de la el și ceea ce poate el însuși să aștepte de la ceilalți pentru realizarea unui scop comun. Prin intermediul legii se asigură perenitatea comunității sociale și a celei politice, în sensul apărării ei împotriva imprevizibilității acțiunilor indivizilor priviți izolat, în grupuri sau la nivel instituțional. Rolul ei este de a asigura echilibrul între vechi și nou, între permanență și schimbare.
Nevoia edictării de norme decurge din nevoia de ordonare și disciplinare a relațiilor sociale. Trebuie însă precizat că nu toate relațiile dintre oameni sunt juridicizate, reglate prin intermediul normelor juridice. În afara acestora, relațiile sociale mai sunt ordonate prin norme morale, norme religioase sau norme politice. Rolul acestor norme este de a înfrâna acele porniri primitive ale individului care ar putea fi periculoase pentru semenii săi. Multe din normele juridice au început prin a fi inițial norme cu caracter moral, în egală măsură în care multe din normele juridice sunt și continuă să rămână și norme morale, iar uneori și norme religioase.
Din această perspectivă, se poate spune că, în anumite cazuri, dreptul nu este decât morala recunoscută și sancționată juridicește.
Trebuie în același timp precizat faptul că a te comporta etic nu este același lucru cu a respecta legea. Aceasta deoarece uneori legea se poate abate de la ceea ce este etic. Există anumite situații în care modele sociale de comportament sunt în conflict cu normele etice. Se poate chiar întâmpla ca o întreagă societate să urmeze niște modele de comportament considerate legitime, consacrate prin norme legale, dar să fie coruptă din punct de vedere moral.
Principiile etice și principiile juridice
Etica, înțeleasă ca o știință asupra moralei, se construiește pe baza unor principii bine stabilite. În timp ce normele morale reprezintă standarde ale comportamentului uman care impun, interzic sau permit anumite comportamente, principiile morale sunt standarde b#%l!^+a?mult mai generale, folosite pentru a evalua adecvarea politicilor sociale și a instituțiilor, precum și a comportamentului uman.
Un prim principiu care este recunoscut de către specialiști îl reprezintă egalitatea în fața normelor morale. Acesta reprezintă corespondentul, în plan etic, al principiului juridic al egalității tuturor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări. Normele morale nu sunt făcute pentru anumite categorii privilegiate, obligația respectării lor revenind tuturor oamenilor, respectarea normelor morale fiind regula și nu excepția. Oamenii sunt egali în fața prescripțiilor morale, în egală măsură în care sunt egali în fața celor juridice, a legii, în accepțiunea lato-sensu a termenului.
Un al doilea principiu este cel al clarității și clarificării. El este argumentat pe teza că într-o societate democratică, oamenii trebuie să dispună de posibilitatea de a-și exprima în mod liber opinia față de o anumită normă morală. El reprezintă o consecință a libertății de exprimare, care este una din libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului, garantată și de articolul 30 din Constituția română.
Un alt principiu este cel al aplicabilității limitate a normelor deontologice, conform căruia regulile de natură deontologică au aplicabilitate numai asupra membrilor profesiei pe care o vizează. Acest principiu trebuie înțeles din punct de vedere al obligațiilor pe care le generează o normă de natură deontologică și care privesc pe cei care aparțin unei anumite profesii. Dincolo de acest aspect, nu poate fi negat faptul că o anumită incidență produc aceste norme și asupra terților. De exemplu, cetățeanul cu care intră în contact funcționarul public a încălcat o normă prevăzută de Codul de conduită a funcționarilor publici, poate să sesizeze autoritățile competente în a constata și sancționa fapta respectivă.
Principiul independenței normelor deontologice ale unei profesii de nomele aparținând unei alte profesii. Fără a se absolutiza principiul de față, se poate afirma că deontologia specifică fiecărei profesii are o identitate care o diferențiază de altele și care conferă la rândul ei identitate profesiei respective. Sunt situații în care o persoană exercită mai multe profesii și atunci trebuie să respecte normele caracteristice fiecăreia dintre ele.
Principii juridice
Principiile dreptului sunt definite în literatura de specialitate ca fiind acele idei generale, postulate călăuzitoare care stau la baza întregului sistem de drept dintr-o țară, orientând reglementările juridice și aplicarea dreptului. Ele sunt rezultatul relațiilor sociale, expresia valorilor promovate și apărate de drept. Principiile dreptului apar astfel ca reguli de maximă generalitate după care se construiește, dar se și aplică dreptul. Ele reprezintă expresia sintetică a valorilor sociale promovate și apărate de drept.
Din punct de vedere al izvorului lor, principiile sunt de mai multe categorii:
a) principii consacrate de Constituții, legile cu caracter fundamental și cu forță juridică supremă din fiecare stat;
b) principii consacrate prin legi, în sensul de acte juridice ale Parlamentului, dar și prin alte acte normative;
c) principii care, deși nu sunt consacrate expres printr-un izvor de drept, sunt deduse din valorile sociale promovate într-un stat și din celelalte principii care guvernează dreptul și statul, în ansamblul lor.
Analiza principiilor dreptului relevă dimensiunea lor pregnant normativă, ele fiind, de fapt, norme juridice esențiale și generale de care trebuie să se țină cont în dreptul construit și cel aplicat, dreptul pozitiv. Însă recunoașterea existenței și acțiunii principiilor dreptului nu este consfințită doar prin sistemele interne de drept, ci și prin acte internaționale (declarații, tratate, convenții, pacte). Din punct de vedere al domeniului din care se inspiră, unele principii ale dreptului sunt de inspirație filozofică, altele de inspirație politică, alte principii de inspirație socială și, în sfârșit, unele au un caracter exclusiv sau preponderent juridic.
În funcție de sfera lor de aplicabilitate, unele principii sunt aplicabile în toate ramurile dreptului, denumite și principii comune, iar latele sunt aplicabile numai în anumite ramuri ale dreptului, ele fin calificate ca și principii specifice.
Prin conținutul lor, principiile de drept apără și consfințesc valori morale, fără de care ființarea însăși a dreptului ar fi greu de conceput. Justiția, ca valoare supremă a dreptului, are atât o încărcătură juridică, dar și una etică. Din punct de vedere juridic, justiția semnifică respectul legilor, astfel încât să nu se intre în conflict cu autoritățile statului care veghează la respectarea lor. Din perspectivă etică, justiția presupune o preocupare deosebită pentru om, pentru problemele acestuia. Ea se află într-o indisolubilă legătură cu echitatea, pe care Aristotel o definea ca reprezentând un complement indispensabil justiției.
Interferențele dreptului cu morala
Din perspectivă istorică, morala, ca și dreptul, au apărut odată cu societatea omenească. S-au impus astfel reguli de comportare unanim acceptate, prin care se reglau raporturile dintre indivizi, dintre aceștia și colectivitate, prin colectivitate înțelegând mai b#%l!^+a?întâi familia, apoi colectivitatea lărgită, care a îmbrăcat diferite forme în istorie, până la forma de organizare statală.
Spre deosebire de normele juridice, care transmit obligații cetățenești elementare, regulile morale oferă modele de perfectibilitate umană. Corelațiile dintre drept și morală, ca și cele dintre stat, politică și morală, sunt complexe, dense în conținut, sunt puternice. Există multe posibile relații între drept și morală. Morala se cristalizează în societatea umană și exprimă exigențele și valorile acesteia. Ea stă și trebuie să stea la baza dreptului, la baza guvernării. Și este necesar să stea și la baza politicii. Politica trebuie s fie morală. În concepția unuia din clasicii filozofiei germane, Fichte, virtutea constă în a-ți uita propria persoană și a te confunda cu societatea ale cărei libertate și bine le dorești.
Este în afara oricărui dubiu faptul că dezvoltarea dreptului, indiferent de timp și spațiu, a fost profund influențată atât de morala convențională, de idealurile grupurilor sociale particulare, cât și de critica luminată a acelor indivizi al căror orizont moral transcende moralitatea dominantă a epocii. Un sistem juridic trebuie să facă dovada că este conform cu anumite cerințe ale moralei și ale dreptății și că trebuie să se sprijine pe convingerea larg răspândită privind existența unei obligații morale de respectare a actelor normative valabile într-un stat determinat.
Norme morale și norme juridice. Accepții și clarificări
Dreptul, ca și morala, sunt constituite din anumite norme. Termenul de normă, în filozofie, este uzitat spre a desemna un model, o regulă, o prescripție care reglementează comportamentul unui individ sau al unei colectivități, restrânse sau lărgite. Ele reprezintă reguli care orientează comportamentele umane, sunt o prezență definitorie a vieții sociale și individuale, fiind impuse de cerințe obiective, de nevoia de sens, scop și eficiență a acțiunilor umane. Normele pot fi grupate în două categorii:
interdicții – care există atunci când încălcarea lor atrage anumite sancțiuni;
recomandări – care se referă la comportamente dezirabile, a căror realizare este recomandabilă.
Acestor două categorii li se adaugă prescripțiile, instituirea unor obligații, cum ar fi aceea de a-ți ține promisiunile. Orice morală are la bază componența normativă. Ea ne spune ce trebuie să facă oamenii sau ce le este interzis să facă, pentru a fi considerați demni de respect.
Normarea reprezintă o operațiune de stabilire a regulilor care organizează acțiunile individului, cu scopul de a evita ca aceste acțiuni să afecteze, să submineze conviețuirea, comunitatea și, prin aceasta, pe individul însuși.
Și în drept, ca și în filozofie, conceptul de normă este considerat sinonim cu cel de regulă. Norma juridică este definită ca reprezentând o regulă generală și obligatorie de conduită, al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi dusă la îndeplinirea pe cal statală, la nevoie prin constrângere.
Norma de drept reprezintă astfel o regulă de comportament impusă individului de autoritățile publice legitim învestite, care trebuie aplicată sau respectată întocmai, în caz contrar intervenind forța de coerciție.
Spre deosebire de norma juridică, norma morală reprezintă o regulă de comportament însușită, trăită de individ, ca impuls lăuntric spiritual în vederea promovării binelui în conformitate cu valorile morale unanim admise. Din această perspectivă analizând deosebirea dintre drept și morală, se poate trage concluzia că morala privește lăuntricitatea individului, de care este condiționată exterioritatea lui, pe când dreptul privește exterioritatea individului, din perspectiva căreia are în vedere lăuntricitatea acestuia.
În funcție de caracterul conduitei pe care o impune, normele juridice se clasifică în trei categorii:
onerative – care impun subiectului de drept o anumită acțiune;
prohibitive – care impun subiectului d drept o anumită interdicție, îl obligă să se abțină de la săvârșirea unor acțiuni.
Unele dintre normele onerative și cele prohibitive sunt grupate n categoria normelor imperative, adică norme care impun o anumită conduită, fie obligă la o anumită abstențiune.
permisive – normele care nici nu obligă, nici nu interzic o anumită acțiune, îngăduie ca ea să se producă.
Utilizând același principiu, normele morale sunt de două categorii, și anume: norme prohibitive, care mai sunt considerate și nome obligatorii și norme insistent recomandative.
În funcție de criteriul destinatarilor normei, se pot identifica:
a) norme generale, în care se pleacă de la premisa că există un conținut permanent pentru întreaga condiție umană; b#%l!^+a?
b) norme particulare, care se adresează unor grupuri sau comunități determinate, cum ar fi familia, afacerile, diferitele categorii profesionale;
c) norme speciale, care se refer la grupuri mai deosebite sau vizează situații mai puțin uzitate, cum ar fi protocolul diplomatic,
Utilizând același criteriu în cazul normelor juridice, se pot identifica două categorii de norme, și anume norme generale, care au aplicabilitate și opozabilitate față de terți și norme individuale, care sunt obligatorii pentru un subiect determinat de drept.
Similitudini și diferențieri
Se pot constata similitudini din punct de vedere al definiri și al categoriilor existente între normele juridice și cele etice. Ultimele două tipuri de norme pot fi atât morale, cât și juridice. În etică nu se regăsesc însă norme onerative sau norme imperative, în general, iar normele prohibitive au o altă forță decât interdicțiile etice. Esența deosebirii între normele etice și cele juridice subzistă în următoarele aspecte:
În posibilitatea ca normele juridice să poată fi impuse prin intervenția forței coercitive statale, care nu se regăsește la normele etice. Aceasta se regăsește chiar în modul de definire a normei juridice, majoritatea autorilor reținând posibilitatea ca norma juridică să poată fi impusă prin forța de constrângere statală. În ceea ce privește norma morală, există o anumită constrângere pentru respectarea ei, care include cele mai diverse forme de presiune exercitată de comunitate asupra individului, cum ar fi condamnarea și stimularea, forța exemplului colectiv și a opiniei publice.
Normele juridice, în calitatea lor de prescripții impuse de puterea legiuitoare, sunt apărate și impuse la nevoie de diferite organe, cum ar fi poliția, parchetul, instanțele judecătorești, în timp de norma morală este autonomă, ea este respectată deoarece individul este convins, prin propria sa rațiune și voință, de valabilitatea ei universală.
Legătura dreptului cu morala obligă la determinarea criteriilor în raport de care o normă își schimbă caracterul și se transformă din normă morală în normă juridică. O altă deosebire importantă între cele două tipuri de norme o reprezintă întinderea efectelor pe care le produce fiecare dintre ele.
Un alt element prin care se particularizează identitatea normelor morale și a celor juridice îl reprezintă formalitățile privind momentul și modalitatea intrării în vigoare și a scoaterii din vigoare a normelor juridice. Astfel, la norma juridică se regăsește principiul conform căruia intră în vigoare urmare a aducerii ei a cunoștința destinatarilor sau a altor persoane interesate
CAPITOLUL II: DEONTOLOGIA ȘI VIAȚA PUBLICĂ
Mulți specialiști se întreabă dacă există o administrație europeană și dacă are loc nașterea unei noi administrații sau numai a unui mecanism vizând asigurarea cooperării între administrațiile naționale.
Comunitatea europeană trece printr-o fază în care nu se poate spune că vechile state suverane mai există în forma lor clasică, dar nici nu se poate vorbi de o reală integrare. A fost creat un tip de ordine federală, care este sub controlul statelor ce au generat-o. Aceste observații privesc atât ceea ce s-ar putea numi aspectele constituționale ale comunității, cât și aspectele administrative. Așadar, această construcție incompletă a sistemului comunitar se reflectă și în administrație.
Una dintre cele mai consacrate definiții ale funcționarului public are în vedere următorul enunț: ansamblul de reguli de conduită a funcționarilor publici, pentru a funcționa, în administrația publică, în cadrul unui post al activității specifice, folosindu-și cu responsabilitate, pregătirea, calitățile și aptitudinile individuale, pentru aplicarea legilor în mod corect, în interesul cetățeanului și al progresului țării.
2.1 Noțiunea de „funcționar public”. Apariția și evoluția funcționarilor publici.
Plutarh spunea că legea este regina tuturor muritorilor și nemuritorilor. Existența noastră întru respectul legii, construirea propriului sistem de valori în concordanță cu sistemul social de valori concentrat în norme juridice sunt adevăruri care ne dăltuiesc destinul, care ne ajută să trăim în armonie unii cu alții și toți cu societatea, cu statul, cu autoritățile. Viața socială a pus dintotdeauna multiple probleme, îndeosebi de ordin administrativ. Nevoia a dus la apariția funcției publice și a funcțiilor care s-o îndeplinească. Comunitatea umană n-ar fi avut acces la progres dacă nu și-ar fi creat un întreg organism social, căruia i-a dat viabilitate prin personalul investit în diversitatea de funcții statornicite de-a lungul timpului.
Originea funcționarilor publici o găsim în antichitatea greco-romană, aceștia fiind un corolar al concepției privind binele comun, res-publica, proclamat ca principiu de coeziune politică si socială. Acest principiu dispare odată cu prăbușirea İmperiului Roman și implicit dispar funcționarii publici. Funcționarii publici reapar odată cu formarea statului suveran și evoluează pe parcursul edificării statului de drept public, care își asumă în final misiunea descifrării, formulării și realizării interesului general și a asigurării serviciului public. Rezultă că, istoria funcționarilor publici este o fațetă a istoriei statului, și ca atare diferă de la țară la țară.
Într-o accepțiune de maximă generalitate, prin funcționar public înțelegem persoana care prestează o activitate, mai mult sau mai puțin specializată, într-un regim juridic diferit de dreptul comun al muncii, și care este remunerată din fonduri publice. În această viziune, funcționarii publici constituie un grup cuprinzător, alcătuit din marea majoritate a personalului instituțiilor publice. Acest grup este heterogen, întru-cât este divizat într-o multime de subgrupuri, mai mari sau mai mici, cu misiuni specifice și regimuri juridice dintre cele mai diverse. Sunt funcționari publici, în sens larg: parlamentarii, șeful de stat (chiar dacă în acest caz particular nu avem de-a face cu un grup, ci doar cu o singura persoană), membrii guvernului, magistrații, marea majoritate a persoanelor încadrate în administratia publica civilă centrală si locală, cadrele didactice, polițiștii, precum și alte categorii. În pofida marii diversități a atribuțiilor ce le revin și a diversității conținutului activităților pe care le desfasoară, toți funcționarii publici au o misiune generală comună. Ei trebuie să acționeze, într-o formă sau alta, pentru realizarea interesului general și asigurarea serviciului public. În sens restrâns, prin „funcționar public” se înțelege funcționarii de carieră din administrația publică adică persoana care își dedică viața profesională administrației publice. Rezultă că, abordarea problematicii deontologiei funcționarilor din administrația publică trebuie să înceapă cu definirea a doua concepte fundamentale, și anume : administrația publică și funcționarul de carieră din administrația publică. Administrația publică ca activitate și ca sistem de organizare reprezintă acțiunea oamenilor în raport cu alți oameni, ceea ce însemnă existența unor numeroase și variate relații sociale. Conceptul de administrație publică însă, face obiectul unor controverse analizate pe larg de autorii de drept administrativ. Doi autori de referință au ajuns după analize complexe, la urmatoarea definiție : Administrația publică este activitatea executivă pusă sub semnul comenzii sau delegării de atribuții de la nivelul instituțiilor politice, desfășurată de autorități sau instituții publice anume constituite, care își realizează obiectivele slujindu-se, de regulă, de puterea publică. Într-o altă exprimare, administrația publică este un ansamblu de structuri sau forme organizatorice, care au ca trăsătură comună faptul că desfășoară o activitate executivă, de regulă, de pe poziții de autoritate față de particulari. Prin activitate executivă se înțelege activitatea de organizare a executării legii sau executarea directă a legii. Regim de putere publică înseamnă, în esență, capacitatea de a emite acte unilaterale obligatorii.
În contextul celor arătate, definim funcționarul public ca fiind persoana fizică a cărei carieră constă în exercitarea unei funcții în cadrul administrației publice. Trebuie să precizăm însă că și conceptul de funcție publică face obiectul unor analize doctrinare detaliate, cu viziuni diferite.
Într-un stat de drept, declarat constituțional ca democrat și social, funcționarul public reprezintă una din pârghiile de bază prin care se împlinesc principiile democratice, concretizate în natura raporturilor stabilite între autoritate și cetățean.
În ceea ce privește problematica funcției publice și a statutului celor care o exercită, este bine de știut că primul statut al funcționarilor publici l-a făcut împăratul Hadrian. Roma antică era preocupată de buna administrare a statutului, iar în bizant, “serviciile publice” – așa cum au fost numite mai târziu în texte teoretice, erau organizate în zece ramuri, cu nenumărate ministere. Astfel, prin funcție din cadrul administrației publice, sau mai scurt, funcție publică înțelegem situația juridică legal determinată a persoanei fizice investite cu prerogative în realizarea competenței unei autorități sau instituții a administrației publice, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public.
2.2 Izvoarele deontologiei funcționarului public
Principalul izvor de drept este Constituția, legea supremă în stat, în care se regăsesc multe principii care fundamentează comportamentul profesional al funcționarului public (principiul legalității, al supunerii tuturor în fața legii, completat cu cel potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege, fidelitatea față de țară și îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor care-i revin, în care scop funcționarul public depune jurământul de credință cerut de lege).
Legea, ca act juridic al Parlamentului și avem în vedere ceea ce va constitui reglementarea cadru în materie, legea organică privind statutul funcționarului public. Ei i se adaugă alte legi prin care se reglementează sau urmează să se reglementeze aspecte privind diferite categorii de funcționari publici.
Alte categorii de acte normative (Hotărari de Guvern, Ordonanțe de Guvern, alte acte administrative cu caracter normativ) inclusiv regulamente de ordine interioara prin care se prescriu norme speciale privind o instituție determinată. Alături de aceste izvoare scrise există și izvoare nescrise, cutuma, existând funcții sau demnități publice pentru care sunt instituite norme cutumiare care au căpătat în timp forța de lege (mai ales în domeniul diplomației).
Nu numai în administrația din țara noastră, ci și alte state democratice ale Europei, traversează în prezent un proces de modernizare, de mutații, de găsire a celor mai capabile soluții de așezare a ei în slujba cetățeanului. Aceasta presupune un corp de funcționari publici competenți, care să se supună următoarelor reguli:
meritocrație, transparență și neutralitate politică;
o funcție publică bine structurată, cu funcționari publici plătiți corespunzător și bine dimensionați din punct de vedere numeric al nevoilor cetățenilor;
responsabilitate profesională și garantarea unui nivel cât mai scăzut al corupției;
personal bine instruit, care să aibă vocația de a obține performanță și de a atinge, astfel, standarde cât mai înalte.
Misiunea administrației publice, rațiunea ei de a fi, este realizarea, la nivelul executiv, a interesului general stabilit de puterea politică, fie prin acte juridice unilaterale fie prin asigurarea serviciilor publice. Din acest motiv, administrația are ca valoare fundamentală comună servirea interesului general, căruia i se subordonează. Aceasta determină principiile deontologice comune tuturor funcționarilor din administrația publică. Partea comună a deontologiei administrative cuprinde :
Principiul legalității, care cere ca administrația să respecte și să asigure respectarea legii, în sensul cel mai larg, de la apărarea ordinii și liniștii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, până la conformitatea cu legea a tuturor actelor sau acțiunilor administrative. Acest principiu este cât se poate de firesc, atâta timp cât admitem că expresia interesului general este legea ;
Principiul subordonării ierarhice, care consacră dreptul de comandă al superiorului ierarhic, concomitent cu obligația de supunere a subordonatului ;
Principiul imparțialității sau al egalității de tratament, care semnifică obligația administrației publice de a nu opera nici o discriminare, interzisă de lege, atât în ceea ce privește accesul la funcția publică, cât și în exercițiul funcției publice. Acest principiu urmărește excluderea partizanatului de orice fel și a favoritismului din activitatea administrației publice ;
Principiul transparenței care impune administrației să-și motiveze actele și să informeze publicul cu privire la activitatea proprie. Este, de fapt, o formă de control din partea corpului social, pentru a se garanta conformitatea activității administrative cu interesul general ;
Principiul asigurării continuității activității care reflectă necesitatea determinată de derularea natural-continuă a vieții sociale, ca serviciile publice prestate de administrație să aibă un caracter continuu, neîntrerupt ;
Principiul competenței profesionale care cere, pe de o parte, ca recrutarea și avansarea funcționarilor publici să se facă pe bază de concurs organizat pe criteriul capacității profesionale, iar pe de alta, să existe în cadrul administrației un sistem specializat de perfecționare profesională continuă.
Trebuie să precizăm că, fiecare corp de funcționari publici servește o anumită colectivitate, într-un anumit domeniu de activitate. Acestea sunt determinantele formelor de exprimare a principiilor deontologice comune, precum și ale principiilor deontologice specifice corpului respectiv.
La baza activității funcționarilor publici, a comportamentului lor profesional, a conduitei lor atât în interiorul cât și în afara instituției publice stau urmatoarele principii de bază:
– egalitatea de tratament față de terții beneficiari ai serviciului public, respectiv, un comportament echilibrat și nediscriminatoriu față de toți cei care i se adresează pentru rezolvarea diferitelor probleme;
– respectarea supremației Constituției, respectul legilor generale în materie și al tuturor actelor normative de către purtătorii autorității publice;
– credința și fidelitate față de țara căruia îi aparține funcționarul public;
– discreție profesională privind toate informațiile pe care le primește și le deține în exercițiul funcției sale;
– obligația de supunere și respect față de șeful ierarhic;
– apărarea și respectarea demnității și intimității uzagerilor serviciului public;
– perfecționarea profesională continuă, sub diferite forme etc.
În fine, menționăm că, după cel de-al doilea razboi mondial s-a generalizat instituirea comisiilor paritare, care funcționează la nivelul autorităților și instituțiilor administrației publice. Acestea sunt compuse din reprezentanți ai funcționarilor și din reprezentați ai conducerii, și au ca scop ameliorarea activității administrației, inclusiv sub aspect deontologic, precum și îmbunătățirea condițiilor de muncă.
2.3. Profesionalizarea și organizarea funcționarilor din administrația publică
Începutul profesionalizării funcționarilor din administrația publică se situează, în cazul țărilor europene, într-o perioadă cuprinsă între a doua jumatate a sec.XVIII și sfârșitul sec.XIX. Este perioada când accesul în anumite funcții publice începe să fie condiționat de deținerea unor diplome de nivel universitar în inginerie, drept, medicină veterinară etc.
O perioadă îndelungată de timp, până la legiuirile vechi, respectiv până la apariția și aplicarea Codului Caragea, Codului Calimah, Legiuirilor Principelui Stirbei, Manualul de pravila bisericească și Statutelor coloniilor bulgare din Basarabia, n-au existat acte normative distincte de organizare și funcționare a administrației. În trecutul îndepărtat nici nu era cunoscută opera de legiferare. Domnitorul, ținut mai mult de obiceiul pamântului era legiuitorul și deținătorul suprem al puterii. El distribuia justiția și tot el organiza serviciile publice. Revoluția industrială din sec.XIX și revoluția științifică și tehnologică din sec. XX, concomitent cu intervenția administrației publice în tot mai multe domenii de activitate, au făcut ca administrația publică să aibe nevoie de un număr tot mai mare de specialiști, având calificari și competente profesionale tot mai diverse. Totuși, profesionalizarea funcției publice atinge maturitatea abia în a doua jumătate a sec.XX, o dată cu apariția învătamântului superior având ca specializare chiar administrația publică, învățământ cu caracter pluridisciplinar și interdisciplinar, destinat în mod expres funcționarilor publici de carieră. Astfel, în prezent, funcția publică reprezintă o profesiune, dacă avem în vedere grupul social format din funcționarii de carieră din administrația publică, alcătuită dintr-o multitudine de profesiuni, dacă avem în vedere specializările, sau cu alte cuvinte, calificarea și abilitățile profesionale, determinate de diviziunea muncii.
Cu toată diversitatea de specializări, accesul în funcția publică de carieră se face după reguli generale comune care vizează :
exigente specifice privind regimul juridic al persoanei (cetățenie, domiciliu, capacitate civilă) ;
condiții de studii și vechime ;
susținerea unui examen sau concurs ;
depunerea unui juramânt de credință.
În Europa, organizarea funcționarilor din administrația publică începe în sec.XVIII, prin intermediul reglementărilor juridice privind corpurile de funcționari și statutele acestora. Spre deosebire de profesiunile libere, care se organizează singure și la un moment dat statul le recunoaște organizarea, prin acte normative, organizarea corpurilor de funcționari se face mai întâi de autoritățile publice, legislative sau executive. Abia mai târziu apar și se dezvoltă diverse asociații ale funcționarilor publici, de natură profesională sau sindicală.
În cadrul corpurilor de funcționari, reglementate prin lege, există organe cu caracter profesional, dar rolul lor este de regulă consultativ, decizia aparținând conducerii autorităților sau instituțiilor din care fac parte funcționarii respectivi. Principalele drepturi și obligații ale funcționarilor publici sunt prevăzute de legi denumite statute, deontologia administrativă exprimându-se prin obligațiile înscrise în aceste statute sau chiar prin legi distincte. Deci regulile deontologice nu se stabilesc de organele profesiunii, ci de autoritățile publice. În cazul funcționarilor publici operează un drept disciplinar riguros și detaliat, iar sancțiunile se aplică, ca regulă, de superiorii ierarhici. Funcționarii publici sunt persoane fizice ce fac parte din cadrul unui organ al administrației publice, având investitura legală pe o funcție publică, pe care o exercită în mod continuu și pentru care în general primesc un salariu.
Concluzii privind deontologia administrativă
Deontologie înseamnă etimologic “știința a ceea ce se cuvine să facem, a ceea ce trebuie făcut”. Deontologia, după Lalande, este teoria datoriilor și nu a datoriei în general; ea rezultă empiric din viață și experiență, deoarece ea vizează situații concrete legate de exercitarea unei activități. Din acest motiv, ea are o conotație particulară deoarece regulile sale privesc grupul determinat care le emite și le aplică sieși, cu scopul de a asigura disciplina membrilor săi. Din natura sa disciplinară rezultă caracterul său în principal negativ prin aceea că deontologia se referă mai puțin la ceea ce este rău cât mai degrabă la ceea ce este periculos. Deontologia ne prescrie doar să evităm a face ceea ce în mod firesc nu am face, dacă am judeca, și mai precis, ne prescrie să nu ne punem în situații care ne expun la astfel de riscuri. Înseamnă că deontologia se inspiră pe de o parte din ceea ce Montesquieu numea “virtutea politică” care în accepția lui este însăși moralitatea.
Dacă în etica deontologică Kant este considerat autorul moralei necondiționate a datoriei, în etica consecințialistă, utilitaristul J. Stuart Mill este cel care a plecat de la ideea potrivit căreia acțiunea bună este cea de care beneficiază majoritatea oamenilor sau cei mai mulți dintre ei.
Potrivit celor prezentate anterior, funcția publică este o profesiune, dacă prin această sintagmă întelegem grupul social format din funcționarii de cariera din administrația publică. Acest grup social este alcătuit însă din mai multe subgrupuri de profesioniști constituite pe criteriul specializării, sau cu alte cuvinte, potrivit calificării și abilităților profesionale specifice. Rezultă că, funcția publică este o profesiune heterogenă, spre deosebire de medicina sau avocatura. Trebuie însă precizat că, în pofida diversității de specializări, accesul în funcția publică de carieră și avansarea se fac după reguli generale comune.
Organizarea corpurilor de funcționari publici este realizată actualmente prin legi, care poartă denumirea de statute. Însă, spre deosebire de profesiunile libere care s-au organizat singure, organizarea lor fiind recunoscută ulterior de stat prin acte normative, organizarea funcției publice este opera, ab initio a statului. Abia mai târziu apar și se dezvoltă diverse asociații ale funcționarilor publici, de natură profesională sau sindicală, care își aduc contribuția la organizarea profesiunii. Este și firesc să fie așa, întru-cât funcția publică este un corolar al edificării statului de drept public.
Referitor la competența organelor profesiunii din cadrul funcției publice, aceasta se deosebește substanțial de competența organelor profesiunilor libere. Dacă în cazul profesiunilor libere, organelor profesionale le este recunoscută o largă competența decizională și jurisdicțională, în cazul funcției publice legea le stabilește un rol limitat. Ele sunt consultate pentru rezolvarea problemelor funcționarilor publici, inclusiv în ceea ce privește elaborarea normelor deontologice și asigurarea respectării lor. De asemenea, ele participă la aplicarea sancțiunilor disciplinare. Însă în ambele situații, decizia aparține conducerii administrației din care fac parte funcționarii publici respectivi.
Misiunea socială a corpului funcționarilor publici, realizarea interesului general și asigurarea serviciilor publice, la nivelul executiv, determină o serie de principii deontologice comune tuturor funcționarilor publici. Aceste principii pot avea forme de exprimare diferite, la diferitele corpuri de funcționari publici. Diferențele sunt determinate de interesele colectivității pe care o servește corpul respectiv, precum și de domeniul de activitate. De asemenea, la principiile deontologice comune se pot adăuga reguli specifice, potrivit particularităților corpurilor de funcționari. În ceea ce privește dreptul deontologic, acesta se exprimă sub forma dreptului disciplinar prevăzut în statutele funcționarilor, iar în unele cazuri și/sau în acte normative distincte. Astfel, statutele prevăd abaterile disciplinare, sancțiunile disciplinare, procedura de aplicare a sancțiunilor care reglementează jurisdicția disciplinară. Pe baza celor menționate mai sus, putem afirma că funcția publică posedă o deontologie proprie, în sensul strict al termenului, pe care o vom denumi, după autorii francezi, Deontologie administrativă.
În doctrina românească, dacă ne referim la perioada interbelică (în perioada postbelică, doctrina a tratat problema funcționarilor de stat), vom constata că termenii utilizați erau în exclusivitate de funcțiune și respectiv funcționar public. Autorii de drept public au dezvoltat o adevărată teorie a funcțiunii publice fundamentată pe reglementările existente, Constituția din 1923 și Legea funcționarului public din 19 iunie 1923, pusă în aplicare prin regulamentul adoptat în luna octombrie a aceluiași an.
Literatura actuală, de drept public sau de drept privat, foloseaște aproape în unanimitate expresia funcție publică respectiv funcționar public.
Statutul funcționarilor publici, intrat în vigoare la 8 decembrie 1999, reprezintă legea cadru a funcției publice în România. Această lege se înscrie pe linia tradiției din perioada interbelică a României, justificându-se și cu argumente de drept comparat.
Legea reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și autoritățile/instituțiile publice din administrația publică centrală și locală, denumite raporturi de serviciu.
Prin funcția publică se intelege situația juridică legal determinată a persoanei fizice investite cu prerogative în realizarea competenței unei autorități sau instituții a administrației publice, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public, iar prin funcționar public se înțelege persoana fizică a carei carieră constă în exercitarea unei funcții în cadrul administrației publice. Legislația română actuală în materie, definește cele doua concepte, în concordanță cu doctrina, conform art.2, alin (1) și (2), după cum urmează:
– funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome;
– funcționarul public este persoana numită, în condițiile legii, într-o funcție publică.
Pentru concretizarea definițiilor citate, legiuitorul a stabilit potrivit art.2 alin.(3) din Statut, că activitățile care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, care pot fi desfășurate de funcționarii publici, sunt următoarele:
a) punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative;
b) elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora;
c) elaborarea proiectelor politicilor și strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor și statisticilor necesare realizării și implementării politicilor publice, precum și a documentației necesare executării legilor, în vederea realizării competenței autorității sau instituției publice;
d) consilierea, controlul și auditul public intern;
e) gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare;
f) colectarea creanțelor bugetare;
g) reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din țară și străinătate, în limita competențelor stabilite de conducătorul autorității sau instituției publice, precum și reprezentarea în justiție a autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;
h) realizarea de activități în conformitate cu strategia de informatizare a administrației publice.
Activitatea funcționarilor publici se realizează în cadrul raporturilor de serviciu, termen ce desemnează raporturile juridice dintre funcționarii publici și stat sau administrația pulică locală, prin autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administarției publice centrale și locale. Raporturile de serviciu se nasc pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii, și se exercită pe durată nedeterminată. Statutul funcționarilor publici reglementează regimul general al raporturilor de serviciu.
Pot beneficia de statute speciale, funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul urmatoarelor servicii publice:
a) structurile de specialitate ale Parlamentului României;
b) structurile de specialitate ale Administrației Prezidențiale;
c) structurile specializate ale Consiliului Legislativ;
d) serviciile diplomatice și consulare;
e) autoritatea vamală;
f) poliția și alte structuri ale Ministerului İnternelor și Reformei Administrative;
g) alte servicii publice stabilite prin lege.
Statutul funcționarilor publici nu se aplică:
a) personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice care desfășoară activități de secretariat, administrative, de protocol, de gospodărire, întretinere-reparații și deservire, pază, precum și altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică;
b) personalului salariat încadrat pe baza încrederii personale la cabinetul demnitarului;
c) corpului magistraților;
d) cadrelor didactice;
e) persoanelor numite sau alese în funcții de demnitate publică.
2.4. Clasificarea funțiilor publice și a funcționarilor publici
Înainte de a face o clasificare a funcționarilor publici, se impun câteva precizări privitoare la deosebirea ce există între notiunea de funcționar din dreptul administrativ și cea din dreptul penal și dreptul muncii. Astfel funcționarul public, subiect al dreptului administrativ, este salariatul care are investitura legală de a acționa în numele unui organ al administrației publice, în limitele atribuțiilor funcției. În dreptul penal și procedura penală, funcționarul este orice salariat care exercită permanent sau temporar cu orice titlu indiferent dacă și cum a fost investit, o insărcinare în interesul unui organ sau instituții de stat ori a unei intreprinderi sau organizații economice. Codul penal nu face deosebirea între funcționarii propriu-ziși și cei asimilați. Există o noțiune proprie de funcționar și în dreptul muncii, referindu-se la acea categorie care efectuează munci ce nu sunt direct productive. Nici această noțiune de funcționar ce efectuează munci de birou ce nu necesită o investitură legală nu poate fi confundată cu noțiunea de funcționar din dreptul administrativ.
Conform art.7 din Statutul funcționarilor publici, funcțiile publice se clasifică în:
a) funcții publice generale și funcții publice specifice;
b) funcții publice din clasa I, funcții publice din clasa a-IIa, funcții publice din clasa a-IIIa;
c) funcții publice de stat, funcții publice teritoriale și funcții publice locale.
Funcțiile publice generale reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter general și comun tuturor autorităților și instituțiilor publice, în vederea realizării competențelor lor generale.
Funcțiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter specific unor autorități și institutii publice, stabilite în vederea realizării competentelor lor specifice, sau care necesită competențe și responsabilități specifice.
După criteriul nivelului studiilor necesare ocupării funcției publice, funcțiile publice se împart în trei clase:
a) clasa I, cuprinzând funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii universitare de licență absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă respectiv: consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector;
b) clasa a II-a, cuprinzând funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă respectiv referent de specialitate ;
c) clasa a III-a, cuprinzând funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii liceale, respectiv studii medii liceale, absolvite cu diplomă de bacalaureat respectiv referent..Ca regulă, funcționarii publici numiți în funcții publice din clasele a II-a si a III-a pot ocupa numai funcții publice de execuție.
Dupa nivelul atribuțiilor titularului, funcțiile publice se împart în trei categorii:
a) funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici;
b) funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de conducere;
c) funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de execuție.
Funcționarii publici sunt debutanți sau definitivi.
Statutul prevede expres, dar nu limitativ, lista cuprinzând funcțiile publice generale și specifice după cum urmează:
Sunt funcții publice generale următoarele:
Funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici:
secretar general al Guvernului și secretar general adjunct al Guvernului;
secretar general și secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;
prefect și subprefect;
inspector guvernamental.
Funcții publice de conducere:
director general și director general adjunct din cadrul autorităților administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale;
secretar al județului și al municipiului București;
director și director adjunct din cadrul autorităților administrative autonome din aparatul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale;
director executiv și director executiv adjunct în cadrul serviciilor publice deconcentarte ale ministerelor și ale altor organe de specialitate ale administrației publice centrale precum și din cadrul autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora;
secretar al municipiului, al sectorului municipiului București, al orașului și al comunei;
șef serviciu;
șef birou.
Funcții publice de execuție:
consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector;
referent de specialitate;
referent.
Sunt funcții publice specifice următoarele:
1. Funcții publice de conducere:
– arhitect-șef;
2. Funcții publice de execuție:
inspector de concurență;
inspector vamal;
inspector de muncă;
controlor delegat;
expert în tehnologia informațiilor și al telecomunicațiilor;
comisar.
3. Alte funcții specifice:
. manager public.
Funcțiile publice de execuție sunt structurate pe grade profesionale, după cum urmează:
a) superior, ca nivel maxim;
b) principal;
c) asistent;
d) debutant.
2.5. Agenția Națională a Funcționarilor Publici
Agenția Națională a Funcționarilor Publici este un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, funcționând în subordinea Ministerului Internelor și Reformei Administrative. Ea a fost înființată în scopul creării și dezvoltării unui corp de funcționari publici profesioniști, stabil și imparțial.
Această instituție este condusă de un președinte cu rang de secretar de stat, numit de către primul-ministru la propunerea ministrului administrației și internelor și este finanțată de la bugetul de stat. Președintele reprezintă ANFP în raporturile cu ministerele, cu celelalte autorități ale administrației publice centrale, locale, cu persoane juridice, și persoane fizice române sau străine precum și în justiție. În exercitarea atributițiilor sale președintele emite ordine cu caracter normativ și individual.
Dintre atribuțiile Agenției Naționale a Funcționarilor Publici menționăm:
elaborează politicile și strategiile privind managementul funcției publice și al funcționarilor publici;
elaborează și avizează proiectele de acte normative privind funcția publică și funcționarii publici;
monitorizează și controlează modul de aplicare a legislației privind funcția publică și funcționarii publici în cadrul autorităților și instituțiilor publice;
elaborează reglementările comune, aplicabile tuturor autorităților și instituțiilor publice, privind funcțiile publice, precum și instrucțiuni privind aplicarea unitară a legislației în domeniul funcției publice și al funcționarilor publici;
elaborează proiectul legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici;
stabilește criteriile pentru evaluarea activității funcționarilor publici;
centralizează propunerile de instruire ale funcționarilor publici, stabilite ca urmare a evaluării performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici;
colaborează cu İnstitutul Național de Administrație la stabilirea tematicii specifice programelor de formare specializată în administrația publică și de perfecționare a funcționarilor publici;
întocmește și administrează baza de date cuprinzând evidența funcțiilor publice și a funcționarilor publici;
aproba condițiile de participare și procedura de organizare a recrutării și promovării pentru funcțiile publice pentru care organizează concurs, avizează și monitorizează recrutarea și promovarea pentru celelalte funcții puublice, în condițiile legii;
realizează redistribuirea funcționarilor publici cărora le-au încetat raporturile de serviciu din motive neimputabile;
acordă asistență de specialitate și coordonează metodologic compartimentele de resurse umane din cadrul autorităților și instituțiilor administrației publice centrale și locale;
participă la negocierile dintre organizațiile sindicale representative ale funcționarilor publici și Ministerul Internelor și Reformei Administrative;
colaboreaza cu organisme și cu organizații internaționale din domeniul său de activitate;
elaborează anual, cu consultarea autorităților și instituțiilor publice, Planul de ocupare al funcțiilor publice, pe care îl supune spre aprobare Guvernului;
întocmește raportul anual cu privire la managementul funcțiilor publice și al funcționarilor publici pe care îl prezintă Guvernului;
constată contravenții și aplică sancțiuni, în condițiile legii.
Agenția Națională a Funcționarilor Publici are legitimitate procesuală activă și poate sesiza instanța de contencios administrativ, atunci când constată că un act al unei autorități sau instituții publice încalcă legislația privind funcția publică sau funcționarii publici ca urmare a activității proprii de control, sau când constată că o autoritate sau instituție publică refuză să aplice prevederilor legale în domeniul funcției publice sau a funcționarilor publici. Actul atacat de agenție este suspendat de drept. De asemenea, presedintele Agenției Naționale a Funcționarilor Publici poate sesiza și prefectul în legătură cu actele ilegale emise de autoritățile administrației publice locale.
ANFP elaborează planul de ocupare a funcțiilor publice, după consultarea organizațiilor sindicale representative la nivel national. Rolul acestui plan este de a ordona corpul funcționarilor publici și funcțiile publice din cadrul autorităților și instituțiilor publice.
Planul de ocupare a funcțiilor publice stabilește:
– numărul maxim al funcțiilor publice, rezervate promovării funcționarilor publici;
– numărul maxim al funcțiilor publice care vor fi rezervate promovării rapide;
– numărul maxim al funcțiilor publice, care vor fi ocupate prin recrutare;
– numărul maxim al funcțiilor care vor fi înființate;
– numărul maxim de funcții publice pe fiecare clasă, categorie și pe grade profesionale;
– numărul maxim al funcțiilor publice, de conducere și al funcțiilor publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici.
Planul se aprobă anual, printr-o hotarâre de Guvern, a consiliului local sau județean, după caz.
Agenției Naționale a Funcționarilor Publici îi revin și alte atribuții, cum sunt cele prevăzute de Legea nr.7/2004, privind Codul de conduită a funcționarilor publici:
– primirea petițiilor și sesizărilor privind încălcarea normelor stabilite prin Cod;
– formularea de recomandări de soluțioanre a cazurilor cu care a fost sesizat;
– elaborarea de studii și cercetări privind respectarea prevederilor Codului;
– colaborarea cu organizații neguvernamentale care au drept scop promovarea intereselor legitime ale cetățenilor în relațiile cu funcționarii publici.
ANFP poate fi sesizată de orice persoană, cu privire la incălcarea prevederilor Codului de către funcționari. Totodată, sesizarea se poate formula și de către funcționarii publici care sunt supuși unor forme de constrângere sau amenințare, pentru a-i determina să încalce dispozițiile legale.
Secțiunea 1: Îndatoriri morale ale funcționarului public
La originea formulării obligațiilor cu caracter moral, dintre care unele au dobândit și caracter de obligații profesionale stă, fără nici un dubiu, știința administrației.
Astfel, profesorul Alexandru Negoiță distinge trei principale obligații ce revin funcționarilor publici:
Consacrarea activității acestuia administrației;
Obligația subordonării față de superiorul ierarhic;
Păstrării secretului și discreției în legătură cu problemele de serviciu.
Alți autori identifică alte tipuri de obligații morale:
probitatea;
demnitatea;
interdicția cumulului;
imparțialitatea;
fidelitatea;
respectul față de funcție.
M. T. Oroveanu identifică următoarele obligații morale ale funcționarului:
– de se consacra funcției;
– de discreție profesională;
– de rezervă;
– de neutralitate și imparțialitate;
– de supunere;
– de fidelitate;
– de un comportament profesional corespunzător;
– de perfecționarea continuă a pregătirii profesionale.
a. Funcționarul public trebuie să-și consacre activitatea sa administrației.
Are în vedere excluderea unei alte funcții publice. În concepția profesorului Alexandru Negoiță abținerea sau refuzul funcționarului de a exercita atribuțiile funcției sale pot fi considerate ca o demisie implicită și pot fi sancționate cu excluderea din serviciul respectiv.
Altfel spus, funcționarul nu pitea cumula mai multe funcții sau exercita alte profesii, cu excepția îndeletnicirilor literare sau științifice, sau obștești și acestea, în afara orelor de serviciu.
Această obligație morală se regăsește analizată și de colectivul de autori susmenționați sub exprimarea "interdicția cumulului." Dacă la momentul 1977 desfășurarea unui alt serviciu compatibil nici nu poate fi imaginată, colectivul de autori face un pas către admiterea unui astfel de surplus de serviciu introducând însă două condiții:
prima are în vedere încadrarea în limitele plafonului de venituri prevăzute de b#%l!^+a?legea salarizării;
să aibă acordul autorităților administrației publice pentru care lucrează.
Dacă pentru prima condiție cerută autorii sunt tributari concepției socialiste vechi, privind salarizarea, cea de a doua condiție este de bun simț și reprezintă o condiție perenă.
Profesorul M. T. Oroveanu, la această obligație, definită de el obligația de a se consacra funcției introduce câteva momente și anume pentru ca funcționarul să-și poată îndeplini cât mai bine sarcinile, este preferabil ca el să locuiască pe teritoriul localității în care își va exercita profesia pentru a fi alături pe care îi slujește.
Pe de altă parte, se impune respectarea programului de lucru de numai 8 ore iar sarcinile de serviciu trebuie să se îndeplinească în mod corect și să nu săvârșească un fapt ilicit, de orice natură.
Ținând cont de faptul că toate aceste opinii au fost formulate anterior apariției Statului funcționarilor publici, autorii prefigurează practic incompatibilitățile stipulate în actul normativ, respectiv, astfel încât ideile lansate au valențe și în momentul de față.
b. Obligația de subordonare față de superiorul ierarhic rezultă din atitudinea funcționarilor ierarhic inferiori de a executa ordinele ierarhicului superior.
Dacă pentru militari profesorul Alexandru Negoiță surprinde subordonarea foarte strictă, în cazul civililor autorul anticipează dreptul acestora de a refuza executarea ordinelor manifest ilegale. Nuanțarea introdusă de colectivul de autori susmenționați, aduce în prim plan obligația funcționarului care refuză un ordin vădit ilegal de a anunța, în scris, conducerea instituției cu privire la motivul refuzului, iar corelativ acestei situații funcționarii superiori poartă răspunderea pentru legalitatea ordinelor pe care le transmit subordonaților.
Această obligație morală anticipată de doctrinarii susmenționați își regăsește oglindirea în norma de drept pertinentă mai precis în Statutul funcționarilor publici.
c. Funcționarul administrației are obligația de a păstra secretul și discreția în legătură cu problemele de serviciu.
Din păcate motivația existenței acestei obligații, la momentul 1977 este subordonată total concepției socialiste a secretomaniei astfel încât actualul statut al funcționarilor publici respectă dreptul la informația publică a cetățeanului și numai prin excepție execută obligația de confidențialitate.
În accepțiunea colectivului de autori această obligație a fost transformată în obligați de fidelitate în sensul că funcționarul public execută sarcinile pentru și în interesul instituției la care lucrează. Nici această motivație nu o considerăm a fi actuală deoarece serviciul public nu se constituie pentru sine ci pentru satisfacerea unei nevoi sociale iar în acest context obligația cuprinde numai discreția necesară cu privire la secretul de serviciu cu care operează funcționarul respectiv.
De altfel, unele statute speciale prevăd obligația de a păstra secretul de serviciu o anumită perioadă de timp după încetarea raporturilor de serviciu. Din păcate, la momentul 1999, colectivul de autori încă mai erau tributari raportului de muncă neavând în vedere conceptul interbelic, devenit modern și european, al serviciului public. Aici premoniția a avut limitele ei însă, rămâne obligația de confidențialitate păstrată, de altfel, și de legea care a urmat.
M. T. Oroveanu califica această obligație drept obligația de discreție profesională. Referind-se la obligația de discreție profesională autorul arată că: "Ea derivă din obligația funcționarului public de a servi statul cu credință și că aceasta constituie un principiu general, aplicabil chiar în lipsa unei reglementări." Autorul amintit consideră că obligația de discreție are o dublă semnificație: pe de o parte obligarea la păstrarea secretului profesional cu privire la problemele de serviciu care prin natura lor trebuie să rămână secrete, iar pe de altă parte, obligația de discreție profesională.
Așa cum au anticipat autorii susmenționați acets gen de reglementare gândită inițial în creuzetul doctrinei și-a găsit pe deplin concretizarea legală în actualul Statut al funcționarilor publici. Interesantă s-a dovedit abordarea făcută de colectivul de autori susmenționați, referitoare la obligația de fidelitate.
În opinia acestora "obligația de fidelitate exclude sfera funcționarilor publici ea se extinde și asupra persoanelor alese în cadrul autorităților cu caracter deliberativ, care au obligația de e depune jurământ la începerea mandatului."
Această obligație morală poate fi extinsă și asupra salariaților cu contracte de muncă ce sunt încadrați la autoritatea sau instituția respectivă, deoarece și aceștia reprezintă b#%l!^+a?"cartea de vizită" a serviciului public respectiv și intră, pe diverse căi, în posesia unor secrete de serviciu.
Ca argument suplimentar există uzanțe la marile concerne și firme din Occident ca întregul personal să semneze chiar declarația de confidențialitate și de fidelitate cu firma respectivă, această atitudine fiind compensată sau chiar sancționată, de la caz la caz.
Dacă până la această obligație inclusiv, există o oarecare convergență de idei în literatura de specialitate, de aici înainte următoarele genuri de obligații morale nu le mai găsim la autorii susmenționați, existând anumite puncte tangente la unele obligații.
În categoria acestor divergențe se află alte genuri de obligații morale.
d. Respectul față de funcție
În opinia colectivului de autori, această obligație constă, în esență, în respectarea limitelor competențelor.
Ieșirea din aceste limite conduce implicit la o formă patologică a exercițiului funcției publice și anume abuzul de autoritate. Nuanțarea adusă de profesorul Oroveanu are în vedere nu numai formularea acestui gen de obligație – obligația de a se consacra funcției – dar și conținutul motivației.
Indiferent de modul de formulare importantă este motivația existenței acestei obligați morale care, a devenit ulterior o obligație legală.
e. Probitate
Probitatea, pe lângă demnitate, imparțialitate, fidelitate și a respectului față de funcție formează practic coloana vertebrală a deontologiei funcționarului public putându-se regăsi ca reglementarea funcției în norma juridică, de aprobare a Codului deontologic ca regului generale, obligatorii impuse de guvernanți, dar și a codurilor etice aprobate benevol de categoriile profesionale interesate să-și ridice prestigiul în rândul altor categorii sociale prezente în panoplia democrației meseriilor postdecembriste.
Autorii susmenționați înțeleg prin probitate, în primul rând, corectitudinea de care să dea dovadă un funcționar în îndeplinirea sarcinilor de serviciu.
De altfel, această dialectică a corectitudinii a fost foarte bine exprimată de G.W.F. Hegel: "Acelasi conținut care este un drept și o datorie și ceea ce este o datorie este un drept." Astfel spus funcționarul public are posibilitatea de a exercita o funcție pblică atâta timp cat înțelege că funcția respectivă este o datorie pentru el. Orice alte criterii pentru neîndeplinirea datoriei duc la lipsa de probitate.
f. Demnitatea
Demnitatea reprezintă această trăsătură morală, comportamentală care iese cel mai mult în evidență în cazul funcționarului public.
Reprezintă "cartea de vizită" – chintesența rafinată a comportamentului său ce înglobează întreaga educație și instruire a funcționarului public dobândită, cu greu, în timp. De demnitatea exercitării funcției publice respective depinde stima și respectul cetățeanului, a colectivității.
g. Obligația de neutralitate și imparțialitate
Analizând principiile care guvernează funcția publică, imprațialitatea și obiectivitatea țin de principii și nicidecum de obligații morale ale funcționarului public.
Este cunoscut însă faptul că principiile au tocmai acest stil de a trasa spiritul legii și de a constitui acel fir roșu care străbate foarte multe doctrine, chiar și integral instituțiile de drept cuprinse în norma respectivă.
h. Obligația unui comportament profesional corespunzător
Această obligație este o chintesență a probității, demnității și a suportului pentru funcție.
Obligația de față privește funcționarul public nu numai în activitatea sa de la serviciu, ci și în viața privată a acestuia, însoțindu-i traiectoria înainte de a ocupa o funcție publică, în timpul exercitării acesteia chiar și după.
Orice manifestări ilegale, imorale ale funcționarilor publici în interiorul, dar și în afara serviciului, aduc prejudicii demnității funcției deținute, răsfrângându-se atât asupra activității și prestigiului instituției publice cât și asupra autorității respectivilor funcționari.
Secțiunea 2 Îndatoriri legale ale funcționarului public b#%l!^+a?
Din punct de vedere al îndatoririlor legale ale funcționarului public, se poate vorbi despre trei paliere distincte:
unul concentrat pe capitolul îndatoririlor funcționarului public;
altul concentrat pe incompatibilitățile funcției publice;
iar al treilea pe conflictul de interese.
Prima componentă, cea a îndatoririlor funcționarilor publici debutează cu obligația îndeplinirii funcției publice cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea și a abținerii de la orice faptă care ar aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcționarilor publici.
Circumscrierea valenței morale a prestigiului corpului funcționarilor publici este binevenit însă, insuficientă. Prestigiul aparține atât persoanei în cauză, respectiv funcționarului public cât și serviciului public respectiv a cărui autoritate rezultă nu numai din lege, sau exclusiv din lege, dar mai ales de comportamentul sau rezultanta comportamentului întregului personal ce compune acel serviciu public.
Dacă prestigiu personal se poate regăsi în prestigiul general al corpului funcționarilor publici, prestigiul autorității sau instituției publice nu-l regăsim din interpretarea gramaticală a acestui text astfel încât se poate vorbi despre o propunere de lege ferenda, de rectificare al textului și de introducere, în primul rând a prestigiului autorității respective și în al doilea rând a prestigiului corpului funcționarilor publici..
Norma juridică are în vedere o acțiune și o inacțiune. Acțiunea privește îndeplinirea cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu, iar inacțiunea privește abținerea de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice sau prestigiului corpului funcționarilor publici.
Atât persoana fizică cât și cea juridică se bucură de prestigiul moral, sau renume astfel încât încălcarea acestor valențe morale pot avea consecințe mult mai grave decât cele materiale. Funcționarii publici au obligația ca, în exercitarea atribuțiilor ce le revin să se abțină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor și preferințelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid și să nu participe la activități politice în timpul programului de lucru.
Faptul că legiuitorul a consacrat un articol întreg destinat sublinierii unei atitudini neutre, imparțiale politic, denotă grija pentru depolitizarea funcției publice, pe de o parte și asigurarea stabilității funcției publice, pe de altă parte.
Din practica de zi cu zi, politizarea funcției publice este, dintotdeauna, una dintre cele mai mari pericole ale funcției publice. Fiecare moment electoral postdecembrist a însemnat pentru funcționarul public tot atât de multe șocuri profesionale. De fiecare dat s-au găsit metode legale de îndepărtare pe criterii politice a funcționarilor indezirabili. Astfel, s-au schimbat denumirile serviciilor publice. De fiecare dată când a apărut o nouă lege funcționarii publici au fost atestați pe post, fie reatestați pe post, iar momentele respective tot atâtea prilejuri de a scăpa de indezirabilii politici.
Ideal ar fi interzicerea înscrierii în partide politice a tuturor funcționarilor publici, nu numai a acelora cu funcții de conducere sau a înalților funcționari publici astfel încât, poate fi formulată o altă propunere de lege ferenda prin care se avansează interzicerea înregimentării politice a tuturor funcționarilor publici pentru a crește stabilitatea în funcție a acestora și continuitatea prin ritmicitatea funcției publice, pe de altă parte. Din această perspectivă textul de lege este unidirecțional, mai precis are drept țintă numai funcționarul public.
În ceea ce privește obligația păstrării secretului de stat, secretului de serviciu, precum și obligația de confidențialitate se au în vedere alte aspecte.
Această îndatorire este nu numai perenă dar și comună cu cele prevăzute în legislația muncii. Spre deosebire de sectorul privat, sectorul public implică, în acest caz, un plus de atenție atât din partea legiuitorului care vizează regula jocului cât și din partea funcționarilor publici care acceptă această regulă impusă de lege din momentul accesului la funcția publică, confirmată prin depunerea jurământului.
În acest domeniu s-a manifestat mult timp după Revoluția din 1989 o inacceptabilă lipsă de responsabilitate din partea majorității serviciilor publice care au uitat, pur și simplu de această îndatorire, deosebit de importantă.
Transparența funcționarului public, ca obligație legală, are corespondent cu morala, în ceea ce poartă numele de opinie publică și sancțiunile morale cunoscute.
Devenind publică averea funcționarului public, aceasta nu mai poate ascunde diferite surse ilicite deoarece se găsește întotdeauna cineva care cunoaște adevărul despre aceste surse, adevăr care mai devreme sau mai târziu iese la suprafață. b#%l!^+a?
Obligația de perfecționare profesională este revendicată atât ca o obligație morală, de către unii autori, cât și ca un drept al funcționarului public.
Cert este că are tangențe atât cu elementele morale dar și cu drepturile funcționarilor publici, însă își găsește cel mai bine locul acolo unde a plasat-o leguitorul, respectic la articolul 48 din lege. Acest articol are o desfășurare pe perimetrul a nu mai puțin de cinci alineate care desfășoară valențe juridice ale acestei îndatoriri. Astfel, interesul perfecționării profesionale este triplu.
În primul rând de serviciile unui funcționar public pregătit și perfecționat beneficiază cetățeanul care vine în contact cu acel funcționar, respectiv colectivitatea unde ființează acel serviciu public.
În al doilea rând beneficiază de această perfecționare profesională serviciul public respectiv deoarece își realizează profesionist atribuțiile și competențele legale bucurându-se de credibilitate.
În al treilea rând, dar nu în ultimul rând, beneficiază chiar însăși funcționarul deoarece îi crește prestigiul și probitatea profesională având satisfacții în muncă și în final putându-se bucura de calificative superioare ce-l pot promova în grad sau funcție aducându-i și un salariu corespunzător.
În finalul îndatoririlor legale, legiuitorul face trimitere la celelalte componente, respectiv conflictul de interese și incompatibilități, care pe lângă îndatoririle susmenționate formează categoria îndatoririlor legale. Acest articol 48 alineat (1) concentrează întregul regim juridic al valențelor îndatoririlor funcționarilor publici.
Deosebit de importante sunt și principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea funcției publice. Acestea, conform articolului 71 din Legea nr. 161/2003 sunt:
imparțialitatea;
integritatea;
transparența deciziei;
supremația interesului public.
Astfel, integritatea poate fi tratată, fără a greși cu nimic, la secțiunea privind obligaiile morale ale funcționarului public.
Din punct de vedere gramatical integritatea are următoarele condiții:
însușirea de a fi integru: cinste, probitate;
însușirea de a fi (sau de a se menține) întreg, intact.
Prin urmare, în ambele înțelesuri este vorba de o însușire ce ține de caracterul și comportamentul individului, de a fi cinstit, de a se menține întreg, intact moral. Vecinătatea sensului cu astfel de însușiri cantonează, definitiv această valență în sfera morală dar cu toate acestea este un principiu legal al prevenirii conflictului de interese.
Această ridicare la rang de normă legală a unor însușiri comportamentale confirmă, încă o dată, teza conform căreia norma de drept este un mijloc, un vector pentru un scop moral certificând teza simbiozei normei de drept cu norma moral, nesepararea acestora care, în unele cazuri se suprapun.
Supremația interesului public este o confirmare expresă a principiului interesului general, ca principiu fundamental al administrației publice, ce constituie izvorul conceptului de serviciu public, implicit al componenței acestuia, funcția publică.
De altfel, supremația interesului public duce, pe de o parte la altruismul de care ar trebui să da dovadă un funcționar public, altruism ce ține de vocația administrativă a acestuia și de caracterul dobândit prin educație, pe de o parte dar și de interesul implicit pe care funcționarul public trebuie să-l aibă pentru primordialitatea interesului general față de cel personal. Pare un paradox această expunere însă, teoria contractului social a lui Voltaire este valabilă în această aserțiune: Beneficiul funcționarului este renumele bun pe care îl câștigă, prestigiul și demnitatea lui, care în final înseamnă apreciere, promovare.
Valorificarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim poate avea în vedere și alte situații care nu țin de contenciosul administrativ ci pot ține de alte genuri de situații ce țin de instanțele civile, fiscale, comerciale, penale.
Nespecificarea de către legiuitor a instanței care rezolvă vătămarea într-un drept sau interes legitim conduce în primul rând la instanța de contencios administrativ dar și la alte tipuri de activități ce poate desfășura un funcționar public aflat în conflict de interese. Formularea largă folosită de legiuitor este acoperitoare pentru toate situațiile.
Incompatibilitățile reprezintă cea de a treia componentă a îndatoririlor legala ale b#%l!^+a?funcționarului public reprezentând cele reglementate de Constituție, de legea aplicabilă autorității sau instituției publice în care se exercită o demnitate publică sau o funcție publică.
Asocierea, pe lângă funcția publică și a celorlalte elemente susmenționate, la acre se adaugă, domeniile incompatibile conduc la concluzia reglementării limitative a acestor domenii și nicidecum la reglementarea exemplificativă.
Mai precis apare o discordanță între litera legii și spiritul legii, în sensul că că litera legii este imitativă pe când spiritul legii este mult mai cuprinzător. În acest context, sunt interzise dublările raportului de serviciu atât de către raporturile de muncă cât și de către raporturile de drept constituțional (mandatul electoral) sau chiar de voluntariat nefiind aici relevante aspecte ce țin de plata sau benevolența activității sunt permise numai cu titlu de excepție de anumite activități de mecenat sau caritabile au cu totul o altă conotație.
Drepturile și îndatoririle funcționarilor publici
Funcționarii publici au, în principiu, drepturile și obligațiile consacrate și garantate de Constituția României pentru oricare cetățean. Specificul raportului de serviciu face ca anumite drepturi să fie supuse unor restricții. İzvoarele acestor restricții sunt de ordin constituțional sau legal și vizează, în principal, unele drepturi politice și libertăți cetățenești.
Îndatoririle specifice funcționarilor publici sunt determinate, de asemenea, de caracteristicile raportului de serviciu, fiind atât de natură constituțională, cât mai ales legală. Vom prezenta în continuare, într-o manieră sintetica, principalele drepturi și îndatoriri ale funcționarilor din administrația publică.
Drepturile funcționarilor publici
1. Dreptul la opinie al funcționarilor publici este garantat, prin dispozițiile constituționale referitoare la libertatea conștiinței și cea de exprimare. Nici un funcționar public nu poate fi constrâns să adopte o opinie contrară convingerilor sale. În acest sens este interzisă orice discriminare între funcționari pe criterii politice, sindicale, religioase, etnice, de sex, stare materială, origine socială sau de orice altă natură. Exprimarea opiniilor este însă limitată de obligația de neutralitate și de cea de rezervă.
2. Dreptul de a fi informat, cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prezentului Statut și care îl vizează în mod direct.
3. Dreptul de asociere sindicală este garantat funcționarilor publici, care pot să înființeze organizații sindicale, să adere la ele și să exercite orice mandate în cadrul acestora. Acest drept nu este recunoscut unor categorii de funcționari, cum sunt înalții funcționari publici.
4. Dreptul la grevă, pentru apărarea intereselor profesionale, economice și sociale, în condițiile legii. Funcționarii publici care se află în grevă nu beneficiază de salariu și alte drepturi salariale pe durata grevei.
5. Dreptul la salariu pentru activitatea desfășurată, care este compus din: salariul de bază; sporul pentru vechime în muncă; suplimentul postului; suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. Salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici. Durata normală a timpului de lucru este de 8 ore pe zi și 40 de ore pe săptămână. Pentru asigurarea continuității serviciului, este reglementată prestarea orelor suplimentare, peste programul de lucru sau în zilele de sărbători legale. În aceste situații funcționarii publici de execuție au dreptul la recuperare sau la plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază. Funcționarii publici au dreptul, în condițiile legii, la concediu de odihnă, concedii medicale și la alte concedii. Ei beneficiază, pe durata concediilor, pe lângă indemnizația de concediu și la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. De asemenea, funcționarii publici au dreptul la pensii, precum și la celelalte drepturi de asigurări sociale de stat, în condițiile legii.
Funcționarii publici care potrivit legii sunt obligați să poarte uniforma în timpul serviciului o primesc gratuit.
6. Dreptul la protecție, împotriva amenințărilor, violențelor, faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcției publice. b#%l!^+a?
7. Dreptul dar și obligația de a-și îmbunătăți în mod continuu abilitățile și pregătirea profesională.
8. Dreptul la carieră. Acesta semnifică posibilitatea funcționarului de a avansa în funcție, potrivit meritelor sale personale, fară nici o altă discriminare.
9. Drepturi politice. Cu unele excepții de natură constituțională sau legală, funcționarii publici români se bucură de cvasi-integralitatea drepturilor politice, adică pot face parte din partide politice, cu toate consecințele ce decurg de aici, inclusiv dreptul de a fi ales, singura restricție fiind interdicția de a face parte din organele de conducere ale partidelor politice.
Excepțiile se referă la anumite categorii de funcționari publici, expres prevăzute de lege, cum sunt înalții funcționari publici. Aceștia au dreptul de a alege, însă nu pot face parte din partide politice.
Îndatoririle funcționarilor publici
Principalele îndatoriri ale funcționarilor publici, pe lângă cele care le revin ca tuturor cetățenilor și anume îndatoririle prevăzute de Constituția României, decurg din misiunea socială a administrației publice, și anume realizarea interesului general și asigurarea serviciului public, la nivelul activității executive. Acestea sunt:
1. Obligația de a-și indeplini cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu și să se abțină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcționarilor publici.. Potrivit acestei obligații, funcționarii publici, indiferent de rangul lor ierarhic, sunt responsabili de realizarea sarcinilor de serviciu ce le sunt încredințate. Ei trebuie să-și utilizeze întreaga capacitate pentru a-și îndeplini în cele mai bune condiții obligațiile de serviciu. De asemenea, în întreaga lor activitate ei trebuie să respecte normele de conduită profesională și civică prevazute de lege. Funcționarul public nu-și poate permite manifestări emoționale stridente, lipsa de politețe, relații particulare cu persoane dubioase sau care au interese ce depind de funcția pe care o exercită.
2. Obligația de a se conforma dispozițiilor primite de la superiorii ierarhici. Această obligație cere ca toți funcționarii să se conformeze dispozițiilor superiorului ierarhic, cu excepția dispozițiilor vădit ilegale și a celor care compromit grav un interes public (vădit inoportune), care trebuie motivate în scris.
3. Obligația de imparțialitate. În timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, funcționarul este obligat să se abtină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor sale politice, să nu favorizeze vre-un partid politic sau vreo organizație căreia îi este aplicabil același regim juridic ca și partidelor politice. Opiniile funcționarului nu trebuie să afecteze obiectivitatea și imparțialitatea de care trebuie să dea dovadă în raporturile de serviciu.
Potrivit acestei obligații, în instrumentarea dosarelor ce le sunt încredințate, funcționarii trebuie să se abțină de la orice favoritism sau partizanat, să asigure egalitatea de tratament, sau, cu alte cuvinte să nu comită nici o discriminare pozitivă sau negativă, interzisă de lege.
4. Obligația păstrării secretului de stat, secretului de serviciu, precum și confidențialitatea în legatură cu faptele, informațiile sau documentele de care i-au cunoștință în exercitarea funcției publice, cu excepția informațiilor de interes public.
6. Obligația de a prezenta declarația de avere, la numirea într-o funcție publică, precum și la incetarea raportului de serviciu.
7. Obligația de a rezolva în termenele stabilite de către superiorii ierarhici a lucrărilor repartizate.
8. Obligația de a respecta regimul juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților, stabilite potrivit legii.
8. Obligația exclusivității funcției publice. Aceasta interzice funcționarului public de a cumula funcția publică pe care o deține cu orice altă funcție sau demnitate publică, cu excepția calității de cadru didactic, a activității de cercetare științifică și a creației literar-artistice. De asemenea, funcționarii publici nu pot deține funcții în regiile autonome, societățile comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ, din domeniul public sau privat, în cadrul unei asociații familiale sau ca persoană fizică autorizată. În fine, funcționarii publici nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce privește efectuarea unor acte în legătură cu funcția pe care o îndeplinesc.
Obligațiile prevăzute în Constituție sunt respectate de orice cetățean, încălcarea b#%l!^+a?acestora atrăgând în principal răspunderea penală și civilă. Obligațiile comune de serviciu și de funcție atrag în cazul nerespectării lor una din formele răspunderii juridice, respectiv disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz.
Conduita funcționarului public
Conduita, conform dicționarului limbii române, semnifică fel de a se purta, comportament. Legiuitorul român, în nenumăratele încercări postdecembriste de a legifera un cod de conduită a funcționarului public, a avut în vedere sensul gramatical la care a adăugat normele de conduită ale funcționarilor publici.
Rolul Codului de conduită este cel de a consacra normele generale de conduită morală și profesională a funcționarilor publici, în îndeplinirea atribuțiilor care le revin din exercitarea funcției publice, precum și de a crea suportul legal privind eliminarea faptelor de corupție din administrația publică.
Structura legii a fost gândită astfel încât să consacre normele de conduită morală și profesională ale funcționarilor publici în îndeplinirea atribuțiilor ce le revin din funcția publică în care au fost numiți, iar aceasta se poate realiza numai prin reglementarea clară a drepturilor și îndatoririlor acestora.
Avantajele Codului de conduită sunt:
îmbunătățirea mediului de lucru al funcționarilor publici;
facilitarea luării unor decizii de către funcționarii publici care se află în diferite situații, cum ar fi conflictul de interese, oferirea și primirea unor cadouri sau alte beneficii;
îndrumarea în privința conduitei pe care trebuie să o aibă un reprezentant al administrației;
crearea cadrului legal necesar în vederea intensificării serviciilor oferite de reprezentanții administrației publice.
Dezavantajele Codului de conduită:
nu poate fi exhaustiv, astfel încât să fie prevăzute toate situațiile ce pot apare în practica de zi cu zi;
poate să fie insuficient în situații de conflict de interese sau corupție ori alte asemenea situații;
poate să dispună norme care să afecteze viața privată a unui funcționar public.
b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
CAPITOLUL III: PRINCIPIILE LEGALE ALE DEONTOLOGIEI FUNCȚIONARULUI PUBLIC
3.1. Principiile constituționale
Cuvântul „constituție” își are originea în latinescul constitutio, care înseamnă „așezare cu temei”, „starea unui lucru”.
În perioada imperiului roman cuvântul „constitutio” a fost utilizat pentru a desemna legile care emanau de la împărat, chiar daca ele nu se refereau la organizarea și funcționarea statului.
În perioada evului mediu, termenul constitutio desemna anumite reguli monahale.
Abia în secolul al XVIII-lea, termenul „constituție” începe să fie utilizat într-un sens apropiat celui care îi este atribuit azi, respectiv acele legi care, reglementând organizarea și funcționarea statului, limitau puterea monarhului și garantau anumite drepturi și libertăți fundamentale individului. Este vorba de o concepție asupra noțiunii de constituție, care ține seama exclusiv de conținutul normelor ei.
Treptat, s-a format convingerea că numai o constituție scrisă, prin precizia și claritatea ei, putea fi o armă de luptă eficace împotriva abuzurilor puterii absolutiste, afirmând-se tot mai pregnant, necesitatea unei constituții rigide și asigurarea supremației ei față de orice altă normă juridică.
Constituția poate fi definită ca fiind legea fundamentală a unui stat, adică legea cu forța juridică superioară tuturor celorlalte legi care reglementează în mod sistematic atât principalele structuri social-economice, cât și cele ale organizării și funcționarii statului, garantează drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor și stabilește îndatoririle corespunzătoare acestor drepturi.
Prima constituție, în sensul modern al acestui cuvânt, a apărut în Anglia și constă într-un ansamblu de obiceiuri juridice și dintr-un număr de acte scrise, care pot fi însă modificate prin legi ordinare.
În literatura de specialitate îndreptățit s-a afirmat că, pentru a determina corect categoria de constituție, trebuie să o abordăm atât din punct de vedere politic, cât și din punct de vedere juridic. Din punct de vedere politic, constituția: realizează sinteza evoluției societății, exprimând în același timp și aspirațiile colectivității constituite în stat; consacră o anumită formă de organizare a societății; determină și garantează drepturile și libertățile individuale, limitând acțiunea puterii statale în raport cu cetățenii. Din punct de vedere juridic, în definirea constituției trebuie avut în vedere atât criteriul material, de conținut, cât și pe cel formal, care determină condiții speciale de adoptare, modificare și abrogare, și stabilește ierarhia actelor normative în sistemul dreptului.
Caracterul de lege fundamentală al constituției derivă din conținutul și calitatea normelor juridice pe care le cuprinde. Aceste norme juridice se referă la principiile esențiale pentru toate domeniile vieții statale. De aceea legea fundamentală constituie baza juridică a întregii legislații și temelia întregii organizări statale.
Constituția are o valoare juridică superioară față de orice altă normă de drept, prin esență sa cât și prin funcția sa socială. .Drept urmare toate actele normative adoptate de Parlament și Guvern, cât și actele emise de celelalte autorități publice trebuie să se conformeze normelor și principiilor constituționale. În cazul în care un act normativ ,o lege adoptată de Parlament sau regulamentul de organizare și funcționare al acestuia contravine Constituției, el nu poate produce efecte.
Justificarea teoretică a supremației Constituției rezidă chiar în caracterul politic și juridic al acesteia. Astfel în Constituție se găsește expresia voința supremă a poporului în ceea ce privește obiectivele și instrumentele de exercitare a puterii politice. Normele constituționale fixează principalele instrumente de guvernare, stabilește autoritățile care vor înfăptui guvernarea și raporturile dintre acestea . Totodată Constituția este sediul drepturilor și libertăților cetățenești .În plus Constituția este factorul structurant al ordinii juridice căreia îi furnizează principiile directoare: egalitatea tuturor cetățenilor, legalitatea ,neretroactivitatea legilor etc.
Chiar și numai aceste argumente sunt îndeajuns pentru a demonstra supremația Constituției și poziția sa dominantă în raport cu celelalte acte normative. Pentru a înțelege însă și mai clar supremația Constituției, se poate afirma că aceasta nu are relevanță numai față de celelalte acte normative. Astfel activitatea politică, în general a unor forțe sociale cum ar fi partidele politice, în special trebuie să fie conformă cu dispozițiile constituționale.
Sistemele constituționale moderne prevăd în acest sens sancțiuni pentru încălcarea prevederilor Legii Fundamentale fie de autoritățile statale care desfășoară o activitate politică propriu zisă, cum este de exemplu șeful statului, fie de către partidele politice. Astfel Curtea Constituțională a României ,Tribunalul Constituțional federal din RFG sunt competente să se pronunțe asupra constituționalității partidelor politice.
De asemenea este o îndatorire generală a șefului statului de a veghea la respectarea de către toate celelalte autorități publice, organisme nonguvernamentale, cetățeni, partide politice, sindicate.
Asigurarea supremației Constituției înseamnă ,astfel, asigurarea stabilității sociale și a ordinii juridice în stat. Datorită supremației Constituției, Legiuitorul Constituant a stabilit o anume ierarhie a actelor normative ,în fruntea tuturor acestora fiind chiar Legea Fundamentală. Ei îi urmează legile constituționale, legile organice, legile ordinare, ordonanțele, hotărârile guvernului etc.
În ceea ce privește constituționalitatea funcției publice, dacă se realizează o comparație cu țările din Uniunea Europeană se poate constatata că în fiecare dintre țările care au constituții scrise se regăsesc principii ale funcției publice. Numărul articolelor din Constituție referitoare la funcția publică diferă însă, de la o țară la alta, după cum diferă și tehnica sau conținutul reglementării.
Într-un prim grup de state, majoritar (Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Italia, Portugalia, Suedia, Austria, Finlanda) Constituția prevede competența legiuitorului în ceea ce privește stabilirea regulilor aplicabile funcției publice.
În alte state, precum Irlanda sau Luxemburg, atribuirea acestei competențe este implicită și rezultă chiar din supremația legiuitorului, care poate să intervină în sensul reglementării materiei în cauză. Astfel, separarea Republicii irlandeze de tradiția britanică s-a realizat prin adoptarea Constituției în anul 1937, având ca principal fundament de ordin juridic o Lege privind funcția publică, care a fost votată cu 13 ani în urmă.
Un al treilea grup de state se caracterizează printr-o partajare, în baza dispozițiilor constituționale, între legislativ și executiv, a reglementării funcției publice. În Belgia și în Marea Britanie, Șeful statului dispune de competență în materie de statut al funcționarilor, în baza prerogativelor sale regale. Același lucru este valabil pentru Olanda și Franța.
Bazele constituționale ale funcției publice în România se regăsesc în principal, în conținutul articolului 16 alineatul 3 și art. 73 alin. 3 litera j.
Din interpretarea dispozițiilor constituționale pot fi identificate următoarele principii de natură deontologică privind funcționarul public:
Principiul egalității de tratament față de toți beneficiarii serviciului public
Acest principiu se regăsește în două texte constituționale și anume art. 4 (,,Unitatea poporului și egalitatea între cetățeni”) și art. 16 (,,Egalitatea în drepturi”), care, în esență, obligă funcționarul public la un comportament echilibrat și nediscriminatoriu față de toți cei care se adresează pentru rezolvarea diferitelor probleme.
Unul din scopurile statului, indiferent de perioada sa de existență și cu atât mai mult în perioada modernă, sau de formă de guvernământ, este acela de a satisface interesele generale ale societății fie direct, prin serviciile publice ale statului, județului sau comunei, fie prin asigurarea cadrului legal ca și particularii să contribuie la satisfacerea intereselor generale ale societății. Dar, spre deosebire de particulari, care satisfac unele interese ale societății cu scopul, de regulă, de a realiza un profit, statul le satisface, de multe ori, fără să realizeze vreun profit, ci chiar pierderi.
Funcționarii publici trebuie să adopte o atitudine imparțială și justificata pentru rezolvarea clara si eficienta a problemelor cetatenilor. Functionarii publici au obligatia sa respecte principiul egalitatii cetatenilor. Functionarii publici au obligatia sa respecte principiul egalitatii cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice, prin:
– promovarea unor solutii similare sau identice raportate la aceeasi categorie de situatii de fapt;
– eliminarea oricarei forme de discriminare bazate pe aspecte privind nationalitatea, convingerile religioase si politice, starea materiala, sanatatea , varsta, sexul sau alte aspecte.
Din punct de vedere organic serviciul public este „acel organism care infiintat prin lege sau pe baza legii, de catre stat, judet, oras sau comuna dotat cu mijloace materiale, banesti si cu personal de specialitate in vederea satisfacerii in mod continuu, a unor interese specifice, in acord cu interesele generale ale membrilor societatii.
In sens material, serviciul public este o activitate desfasurata de o autoritate a administratiei publice sau agent public, de stat sau particular, in vederea satisfacerii unor interese generale ale membrilor societatii”.
Pentru a ne afla in prezenta unui serviciu public este necesar ca:
Activitatea de interes general sau public sa fie desfasurata de o autoritate a
administratiei publice sau de o persoana juridica publica (institutii de stat, regii
autonome sau societati comerciale romane cu capital integral de stat) organizata de
aceasta;
Persoana juridica privata (societatile comerciale romane cu capital integral sau partial
privat, roman sau strain) sa fie autorizata de administratia publica pentru a putea presta
unele activitati de interes general si nu anumite interese in avantajul unora;
Activitatea prestata sa se desfasoare in mod continuu. Unele servicii publice nu pot fi
intrerupte, in mod contrar, ar fi pusa in pericol viata publica (alimentarea cu apa,
furnizarea caldurii etc.) Aici intervine obligatia administratiei publice de a prevedea
mijloace de interventie pentru cazuri deosebite;
Serviciul public trebuie adaptat la schimbarile si cerintele interesului general;
Persoanele interesate beneficiaza in mod egal, fara diferentieri sau discriminari de
satisfacerea nevoilor realizate de serviciul public respectiv.
Principiul supremației Constituției și al respectării legilor
Fiind Legea supremă a statului, Constituția sintetizează procesele democratice și exprimă concepția statului asupra relațiilor social-politice, așează relațiile economice pe traversele economiei de piață, statuează drepturile, libertățile fundamentale și îndatoririle cetățeanului. Situată în vârful piramidei tuturor actelor normative, Constituția servește drept reper decisiv pentru aprecierea validității tuturor actelor și faptelor juridice.
Principiul supremației constituției este una dintre cuceririle cele mai importante ale dreptului constituțional modern. În virtutea pozitiei sale din varful piramidei actelor juridice Constitutia exercita o influenta hotaratoare asupra elaborarii si fundamentarii intregului sistem legislativ.
Constitutia revizuita consacra expres principiul suprematiei in art. 1 alin. 5, generand in acest fel supralegalitatea constitutionala, astfel incat legea exprima vointa generala numai cu respectarea normei constitutionale.In sens larg si constitutia este o lege, dar nu o lege oarecare.
Acest principiu constituie fundamentul activității tuturor funcționarilor publici: ,,În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.”
Principiul apărării și respectării de către funcționarul public a demnității beneficiarilor serviciului public, a vieții intime, familiale și private a acestora
Rezultă din art. 26 coroborat cu art. 1 alin. (3) din legea fundamentală: ,,Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată” – ,,România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme (…) și sunt garantate.”
Legiuitorul constituant califică drept primă valoare supremă și garantată demnitatea omului.
În literatura de specialitate, aspectele vieții private care se impun a fi protejate sunt grupate în patru categorii:
– respectul comportamentelor;
– respectul anonimatului;
– respectul vieții relaționale a persoanei;
– respectul identității persoanei.
În ceea ce privește accepțiunea sintagmei de viață privată, se impun două precizări. Mai întâi, că există o deosebire între viața privată și cea publică a unei persoane; prima reprezintă „viața ascunsă, discretă”, a persoanei, iar cea de-a doua, viața care se desfășoară într-un loc accesibil tuturor. Cea de-a doua precizare, vizează faptul că noțiunea de viață privată este diferită în conținut, în funcție de poziția socială a celui vizat. În Vintilă Gheorghe și Furtună Constantin se fac referiri cu privire la faptul că, viața privată a unui politician, ca și a altor categorii profesionale (exemplu magistrați, funcționari publici) este prin natura funcției, mai limitată decât viața privată a unei persoane oarecare. Este firesc să fie așa dacă avem în vedere corelația ce există între funcția publică, lege și statul de drept. Cu cât funcția publică este mai mare, cu atât crește importanța respectării Legii și puterea statului de drept (=Binele ca valoare), iar paralel se dizolvă, se subțiază importanța acelei persoane care ocupă funcția în cauză ca individ, ca particular. În ceea ce îi privește pe politicieni, în țările anglo-saxone se restrânge mult mai mult decât în celelalte state dreptul acestora la viață privată. Cariera politică presupune însă peste tot și în toate cazurile, divulgarea unor aspecte ale vieții private care sunt inadmisibil a fi dezvăluite în alte state. Exemplu, publicarea averilor este posibilă în cazul demnitarilor și funcționarilor publici, dar este inadmisibilă în alte cazuri.
Principiul exercitării funcției publice cu credință și fidelitate față de țară
Apare consacrat în art. 54 alin. (1) și (2), care instituie obligația depunerii jurământului: ,,(1) Fidelitatea față de țară este sacră.” ,,(2) Cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice, precum și militarii, răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin și, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.”
3.2. Principiile legale
Înțelegerea completă și complexă a îndatoririlor funcționarilor publici, ca și a răspunderii acestora, impune coroborarea prevederilor Statutului (Legea nr. 188/1999) cu cele ale Codului de conduită a funcționarilor publici (Legea nr. 7/2004), ce statuează la nivel de principii îndatoririle funcționarilor. Se impune a se distinge astfel între îndatoririle legate de îndeplinirea funcției și îndatoriri legate de viața privată a funcționarilor publici, legiuitorul rezumându-se însă doar la prima categorie, a îndatoririlor de serviciu.
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici consacră următoarele principii în deontologia funcționarilor publici:
1. Principiul potrivit căruia funcționarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională și civică prevăzute de lege, consacrat la art.43 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 republicată.
În forma anterioară a Statutului funcționarilor publici nu era prevăzută o asemenea îndatorire în mod expres, ci rezulta din spiritul legii (nu din litera ei).
În forma sa republicată și consolidată, Legea nr. 188/1999 a inclus acest principiu la art. 43 alin. (3): ,, Funcționarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională și civică prevăzute de lege.”
Legiuitorul nu face referire doar la conduita profesională, ci și la cea civică, confirmând astfel acea caracteristică a statutului juridic al funcționarilor publici, dintotdeauna recunoscută, potrivit cărora lor nu le revin doar obligații legate de exercitarea propriu-zisă a funcției, ci și îndatoriri care exced acestui fapt, în afara funcției, inclusiv îndatoriri care privesc viața privată a funcționarului public.
2. Principiul care îi obligă pe funcționarii publici ca, în activitatea lor, să nu prejudicieze persoanele fizice sau juridice și să apere prestigiul corpului funcționarilor publici, consacrat la art. 43 alin. (1) din aceeasi lege: ,,să se abtină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcționarilor publici.”
În doctrină au fost enunțate următoarele concluzii rezultate din modul exhaustiv în care este formulat textul: este vorba de o obligație care poate interveni atât în timpul exercitării funcției, cât și în afara acesteia, ea vizând deci atât profesiunea, cât și viața privată a funcționarului; sub aspectul faptelor nu este indicată nicio limitare, iar în ceea ce privește prejudiciile ce pot fi aduse, deoarece legiuitorul nu face nicio precizare, ar putea fi vorba atât de prejudicii materiale, cât și de prejudicii morale.
3. Principiul care îl obligă pe funcționarul public să manifeste discreție profesională cu privire la informațiile de care ia cunoștință în exercițiul funcției publice, consacrat la art. 46 din Legea nr. 188/1999 republicată, potrivit căruia ,,funcționarii publici au obligația să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum și confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției publice, în condițiile legii, cu excepția informațiilor de interes public.”
Sintagma secret de serviciu evocă actele și faptele prevăzute expres de o normă generală sau cu caracter intern, a cărei încălcare atrage sancțiuni penale sau disciplinare, iar prin intermediul obligației de confidențialitate se satisfac atât interesele statului, cât și ale cetățeanului.
Legea se referă la două categorii de secrete, obligația de a păstra informațiile ce reprezintă unul din cele două tipuri de secrete urmând a fi realizată cu respectarea legislației speciale în materie, referitoare la liberul acces la informațiile de interes public.
4. Principiul care îl obligă pe funcționarul public ca, în activitatea prestată să manifeste supunere față de superiorul său ierarhic, consacrat la art. 45 alin. (2) din Statutul republicat, potrivit căruia ,,funcționarul public este obligat să se conformeze dispozițiilor primite de la superiorii ierarhici”, având însă dreptul de a refuza, în scris și motivat, îndeplinirea acestora, dacă le consideră ilegale.
În spiritul acestui principiu se impune analizată, printre obligațiile funcționarului public și noțiunea de disciplină sau sintagma „obligație de supunere”, cum mai este ea cunoscută.
5. Principiul care îl obligă pe funcționarul public ca, în exercitarea funcției publice, să aibă un comportament neutru din punct de vedere politic, consacrat la art. 44 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 republicată.
Deși Titlul IV din Legea nr.161/2003, consacrat conflictului de interese și regimului incompatibilităților în exercitarea demnităților și funcțiilor publice, prevede expres dreptul la asociere politică al funcționarilor publici, prin art. 44 alin. (3) este instituită obligația acestora ca ,,în exercitarea atribuțiilor ce le revin, să se abțină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor și preferințelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic sau vreo organizație căreia îi este aplicabil același regim juridic ca și partidelor politice.”
Este vorba de o obligație care trebuie obligatoriu coroborată cu dreptul la opinie garantat funcționarilor publici, cu respectarea obligației de rezervă, care impune funcționarului public o anumită moderație și rezonabilitate în comportament.
6. Principiul care îl obligă pe funcționarul public de conducere să dea curs și să folosească propunerile și inițiativele funcționarilor publici de execuție care pot contribui la îmbunătățirea activității din cadrul autorității sau instituției publice, consacrat la art. 43 alin. (2) din Statutul republicat, potrivit căruia ,,funcționarii publici de conducere sunt obligați să sprijine propunerile și inițiativele motivate ale personalului din subordine, în vederea îmbunătățirii activității autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și a calității serviciilor publice oferite cetățenilor.”
În mod tradițional, statutele privind funcționarii publici consacră obligații doar pentru funcționarii subordonați, atunci când este vorba despre raporturile dintre ei și cei cărora se subordonează. Acest articol ,,sparge” tiparele pentru că instituie obligații pentru șefii ierarhici și în acest mod se poate realiza imbunătățirea relațiilor dintre ei și funcționarii publici subordonați.
7. Principiul care îl obligă pe funcționarul public să exercite funcția publică în condiții de cinste și probitate morală profesională, consacrat la art. 47 alin. (1) din Legea republicată, potrivit căruia ,,Funcționarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alții, în considerarea funcției lor publice, daruri sau alte avantaje.”
Consacrarea acestui principiu nu se limitează la dispozițiile din Statutul funcționarilor publici, faptele de încălcare fiind incriminate ca infracțiuni de corupție. Astfel, acest principiu se regăsește la nivelul legislației penale în următoarele articole:
articolul 254 C.P. – prevede și pedepsește infracțiunea de luare de mită: „fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.”
articolul 256 C.P. – sancționează fapta de primire de foloase necuvenite: „primirea de către un funcționar, direct sau indirect, de bani ori alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care este obligat în temeiul acesteia, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.”
articolul 257 C.P. – prevede infracțiunea de trafic de influență: „primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 10 ani.”
De asemenea, prezintă interes Legea pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție nr. 78/2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 219 din 18 mai 2000 și modificată și completată prin Legea nr. 521/2004, O.U.G. nr. 124/2005 și Legea nr. 69/2007.
8. Principiul care îi obligă pe funcționarii publici să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților, stabilite potrivit legii, consacrat la art. 49 din Legea nr. 188/1999 republicată, principiu care are nu doar o natură morală, dar și legală, primind o reglementare distinctă prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.
Titlul IV din Partea I a legii reglementează conflictul de interese și regimul incompatibilităților ce pot interveni în exercitarea deminităților publice și funcțiilor publice, dispozițiile sale aplicându-se persoanelor care exercită urmatoarele demnități și funcții publice:
Președinte al României;
deputat și senator;
consilier prezidențial și consilier de stat din Administrația Prezidențială;
prim-ministru, ministru, ministru delegat, secretar de stat, subsecretar de stat și funcțiile asimiliate acestore, prefect și subprefect;
magistrați;
aleși locali;
funcționari publici.
Cu alte cuvinte, legea are în vedere toate persoanele care ocupă o funcție sau o demnitate publică într-una din autoritățile prin care se exercită cele trei puteri ale statului.
Noțiunea de conflict de interese este definită ca fiind acea situație în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îî revin potrivit Constituției și altor acte normative.
Limitarea conflictului de interese doar la situația unui interes personal de natură patrimonială reprezintă o soluție criticabilă a legii, fiind evident că obiectivitatea unei persoane care deține o demnitate sau o funcție publică poate fi influențată la fel de ușor, dacă nu chiar mai ușor și de interese de natură politică, ori de altă natură, care, în mod inexplicabil, au fost ignorate de legiuitor.
Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților și a funcțiilor publice sunt, potrivit legii: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public.
Astfel, potrivit art. 72 din lege, persoana care exercită funcția de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcții asimilate acestora, prefect ori subprefect este obligată să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcției publice de autoritate, care produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele de gradul I. Dispozițiile se aplică și pentru funcția de primar, viceprimar, primar general si viceprimar al municipiului București.
În ceea ce îl privește pe funcționarul public administrativ, acesta este în conflict de interese dacă, potrivit art. 79 din lege, se află în una dintre următoarele situații:
este chemat să rezolve cereri, să ia decizii sau să participe la luarea deciziilor cu privire la persoane fizice și juridice cu care are relații cu caracter patrimonial;
participă în cadrul aceleiași comisii, constituite conform legii, cu funcționarii publici care au calitatea de soț sau rudă de gradul I;
interesele sale patrimoniale, ale soțului sau rudelor sale de gradul I pot influența deciziile pe care trebuie să le ia în exercitarea funcției publice.
Astfel, în cazul existenței unui conflict de interese, funcționarul public este obligat să se abțină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei decizii și să-l informeze de îndată pe șeful ierarhic căruia îi este subordonat direct.
În ceea ce privește incompatibilitățile, potrivit art. 80 din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare, incompatibilitățile privind demnitățile și funcțiile publice sunt cele reglementate de Constituție, de legea aplicabilă autorității sau instituției publice în care persoanele ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică își desfășoară activitatea, precum și de dispozițiile Titlului IV din această lege. Incompatibilitățile incidente în cazul funcționarilor publici sunt cuprinse în Partea I, Titlul IV, Cap. III, Secțiunea V din lege, în articolele 94-96, care consacră ca principiu faptul că statutul de funcționar public este declarat incompatibil cu orice altă funcție publică decât cea în care a fost numit, cu funcțiile de demnitate publică, precum și cu o funcție privată, remunerată sau neremunerată.
Funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate în cadrul autorităților sau instituțiilor publice, în cadrul cabinetului demnitarului (cu excepția cazului în care funcționarul public este suspendat din funcția publică, în condițiile legii, pe durata numirii sale), în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociații familiale sau ca persoană fizică autorizată sau în calitate de membru al unui grup de interes economic.
De asemenea, funcționarii publici care, în exercitarea funcției publice au desfășurat activități de monitorizare și control cu privire la societățile comericale sau alte unități cu scop lucrativ, nu pot să-și desfășoare activitatea și nu pot acorda consultanță de specialitate la aceste societăți timp de 3 ani după ieșirea din corpul funcționarilor publici. Funcționarii publici nu pot fi nici mandatari ai unor persoane în ceea ce privește efectuarea unor acte în legătură cu funcția publică pe care o exercită.
Potrivit art. 95 nu sunt permise raporturile ierarhice directe în cazul în care funcționarii publici respectivi sunt soți sau rude de gradul I, interdicție care se aplică și în cazul în care șeful ierarhic direct are calitatea de demnitar, situație în care, personaele în cauză vor trebui să opteze, în termen de 60 zile, pentru încetarea raporturilor ierarhice directe sau renunțarea la calitatea de demnitar.
Totuși, potrivit art. 96 din lege, funcționarii publici pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar-artistice. De asemenea, funcționarul public poate candida pentru o funcție eligibilă sau poate fi numit într-o funcție de demnitate publică, situație în care raportul de serviciu al funcționarului public se suspendă, pe durata campaniei electorale, până în ziua ulterioară alegerilor, dacă nu este ales sau până la încetarea funcției eligibile sau a funcției de demnitate publică, în cazul în care funcționarul public a fost ales sau numit (art. 97).
Potrivit Legii nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici, principiile care guvernează conduita profesională a funcționarilor publici sunt următoarele:
a) supremația Constituției și a legii, conform căruia funcționarii publici au îndatorirea de a respecta Constituția și legile țării;
b) prioritatea interesului public, conform căruia funcționarii publici au îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal, în exercitarea funcției publice;
c) asigurarea egalității de tratament a cetățenilor în fața autorităților și instituțiilor publice, principiu conform căruia funcționarii publici au îndatorirea de a aplica același regim juridic în situații identice sau similare;
d) profesionalismul, conform căruia funcționarii publici au obligația de a îndeplini atribuțiile de serviciu cu responsabilitate, competență, eficiență, corectitudine și conștiinciozitate;
e) imparțialitatea și independența, principiu conform căruia funcționarii publici sunt obligați să aibă o atitudine obiectivă, neutră față de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea funcției publice;
f) integritatea morală, principiu conform căruia funcționarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru ei sau pentru alții, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea funcției publice pe care o dețin sau să abuzeze în vreun fel de această funcție;
g) libertatea gândirii și a exprimării, principiu conform căruia funcționarii publici pot să-și exprime și să-și fundamenteze opiniile, cu respectarea ordinii de drept și a bunelor moravuri;
h) cinstea și corectitudinea, principiu conform căruia în exercitarea funcției publice și în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu funcționarii publici trebuie să fie de bună-credință;
i) deschiderea și transparența, principiu conform căruia activitățile desfășurate de funcționarii publici în exercitarea funcției lor sunt publice și pot fi supuse monitorizării cetățenilor.
Prin intermediul unui asemenea cod, funcționarii publici au obligația, în exercitarea funcției publice, de a avea un comportament profesionist, precum și de a asigura, în condițiile legii, transparența administrativă, pentru a câștiga și a menține încrederea publicului în integritatea, imparțialitatea și eficacitatea autorităților și instituțiilor publice.
STUDIU DE CAZ
Decizia de imputare emisă funcționarului public.
Lipsa procedurii prealabile. Consecințe
Calitatea de funcționar public a reclamantului la data emiterii deciziei de imputare atrage aplicabilitatea prevederilor Legii numărul 188/1999 privind statutul funcționarilor publici pentru litigiul decurgând din răspunderea sa civilă pentru pagubele produse patrimoniului instituției publice.
Întrucât dispozițiile articolul 89 din acest act normativ prevăd posibilitatea ca funcționarul public să se adreseze instanței de contencios administrativ pentru anularea unui act administrativ emis în cadrul raporturilor sale de serviciu, dispoziții ce se completează cu cele ale Codului Muncii, nu mai erau incidente prevederile articolului 7 din Legea numărul 554/2004 a contenciosului administrativ ce reglementează procedura prealabilă.
Tribunalul Iași a admis excepția neefectuării procedurii prealabile prevăzute de articolul 7 din Legea numărul 554/2006 și a respins acțiunea promovată de reclamantul F. L. în contradictoriu cu A.J.O.F.M. Iași.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a fost salariatul pârâtei până la data de 3 mai 2005, când a demisionat. Prin decizia atacată I s-a imputat suma de 30.526.450 lei. Decizia de imputare este nelegală, întrucât la data emiterii acesteia reclamantul nu mai avea calitatea de salariat al pârâtei; prin urmare, pârâta putea să își valorifice pretențiile numai pe calea dreptului comun, cu atât mai mult cu cât Codul Muncii nu mai reglementează decizia de imputare ca modalitate de angajare a răspunderii materiale a angajatului.
Referitor la excepția prematurității acțiunii pentru neefectuarea procedurii prealabile, instanța a constatat că aceasta este întemeiată. Articolul 7 alineatul (1) din Legea numărul 554/2004 prevede că: “înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există”. Singurele excepții pe care legea le prevede de la obligativitatea efectuării procedurii prealabile sunt cele prevăzute în alineatul (5) al aceluiași articol, respectiv acțiunile formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenția Națională a Funcționarilor publici sau acțiunile celor vătămați prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe, acțiuni pentru care procedura prealabilă nu este obligatorie. Reclamantul nu se află în situațiile prevăzute în mod expres de articolul 7, alineatul (2) din Legea numărul 188/1999 privind statutul funcționarilor publici prevede că: “împotriva ordinului sau dispoziției de imputare funcționarul public în cauză se poate adresa instanței de contencios administrativ”. Statutul funcționarilor publici nu cuprinde reguli de procedură aplicabile litigiilor în cadrul cărora se contestă deciziile de imputare, pentru a putea fi considerată lege specială în raport cu dispozițiile legii contenciosului administrativ.prin urmare, un astfel de litigiu nu poate fi soluționat decât în condițiile stabilite de dreptul comun în materie, respectiv de Legea contenciosului administrativ numărul 554/2004.
Curtea a constatat că recursul reclamantului este fondat, pentru următoarele considerente:
Reclamantul-recurent a avut, în perioada în care s-a produs pretinsul fapt cauzator a prejudiciului pentru a cărui recuperare a fost emisă decizia de imputare numărul 4076 din 3 iunie 2005, statut de funcționar public.
În atare situație, regimul său juridic, inclusiv în ceea ce privește răspunderea civilă pentru pagubele produse patrimoniului instituției publice în care a funcționat, este cel consacrat de Legea numărul 188/1999, și nu cel prevăzut în Codul muncii, pentru exercitarea dreptului de a obține repararea pagubelor aduse A.J.O.F.M. Iași neinteresând dacă la data emiterii deciziei sau la data soluționării litigiului raportul de serviciu mai era sau nu în ființă, competența instanței stabilindu-se în funcție de situația actuală a uneia sau alteia dintre părți.
Curtea a constatat că în mod justificat Tribunalul Iași, ca primă instanță în materia contenciosului administrativ, s-a considerat competent a soluționa pricina, raportat la dispozițiile articolului 73 alineatul (2) din Legea numărul 188/1999, care statuează că împotriva ordinului sau dispoziției de imputare funcționarul public în cauză se poate adresa instanței de contencios administrativ.
Legea numărul 188/1999, așa cum a reținut și prima instanță, nu arată însă și condițiile în care funcționarul public poate sesiza instanța de contencios administrativ.
În lipsa acestor precizări, prima instanță trebuia să observe că, potrivit articolului 93 din Legea numărul 188/1999, dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției.
Având în vedere că, pentru rezolvarea altor situații litigioase născute din executarea raportului de serviciu, cum este cel menționat la articolul 89 din Legea numărul 188/1999, legiuitorul a prevăzut că funcționarul public poatee cere instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ în termen de 30 de zile de la comunicare, era evident că, pentru identitate de tratament, trebuiau aplicate prevederile Codului muncii, raporturile de serviciu, prein specificitatea lor, având numeroase asemănări cu raporturile de muncă.
Ori, dispozițiile cuprinse în Codul muncii referitoare la jurisdicția muncii nu instituie condiții prealabile pentru sesizarea instanței, astfel că, din moment ce nici Legea numărul 188/1999 nu adoptă alte principii în această materie decât codul muncii și consacră doar termenul limită în care acțiunea poate fi introdusă la instanță, nu era permis a se adăuga la lege, facându-se trimitere la prevederile articolului 7 din Legea numărul 554/2004, întrucât persoana vătămată, la care face referire articolul 1 din acest din urmă act normati, nu este totuna cu partea din raportul de serviciu care contestă o măsură administrativă luată împotriva sa de instituția publică în cadrul căreia funcționează.
BIBLIOGRAFIE
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ediția a III-a restructurată revăzută și adăugită, vol.I, Ed. All Beck, București , 2001;
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, București, 1996, vol.2;
A. Iovanas, Drept administrativ și elemente ale științei administrației, Editura Nemira, București, 1993;
A.Iorgovan, I.Vida, Puterea executivă și administrația publică, M. OF, București, 1994;
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, București, Editura Nemira, 1996;
B. Dutescu, Etica profesiunii medicale, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980;
B. Pușcă,V. Nistor, V. Negruț, J. Maftei , Personalul autorităților publice române și comunitare, Ed. Fundației Academice Danubius, Galați, 2005;
D. Craciun, Etica afacerilor, Ed. Paideea, 2005;
Deleanu Ion – „Instituții și proceduri constituționale – în dreptul român și în dreptul contemporan", Ed, C.H. Beck, București, 2007;.G.D.J., Paris, 1996, p.9;
F.Chambon, O.Gaspon, La deontologie administrative, L
I. Ianosi, Moralități, idei inoportune, Ed. Cartea Românească, 1995;
Ioan Alexandru, Tratat de Administrație Publică, Editura Universul Juridic, București, 2008;
J.-F. Lemarignier, La France médiévale – Institutions, et société, Ed. Armand Colin, Paris, 1970;
L. Coman–Kund, Deontologia și statutul funcționarilor din administrația publică, Ed.Europlus, Galați, 2007;
N. Bellu, Sensul eticului și viața morală, Ed. Paideea Științe-Seria Etică, București, 1999;
R. P. Postelnicu, M. N. Dimitriu, Adoptarea unui cod de conduită pentru funcționarii publici, prioritate pentru România, în Revista de drept public, nr.3/2003;
V. Verdinas, Statutul funcționarului public, Ed. Nemira, București ,1998;
V.Nistor, Drept administrativ comparat, Ed. Fundației Academice Galați, 2006;
V.Vedinaș, Statutul funcționarului public, Ed. Nemira, București, 1998;
Vasile Morar, Etica în afaceri și politică, Ed.Universității din București, 2006;
Verginia Vedinaș, Deontologia vieții publice, Editura Universul Juridic, București, 2007;
Verginia Vedinaș, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici cu modificările ulterioare, republicată, comentată, ed. a III-a, revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2004.
*** Legea nr.188/1999 (republicată) – privind Statutul funcționarilor publici, publicată în M.O nr.365 din 29 mai 2007;
*** O.U nr.10 din 18 martie 2004 (actualizată până la data de 30 mai 2005) – privind Statutul personalului vamal. Textul inițial a fost publicat în M. OF. al României, Partea I, nr. 256 din 23 martie 2004;
*** Hotărârea nr.532 din 30 mai 2007 (actualizată până la data de 17 octombrie 2007) privind Organizarea și funcționarea Autorității Naționale a Vămilor. Textul inițial a fost publicat în M.OF. nr.405 din 18 iunie 2007;
*** Hotărârea Guvernului nr.611/2008 (modificată în data de 24 septembrie 2008) pentru aprobarea normelor privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici;
*** Legea nr.7 din 18 februarie 2004 (republicată) în M.OF nr.525 din 2 august 2007. Textul inițial a fost publicat în M.OF nr.157 din 23 februarie 2004;
*** Legea 161/19.04.2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Textul actului publicat în M.Of. nr. 279/21 apr.2003;
*** Legea 144/2007 privind inființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de İntegritate. Textul initial a fost publicat în Monitorul Of. Partea I nr. 359 din 25.05.2007;
*** Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici;
*** O. U nr. 14/2005 privind modificarea formularelor pentru declarația de avere și pentru declarația de interese, aprobată prin Legea nr. 158/2005;
*** Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1996, p.278.
b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Denteologie (ID: 106615)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.